Geopolitica Rusiei la Dunare si Marea Neagra

Parascan Cezar Adrian

SMMC 23

București
2014
 Introducere

În spațiu anglo-saxon necesitățile practice au dus la apariția preocupărilor geopolitice.

„Școala anglo-saxonă, chiar dacă mai puțin partizană și, incontestabil, mai analitică, nu a
fost… mai puțin marcată de geografia insulară sau maritimă a gânditorilor britanici și
americani care au conceput-o, dar și de începutul războiului rece.”1
Spre exemplu pentru SUA , rodul teoriei puterii maritime a lui A. T. Mahan a fost pus
în aplicare de către Roosevelt.2 Aici câteva exemplificări merită aduse în atenție:
achiziționarea și deschiderea canalului Panama, construcția unei flote navale puternice a
SUA. Aceasta este perioada în care expansiunea colonială clasică este pe sfârșite, iar SUA
deși dispunea de o poziție geografică și economică avantajoasă, nu era în postura de a o
valorifica, din lipsa unei flote navale. „Statele Unite… continuau însă să rămână o putere
continentală… deși dispuneau de largi deschideri către oceanul planetar și aveau un
considerabil potențial economic, ele nu dispuneau de o forță navală care să pună în valoare
toate aceste atuuri geopolitice...Mahan a formulat în termeni clari dimensiunea strategică a
forței maritime pentru noua putere ce se năștea.”3
Pe de altă pare dacă ne referim la H. Mackinder – teoria zonei pivot, este fondată tot
pe considerente practice. Aceasta apare în contextual în care „cunoașterea pământului și
explorarea fiecărui continent erau încheiate, după ce luase sfârșit un secol dens în evenimente
politice, în care lumea asistase la ridicarea a două noi puteri, ambele continentale(Rusia și
Germania).
Teoria zonei pivot stă la baza temerii sale din 1940 de „o posibilă unificare a întregii
Eurasii sub controlul unificat al Germaniei și Uniunii Sovietice, fie de o suveranitate forțată a
uneia dintre aceste puteri asupra întregului Heartland.” 4 Practic în această perioadă clasică,
marcată de teoriile școlii germane, franceze și anglo-saxone în special, se pun bazele
conceptuale ale acestei noi științe, însă utilizarea sa face ca aceasta să treacă apoi printr-o
destul de lungă perioadă de repudiere.
Printre principalele caracteristici ale școlii geopolitice anglo-saxone pot fi situate, și
urmatoarele:
- este prima școală geopolitică globală, mai exact, care acordă o dimensiune globală
geopoliticii, interesul Marii Britanii fiind global;

1
Frederic Encel, Orizonturi geopolitice.Traducere Adrian Ciubotaru, Editura Cartier, București, 2011, p. 34
2
Paul Dobrescu, Alina Bârgãoanu, Geopolitica, Editura Comunicare.ro, București, 2001, p. 45.
3
Idem, p. 47.
4
Frederic Encel, Op.cit., p.46
 - abordează, prin Mackinder și Spykman, două concepte care vor susține și vor
întreține, atât până la cel de-Al Doilea Război Mondial, cât și după aceea, controversa și
conflictul dintre lumea maritimă și lumea continentală, chiar dacă o astfel de judecată este
doar în parte adevărată;
- ține capul de afiș al vocației geopolitice și dezbaterilor geopolitice de astăzi,
conceptele, deși desuete, revenind puternic în actualitate, desigur, pe alte coordonate și cu alte
suporturi.
Halford J. Mackinder

