Sunteți pe pagina 1din 7

DEZINDUSTRIALIZAREA BUCUREŞTIULUI

Rezumat: Articolul de faţă studiază fenomenul de dezindustrializare la nivelul Bucureştiului după


anul 1989, ca urmare a schimbărilor politice survenite după revoluţie. Zonele iniţial industriale şi-au
schimbat functionalitatea, devenind cartiere rezidentiale sau cimitire industriale. In plin proces de regenerare
urbană se află şi sectorul nord-vestic al Bucureştiului, Griviţa-Bucureştii Noi. Acest sector a fost abordat ca
studiu de caz în articolul de faţă, pentru a ilustra, la o scară mai mică, cât mai elocvent contrastul dintre
imaginea veche a oraşului si cea prezentă, sub amprenta procesului de dezindustrializare şi de regenerare
urbană prin care trece. Dezindustrializarea zonei a avut efecte negative atât asupra forţei de muncă locale-un
număr ridicat de populaţie migrând către alte cartiere, cât şi asupra infrastructurii locale, construcţia linei de
metrou 1 Mai-Laromet fiind amânată pentru anul 2020.

The dezindustrialization of Bucharest. This article studies the phenomenon of


dezindustrialization in Bucharest after the year 1989, due to the political changes that have occured after the
revolution. The industrial areas at the beginning changed their functionality, becoming rezidentials
neighbourhoods or industrial cemeteries. In this process of urban regeneration is also the north-west district
of Bucharest, Grivita-Bucurestii Noi. This sector was elected to be the subject of thist study of case, in order
to illustrate, at a smaller scale, more clearly the contrast between the old image of the city and the present
one, under the impact of dezindustrialization and urban regeneration. This phenomenon had negative effects
on the local labour manpower-a large number o people leaving his area in favour of other neighbourhoods.,
and also on the local infrastructure, the construction of the subway line 1 Mai-Laromet being postponed till
the year 2020.

Cuvinte cheie: dezindustrializare, regenerare urbană, zonă rezidenţială, zonă industrială, Bucureşti,
reconversie profesională
Key words: dezindustrialization, urban regeneration, residential area, industrial area, Bucharest,
professional reemployment

I. Introducere
Procesul de dezindustrializare reprezintă, conform Dicţionarului Explicativ al
Limbii Române, o scădere a ponderii industriei in economia unei ţări, sau la nivelul unei
localităţi, prin desfiinţarea unor industrii existente. Se manifestă în perioadele de
tranziţie, adică în momentul trecerii de la un regim politic şi economic la altul. Dincolo de
efectele asupra producţiei industriale, influenţează direct viaţa cetăţenilor, concretizându-se în
reducerea salariilor reale, scăderea nivelului de trai şi creşterea ratei şomajului.
În România dezindustrializarea s-a produs după anul 1989, când s-a trecut de la
comunism, cu o economie controlată şi organizată, la capitalism, cu o economie de piaţă,
întreaga ţară trecând prin procesele schimbării. Bucureştiul a simţit impactul avut la
nivelul României, procese precum suburbanizarea, apariţia ghetourilor , restrângerea zonei
industriale active fiind cele mai noi tendinţe manifestate în evoluţia oraşului. Procesul de
dezindustrializare s-a manifestat în mod evident prin suspendarea sau redirecţionarea
activităţilor unor agenţi economici din domeniul industriei, cu impact considerabil asupra
caracteristicilor forţei de muncă. Dezindustrializarea Bucureştiului este tratată amplu în
lucrarea lui Liviu Chelcea, apărută la Editura Polirom, în anul 2008, Bucureştiul
postindustrial. Memorie, dezindustrializare şi regenerare urbană. Dezindustrializarea nu
este privită doar ca o schimbare a structurii economice, ci şi ca o schimbare culturală.
Tendinţele actuale sunt acelea de eliminare a industriilor concentrate în interiorul oraşului,
sau cel puţin de mutare a lor la periferie, de-a lungul şoselelor şi autostrăzilor. Acest
proces a dus la refuncţionalizarea unor spaţii (servicii, clădiri de birouri), dar a lăsat în
urmă un număr mare de terenuri virane, maidane industriale , spaţii „indecise”, clădiri
industriale şi structuri „fără funcţiune” şi fără o utilitate evidentă. Mihailescu (2003)
descrie zona industrială Griviţa-Bucureştii Noi ca fiind caracterizată de ,,insularitatea
intreprinderilor industriei mari’’. Acest fenomen al dispersiei fabricilor si uzinelor este
mult mai evident astăzi, în condiţiile dezindustrializării accentuate. Unele din spaţiile
marilor industrii sunt închiriate şi recuperate de mici antreprize, garaje, mici ateliere,
servicii şi comerţ.
Dezindustrializarea Bucureştiului a lăsat în urmă un cimitir industrial , cu impact
negativ la nivelul imaginii sale, de capitală europeană. Cauzele dezindustrializării
Bucureştiului, modul în care aceasta s-a produs, rezultatele dezindustrializării, impactul
peisagistic şi social sunt doar câteva elemente ce necesită o atenţie sporită.
Care sunt rezultatele dezindustrializării Bucureştiului ?
De ce fostele zone industriale nu sunt reabilitate?

