Curs nr.

2 ( partea a II-a)
Doctrine geopolitice în lumea
anglo-saxonă; Școala
geopolitică românească
Prof. univ. Petre Otu,
Universitatea din Pitești
 Planul cursului
I. Doctrine geopolitice în lumea anglo-saxonă
I.a Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii în secolul al XIX-lea şi în prima
jumătate a secolului al XX-lea.
I.b. Doctrina Monroe
I.c.Halford Mackinder şi pivotul geografic al istoriei
I.d. Alfred T. Mahan şi teoria puterii maritime
I.e. Nicholas Spykman și teoria țărmurilor
I.f. Concluzii
II.Școala geopolitică românească în prima jumătate a secolului al XX-lea
II.a Caracteristici ale şcolii geopolitice româneşti
II.b.Ion Conea - o viziune dinspre geografie a geopoliticii
II.c. Anton Golopenţia-o viziune dinspre sociologie a geopoliticii.
 I.a. Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii în secolul
al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea.
-În secolele al XIX-lea şi al XX-lea, lumea anglo-saxonă a asigurat hegemonia lumii
prin două mari puteri-Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii.
-Secolul al XIX-lea a fost secolul dominaţiei britanice, puterea imperiului britanic
ajungând la apogeu. În politica sa externă, Marea Britanie a urmărit prezervarea hegemoniei
și asigurarea unui echilibru între puterile continentale europene, de aşa natură încât să nu
aibă un competitor. În acest scop a desfăşurat o diplomaţie foarte activă, dar în momentul
când interesele i-au cerut-o ea a intervenit chiar în conflict, aşa cum a fost cazul în timpul
războiului Crimeei (1853-1856), când s-a aliat cu Franţa pentru a stăvili expansiunea
Imperiului rus. Pe de altă parte de-a lungul timpului a dizlocat toate unificările politice
europene (continentale)- Napoleon I (Pitt), Wilhelm al II-lea ( Lloyd George), Hitler (Churchill)
-După războiul ruso-româno-otoman (1877-1878), când Rusia, din nou, ameninţa să
devină hegemonul Peninsulei Balcanice, Marea Britanie a impus rediscutarea clauzelor
tratatului ruso-otoman de la San Ştefano (1878), la Berlin. În urma acestuia a anexat insula
Cipru, un obiectiv de mare importanţă pentru controlul legăturilor din Mediterana orientală.
 Marea Britanie a desfăşurat și o politică colonială foarte activă,
ceea ce a generat conflicte cu Franţa (în Africa; incidentul de la
Fachoda-1898), cu Imperiul rus (în Asia centrală), cu Germania. (Colin
S. Grey, Războiul, pacea şi relaţiile internaţionale. O introducere în
istoria strategică, traducere Ramona Lupu, Polirom, 2010, p.73.)
-În această perioadă Marea Britanie a anexat, între altele, vaste
teritorii în Africa occidentală (Gambia, Sierra Leone, Coasta de Aur,
Nigeria), în Africa de sud (războaiele cu burii, de la sfârşitul secolului),
Africa orientală (Rhodezia, Kenia, Uganda, Somalia). În 1882 şi-a
instituit protectoratul asupra Egiptului, ceea ce a permis să deţină
controlul canalului de Suez. La acestea s-au adăugat protectoratele
din estul şi sudul Arabiei, precum şi sporirea influenţei în Iran.
Imperiul britanic
 -SUA, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, a cunoscut un proces accelerat de
dezvoltare economică, însoţit de dispute teritoriale cu vecinul de la sud, Mexicul în dauna
căruia şi-a extins teritoriul.
-Un eveniment cu implicaţii majore a fost Războiul civil (1861-1865), tabăra nordistă,
adeptă a abolirii sclaviei, obţinând victoria. A urmat o perioadă de puternică ascensiune pe
plan economic, dublată de „epopeea vestului", SUA reuşind să ocupe întreg spaţiul dintre
două oceane.
Dispariţia frontierei (în sens american) şi disputele pentru împărţirea lumii, au
determinat o regândire o liniilor de politică externă ale SUA. Puterea dobândită ca urmare a
dezvoltării economice accelerate, a reprezentat o premisă importantă pentru asumarea unui
rol sporit pe scena internaţională. După războiul cu Imperiul spaniol muribund (1898), SUA au
făcut primul pas dincolo de hotarele lor, cucerind insulele Hawai, Porto Rico, Filipine.
