Cuprins

1. Introducere ...................................................................................................... 3
2. Religia în şcolile din România ........................................................................ 3
3. Prezenţa religiei în şcolile europene ................................................................ 4
4. Implicarea Uniunii europene asupra educaţiei religioase ................................ 6
5. Educaţia religioasă în Ţările europene ............................................................. 7
5.1. Austria ........................................................................................................... 7
5.2. Grecia ............................................................................................................ 7
5.3. Italia ............................................................................................................... 7
5.4. Ungaria .......................................................................................................... 8
5.5. Franţa ............................................................................................................. 8
6. Concluzii ........................................................................................................... 9
Bibliografie .......................................................................................................... 10

1
 1. Introducere

Religia reprezintă o formă de spiritualitate ce trebuie cunoscută de către elevi. Nu te poți

considera o persoană culturală dacă nu cunoști propriile referințe religioase sau pe cele ale
persoanelor cu care coexiști în comunitate, dacă nu știi nimic despre istoria credințelor și a
religiilor, dacă nu înțelegi implicaţiile actului religios. A cunoaște propriile valori religioase,
indiferent de extinderea lor în spațiul comunitar, reprezintă o modalitate de securizare culturală,
o exigență ce atrage după sine buna situare în registrul cultural.
Educația religioasă invită la reflecție, la evidențierea eului, la autocunoaștere. Această
activitate nu înseamnă numai transmitere de mesaje specifice, ci și conturare sau reformare a
persoanei din perspectiva unor standarde valorice superioare. Desigur, prin religie se vizează și
palierele atitudinale, de credințe, de reprezentări, de sentimente ale persoanei umane.
Într-o perioadă de disoluție a reperelor morale, educația religioasă poate aduce un suflu nou în
ceea ce privește aspectele relaționale, comportamentale la nivel individual sau social. Este
evident că societatea românească trece printr-o perioadă de criză morală și spirituală.
În ultimul timp asupra românilor credincioşi s-au pus mari presiuni de încercare din ce în ce
mai accentuate de convingerea că religia nu îşi are locul între disciplinele din trunchiul comun al
educaţiei din ţara noastră. În România exista diferite grupuri, fundaţii sau ONG-uri care fac
presiuni pentru eliminare religiei din şcolile publice de stat, încercând să convingă opinia publică
de faptul că, odată cu democratizarea societăţii româneşti, încrederea în biserică a scăzut, iar
religia nu mai are o aşa mare importanţă în viaţa românilor
Aceste grupuri sau organizaţii sunt probabil deranjate de prezenţa religiei sau poate de
biserică, în spaţiul public, având în vedere că şcoala nu este nimic altceva decât o oglindă a
societăţii. Bazele şcolii au fost puse de biserici.
Această tendinţă de opunere faţă de predarea religiei în şcoli este încurajată de idei cum ar fi cea
că religia este împotriva progresului, a democratizării şi a actualelor tendinţe europene. Deci se
consideră că biserica ortodoxă română care luptă pentru menţinerea religiei în învăţământul de
stat, este învechită sau că se opune societăţii bazată pe cunoaştere, promovată astăzi.

2. Religia în şcolile din România

Conform Constituţiei României, art. 1 (3), „România este stat de drept, democratic şi social,
în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii
umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme” şi ca urmare, sunt garantate.

2
Prevederile noii Legi a Educaţiei Naţionale 1/2011
Legea educaţiei naţionale 1/2011 prevede la articolul 183 ca:
(1) Planurile cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca
disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevilor aparţinând cultelor recunoscute de stat,
indiferent de numărul lor, li se asigură dreptul constituţional de a participa la ora de religie,
conform confesiunii proprii.
(2) La solicitarea scrisă a elevului major respectiv a părinţilor sau a tutorelui legal instituit,
pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz, situaţia şcolară
se încheie fără disciplina religie. În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive
obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină.
(3) Disciplina religie poate fi predată numai de personalul didactic calificat conform prevederilor
prezentei legi şi abilitat în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Educaţiei, Cercetării,
Tineretului şi Sportului şi cultele religioase recunoscute oficial de stat.
Acest articol din legea educaţiei 1/2011 încălca prevederile constituţiei României, legea privind
protecţia şi promovarea drepturilor copilului 272/2004 şi legea cultelor 489/2006:
Datorită inexistenţei unui mecanism de înscriere voluntară, bazat pe decizia părinţilor sau a
elevilor, se instaurează obligativitatea studierii religiei la şcoală, fapt ce încalcă prevederile art.
29 al. (1) din Constituţie.
Elevii sunt înscrişi din oficiu la orele de religie, fără a se ţine cont de opinia lor, încălcându-
se astfel art. 24 al. (1) şi art. 25 din Legea drepturilor copilului (272/2004).
Interzicerea dreptului la opţiune pentru elevii care au împlinit 16 ani este în contradicţie
evidentă cu art. 3 al. (2) din Legea Cultelor (489/2006).