II.Descrierea geograficã a arealului studiat


Zona industrialã Griviţa-Bucureştii Noi este situată in nord-vestul Bucureştiului,
iar din punct de vedere administrativ face din parte din sectoarele 1 şi 6.
Poate că zona Calea Griviţei - 1 Mai nu este o zonă industrială prin excelenţă, cu
toate acestea am ales să vorbim despre ea pentru că ni se pare un loc destul de dihotomic.
De o parte a străzii sunt blocuri si magazine, de cealaltă parte, ateliere CFR şi hale
industriale.
Acest traseu industrial pleacă din nordul capitalei (din dreptul Lacului Străuleşti),
coboară pe Dâmboviţa până la Griviţa şi se continuă până în dreptul zonei Lacul Morii. Se
desfăşoară de-a lungul Bulevardului Bucureştii Noi, precum şi în zonele Calea Plevnei şi
Calea Giuleşti.

III. Metodologia de cercetare


Elaborarea articolului de faţă a pornit de la realizarea studiului comparativ al
imaginii zonei Griviţa –Bucureştii Noi din trecut, cu imaginea actuală şi implicit cu
planurile viitoare de amenajare a acestei părţi a Bucureştiului.
Făcând o comparaţie simplă între funcţionalitatea acestei zone în trecut, şi aspectul
ei actual, urmările dezindustrializării sunt evidente. Noi complexe rezidenţiale iau locul
fostelor fabrici lăsate în paragină. Utilizând analiza datelor din sursele bibliografice s-a
putut emite o diagnoză a fenomenului industrial dinainte de 1990. Datele din sursele
bibliografice menţionate au facilitat întelegerea modului în care se prezenta peisajul urban
în trecut. Observaţia de pe teren a peisajului urban actual, determină o prognoza facilă a
evoluţiei fenomenului dezindustrializării. Se prevede începerea unui process de regenerare
urbană , ce are ca finalitate schimbarea totală a funcţionalităţii clădirilor industriale , sau
construirea unor blocuri rezidenţiale în locul lor.
O altă metodă utilizată pe teren a fost interviul. Multe din informaţiile referitoare la
modul în care au evoluat fabricile din zona nord-vestică au fost obţinute de la populaţia
vârstnică din aceste cartiere. Aceştia deţin date pe care nu am reuşit sa le găsim în cărţi,
sau să le vedem pe teren. Am obţinut informaţii chiar de la lucrătorii unora dintre fabricile
luate în discuţie. Datele referitoare la situaţia actuală a firmei Zarea au fost furnizate chiar
de unul din muncitorii întreprinderii.