Administraţia Roosevelt a închiriat, în 1903, de la Columbia, regiunea unde s-a construit
canalul Panama (1906-1914), prin care s-a asigurat legătura dintre cele două oceane, ceea ce
a creat un mare avantaj flotei americane.
-În concluzie, spre sfârşitul secolului al XIX-lea dominaţia Marii Britanii intră într-un
evident declin, iar forţa SUA a crescut semnificativ. Gândirea geopolitică a reflectat din plin
aceste realităţi, încercând să găsească răspunsurile cele mai adecvate pentru ca interesele să
fie protejate şi promovate.
Canalul
Panama
I.b. Doctrina Monroe
-La 2 decembrie 1823, preşedintele James Monroe a făcut o declaraţie în care a subliniat
interesul SUA pentru ca emisfera vestică să fie un apanaj al americanilor ("doctrina Monroe";
"America pentru americani"). Ea prevedea sprijinirea suveranităţii noilor state din America Latină,
ce îşi câştigaseră independenţa faţă de Spania şi Portugalia la începutul secolului al XIX-lea şi
neintervenţia SUA în politica europeană. În schimb, puterile europene, grupate în Sfânta Alianţă
(1815-1849), se abţineau să intervină în afacerile continentului european.
-Inițial, doctrina Monroe a avut un efect pozitiv, întrucât a permis menținerea și consolidarea
independenței țărilor latino-americane față de marile puteri europene. Dar, după circa un sfert de
secol, SUA au trecut la o politică de subordonare a țărilor din America Latină- anexarea Nordului
Mexicului; războiul cu Spania (1898), separarea canalului Panama de Columbia (1902)
-„Doctrina Monroe” a reprezentat cadrul în care s-a dezvoltat politica externă americană în
secolul al XIX-lea, deşi termenul a fost invocat pentru prima dată în sens propriu în 1850. A fost în
vigoare neoficial până la Primul Război Mondial, iar oficial până în anul 1947, când a fost
abandonată în favoarea „doctrinei indiguirii”.
-Se consideră că doctrina Monroe a fost preludiul relaţiilor speciale între SUA şi Marea
Britanie, hegemonia britanică fiind înlocuită în secolul al XX-lea de cea americană.
I.c.Halford Mackinder şi pivotul geografic al
istoriei
-Halford Mackinder (1861-1947) este autorul celei mai durabile şi influente
teorii geopolitice. Licenţiat al Universităţii Oxford, el a manifestat un interes
special pentru geografie. Convins că studierea ei este indispensabilă pentru un
mare imperiu colonial, el a reuşit să instituţionalizeze predarea acestei discipline
la nivel academic, devenind în 1887 profesor şi fondator al Oxford School of
Geography.
-din 1887 a predat la Universitatea din Oxford
-1893- unul dintre fondatorii Asociației de geografie din Marea Britanie
-deputat în Camera Comunelor (1910-1922, înalt comisar în sudul Rusiei în
timpul războiului civil (1919-1920)
-1903-1908 primul director al London School of Economics, prestigioasă
instituție britanică
 -În anul 1904, mai întâi într-o conferinţă susţinută la Societatea Regală de Ştiinţe
şi apoi în studiul purtând acelaşi titlu (publicat în "Geographical Journal"), The
Geographical Pivot of History (Pivotul geografic al istoriei), Halford Mackinder şi-a făcut
cunoscută prima formă a teoriei sale geopolitice. După opinia sa, istoria umană s-a
desfăşurat sub determinarea unui conflict permanent între popoarele situate în ariile
terestre şi cele aşezate în zonele costiere.
În mai multe cicluri istorice, popoarele continentale s-au simţit datorită
configuraţiei geografice ­ într-o situaţie de axifiere a puterii lor şi au încercat să
cucerească popoarele maritime. În antichitate, primele chiar au şi reuşit în două
rânduri; cucerirea polisurilor greceşti de către Macedonia, respectiv a Cartaginei de
către Roma.
-Teoria sa a fost dezvoltată apoi în lucrarea Democratic Ideals and Reality: A
Study in the Politics of Reconstructions (Idealuri democratice și realitatea; un studiu în
politica reconstrucției, publicată în 1919; reprezintă și o reacție la doctrina lui Wilson și
la tratatele cu Germania și Austria.
-Ultima lucrare majoră este The Round World and the Winning of the Peace ( O
lume rotundă și câștigarea păcii) apărută în 1943.
