Astăzi, harta politică a zonei Mării Negre este influenţată de o fostă superputere,

Rusia, şi două puteri regionale, Ucraina şi Turcia. Ca succesoare a URSS, Rusia este în
continuare un factor major în regiunea Mării Negre.
Marea Neagră este o regiune de convergenţă a intereselor marilor actori de pe scena
internaţională, iar poziţiile unor actori mai mici trebuie să se raporteze permanent la aceste
interese. Regiunea Mării Negre este foarte importantă atât pentru Europa cât şi pentru Statele
Unite, fiind o punte de legătură în alimentarea cu energie între vest şi est, dar şi o barieră
împotriva ameninţărilor transnaţionale.1
O dată cu extinderea NATO, Marea Neagră a devenit un punct de intersectare a
frontierelor geopolitice şi geo-economice. Pentru Rusia, valoarea strategică a Mării Negre
este dată de controlul resurselor energetice din Caucaz şi Marea Caspică. Principala
responsabilitate a flotei ruse din Marea Neagră este să contracareze oricare atac naval
îndreptat spre peninsula Crimea. Punctul de acces din Marea Azov spre coridorul Donului
dintre Rostov pe Don şi Volgograd(ex-Stalingrad) este ruta energetică vitală pentru Rusia.
Pierderea controlului asupra acestei regiune echivalează cu un dezastru pentru Moscova, care
ar fi lipsită de imensele resurse energetice din Caucaz.

O retrospectiva istorică a flotei militare ruse din Marea Neagră

Din a doua jumătate a secolului al XVIII lea, Rusia a început să depună mari eforturi
în lupta pentru accesul la mările sudice, reuşind să întemeieze baze permanente în Marea
Azov şi Marea Neagră. Principalul adversar în calea marinei militare ruse era flota otomană.
După războiul ruso-turc din 1768-1774 încheiat prin Tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi,
imperiului rus i-au fost cedate teritoriul Yedisan între râurile Nipru şi Bugul de Sud, Kubanul,
Azovul, Taganrog şi Kerci. În acelaşi timp hanatul Crimeii devenea independent. Încă din
1773 se constituie o Escadră a Mării Negre având la bază Flotila din Marea Azov. Începând
cu 1775 construcţia de nave de război se mută pe şantierele navale de pe râul Don. În 1778
este întemeiat oraşul-port Herson. Prinţul Grigori Potemkin, Guvernator-general al
Novorosiisk este personajul central care a contribuit la succesul tuturor acţiunilor întreprinse
de Rusia în Marea Neagra , fiind identificat de istorici ca întemeietorul Flotei ruse din Marea
Neagră.
Crimea este în final anexată de împărăteasa Ecaterina cea Mare în 8 aprilie 1783. Tot
atunci sunt anexate şi celelalte teritorii ale regiunii Kuban şi teritoriul Taman. Lichidarea

