See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/347982933

Geomorfologie-Introducere

Chapter · December 2020

CITATIONS READS

0 1,193

3 authors, including:

Maria Radoane Dan Dumitriu

Stefan cel Mare University of Suceava Universitatea Alexandru Ioan Cuza
102 PUBLICATIONS   1,279 CITATIONS    67 PUBLICATIONS   251 CITATIONS   

SEE PROFILE SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

Geomorphic effectiveness of floods View project

Sediment budgets in small catchments. Case study: the Gemenea catchment View project

All content following this page was uploaded by Dan Dumitriu on 29 December 2020.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

2
 3

CAPITOLUL 1

INTRODUCERE

Denumire. Definiţie. Obiect de studiu şi scopul geomorfologiei.

Raporturile geomorfologiei cu alte ştiinţe despre Pãmânt.
Structura geomorfologiei

Studiul reliefului este partea cea mai importantã a geografiei

fizice şi îl putem considera în acelaşi timp ca bazã a geografiei fizice

Emanuel De Martonne (1926)

Scoarţa Pământului este un fel de podium pe care

se imprimã urmele agenţilor din celelalte învelişuri planetare

Simion Mehedinţi (1931)

1.1. Denumire

Pentru denumirea ştiinţei care se ocupã de studiul formelor de relief ale suprafeţei
Pãmântului au fost în competiţie trei termeni: morfologie, fiziografie şi geomorfologie. Cu privire
la punerea lor în circulaţie şi, în mod deosebit, a noţiunii de geomorfologie, aproape toate tratatele
şi manualele de specialitate au vehiculat opinia cã ea se datoreazã germanului Neumann (1852
/1854). Preocupãri din ultimele douã decenii de istorie a dezvoltãrii domeniului nostru
(Thornbury,1969; Tinkler, 1985; Vitek şi Ritter, 1989; Yatsu, 1992; Grabau, Walker,1993) impun
unele corective şi precizãri.

Cuvântul geomorfologie este format din asocierea a trei cuvinte greceşti: ge(1 pãmânt,
morpho - formã şi logos - discurs, ştiinţã) care, în traducere liberã înseamnã: ştiinţã despre formele
Pãmântului. Primul care a foslosit noţiunea ca atare a fost Powell (1888) în sintagma “geomorphic
geology”. La Congresul internaţional de geologie din l891, McGee a subliniat cã Powell a introdus
termenul de geomorfologie şi a vorbit despre el ca despre un domeniu nou sau “New Geology” (cf.
Yatsu, 1992, p.95). In 1894 termenul apare iar în lucrarea lui Keith (cf. Thornbury, 1969) şi în
prefaţa lucrãrii lui A. Penck (1894) (“Morphologie der Erdoberflache”). In România a fost folosit

(1
Iniţial, termenul “logos” a fost folosit în filozofia antică pentru a denumi ordinea cosmică a gândirii omeneşti, ulterior
dându-i-se sensul de discurs, cuvântare. Faptul că denumirea ştiinţei noastre provine tot din limba greacă, reflectă,
fără îndoială, rolul Greciei antice în constituirea ştiinţei, în general, ca disciplină autonomă, explicativă şi ontologică.
Aceasta a avut loc la începutul secolului IV î.e.n., respectiv, în perioada de la Thales la discipolii lui Aristotel,
perioadă denumită şi “elenismul clasic”, căreia i-a pus capăt cuceririle lui Alexandru Macedon.
 4

prima datã de Dimitrescu-Aldem (1910).

Cuvântul morfologie a fost introdus de Goethe (1795) pentru biologie, dar Neumann (1850-
1854) l-a preluat pentru a denumi configuraţia sau relieful suprafeţei Pãmântului (“Tratat de
geografie”, în care se dezvoltã capitolul intitulat “Morfologia suprafeţei Pãmântului”). Termenul
apare apoi în lucrarea lui Peskel (1869, cf. Louis,1968) şi capãtã o rapidã circulaţie datoritã lui A.
Penck, care-l foloseşte şi ca titlu pentru tratatul sãu “Morphologie der Erdoberflache” (1894).
Ulterior, tot mai multe lucrãri, cursuri şi tratate despre relief cuprind în denumire şi cuvântul
morfologie. La noi, de exemplu, Simion Mehedinţi (1869-1962) fondatorul geografiei moderne în
România, foloseşte expresia “morfologia litosferei” (1931), iar Constatin Brãtescu (1882-1945),
George Vâlsan (1885-1935) şi Mihai David (1886-1954), expresia “morfologia suprafeţei terestre”.

Termenul de fiziografie a fost folosit explicit de John Dana în celebrul sãu “Manual de
Geologie” (1863), în care a diferenţiat pentru prima datã fiziografia, având ca obiect de studiu
formele suprafeţei Pãmântului şi sistemelor lor de mişcare fizicã, de geologia dinamicã, avînd ca
subiect studiul proceselor. Noţiunea de fiziografie a fost şi ea larg acceptatã, mai ales sub influenţa
geografului francez Em. de Martonne (1926). Aşa cum remarca chiar autorul citat, noţiunea
ajunsese sã cuprindã şi “climatologia, meteorologia, oceanografia şi geografia fizicã” (p. 500). Cu
toate acestea, pentru denumirea domeniului de studiu al reliefului, De Martonne a preferat termenul
de orografie celui de fiziografie. “In timp ce termenii de climatologie, oceanografie, botanicã sunt
folosiţi cel mai adesea, vom vedea cã studiul Pãmântului este cuprins sub numele de orografie,
termen prea restrâns, care ar putea face sã se creadã cã numai munţii sunt importanţi. In acelaşi
timp, termenul de geografie fizicã este prea larg, dacã se va aplica numai reliefului. In acest sens
termenul de fiziografie are şansa de a cãpãta o mai mare folosire”(Em. de Martonne, 1926, p. 500).
In concluzie, dintre cei trei termeni (morfologie, fiziografie şi geomorfologie aflaţi în
competiţie pentru denumirea domeniului studiului reliefului suprafeţei Pãmântului), s-a impus
termenul geomorfologie care, dupã al II-lea rãzboi mondial, a fost cvasiacceptat. Mai trebuie
menţionat cã “pânã la apariţia termenului de geomorfologie toate studiile despre relief erau
considerate subiecte numai pentru geologi, apoi s-a recunoscut cã geomorfologia este o ştiinţã
independentã” (Yatsu, 1992). Avem, prin urmare şi un reper sigur al “naşterii” geomorfologiei ca
ştiinţã, respectiv, Congresul Internaţional de Geologie de la Washington din 1891.

