Criza din Albania a început cu contestarea alegerilor parlamentare

din mai/iunie 1996. Cele mai multe dintre partidele de opoziție, conduse
de socialiști, au acuzat autoritățile de implicare într-o fraudă electorală la
scară naţională și au refuzat să accepte rezultatele acestora, care au dat
Partidul Democrat al președintelui Sali Berisha victorios detaşat.
Boicotarea ulterioară a lucrărilor parlamentului de către aceste
partide a condus la o criză politică care nu a putut fi rezolvată nici în
urma eforturilor făcute de Organizația pentru Securitate și Cooperare în
Europa (OSCE) și Consiliul Europei.
Eșecul comunității internaționale de a preveni ceea ce avea să se
transforme într-un conflict violent s-a datorat în principal, intransigenței
dovedite de politicienii albanezi, în special a celor din administrația
Berisha. Dar o parte din responsabilitate aparține comunității
internaționale, care nu a manifestat unitate, fermitate, și, uneori, nu a
conştientizat cu adevărat ce se întâmpla în Albania.
Până in momentul in care schemele piramidale financiare au
început să eșueze, la începutul anului 1997, Albania nu a avut cu adevărat
instituţii democratice funcţionale sau alte organizaţii care să permită
colectarea nemulţumirilor publice. Rezultatul a fost o serie de
demonstrații spontane și din ce în ce mai violente care s-au transformat în
cele din urmă într-o revoltă. De data aceasta răspunsul internațional a fost
rapid. OSCE l-a trimis în Albania pe fostul cancelar austriac Franz
Vranitzky la câteva zile de la izbucnirea revoltei. La scurt timp, Forța
Multinațională de Protecție, sub comanda italiană, la care au contribuit un
număr de 11 de națiuni era dislocată în Albania.
 1. Situaţia socială şi politică a Albaniei în anul 1997
În anii de izolare, sub dictatură comunistă, Albania a subscris la un sistem
de "apărare totală" cu mii de cazemate răspândite în întreaga țară. In plus
o mare parte din populație a fost înzestrată cu armament iar forțele armate
erau disproporționat de mari pentru dimensiunea și resursele țării.
Guvernarea post-comunistă a Albaniei s-a angajat să urmeze calea
reformelor democratice și a început imediat să se orienteze către
instituțiile occidentale, inclusive a aderat la Consiliul de Cooperare Nord-
Atlantic (North Atlantic Cooperation Council - NACC) în 1992. Albania a
fost al zecelea stat din ECE (Europa Centrală și de Est) care s-a alăturat la
Parteneriatul pentru Pace (PfP), la 1 în februarie 1994, afirmând că scopul
său strategic final este de a deveni membru NATO. De asemenea a fost
realizată o restructurare și reorganizare radicală a forțelor armate iar mulți
ofițeri au fost trimişi pentru pregătire în instituții militare occidentale.
Guvernul albanez a pus la dispoziţia ONU şi ulterior NATO anumite
facilităţi necesare pentru sprijinirea operaţiilor din fosta Iugoslavie.
La începutul anului 1997, Albania s-a confruntat cu o criză
profundă care a avut la bază frustrarea a sute de mii de oameni care şi-au
pierdut economiile de o viață după investirea lor în anumite scheme de
investiții de tip "piramidal".
Manifestările violente care au avut loc în multe regiuni ale țării au
condus treptat, în special în sud, la prăbușirea autorităţii statului și
înfiinţarea de “comitete revoluționare” în comunitățile locale. Multe
elemente criminale au profitat de această situație haotică.
O mare parte a populaţiei care deţinea armament s-a confruntat
deschis cu forţele guvernamentale, din cadrul cărora, o mare parte, erau,
la rândul lor victime ale prăbuşirii sistemului financiar piramidal. Acest
lucru a determinat ca mulţi dintre militarii în termen să dezerteze, lăsând
unităţile militare nepăzite, lucru speculat de bandele criminale.
La începutul lunii martie protestul populației "fraudate" de
schemele piramidale, a explodat într-o puternică revoltă în Valona care a
dus la producerea a zece decese. Protestul s-a extins până în nordul țării,
lucru ce l-a determinat pe președintele Berisha să demită Guvernul,
desemnându-l pe fostul primar din Argirokaster, Bashkim Fino pentru
funcţia de prim-ministru.
Situația a devenit extrem de gravă și pe 3 martie Ministerul
Apărării din Italia, la cererea Departamentului de Stat, a început o
operaţie de evacuare a non-combatanţilor (NEO) pentru conaționalii din
Albania. Operația, coordonată cu Ambasada Italiei la Tirana, a dus la
evacuarea a 16 cetăţeni italieni și 19 străini. În perioada 08-10 martie, în
cadrul a altor două operațiuni au fost evacuaţi alţi 43 de cetăţeni italieni.
La 13 și 14 martie în ciuda încercărilor diplomaților europeni
(întâlnire cu ambasadorul italian la Tirana, cu reprezentanţi ai rebelilor
care controlau Valona sub medierea ministrului olandez de Externe, Hans
Van Mierlo), situația s-a înrăutățit. Ca urmare a unei noi operaţii NEO
alte 1000 de persoane au fost evacuate din Albania.
În aceeași perioadă fluxul de imigranții ilegali din Albania spre
Italia a fost relevant. Potrivit Departamentului de Interne, peste 10.500 de
cetățeni albanezi s-au mutat ilegal în Italia. Începând cu anul 1994
armata italiană a executat patrule aeriene pentru a controla imigrația
ilegală în sudul Mării Adriatice.
Pe 25 martie, guvernele italian și albanez au semnat un acord
bilateral pentru controlul imigrației ilegale. Conform acestui act, Italia
considerată o "țară prietenă", a fost autorizată să patruleze în apele
teritoriale albaneze în scopul de a împiedica sustragerea din faşa justiţiei
a cetățenilor albanezi şi pentru a preveni imigrația ilegală în Italia.

Condiții pentru desfășurarea Forței Multinaționale de

Protecţie

La acel moment, situația din Albania era extrem de critică și

posibilitatea ca un război civil ar putea izbucni a fost luată în calcul.