In replica la heartland-ul lui MacKinder geopoliticianul american Nicholas John

Spykman (1893-1948) lanseaza teoria rimland-ului, respectiv “bordura maritima”,

sau “inelul” format de tarile cu iesire la mare, care inconjoara din cele mai multe
parti heartland-ul continental, constituind o zona intermediara intre acesta si marile
periferice. Asadar “pivotul” nu mai este Rusia, ci Rimland-ul (“inelul” din jurul
ei). El modifica astfel, formula lui MacKinder afirmand: “Cine domina Rimland-
ul, domina Eurasia. Cine domina Eurasia, tine in mainile sale destinul lumii”.

Şi, la fel ca și MacKinder Spykman vorbeşte de un pivot geografic continental, dar

situat undeva mai la vest, în Europa de Est. Acest pivot trebuie contracarat prin
activarea unor pivoţi în ţările care mărginesc Eurasia. El vede două arcuri de cerc
(cornuri le zice el):
- primul: interior, constituit din ţările de pe marginea continentului Eurasiatic
(Europa şi Asia);
- al doilea: exterior, constituit din ţările insulare exterioare: ţările americane, Africa
subsahariană şi Australia
Potrivit teoriei lui Spykman, nu pivotul continental contează, ci pivoţii de pe
margine (rimland). Adevăratul raport de forţe dintre puterea maritimă şi cea
continentală se stabileşte aici, pe rimland. Spre deosebire de teoria lui Mackinder,
teoria lui Spykman susţine: „Cine domină rimland-ul domină Eurasia, cine
domina Eurasia deţine destinul lumii în mâinile sale”.
Ceea ce la Mackinder era inner crescent (inelul interior), la Spykman
devine rimland (ţărm), ceea ce la autorul englez era outer crescent (inelul exterior),
la cel american devine off-shore (teritorii maritime), denumiri care ar defini mai
limpede realitatea geografică. în plus, Spykman vorbeşte şi de o „autostradă
maritimă circumferenţială", formată din „mările mediteraneene" cuprinse între
diferitele regiuni de coastă ale continentului şi care leagă totul într-o „centură
maritimă".
Această concluzie nu este altceva decât o soluţie la problema ridicată de
Mackinder. Aceste două teorii – cea heartland-ului şi cea a rimland-ului sunt, de
fapt complementare. La urma urmei, realitatea, chiar dacă nu iese complet din
teoriile celor doi, le-a infirmat şi, deopotrivă, le-a confirmat pe ambele. Cel de-AL
Doilea Război Mondial nu a fost un rezultat al confruntărilor dintre heartland şi
rimland, ci al confruntării puterilor din heartland, ceea ce reprezintă o negare a
pivotului geografic a lui Mackinder (dar care poate fi şi un efect al subminării, de
către puterile maritime a unei posibile conexiuni a părţilor – Germania şi Rusia –
de pe heartland), iar SUA s-a aliat cu Rusia şi nu a luptat împotriva acesteia.
Această realitate este însă vremelnică şi a fost impusă de situația concretă,
probabil, tocmai ca urmare a unei posibile strategii de distrugere pe părţi a celor
două elemente esenţiale ale pivotului geografic, adică a Germaniei şi a Rusiei.
Raţiunile strategice au cerut, desigur, această soluţie. După cel de-Al Doilea
Război Mondial, adică în timpul Războiului Rece, Germania a fost pusă sub
control strict, iar Rusia îngrădită din toate punctele de vedere. Heartland-ul a fost
temporar dezagregat, rimland-ul (adică strategia de containment) a funcţionat, între
altele, şi prin crearea NATO, SEATO, CENTO etc. După încheierea Războiului
Rece, se pare că heartland-ul capătă din nou viaţă, mai ales prin valenţele noi,
energetice, ale geopoliticii, prin constituirea Uniunii Europene, dar ţările off shore,
prin mecanisme foarte subtile, îndeosebi financiare, continuă această bătălie pentru
putere, influenţă şi supremaţie, prin cele mai aplaudate şi mai democratice mijloace
ale cooperării şi respectării drepturilor omului, ale statelor şi popoarelor.
Teoria lui Spykman – cea a rimland-ului, a fost aplicată de Statele Unite în cadrul
politicii şi strategiei de îndiguire (containment) din timpul Războiului Rece. Şi,
fără îndoială, o astfel de teorie, dar în forme noi, se încearcă a fi regenerată şi
aplicată şi în viitor, dar nu doar pentru a „îndigui” anumite ţări, ci pe un palier mult
mai larg și nu numai de către SUA.