See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/347983715

Geomorfologie - Istoria cunoasterii in geomorfologie

Chapter · December 2020

CITATIONS READS
0 596

3 authors, including:

Maria Radoane Dan Dumitriu

Stefan cel Mare University of Suceava Universitatea Alexandru Ioan Cuza
102 PUBLICATIONS   1,279 CITATIONS    67 PUBLICATIONS   251 CITATIONS   

SEE PROFILE SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

effective discharge View project

Sediment budgets in small catchments. Case study: the Gemenea catchment View project

All content following this page was uploaded by Dan Dumitriu on 29 December 2020.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

16
17
 18

CAPITOLUL 2

ISTORIA CUNOAŞTERII IN
GEOMORFOLOGIE

Premize de abordare. Începuturile (înainte de 1850). Emanciparea

geomorfologiei ca ştiinţă (fundamentalismul şi regionalismul) (1850 -
1900). Perioada modelelor ciclice de evoluţie a reliefului (1900 - 1960)
(Davis, Penck, King). Noua resurecţie în geomorfologie.
Geomorfologia în România: începuturile; formarea şcolii româneşti de
geomorfologie; perioada investigării sistematice a reliefului.

Parcurgând intreaga istorie a gândirii în geomorfologie, ne-a apărut ca o

supremă ironie faptul că geomorfologia a început ca o “ştiinţă” aplicată pe care
intelectualii din perioada Iluminismului au transformat-o într-o ştiinţă “pură” şi numai
acum, în timpurile “înţelepciunii” noatre, am început să ne dăm seama din nou să o
folosim ca o ştiinţă aplicată

W.E. Grabau, H.J. Walker (1993), The Evolution of Geomorphology

2.1. Premize de abordare

Se pune adesea următoarea întrebare: în strucura unui curs care se adresează studenţilor, sau
celor care iau contact pentru prima dată cu un domeniu de cunoaştere, unde trebuie plasat istoricul
cunoaşterii în acel domeniu, la începutul sau la sfârşitul cursului? În primul caz, se riscă aducerea în
discuţie a unor noţiuni, fenomene, legităţi cu care cei cărora li adresează nu sunt familiarizaţi; în al
doilea caz, s-ar diminua foarte mult interesul pentru o asemenea abordare.
Într-o astfel de dilemă, împărtăşim punctul de vedere al lui Thornbury (1969), că este mai
nimerit a plasa istoricul în prima parte a cursului, mai cu seamă, pentru cei interesaţi în cunoaşterea
dezvoltării gândirii în domeniu şi a personalităţilor care au contribuit la aceasta. Cât despre studenţi,
spune Thornbury, vor căpăta o mai bună perspectivă din care pot evalua gândirea geomorfologică; pot
înţelege clar că domeniul nostru de cunoaştere nu este static; pot realiza momentul în care ne aflăm şi
faptul că mâine, o serie de ipoteze sau de teorii pot fi controversate, ba chiar negate. Este dreptul sacru
al progresului în cunoaştere.
 19

Aderând la această modalitate de "plasare" a istoricului gândirii geomorfologice în prima parte

a cursului nostru, facem următoarele precizări: istoria domeniului nu poate fi confundată cu
menţionarea unui şir de nume şi nici cu dezvoltarea unor concepte sau teorii, apărute in decursul
timpului. Acestea vor fi enunţate pur şi simplu, urmând a le explica în capitole speciale.
Până în anii din urmă, singurele preocupări de reconstituire a istoriei domeniului nostru s-au
făcut în articole disparate, în părţile introductive ale manualelor şi tratatelor de geomorfologie. De mai
bine de 20 de ani, la Cambridge, sub conducerea profesorului Richard Chorley a fost publicat un tratat
de istorie a geomorfologiei, în 5 volume, din care 2 volume au fost acordate geomorfologilor Davis şi
Gilbert. Tinkler (1985-1988) a publicat o scurtă, dar cuprinzătoare istorie a geomorfologiei, iar la
Prima Conferinţă Internaţională de Geomorfologie de la Manchester (1985), s-a luat iniţiativa pregătirii
unei istorii a geomorfologiei mondiale sub conducerea profesorului Walker din Louissiana, pe ţări.
Într-o primă formă, volumul a apărut în Japonia (1989), iar în 1993 în Marea Britanie, într-o formă
îmbunătăţită, prin contribuţiile a 53 de ţări, între care şi România (Ichim, Posea).
Pentru a prezenta câteva elemente generale de istorie a cunoaşterii geomorfologice, începem cu
precizarea că: geomorfologia şi-a dezvoltat, de sine stătător, eşafodul teoretic - atât cât este până la ora
actuală - şi aplicarea acestuia la cunoaşterea concretă a unor anumite regiuni, teritorii ş. a. De aceea, se
impune a separa în istoria ştiinţei noastre cele două tendinţe clare pe care le vom numi: fundamentalism
şi, respectiv, regionalism. Între cele două există relaţii de feedback, în sensul că studiile regionale au
fost şi vor rămâne cele care validează o ipoteză sau alta şi, atât mai mult, o anume teorie. Cele două
direcţii s-au conturat mai bine în ultima jumătate a secolului XIX. Este vorba de ecartul de timp între
apariţia lucrării lui Dana (1863), care a definit geomorfologia sub termenul de "fiziogeografie", şi
formularea teoriei "ciclului geografic" de către Davis, în perioada 1894 -1899. Thornbury (1969) este
mai radical şi consideră decisiv în afirmarea geomorfologiei ca ştiinţă, perioada 1875 - 1900, pe care, o
numeşte "vârsta eroică a geomorfologiei americane". Deci, vom distinge în istoria dezvoltării gândirii
geomorfologice următoarele etape: începuturile; emanciparea geomorfologiei ca ştiinţă, cu cele două
direcţii: fundamentalism şi regionalism; modelele de evoluţie ciclică a reliefului; noua resurecţie în
geomorfologie.

