Definiţiile suveranităţii sunt nenumărate.

Practic, în funcţie de momentul în timp, de ideologie,

de diferitele şcoli de gândire în relaţiile internaţionale, de interesele statale sau ale organizaţiilor
internaţionale, specialiştii au oferit diverse accepţiuni ale termenului, de la noţiuni situate mai
degrabă în zona teoriei politice la concepţii subordonate exclusiv principiilor dreptului
internaţional. Vom încerca să surprindem pe parcursul acestui prim capitol anumite elemente, ce
ni se par definitorii pentru descrierea arhitecturii conceptului de suveranitate. Acestea vor încadra
o parte a dimensiunilor conceptuale ale noţiunilor de stat şi legitimitate şi vor urmări evoluţia
ideii de suveranitate din perspectiva ştiinţelor politice şi a dreptului internaţional.

Deşi noţiunea de suveranitate nu a fost pe deplin conceptualizată înainte de secolul al XVI-lea,

aceasta nu înseamnă că ea nu a existat ca realitate politică. Aristotel nu foloseşte noţiunea de
suveranitate, dar faptul că el insistă asupra necesităţii existenţei unei puteri supreme dovedeşte că
ideea în sine nu-i era străină, căci orice putere supremă – kuphian aphen la greci sau summum
imperium la romani – este prin definiţie suverană. Tema suveranităţii a reapărut spre sfârşitul
Evului Mediu, de îndată ce, alături de problema cunoaşterii celui mai bun mod de guvernare
posibil sau a scopurilor autorităţii deţinute de putere, s-a vrut a se şti care este legătura dintre
popor şi guvernarea sa sau, alfel spus, cum se poate defini, în cadrul unei comunităţi politice,
raportul între guvernanţi şi guvernaţi. La această întrebare a încercat să răspundă magistratul
francez Jean Bodin (1520-1596) în celebra sa lucrare La République, apărută în 1576. Bodin nu a
inventat suveranitatea, dar a fost primul care a analizat această noţiune din punct de vedere
conceptual, dându-i o formulare sistematică. Ca şi cea mai mare parte a autorilor din vremea sa,
Bodin afirmă că forţa unei guvernări se bazează pe legitimitate, iar acţiunea sa trebuie să rămână
întotdeauna conformă cu un anumit număr de valori circumscrise dreptăţii şi raţiunii.

2.1.Caracterul limitat al suveranităţii în teoria lui Johannes Althusius O concepţie esenţial diferită
de cea sistematizată de Bodin apare încă de la începutul secolului al XVII-lea, fiind formulată de
Johannes Althusius în lucrarea Politica methodice digesta (1603). Althusius se raportează la
Aristotel pentru a descrie omul ca o fiinţă socială, înclinat în mod natural spre solidaritate
mutuală şi reciprocitate35. Pentru Althusius, ştiinţa politică este circumscrisă descrierii metodice
a condiţiilor vieţii sociale de unde şi numele de „symbiotique” 36 pe care-l utilizează pentru
caracterizarea acestui demers. Respingând ideea unui individ suficient sie însuşi, el afirmă că
societatea primează în raport cu membrii săi – simbioţii şi că este constituită dintr-o serie de
acorduri politice şi sociale, încheiate succesiv, între o multitudine de asociaţii autonome, naturale
şi instituţionale, publice sau private: familii, corporaţii, comunităţi civile, oraşe, provincii. Aceste
„consociaţii” se îmbină între ele, creând un corp structurat în care indivizii sunt membrii unei
comunităţi deja existente, care nu-şi abandonează în totalitate drepturile în favoarea unei
societăţi mai vaste. Contractul social nu mai este la Althusius rezultatul unui joc liber al voinţelor
individuale, ci o alianţă – „foedus” -, ce înglobează într-un proces continuu de comunicare
„simbiotică” indivizii definiţi înainte de toate prin apartenenţele lor. Societatea globală, căreia
Althusius îi dă numele de „comunitate simbiotică integrală” se defineşte ca o organizaţie
ascendentă a comunităţilor pluraliste, ce se constituie ele însele pe baza asociaţiilor anterioare, cu
apartenenţe multiple, dispunând de puteri care se limitează reciproc37. Corpul politic este
rezultatul acestui proces înglobant în care fiecare nivel îşi trage legitimitatea din capacitatea sa
de a acţiona în respectul autonomiei nivelurilor inferioare. Acţiunea publică vizează articularea la
toate nivelurile a solidarităţii mutuale şi a autonomiei actorilor săi colectivi, al căror
consimţământ trebuie transpus în practică şi organizat printr-o dialectică deschisă de la general la
particular – ideea fundamantală fiind că ceea ce ţine de toţi trebuie aprobat de toţi. Suveranitatea,
consideră Althusius, aparţine poporului. Ea este imprescriptibilă, căci rezidă inalienabil în
comunitatea populară în care nu există putere personală absolută. Poporul o poate delega, dar nu
poate renunţa la ea38. Suveranitatea emană deci de la popor. Prinţul nu are altă autoritate decât
cea cu care este investit de popor, nu sub forma unui transfer de putere pe care poporul ar
abandona-o în favoarea sa, ci printr-o delegare a acesteia, puterea continuând să fie păstrată
intrinsec şi substanţial de popor. Prinţul nu este proprietarul suveranităţii şi depozitarul ei.
Suveranitatea nu este deci absolută. Althusius consideră că la fiecare nivel al societăţii trebuie să
existe două serii de organe: unele ce reprezintă comunităţile inferioare, ce deţin atâta putere câtă
pot exercita în mod concret şi altele reprezentând eşalonul superior, ale cărui atribuţii sunt
limitate de primul nivel. Fiecare nivel îşi desemnează repezentanţii, inclusiv la nivelul superior,
pe baza unei delegări a puterii, aceasta putând fi în orice moment retrasă. Pentru Althusius,
suveranitatea reprezintă doar nivelul de putere ce dispune de autoritatea, puterea de decizie şi de
execuţie cele mai largi. Suveranul este acela care dispune de o putere mai extinsă decât a altora
dar exerciţiul acesteia se realizează numai dacă puterea îi este recunoscută şi cedată. La fiecare
nivel există un „schimb de autoritate”, mai precis o diferenţiere a instanţelor, o partajare a
competenţelor începând cu eşalonul cel mai de jos, spre nivelul cel mai înalt. Recunoaştem, fără
îndoială, în acestă expunere sintetică a unei concepţii asupra suveranităţii, diferită de cea
bodiniană, esenţa principiul subsidiarităţii ce reprezintă o veritabilă cheie de boltă a sistemului
lui Althusius. Potrivit acestui principiu, deciziile trebuie luate la cel mai de jos nivel, de către cei
care sunt afectaţi direct de consecinţele acestora. Astfel, chiar şi cele mai mici unităţi politice
trebuie să deţină competenţe autonome substanţiale, în acelaşi timp trebuind să fie reprezentate la
nivelurile de putere mai ridicate. Nu avem de-a face aici cu chestiunea descentralizării. În cazul
descentralizării, puterea locală este titulara autorităţii pe care puterea centrală i-o acordă.
Subsidiaritatea reprezintă mişcarea inversă: nivelul local nu deleagă eşalonului superior decât
responsabilităţile şi sarcinile pe care nu şi le poate asuma, în timp ce problemele ce sunt de
competnţa sa le rezolvă prin mijloace proprii. Subsidiaritatea reprezintă, deci, un partaj al
competenţelor după criteriul suficienţei sau insuficienţei: fiecare nivel de autoritate conservă
acele competenţe pentru care el este suficient.