1
B. Rumer, Eugene, Simon, Jeffrey, Toward a Euro-Atlantic Strategy for the Black Sea Region, Institute for
National Strategic Studies - National Defence University, Paper 3, Washington, D.C., 2006, pg. 1.
Hanatului Crimeii s-a făcut progresiv pentru a elimina ameninţarea pe care tătarii o
reprezentau pentru flancul sudic al teritoriului rus. După anexare, prinţul Grigori Potemkin a
dus o politică energică de colonizare a noilor teritorii.
Un moment istoric pentru marina militară rusă este marcat la 2 mai 1783, atunci când
în golful Ahtar soseşte o escadră compusă din cinci fregate şi alte opt nave ale Flotilei din
Azov aflate sub comanda Vice-amiralului Fedot A.Klokaciov. De atunci forţele navale din
sudul Rusiei au început să poarte numele de Flota Mării Negre. Ahtar care în traducere
însemna piatră albă a fost redenumit printr-un decret al Ecaterinei cea Mare din 10 februarie
1783 în Sevastopol care tradus înseamnă oraş decent. Puterea de luptă a Flotei Mării Negre a
fost pusă la încercare de marina otomană care a vrut să recupereze Crimea în războiul din
1787-1792. Planurile Porţii Otomane au fost zădărnicite de victoriile amiralului Fedor
F.Uşacov de pe insula Fidonisi (3 iulie 1788), strâmtoarea Kerci (8 iulie 1790), Tendra (28
august 1790) si Capul Kaliakra (31 iulie 1791). Tratatul de pace de la Iaşi din 1792
reconfirma apartenenţa Crimeii la imperiul ţarist. Pe partea de şantiere navale, noul oraş
Nikolaev, înfiinţat în 1789, devine principalul centru de construcţii nave din regiunea rusă a
Mării Negre.
Principalul obiectiv al Flotei Mării Negre din secolul al XIX lea era cucerirea
strâmtorilor care garantau accesul către Marea Mediterană ,un vis neîndeplinit al ţarilor ruşi.
Războiul Crimeii (1853-1856) a silit imperiul ţarist să renunţe la aceste planuri şi în acelaşi
timp la marea influenţă pe care o avea in Balcani şi la Gurile Dunării. Otomanii aliaţi cu
Franţa ,Marea Britanie şi Regatul Sardiniei au reuşit să respingă atacurile armatei ţariste şi să
ducă la restabilirea echilibrului de putere în sistemul politic european . Eşecul din Războiul
Crimeii a reprezentat un punct de cotitură în afacerile interne şi externe ale Rusiei.
Intelectualitatea rusă a început să solicite din ce în ce mai intens reformarea guvernului şi a
sistemului social promovat de către ţar. Cu toate acestea trebuie menţionată strălucita victorie
obţinută de vice-amiralul V.A.Nahimov din golful Sinop ,atunci când a reuşit distrugerea
aproape totală a navelor otomane .O singură navă otomană a reuşit să scape de
bombardamentul cu proiectile explozive pus la punct de Nahimov.
Secolul XX , marcat de venirea bolşevicilor, a întârziat foarte mult reformarea marinei
ruse. De abia din 1928 a început o nouă înzestrare cu armament a Flotei Mării Negre.
Sovieticii au schimbat tactica de lupta navală fixându-se mai ales pe războiul submarin . În
acest sens înainte de debutul Celui de al Doilea Război Mondial ,Flota Mării Negre va
beneficia de 47 de submarine şi de doar 3 crucişătoare. După încheierea războiului ,Flota
Mării Negre a continuat să asigure securitatea flancului sudic al URSS şi şi-a extins
capabilitatea de a patrula si iniţia operaţiuni pe oceane.
După colapsul URSS , Flota Mării Negre şi-a păstrat capabilităţile de luptă dar şi a
limitat drastic operaţiunile datorită subfinanţării.Din 1997 noua Federaţie Rusă ,a
reînceput un program de modernizare a tehnicii de luptă concomitent cu reînceperea
exerciţiilor militare de anvergură în Marea Neagră .