1.2. Definiţia obiectului de studiu şi scopul geomorfologiei

Ca mai toate ştiinţele a cãror denumire îşi au sorgintea în greaca veche sau latinã, şi
geomorfologia este definitã în modul cel mai general prin etimologia cuvântului, respectiv: ştiinţa
despre formele Pãmântului. Cu o anumitã strângere de inimã, trebuie sã constatãm cã de la definiţia
datã fiziografiei, deci geomorfologiei, de J. Dana în 1863 (“ştiinţa care se ocupã cu studiul formelor
suprafeţei terestre şi sistemelor de mişcare fizicã”) pînã în ultimii 15 - 20 ani nu s-au fãcut progrese
notabile în acest sens. Motivul, aşa cum a observat Yatsu (1992), este lipsa unei fundamentãri
ontologice şi epistemologice a domeniului nostru. Aşa se explicã faptul cã cele mai multe definiţii,
din dorinţa autorilor de a fi cât mai cuprinzãtoare, sunt o înşiruire de sarcini ale geomorfologiei.
Pentru momentul actual al geomorfologiei care are ca reper anul 1985, anul înfiinţãrii
Asociaţiei Internaţionale de Geomorfologie (A.I.G), o definiţie trebuie sã satisfacã, pe de o parte,
un sistem teoretic al oricãrei ştiinţe empirice2) (cf. Popper, 1981, p. 82) iar geomorfologia aparţine
acestei familii de ştiinţe, pe de altã parte, sã satisfacã stadiul actual de investigare şi cunoaştere în
domeniul nostru. Faptul cã din punct de vedere epistemologic “o ştiinţã este un ansamblu de teorii
concepute ca sisteme ipotetico-deductive” (Popper, 1981, p.19), cã “ea nu poate fi neutrã sub
2)
a) trebuie sã fie sintetic (sã reprezinte o lume posibilã necontradictorie; b) trebuie sã satisfacã criteriul de demarcaţie,
aşadar sã nu fie metafizic, ci sã reprezinte o lume a experienţei posibile; c) trebuie sã se distingã într-un fel oarecare
faţã de alte sisteme, ca sisteme ce reprezintã lumea experienţei noastre (Popper, 1981).
 5

aspect moral” (Bunge, 1984, p. 437), deşi are şi o finalitate la nivelul impactului societate-naturã,
definiţia oricãrei ştiinţe, deci şi a geomorfologiei, trebuie sã includã referinţe la: obiectul
(fenomenul) de studiu, modalitãţile generale de cunoaştere, asigurarea unor concepte, ipoteze şi
teorii proprii domeniului şi, nu în ultimul rând, scopul acestuia.

i) Cu privire la obiectul de studiu, se înţelege cã acesta îl reprezintã forma suprafeţei

Pãmântului, care trebuie consideratã în sensul de neregularitãţile suprafeţei terestre, respectiv ceea
ce numim relieful suprafeţei terestre. Concomitent trebuie acordat acestei suprafeţe atributul de
interfaţã între partea solidã (scoarţã) a Pãmântului şi partea fluidã (hidrosferã şi atmosferã),
domeniu în care se cantoneazã şi cea mai mare parte a biosferei şi impactului antropic. In context,
forma (morfologia, relieful) trebuie “consideratã ca o expresie a relaţiilor dintre mişcarea
materialului care dã forma şi rezultatul schimbãrii morfologiei (formei)” (Suzuki, 1989). Aceste
enunţuri, aparent ermetice, permit ca prin denumirea obiectului de studiu sã exprimãm concomitent
trei aspecte la fel de importante:
- conceptul fundamental al ştiinţei noastre, deci conceptul de morfologie (relief);
- poziţia geomorfologiei între ştiinţele despre Pãmânt, fapt ce reiese din considerarea
morfologiei ca interfaţa între cele douã mari domenii de stare (solidã şi fluidã) ale planetei noastre;
- preocuparea, deopotrivã, pentru studiul formelor şi proceselor, dar şi accesul
geomorfologiei la folosirea unor relaţii matematice pentru analiza fernomenelor de care se ocupã şi
formularea riguroasã a unor concepte şi legitãţi proprii domeniului.

ii) Cu privire la modalitãţile de cunoaştere, asemenea celorlalte ştiinţe ale naturii,

gemorfologia recurge la descrierea şi explicarea fenomenelor. Cum cele douã noţiuni, nu de puţine
ori pentru ştiinţele naturii, au cãpãtat un sens peiorativ, se impun precizãri adecvate disciplinei la
care ne referim, şi anume:
Descrierea reliefului trebuie înţeleasã ca o evaluare a caracteristicilor geometrice ale
suprafeţei scoarţei terestre în toatã diversitatea tipurilor de relief. Această evaluare trebuie sã
conducã la cunoaşterea realã a potenţialului energetic al reliefului, ca posibilitate de exprimare
cantitativã a ratei proceselor ce determinã variaţia acestei geometrii. Descrierea, înţeleasã astfel,
oferã suportul real al abordãrii sistematicii (tipologiei) formelor de relief, în funcţie de genezã, de
scara de spaţiu şi timp, de vârstã, de alte criterii impuse de scopul cunoaşterii. Prin urmare, nu este
vorba de o descriere în sensul strict “de a zugrãvi ceva prin cuvinte”, ci de a descrie în termeni mai
riguroşi. Expresia ca: “simplu”, “complex”, “normal”, “anormal”, “mare”, “mic” etc, sunt noţiuni
vagi, ceea ce în teoria sistemelor se considerã concepte inexacte (Negoiţã, 1979). De aceea
folosirea lor în afara acestui concept trebuie fãcutã cu multã prudenţã. Aceasta, întrucât ele nu ne
ajutã sã disociem, sã sistematizãm, sã diferenţiem categorii de relief, de procese, de ritm de
evoluţie ş.a.
Explicarea reliefului înseamnã identificarea şi cunoaşterea genezei reliefului, a naturii
proceselor care l-au generat, a dinamicii şi vârstei formelor de teren, a relaţiilor cu factorii de
control, a legitãţilor de evoluţie şi distribuţie în spaţiu - de la caracteristicile de nivel planetar
(continente şi marile gropi oceanice), la sistemele muntoase şi mari câmpii, pânã la unitãţile de
relief elementare de mãrimea unei secţiuni de albie, a unui mal, a unei dune, a unei creste de munte,
a unei ravene, a unei concavitãţi de desrãdãcinare a arborilor ş.a.

iii) Cu privire la asigurarea unor concepte, ipoteze şi teorii proprii este indiscutabil cã
eşafodul unei ştiinţe nu poate fi construit fãrã un sistem propriu, specific de interpretare. Or, într-o
definiţie a unei ştiinţe este necesarã precizarea cã ea dispune de un aparat conceptual specific,
racordat la conceptele ontologice generale3). Geomorfologia, aşa cum vom arãta într-un capitol
distinct, are un asemenea aparat conceptual.