2.2. Începuturile

Se cuprinde în această perioadă intervalul de timp dinspre mijlocul secolului XIX spre
antichitate. Este o perioadă în care nu se poate vorbi de o concepţie coerentă despre caracterizarea sau
explicarea genezei şi evoluţia reliefului, iar dominanta este dată de observaţiile empirice. Dacă se au în
vedere simple descrieri ale reliefului, pe acestea le putem întâlni în cele mai vechi poeme ale umanităţii
şi în primul rând în "Iliada" lui Homer, unde se menţionează şi se descrie "râul Maiandros", pe care
geomorfologia fluvială nu-l poate evita.
Ca în mai toate ştiinţele naturale, primele observaţii le datorăm anticilor, cu care începe foarte
lunga perioadă din istoria cunoaşterii reliefului, ce a premers detaşarea geomorfologiei ca ştiinţă de
sine stătătoare. Pe baza lor, mai târziu, abia spre sfârşitul secolului XIX, s-au emis teorii şi ipoteze mai
riguros ştiinţifice. Iată succint, astfel de observaţii şi ipoteze: - Herodot (485? - 425? î.e.n.), prin
celebra cugetare "Egiptul este un dar al Nilului", a intuit rolul revărsărilor în fertilizarea şi formarea
câmpiilor de inundaţie; - Aristotel (384 - 322 î.e.n.), a aplicat numele de râu numai apelor curgătoare
şi a încercat să explice inundaţiile; a gândit că vulcanii şi cutremurele îşi au originea în interiorul
Pământului, că marea a avut perioade când a acoperit suprafeţe mult mai mari, că sunt râuri care se
pierd sub pământ (de fapt el a observat fenomene carstice) şi a făcut unele referiri la acumulările
deltaice din zona Mării Negre; - Strabon (54 - 25 î.e.n.), s-a referit la erupţia vulcanului Vezuviu, la
Delta Dunării şi a arătat importanţa aluviunilor în formarea acesteia; - Seneca (? î.e.n. - 65 e.n.) a
 20

sesizat că râurile îşi formează propriile văi; - Avicena (980 - 1037) a apreciat că originea munţilor are
două cauze: a) ridicarea pământului datorită cutremurelor şi b) eroziunea apelor curgătoare şi a
vânturilor. În acelaşi timp cu Avicena, într-o amplă lucrare (în 4 volume), intitulată "Discursurile
fraţilor purităţii" (941 - 982), de autori necunoscuţi, se germinează ideea "peneplanării", nivelării
pământului datorită alterării, eroziunii şi transportului prin ape şi vânt.

Acestea au fost cele mai semnificative "repere" în cunoaşterea reliefului, până în perioada
Renaşterii, când:
- Leonardo Da Vinci (1452 - 1519) a arătat că văile râurilor sunt o creaţie a eroziunii,
transportului şi acumulării în altă parte a depozitelor; Varenius (1650), în "Geographia generalis", a
făcut primele clasificări ale reliefului Pământului în: munţi, dealuri, câmpii; Buffon (1707 - 1788) şi-a
imaginat că prin eroziune, înălţimea terenurilor poate fi adusă la nivelul mărilor, şi a fost primul care a
sugerat că vârsta Pământului nu poate fi redusă la câteva mii de ani; Torgioni - Tozzeti (1712 - 1784) a
introdus principiul de eroziune diferenţială, funcţie de natura rocilor şi structurii; Guetthard (1715 -
1786) a explicat formarea câmpiilor de inundaţie, ca rezultat al erodării şi depunerii unei părţi din
materialul cărat de ape spre mări şi a intuit puterea de distrugere a mării asupra ţărmurilor;
- Lomonosov (1711 - 1765), în lucrarea "Despre straturile Pământului", a pus problema
raporturilor dintre forţele interne şi externe în formarea reliefului, şi a accentuat că primele au un rol
mai mare în formarea munţilor şi a depresiunilor.
- Desmarast (1725 - 1815) a fost primul care a încercat să dea o explicaţie landşaftului, ca o
succesiune de stadii de evoluţie.
- De Saussure (1740 - 1799) a folosit primul termenul de geologie, în accepţia prezentă; a
evidenţiat impresionantul rol ce îl au râurile în sculptarea munţilor, a recunoscut rolul de distrugere şi
transport al gheţarilor; a lăsat un impresionant material de observaţii de teren pe care Hutton l-a folosit
în elaborarea celebrului principiu al uniformitarismului.
- James Hutton (1726 - 1797), fizician, chimist şi geolog de renume, lider al faimosului grup al
"plutoniştilor" (susţinea că granitele au origine vulcanică), a stabilit doctrina uniformitarismului, opusă
doctrinei catastrofismului. Datorită rolului său de mare importanţă pentru geologie şi a folosirii
principiului uniformitarismului în geomorfologie,Werritty (1989, p. 217) a afirmat că: "Geomorfologia
s-a născut la Edinburgh în martie 1785" (data apariţiei faimosului tratat de geologie, intitulat "Teoria
Pământului"). Desigur, afirmaţia lui Werritty este o exagerare, căci o ştiinţă pentru a se naşte trebuie să
aibă un sistem coerent de explicare generală a obiectivului său de studiu.
- John Playfair (1748 - 1819), prieten şi continuator al lui Hutton, a publicat "Ilustraţii ale
teoriei huttoniene a Pământului" (1802) şi a introdus conceptul de sistem de râuri ("rivers system"),
făcând referiri pertinente cu privire la fenomenul de ajustare între variabilele acestuia. Majoritatea
specialiştilor îl pun pe Playfair, pe merit, la sorgintea geomorfologiei fluviale. Se spune că trei sferturi
de veac au trecut până când americanii, lucrând în vestul SUA, au găsit argumente pentru gândirea lui
Playfair. Iată una dintre cele mai frumoase exprimări ale gândirii şi ideii de echilibru dinamic, de
evoluţie unitară, în interdependenţă a sistemului de râuri, emisă de acest savant: "Fiecare râu pare a
consta dintr-un trunchi principal, alimentat dintr-o varietate de tributari, fiecare formându-şi valea
proporţional cu mărimea lui, şi toate împreună formează sistemul de văi, comunicând una cu alta şi
având fiecare o frumoasă ajustare a înclinărilor, în care nici una dintre acele confluenţe cu valea
principală, oricare ar fi în cursul superior, ca şi în cursul inferior, nu poate fi decât lucrul râurilor care
curg în ea" (cf. Gregory, 1918, p. 106).
- Charles Lyell (1797 -1875) a devenit cel mai mare exponent al principiului
uniformitarismului, fapt ce face ca mulţi să considere că principiul îi aparţine lui. Pentru geomorfologie
este foarte important că el a sesizat faptul că mişcările subterane (deci de înălţare), au accelerat
 21

