Litosfera este fragmentată de fracturi de adîncime în blocuri numite plăci.

După dimensiuni,
grosime, compoziţie şi structură, plăcile litosferice sînt diverse. Se disting: plăci majore
(Pacifică, Nord-Americană, Sud-Americană, Eurasiatică, Africană, Indo-Australiană,
Antarctică) ce stau la baza continentelor actuale;
Curenţii subcrustali (de convecţie).
Forţa principală care deplasează plăcile litosferice constă în curenţii subcrustali sau de
convecţie din astenosferă. Aceşti curenţi, fiind la început ascendenţi, scot din astenosferă
cantităţi mari de substanţă sub formă de topitură, soluţii şi gaze. În unele zone curenţii
subcrustali cauzează topirea sau ruperea crustei, formînd o vale de rift. Apoi ramurile
ascendente ale curenţilor subcrustali devin orizontale şi se mişcă sub crustă pînă ajung în
zonele cu temperatură scăzută şi presiune joasă (periferia continentelor), unde substanţa se
răceşte. Din această cauză curenţii subcrustali devin descendenţi şi coboară în manta.
Ramurile ascendente, orizontale şi descendente ale curenţilor subcrustali se unesc şi
formează celule de convecţie. Astfel se formează un circuit închis al substanţei.

Dorsalele medio-oceanice şi expansiunea fundului oceanic.

Dorsalele medio-oceanice sînt structuri globale care se extind pe fundul oceanelor pe
o distanţă de 60 000–80 000 km şi sînt foarte active din punct de vedere tectonic. Ele
reprezintă lanţuri vulcanice submarine formate din lavă bazaltică. Părţile lor mai înalte,
numite creste, în unele regiuni apar la suprafaţa apei formînd insule. Aceste structuri se
caracterizează printr-un vulcanism activ şi seismicitate puternică. De-a lungul axei dorsalelor
medio-oceanice sînt situate fracturi sub forma unor văi înguste şi adînci, numite văi de rift.
Ele au lăţimea de cîţiva kilometri şi adîncimea de 1,5–2,0 km. Văile de rift deviază brusc
într-o parte sau alta, fapt care atestă prezenţa rupturilor laterale, numite falii transformante.
Rifturile se formează deasupra ramurilor ascendente ale curenţilor subcrustali, unde crusta
este ruptă sau topită. Astfel, în zona rifturilor, permanent are loc reînnoirea scoarţei terestre,
deci se formează scoarţă nouă de tip oceanic, constituită din bazalturi. Plăcile litosferice
situate de o parte şi de alta a riftului, sub acţiunea curenţilor subcrustali şi a presiunii
topiturilor bazaltice din văile de rift se mişcă în direcţie orizontală, fiind împinse lateral faţă
de segmentul nou-format al scoarţei. Aceste procese poartă denumirea de expansiune a
fundului oceanic. Dorsalele oceanice cu rifturi se numesc ridge sau de tip atlantic. După un
timp îndelungat de funcţionare văile de rift se înfundă cu lave bazaltice şi dispar. Dorsalele
oceanice lipsite de văi de rift se numesc rise sau de tip pacific.
Coliziunea şi subducţia plăcilor litosferice.
Curenţii subcrustali, atingînd zona foselor oceanice, devin descendenţi. Ramurile
descendente ale curenţilor subcrustali antrenează scufundarea plăcilor oceanice sub cele
continentale. Placa oceanică, fiind mai grea, coboară tot mai adînc şi nimereşte sub placa
continentală. Treptat placa oceanică este asimilată în astenosferă, unde se topeşte. Acest
proces se numeşte subducţie şi se realizează pe un plan înclinat, numit planul Benioff. În
această regiune apar tensiuni puternice condiţionate de subducţia plăcilor, cu emanări de
energie ce provoacă puternice cutremure de pămînt. Focarele lor sînt situate la mari adîncimi
de la suprafaţa scoarţei terestre (300–700 km). Placa oceanică împinsă dinspre rift se
ciocneşte cu placa continentală care se deplasează în sens opus. Acest proces poartă
denumirea de coliziune şi este însoţit de eliminarea unor mari cantităţi de energie. În urma
coliziunii, placa continentală, fiind mai uşoară, se suprapune pe cea oceanică. Ea se îngroaşă
şi se cutează, formînd lanţuri de munţi cutaţi. Coliziunea se atestă şi în cazul ciocnirii a două
plăci continentale