Dezindustrializarea Bucureștiului

Studiu de caz uzinele Faur și Semănătoarea

Acest articol scoate în evidență fenomenul de dezindustrializare la nivelul municipiului
București după anul 1989 în urma schimbărilor politice de atunci. Cele două studii de caz,
uzine importante ale industriei românești din perioada comunistă au ajuns astăzi să
găzduiască clădiri de birouri, ansambluri rezidențiale sau mall-uri, fără a conserva ceea ce
reprezenta în trecut parte a economiei noastre.

I. Introducere

Dezindustrializarea este un concept care se referă la procesul prin care o economie

pierde treptat importanța industriei ca principal motor al creșterii economice. Acest proces
este adesea cauzat de schimbări structurale majore în economie, care duc la o creștere a
serviciilor și o scădere a industriei.

Dezindustrializarea poate avea consecințe economice și sociale negative, cum ar fi

scăderea locurilor de muncă și a veniturilor în industrie, creșterea șomajului și a sărăciei în
rândul lucrătorilor din sectorul industrial și scăderea competitivității economice în ansamblu.
De aceea, guvernele și organizațiile internaționale pot implementa politici și programe pentru
a sprijini dezvoltarea sectorului industrial și a încuraja investițiile în acest domeniu.

Bucureștiul a suferit și el un proces de dezindustrializare, în special după căderea

comunismului și în perioada de tranziție la economia de piață. În perioada comunistă,
Bucureștiul era un important centru industrial, cu numeroase uzine și fabrici care produceau o
varietate de produse, de la mașini și utilaje, până la produse alimentare și produse petroliere.

Însă, după căderea comunismului, economia de piață a adus o concurență acerbă

pentru producția industrială din București, iar multe dintre aceste uzine și fabrici au început
să aibă probleme financiare și să închidă treptat. De asemenea, creșterea sectorului serviciilor
a condus la o schimbare a structurii economiei Bucureștiului, cu un accent mai mare pe
servicii și turism, decât pe producție industrială.

Astfel, în prezent, Bucureștiul a pierdut mult din importanța sa industrială, cu multe

dintre uzinele și fabricile din oraș fiind închise sau transformate în alte tipuri de clădiri. Cu
toate acestea, orașul mai are încă o industrie importantă în domeniul IT și a serviciilor

1
conexe, care a cunoscut o creștere semnificativă în ultimii ani și a atras investiții importante
din partea unor companii internaționale.

II. Descrierea geografică a arealului de studiu

Bucureștiul este situat la o altitudine medie de aproximativ 70 de metri deasupra

nivelului mării, pe un teren relativ plat, pe stânga și dreapta râului Dâmbovița și are un climat
continental moderat, cu veri călduroase și ierni reci și umede. Precipitațiile sunt moderate, cu
cele mai multe ploi căzând în timpul verii.

În general, Bucureștiul este un oraș extins și divers, cu o varietate de cartiere și zone,

de la zonele istorice din centrul orașului, până la zonele mai rezidențiale sau industriale
situate la periferie.

Zona industrială a uzinei "Sămănătoarea" din București, cunoscută și sub numele de

Fabrica de Mașini Agricole "Sămănătoarea", se afla în partea de sud-vest a orașului, în
apropierea intersecției dintre Bulevardul Ghencea și Șoseaua Alexandriei. Adresa exactă a
uzinei era Bulevardul Ghencea nr. 39, sector 6.

Fig. 1 Poziția uzinei Semănătoarea la nivelul orașului

Uzina Faur din București, cunoscută oficial ca Întreprinderea de Reparații de Vagoane

și Utilaj Greu București, era situată în partea de est a orașului, în zona industrială Titan, la
intersecția dintre străzile Calea Dudești și Calea Văcărești.

2
 Fig. 1 Poziția uzinei Faur la nivelul orașului

În prezent, clădirile fostelor uzine sunt încă prezente în zonă, dar sunt folosite în alte
scopuri. Pe terenul fostelor uzine se găsesc acum un mall-uri, supermarket-uri și alte clădiri
comerciale și rezidențiale.

III. Metodologie

În realizarea acestui articol s-au folosit două metode principale, una de analiză
sintetică a principalelor date, iar cealaltă de analiză comparativă între cele două elemente
analizate.

Prima metodă folosită a fost metoda analizei și sintezei fiind o tehnică utilizată în
procesul de rezolvare a problemelor care implică dezmembrarea unei probleme în părți
componente (analiza) și apoi reconstrucția acestor părți pentru a ajunge la o soluție globală
(sinteza).

