1.

Construcţie europeană

– departajări conceptuale şi metodologice Studiile europene sunt, prin natura lor, pluridisciplinare, căci
ele ţintesc la a descrie, a conceptualiza, a explica şi a înţelege o realitate ce nu se lasă epuizată de o
singură disciplină. În plus, fiind vorba de o istorie a unui proces atât de amplu, de complicat şi de actual
– cel al construcției europene – pluridisciplinaritatea şi aşa-numitul model al oglinzilor paralele devin
adevărate litere de lege. Reprezentând realitatea din care facem parte, de la 1 ianuarie 2007, studiul
istoriei construcției europene devine, astfel, un proces necesar şi obligatoriu, în special la programele de
Relații internaționale. Reconstituind exemplele şi experienţele trecutului, proiectul contemporan poate
fi perceput prin alte perspective. Şi nu numai scheletul evenimenţial, ci şi cel conceptual. Inflaţia de
teorii ale integrăriiconstrucției europene, care s-a petrecut, cu predilecţie, între anii '50 şi '60 ai secolului
al XXlea, a fost secondată de o atmosferă de insatisfacţie în privinţa rezultatelor faptice ale programelor
unioniste prezentate. Pe un asemenea fundal, înspre anii '80, guvernele vesteuropene, împreună cu
forul Comisiei Europene au relansat , în plină forţă, procesul unificării continentale. Căci, construcția
europeană reprezintă cel mai important fenomen istoric din ultimii 50 de ani. De multe ori, chiar şi
iniţiativele de specialitate încearcă să devină, la rândul lor, impresionante, atât prin substanţa
cercetărilor, cât, mai ales, prin impactul analizelor oferite. În urmă cu câțiva ani, o analiză a construcției
europene, purtând semnătura reputatului profesor american John Gillingham, s-a dorit, în acest sens, să
devină un fel de „lance”, deschizător de drumuri spre noi genuri şi modalităţi de vizualizare-prezentare a
unui asemenea subiect, punând accentul, pentru prima dată, pe importanţa efectivă a integrării pentru
viitorul european. Să urmeze, după cum interesant a reuşit să definească momentul filosoful român
Andrei Pleşu, „proiectul laborios – şi din ce în ce mai problematic – al unei Europe lărgite”, la unei
„Europe pe verticală”. „Proiect care trăieşte, deocamdată, euforia suprafeţelor. Europa devine tot mai
întinsă, încercînd să-şi aducă graniţele politice şi economice cât mai aproape de graniţele geografice.
Unificare prin expansiune, amploare orizontală – acestea sunt exigenţele momentului. Evident, lărgirea
nu e strict teritorială: ceea ce se lărgeşte e un sistem, o administraţie, o tehnică managerială. Asistăm la
o omogenizare complicată a spaţiului public, a mecanismelor economice şi, poate, a mentalităţilor. Se
aspiră, de asemenea, la o omogenizare a politicii externe şi a politicii de apărare. Pe de altă parte,
strategii acestei omogenizări atrag din cînd în cînd atenţia asupra riscului de a lărgi organizaţia, fără a-i
adânci şi consolida structurile. Unii recomandă chiar o lărgire mai precaută, de dragul unei aprofundări
mai scrupuloase. Cu toate astea, dimensiunea orizontală a Europei Unite e predominantă. Graniţele
europene avansează, ineluctabil, spre Est şi Sud-Est, corpul Europei se dilată vizibil, "în lung şi în lat". E
de la sine înţeles că nu se pot face toate lucrurile deodată. Succesul în suprafaţă (şi, întrucâtva, de
suprafaţă) se obţine pe socoteala unei sacrificări sau, în orice caz, a unei amânări a gândirii pe verticală.“
Şi după cum proiectul european se dilată, prinzând noi şi noi contururi, conceptele şi teoriile se