Politica externa rusă în regiunea Mării Negre după colapsul URSS

După dezmembrarea URSS, politica externă rusă în relaţie cu regiunea Mării Negre s-
a restructurat trecând prin 4 faze:
- Faza iniţială (1991-1994) caracterizată prin izbucnirea unor conflicte etnice armate
care în perioada sovietică fuseseră îngheţate. Apare un nou status-quo post-sovietic.
- Faza cecenă înfăţişată de cele două războaie purtate de Federaţia Rusă în Cecenia
(1995-2002).
- Faza de refacere (2003-2008) în care Rusia începe să fixeze acţiunile prioritare pentru
strategia sa regândită. În septembrie 2003, Preşedintele V.Putin definea regiunea
Azov-Marea Neagră ca fiind de maxim interes strategic pentru Rusia. De aceea
conducerea de la Moscova era obligată să asigure un sistem de securitate eficient
pentru rutele sale de trasport din Marea Neagră.
- Faza strategiei regionale active (august 2008-prezent) care a debutat o dată cu
operaţiunea militară în Georgia, având ca scop sprijinirea republicilor separatiste
Abhazia şi Osetia de Sud.
Noua strategie pentru regiunea Mării Negre coincide în mare parte cu trăsătura
principală a politicii externe ruse ataşată de principiile realismului politic în care interesul
naţional poate fi apărat doar prin achiziţia de putere, singura care permite supravieţuirea
statului într-un mediu internaţional anarhic.
În viziunea geostrategică rusă, regiunea Mării Negre este văzută ca un proiect strict
regional chiar dacă are aspecte globale şi oferă opţiuni globale pentru Rusia. Conform acestei
strategii, Rusia consideră că este mai îndreptăţită decât Uniunea Europeană sau SUA atunci
când vine vorba de asumarea rolului de lider în problemele regiunii Mării Neagre, din motive
legate de istorie, poziţie geografică, economie şi politică. Cel mult Rusia ar accepta un
lidership în comun cu Turcia. Cu toate acestea, Occidentul percepe Rusia ca pe o putere
exterioară, chiar dacă ea este una dintre cele şase ţări din Marea Neagră.
 Viziunea rusă concentrată pe interesul regional pe care îl are Marea Neagră este cea
care face diferenţa faţă de viziunile SUA şi a UE. Controlul în regiunea Mării Negre este
pentru Rusia ca o unealtă regională în atingerea obiectivelor în celelalte regiuni precum Asia
Centrală şi Orientul Mijlociu sau un instrument global atunci când luăm în discuţie
securitatea energetică şi expansiunea pieţelor economice. Regiunea Mării Negre este ca un
poligon de teste pentru cele două curente contemporane dominante: regionalizarea şi
globalizarea. Cu alte cuvinte în această zonă se poate dezvolta un parteneriat regional sau
dimpotrivă o altă arenă de competiţie geostrategică, parte a jocului de sumă nulă practicat de
Rusia şi de Occident.
Din perspectiva securităţii regionale, Rusia se proclamă ca un susţinător al status-quo-
ului în regiunea Mării Negre. Cu toate acestea, pentru a-şi apăra interesele, Rusia încurajează
mişcările separatiste din zonă. Pentru a-şi demonstra bunele intenţii, Moscova a luat parte la
exerciţiile militare organizate în comun cu statele NATO şi celelalte state din Marea Neagră.
Aşa a fost cazul în exerciţiile militare Black Sea Harmony şi Active Endeavour.
Rusia percepe ca pe o ameninţare la adresa intereselor sale din regiunea Mării Negre o
serie de evenimente precum decizia Turciei de a permite navelor americane accesul
nerestricţionat prin strâmtorile Dardanele şi Bosfor încălcând astfel Convenţia de la
Montreaux semnată în 1936 şi în care erau prevăzute restricţii ale traficului naval pentru
statele fără acces la Marea Neagră. Îngrijoratoare pentru lideri ruşi este şi expansiunea
bazelor militare americane din România şi Bulgaria,vazută ca o încălcare din partea SUA a
Tratatului Forţelor Convenţionale din Europa.
Rusia este conştientă că pe termen lung ar putea ajunge singurul stat nemembru
NATO din Marea Neagră, percepând NATO, Ucraina şi Georgia ca actori care ameninţă
status quo-ul în regiune. Rusia percepe Turcia ca un posibil partener, având în vedere că
turcii vor să păstreze status-quo-ul în Marea Neagră. După Războiul din Georgia din 2008,
Turcia are oportunitatea de a deveni un mediator în zona Mării Negre, crescându-şi astfel
importanţa în regiune. Cooperarea Turciei cu Rusia poate fi una favorabilă şi la nivel
economic în special în sectorul energiei unde se pot negocia soluţii de comun acord care în
acest fel pot ajuta Turcia să devină cel puţin parţial poarta energetică a Europei.

Ca succesoare a URSS, Rusia este in continuare un actor major in regiunea Mării

Negre. Dupa o foarte lungă perioadă de timp, cand Moscova era nu doar cel mai mare, dar și
cel mai important jucator in zona Marii Negre, si de asemenea suzerana altor state, Rusia
continua sa-si mentina in continuare rolul de pivot pe care l-a jucat odata in construirea si
mentinerea “arhitecturii razboiului rece de pe tarmurile Marii Negre”. Ca si in deceniile
trecute caracterizate prin “monopolul spatial”, Marea Neagra este perceputa ca o platforma a
expansiunii rusesti spre teluri geopolitice neclare in acest moment. Conceptia neo-
imperialista a Rusiei isi are originea in fosta istorie a dominatiei sovietice, dar si in nevoia de
a contracara influenta UE, NATO si a Statelor Unite. Aceasta conceptie presupune o viziune
a lumii ca o competitie a marilor puteri si a politicii celui puternic orientata spre instituirea
unui sistem de “sfere de influenta” impartite si echilibrate. Din perspectiva unei astfel de
viziuni internationale, Rusia a fost pe “nedrept” lipsita de “sferele sale de influenta” si redusa
doar la guvernarea propriului teritoriu la care se adauga mica parte a fostului sau imperiu,
denumit prin termenul de “vecinatate apropiata”.