Procesul a început prin examinarea problemei și dezmembrarea acesteia în părți

componente. Acest lucru implicând identificarea diferitelor elemente și aspecte ale problemei
și analizarea acestora în detaliu. După ce problema a fost analizată în detaliu, urmează etapa
de sinteză, care a implicat reconstrucția părților componente pentru a ajunge la o soluție. În
această etapă, elementele individuale ale problemei sunt combinate pentru a ajunge la o
soluție viabilă și eficientă.

Cea de a doua metodă folosită a fost metoda comparației, care a pus în valoare evoluția
componentelor analizate, făcând o paralele între trecutul și prezentul acestora.

Metoda comparației este o tehnică de cercetare care implică compararea și contrastarea a

două sau mai multe elemente, evenimente, obiecte, procese sau idei pentru a identifica
diferențele, similaritățile sau relațiile dintre acestea.

Procesul a constat în identificarea și extragerea etapelor de evoluție ale celor două fabrici
analizate, puse mai apoi față în față în vederea evoluției acestora.

IV. Rezultatul

Prima fabrică analizată S.C. Semănătoarea S.A. a fost înființată în anul 1949, iar în
perioada de glorie, în epoca comunistă, producea circa 5.500 de combine pe an. Gheorghe

3
Ciontu a lucrat în fabrică din 1978, după revoluție ajungând directorul general al
întreprinderii. Acesta a povestit pentru HotNews.ro perioada de glorie dar și de decădere a
mastodontului.

După 1990 a început declinul deoarece a dispărut practic piața de desfacere și tot
mecanismul întreținut de statul comunist.

În plin declin al fabricii, producătorul italian de utilaje agricole, New Holland, a fost
interesat să se asocieze cu Semănătoarea și să continue producția de combine, dar și tractoare.
Contractul de asociere a fost semnat în 1996, iar compania străină se obliga să investească 50
milioane de dolari în România, din care 35 în fabrica Semănătoarea.

În perioada comunistă, întreprinderea Semănătoarea producea circa 5.000 de combine

pe an și avea aproximativ 9.000 de angajați. După revoluție, a început declinul, astfel că în
1994-1995 a ajuns la o producție de circa 600-700 de combine pe an și 4.000 de angajați.
După un contract de asociere ratat cu compania New Holland, care ar fi continuat producția,
în 1999 fabrica a fost privatizată, pachetul majoritar de acțiuni fiind cumpărat de MYO-O,
controlată de omul de afaceri Ion Rădulea. În 2009, întreprinderea a încetat producția de
combine și s-a reprofilat pe afaceri imobiliare. Pe o parte din terenul de circa 44 de hectare al
fabricii, aflat pe Splaiul Independenței, pe malul Dâmboviței, au fost construite două clădiri
de birouri, iar în rest, fostele hale și ateliere au fost convertite în clădiri de birouri,
restaurante, magazine.

S.C. Semănătoarea S.A. a fost înființată în anul 1949, iar în perioada de glorie, în
epoca comunistă, producea circa 5.500 de combine pe an. Gheorghe Ciontu a lucrat în fabrică
din 1978, după revoluție ajungând directorul general al întreprinderii. Acesta a povestit
pentru HotNews.ro perioada de glorie dar și de decădere a mastodontului.

În evoluția uzinei Semănătoarea putem vorbi de mai multe etape:

1949-1955 Perioada semănătorilor si secerătorilor tractate: semănători pentru păioase pe 24

rânduri, semănători pentru porumb pe 2 rânduri, secerători-legatori pentru păioase.

1956-1968 Perioada combinelor tractate si a semănătorilor de precizie: combine tractate

pentru cereale păioase si știuleți nedepănușați CT2; CT2RP, semănători de precizie pentru
plante prășitoare, alte mașini agricole.

4
1969-1980 Perioada combinelor autopropulsate pentru recoltat cereale: combina
autopropulsata C12 (licența LAVERDA), variante derivate din C12, combina autopropulsata
pentru pante CP12, combina autopropulsata pentru recoltat știuleți depănușati CARP 4.

1981-1988 Perioada combinelor autopropulsate modernizate in gama extinsa: combine

autopropulsate de recoltat cereale păioase, combina autopropulsata pentru recoltarea integrala
a porumbului, instalație de irigare prin aspersiune IATF – 300, batoza de cereale păioase
B90, mașina de treierat fasole MTF14.