procesele de eroziune. Lyell a acordat o atenţie deosebită proceselor marine de modelare a ţărmurilor.

- A. Surell (1848) a făcut o descriere minuţioasă asupra torenţilor din Alpi ş.a.
- Louis Agasiz (1807 - 1873) este întemeietorul ideii de glaciaţie continentală, până la el
considerându-se că gheţarii au iradiat din Alpi.
- Andrew Ramsey (1816 - 1891) a descris terasele de abraziune din partea înaltă a Ţării
Galilor.
- Ferdinand Richtoffen (1833 - 1905) a acordat o mare atenţie aspectelor de geomorfologie
climatică.
Cu ultimele cinci nume (Lyell, Surell, Agasiz, Ramsey, Richtoffen) se pătrunde deja în ceea ce
numim: perioada emancipării geomorfologiei ca ştiinţă de sine stătătoare.

2.3. Emanciparea geomorfologiei ca ştiinţă de sine stătătoare

Deşi este extrem de dificil de a periodiza istoria şţiinţei, considerăm că intervalul 1850 - 1900 a
fost definitoriu pentru ca geomorfologia să devină o ştiinţă cu statut propriu. Intervalul este marcat de
două momente şi anume: în 1850 - 1854 a apărut prima lucrare ce are un capitol special cu privire la
morfologia suprafeţei terestre (Neumann), iar în 1899 a fost expusă pe larg teoria "ciclurilor
geografice". Spre sfârşitul aceluiaşi interval (la Congresul Internaţional de Geologie din 1891, se
consacră termenul de geomorfologie, folosit între primii de Powell (1888) cu sintagma "geomorphic
geology". Sunt două repere foarte clare ce nu pot fi minimalizate ca importanţă pentru istoria ştiinţei
noastre. Perioada a fost definitorie în apariţia şi afirmarea geomorfologiei şi pentru că două mari teorii
ce au determinat destinul gândirii în ştiinţele naturii, iar geomorfologia nu putea face excepţie, au fost
consacrate în această perioadă, respectiv: teoria evoluţionismului a lui Ch. Darwin (1809 - 1882) şi
teoria termodinamicii.
Perioada, pe drept numită perioada eroică a geomorfologiei, a fost marcată de câteva
personalităţi distincte şi anume: J. Dana (1813 - 1895) care a definit cu claritate obiectul "fiziografiei",
denumire sinonimă cu "geomorfologia"; J. Powell (1834 - 1902); F. Richtoffen (1833 - 1905); G. K.
Gilbert (1843 - 1918); C. E. Dutton (1841 - 1912); A. Penck (1858 - 1945) şi evident W. M. Davis
(1850 -1934). Lor le-am putea adăuga pe: ruşii P. A. Kroptokin (1842 - 1921), care a studiat glaciaţia
continentală din Siberia şi tipurile genetice de munţi; V. Dokuceaev (1846 - 1903), care a contribuit la
lămurirea unor relaţii dintre sol şi relief, dar şi privind eroziunea şi formarea văilor; francezii Elie De
Beaumont, autor al primei hărţi detaliate la scara 1: 80000 (1860); De la Noe şi E. Margerie, autor al
unei cărţi de geomorfologie structurală "Formele de teren" şi care a introdus în Europa teoria lui Davis
printr-o lucrare publicată în 1904 (cf. J. Tricart, 1989).
Există părerea că pilonii de susţinere ai acestei perioade, cei care au pus bazele celor două mari
orientări: fundamentaliste, respectiv dezvoltarea unor teorii cu privire la relief şi procesele
geomorfologice, şi regionaliste, respectiv elaborarea unor adevărate monografii geomorfologice, sunt:
Powell, Gilbert, Dutton şi Davis.
John Powell, care a fost maior în armata Războiului Civil şi a cercetat Marele Canion, a
contribuit la fundamentarea şcolii geomorfologice americane, lucru recunoscut cu prisosinţă chiar de
W. M. Davis. El a pus bazele clasificării reliefului în raport cu structura, distingând tipuri de văi
raportate la structură, noţiuni utilizate şi astăzi (văi antecedente, văi consecvente, văi supraimpuse); a
introdus conceptul de "nivel limită" de reducere a înălţimii reliefului, care este denumit "nivel de
bază". Potrivit lui R. Chorley (1864), noţiunea a fost introdusă de George Greenwood (1857), care a
spus că stratele rezistente limitează eroziunea. Tot Powell a anticipat ideea de peneplenă (W. M. Davis
îi recunoaşte paternitatea acestei noţiuni) şi procesele care conduc la aceasta; a apreciat migrarea
râurilor şi rolul lor în formarea abrupturilor.
 22