3. Prezenţa religiei în şcolile europene

În majoritatea ţărilor europene, educaţia religioasă face parte din curriculum-ul şcolar.
Detaliile referitoare la modurile de abordare şi de realizare a educaţiei religioase diferă însă de la
o ţară la alta, evidenţiind faptul că nu se poate vorbi de un model european unic de realizare a
acesteia în şcoală. Factorii care determină modul de realizare a educaţiei religioase sunt multipli
şi fac referire la aspecte precum: structura religioasă la nivelul ţării (tipuri de religii recunoscute
de către stat, pluralitatea religiilor, caracteristicile comunităţilor religioase, relaţiile dintre diferite
culte etc.), relaţia dintre religie şi stat (cu referire la valorizarea la nivel social a valorilor şi
tradiţiilor religioase), caracteristicile naţionale ale sistemelor de învăţământ (elemente de
structură, istoria şi tradiţia în ceea ce priveşte educaţia religioasă, tipul de politică educaţională
promovat, relaţia dintre învăţământul public şi cel privat, specificul curriculum-ului etc.).

3
 În cele ce urmează voi prezenta câteva aspecte comune şi diferenţe specifice ale educaţiei
religioase în diferite ţări.
Prezenţa religiei în şcolii se datorează unor rădăcini adânci în spiritualitate, cultura şi istoria
fiecărei ţări. Aşadar, în unele ţări studiul religiei poate avea un caracter obligatoriu pentru toţi
elevi (Suedia) sau poate fi disciplină opţionala, pe care elevii o pot alege pentru studiu
(Slovenia). Mai există cazul Franţei unde religia se studiază în cadrul altor obiecte de studiu şi
aşadar nu există o disciplină de sine stătătoare. La fel, organizarea studiului religiei în şcolile
publice poate fi responsabilitatea exclusivă a Statului (Suedia ori Grecia), subiectul unei
cooperări apropiate între stat şi culte (Germania, Austria) sau doar în sarcina cultelor (Ungaria);
totuşi, chiar şi în acest din urmă caz, statul asigură finanţarea necesară. Nu mai puţin important,
abordarea disciplinei poate varia între una puternic secularizată, care-şi propune, în mod strict,
oferirea de informaţie obiectivă asupra diferitelor credinţe religioase (ori filosofice) ale lumii
(Estonia, Danemarca), şi una evident confesională, care are ca scop iniţierea (sau asistarea)
elevilor în a deveni membri responsabili ai unei anumite confesiuni, alocând, deci, foarte puţin
spaţiu cunoaşterii altor confesiuni sau religii (Cipru, Malta).
Analizând situaţia cu privire la studiul religiei în ţările membre UE, observăm că exista o
mulţime de tendinţe comune, determinate de provocarea comună a secularizării şi pluralismului
cultural şi religios în continuă creştere. Aşadar se observă o evoluţie în privinţa motivării
prezenţei studiului religiei în şcolile publice.
Statutul educaţiei religioase în curriculum-ul şcolar al ţărilor europene variază de la caracterul
de obligativitate la cel opţional, uneori chiar facultativ (cu dezvoltarea unei oferte alternative de
discipline şcolare).
În aproape două treimi dintre sistemele de învăţământ din ţările UE, educaţia religioasă are
statut de disciplină obligatorie. De obicei, obligativitatea este impusă în sistemele care
promovează o educaţie religioasă de tip non-confesional, centrată pe o abordare multi-religioasă,
care nu promovează un sistem de credinţe singular, ci pune accent pe transmiterea şi înţelegerea
cunoştinţelor religioase, pe cunoaşterea şi acceptarea diversităţii. Această neutralitate garantează
faptul că educaţia religioasă este egal acceptată de toate religiile şi confesiunile de la nivelul ţării.
În sistemele de învăţământ în care educaţia religioasă este orientată mai accentuat către latura
confesională, aceasta este obligatorie că ofertă curriculară a şcolii şi nu ca impunere pentru toţi
elevii. Opţiunea pentru un anume tip de educaţie religioasă sau pentru nefrecventarea acesteia
este a elevului şi se face cu acordul părinţilor. Este şi situaţia sistemului de învăţământ românesc,
în care educaţia religioasă este disciplină de studiu cu statut obligatoriu în trunchiul comun,
pentru nivelurile primar, gimnazial şi secundar superior (liceu şi şcoală de arte şi meserii); religia
are caracter obligatoriu în oferta curriculară a şcolii, dar opţiunea pentru frecventarea acestei
discipline aparţine elevului, cu acordul părinţilor.
În aproape o treime dintre sistemele de învăţământ analizate, educaţia religioasă are caracter
opţional, şcoala propunând discipline de studiu alternative. De cele mai multe ori, aceste
discipline se centrează pe „morala laică” – etică, elemente de morală, filosofie, istorie etc.