3)
Ontologia ca parte a filozofiei are ca obiect de studiu “existenţa ca existenţă”, existenţa ca atare, respectiv, studiul
determinărilor, al structurii, al mişcării şi dezvoltării realităţii.
 6

iv) Cu privire la scopul geomorfologiei, două aspecte esenţiale trebuie subliniate: unul este
intrinsec apariţiei şi dezvoltãrii geomorfologice, al doilea, rezidã din statutul moral al oricãrei
ştiinţe.
Primul scop, cel intrinsec, la nivel de principiu a fost mai bine evidenţiat în acord cu
progresele actuale în domeniul nostru, de Suzuki (1989), respectiv, scopul: “de a stabili legile
generale care ar putea fi folosite pentru predicţia cantitativã a schimbãrilor morfologiei, ca
modificare a poziţiei altitudinii unui punct”. In acelaşi timp nu pot fi omise o serie de elemente
subsecvente acestui scop. In context, o ilustrare concludentã a acestora a prezentat-o în mod sintetic
Bloom (1978), propunând trei repere în evaluarea scopului intrinsec al geomorfologiei:
a) Descrierea sistematicã a reliefului, analiza formelor de teren şi proceselor care le
schimbã pe acestea. Poate fi o descriere regionalã (pe regiuni, districte, ţãri, alte teritorii alese
convenţional) la nivelul unor aspecte generale (relief: muntos, deluros, de cîmpii) şi o descriere
explicativã şi de reconstituire a istoriei reliefului, ceea ce implicã referinţe asupra declivitãţii
energiei de relief, hipsometriei, a raporturilor cu factorii geologici şi de evoluţie. Cât priveşte
analiza formelor de relief, ea poate fi geneticã (pe baza tipurilor de procese care au generat un
anume relief) şi morfoclimaticã, în sensul sublinierii rãspunsului reliefului la variaţia condiţiilor
climatice. Descrierea trebuie sã stabileascã clar rãspunsul la douã tipuri de întrebãri fundamentale:
“ce ?” şi “unde ?” iar la nivel explicativ: “cum ?”şi “când ?”(Bloom, 1978).
b)Considerearea formei de relief ca unitate a analizei sistematice. Se defineşte “forma de
relief ca o suprafaţã continuã ce poate fi vãzutã în întregime de un observator (în teren, din spaţiu
sau pe materiale cartografice)”(Bloom,1973). Pot fi forme de relief de construcţie, deci generate
prin acumulãri de depozite, şi de destrucţie, generate de îndepãrtarea prin diferite procese, a unei
pãrţi din masa rocilor ce alcãtuiesc scoarţa la interfaţa cu hidrosfera şi atmosfera.
c)Continuarea raportãrii la trinomul lui Davis: structurã  proces  timp, aspect asupra
cãruia vom reveni în mod special într-un alt capitol, el necesitând explicaţii în contextul expunerii
teoriei ciclurilor de eroziune.
La observaţiile lui Bloom, adãugãm un element nou, de mare importanţã, evidenţiat cu
prisosinţã în ultimele douã decenii şi anume, studiul morfologiei suprafeţei altor planete (cu
deosebire Luna, Marte, Venus) implicã întrebarea: dacã termenul geomorfologie, care înseamnã
ştiinţa despre formele Pãmântului, poate fi folosit şi în cazul acesta: Cailleux (1977) a introdus
sintagma geomorfologie comparatã, între care noi vom folosi expresia “geomorfologie comparatã
planetologicã”.
Al doilea scop privind geomorfologia, rezidã din statutul moral al oricãrei ştiinţe, care
“trebuie sã aducã omenirii foloase economice, sociale şi culturale” (Bunge, 1984). In cazul nostru
este vorba, în primul rând de latura aplicativã a cercetãrilor, ceea ce a condus la apariţia unei
preocupãri distincte în geomorfologie, denumitã geomorfologia aplicativã.
Membrii Grupului de Strategie a Geomorfologiei din cadrul Asociaţiei Internaţionale de
Geomorfologie1 au definit astfel statutul geomorfologiei:
- geomorfologia este ştiinţa formelor de teren şi se concentreazã asupra studiului interfeţei
litosferã, atmosferã, biosferã, societate; elaboreazã sistematica reliefului; inventarul regional al
formelor de relief şi al asamblelor sau asociaţiilor de forme de relief;
- conceptualizeazã înţelegerea sistemului proces - formã şi a interacţiunilor funcţionale între
componentele lui; elaboreazã conceptele înţelegerii rolului rezistenţei materialelor (atât a
regolitului neconsolidat, cât şi a rocii în loc) pânã la influenţa lor în rata schimbãrii formelor de
relief; elaboreazã cunoaşterea efectelor schimbãrilor de intrare în sistem (mişcãrile crustale,
schimbãrile climatice şi activitãţile de utilizare a terenurilor). Geomorfologia trebuie sã aibã o
contribuţie majorã la rezolvarea unor probleme sociale şi politice ale contemporaneitãţii (Slymaker,

4
)Fr. Ahnert, A. S. Goudie, H. Kenholz, J. Poesen, O. Slymaker, P. Williams, Hanna Bremer, R. Chorley, R. Fairbridge,
J. Tricart.
 7

1995).
Acestei definiţii îi poate fi alãturatã şi cea pe care au dat-o Rhodes şi Thorn (1993, p. 288)
respectiv “geomorfologia studiazã trecutul, prezentul şi viitorul formelor de relief, al asamblelor
morfologice şi proceselor corespunzãtoare pe suprafaţa Pãmântului şi a altor planete”.
De asemenea, trebuie reţinut încã un element esenţial şi anume cã geomorfologia ca ştiinţã
are o “componentã fizicã” şi alta “istoricã” (Schumm, 1977). Respectiv, este posibil sã vedem un
sistem geomorfologic ca un sistem faptic, dar şi ca un sistem istoric (în sensul istoriei reliefului).
Cele douã perspective nu pot fi mutual exclusive. Deci, nu se poate aborda un sistem fizic decât cu
o istorie a lui. El recunoaşte, astfel, importanţa legilor generale ale fizicii în dezvoltarea reliefului,
concomitent cu importanţa legilor geomorfologiei, ale evoluţiei reliefului. Pe scurt “geomorfologia
trebuie vãzutã ca o ştiinţã în care timpul este elementul central” (Rhodes, Thorn, 1992, p.288).
Pe baza celor prezentate privind cerinţele definiţiei unei ştiinţe vom reţine, pentru cazul
concret la care ne referim, o definiţie analiticã şi o definiţie generalizatã, şi anume:
 Geomorfologia este o ştiinţã empiricã despre formele de relief ale suprafeţei terestre şi ale
altor planete pe care le descrie şi explicã, pe baza unui aparat conceptual propriu, în termenii
geometriei, genezei, dinamicii, istoriei şi repartiţiei lor, precum şi în termenii relaţiilor dintre forme
şi dinamica materialelor care dau formele, scopul acestei ştiinţe fiind stabilirea legilor generale care
guverneazã repartiţia şi dinamica reliefului şi folosirea acestora în postdicţia şi predicţia
schimbãrilor în morfologie.
 Geomorfologia este ştiinţa despre formele de relief terestru şi de pe alte planete privite în
relaţie cu procesele şi materialele pe care se dezvoltã într-un spaţiu şi un timp dat.