G. K. Gilbert este fondatorul geomorfologiei cantitative, iar prin monumentala lucrare asupra
"Geologiei Munţilor Henry" (1877) a dat prima, dar şi cea mai amplă şi riguroasă monografie
geologico - geomorfologică, încât, pe drept poate fi socotit şi întemeietorul regionalismului în
geomorfologie. El a adus contribuţii în analiza cantitativă a proceselor de modelare subaeriană; a
recunoscut rolul "planaţiei" prin eroziune laterală; a abordat în geomorfologie pentru prima dată relaţii
cantitative între debitul râurilor şi factori ca: volumul râului, viteza şi panta; a evaluat conceptul de râu
"graded" folosit mai târziu de Davis în teoria sa; a preliminat cu claritate teoria echilibrului dinamic.
În ce îl priveşte pe C. E. Dutton, el a arătat că, anterior formării Canionului Colorado a fost o
perioadă de reducere a reliefului până la relief jos, a fost perioada "The Great Denudation". Exemplele
lui despre cum nivelul de bază a influenţat reducerea platoului, au premers indiscutabil, ideea de
peneplenă a lui Davis.
W. M. Davis, profesor la Harvard, prin formularea teoriei "ciclurilor geografice", prin
aplicarea teoriei evoluţioniste în studiul reliefului - a identificat trei stadii: tinereţe, maturitate,
bătrâneţe - prin identificarea rolului "timpului", al structurii şi litologiei, dar şi al factorilor climatici,
este fondatorul de drept al geomorfologiei genetice. Cele trei stadii de evoluţie sunt controlate, potrivit
lui Davis, de interacţiunea dintre forţele interne (tectonice) şi cele externe, în principal eroziunea.
Perioada care urmează, 1900 - 1960, poate fi numită şi perioada davisiană, iar deviza lui Davis, "mergi
şi vezi, vezi şi gândeşte", rămâne de mare actualitate pentru toţi geomorfologii.
În concluzie, această perioadă se încheie cu elaborarea primei teorii coerente, cu un mare grad
de abstractizare filozofică asupra evoluţiei reliefului, denumită "teoria ciclului de eroziune" sau "teoria
peneplenei".

2.4. Perioada modelelor ciclice de evoluţie a reliefului (perioada davisiană)

Reţinem în acest subcapitol de istorie a gândirii geomorfologice, elementele pe care le

considerăm mai semnificative, cu privire la dezvoltarea gândirii şi cunoaşterii geomorfologice, şi
anume:
a) Contribuţiile la descifrarea evoluţiei reliefului pe baza teoriei ciclice (nu în înţelesul îngust,
de repetare, ca într-un sistem închis) care sunt subsecvente teoriei lui Davis, au fost aduse în principal
de Walter Penck (1924) şi Lester King (1942), cu o accentuare evidentă a diferenţierilor ce le impun
anumite particularităţi climatice;
b) S-au accentuat preocupările pentru dezvoltarea geomorfologiei structurale şi tectonice, mai
ales în cadrul şcolii ruseşti (Belousov, Arhangheliski, Gherasimov ş.a.);
c) S-au pus bazele conceptuale ale geomorfologiei climatice, un rol decisiv avându-l Büdel
(1903 - 1983) şi Louis (1900 - 1985);
d) Geomorfologia a devenit disciplină de învăţământ, de sine stătătoare, în aproape toate ţările
cu tradiţie universitară, iar ca domeniu de investigaţie, geomorfologia a fost dominată categoric de
concepţia ciclurilor de eroziune, inclusiv abordarea teraselor sau evoluţiei versanţilor având ca punct
de plecare acest mod de a gândi. In Europa, De Martonne a fost cel care a amplificat şi consacrat, cu
autoritatea lui, teoria davisiană (în acelaşi timp, a contribuit la aceasta şi înverşunarea cu care Penck a
intrat în controversă cu Davis).
e) Continuându-se, e drept mai timid, linia de cercetări în concepţia lui Gilbert, s-a realizat, în
special prin contribuţiile lui Rubey (1933), Lane (1937), Velikanov (1947) şi Mackin (1948), legătura
dintre abordarea funcţionalistă şi cea istoristă. Mackin, introducând noţiunea de "echilibru de
schimbare" pentru descrierea ajustării albiilor, a făcut pasul hotărâtor în afirmarea, în deceniul următor,
a teoriei echilibrului dinamic.
f) S-au pus bazele analizelor geomorfologice riguroase şi s-au descoperit primele legi care
 23

guvernează structura sistemelor hidrografice, datorită, în primul rând, lui Horton (1875 - 1945)(1933,
1945) şi Strahler (1952).
g) S-au pus bazele teoretice ale cunoaşterii geomorfologiei ţărmurilor (Johnson,1919),
geomorfologiei glaciare, periglaciare, carstice, fluviale, din regiunile aride şi semiaride ş.a.
Altfel spus, a fost o perioadă de acumulări imense, de aprofundare şi particularizare a
cercetărilor, de accentuare spre studii regionale. Însă, exceptând legile lui Horton, privitoare la reţeaua
de râuri, nu s-au formulat teorii generale care să depăşească sau măcar să egaleze teoria evoluţionistă a
lui Davis.