Elemente principale ale doctrinei
sale:
-Există un ocean mondial (great
ocean) în mijlocul căreia se situează o
insulă mondială (world island).Insula
această mondială este împărţită în trei
zone: Aria Pivotală ( Heartland) ­ zona
deplin continentală, care cuprindea
Siberia, Rusia europeană şi avea
tendinţe de lărgire spre Europa sud-
baltică; Aria (Inelul) Interior Pivotală
(Semicercul Interior) ­ includea ambele
maluri ale Atlanticului (numit oceanul de
mijloc), Europa sudică şi Africa nord-
sahariană; Aria Exterior Periferică
(Semicercul Exterior) adică Asia Mică, de
sud, sud-est şi extrem estică.
 -Geopoliticianul britanic a inclus în Heartland zonele muntoase asiatice­ greu accesibile
puterilor maritime ­şi bazinul fluviilor ce se deversau în Marea Baltică şi Marea Neagră.
În această configurare, din care făceau parte în mod evident Germania şi Rusia, ­Mackinder a
subliniat că o unificare a celor doi poli de putere ar atrage un pericol letal asupra Marii Britanii.
-Europa de est juca un rol cheie. Faimosul său dicton arăta:"Cine conduce Europa de est
comandă Heartland-ul; Cine comandă Heartland-ul, conduce Insulele Mondiale; Cine conduce Insulele
Mondiale, stăpâneşte Lumea".
-În contrast cu puterile din Heartland, care dacă se mobilizau şi îşi uneau resursele puteau
realiza cea mai mare concentrare de putere mondială, statele maritime îşi formaseră potenţialul de
putere prin comerţ şi comunicaţii. „Şansa supravieţuirii acestora din urmă consta în conservarea
acestor deprinderi ­psiho-sociale şi fizice ­şi în controlul centurii periferice a Eurasiei".
-Prospecţia sa asupra consecinţelor celui de-al Doilea Război Mondial indica ascensiunea
Uniunii Sovietice în postura celei mai puternice puteri terestre de pe glob. Acea enormă acumulare
de putere din Heartland putea fi contracarată doar prin crearea celei mai solide poziţii defensive
posibile, prin alianţa puterilor nord-atlantice. Acestea urmau să-şi extindă controlul şi asupra
Germaniei, pentru a evita ca imensul potenţial economic şi militar al respectivei să fie acaparat în
Mackinder aajuns la câteva concluzii:
a) odată cu epoca columbiană şi post-columbiană (de după marile descoperiri geografice), puterile maritime
se situaseră într-o poziţie superioară faţă de cele continentale. Elementul care le avantajaseră pe primele fusese
circulaţia nestingherită în spaţiile maritime. Dar, în timpurile contemporane lui, datorită progreselor tehnologice,
puterile continentale (interioare), dobândiseră o semnificativă mobilitate. Această capacitate de deplasare rapidă
crea puterilor interioare (Rusia şi mai ales Germania) posibilitatea de a se revărsa asupra spaţiilor maritime şi de a
surclasa puterile periferice;
b) în acel context nou, Anglia pierdea beneficiile exteriorităţii sale faţă de Europa şi chiar Eurasia, fiind
racordată direct la evoluţiile continentale şi parte integrantă a acestora. Soluţia recomandată de Mackinder indica
păstrarea centurii periferice eurasiatice în posesia şi sub controlul puterilor maritime. El a fost foarte îngrijorat de
perspectiva unei alianțe dintre URSS și Germania, după semnarea tratatului din 23 august 1939.
c ) puterile maritime îşi vor putea păstra vitalitatea numai dacă îşi vor reevalua raporturile cu lumea
colonială şi vor accepta o redistribuire a beneficiilor şi creşterea standardului de viaţă din regiunile sărace.
-Teoria lui Mackinder era pe cale să se adeverească în condițiile în care Europa era divizată printr-o Cortină
de Fier (5 martie 1946, W. Churchill). În spatele său la est, uriașul heartland părea solid unificat și înzestrat cu resurse
imense și bariere naturale. Șansele de a deveni hegemonul lumii erau foarte mari.
Teoria pivotului istoriei; hartă
 I.d. Alfred T. Mahan şi teoria puterii maritime

Alfred T. Mahan (1840-1914) a îmbrățișat cariera armelor A studiat la War College din Newport (Rhode
Island), ocupând funcţia de director al instituţiei în anii1886-1889 şi 1892-1993. A predat, între altele, un curs de
filosofia istoriei navale A fost un apropiat al preşedintelui Theodore Roosevelt (1901-1909), influenţând acţiunile de
politică externă ale acestuia.
Lucrări:
-“The Influence of Sea Power upon History”,("Influenţa puterii maritime asupra istoriei") publicată în 1890.