1.3. Raporturile geomorfologiei cu alte ştiinţe despre Pãmânt

Poziţia geomorfologiei în ansamblul ştiinţelor naturii, în general, şi al ştiinţelor despre

Pãmânt (geonomice), în special, trebuie evaluatã având ca repere, în primul rând, faptul cã obiectul
ei de studiu este morfologia suprafeţei scoarţei terestre sau altor planete, interfaţã între partea solidã
a planetei (litosfera) şi partea fluidã (atmosfera şi hiodrosfera); în al doilea rând, având în vedere
relaţiile de feedback între cele douã mari domenii şi corespondenţei lor la nivel de ştiinţe. Aceasta
ne permite sã abordãm cu mai multã rigoare şi problema apartenenţei sau neapartenenţei
geomorfologiei la un domeniu sau altul, respectiv geologiei sau geografiei fizice. Este un aspect
esenţial, pentru cã nu poate fi eludatã o realitate, şi anume: geologii sunt interesaţi cu precãdere,
asupra comportãrii în timp a sistemelor geomorfologice, iar geografii asupra elementelor de
variaţie spaţialã (Rhodes, Thorn, 1993)
În aceastã privinţã existã trei curente de opinii: unul care susţine cã geomorfologia este o
disciplinã ştiinţificã geologicã; un curent care revendicã geomorfologia ca ramurã a geografiei
fizice, şi, în sfârşit, un altul, care accentueazã poziţia de ştiinţã de frontierã între cele douã mari
domenii.
Prima orientare este justificatã nu numai de faptul cã studiul reliefului a fost iniţiat şi adus la
rang de ştiinţã de geologi, dar şi de faptul cã începând cu Dana (1863) şi pânã în timpurile noastre,
geologii au inclus capitolul de dinamica externã a scoarţei la geologie (Thornbury, 1969). Insãşi
enunţarea principiului uniformitarismului sau actualismului de cãtre Hutton (1785) în urmã cu douã
secole constituie, în opinia noastrã, argumentul cel mai clar cã geomorfologia a apãrut, aşa cum
spune Thornbury (1969), din nevoia de a scrie ultimul capitol al geologiei. El a spus
“geomorfologia este în primul rând geologie” (p.1). De altfel, în multe universitãţi şi politehnici din
aria anglofonã geomorfologia, ca disciplinã de învãţãmânt şi cercetare, este integratã geologiei.
A doua orientare, este apartenenţa geomorfologiei la geografia fizicã. Ea a câştigat aderenţã
foarte rapid în Europa, dupã primul rãzboi mondial. In acest sens, un aport deosebit l-a avut De
Martonne, care, fiind una din personalitãţile marcante ale geografiei mondiale a timpului sãu, a
susţinut o asemenea idee. In celebrul “Tratat de geografie fizicã” (1926) el a afirmat cã: “Studiul
reliefului este partea cea mai importantã a geografiei fizice şi îl putem considera în acelaşi timp ca
 8

bazã a geografiei fizice” (p. 499).

A treia orientare considerã geomorfologia ca o ştiinţã de frontierã între cele douã mari
domenii, idee care a început sã câştige teren, de asemenea, dupã primul rãzboi mondial, odatã cu
amploarea pe care au luat-o cercetãrile de geomorfologie regionalã şi de geografie fizicã regionalã,
odatã cu definirea mai clarã a obiectului de studiu al geomorfologiei, ca interfaţã între partea
solidã, litosfera şi partea fluidã (atmosfera, hidrosfera) a Pãmântului. La noi acest spirit a fost indus
de Mehedinţi (1931) care spunea cã “scoarţa este un fel de podium pe care se imprimã urmele
agenţilor din celelalte învelişuri planetare” (cap. XVI). Mihãilescu (1968) a accentuat caracterul
dual al acestei ştiinţe, afirmând cã “studiul formelor de teren constituie obiectul principal al
geomorfologiei, când sunt urmãrite în ele însele, şi al morfogeografiei, când sunt urmãrite ca pãrţi
şi factori ai întregului teritorial” (p.209).
Caracterul dual al apartenenţei geomorfologiei este susţinut în mod curent în ţara noastrã, cu
deosebire dupã al doilea rãzboi mondial. Paradoxal rãmâne faptul cã definiţia, prin obiect de studiu,
ca ştiinţã de frontierã, este abordatã unilateral în cadrul geografiei fizice.
In ce ne priveşte, facem urmãtoarea remarcã: relieful ca realitate a peisajului geografic, cu
influenţe de necontestat în regimul şi dinamica altor componente de mediu, trebuie sã constituie
obiect de studiu al geografiei fizice, al landşaftologiei sau geoecologiei, ca parte din sistem, în
mãsura în care prin relaţiile de feedback se justificã abordarea unor aspecte. In rest, relieful
rãmâne cu sau fãrã voia noastrã, un domeniu al geologiei. In ultimã instanţã geomorfologia
studiazã un segment al circuitului rocilor în sistemul planetei, respectiv segmentul: meteorizaţie-
eroziune-transport-sedimentare cu expresiile morfologice subsecvente acestor mari categorii de
procese.
Dacã ne gândim şi la faptul cã peste 90% din relieful actual care, în mod evident, are
implicaţii în dinamica şi regimul multor componente de mediu, este rezultatul unei evoluţii mult
mai vechi decât al acestor componente, putem spune cã a socoti unilateral geomorfologia la
geografia fizicã este o eroare, este ca şi cum am socoti: botanica, zoologia, fizica atmosferei,
oceanologia, glaciologia ş.a. ca aparţinând geografiei fizice, numai prin faptul cã elementele sau
anumite elemente pe care le studiazã acestea sunt structuri ale mediului şi sunt supuse variaţiei în
spaţiu în intercalaţia cu altele.
Dacã am privi lucrurile prin aceastã prismã, am ajunge la afirmaţia caricaturalã cã geografia
este ştiinţa ştiinţelor naturii, ceea ce pentru unii a devenit o dogmã, dar a întârziat nepermis de
mult progresul geografiei fizice. Continuând aceastã parantezã, considerãm cã este esenţial pentru
geografie sã-şi slujeascã unul dintre conceptele sale fundamentale, respectiv conceptul de “spaţiu”
în sensul de “poziţie”, “aşezare”, “localizare”, “loc”, “parte”, “rang”, “origine” ş.a, (cf. Couclelis,
1992), deci de spaţiu geografic, aşa cum fizica îşi slujeşte conceptele de “masã” şi “energie”;
chimia conceptul de “substanţã”, biologia, conceptul de “organism” ş.a.
Poziţia geomorfologiei şi a relaţiilor ei cu alte ştiinţe despre Pãmânt trebuie judecate, aşa
cum am spus, în raport cu obiectul de studiu (interfaţa dintre partea solidã şi cea fluidã a planetei)
şi relaţiile de feedback în dinamica şi evoluţia celor douã mari domenii pe care le separã suprafaţa
morfologiei terestre. Din acest punct de vedere apreciem cã schematizarea propusã de Zhi-Ming
Chen (1985), cu toate amendamentele ce i se pot aduce, reuşeşte sã redea logic, locul
geomorfologiei în sistemul ştiinţelor despre Pãmânt şi relaţiile cu acestea (fig. 1.1). Deci,
considerând suprafaţa terestrã, cu morfologia ei şi procesele care o genereazã, ca expresie a
interacţiei în timp lung dintre partea solidã (scoarţa) şi partea fluidã a planetei, poziţia
geomorfologiei nu poate fi alta, decât aceea între fizica scoarţei şi fizica atmosferei şi hidrosferei cu
întregul ansamblu de particularitãţi care îşi gãsesc corespondent pânã la nivelul reliefului (sub
aspect genetic). O asemenea manierã de abordare reflectã influenţa majorã în geneza reliefului a
celor douã mari stãri ale planetei (scoarţa solidã şi învelişul fluid), dar şi influenţa reliefului asupra
acestor stãri. Se relevã faptul cã relieful, prin evoluţie, capãtã proprietatea de a rãspunde celor douã
mari influenţe asupra genezei lui.
Judecând astfel, vom înţelege cã existã douã mari direcţii de cercetare geneticã a reliefului:
 9