4
 4. Implicarea Uniunii europene asupra educaţiei religioase1

În întreaga Europă, studiul religiei este prezent, într-o formă sau alta, în şcolile publice
finanţate de stat.
În ceea ce priveşte dreptul primar european, Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene
(TFUE), aşa cum a fost modificat prin Tratatul de la Lisabona, din 2007, precizează că Uniunea
Europeană desfăşoară doar o politică de sprijin, complementară politicii naţionale a fiecărui stat
membru. Prin urmare, educaţia nu face parte din domeniile în care Uniunea are o competenţă
exclusivă şi nici din domeniile în care Uniunea şi statele membre au competenţe partajate.
Potrivit articolului 165, alineatul (1) TFUE, „Uniunea contribuie la dezvoltarea unei educaţii
de calitate, prin încurajarea cooperării dintre statele membre şi, în cazul în care este necesar, prin
sprijinirea şi completarea acţiunii acestora, respectând pe deplin responsabilitatea statelor
membre faţă de conţinutul învăţământului şi de organizarea sistemului educaţional, precum şi
diversitatea lor culturală şi lingvistică.
Deci, competenţa exclusivă a statelor membre de a stabili conţinutul şi organizarea sistemelor
naţionale de educaţie nu este pusă deocamdată în discuţie din perspectiva dreptului primar al
Uniunii, iar actele de drept secundar, prin care Uniunea îşi poate exercita competenţa de sprijin
în domeniul educaţiei, sunt „acţiunile de încurajare” şi „recomandare”. Aşa cum rezultă şi din
denumirea lor, aceste acte nu sunt obligatorii. Potrivit articolului 288 TFUE, care reglementează
actele de drept secundar ale Uniunii, obligatorii sunt doar regulamentele, directivele şi deciziile;
însă Uniunea nu are competenţa să adopte astfel de acte obligatorii în domeniul educaţiei.
Bineînţeles, recomandările şi programele europene pot susţine şi indica o direcţie spre care se
doreşte orientarea învăţământului în Europa, însă, deocamdată, în ceea ce priveşte prezenţa
studiului religiei în şcolile publice, aceasta este o problemă ce ţine de suveranitatea naţională a
fiecărui stat membru UE.
Legislaţia europeană abordează problematica moral-religioasă din perspectiva Convenţiei
Europene asupra Drepturilor Omului (Articolul 9) şi a Convenţiei cu privire la Drepturile
Copilului (Articolul 14), care prevăd libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie a
individului, precum şi nediscriminarea sa în raport cu aceste criterii. Consiliul Europei a abordat
problematica diversităţii religioase şi etnice, sprijinind, prin documente politice, asumarea de
responsabilităţi într-o societate liberă, în spiritul înţelegerii, păcii, toleranţei, egalităţii şi echităţii
sociale, prieteniei între popoare, grupuri etnice, naţionale şi religioase. Dialogul interetnic,
intercultural şi interreligios dobândeşte în contextul european actual mai mare importanţă decât
în trecut, datorită noilor configuraţii sociale, politice şi culturale din Europa, caracterizate printr-
o mare diversitate şi pluralism.2

1
Irina HORGA, Perspective europene privind educaţia religioasă în şcoală, Almanah bisericesc, Arhiepiscopia
Bucureştilor, 2006, pag111-118.
2
Adrian Lemeni, Florin Frunză, Viorel Dima, Libertatea religioasă în context românesc şi european, Editura
Bizantină, Bucureşti, 2005, pag 56-58.