Este principala sa lucrare în care prezintă o privire monografică asupra rolului jucat de forţa maritimă, între anii 1660-
1783, în ascensiunea Marii Britanii; teoretizează conceptul de "sea power" (putere maritimă; stăpânirea mărilor)
-“The Influence of Sea Power upon the French Revolution and Empire” care urmăreşte evoluţia flotei franceze
între anii 1793-1812( 1896)
A fost un discipol al teoreticianului elveţian Henri de Jomini. Mahan afirmă primatul ofensivei asupra
defensivei şi a căutat să realizeze acest lucru în spaţiile maritime. Opera lui Mahan ar putea fi caracterizată drept o
pledoarie pentru construirea de către SUA a unei puternice flote navale, indispensabile noului statut de putere al SUA.
Preşedintele Roosevelt este unul dintre cei care au pus în practică această idee, iar între 1907 – 1909 a trimis
în jurul lumii noua flotă americană ca simbol al puterii SUA. Gestul preşedintelui american, spun comentatorii, a
urmat unui tip de “gâlceavă” diplomatică. Cu puţin timp înainte, board-ul educaţional din San Francisco hotărâse ca
elevii japonezi, chinezi şi coreeni să frecventeze şcoli separate. Gestul ce a provocat indignare la Tokyo şi chiar o
încordare în relaţiile bilaterale. Trimiterea flotei reprezenta un semnal că America este puternică și în plină
 După opinia autorului american, pentru a deveni o mare putere, o ţară trebuie să
îndeplinească trei condiţii ( criterii)
-în primul rând, trebuie să se învecineze pe o lungime considerabilă cu oceanul
planetar sau să aibă acces la acesta printr-o mare deschisă spre oceanul planetar.
-în al doilea rând, să nu aibă în vecinătatea imediată vecini puternici.
-în sfârşit, să dispună de o capacitate navală şi de un potenţial militar ridicat al
flotei marine. Toate aceste trei criterii, apreciază Mahan, au fost întrunite de Marea Britanie.
Poziţia geografică a acestei ţări, conjugată cu forţa sa navală, au asigurat pentru Marea Britanie
rolul de putere mondială pe care l-a deţinut atâta vreme. Atât dobândirea, dar mai ales
păstrarea Imperiului Britanic, au fost dependente de asigurarea controlului asupra oceanelor.
- Dacă Statele Unite doresc să se substituie Marii Britanii ca putere oceanică, ele
trebuie să-şi completeze poziţia geografică cu o flotă maritimă de prim rang. Alfred Mahan
trăieşte în perioada imediat următoare încheierii procesului de colonizare a continentului
american, care s-a produs la mijlocul secolului trecut. Afirmarea acestui nou statut continental
şi ca putere maritimă era un imperativ.
 - Mahan a formulat în termeni clari dimensiunea strategică a forţei
maritime pentru noua putere care se năştea. O flotă comercială puternică era
necesară nu numai pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale intense, ci şi
pentru că flota ar fi reprezentat o dimensiune şi un simbol al puterii. Mai mult,
navele comerciale ar trebui să dispună de porturi de destinaţie sigure, iar
protecţia lor să fie asigurată de-a lungul întregului parcurs, ceea ce echivalează
cu construirea unui adevărat imperiu al oceanului. Amiralul american avertiza că,
în eventualitatea unor conflicte, nu e suficient să opreşti inamicul la graniţă (în
cazul SUA la ţărmurile oceanului), ci să dispui de o flotă suficient de puternică
pentru a fi în stare să prevină blocadele şi să menţină legăturile porturilor
americane cu alte porturi ale ţărilor aliate sau neutre.
-Mahan sesizează că există poziţii geografice avantajoase. Dar ele au o
valoare strategică potenţială atâta vreme cât nu beneficiază de o forţă
economică în măsură să le pune în valoare şi să le fructifice potenţialul. Aceasta
era situaţia SUA la sfârşitul secolului. Deşi dispuneau de largi deschideri către
oceanul planetar şi aveau un considerabil potenţial economic, ele nu dispuneau
de o forţă navală care să pună în valore toate aceste atuuri geopolitice.
 -Autorul american trăieşte într-o perioadă în care expansiunea colonială (de tip
clasic) era era pe sfârşite. Problema cuceririi de noi teritorii nu mai reprezenta o prioritate.
Centrul de greutate se mutase de la cucerire la controlul unor zone, ceea ce însemna o
regândire a mijloacelor şi instrumentelor dominaţiei. Importantă nu mai era anexarea,
controlul total al unui teritoriu, stăpânirea unei ţări sau a unui teritoriu, ci controlul
asupra drumului către acel teritoriu, asupra căii de acces. Iar drumul şi calea de acces de
cele mai multe sunt maritime. Controlul mării presupunea flotă oceanică.