geomorfologia geologicã definitã, dealtfel, cu peste 100 ani în urmã de McGee (1891), care
studiazã relieful impus preponderent de condiţiile geologice (litologice, structurã, tectonicã) şi
geomorfologia climaticã, ea studiind relieful impus de elemente şi factori climatici (concretizaţi la
nivelul fenomenelor de meteorizaţie, schimbare a nivelului de bazã, eroziune regresivã, zonare
climaticã ş.a). De asemenea, vom înţelege relieful ca rezultat al interacţiei între cele douã mari
domenii (scoarţa şi învelişul fluid) ale planetei:
- prin regimul de evoluţie relieful rãspunde condiţiilor geologice la nivelul reacţiilor
izostasice, în sensul cã procesele de acumulare în câmpii pot induce mişcãri epirogenetice negative,
dupã cum eroziunea şi “decopertarea” depozitelor din regiunile muntoase pot induce mişcãri
pozitive;
 10
Fig.1.1. Structura sistemului ştiinţelor geomorfologice şi relaţiile cu alte ştiinţe ale Pământului
(Zhi-Ming Chan, 1985).
- prin masivitate, orientare, înãlţime, relieful poate introduce efecte distincte în regimul unor
elemente climatice, definitorii pentru însãşi dinamica lui.
In concluzie, prin natura obiectului de studiu, geomorfologia are legãturi intrinsece cu o
parte a ştiinţelor geologice, cu deosebire acelea care studiazã componente ce capãtã expresie în
relief (geologia tectonicã, vulcanologia, litologia, sedimentologia etc), şi cu o parte a ştiinţelor
geografice (climatologia, hidrologia, biogeografia, pedogeografia, antropogeografia ş.a). De
asemenea, geomorfologia vine în contact şi cu alte ştiinţe datoritã faptului cã apeleazã la o serie de
concepte, principii, legi, metode şi tehnici de investigaţie aparţinând acestora.

1.4. Structura geomorfologiei ca ştiinţã

Ca şi în cazul altor ştiinţe, dezvoltarea şi progresele cunoaşterii în geomorfologie, precum şi

unele necesitãţi impuse de evoluţia civilizaţiei, au determinat o permanentã aprofundare, uneori pe
domenii extrem de înguste, a abordãrii fenomenelor referitoare la relief. Aceasta a condus la
individualizarea unor direcţii de ştiinţã, încât în momentele de faţã, fãrã nici o exagerare, putem
vorbi cã geomorfologia a devenit un sistem de ştiinţe, derivat dintr-o structurare fireascã a
cunoaşterii reliefului.
O analizã atentã a fenomenului relevã, în opinia noastrã, 4 nivele de structurare ale
geomorfologiei, pe ramuri şi subramuri de ştiinţã (fig. 1.2). Baza acestor nivele o constituie
geomorfologia generalã consideratã de noi ca o introducere sinteticã în problemele generale ale
ştiinţei noastre. Primul nivel de structurare îl oferã însăşi definiţia analiticã pe care am dat-o
geomorfologiei.
Distingem, astfel, pentru primul nivel de structurare, 8 ramuri ale geomorfologiei dupã cum
urmeazã: metageomorfologia, geomorfologia descriptivã, geomorfologia explicativã,
geomorfologia aplicatã, metode şi tehnici în geomorfologie; megageomorfologia globalã, istoria
geomorfologiei, morfogeografia. Al doilea, al treilea, al patrulea şi, uneori, al cincilea nivel de
structurare îl are geomorfologia explicativã, iar în cazul metodelor şi tehnicilor în geomorfologie,
apare al doilea nivel de structurare asupra criteriilor.

II. GEOMORFOLOGIA DESCRIPTIVÃ (GEOMORFOMETRIA) - cel de-al doilea

termen fiind propus de Tricart (1948) şi consacrat de Evans (1972) - se ocupã cu descrierea
orograficã şi morfologicã, când se au în vedere mari asamblaje de relief (de la continente şi sisteme
de relief suboceanic, respectiv, bazinele oceanice, la sisteme muntoase, câmpii, mari podişuri şi
unitãţi subordonate acestora) şi a geometriei formelor sau asamblajelor de relief (hipsometrie,
volum, înclinare, energie, fragmentare, diferite relaţii între acestea ş.a.). Este un domeniu fãrã de
care nu putem accede la celelalte ramuri ale geomorfologiei, constituind suportul majoritãţii
studiilor de specialitate.

III. GEOMORFOLOGIA EXPLICATIVÃ (ANALITICÃ) polarizeazã practic tot ce ţine

de explicarea reliefului, în funcţie de: genezã (de la scara cosmicã la scara planetarã, regionalã şi
localã), procesele dominante în morfogenezã, stadiul de evoluţie, poziţia şi structura asamblajelor
de relief. Aceasta exprimã o mare disponibilitate de structurare în subramuri, pânã la ordinul al
patrulea şi chiar al cincilea, pe criterii subordonate conceptului general de explicare a reliefului.
Realmente se poate constata o adevãratã încrengãturã, pornindu-se de la urmãtoarele subramuri de
ordinul II: geomorfologia geneticã (1), geomorfologia dinamicã (2), geomorfologia istoricã sau
paleogeomorfologia (3) şi geomorfologia regionalã (4).