2.5. Noua resurecţie în geomorfologie

În mod convenţional, ca reper al acestei noi perioade, cei mai mulţi specialişti consideră anul
1960, când a apărut lucrarea lui Hack "Interpretarea topografiei erozionale din regiunile temperat-
umede". Este o lucrare în care se demonstrează că timpul este o variabilă independentă şi că el nu poate
fi pus în evidenţă în afara schimbării. Schimbării progresive a reliefului, aşa cum rezultă din teoria
ciclurilor de eroziune a lui Davis, i se "opune" tendinţa permanentă de ajustare. Cu alte cuvinte, s-a
încercat a se demonstra că ceea ce guvernează modelarea reliefului nu este feedback-ul pozitiv ci
feedback-ul negativ, sau amândouă. Modelul lui Hack a creditat contribuţiile de fond ale lui Gilbert.
Deci, se consideră că anul 1960 este începutul noii perioade, pregătită de altfel de deceniul
premergător, prin lucrările lui Strahler (1950, 1951), aflate sub influenţa lui Bertalanffy, prin lucrările
hidrologilor din serviciul geologic al SUA, în frunte cu Mackin şi apoi şcoala lui Leopold. Un lucru
este evident, în timp ce în Europa geomorfologia evolua sub imperiul teoriei lui Davis şi se conturau
premizele unei şcoli geomorfologice-cuaternariste, deci asocierea cercetărilor în strânsă relaţie cu
ultima perioadă geologică (Gherasimov, Pecsi, Tricart, Jahn ş.a.), în SUA şi Marea Britanie se puneau
bazele geomorfologiei moderne, cu un nivel teoretic mult mai elevat. Câteva contribuţii au fost
esenţiale pentru a marca această nouă resurecţie, şi anume:
- teoria plăcilor tectonice, a expansiunii fundului oceanelor şi driftului continental;
- conceptul regiunilor morfogenetice al lui Peltier;
- revoluţia cantitativă în geomorfologie, prin lucrările lui Strahler, cel care, se spune, a pus în
acord hidrologia cu geomorfologia;
- implementarea teoriei generale a sistemelor în geomorfologie.
Toate acestea au permis elaborarea teoriei echilibrului dinamic a lui Hack, contrapusă teoriei
lui Davis.
În Europa, efectul acestui moment marcat de deceniul şase, a fost întârziat, iar lucrările lui
Chorley au fost cele care au revigorat modul de a gândi, prin relansarea teoriei sistemice aplicată în
studiul fenomenelor fizico-geografice.
Un salt important s-a putut evidenţia spre sfârşitul deceniului 8, când apar ca domenii de sine
stătătoare: geomorfologia planetară; analizele regionale de tip remote sensing; modelarea şi simularea
cu ajutorul computerelor, etc. În această perioadă, Chorley (1978) a făcut o retrospectivă generală
asupra dezvoltării gândirii geomorfologice din ultimele două secole şi a identificat câteva faze, în
contextul evoluţiei generale a teoriei cunoaşterii, dar şi dezvoltării ştiinţelor naturii (fig. 2.1). Acestea
sunt următoarele:
a) Faza teleologică, în care cercetările de teren erau reduse la o simplă relatare a observaţiilor,
în termenii concepţiilor despre lume, făcându-se concesii între vederea asupra lumii reale şi cea a
religiei.
b) Faza imanentă, care subsumează teoriile ce concentrează explicarea reliefului în termenii
localizărilor sau a naturii lor inerente.
Fig. 2.1. Un cadru conceptual al paradigmelor în geomorfologie arătând cum s-a dezvoltat geomorfologia in
SUA (modificat după Hessler, 1971)
24
 25

c) Faza istoristă, în care explicarea formelor de relief se face în termenii unei reconstituiri mai
mult sau mai puţin narative a unei serii de evenimente presupuse a fi avut loc şi continuate până în
prezent. Cel mai elocvent exemplu îl constituie însă, încercările de reconstituire a istoriei
geomorfologice a unor văi, regiuni ş.a. De fapt, fiecare speculaţie paleogeografică se baza pe o alegorie
sau pură metafizică.
d) Faza taxonomică este, pe ansamblu, un mare salt în progresul cunoaşterii, baza constituind-
o gruparea formelor pe clase spaţiale. A apărut astfel, într-o formă incipientă, conceptul de ecologie a
formelor.
e) Faza funcţionalistă se bizuie pe logica pozitivistă potrivit căreia, fenomenele lumii reale pot
fi explicate prin faptul că se repetă şi, prin urmare, pot fi predictate.
f) Faza realistă este o extensie a fazei precedente şi se bazează pe faptul că explicaţiile implică
ceva mai mult decât predicţia. Se pătrunde în intimitatea fenomenelor dincolo de evidenţele exterioare.
Se pune accentul pe cunoaşterea mecanismului proceselor cauzale a morfologiei. Se poate spune că
această fază, în germenii ei, a apărut odată cu lucrările lui Gilbert.
g) Faza convenţionalistă pleacă tot de la logica pozitivistă, cu încrederea că dezvoltarea
anterioară precede pe cea de mai târziu, că realitatea exterioară există independent de doctrina şi
conceptele noastre.
Viziunea lui Chorley impune precizarea că nu este vorba de o periodizare cronologică clară, ci
de momentele esenţiale în dezvoltarea cunoaşterii. Pentru că, de exemplu, aspecte ale unor faze
timpurii se continuă şi astăzi, şi o mare parte a geomorfologiei se află în fazele taxonomică şi istoristă,
specifică sfârşitului secolului XIX, iar faze de maturitate a cunoaşterii, cum sunt fazele funcţionalistă şi
realistă, au început în acelaşi sfârşit al secolului XIX.
Foarte aproape de noi este momentul apariţiei (înfiinţării) Asociaţiei Internaţionale de
Geomorfologie care, pentru prima dată, reuneşte eforturile de gândire pe plan mondial. Etapele
Manchester (1985) şi Frankfurt (1989), Hamilton - Canada (1993), Bologna (1995) datează
Conferinţele Mondiale de Geomorfologie, care sunt momente de referinţă ale unei iminente
restructurări radicale a gândirii geomorfologice.
În concluzie: dacă emanciparea geomorfologiei ca stiinţă este strâns legată de abordarea
studiului reliefului pe bazele teoriei evoluţioniste a lui Darwin (1859), noua resurecţie se datorează, în
opinia noastră, aplicării teoriei sistemice şi a conceptelor de termodinamică în explicarea reliefului,
culminând cu formularea, adecvată domeniului nostru, a teoriei echilibrului dinamic.
În această aproape jumătate de secol de dezvoltare a geomorfologiei, s-au impus: teoria
echilibrului dinamic, geomorfologia planetară, modelarea şi simularea numerică, geomorfologia
globală sau megageomorfologia şi, mai nou, geomorfologia realistă (Richard, 1990).
Nu putem încheia succinta incursiune în istoria cunoaşterii geomorfologice fără a face câteva
remarci asupra momentului actual, înţelegând prin aceasta, perioada de după 1985, când a fost Prima
Conferinţă Internaţională de Geomorfologie. Ele rezultă şi din o serie de lucrări apărute la începutul
intervalului la care ne referim (Aseev, 1985; Backer, Hed, III, 1985; Church et al, 1985; Chan Zhi-
Ming, 1985; Walker, 1985; Schumm, 1985; Scheidegger, 1987, 1992; Phillips, 1992; Rhoades, Thorn,
1992 ş. a.). Iată aceste remarci:
- geomorfologia a rămas, încă, o disciplină patronată de individualităţi, deşi ştiinţele care au
înregistrat progrese accelerate au promovat o cercetare de grup;
- instituţionalizarea geomorfologiei, ca structuri organizatorice de promovare a ceea ce este
mai nou, mai avansat în ştiinţă, a întârziat nepermis de mult. Aceasta a făcut să întârzie şi racordarea ei
deplină la cele mai perfecţionate tehnici de investigare şi analiză;
- geomorfologii sunt într-un ascendent evident privind abordarea interdisciplinară de facto, cu
geologia, planetologia, paleoclima, folosind specialişti din alte ramuri ale ştiinţelor Pământului,
 26