Halford J. Mackinder (1861-1947) este autorul celei mai durabile şi influente teorii
geopolitice.
Licenţiat al Universităţii Oxford, în decursul studiilor urmând o curriculă complexă:
geologie, biologie, istorie, drept şi economie, Mackinder a manifestat un interes special
pentru geografie. Convins că studierea ei este indispensabilă într-un mare imperiu colonial, el
a reuşit să instituţionalizeze predarea acestei discipline la nivel academic, devenind în 1887
profesor şi fondator al Oxford School of Geography. În acelaşi an, a publicat un valoros
articol (On the Scope and Methods of Geography), în care a conferit studiului geografiei
funcţii şi obiective moderne.
Demersurile ştiinţifice ale lui Mackinder au fost puternic motivate de soarta Marii
Britanii. De la debutul secolului, Halford Mackinder a câştigat statura unei personalităţi
publice. El s-a aflat între fondatorii Coefficients Club, grupare a „tinerilor gânditori",
îngrijoraţi de declinul puterii britanice. În linia acestor eforturi, Mackinder a obţinut un mare
succes, înfiinţarea, atât de celebrei astăzi, London School of Economics, al cărei prim
director a fost între 1903-1908. Liberal până în preajma declanşării războiului, Mackinder s-a
alăturat conservatorilor, fiind numit în 1919, de către Secretarul Foreign Oficce-ului, Lordul
Curzon, în funcţia de Înalt Comisar în sudul Rusiei.
În perspectiva deschisă de Mackinder, dezvoltarea şi declinul diferitelor culturi şi
puteri puteau fi înţelese în relaţia acestora cu configurările geografice: „Geografia politică n-
ar fi existat niciodată, dacă nu s-ar fi raportat la geografia fizică şi n-ar fi admis că decurge
din aceasta". Mackinder a insistat asupra ideii că prezentul şi viitorul relaţiilor internaţionale
pot fi desluşite şi evaluate ţinând cont de realităţile geografice şi locaţiile de putere din spaţiu.
Mackinder este primul care aduce o viziunea globală asupra geopoliticii. El trece
dincolo de viziunea limitată a interesului politic direct și caută conexiunile cu efecte globale,
condiționările și interdependențele.
 El și-a formulat principalele teorii în 1904. Le-a revizuit și dezvoltat, după 40 de ani,
în contextul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Și el, ca mai toți cei care au creat geopolitica și s-au ocupat de ea au avut și au în
vedere expansiunea puterii și bătălia pentru supremație asupra pivotului lumii, care rămâne și
în continuare inima Eurasiei. Momentul care l-a lansat pe Halford J. Mackinder ca figură
centrală a gândirii geopolitice s-a produs în ianuarie 1904, când a prezentat la Societatea
Geografică expunerea „Pivotul geografic al istoriei.”
Convins că istoria umanității a cunoscut, în evoluția sa, trei faze, Halford J.
Mackinder a analizat în comunicarea prezentată deosebirile esențiale dintre marile puteri
maritime și cele continentale, ajungând la concluzia că rolul de regiune pivot în politica și
istoria universală îl constituie centralitatea. Un stat trebuie să fie capabil să ocupe un loc
central pentru a putea domina în ecuația de putere. În opinia sa, la începutul secolului XX,
acest rol l-a deținut imensul spațiu din interiorul Eurasiei. Cine domină acest spațiu se poate
considera stăpânul întregii lumi. „Aruncând o scurtă privire asupra sensului larg al apelor
istoriei – afirma Halford J.Mackinder – nu putem înlătura gândul despre o anumită presiune a
realităților geografice asupra acesteia. Spațiile vaste ale Eurasiei, inaccesibile navelor
maritime, dar deschise în vechime călăreților nomazi, acoperite astăzi de o rețea de căi ferate,
nu constituie oare tocmai astăzi regiunea pivot a politicii mondiale?”
Conform lui, istoria umană s-a desfăşurat sub determinarea unui conflict recurent între
popoarele situate în ariile terestre şi cele aşezate în zonele costiere. În mai multe cicluri
istorice, popoarele continentale s-au simţit ¬ datorită configuraţiei geografice ¬ într-o situaţie
de axfiere a puterii lor, şi au încercat să cucerească popoarele maritime. În antichitate,
primele ar şi reuşit în două rânduri; cucerirea polisurilor greceşti de către Macedonia,
respectiv a Cartaginei de către Roma. Mackinder a localizat centrul puterii continentale în
inima Eurasiei, arătând că acel „gigantic baros asiatic", care mai încercase prin mongoli să
cucerească Europa, tinde să îşi subordoneze zonele maritime.
În complexa sa analiză, Mackinder a explicat că percepţia de autosufocare resimţită
de popoarele continentale avea mai multe surse şi consecinţe. Spaţiul imens al Eurasiei,
dificil de străbătut şi de controlat suscitase construcţii politico-statale autoritare şi primitiv-
expansioniste. Pe de altă parte, condiţiile climaterice continental-excesive, precum şi accesul
limitat la căile navigabile libere - nici unul dintre marile fluvii eurasiatice nu se revarsă într-o
mare deschisă - au generat în permanenţă un sentiment de frustrare. În harta geopolitică
elaborată de Mackinder în 1904, el vorbește de o insulă mondială, Eurasia, organizată în jurul
unui pivot, pe care îl numește Heartland. Acesta este un fel de centru de gravitate în jurul
căruia se grupează toate fenomenele geopolitice. Eurasia este inaccesibilă pentru puterea
maritimă. Ea are drept centru Rusia. Rusia este protejată de un fel de corn de zone care fac
inaccesibilă pătrunderea spre pivot. Acest inner crescent, cum îl numește el, este constituit
din Siberia, Himalaya, deșertul Gobi și Tibetul.
Dincolo acestea, se află țările care au acces la ocean: coastland-ul .
Dincolo de mare și de deșertul Sahara, care delimitează insula mondială, se află outer
crescent, compus din Marea Britanie și Japonia. Mai departe, se află Lumea Nouă a cărei
inimă o reprezintă Statele Unite. (fig. 1).