(1) Geomorfologia geneticã are în vedere studiul reliefului sub aspectul originii acestuia,
raportat la factorii dominanţi în morfogenezã, mai întâi aşa numiţii factori primordiali: geologic şi
 11

climatic, cãrora li se alãturã o categorie în care nici unul din cei doi factori nu reuşesc sã domine în
personalitatea reliefului.Vom numi aceastã categorie factori azonali. Corespunzãtor celor trei
categorii generale de factori, se individualizeazã pe al treilea nivel de structurare urmãtoarele
subramuri ale geomorfologiei: bazele morfogenezei (a) geomorfologia geologicã (b),
geomorfologia climaticã (c) şi geomorfologia azonalã (d). Continuând discriminarea în raport cu
fiecare categorie de factori, pe pricipiul dominaţiei, se disting, de fapt, majoritatea disciplinelor
geomorfologice pe care le cunoaştem.

Fig. 1.2. O posibilă grupare a ştiinţelor geomorfologice şi a raporturilor cu alte ştiinţe ale
Pământului (Zhi-Ming Chan, 1985).
 STRUCTURA GEOMORFOLOGIEI

GEOMORFOLOGIE GENERALĂ
Nivele de structurare
I II III IV
METAGEOMORFOLOGIE
Orografia
GEOMORFOLOGIE DESCRIPTIVĂ Morfografia
(GEOMORFOMETRIA) Geometria formelor de relief
a) Bazele morfogenezei
G. planetară
G. tectonică şi structurală
b) Geomorfologie geologică G. vulcanică
G. seismică
G. litologică
G. glaciară
c) Geomorfologie climatică G. periglaciară
GEOMORFOLOGIE -EXPLICATIVĂ (ANALITICĂ) Geomorfologie genetică G. zonelor aride şi semiaride
G. zonelor tropicale
G. zonei temperate
G. fluvială
G. denudaţională
G. eoliană
d) Geomorfologia fenomenelor azonale G. marină
G. limnică
Biogeomorfologie
G. antropică
a) Geomorfologia proceselor tangenţiale G. ţărmurilor
Geomorfologie dinamică G. eoliană
b) Geomorfologia proceselor gravitaţionale G. fluvială
G. denudaţională
Geomorfologie istorică
(paleogeomorfologia)
Geomorfologie regională
GEOMORFOLOGIE APLICATĂ
METODE ŞI TEHNICI IN GEOMORFOLOGIE Analiza geomorfometriei
Cartografie geomorfologică
Analiza depozitelor corelate
Geomorfologie experimentală
Geomorfologie sistemică
Modelarea în geomorfologie
MEGAGEOMORFOLOGIE GLOBALĂ
ISTORIA GEOMORFOLOGIEI
MORFOGEOGRAFIA
 14
a) Bazele morfogenezei reprezintã acea parte a geomorfologiei care studiazã probleme ale
principalelor surse de energie în morfogenezã (energie solarã, energie gravitaţionalã, energie
geotermicã, energie de poziţie, energie de mediu şi schimbãrile între nivelele de energie) şi
morfogeneza ca segment al circuitului materiei (rocilor).
b) Geomorfologia geologicã studiazã relieful în raport cu rolul factorilor geologici:
tectonicã, vulcanism, structurã, litologie ş.a. Domeniul este cunoscut în Rusia sub denumirea de
“geomorfologie structuralã”, sintagmã introdusã de Gherasimov (1949, cf. Gherasimov,
Meşcereakov, 1967), iar în Franţa, de “geomorfologie tectonicã” ( Tricart, 1968). În ţara noastrã
sunt folosiţi curent ambii termeni (Posea et al., 1970; Coteţ, 1973; Bãcãuanu, 1988). Pãstrând
acelaşi criteriu de denumire a ştiinţei, în raport cu cele mai generale categorii de factori,
considerãm mult mai adecvat sã denumim acest domeniu geomorfologie geologicã (cf. Chorley,
Schumm, Suggden, 1985). Dupã amploarea fenomenelor geologice în fizionomia reliefului şi dupã
tipul de procese sau particularizare a acestui factor se disting urmãtoarele subramuri:
b1) geomorfologia planetarã studiazã relieful în contextul diferenţelor majore la nivel
planetar impuse de evoluţia geologicã a Pãmântului, respectiv continente şi “gropi” oceanice,
sisteme muntoase şi insulare, bazine sedimentare peste care se suprapun marile câmpii ale globului
etc.
b2) geomorfologia tectonicã şi structuralã studiazã relieful impus de tectonicã şi structurile
geologice. Din acest punct de vedere Zhi-Ming Chen (1985) distinge douã subramuri în raport cu
vârsta manifestãrii tactonismului şi realizarea structurilor; geomorfologie neostructuralã şi
geomorfologie paleostructuralã.
b3) geomorfologia vulcanicã studiazã relieful vulcanic. Importanţa acestei subramuri este de
mare actualitate, întrucât prin studiile de planetologie comparatã s-a constatat cã multe fenomene
reliefogene din perioada primarã a Pãmântului erau de naturã vulcanicã, iar teoria tectonicii plãcilor
oferã elemente de reevaluare a rolului vulcanismului în morfogeneza primarã a scoarţei.
b4) geomorfologia seismicã este un domeniu mai recent, a apãrut ca urmare a amploarei, fãrã
precedent pentru experienţa umanã, a modificãrilor morfologice generate de seismele din ultimul
secol.
b5) geomorfologia litologicã, se înţelege cã studiazã relieful în raport cu litologia. Însã, dat
fiind cã exceptând rocile carstificabile, litologia se evidenţiazã în morfogenezã, cel mai adesea
asociat cu structura, acest domeniu a fost substituit în mare parte geomorfologiei carstice.
c) Geomorfologia climaticã studiazã relieful în raport cu rolul climei, de fapt studiazã
rãspunsul reliefului la anumite dominanţe climatice. Pânã nu demult se considera cã aceastã
orientare a fost fundamentatã de şcoala germanã de geomorfologie, respectiv de Budell (1948,
1982) şi Louis (1957) şi consacrat apoi de Tricart şi Cailleux (1965). Studii recente de istorie a
geomorfologiei aratã cã geomorfologia climaticã la nivel de concept a fost introdusã de polonezul
Romer (1899, cf. S. Kozarscki, 1989).
Subsecvent, geomorfologia climaticã a cunoscut o diferenţiere de noi direcţii, având drept
criteriu de individualizare specificitatea marilor zone climatice, exprimatã la nivelul regimului
termic, al precipitaţiilor şi dinamicii atmosferei care, la rândul lor, introduc procese specifice. Se
disting astfel:
c1) geomorfologia glaciarã, având ca obiect de studiu morfologia, geneza, dinamica şi
evoluţia reliefului generat de prezenţa sau acţiunea gheţii;
c2) geomorfologia periglaciarã, având ca domeniu studiul reliefului generat în condiţiile
temperaturilor medii multianuale mai mici de 0o C;
c3) geomorfologia zonelor aride şi semiaride, având ca obiect de studiu morfologia şi
procesele specifice regiunilor cu temperaturi mari şi mare deficit de umiditate;
c4) geomorfologia zonelor tropicale, domeniu consacrat studiului regiunilor intertropicale în
care meteorizaţia (formarea scoarţelor dure, duricrustul şi lateritizarea) are un rol de mare
importanţã în morfogenezã;
c5) geomorfologia zonelor temperate, are în vedere studiul specificitãţii morfogenezei pentru
 14
aceastã mare zonã morfoclimaticã. Paradoxal, dar din cauza dominanţei proceselor fluvio-
denudaţionale şi în consecinţã, a preponderenţei preocupãrilor pentru ele, consacrarea acestei
ramuri a geomorfologiei a întârziat. Este meritul şcolii geomorfologice poloneze de la Cracovia de
a o impune.
d) Geomorfologia fenomenelor azonale studiazã tipurile genetice de relief şi procesele
subsecvente, generate sub acţiunea dominantã a unor agenţi externi cu arie de acţiune nediferenţiatã
tranşant pe zone morfoclimatice. În context, subramurile sunt definite de natura agentului
morfogenetic, respectiv a tipului de proces. Se disting:
d1) geomorfologie fluvialã; d2) geomorfologie denudaţionalã (procese de pluvio-denudaţie,
eroziune difuzã şi mişcãri în masã); d3) geomorfologie eolianã; d4) geomorfologie marinã; d5)
geomorfologie limnicã; d6) biogeomorfologie; d7) geomorfologie antropicã.