După 1989 - Perioada gamei extinse de mașini agricole: gama de combine

autopropulsate de recoltat cereale derivate din C12M (licenta LAVERDA): SEMA 140M,
SEMA 12M, SEMA 80, gama de combine autopropulsate de recoltat cereale, echipamente
specializate pentru recoltat floarea soarelui si porumb, semănători modernizate, cositori
pentru furaje, utilaje agricole pentru uz gospodăresc si noua gama de combine autopropulsate
de recoltat cereale Dropia si Gloria.

In 1990 UMAS avea 7.500 de angajați și producea 3.500 de combine pe an.

2000-2004 Singurul producător român de combine de recoltat, avea o cotă de piață de peste
60%, iar principalii concurenți erau producătorii străini, New Holland, John Deere, Claas,
Case, Landini, Laverda sau McCormick.
Înainte de privatizare rămăseseră 800 de angajați, din care mulți portari, pompieri ori femei
de serviciu, iar timp de doi ani nu se vânduse nici o combină.
În anul 2004, cei 350 de angajați fabricau circa 300 de combine pe an. Pe locul unde a fost
amplasată fabrica Semnănătoarea va fi construit ansamblul rezidențial Sema Parc.

După 1990 a început declinul deoarece a dispărut practic piața de desfacere și tot
mecanismul întreținut de statul comunist.

În plin declin al fabricii, producătorul italian de utilaje agricole, New Holland, a fost
interesat să se asocieze cu Semănătoarea și să continue producția de combine, dar și tractoare.
Contractul de asociere a fost semnat în 1996, iar compania străină se obliga să investească 50
milioane de dolari în România, din care 35 în fabrica Semănătoarea.

Înțelegerea a căzut în urma unor proteste ale sindicaliștilor care “nu doreau să vândă țara
străinilor”, dar și după ce legea în baza cărei s-a semnat contractul cu New Holland a fost
abrogată.

5
 Astfel România a ratat această șansă, iar New Holland a deschis o astfel de fabrică în
Polonia, făcând investițiile acolo. După acest episod, situația de la Semănătoarea s-a
înrăutățit.

În 1999, societatea MYO-O, controlată de omul de afaceri Ion Rădulea, cumpără

pachetul majoritar de acțiuni de la Semănătoarea pentru suma de 1,1 milioane de dolari.
Restul participaţiilor au rămas la peste 30.000 de acţionari.

Gheorghe Ciontu spune că afacerea a fost una foarte păguboasă pentru statul român.
Timpul i-a dat dreptate. Statul român a dat pe nimic o companie al cărei patrimoniu valora
zeci de milioane de euro.

Ciontu este și acționar la Semănătoarea, însă spune că nu a primit niciun leu până
acum, profitul mergând la firma care administrează Semănătoarea.

Producția de combine la Semănătoarea a tot scăzut după privatizare și a încetat în

2009, firma reprofilându-se pe afaceri imobiliare încă din 2003.

Ion Rădulea spune că nu s-a gândit la Semănătoarea ca la o afacere imobiliară atunci când a
achiziționat acțiunile. După privatizare, platforma a fost preluată în administrare de Sema
Parc, dezvoltatorul fiind River Development.Ambele sunt controlate tot de Ion Rădulea.

Reprofilarea pe imobiliare a început la Semănătoarea în 2003, în paralel cu reducerea

producției fabricii. După preluarea platformei, începând cu 2006, compania abordează în mod
dedicat dezvoltarea platformei industriale Semănătoarea într-un complex multifuncțional de
tip comercial și rezidențial denumit Sema Parc.

În Faza I de dezvoltare a proiectului au fost construite două clădiri de birouri

închiriate încă din faza de dezvoltare și vândute în anul 2008 Fondului Austriac Europolis,
actualul CA IMMO. Valoarea tranzacției a fost de circa 90 milioane de euro, potrivit presei
economice.

Tot în 2006, Sema Parc a venit cu un plan urbanistic zonal impresionant, care
prevedea reconversia întregii zone prin construirea unor clădiri de birouri, locuințe și a unui
mall. Planul urbanistic a fost aprobat în 2008.Arhitectul Vlad Arsene, elaboratorul
proiectului, a explicat pentru HotNews.ro ce prevedea Planul Urbanistic Zonal.

6
Criza însă a zădărnicit planurile, iar investițiile masive au fost reluate în 2014, până atunci
fiind transformate doar fostele ateliere și clădiri de pe platformă în spații de birouri sau spații
comerciale.

Acum, pe terenul fostei fabrici Semănătoarea se află cele două clădiri de birouri
ridicate în perioada 2006-2007, și vândute între timp, iar halele și atelierele fostei fabrici au
fost convertite în clădiri de birouri, restaurante și magazine. În paralel se construiesc noi
clădiri de birouri.