catalizatori fiind: noile tehnologii, modelarea matematică, datarea radiometrică, stratigrafia seismică,
planetologia, altimetria cu laser care permite detalii pentru fundul mărilor şi oceanelor de până la 10
cm. În context, au apărut teme noi de investigaţie în geomorfologie, ca: provinciile geomorfologice
globale şi cartografierea lor (se au în vedere raportul dintre bugetul de căldură a planetei şi detaliile
geomorfologiei la convergenţa plăcilor tectonice, sau liniile de divergenţă); denudaţia continentală
(relaţia între eroziune şi principalele bazine de sedimentare); geomorfologia planetologică şi,
coroborat, geomorfologia comparată etc.

2.6. Geomorfologia în România

Vorbind despre istoria geomorfologiei în România, prima şi cea mai importantă apreciere cu
care trebuie să începem este că ea s-a înscris în curentul regionalist. Deci, fără a scădea din valoarea
contribuţiilor, aportul la teoria generală a reliefului este destul de modest. În schimb, a fost un
sincronism în aplicarea unor concepte de mare valoare teoretică ce au apărut pe plan mondial.
În dezvoltarea cunoaşterii geomorfologice din ţara noastră, considerăm că se pot diferenţia trei
etape: a) începuturile; b) formarea şcolii geomorfologice româneşti (1900 - 1944); c) investigarea
sistematică a reliefului României.

2.6.1. Începuturile

Începuturile constituie lunga perioadă de descrieri, mai mult sau mai puţin întâmplătoare, a
unor aspecte de relief, până la înfiinţarea primei catedre universitare de geografie din ţară, în 1900. În
acest lung interval remarcăm: apariţia lucrării lui Dimitrie Cantemir (1673 - 1723) "Descriptio
Moldavie"; "Geografia României" de Dimitrie Filipide (1816) la Leipzig; înfiinţarea catedrelor de
geologie la Iaşi (1863) de către Grigore Cobălcescu şi Bucureşti (1864) de către Grigore Ştefănescu;
înfiinţarea Societăţii de Geografie din România (1876); publicarea marelui Dicţionar Geografic al
României, în care sunt descrise cca 30000 toponime; prima regionare a reliefului României, făcută de
Gr. Cobălcescu în 1890; editarea hărţii geologice a României la scara 1 : 200000 (1898) de Gr.
Ştefănescu; abordarea unor probleme de geomorfologie climatică şi structurală de Gh. Murgoci,
aplicate la Dobrogea, Carpaţii Meridionali şi Câmpia Română.

2.6.2. Formarea şcolii geomorfologice din România

Înfiinţarea catedrelor de geografie la Bucureşti (1900); Iaşi (1904) şi Cluj (1919) a fost,
evident, hotărâtoare în dezvoltarea geomorfologiei, dar o importanţă covârşitoare a avut-o înfiinţarea în
1906 a Institutului de Geologie. Putem spune că geomorfologia românească, aşa cum a fost şi în SUA,
îşi are sorgintea în dezvoltarea geologiei. Pe de altă parte, prezenţa marii personalităţi a geografului
francez Em. De Martonne, care , în 1902 şi apoi în 1907, a elaborat două lucrări de referinţă ("La
Walachie" şi "Rescherches sur l'evolution morphologique des Alpes de Transilvanie") a însemnat
foarte mult pentru detaşarea de sine stătătoare a cercetărilor de geomorfologie în România.
Geomorfologia românească modernă a început, în opinia noastră, cu lucrarea lui Vâlsan (1885
- 1954), "Câmpia Română". El a introdus la noi folosirea blocdiagramelor în ilustrarea reliefului.
În această perioadă, un rol aparte l-au avut C. Brătescu (1884 - 1947), remarcat prin studii
asupra eustatismului, loessurilor, asimetriei văilor; M. David (1886 - 1954), cunoscut prin accentuarea
factorului geologic în morfogeneză, dar şi prin aplicarea teoriei peneplenelor în Carpaţi, şi nu în
ultimul rând, prin lucrarea de referinţă în privinţa Subcarpaţilor. Tot în această perioadă şi-au
desfăşurat activitatea: V. Mihăilescu (1890 - 1976), care a introdus conceptul de monografie în studiul
 27

reliefului, şi prima clasificare comprehensivă asupra proceselor de versant (1939); T. Morariu (1905 -
1982), remarcat prin studiul suprafeţelor de nivelare şi glaciaţiei din M. Rodna. Mai putem enumera ca
personalităţi distincte ale acestei perioade, unii continuându-şi activitatea până în deceniile din urmă,
pe: N. Popp (1908 -1993), care a dat o lucrare exemplară privind studiul profilelor morfologice din
Subcarpaţi; V. Tufescu (1908), acesta din urmă, autorul primului tratat românesc de geomorfologie
dinamică, respectiv, "Modelarea naturală a reliefului şi eroziunea accelerată" (1966). Tot în această
perioadă, în cele trei centre universitare, au apărut reviste geografice în care se găsesc lucrări
geomorfologice.

