Civilizaţie şi Nevroză

Realizarea psihanalizei(Metodă de analiză psihologică și de tratament al bolilor neuropsihice, care își propune,
prin diverse probe (asociații de cuvinte, relatări de vise, interpretări de figuri confuze etc.), să descopere cauzele
nevrozelor și psihozelor și să vindece aceste boli.)( Ansamblul concepțiilor lui Freud privind viața psihică conștientă și
inconștientă, după care dorințele profunde ale individului vin în conflict cu convingerile sale morale și sunt alungate în
a unui individ poate pune probleme chiar şi
subconștient, de unde tind să reapară sub o formă travestită. )
celui mai experimentat psihanalist, la fiecare pacient el se confruntă cu dificultăţi nemaiîntâlnite
până atunci, cu atitudini greu de clasificat şi încă şi mai greu de explicat. Complexitatea
structurii caracterului nevrotic este datorată de multitudinea factorilor implicaţi (factori în
materie de ereditate şi în experienţa trăită de individ în cursul vieţii sale, îndeosebi în copilărie).
În pofida tuturor acestor variaţii individuale, conflictele cruciale în jurul cărora se dezvoltă
nevroza sunt practic aceleaşi. În general sunt conflictele cu care are de-a face și nevroticul dar şi
omul sănătos din societatea noastră. Este aproape un truism (adevăr evident) afirmaţia că este
imposibil să facem o distincţie netă(clar, în mod categoric) între nevrotic şi omul normal.

Mulţi oameni, confruntaţi cu conflictele şi atitudinile pe care le descoperă în propria lor

experienţă, se pot întreba: sunt nevrotic, ori nu? Criteriul de maximă validitate(Proprietate a unei
expresii de a fi adevărată, corectă) este dacă individul se simte sau nu handicapat (dezavantajat)
de conflictele sale, dacă el le poate înfrunta şi rezolva nemijlocit(Fără întârziere Si: imediat,
îndată, numaidecât.).

Atât nevroticii cât și omul normal întâmpină aceleași conflicte, doar că într-o măsură mai mică:
apare întrebarea (care sunt condiţiile sociale responsabile de faptul că nevrozele se axează pe
conflicte specifice?).

Sigmund Freud (considerat părintele psihanalizei) tinde să atribuie fenomenele sociale în primul
rând factorilor biologici (teoria libidoului).

Freud înţelege civilizaţia nu ca pe rezultatul unui complex proces social, ci mai ales ca pe
produsul impulsiilor biologice care sunt fie refulate(Respingere din domeniul conștientului în
subconștient a unei imagini, dorințe, idei), fie sublimate(A transforma într-un sentiment
superior), cu rezultatul că are loc structurarea unor dispozitive reacţionale împotriva acestora. Cu
cât mai completă este refularea acestor impulsii, cu atât mai înaltă este dezvoltarea socială.
Deoarece refularea intensivă a impulsurilor primitive, fără sublimare, poate duce la nevroze.
Dezvoltarea civilizaţiei trebuie să implice în mod inevitabil dezvoltarea nevrozelor, acestea sunt
preţul pe care umanitatea îl are de plătit pentru dezvoltarea socială.

Această suită de idei implică pe plan teoretic credinţa în existenţa unei naturi umane determinate
biologic mai exact, credinţa că impulsurile orale, anale, genitale şi agresive există în orice fiinţă
umană în cantităţi aproximativ egale. Deosebirile în formarea caracterului, de la individ la
individ, se datorează intensităţii variabile a refulării impuse (refulare afectează în diferite grade
diferitele categorii de impulsii). Descoperirile istorice şi antropologice nu confirmă o asemenea
relaţie directă între nivelul de civilizaţie şi refularea impulsiilor sexuale sau agresive. Eroarea
constă mai ales în presupunerea unei relaţii cantitative în loc de o relaţie calitativă. Relaţia nu
este între cantitatea de refulare şi cantitatea de civilizaţie, ci între calitatea conflictelor
individuale şi calitatea dificultăţilor sociale.

Există anumite dificultăţi tipice inerente(care constituie un element nedespărțit de un lucru sau
de o ființă) civilizaţiei noastre, care se reflectă ele însele drept conflicte în viaţa fiecărui individ
şi care, acumulându-se, pot conduce la nevroze. Principalele tendinţe care au importanţă în
problema relaţiei dintre nevroză şi civilizaţie.

Civilizația modernă este bazată pe principiul competiției între indivizi, individul izolat are de
luptat cu alţi indivizi din acelaşi grup, trebuie să-i depăşească şi adesea îi înlătură. Avantajul
unuia este dezavantajul celuilalt. Rezultatul psihic al acestei situaţii este o tensiune
ostilă(dușmănie) difuză(Care este neclar, confuz, complicat,) între indivizi. Fiecare este rivalul
real sau potenţial al oricărui altuia, indiferent de încercările de a fi cinstit/ de camuflare prin
consideraţii de politeţe. Rivalitatea este unul din factorii predominanţi în relaţiile sociale, iar
dacă miza este o valoare socială(popularitatea, competenţa, farmecul), rivalitatea diminuează
considerabil posibilităţile de prietenie vrednică de încredere. rivalitatea impregnează situaţia din
familie (family situation), aşa încât, de regulă, copilului i se inoculează de la bun început acest
germene. Rivalitatea dintre tată şi fiu, dintre mamă şi fiică, dintre un copil şi altul nu este un
fenomen general uman, ci este răspunsul la stimulii socialmente condiţionaţi. (Rămâne una din
marile realizări ale lui Freud aceea de a fi sesizat rolul rivalităţii în familie, aşa cum se exprimă
aceasta în conceptul de complex al lui Oedip şi în alte ipoteze). Rivalitatea nu este condiţionată
biologic, ci este rezultatul unor condiţii sociale.

Tensiunea ostilităţii potenţiale dintre indivizi generează în permanenţă teamă, teama de ostilitate
din partea celorlalți indivizi, întărită de teama de represalii ca urmare a propriilor atitudini de
ostilitate. O altă sursă importantă de teamă la individul normal este perspectiva eşecului. Şansele
de eşec sunt mult mai mari decât acelea de succes şi pentru că eşecurile în societatea bazată pe
competiţie, rezultatul sunt frustrările realiste a trebuințelor, ceea ce înseamnă insecuritate
economică, pierdere de prestigiu şi tot felul de frustrări pe plan emoţional.

Respectul față de sine este influențat de evaluarea gradului succesului personal de către ceilalți
indivizi dar și de propria autoevaluare. Potrivit ideologiilor existente, succesul se datorează
propriilor noastre merite sau, în termeni religioşi, este un semn vizibil al graţiei de care ne
bucurăm în faţa lui Dumnezeu; în realitate, este dependent de un număr de factori independenţi
de controlul nostru: circumstanţe întâmplătoare, lipsa de scrupule( (care se comportă, acționează)
fără a ține seamă de niciun considerent moral în atingerea unui scop) şi altele de felul acesta. Sub
presiunea ideologiei respective, chiar şi omul cel mai normal este constrâns să creadă că el
valorează ceva în cazul în care are succes şi că este lipsit de valoare în caz de eşec, astfel
respectul de sine este instabil.