Esecul Rusiei de a-si apara “sferele de influenta naturale” – intelegand prin aceasta
“legitime” – a oferit Statelor Unite, in calitate de unica super-putere, oportunitatea de a-si
extinde sferele de influenta asupra teritoriilor aflate anterior sub influenta Rusiei. Acesta este
modul de percepre a procesului de extindere NATO. Cu cat SUA si Occidentul se extind mai
mult spre teritorii considerate ca apartinand in mod legitim influentei ruse, cu atat mai
vulnerabile si sortite esecului sunt interesele nationale ruse. Pentru partea rusa, acesta este un
joc cu suma nula. Tocmai in logica eliminarii acestor perceptii contraproductive, eforturile
comunitatii euro-atlantice sunt focalizate asupra convingerii Moscovei ca asigurarea
stabilitatii si securitatii la Marea Neagra este benefica pentru toate statele din regiune, si
implicit pentru Rusia.

Amenintarea directa a securitatii ruse este reprezentata de insurgenta fundamentalismului

islamic, care actioneaza sub forma “miscarilor de eliberare nationala” pe teritoriul rus (ex.
Cecenia) si care incearca pe termen lung sa priveze Rusia de controlul asupra teritoriilor
Federatiei locuite de musulmani. Tocmai aceasta amenintare crescanda a terorismului islamic
reprezinta punctul de intalnire a intereselor Rusiei si Statelor Unite.

Rusia va reconstrui cu greu maretia puterii sale din trecut avand in vedere realitatile lumii
actuale – sansele sale de succes in concurenta cu China sau Japonia fiind extrem de reduse.
Posibilitatea de restabilire a controlului asupra Europei Centrale este practic inexistenta.
Bazinul Marii Negre si Asia Centrala apar ca singurele regiuni vulnerabile pe termen scurt
sau mediu in fata ambitiilor revizioniste ale Rusiei. Setul de factori favorabil unei posibile
recuceriri a “sferelor de influenta” ale Rusiei includ: afinitatea religioasa si culturala dintre
Rusia si natiunile crestine din zona Marii Negre; legitimitatea actiunilor impotriva insurgentei
Islamului; vulnerabilitatea economica si institutionala a celor mai multor natiuni din zona;
diversitatea etnica si ostilitatea interetnica haotica din cele mai multe dintre societatile in
tranzitie din zona.

Concluzionand, Rusia este o putere in regiunea Marii Negre si are interese economice,
politice si startegice in aceasta regiune. Rusia considera in continuare regiunea Marii Negre –
tinand cont ca a fost o buna perioada de timp sub dominatia imperiului tarist si a celui
sovietic – parte de facto a sferei sale de influenta. Mai mult decat atat, Rusia este necesara in
rezolvarea multora dintre conflictele inghetate. Doar ca, in prezent, Rusia isi continua rolul
duplicitar de mediator in perspectiva solutionarii acestora, dar si jucator direct interesat de
mentinerea conflictelor. Prezenta trupelor rusesti pe teritoriul Transnistriei si Georgiei
constituie dovada certa a acestui joc dublu.

Astfel, una dintre cele mai dificile probleme care se doresc rezolvate cu privire la regiunea
Marii Negre este includerea Rusiei in aceasta ecuatie, cu alte cuvinte, dezvoltarea unei
strategii privitoare la Rusia este o conditie esentiala pentru succesul unei strategii occidentale
privitoare la regiunea Marii Negre. Aceasta problema nu este una noua. Occidentul s-a lovit
de o incercare similara in faza de inceput a dezbaterilor privind extinderea NATO. Doar in
momentul in care Occidentul a avut o strategie fata de Rusia, a fost capabil sa puna in
practica o strategie de succes pentru integrarea tarilor baltice si central-europene in structurile
euro-atlantice. Foarte probabil acesta ar putea fi calea de rezolvare si in cazul regiunii Marii
Negre. Este posibila ca Rusia sa fie mai agresiva fiind vorba de o implicare occidentala in
regiunea Marii Negre decat a fost in cazul implicarii occidentale in Europa Centrala si de Est
din mai multe motive.

In primul rand, statele din regiune au fost parte a imperiului tarist si a celui sovietic si nu state
asa-zis independente, cum a fost cazul celor din Europa Centrala si de Est. De aici rezulta un
sentiment mai puternic de proprietate al Rusiei in ceea ce priveste regiunea Marii Negre
vizavi de Europa Centrala si de Est.