2.6.3. Perioada investigaţiilor sistematice asupra reliefului României

În mod convenţinal, această perioadă a început în anul 1944 odată cu înfiinţarea Institutului de
Geografie al Academiei (1944), cu filiale la Iaşi şi Cluj. Se împarte, la rândul ei, în două subetape:
a) reorganizarea cercetării şi elaborării primei sinteze cuprinzătoare asupra reliefului
României, în cadrul "Monografiei geografice a României" (1960) şi
b) trecerea la cercetarea sistematică a reliefului prin elaborarea în serie, a unor monografii
geomorfologice de mare importanţă, pe unităţi de relief, văi sau bazine hidrografice (P. Coteţ, C.
Martiniuc, I. Sîrcu, Gr. Posea, V. Gârbacea, M. Grigore, Valeria Michalevici-Velcea, Silvia Iancu, M.
Iancu, V. Băcăuanu, I. Hârjoabă, I. Donisă, N. Barbu, Gh. Niculescu, Al. Roşu, L. Badea, V. Sficlea,
H. Grumăzescu, Cornelia Grumăzescu, I. Bojoi, I. Mac, I. Ichim, N. Popescu, M. Ielenicz, N. Josan, C.
Brânduş, Florina Grecu, etc)
În Monografia geografică s-a publicat prima hartă geomorfologică pe baze genetice (sc. 1 : 1
000 000, P. Coteţ) şi harta regiunilor geomorfologice (C. Martiniuc).
În această etapă au apărut evidente preocupări de geomorfologie cantitativă şi experimentală,
în special prin Staţiunea de Cercetări "Stejarul" Pângăraţi (în prezent la Piatra Neamţ), fondată de
Universitatea "Al. I. Cuza", Iaşi (1957) şi Staţiunea Geografică Pătârlagele a Institutului de Geografie,
(remarcându-se lucrările publicate de I. Ichim, D. Bălteanu, Maria Rădoane, V. Surdeanu, N.
Rădoane), prin Staţiunea Centrală de Combatere a Eroziunii Solului, Perieni (Ioniţă). De asemenea, a
avut loc o profundă orientare spre latura aplicativă a cercetărilor geomorfologice, a cartografiei
geomorfologice şi o reevaluare a problemelor de fond ale reliefului României, concretizată între altele
în monografia "Relieful României " (Gr. Posea şi colaboratorii) precum şi capitolele privind acest
subiect din Tratatul de Geografie a României (1981, 1983, 1992).
Au avut şi continuă să aibă loc eforturi de concentrare şi organizare a forţelor de care dispune
geomorfologia românească prin seria simpozioanelor naţionale de geomorfologie, aflat la cea de-a
XVII-a ediţie. În 1990 s-a constituit Asociaţia Geomorfologilor din România, iar după această dată, se
remarcă o revigorare a domeniului în centre universitare care şi-au reluat activitatea (Suceava, Oradea,
Timişoara), sau au fost nou înfiinţate (Târgovişte, Constanţa). În sfârşit, nu trebuie uitat că o bună parte
din cercetările cu incidenţă directă asupra geomorfologiei, se fac în cadrul Academiei de Ştiinţe
Agricole şi Silvice, Institutului Naţional de Meteorologie şi Hidrologie, Institutului Naţional de
Geologie, Institutului de Cercetare şi Inginerie a Mediului, Aquaproiect S. A., Institutului de
Geodinamică, Institutului de Geologie Marină, Institutului de Studii şi Proiectări pentru Îmbunătăţiri
Funciare, Institutului de Proiectări Hidroenergetice etc.

Bibliografie selectivă

BADEA, L. (1967), Subcarpaţii dintre Cerna Olteţului şi Gilort. Studiu de geomorfologie, Editura
Academiei, Bucureşti.
 28

BARBU, N. (1976), Obcinele Bucovinei, Ed. şt. şi pedag., Bucureşti.