În mod clar, chiar dacă Semănătoarea nu se privatiza, spațiile de producție erau

mutate din oraș, acesta fiind trendul în toate orașele europene, iar platforma industrială
reconvertită. Rămâne însă întrebarea de ce statul român nu a fost capabil să gestioneze în
folosul său acest patrimoniu uriaș care a fost cedat pe o suma infimă.

A doua componentă analizată reprezintă Uzinele "Malaxa", Uzinele "23 August" sau
Uzinele "Faur" sunt denumiri căpătate de-a lungul timpului ale celui mai mare complex
industrial al României. Acesta este situat in partea de est a Bucureștiului, mai exact in
sectorul 3, pe bulevardul Basarabia la nr. 256, ca punct de reper stația de metrou Republica.

Uriașul complex își are originile la începutul perioadei interbelice, potrivit surselor, in
anul 1920 - 1921, atunci când Nicolae Malaxa, proaspăt inginer, a instalat in apropiere de
capitala un atelier de reparații a materialului rulant (materiale ce rulează pe sinele de cale
ferata precum locomotive si vagoane).

Într-un timp scurt atelierul a căpătat proporții, astfel industriașul roman a extins afacerea,
acesta construind o uzina de producere a materialului rulant.

Nicolae Malaxa încheie un contract cu Căile Ferate Romane, beneficiază în urma

acestuia de un avans oferit de C.F.R. (Căile Ferate Romane), obține credite de la diferite
bănci si da naștere Uzinei "Malaxa", cea mai performanta din Europa in acele timpuri.

Uzina era echipata cu utilaje cumpărate de Nicolae Malaxa din Germania in număr de
81 de bucăți. Personalul calificat fiind adus tot din Germania, numărând 180 de muncitori.
Malaxa înființează si o școala de ucenici pentru calificarea personalului roman, astfel
numărul de angajați al Uzinelor "Malaxa" ajunge la peste 8000, iar in 1928 iese de pe banda
prima locomotiva cu aburi românească "Malaxa".

După 1931, Uzinele "Malaxa" încep construcția de locomotive Diesel tip Gans.

7
 În acea perioada, locomotivele "Malaxa" ajung sa fie renumite, fiind considerate cele
mai bune din Europa. Romania ajunge sa nu mai importe locomotive, toate locomotivele
C.F.R. (Caile Ferate Romane) fiind asigurate de Uzinele "Malaxa".

Tot in perioada anilor '30, Nicolae Malaxa inițiază un nou proiect la uzinele sale, acela de a
produce țevi petroliere fără sudura tip "Stiefel".

Procedeul american de laminare "Stiefel" a fost folosit pentru prima data in Europa la
Uzinele "Malaxa". Astfel complexul industrial se extinde ocupând pana la 90 de hectare prin
construcția Uzinei de Tuburi si Oțelari. Uzina de Tuburi si Oțelari, care devine mai târziu
Uzina "Republica", ajunge sa producă 200.000 de tone de țeava pe an, astfel devenind cea
mai mare uzina de pe teritoriul romanesc.

Responsabil de arhitectura uzinei este ales Horia Creanga, nepotul scriitorului Ion
Creanga. Acesta demarează un proiect de arhitectura industriala in stil art deco ce include o
serie de hale și clădiri ale incintei Uzinelor "Malaxa", printre care cunoscuta hala
Laminorului a uzinei Republica.

Între 1937 - 1938, in incinta complexului "Malaxa", ia naștere fabrica de armament si

muniții. Aici producându-se armament si muniții de artilerie după principii românești,
precum si tehnica de lupta sub forma de mașini șenilate sub licența Renault. Nicolae Malaxa,
simpatizant al Mișcării Legionare din Romania, sprijinea aceasta cu doua șenilate in timpul
rebeliunii legionare din 1941, fapt ce a condus la închiderea uzinelor Malaxa la ordinul
mareșalului Antonescu.

După execuția lui Antonescu, Nicolae Malaxa își reia activitatea uzinelor sale pana in
1948 când acesta emigrează in America la New York. Aceasta emigrare se datorează
acuzației din partea regimului comunist, aflat la conducerea statului din 1947, cum ca
armamentul produs de uzina "Malaxa" in timpul războiului a fost folosit împotriva U.R.S.S.,
iar Nicolae Malaxa fiind acuzat de crime împotriva umanității si condamnat la pedeapsa cu
moartea.