5
 5. Educaţia religioasă în Ţările europene

5.1. Austria

Austria garantează prin constituţie libertatea faţă de religie şi libertatea de credinţă. Libertatea
faţă de religie îi dă dreptul cetăţeanului să îşi aleagă sau nu o credinţă religioasă, iar libertatea de
credinţa obligă statul să asigure condiţiile desfăşurării activităţilor de natură religioasă şi să
permită exprimarea în mod public a credinţei.
În 1949, în Austria a fost dată o lege federală care prevede că educaţia religioasă este
disciplină obligatorie, făcând parte din trunchiul comun pentru învăţământul primar (6-10 ani),
secundar (10-14 ani) şi vocaţional (14-19 ani).
Părinţii sau elevul însuşi, dacă are peste 14 ani, au dreptul de a cere scutire de la orele de
educaţie religioasă. În unele dintre cele nouă landuri, acestora li se ofer alternativa unui curs de
etică.

5.2. Grecia

În Grecia, Constituţia prevede că scopul educaţiei oferite în şcoli este “educarea morală,
spirituală, cognitivă, vocaţională şi psihică a tuturor grecilor, dezvoltarea unei conştiinţe
naţionale şi religioase, precum şi formarea unor cetăţeni liberi şi responsabili”. În practică, aceste
prevederi arată că statul este singurul responsabil de stabilirea programelor analitice, editarea
manualelor şi numirea profesorilor de religie, autoritatea bisericească fiind consultată numai în
privinţa corectitudinii dogmatice a materialelor didactice folosite. Dezbaterile asupra orei de
religie din şcolile greceşti vizează nu atât prezenţa acesteia în cadrul programei, cât mai ales
abordarea aleasă.

5.3. Italia

În Italia, religia este disciplină opţională, organizată de către biserica Romano- Catolică, cu
finanţare de la stat. Părinţii sau elevii de peste 14 ani aleg la fiecare început de an şcolar dacă vor
sau nu să participe la aceste ore. În jur de 90% participă. Programa analitică este stabilită de
biserica romano-catolică, dar trebuie să fie vizată de către stat, care se asigură că elevilor le sunt
oferite şi informaţii esenţiale despre religiile necreştine. Tot biserică este responsabilă şi de
alcătuirea manualelor şcolare, precum şi de instruirea şi numirea profesorilor, care sunt angajaţi
şi plătiţi de către stat.
Cultele necatolice au dreptul să organizeze ore de religie în şcoli, cu condiţia să suporte ele
însele costurile implicate.

6
5.4. Ungaria

În Ungaria, în timpul regimului comunist, ora de religie nu a fost niciodată complet interzisă,
ci transformată în disciplină extracurriculară, marginalizată şi lăsată în grija exclusivă a cultelor.
Noua Lege a Educaţiei Publice (1993) nu a schimbat considerabil situaţia. În consecinţă, până
astăzi, religia este disciplină opţională, predată înainte sau după orele de curs. Pe de altă parte,
acum statul oferă finanţare pentru plata profesorilor, care sunt însă angajaţi de către culte. Tot
cultele sunt responsabile de alcătuirea programelor analitice, editarea manualelor sau instruirea
profesorilor. Toate cultele recunoscute legal au dreptul de a organiza ore de religie în şcoli, dar,
în practică, cele patru „culte istorice” (Romano-Catolic, Reformat, Luteran, Mozaic) organizează
marea majoritate a orelor. Abordarea este, aşadar, confesională.

5.5. Franţa

Separaţia completă dintre stat şi biserică, prevăzută în articolul 1 din Constituţie şi

reglementată mai detaliat într-o lege adoptată în anul 1905, influenţează în mod decisiv forma
studiul religiei în cadrul sistemului de învăţământ public francez.
După o perioadă în care biserica a deţinut controlul deplin asupra tuturor şcolilor primare
franceze, în martie 1882, o nouă lege prevedea înlocuirea “educaţiei morale şi religioase” cu
“educaţia morală şi civică” şi eliminarea oricărei referiri la Dumnezeu în cadrul cursurilor.
Aceeaşi lege stabilea, în acelaşi timp, şi o zi liberă în timpul săptămânii, zi în care elevii să
poată lua parte la orele de educaţie religioasă organizate de către biserică. Aşa se face că, până
astăzi, elevii francezi merg la şcoală de luni până sâmbătă, cu excepţia zilei de miercuri, când cei
ce doresc pot lua parte la cursurile organizate de către cultele religioase, în afara şcolii.
Curriculum-ul şcolar rămas, însă, pentru multă vreme, închis oricărei referiri la vreo credinţă
religioasă.
La sfârşitul anilor 1980, a fost declanşată o dezbatere naţională în jurul reintroducerii în
cadrul programelor şcolare a unor noţiuni elementare de studiul religiei, considerate a fi
indispensabile înţelegerii de către elevii francezi a moştenirii culturale naţionale. Apoi,
înmulţirea, la începutul deceniului trecut, a atentatelor teroriste având la bază extremismul
religios, a readus în discuţie contribuţia pozitivă pe care studiul religiei ar putea-o avea în
consolidarea valorilor fundamentale şi a ordinii sociale. Multe voci au exprimat, în acest context,
convingerea că la baza fundamentalismului stă ignoranţa şi înţelegerea greşită a unor tradiţii
religioase, acesta fiind încă un argument pentru reconsiderarea poziţiei faţă de interzicerea
studiul religiei în şcolile publice.
Ca urmare a tuturor acestor dezbateri, deşi nu s-a ajuns la introducerea unei discipline
dedicate integral studiul religiei, din ce în ce mai multe elemente ce ar ţine de o astfel de
disciplină sunt integrate în programele analitice ale altor discipline, precum istoria, literatura,
artele etc.