BĂCĂUANU, V. (1968), Câmpia Moldovei. Studiu geomorfologic. Editura Academiei, Bucureşti.
BĂLTEANU, D., (1983), Experimentul de teren în geomorfologie, Editura Academiei, Bucureşti.
BRÂNDUŞ, C. (1979), Subcarpaţii Tazlăului. Studiu geomorfologic, Editura Academiei, Bucureşti.
BOJOI, I. (1971), Masivul Hăghimaş şi zona Cheilor Bicazului. Studiu geomorfologic cu privire
specială asupra carstului. Rez. tezei de doctorat, Univ. “Al.I. Cuza” Iaşi.
COTEŢ, P. (1957), Câmpia Olteniei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.
CHORLEY, R.J., KENNEDY, B., (1971), Physical Geography. A systems approach, Prentice Hall
Int.Inc., Londra.
DONISĂ, I., (1968), Geomorfologia văii Bistriţa, Ed.Academiei, Bucureşti.
FLOREA, M.N. (1979), Alunecări de teren şi taluze, Editura tehnică, Bucureşti.
GÂRBACEA, V. (1957), Dealurile Bistriţei, studiu geomorfologic, Rez. tezei de doct., Cluj.
GRECU, FLORINA (1992), Bazinul Hârtibaciului. Elemente de morfohidrografie, Editura Academiei,
Bucureşti.
GRIGORE, M. (1981), Munţii Semenic. Potenţialul reliefului. Edit. Academiei, Bucureşti.
GRUMAZESCU, H. (1973), Subcarpaţii dintre Câlnău si Susiţa. Studiu geomorfologic, Editura
Academiei, 220.
GRUMĂZESCU, CORNELIA, (1975), Depresiunea Haţegului. Studiu geomorfologic. Ed.Academiei,
Bucureşti.
HÎRJOABĂ, I. (1968), Relieful Colinelor Tutovei, Editura Academiei, Bucureşti.
HORTON, R.E., (1945), Erosional development of streams and their drainage basins: hydrophisical
approach to quantitative morphology, Bull. of the Geol.Soc.of America, 56.
IANCU, M. (1963), Depresiunea Braşov, studiu geomorfologic, Rez. tezei de doctorat, Cluj.
IANCU, SILVIA (1970), Masivul Parâng, studiu geomorfologic, Rez. tezei de doctorat, Cluj.
ICHIM, I., (1979), Munţii Stânişoara. Studiu geomorfologic, Ed.Academiei, Bucureşti.
ICHIM, I., RĂDOANE, MARIA, (1986), Efectul barajelor în dinamica reliefului, Ed.Academiei,
Bucureşti.
ICHIM, I., RADOANE, MARIA, RADOANE, N., MICLAUS, CRINA, GRASU,C. (1998), Dinamica
sedimentelor, Editura Tehnică, Bucureşti.
IELENICZ, I., (1984), Munţii Ciucaş-Buzău. Studiu geomorfologic, Ed. Academiei, Bucureşti.
ILIE, I. (1973), Carstul din România. Realizări recente şi tendinţe, Bul. Soc. Şt. Geogr., vol. III.
IRIMUŞ, I. (1998), Relieful pe domuri şi cute diapire în Depresiunea Transilvaniei, Presa Univ.
Clujană.
JOSAN, N. (1979), Dealurile Târnavei Mici. Studiu geomorfologic, Ed. Academiei, Bucureşti.
LUPU, SILVIA (1970), Depresiunea Petroşani, studiu geomorfologic, Rez. Tezei de doctorat, Cluj.
MAC, I. (1977), Subcarpaţii transilvăneni dintre Mureş şi Olt, Editura Academiei, Bucureşti.
MARTINIUC, C. (1954), Pantele deluviale. Contribuţii la studiul degradărilor de teren. Probleme de
geografie, I.
MIHĂILESCU, V. (1977), Elemente de morfogeografie. Editura Academiei, Bucureşti.
MOŢOC, M., MUNTEANU, S., BALOIV, V., STANESCU P., MIHAI GH. (1975), Eroziunea solului
şi metodele de combatere, Editura Ceres, Bucuresti.
NICULESCU, GH. (1965), Masivul Godeanu. Sudiu geomorfologic. Editura Academiei, Bucureşti.
ORGHIDAN, N. (1969), Văile transversale din România. Studiu geomorfologic. Editura Academiei,
Bucureşti.
POP, GH. (1970), Suprafaţa Fărcaşa din Munţii Gilăului, Rez. tezei de doctorat, Univ. Cluj - Napoca.
POPESCU, N. (1973), Depresiunile din România. Realizări în geografia românească, Ed.ştiinţifică,
Bucureşti.
 29

POPESCU-ARGEŞEL, I.(1977), Munţii Trascăului. Studiu geomorfologic, Ed. Academiei,

Bucureşti.
POSEA, GR., POPESCU, N., IELENICZ, M. (1974), Relieful României, Editura ştiinţifică, Bucureşti.
RADOANE, MARIA (1983), Relieful şi procesele reliefonege din zona lacului de baraj Izvoru
Muntelui, Teză de doctorat, Univ. “Al.I.Cuza” Iaşi.
RADOANE, MARIA et al. (1995), Analiza cantitativă în geografia fizică, Editura Univ. Iaşi.
RADOANE, MARIA et al. (1999), Ravenele. Forme, procese şi evoluţie, Presa Univ. Clujană.
RĂDOANE, N., (1987), Studiul proceselor geomorfologice actuale şi microrelieful creat de ele din
bazinele râurilor Pângaraţi şi Oanţu din Carpaţii Orientali, Teză de doctorat, Univ. “Al.I.Cuza”
Iaşi.
ROŞU, AL. (1967), Subcarpaţii Olteniei dintre Motru şi Gilort, Edit. Academiei, Bucureşti.
SAVU, AL. (1963), Podişul Someşan, studiu geomorfologic. Rez. tezei de doctorat, Univ. Cluj-
Napoca.
SFICLEA, V. (1980), Podişul Covurlui. Studiu geomorfologic. Ed.şt.şi enciclopedică, Bucureşti.
SÎRCU, I. (1978), Munţii Rodnei. Studiu morfogeografic. Editura Academiei, Bucureşti.
SURDEANU, V., (1987), Studiul alunecărilor de teren din valea mijlocie a Bistriţei (zona munţilor
flişului), Rezumatul temei de doctorat, Universitatea “al.I.Cuza”, Iaşi.
TUFESCU, V., (1966), Modelarea naturală a reliefului şi eroziunea accelerată, Editura Academiei,
Bucureşti.
UNGUREANU, IRINA (1978), Hărţi geomorfologice, Ed. Junimea, Iaşi
VÂLSAN, G. (1915), Câmpia Română, Bul. Soc. Rom. Geogr., 34.
VELCEA, VALERIA (1968), Masivul Bucegi. Studiu geomorfologic. Editura Academiei, Bucureşti.
ZAVOIANU , I. (1978), Morfometria bazinelor hidrografice, Editura Academiei, Bucureşti.
*** (1960), MONOGRAFIA GEOGRAFICA A ROMÂNIEI, vol. I, Geografie fizică, Editura
Academiei, Bucureşti.
*** (1973), REALIZĂRI IN GEOGRAFIA FIZICĂ, Culegere de studii, Editura ştiinţifică, Bucureşti.
*** (1983), GEOGRAFIA FIZICĂ A ROMÂNIEI, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti.
*** (1987), GEOGRAFIA FIZICĂ A ROMÂNIEI, vol. III, Editura Academiei, Bucureşti.
*** (1992), GEOGRAFIA FIZICĂ A ROMÂNIEI, vol. IV, Editura Academiei, Bucureşti.

View publication stats