-Ideile lui Mahan trebuie privite în contextul dezbaterilor privind tipul de navă ce va
domina marea în urmării ani- navele mari de suprafaţă sau cele mai mici (torpilor,
submarin) purtătoare de torpile.
- Din altă perspectivă privind lucrurile, este important să relevăm ideea lui Mahan că
puterea, pentru a fi efectivă, trebuie însoţită de capacitatea de a proiecta puterea. Chiar
dacă autorul american limitează această capacitate doar la instrumentul naval, ideea ca
atare reprezintă un element esenţial al oricărei abordări geopolitice de tip modern. Mai
târziu, alţi autori, tot din spaţiul american, vor vorbi despre puterea aeriană şi chiar
despre capacitatea SUA de a controla spaţiul cosmic, un gen de “spaţiu maritim al
secolului 21”. Instrumentele cu care o ţară îşi proiectează puterea sunt şi trebuie să fie
diferite de la epocă la epocă. Dar capacitatea de a proiecta puterea cu mijloacele potrivite
 -Nicholas John Spykman (1893-1943), olandez
prin origine, profesor de drept la Universitatea Yale, unde
a ocupat şi postul de director al prestigiosului Institut de
Studii Internaţionale, a fost cooptat în "echipa creierelor" I.e. Spykman
din al treilea mandat al preşedintelui F.D. Roosevelt. El a
fost şi consilier ( consultant) al preşedintelui american.
și teoria
Contribuţiile sale în domeniul geopolitic au fost legate de țărmurilor
ideile şi concepţiile vehiculate de şcoala geopolitică
germană. În SUA au existat personalităţi care au arătat
nocivitatea ideile lui Haushofer, cum ar fi Isaiah Bowman.
Totuşi, destui membri ai cercurilor academice şi de la
nivelul decizional al Statelor Unite au conştientizat
importanţa şi utilitatea acestei maniere de analiză a
realităţilor internaţionale. Printre ei s-a aflat şi Spykman.
Principala lucrare Strategia americană în politica
mondială, apărută în 1942.
 Spykman a demonstrat că S.U.A. nu pot încerca să rămână pe mai departe de
evenimentele din Eurasia, deoarece se află mult mai aproape de acea imensă întindere
terestră, decât fusese perceput până atunci. El a nuanţat şi dihotomia puteri terestre, puteri
maritime, subliniind natura duală a Germaniei, în care se găseau forţe şi tendinţe propensive
ambelor structuri politico-geografice. După opinia lui Spykman, teoria lui Mackinder era
infirmată de Primul Război Mondial, când Imperiul rus şi Marea Britanie au fost aliaţi, dar şi de
al Doilea Război Mondial, când URSS era aliata SUA.
Spykman a identificat trei centre cu potenţial real de putere în plan mondial:
-America de Nord;
- litoralul european;
-zona eurasiatică a Extremului Orient.
-Pericolul principal şi imediat atunci era ca ultimele două să fie unificate printr-o victorie
a Axei germano-japoneze. Ca atare, interesele S.U.A. deveneau, pe termen lung, aceleaşi cu ale
Angliei. Chiar dacă ultima urma să renunţe şi să îşi reajusteze imperiul colonial.
Un al patrulea centru potenţial de putere îl reprezenta India - însă ascensiunea acesteia
pe scena internaţională era un lucru greu de fixat în timp.
A doua sa lucrare majoră, The Geography of Peace (Geografia păcii) este publicată
postum în 1944.
 - După opinia lui Spykman,S.U.A. trebuiau să îşi asume rolul primordial în spaţiul
periferic-exterior, numit de el Rimland. Cooperarea cu Marea Britanie urma să fie dezvoltată
într-o alianţă largă, care să cuprindă naţiunile maritime vest-europene, şi obligatoriu Germania
şi Japonia. Spykman a anticipat dominarea Heartland-ului de către Rusia şi China, soluţia
propusă de el fiind a păstrării celor două într-un sistem de cooperare. El a considerat că pentru
un interval de timp mediu, chiar lung, cele două puteri din Heartland urmau să păstreze şi să
dezvolte un potenţial de aversiune şi chiar conflictual faţă de statele din Rimland. Acestea
puteau să contracareze puterea Heartland-ului printr-o strategie de încercuire periferică a
Eurasiei. Aceasta a şi fost concepţia strategică, containment, dezvoltată de S.U.A. în timpul
Războiului Rece.