7
 Situaţia diferă puţin în şcolile confesionale romano-catolice, unde studiul religiei poate fi
introdus, dar numai cu statut opţional, în condiţiile în care nici elevii şi nici profesorii acestor
şcoli nu sunt neapărat romano-catolici iar mare parte din finanţare vine tot de la stat.
Diferenţa este încă şi mai mare în şcolile din zona Alsace-Moselle (estul ţării). Atunci când s-
a dat legea care prevedea scoaterea studiul religiei din şcolile din Franţa, această regiune se afla
sub ocupaţie germană, făcând deci imposibilă aplicarea legii menţionate. În consecinţă, studiul
religiei funcţionează şi astăzi după regimul Concordatului semnat în 1801 de Napoleon
Bonaparte, care n-a fost abrogat nici de anexarea germană din 1870, nici de întoarcerea celor trei
departamente la Franţa, în 1919. Studiul religiei este în continuare obligatoriu pentru elevii din
toate tipurile de şcoli, în ciclul primar şi secundar.

În organizarea studiul religiei, statul cooperează cu Biserica Catolică, cea Protestantă şi cultul
Mozaic, care îşi alcătuiesc fiecare propriile programe analitice. Elevii pot solicita scutirea de la
studiul religiei, caz în care sunt obligaţi să participe la un curs de educaţie civică şi morală.

6. Concluzii

Situarea orei de religie în trunchiul comun al disciplinelor din învăţământul preuniversitar din
aria curriculară „Om şi Societate“ a dat naştere unor discuţii contradictorii. N-a fost deloc uşoară
lupta Bisericii Ortodoxe Române, alături de celelalte culte recunoscute - Biserici şi confesiuni
istorice - pentru a-i determina pe cei care răspund de sistemul educaţional românesc să accepte
integrarea religiei în rândul celorlalte discipline predate.
Educaţia religioasă constituie un aspect important al spectrului misiunii Bisericii în lume.
Activitatea învăţătorească a Bisericii a fost rânduită de însuşi Mântuitorul Hristos, pentru ca
oamenii să cunoască voia Lui şi să o împlinească. Prin demersul educaţional din cadrul orelor de
religie, Biserica vine în ajutorul societăţii în ansamblul ei, promovând dragostea, prietenia,
pacea, înţelegerea, întrajutorarea şi cooperarea între semeni, toate acestea constituind principiile
de bază ale credinţei creştine. Evenimentele petrecute în România după anul 1990 au adus mari
transformări şi reforme sociale, culturale şi politice.
Prezenţa religiei în planurile cadru ale ţărilor din Uniunea Europeană este o realitate, o tradiţie
chiar, în faţa noilor provocări ale lumii moderne, în special a terorismului şi a extremismului
religios, determinat în special de interferenţele dintre populaţii cu religii şi culturi diferite,
sistemele educative europene pregătesc abordări noi, cu un rol sporit al religiei, care să conducă
la realizarea unor raporturi sociale favorabile, inclusiv prin valorificarea potenţialului formativ-
educativ al religiei în general, şi al celei creştine, în special.
.

8
 Bibliografie

1. http://www.euresisnet.eu – Rapoarte asupra relaţiei Stat-culte în ţările europene.

2. www.humanism.ro/ Cercetare asupra educaţiei religioase în unităţile şcolare din România.

3. Altera nr. 32, Editura Pro Europa, Târgu-Mureş, 2007.

4. Legea Educaţiei Naţionale 1/2011.

5. Adrian Lemeni, Florin Frunză, Viorel Dima (ed.), Libertatea religioasă în context românesc şi
european, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2005.

6. Irina HORGA, «Perspective europene privind educaţia religioasă în şcoală», în Almanah

bisericesc, Arhiepiscopia Bucureştilor, 2006.