IV. Rezultatul
Debutul acestui sector industrial este vechi (sfârşitul secolului XIX-începutul
secolului XX), când funcţionau aici: fabricile Luther (bere), Bucher si Durer (metalurgie),
Herdan (moară si fabrică de pâine), Regia Monopolurile statului (tutun, ţigări). Ulterior pe
Calea Griviţei au apărut Atelierele CFR, Uzina de medicamente ,,Tableta”, Uzina
Laromet, Electrotehnica, Ascensorul, Fabrica de material rulant si Acumulatorul. Acestea
înglobau între 1000 şi 5000 de lucrători din cartierele periferice sau din foste sate, mai
târziu integrate în oras (Giuleşti, Crângaşi). Toate se pastrează şi astăzi fără mari
schimbări, cu construcţiile, coşurile si rezervorul de apă aferente, ca pe vremuri. Doar
numele intreprinderilor au fost schimbate: Fabrica de bere Luther a devenit Fabrica de
bere Gambrinus, Fabrica de pâine Herdan a fost redenumită Fabrica Spicul.
Bucureştii Noi, a apărut ca şi cartier al Bucureştiului după anul 1899, având iniţial
dotări edilitare foarte slabe. A fost recunoscut ca şi un cartier al recreerii, aerului curat şi
luminii, fiind construit la iniţiativa moşierului industrial Basilescu.
Terenul din această zonă a căpătat o valoare financiară mai mare în anul 1930,
când s-au introdus primele linii de tramvai. Primele blocuri moderne au fost construite
între 1954-1957 şi o dată cu acestea o multitudine de spaţii comerciale.
O dată cu popularea acestui cartier fenomenul industrializării a prins amploare,
apărând o sumedenie de fabrici şi uzine. Primii sâmburi industriali au apărut în anul 1937,
fiind reprezentaţi de către Uzinele Vulcan şi Laminoarele României de metale, construite
cu ajutorul finanţărilor din partea băncii din Zurich. Obiectul lor de activitate era
laminarea, trefilarea, turnarea şi prelucrarea metalelor neferoase. După anul 1970, în jurul
vechii uzine Laromet, zona industrială Nord-Vest a prins contur.
Dovedindu-se ineficientă după anul 1989, Uzina Laromet a fost scoasă de mai
multe ori la licitaţie pentru a fi privatizată şi modernizată. Din păcate aceste încercări au
eşuat, astfel încât fabrica a fost dezafectată, iar terenul scos la licitaţie. În cele din urmă,
terenul a fost cumpărat de AFI Europe, divizie a grupului imobiliar israelian Africa Israel
Investment, cu 77, 5 milioane de euro. Aceasta a anunţat că a început lucrările de
construcţie la cel de-al treilea proiect din România, localizat pe fostul amplasament al
fabricii Laromet Bucureşti. În cadrul proiectului va fi construit un mall cu o suprafaţă de
27.000 de metri pătraţi, care va cuprinde o galerie comercială şi un supermarket, dar şi
circa 1.000 de locuri de parcare. De asemenea, va cuprinde locuinţe şi birouri, iar
investiţia se va ridica la 700 milioane de euro. Clădirea de birouri va avea o suprafaţă de
circa 12.000 de metri pătraţi şi va fi construită deasupra centrului comercial. Proiectul va
cuprinde şi complexul rezidenţial AFI Golden City, construit în apropierea centrului
comercial, totalizând 5.300 unităţi locative şi zone de recreere, cu o suprafaţă totală de
530.000 de metri pătraţi.
Atelierele CFR Griviţa au fost înfiinţate spre sfârşitul secolului al XIX-lea, mai
exact in 1897. Iniţial trebuia să asigure reparaţii şi piese de schimb doar pentru trenurile
bucureştene, cu traseu prin Capitală dar in cele din urmă au ajuns o piesă de bază pentru
întreaga industrie feroviară din România. Cartierul Griviţa aşa cum îl cunoaştem astăzi s-a
dezvoltat in jurul acestor ateliere. În timpul regimului comunist, CFR Griviţa a fost
redenumită Griviţa Roşie, un omagiu adus comuniştilor care au organizat greva din 1933.
În afară de CFR Griviţa în zonă îşi mai are sediul compania GRIRO, care produce utilaje
şi instalaţii din domeniul chimic. Aceasta a fost iniţial tot o componentă a Atelierelor CFR
Griviţa. În 1961 Intreprinderea de utilaj Chimic Griviţa Roşie devine un producător
independent. Numele GRIRO este adoptat în 1990, când compania se divide pe acţiuni. În
2004 se privatizează. În prezent, Atelierele Grivita îşi păstrează funcţiunea, însă la o scară
mai redusă datorită restructurărilor survenite în sectorul transporturilor. Printre lucrările
notabile ce au permis înscrierea construcţiilor industriale în rândul adevăratelor creaţii de
arhitecturâ se numără şi Atelierele Griviţa. Ceea ce caracterizează aceste clădiri industriale
este interesul pentru asigurarea funcţionalitaţii optime, prin ridicarea calitaţii locului de
muncă, organizarea spaţială raţională şi exprimarea plastică foarte clară, într-o volumetrie
adecvată, ritmată de elementele constructive.
Fabrica de textile Dacia a fost înfiinţata în urmă cu 60 de ani şi s-a specializat pe
producerea de ţesaturi albe, color sau imprimate, 100% bumbac sau tip bumbac, tip
Cretone, Ranforce, Creponat, Flanel, Saten, Damasc, Tercot. În perioada 1992-1994, ca
urmare a cererii pieţei externe, s-a dezvoltat o secţie de confecţii dotată cu utilaje specifice
şi cu un număr de 210 salariaţi. Având în vedere dotarea foarte veche a secţiei finisaj (din