2.2. Limitarea suveranităţii prin drept şi criticile aduse acestei teorii Teoria liberală a limitării
suveranităţii politice de către drept – sau atribuirea suveranităţii dreptului – încearcă să rezolve
problema dihotomiei dintre afirmarea universalităţii drepturilor omului şi principiul suveranităţii
naţiunii39. Demersul liberal găseşte în teoria drepturilor omului şi cetăţeanului fundamentul
limitării suveranităţii naţionale sau, mai exact, al transferului suveranităţii din sfera politică în
cea a dreptului. Liberalii încearcă, deci, să sustragă suveranitatea din sfera politică pentru a o
atribui dreptului şi, prin intermediul acestuia, individului. Teoria liberală porneşte de la premisa
unei gestiuni pur raţionale a raporturilor umane. Politicul este discalificat, dat fiind că provine
dintr-o decizie iraţională şi arbitrară. Sfera politicii îşi vede, astfel, negată autonomia şi esenţa40.
Altoirea suveranităţii, mai întâi pe puterea legislativă şi, mai apoi, pe corpusul dreptului, conduce
la o depolitizare a vieţii publice. În aceste condiţii, titularul nominal al puterii nu este decât un
executant. Voinţa poporului poate fi considerată nulă dacă contrazice normele juridice şi morale
considerate superioare. Dreptul nu poate, însă, să existe şi să acţioneze, decât în cadrul unui
sistem politic deja existent, acesta neputând fi creat de dreptul însuşi. Capacitatea de a judeca nu
are valoare fără capacitaea de a decide şi a de a aplica această decizie. Nici un sistem juridic nu
poate aboli voinţa politică originală (şi arbitrară) a comenzii politice. Raţiunea juridică ţine de
procedură şi nu de putere. Altfel spus, suveranitatea de drept poate doar să legitimeze puterea şi
nu să o constituie. Carl Schmitt a criticat concepţia liberală a suveranităţii în care statul este
supus dreptului iar viaţa publică este net separată de o sferă privată depolitizată. Schmitt
consideră că această concepţie este în primul rând antidemocratică pentru că descurajează
participarea cetăţenilor la viaţa publică şi respinge orice demers (democratic) de schimbare, care
ar contrazice normele juridice şi constituţionale ale momentului. Dacă suveranitatea politico-
legală rezidă în ansamblul normelor şi al procedurilor, trebuie remarcat că acestea nu pot să ne
spună cine poate lua o decizie în cazul în care ele însele nu pot face acest lucru. Altfel spus,
pentru a vedea ce înseamnă suveranitatea trebuie să identificăm instanţa care are capacitatea de a
se impune într-o situaţie pe care legea nu o poate rezolva. Regăsim aici problema situaţiei
excepţionale – “este suveran cel care decide asupra situaţiei excepţionale”41. Avem de-a face cu
o decizie care trebuie să stabiliească că situaţia este excepţională şi care să tranşeze o astfel de
situaţie. Din moment ce excepţia nu se află sub incidenţa regulii sau a normei, rezultă că o cu
totul altă instanţă decât dreptul trebuie să decidă în această situaţie. Potrivit lui Carl Schmitt, nu
există o întrerupere în manifestarea suveranităţii. Când o instanţă încetează să mai fie suverană, o
alta îi ia locul42. Această instanţă nu este în mod necesar un stat, dar este una politică.
Suveranitatea este întotdeauna prezentă în lumea reală. Abandonarea conceptului nu o poate face
să dispară, ci poate cel mult să mascheze realitatea sa.