-Teoria lui Spykman se apropie de cea a lui Mackinder, numai că zona pivot nu mai este
este practic heartland-ul ci rimland-ul care este regiunea intermediară dintre heartland şi
mările riverane. În această regiune se defineşte adevăratul raport de forţe între puterile
continentale şi cele maritime.
-În a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea, Franţa a
jucat rolul de rimland, în disputa dintre imperiile rus şi britanic, la care s-a adăugat Iranul şi
Afganistanul pentru ca în Războiul Rece, rimland-ul să-l constituie Europa de vest în disputa
dintre SUA şi URSS.
-Concepţiile lui Spykman fac parte din geopolitica realistă americană, opusă în mare
Teoria Rimland-ului; hartă
 - şcoala geopolitică anglo-saxonă tinde spre un
determinism geografic, atribuind spaţiilor fixe virtuţi atribuţii
politice intrinseci:
- Mackinder, dar şi Spykman neglijează, în bună
măsură dimensiunea ideologică a regimurilor politice aflate la
putere în acele spaţii; uneori ele pot fi antagoniste.Atribuţiile
ideologice ale regimurilor politice sunt primordiale, pe când
spaţiile oferă doar nişte premise, potenţialităţi.
- dihotomia puteri terestre-puteri maritime nu este
una absolută. Rusia s-a luptat mai mult cu Prusia (Germania),
VI cu Franţa şi mai puţin cu Anglia. În anii 1914-1917 şi 1941-
1945, Rusia a fost aliata Marii Britanii împotriva Germaniei. În

Concluzii timpul Războiului Rece, SUA şi URSS au cumulat atât atribute

ale puterii terestre, cât şi ale puterii maritime.
- deşi nu au accentele naţionaliste ale geopoliticii
germane, doctrinele geopolitice anglo-saxone, urmăresc
scopuri politice evidente, respectiv menţinerea hegemoniei
Marii Britanii şi SUA.
- doctrinele au avut un impact foarte mare în gândirea
politico-strategică a secolului al XX-lea; ex. teoria lui Spykman
a stat la baza doctrinei îndiguirii din timpul Războiului Rece.
- acum ele sunt, în bună măsură, depăşite, dar
referinţele la ele nu lipsesc și chiar sunt reluate în aanumite
lucrări.
 II. Școala geopolitică
românească în prima jumătate
a secolului al XX-lea
 -Cercetările autohtone în domeniul
geopoliticii au început înainte de Primul
Război Mondial, putând fi menţionate
contribuţiile geografului Simion Mehedinţi
(1868- 1962) şi istoricului N. Iorga (1871-
1940).
II.a.Caracteris -S.Mehedinţi, elev al lui Ratzel, a avut
tici ale şcolii un rol important în dezvoltarea gândirii
geografice şi geopolitice în România. S-a
geopolitice preocupat de stabilirea obiectului de studiu, a
româneşti problematicii geografiei, de precizarea locului
ei în sistemul ştiinţelor, de determinarea
legilor și categoriilor geografice, a metodelor
de cercetare în geografie și geopolitică.
-Principala lucrare Terra - introducere
în geografia ca ştiinţă (2 vol., 1931), în cadrul
căreia a elaborat un sistem propriu de
gândire geografică și geopolitică.
 N. Iorga, cel mai mare istoric român, a abordat probleme de geoistorie şi
geopolitică. A redactat, între altele, o serie de lucrări, intitulate: “chestii”(probleme)-
a Rinului, a Dunării, a Mării Mediterane.
În perioada interbelică cercetările se intensifică și se crează o școală de geopolitică.
Factori:
-realizarea unităţii naţionale în anul 1918, ceea ce a generat un fenomen de emulaţie
intelectuală;
-schimbările foarte mari din viaţa internaţională, care au presupus o analiză a
situaţiei României;
-existenţa unui regim democratic în perioada 1918-1938, bazat pe Constituţia din
1923, ceea ce a permis o dezbatere de idei foarte activă;
-deschiderea foarte mare către mişcarea de idei de pe plan european şi mondial,
astfel că noutăţile au fost cunoscute de intelectualii români, mulţi formaţi la şcoli din
vestul Europei. În acest context, teoriile şi doctrinele geopolitice germane, franceze,
anglo-saxone au fost cunoscute de elita intelectuală a ţării.
S. Mehedinți și N. Iorga
 -şcoala geopolitică românească nu s-a cristalizat în jurul
unei personalităţi fondatoare, cum a fost cazul în Germania,
Franţa, SUA, Marea Britanie.