In al doilea rand, guvernele statelor din regiunea Marii Negre sunt mai slabe si mai fragile, si
astfel mult mai sensibile la presiunile Rusiei, in comparatie cu cele ale statelor central si est
europene.
In al treilea rand, interesele economice ale Rusiei – si parghiile economice – sunt mai
puternice in regiunea Marii Negre decat in Europa Centrala. Rusia controleaza aproximativ
90% din sistemul de distributie a combustibilului si energiei electrice din Georgia. Este, de
asemenea, principalul furnizor de energie al Ucrainei. In 2003, statele dependenta statelor UE
de gazul rusesc se ridica la 25%. Pentru statele Baltice, Ungaria, Slovacia, dar si Slovenia,
dependenta este semnificativ mai mare (intre 80 si 100%). In cadrul acestor state, Kievul
detine o pozitie relativ mai avantajoasa: 80% din gazul exportat de Rusia catre UE tranziteaza
teritoriul Ucrainei. Numai ca, acest avantaj poate fi eliminat de catre Moscova prin
construirea in 2010 a unei conducte prin Marea Baltica – pentru a lega direct (fara
intermediari) - Rusia de Germania.

In al patrulea rand, existenta conflictelor inghetate – Transnistria, Nagorno-Karabah, Abhazia

si Osetia de Sud – confera Moscovei parghii mai puternice fata de cele din Europa Centrala.
Mai mult, Rusia are in continuare o prezenta militara in unele state din regiunea Marii Negre,
spre deosebire de zona Marii Baltice si Europa de Rasarit de unde trupele au fost retrase
inainte sa inceapa presiunea pentru integrarea in NATO, aceasta situatie complicand si mai
mult problema si intarind parghiile de care Rusia dispune.

O parte a problemelor pe care le incearca Occidentul reprezinta si faptul ca o mare parte a

structurilor ruse sunt inclinate sa perceapa ca implicarea acestuia in regiunea Marii Negre ca
un joc cu suma nula, adica cu rezultate negative pentru Rusia. Piatra de incercare pentru
Occident va fi crearea unei strategii care sa prevada un castig pentru ambele parti si sa
convinga guvernul de la Moscova ca ar avea mai multe de castigat din cooperarea cu
Occidentul decat obstructionarea oricarei actiuni a acestuia sau urmand o politica divide et
impera.

La randul ei, Rusia are propriile castiguri din cooperarea cu occidentul in aceasta regiune. In
primul rand are nevoie de stabilitate la frontierele sudice, stabilitate pe care singura si-o poate
asigura cu greu. In al doilea rand, cooperarea cu Occidentul ar permite Rusiei sa obtina o
bucata mai mare din potentialul energetic al regiunii Marii Caspice; in schimb, insa, efortul
de a crea probleme in regiune ar impinge Occidentul sa restranga participarea Rusiei in piata
energetica a Marii Caspice. In al treilea rand, cooperarea in regiunea Marii Negre ar putea
avea un impact benefic asupra relatiilor Rusiei cu SUA si Europa si sa faciliteze legaturile
Rusiei cu structurile internationale si cele euro-atlantice.
In Georgia, fortele rusesti dispun de trei baze si de alte cateva instalatii militare, printre care
si doua in Tbilisi, si de trupe desfasurate ca “trupe de mentinere a pacii” in Abhazia si in
Osetia de Sud. Aceste unitati au o forta cumulata de aproximativ 7000 de militari, fara a lua
in considerare si trupele abhaze. In regiunea Transnistria, Rusia pastreaza un grup de unitati
cu un efectiv de cel putin 2000 militari, cu toate ca Moscova pretinde un numar mai redus. In
ambele state, fortele rusesti sunt mai puternice decat fortele nationale ale Georgiei, respectiv
Moldovei. In Azerbaidjan, fortele armene controleaza sase districte azerbaidjene de pe langa
enclava cu populatie armeana, Karabagh.

Rusia va incerca, in continuare, sa isi afirme statutul de principala putere a spatiului, cautand
sa obtina tot ce poate sa-i ofere aceasta pozitie. Interesul manifestat de Occident fata de
Moscova ii stimuleaza aspiratiile. Specialistii apreciaza ca de ea vor depinde livrarile sigure
si stabile de energie necesare dezvoltarii Europene in urmatorii zece ani, iar aceasta va
conduce Bruxelles-ul, probabil, la un sir intreg de concesii.

Rusia este foarte atenta la relatiile cu vecinii, indeosebi cu cei din fostul spatiu sovietic. De
altfel, una dintre problemele cele mai acute cu care se confrunta inca Rusia este cea a
frontierelor cu aceste state. Kremlinul isi exprima tot mai des parerea ca a venit timpul ca
Moscova sa-si revizuiasca atitudinea fata de unii dintre ei. Se considera ca, in conditiile cand
interesele de stat ale Rusiei vor dicta, se poate trece la recunoasterea oficiala a Transnistriei,
Abhaziei, Osetiei de Sud si regiunii Nagorno-Karabah. Situatia poate conduce la scaparea de
sub control a conflictelor azi „inghetate”.