(2) Geomorfologia dinamicã este acel domeniu al geomorfologiei care se ocupã de studiul
proceselor, sub raportul aspectelor generale privind iniţierea lor, dezvoltarea şi constrângerea lor
pânã la concretizarea în morfologie şi tip de depozite. Acceptând clasificarea propusã de Strahler
(1952) putem distinge o geomorfologie a proceselor tangenţiale (valuri, vânturi) şi o
geomorfologie a proceselor gravitaţionale (procese fluviale, procese de mişcare în masã).

(3) Geomorfologia istoricã (paleogeomorfologie) este un domeniu care constituie axa de

referinţã a apartenenţei geomorfologiei la geologie. Se ocupã de reconstituirea unor faze de
evoluţie a reliefului, de condiţiile de morfogenezã preactuale, de stabilirea succesiunii unor tipuri
genetice de relief ş.a. Cu alte cuvinte, este acea parte a geomorfologiei care concentreazã
preocupãrile pentru studiul evoluţiei reliefului în timp lung.

(4) Geomorfologia regionalã are în vedere abordarea aspectelor geomorfologice ale unui
teritoriu dat. De cele mai multe ori, din motive convenţionale (înţelegem prin aceasta necesitãţile
comunitãţilor umane de a separa anumite teritorii), astfel de studii sunt aplicate pentru ţãri, districte
sau alte teritorii convenţional delimitate. De asemenea, ele se aplicã pentru mari unitãţi
geomorfologice (munţi, podişuri, câmpii etc) sau mari elemente de fragmentare a reliefului (vãi,
versanţi ş.a) şi alte categorii de teritorii pentru care este necesarã o cunoaştere exhaustivã a
reliefului, sub toate aspectele de la descriere, explicare, pânã la regionare pe criterii genetice sau
altele impuse de necesitatea studiului.

IV. GEOMORFOLOGIA APLICATÃ reprezintã acel domeniu al geomorfologiei care,

prin elaborarea unor predicţii cu privire la dinamica reliefului, prin prezentarea potenţialului
geomorfologic al unui teritoriu dat - începând de la elementele de geometrie ale reliefului la cele de
stabilitate şi hazard în apariţia şi dezvoltarea unor procese - ea se implicã în rezolvarea unor situaţii
social-economice. Este o ramurã consacratã de şcoala de la Strasbourg (Tricart). Realitatea este cã,
în mai toate ţãrile lumii în care geomorfologia a cunoscut o emancipare dupã al II-lea rãzboi
mondial, o asemenea ramurã s-a impus prin natura lucrurilor.

V. METODE ŞI TEHNICI IN GEOMORFOLOGIE reprezintã, prin definiţie, un capitol

distinct al geomorfologiei. El trebuie considerat ca atare, în mãsura în care reuşeşte sã exprime
particularitãţile domeniului care-l susţine. Precizarea este necesarã pentru cã şi alte ştiinţe ale
naturii, fac apel la metode şi tehnici din alte discipline. In context, vom reţine cinci direcţii
distincte, în privinţa metodelor, tehnicilor de lucru şi analizã în geomorfologie şi care sunt specifice
domeniului şi anume:
(1) Analiza geomorfometricã reprezintã un ansamblu de metode şi tehnici folosite pentru
descrierea geometriei reliefului începând cu mãsurãtorile în teren şi continuând cu cele care se pot
face pe hãrţi, fotograme, cu ajutorul imaginilor radar, imagini satelitare ş.a;
(2) Cartografia geomorfologicã este una dintre direcţiile metodologice de mare specificaţie
 14
a geomorfologiei, poate cea mai originalã şi de mare eficienţã. Ea oferã posibilitatea de a
reprezenta pe hartã esenţa fenomenelor geomorfologice ale unui teritoriu dat. Cunoaşte o
specializare foarte riguroasã, iar în anii din urmã s-a intrat în faza hãrţilor computerizate şi a
hãrţilor numerice asupra reliefului. Cartografierea geomorfologicã constituie fundamentul
geomorfologiei aplicate.
(3) Analiza depozitelor corelate, domeniu care permite reconstituirea istoriei unui sistem
geomorfologic pe baza caracteristicilor depozitelor geologice, a rocilor în general.
(4) Geomorfologia experimentalã este o direcţie nouã în geomorfologie, promovatã
începând cu deceniu 6 al secolului nostru, în special, prin programele de mãsurãtori în teren din
regiunile periglaciare actuale (Rapp, 1960, Whasburn, 1967). In deceniul 7 astfel de programe au
cuprins aproape toate zonele morfoclimatice. Geomorfologia experimentalã promoveazã observaţii
şi mãsurãtori sistematice asupra fenomenelor, pe baza unui model conceptual, a unor ipoteze
asupra formelor şi proceselor, cunoscând explicit proprietãţile geomorfologice pe care le mãsurãm,
urmãrind dinamica unor procese sau schimbãrile morfologice funcţie de parametrii unor variabile
considerate independente (Church,1984).
(5) Geomorfologia sistemicã este o ramurã distinctã a geomorfologiei cu preocupãri de
abordare şi dezvoltare a teoriei sistemice în studiul reliefului. Cei care au iniţiat şi promovat acest
domeniu, astãzi atât de comun, sunt A. Strahler şi R. Chorley. Logic, aceastã disciplinã, încã
distinctã, pe care noi o considerãm în cadrul “Metodelor şi tehnicilor în geomorfologie”, credem cã
se va substitui geomorfologiei generale ca element intrinsec în structurarea întregului domeniu.
(6) Modelarea în geomorfologie reprezintã o direcţie foarte nouã în geomorfologie, şi are
ca obiectiv gãsirea unor soluţii numerice pentru diferitele aspecte ale morfologiei şi dinamicii
reliefului. Este, credem, disciplina geomorfologicã în mãsurã sã asigure cele mai plauzibile
predicţii privind tendinţele modificãrii reliefului, în funcţie de factorii de control şi, evident, în
funcţie de timp.