-ea a cuprins o serie de intelectuali de diferite orientări. Se
pot deosebi mai multe filoane:
-geografic: Simion Mehedinţi, George Vâlsan, Vintilă
Mihăilescu, Ion Conea ş.a.
-sociologic-Dimitrie Gusti, Anton Golopenţia, Mircea
Vulcănescu, Traian Herseni ş.a.
-demografic: Sabin Mănuilă.
-istoric: N. Iorga, Gheorghe I. Brătianu ş.a.
-militar: Mircea Tomescu.
 - eterogenitatea ideilor şi concepţiilor vehiculate:
-modernitatea multor idei şi teorii referitoare la noua disciplină,
susţinute de de intelectualii români;
-integrarea în fluxul european de idei, cercetătorii români fiind
buni cunoscători ai dezbaterilor internaţionale în problemele
geopolitice;
-originalitatea; cercetătorii români au adus viziunea unei ţări mici
asupra acestei discipline care părea să fie apanajul marilor puteri, fapt
ce s-a concretizat într-o serie de contribuţii semnificative.
-lipsa de continuitate a cercetărilor de geopolitică, situaţie care se
întâlneşte pe plan mondial. După 1945, geopolitica a fost exclusă din
învăţământ şi cercetare (toate lucrările au fost interzise, mulţi
cercetători au fost reprimaţi fizic, murind în închisoare-Gheorghe I.
Brătianu, Mircea Vulcănescu, Anton Golopenţia.)
 -Studiile de geopolitică și geoistorie s-au dezvoltat prin
intermediul:
-revistelor („Affaires Danubiennes”, „Sociologia
Românească ”, ” Buletinul Societăţii Regale de Geografie” etc.)
-Cursurilor universitare (Gheorghe I. Brătianu);
- lucrărilor de sine stătătoare: În 1940, a apărut la Craiova
lucrarea Geopolitica autori fiind Ion Conea, Anton Golopenţia,
Mihai Popa Veress;
- editarea unei reviste de specialitate. În 1941 a apărut
revista „Geopolitica şi Geoistoria.Revistă Română pentru Sud-
Estul European". A avut o apariţie neregulată până în1944.
Comitetul de redacţie a fost format din Gheorghe I. Brătianu,
Sabin Mănuilă, Mircea Vulcănescu şi Anton Golopenţia.
 Lucrări:
Ţara Loviştei.Geografie istorică,
Bucureşti, 1935;
Geopolitica o ştiinţă nouă în
II.b.Ion “Sociologia Românească”(septembrie-
Conea(1902- octombrie 1937)
1974) - o viziune Geopolitica, Craiova, 1939 (în
colaborare cu A. Golopenţia şi M. Popa
dinspre geografie Veress);
a geopoliticii Cercetări geografice în istoria
României, Bucureşti, 1939;
Clopotiva, un sat din Haţeg –
Monografie sociologică,Bucureşti, 1940;
O poziţie geopolitică, Bucureşti,
1944.
Ion Conea
 Obiectul de studiu al geopoliticii:
ştiinţa mediului politic planetar, o ştiinţă a
atmosferei sau a stării politice planetare. „Ea
trebuie să ne prezinte şi să ne explice harta
politică. Această hartă - înţelegerea şi
prezentarea ei - formează sau ar trebui să
formeze obiectul ei”.
Pe această hartă se identifică zone
Contribuții: (regiuni) de „maximuri” sau de „minumuri”.
Primele interesează „geopolitica” deoarece
sunt regiuni de fricţiuni sau de convergenţă
a intereselor şi disputelor.
Fenomenul de interdependenţă din
viaţa internaţională, fiind unul nou, la
vremea lui, cerea şi o nouă disciplină nouă,
care era geopolitica. Ea se ocupă, în esenţă,
cu studiul relaţiilor de putere în condiţiile
globalizării.
 Lucrări:
-Însemnare cu privire la definirea
preocupării ce poartă denumirea de geopolitică,
publicat în lucrarea Geopolitica, Ramuri, Craiova,
1939.
II.c. Anton -Contribuţia ştiinţelor sociale la
conducerea politicii externe, „Sociologia
Golopenţia (1909- Românească”, mai-iunie 1937.