diversifică. Asistăm la redefiniri, atât a unor concepte vechi, cât şi a unora relativ recente. Insistând
tocmai pe acest caracter de proces deschis, în manieră Umberto Eco, Olli Rehn, comisarul responsabil cu
extinderea, sublinia tocmai faptul că « Valorile definesc Europa, nu graniţele » În fond, este necesară
acum tocmai reimaginarea conceptului însuşi de Europa : “...Am fost întrebat adesea unde sunt
frontierele Europei. Răspunsul meu este că harta Europei este definită de mintea europenilor. Geografia
fixează cadrul, dar fundamental valorile sunt cele care definesc frontierele Europei. Extinderea înseamnă
lărgirea ariei valorilor europene, în care cele mai importante sunt libertatea, solidaritatea, toleranţa şi
drepturile omului, democraţia şi statul de drept.[...] Conform prevederilor tratatelor – care sunt baza
legală – porţile Uniunii sunt deschise tuturor statelor europene care îi respectă valorile şi se angajează să
le promoveze.” Deschiderea, evoluţia permanentă – devin caracteristici ale complicatului proces al
construcției europene. După cum o sublinia şi un titlu al unei recente lucrări din domeniu - Making
History – European Integration and Institutional Change of Fifty – The State of the European Union,
avându-le ca autoare pe Sophie Meunier şi Kathleen Mcnamara. Este, bineînţeles, un subiect relativ nou
luat în discuţie, care se poate baza, ca demers istoric pe o foarte importantă deschidere spre
documente, cele mai multe arhivate şi în sistem electronic, beneficiind de acces gratuit, tocmai pentru
conştientizarea şi ed Tocmai pentru a încerca să se micşoreze, dacă nu chiar să dispară asemenea
accidente, o analiză – evenimenţială, dar şi ideologică sau cazuală – a procesului construcției europene
ni se pare că devine un instrument extrem de util. CONSTRUCTIE EUROPEANA – MOMENTE DECISIVE a.
perioada preliminarilor (1950-1958); b. perioada Comunităţii celor Şase (1959-1972); c. perioada lărgirii
şi a primirii de noi membri (1973-1986); d. perioada Uniunii Europene (post 1987). a) Perioada
preliminariilor (1950-1958) În calitatea de ministru al Afacerilor Externe al Franţei, în Declaraţia din 9
mai 1950, Robert Schuman susţinea renaşterea Europei, preconizând apariţia unei „Europe solide unită
şi puternică, o Europă unde nivelul de viaţă se va ridica graţie unificării producţiilor şi lărgirii pieţelor,
ceea ce va duce la scăderea preţurilor. O Europă unde Ruhr-ul, Sahr-ul şi bazinele franceze vor lucra
împreună şi, sub supravegherea observatorilor Naţiunilor Unite, vor profita de munca lor paşnică toţi
europenii, fără distincţie că sunt din Est sau din Vest, şi toate teritoriile, mai ales Africa, care aşteaptă de
la bătrânul continent dezvoltarea şi propsperitatea lor.” Pornind de la această idee cadru, planul
Monnet-Schuman stabilea că siderurgia germană – graţie preocupărilor S.U.A. – se reface în forţă, în
timp ce industria franceză părea să rămână în urmă – altă soluţie decât înfiinţarea unei C.E.C.O. nu părea
mai indicată. Cancelarul german K. Adenauer a primit cu entuziasm propunerea, deoarece, pentru a
reintegra R.F.G.-ul în Occident, nimic nu putea fi omis sau respins. Marea Britanie, invitată să se alăture
Comunităţii, a refuzat însă. A apărut astfel, la 18 aprilie 1951, prima Europă a Celor Şase. Se introducea
astfel noţiunea de supranaţionalitate; respectiv, statele îşi transferau competenţele (în domeniul, e
adevărat, limitat, al cărbunelui şi oţelului!) unei singure entităţi, dotată cu un mecanism de decizie şi
gestionare, sub forma unei Înalte Autorităţi. Comunitatea Europeană a Apărării