VI. MEGAGEOMORFOLOGIA GLOBALÃ este cea mai recentã ramurã a

geomorfologiei. Termenul a fost introdus de Gardner şi Socging (1983) şi consacrat la Simpozionul
organizat de NASA în 1985 la Sun-Space Runch, Oracle (Arizona) (Haydin, 1985). Abordeazã
geomorfologia planetologicã (studiul reliefului de pe alte planete): geomorfologia comparatã
(studiul comparativ al reliefului terestru cu cel de pe alte planete): geomorfologia fenomenelor
neaşteptate (cauzate de schimbãri planetare sau regionale ale tectonicii şi climei); viziuni globale
asupra fenomenelor geomorfologice, la scara planetarã şi regionalã, începând cu efectul pluvio-
denudaţiei pânã la impactul antropic în morfogenezã ş.a.

VII. ISTORIA GEOMORFOLOGIEI, este preocuparea reconstituirii dezvoltãrii

cunoaşterii în geomorfologie. Aceasta se face fie în contextul istoriei generale a geomorfologiei, pe
cele douã mari direcţii (fundamentalã şi regionalã), fie pe ţãri sau şcoli geomorfologice.

VIII. MORFOGEOGRAFIA, preluând acest termen de la Mihăilescu (1966) considerãm

cã el defineşte disciplina de tranziţie între geomorfologie şi geografia fizicã. In sensul cã are în
vedere acele elemente care influenţeazã starea, dinamica şi evoluţia altor componente de mediu. In
multe cazuri, în literaturã acest domeniu este denumit geomorfologia şi mediul (Zhi-Ming Chen,
1985).
Aceastã schemã de structurare a geomorfologiei nu este “închisã”, dimpotrivã, ea poate oferi
posibilitãţi de detaliere sau restrângere. Important este sã se pãstreze nişte criterii unitare pentru
fiecare nivel de structurare. Spre exemplu pot fi subramuri distincte în cazurile în care disocierea
proceselor este dificilã; aşa pot fi: geomorfologia fluvio-marinã; geomorfologia fluvio-eolianã;
geomorfologia fluvio-denudaţionalã ş.a.
Nu considerãm cã clasificarea prezentatã epuizeazã toate posibilitãţile de abordare. Spre
exemplu, în geomorfologia rusã şi chiar la noi, se vorbeşte de geomorfologia structuralã (studiazã
 14
relieful în funcţie de factorii endogeni, care se impun în morfologie) şi geomorfologia sculpturalã
(studiazã relieful impus cu preponderenţã de agenţii externi ai scoarţei). De asemenea, reţinem şi
structurarea propusã recent de Yatsu (1992) care distinge trei ramuri de bazã ale geomorfologiei:
- ortogeomorfologia care se ocupã cu studiul proceselor în raport cu ”materialele”
(depozitele), ceea ce dupã autorul citat constituie “miezul geomorfologiei” (p.113).
- metageomorfologia, parte a geomorfologiei interesatã de principiile de bazã şi conceptuale
ale gândirii geomorfologice;
- parageomorfologia, trateazã asupra materiei geomorfologice care nu se include nici orto-
geomorfologiei, nici metageomorfologiei. Se cuprind aici domenii bine specializate ca:
geomorfologia istoricã, geomorfologia aplicatã, geomorfologia tehnicã ş.a.

Bibliografie selectivă

BACAUANU, V. (1989), Geomorfologie, Editura Universităţii “Al. I. Cuza” Iaşi.

BLOOM, A.L. (1978), Geomorphology, Prentice-Hall, Inc., Englewood Cliffs, New Jersey.
BRĂTESCU, C. (1922), Delta Dunării. Geneza şi evoluţia sa morfologică şi cronologică, Bul.
Soc. Rom. Geogr., XLI.
CHORLEY, R.J., SCHUMM, S.A., SUGDEN, D.E. (1985), Geomorphology, Methuen, London.
COTEŢ, P. (1969), Geomorfologie cu elemente de geologie, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti.
DAVID, M. (1932), Relieful regiunii subcarpatice din districtele Neamţ şi Bacău. Evoluţia lui
morfologică., Bul. Soc. Rom. Geogr., L.
DAVIS, W.M. (1899), The geographical cycle, Geographical Journal, 14.
DE MARTONNE, E. (1926), Traite de Geographie Physique, Paris.
DERRUAU, M. (1965), Precis de Geomorphologie, Mason et Cie, Paris.
GILBERT, G.K. (1877), Report on the Geology of the Henry Mountains, Washington DC, US
Department of Interior.
LOUIS, H. (1966), Allgemeine Geomorfologie, Berlin.
MEHEDINŢI, S. (1931), Terra, Bucureşti
MEŞCEARIKOV, I.P. (1968), Les concepts de morphostructure et de morphosculpture, un nouvel
instrument de l’analyse geomorphologique, Ann. de geogr., 420, Paris.
MIHĂILESCU, V. (1977), Elemente de morfogeografie teoretică generală, Ed. Academiei
Române, Bucureşti.
PENCK, W. (1924), Die Morphologische Analyse, Stuttgart.
POSEA, G., GRIGORE, M., POPESCU, N., IELENICZ, M. (1976), Geomorfologie, Ed. didactică
şi pedagogică, Bucureşti.
RITTER, D.F. (1986), Process geomorphology, WCP, Dubuque, Iowa.
SCHUMM, S.A. (1977), The fluvial system, New York, Wiley.
SHORT, N.M., BLAIR, R.W. (editori) (1986), Geomorphology from Space, NASA SP-486,
Washington.
STRAHLER, A.H., STRAHLER, A.N. (1992), Modern Physical Geography, Wiley and Sons,
New York.
THORNBURY, W.D. (1969), Principles of geomorphology, Wiley and Sons, London.
TRICART, J. (1965), Principes et methodes de la geomorphologie, Ed. Mason, Paris.
TUFESCU, V. (1966), Modelarea naturală a reliefului şi eroziunea accelerată, Editura
Academiei, Bucureşti.
VÂLSAN, G. (1915), Câmpia Română, Bul. Soc. Rom. Geogr., 34.
WALKER, H.J., GRABAU, W.E. (editori)(1993), The Evolution of Geomorphology, Wiley and
Sons, Chichester.
YATSU, E. (1992), To make geomorphology more scientific, Transactions, Japanese Geomorph.
Union, 13 , 2.
 14

View publication stats