1952)-o viziune Contribuții:
dinspre sociologie -obiectul de studiu şi metodele
geopoliticii. A. Golopenţia aprecia că obiectul de
a geopoliticii studio al geopoliticii îl reprezintă potenţialul
statelor care este rezultanta tuturor factorilor
constitutive al unui stat-teritoriul, populaţia,
economia, structura socială, sistemul de
guvernare; cercetarea geopolitică este
pluridisciplinară, fiind concomitent geografică,
economică, demografică, politică, culturală etc.
Trăsături ale cercetării geopolitice:
-este informativă, urmărind explicarea, lămurirea faptelor în
individualitatea lor;
-destinatarii cercetărilor geopolitice sunt conducătorii
statului, respectiv elita politică, intelectuală, militară, culturală etc
a societăţii.
-rezultatele investigaţiilor geopolitice sunt naţionale, ceea ce
nu înseamnă o lipsă a obiectivităţii. Cercetarea evoluţiilor din alte
ţări. Germania, SUA, China, Franţa, Marea Britanie, URSS etc. se
face din perspectiva statului respectiv .
-criteriul de selecţie a faptelor este importanţa în mediul
politic, fie că vine din partea unor mari sau mici puteri;
-continuitatea (caracterul continu) al cercetărilor geopolitice
fapt care decurge din perisabilitatea datelor.Ea nu are cum să se
sfârşească vreodată. El compară cercetarea geopolitică cu un
bulletin metereologic; geopolitica năzuieşte să realizeze acelaşi
lucru pe planul relaţiilor internaţionale, pe plan politic.
-cercetarea geopolitică presupune cu necesitate teoria. Ea
foloseşte constatările teoretice ale celorlate ştiinţe în scopul
Semnificaţii principale ale
conceptului de geopolitică:
-teorie şi cercetare a
condiţiilor geografice ale
statului;
-informaţie politică
externă;
-mit politic.
II.d.Gheorghe I.
Brătianu (1898-1953)
de la geoistorie la
geopolitică
Unul dintre cei mai mari
istorici români.
Lucrări:
-Geopolitica factor
educativ şi naţional (1941);
-Spaţiul etnic, spaţiul vital
şi spaţiul de securitate (1942);
-Originile şi formarea
unităţii româneşti (1943)
 -obiectul de studiu al geopoliticii. Gh. I
Brătianu accentuează caracterul dinamic al
disciplinei în raport cu cel al geografiei politice;
El subliniază vechimea spiritului geopoliticii; ea
a fost aplicată de marii conducări politici şi
militari ai lumii, de diplomaţi. Domeniul
Contribuţii: predilect de cercetare al geopoliticii este
politica aplicată pe hartă
- scopul (rostul) geopoliticii. După opinia
sa, rolul educativ trebuie să fie pe primul plan.
„ Ea trebuie să folosească după metoda pe
care alţii au întrebuinţat-o cu atâta success,
valoarea educativă şi convingătoare a hărţii
pentru orientarea spiritului public”.
 definirea noţiunii de spaţiu. După cercetările lui Gh. I Brătianu există trei
categorii de spaţii; etnic, vital, de securitate.
-Spaţiul etnic este acea regiune locuită de aceeaşi etnie(popor) în sensul de
naţiune unită prin comunitate de origine, limbă şi conştiinţă comună;
-spaţiul vital= întinderea dincolo de limitele populaţiei propriei, cu influenţe
mai mult sau mai puţin precumpănitoare ale unui stat(naţiuni). Această influenţă
sau dominaţie este justificată prin mai multe elemente: numărul covârşitor al
populaţiei(potenţialul demografic) care determină nevoi crescânde; superioritatea
economică, industrială, comercială, culturală etc care cer debuşeuri. Spaţiul vital
este legat de mari interese şi probleme de stat, de rivalităţile şi cocnirile marilor
puteri cu aspiraţiuni şi influenţe de exprimare, de expansiune mondială.
-Spaţiul de securitate cuprinde regiuni şi puncte fără de care o naţiune nu
poate îndeplini misiunea sa şi nu poate valorifica nici posibilităţile sale. În spaţiul
de securitate ale unui stat intră acele regiuni (zone) care prezintă un potenţial
geostrategic cum ar fi : canale, istmuri, insule, mări, regiuni bogate în materii
prime etc.
 -România a avut în prima
parte a secolului al XX-lea o şcoală
de geopolitică remarcabilă.
-O trăsătură a acesteia a fost
diversitatea componenţilor săi, din
ea făcând parte intelectuali de
Concluzii diverse orientări.
-Şcoala geopolitică
românească s-a remarcat şi prin
modernitatea abordărilor, prin
echilibrul contribuţiilor şi al
concluziilor, prin deschiderea largă
către mişcarea de idei europeană.