Comuniștii preia activitatea Uzinelor "Malaxa" si le schimba numele in Uzinele "23

august", aceștia aduc modificări arhitecturii complexului prin înființarea de noi corpuri.
Uzinele "23 august" devin o mândrie a Republicii Socialiste Romania.

In incinta complexului uzinelor "23 august" comuniștii au pus bazele unei alte fabrici
si anume F.M.S.G. (Fabrica de Mașini Grele Speciale), destinata pentru producția de tancuri

8
de proveniența românească. Astfel, in 1979, la uzinele "23 august" s-a produs primul tanc
romanesc.

In aceasta perioada uzinele "Malaxa", sub denumirea si conducerea comunista au

cunoscut o dezvoltare enorma, însuși Nicolae Ceaușescu era mândru de "ministerul 23" cum
erau supranumite uzinele "23 august" pe atunci. Acestea ajunseseră sa dețină un număr de
20.000 de angajați. Capacitatea de producție a uzinelor era uriașa, uzina Republica ajunsese a
cincea in lume la producția de țeavă metalica fără sudura, Fabrica de Mașini Grele Speciale
ajunsese la producția de 500 de tancuri anual, tot in incinta uzinelor "23 august", in anii '80 se
produceau peste 2000 de motoare Diesel anual.

După înlăturarea regimului comunist de la conducerea statului in 1989, Uzinele "23

august" se transforma in S.C Faur S.A.

Astăzi Uzinele Faur fac parte din grupului de firme roman BEGA GRUP si desfășoară
o activitate cu mult redusa fata de trecutul lor glorios, numărul de angajați scăzând de la
200.000, înainte de '89, la 500 in 2009, potrivit site-ului oficial.

Uzina Republica a fost si ea vândută în anul 2003 unui grup de firme din Rusia cu
numele de APAPS. Ca urmare a nerespectării contractului de către APAPS acesta a fost
anulat.

Aflata in plin faliment, uzina Republica a scos la licitație utilajele ce stăteau la baza
producerii de țevi petroliere, astfel Maharashtra Seamless, o firma indiana, a cumpărat aceste
utilaje si le-a transferat in India la o unitate proprie, aceasta ridicându-și linia de producție cu
mult peste capacitatea anterioara.

F.M.S.G. (Fabrica de Mașini Grele Speciale) a fost preluata, după căderea

comunismului, de M.Ap.N. (Ministerul Apărării Naționale) sub numele de Uzina Mecanica
București. A aparținut Ministerului Apărării pana in 2000 când aceasta a fost transferata
Ministerului Resurselor si Industriei sub numele de Arsenal S.A. - Sucursala București. Ca
urmare a restructurării industriei de apărare aceasta devine, in 2001, U.M.B. (Uzina Mecanica
București) ce funcționează ca filiala a Companiei Naționale ROMARM. Uzina Mecanica
București fosta Fabrica de Mașini Grele Speciale încă își păstrează profilul de proiectare si
producere de tancuri dar la o capacitate scăzută.

V. Concluzii

9
În ultimii treizeci de ani s-a văzut direct o schimbare a peisajului urban în urma procesului de
dezindustrializare punând-uși amprenta și asupra componentelor sociale și economice.
Ajungând astfel ca din mari producători de pe piața mondială să punem în umbră tot ceea ce
realizasem nu de mult în trecut. După aderarea la Uniunea Europeană, România a fost
obligată să scoată în afara localității toate punctele industriale, proces care și în prezent este
în desfășurare și care vă mai dura încă pe atât.

Pe lângă asta și mutarea serviciilor din zonele centrale a condus la o nouă abordare a
restructurării urbane, care a dus la remodelarea și schimbarea aspectului orașului.

Bibliografie

Chelcea L., (2008), Bucureștiul postindustrial. Memorie, dezindustrializare și regenerare

urbană, Editura Polirom, București.

Deacu C., (2018), Geografia dezindustrializării, Editura Babel, București

Daiche P., (1963), Aspecte din reconstrucția orașului București, Editura Muzeului de istorie a
orașului București, București.

Badea L., et. Al. (1983), Geografia României, vol. II, Editura Academiei, București.

Banila, Silviu M., "Analiza: "Faur", o istorie indelungata", Manager.ro, https://goo.gl/8L4ydJ

accesat la 11.05.2023

Spiru, Cornel, "PORTRET: Nicolae Malaxa – povestea celui mai influent om de afaceri al
României interbelice", RADOR, https://goo.gl/qP20SB accesat la 11.05.2023

10