Trebuie concluzionat că Rusia nu poate agrea decât un format de securitate regional

atunci când vine vorba de politica sa externă în regiunea Mării Negre.

Perspectiva energetică

La Viena, la 11 octombrie 2002, companiile BOTAS din Turcia, Bulgargaz din

Bulgaria, Transgaz din România, MOL din Ungaria si OMV Erdgas din Austria au semnat un
acord de cooperare pentru realizarea unui studiu de fezabilitate privind realizarea unei
conducte de gaz pe care, participanții, care tocmai văzuseră un concert de Verdi, au numit-o
Nabucco. Este vorba de o conductă cu o lungime de 2841 km, care trebuia să treacă de la
granițele estice ale Turciei, prin Turcia, Bulgaria, România, Ungaria și Austria, până la
Baumgarten (Austria), unde se realiza conexiunea cu conductele de gaze rusești care ajung în
Europa de Vest. La această conductă, se pot lega și alte rețele. Pe 13 iulie 2009, a fost
semnat, la Ankara, Acordul Interguvernamental pentru Proiectul „Nabucco”. Prin acest
gazoduct, România urma să primească 2,58 miliarde metri cubi de gaze naturale, iar aportul
financiar al țării noastre trebuia să fie de 1,4 miliarde euro.
În acest moment proiectul „Nabucco” a eșuat după ce grupul care se ocupă de
exploatarea zăcămintelor de la de la Şah Deniz (Azerbaidjan) a selectat ca rută de export
către Europa gazoductul TAP (Trans-Adriatic Pipeline), care va trece prin Grecia, Albania şi
Marea Adriatică, având ca punct final un terminal din sudul Italiei.
Proiectul North Stream se înscrie pe culoarul strategic baltic și aduce gazul rusesc din
sona siberiană până în Germania. De această conductă beneficiază Germania, Polonia,
Finlanda și Austria. Are o lungime de 1.196 km (22 km în apele teritoriale ruse, 96 km în
zona rusă, 369 km în zona finlandeză, 482 km în zona suedeză, 142 km în zona daneză 33 km
în zona germană și 33 km în apele teritoriale germane. Se construiesc două conducte paralele
cu o capacitate anuală de 27,5 miliarde metri cubi de gaz. Prima conductă trebuia să fie gata
în 2010, iar cea de a doua în 2012. Diametrul conductei este de 1220 mm, iar grosimea
pereților conductei de 38 mm. Deși, în anumite zone de pe fundul Mării Baltice există unele
muniții, arme și deșeuri chimice din timpul războiului sau din alte cauze, iar în anumite
porțiuni, mediul este foarte degradat, apărând chiar zone maritime moarte, traseul este
considerat util și viabil. Acest traseu pornește din Vyborg (Rusia) și ajunge la Greifswald
(Germania).
Acordul pentru North Stream a fost semnat la Munchen, la 16 iulie 2009, de
președintele Rusiei și cancelarul german. Conducta s-a pus deja în funcțiune. South Stream
este un proiect inițiat de grupul rusesc Gazprom care ar urma să traverseze Marea Neagră,
până la Varna, apoi Bulgaria, pentru a ajunge în Italia, iar o ramură a acestei conducte în
Grecia și în Serbia. Pe 25 iunie 2007, Gazprom a semnat un protocol cu consorțiul ENI din
Italia (devenit acord pe 22 noiembrie 2007) asupra acestui proiect în valoare de 5,5 miliarde
de dolari pentru construirea unui gazoduct de 900 km cu o capacitate anuală de 30 de
miliarde de metri cubi.

Bibliografie
Pavlëiìuk, Oleksandr; Klympush-Tsintsadze, Ivanna, The Black Sea Region: Cooperation
and Security Building ,Armonk(New York), Ed. M.E. Sharpe, 2004,p.197-199.

http://eng.mil.ru/en/structure/forces/navy/associations/structure/forces/type/navy/black_sea/hi
story.htm

http://www.ponarseurasia.org/sites/default/files/policy-memos-pdf/pepm_041.pdf

http://www.iss.europa.eu/fr/publications/detail-page/article/russian-policy-in-the-eastern-
mediterranean-and-the-implications-for-eu-external-action/

http://www.usni.org/magazines/proceedings/2011-02/russias-black-sea-threat