Fig. nr. 1 Heartland-ul lui Mackinder5

Faimosul său dicton arăta:
„Cine conduce Europa de est comandă Heartland-ul, Cine comandă Heartland-ul,
conduce Insulele Mondiale, Cine conduce Insulele Mondiale, stăpâneşte Lumea".
Mackinder a făcut două remarci de mare importanţă: a) odată cu epoca columbiană şi
post-columbiană (de după marile descoperiri geografice), puterile maritime se situaseră într-o
poziţie superioară faţă de cele continetale. Elementul care le avantajaseră pe primele fusese
circulaţia nestingherită în spaţiile maritime. Dar, în timpurile contemporane lui, datorită
progreselor tehnologice, puterile continentale (interioare), dobândiseră o semnificativă
mobilitate. Această capacitate de deplasare rapidă crea puterilor interioare (Rusia la stadiu

5
Dr. Gheorghe Văduva; Geopolitica. Teorii. Areale. Falii. Confluențe, Societatea scriitorilor militari, București,
2013, p. 43
potenţial, Germania într-o temporalitate prezentă) posibilitatea de a se revărsa asupra spaţiilor
maritime şi de a surclasa puterile periferice; b) în acel context nou, Anglia pierdea beneficiile
exteriorităţii sale faţă de Europa şi chiar Eurasia, fiind racordată direct la evoluţiile
continentale şi parte integrantă a acestora. Soluţia recomandată de Mackinder indica păstrarea
centurii periferice eurasiatice în posesia şi sub controlul puterilor maritime.
În 1919, dupa terminarea primului război mondial, Mackinder va publica lucrarea
„Democratic Ideals and Reality”, în care se referă la reorganizarea planetei în concordanță cu
victoria puterilor Antantei asupra Puterilor Centrale. Lucrarea va fi reeditată în 1942, când
balanța războiului înclina în favoarea Puterilor Aliate (SUA, Marea Britanie, Uniunea
Sovietică).
Principala preocupare a lui Mackinder era reorganizarea lumii în perioada postbelică.
„Daca Uniunea Sovietica iese din acest razboi cucerind Germania, ea se va clasa drept prima
putere continentală a lumii. Heartland-ul reprezintă cea mai mare fortareață naturală a lumii”,
aprecia MacKinder în 1943. Istoria i-a dat dreptate. Uniunea Sovietică și-a creat dupa razboi
un spațiu hegemonic de o amploare nemaiîntâlnită pâna atunci, ajungând pâna în inima
Europei.
În iulie 1943, în revista americană Foreign Affairs apare articolul „The Round World
and the Winning of Peace” (Reușita păcii într-o lume finită), considerat drept testamentul
politic al lui Mackinder. Articolul analiza viitoarele raporturi dintre cele două superputeri -
SUA si Uniunea Sovietica - în pragul trecerii la etapa Războiului Rece. Principala preocupare
a lui Mackinder a fost de a împiedica crearea unei alianțe strategice între Rusia si Germania,
idee preluată și dezvoltată de școala geopolitica anglo-saxonă. H. Mackinder a avut o
participare activă la Conferința de Pace de la Paris (1919 – 1920), care a stabilit noua hartă a
lumii dupa Primul Război Mondial. În cadrul conferinței și-a susținut concepția sa geopolitică
privitoare la înființarea zonei tampon de state de la Marea Baltică la Marea Neagră, pentru a
priva Germania de o zona de influență tradiționala. Se urmărea, în același timp, să nu se
permită extensia spre vest a concepțiilor politice emanate dintr-o Rusie cuprinsă de revoluția
bolșevică.
Concluzii
Prin consacrarea unor noțiuni de bază (World Island, Heartland, Rimland, Pivot Area)
a îmbogățit conceptual arsenalul teoretic al geopoliticii, introducând și elemente ale „noii
configurații geostrategice și geopolitice a planetei”. Evoluția ulterioară a evenimentelor
politice la scara planetară a confirmat, în mare parte, previziunile sale.
 Bibliografie

1. Frederic Encel, Orizonturi geopolitice.Traducere Adrian Ciubotaru, Editura Cartier,

București, 2011Christopher Ross, (2003).
2. Samuel Huntington, The clash of civilizations and the remaking of world order.
Simon & Schuster, 1993.
3. Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, Geopolitica, Editura Comunicare.ro, București,
2001
4. Dr. Gheorghe Văduva; Geopolitica. Teorii. Areale. Falii. Confluențe, Societatea
scriitorilor militari, București, 2013.
5. Constantin Degeratu, Mihai Tudose, Gheorghe Vãduva; Război, Cunoaștere, Adevăr,
Editura Nemira, București, 2012
6. Teodor Frunzeti, Mircea Mureşan, Gheorghe Văduva, Război şi haos, Editura CTEA,
Bucureşti, 2009
7. General de brigadă (r) dr. Gheorghe Vãduva, Pivot sau margine?, în Geopolitica, nr.
14-15 (4/2005)