anii 1960-1975) care pune probleme de poluare a mediului, necesitatea retehnologizării s-a
impus cu acuitate după 1990. Cu toate acestea, lipsa fondurilor de investitii nu a permis
decât realizarea unui singur obiectiv cu forţe proprii, şi anume retehnologizarea centralei
termice. Finanţările necesare retehnologizarii unor secţii ale fabricii Textila Dacia au venit
din afara ţării, pentru că din fonduri de stat nu s-a investit nimic deocamdată pentru
susţinerea acestui sector al industriei. După anul 1994 Textila Dacia a parcurs o etapă
dificilă de tranziţie la economia de piaţă. Aceasta a constat în restructurarea severă a
societăţii, atât sub aspectul numărului de salariaţi, cât şi a configuraţiei producţiei fizice.
În ultimul trimestru al anului 2000, ca urmare a semnării Acordului dintre Ministerul
Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului din România şi Ministerul Mediului şi Energiei
din Regatul Danemarcei privind cooperarea în domeniul protecţiei mediului, la Textila
Dacia a început realizarea unei investiţii privind retehnologizarea sectiei de pregătire a
ţesăturilor, secţia care prezintă cel mai mare grad de poluare a mediului. Un alt proiect, în
cooperare cu Ministerul Olandez al Afacerilor Economice si Departamentul de Integrare
Europeană al Guvernului vizează implementarea tehnologiei moderne de imprimare, şi
astfel, compania să fie capabilă să-şi îmbunătăţească, în mod semnificativ, pe ansamblu
performanţele. În prezent, Textila Dacia a rămas o societate privată pe acţiuni cu o linie de
produse mult mai redusă decât în trecut. Restructurarea intreprinderii a avut un impact
negativ asupra forţei de muncă feminine din această zonă, un număr ridicat de persoane
rămânând fără locuri de muncă.
Fabrica de bere "Griviţa" era una dintre cele dintâi intreprinderi de bere din
Bucureşti şi din ţara, în opinia Cezarei Mucenic, muzeograf şi istoric de artă la Muzeul de
Istorie al Municipiului Bucureşti. Fabrica din zona Gării Basarab a purtat mai multe
denumiri, iar, din 1869 până în urmă cu doi ani, nu a încetat să producă bere. Berea
"Luther", produsă în halele neamţului Erhard, a devenit, în scurt timp, una dintre cele mai
solicitate bauturi în hanurile, restaurantele şi localele Capitalei. Mai mult chiar, în câţiva
ani, Fabrica "Luther" şi-a câştigat statutul de furnizor al Curţii Regale a României, fapt ce
a sporit renumele mărcii. De-a lungul anilor, halele fabricii au fost modernizate de mai
multe ori. În 1905, fabrica a fost vândută fraţilor Czell, nemţi din Braşov. Aceştia
păstrează şi profilul societăţii, şi denumirea. Fraţii Czell modernizează fabrica, iar
producţia de bere creşte. Documentele atestă transformarea firmei în societate pe acţiuni,
avându-i ca majoritari pe nemţii Czell. După Primul Război Mondial, în 1928, fabrica
"Luther" deţinea primul loc în industria românească de profil. După naţionalizarea din
1948, fabrica "Luther" devine Intreprinderea de Bere Bucureşti - Fabrica Griviţa. În jurul
anilor 1970 aceasta îşi schimbă denumirea, devenind Fabrica Gambrinus, denumire care se
păstrează şi astăzi. În iulie 1998, un grup de investitori britanici şi americani a preluat
controlul managerial al fabricii şi a introdus un program de modernizare şi renovare cu o
durată de 18 luni, încheiat pe 16 martie 2000. Astăzi, fabrica "Griviţa" aparţine Heineken
România.
În ţări precum Germania, primele fabrici de bere au fost transformate în muzee,
unde poti să vezi cum se făcea băutura în urmă cu sute de ani. Noi nu avem încă un muzeu
al berii, iar o altfel de idee aplicată Fabricii "Griviţa", inclusă în patrimoniul cultural
naţional, va cădea o dată cu demolarea halelor pentru a construi pasajul suprateran
Basarab.
Fabrica Zarea, una din cele mai de renume intreprinderi de profil, se află şi ea în
plin proces de restructurare. Cu o tradiţie de peste 100 de ani, Zarea a avut mai multe
sedii de-a lungul Bucureştilor Noi. În prezent este localizată în apropiere de Laromet, fiind
o firmă pe acţiuni, cu patroni străini. Dezindustrializarea a influenţat şi această
intreprindere de succes în trecut, calitatea produselor sale fiind devansată pe piaţa de cea a
altor firme. Restructurările la nivelul muncitorilor, a avut un impact negativ asupra vieţii
sociale locale, în ianuarie 2009 fiind concediaţi peste 70 de muncitori din cei 210. În
prezent, funcţionează la un nivel mult mai redus, producţia sa fiind cu mult mai mică decât
în trecut. Sediul vechi deţinut lângă Parcul Bazilescu, este înca utilizat, deşi clădirea nu a
mai fost reconsolidată. Se are în discuţie chiar mutarea sediului fabricii, la ieşire din
Bucureşti, în apropiere de Carrefour Militari. Relocarea trebuia sa aibă loc de anul trecut
din vară, însă neînţelegerile cu firma deţinătoare a spaţiului ce urma să fie închiriat a
amânat acest proces. În cadrul Adunării Generale a Acţionarilor s-a discutat şi contractarea
unui credit de 6 milioane de euro pentru investiţii
Combinatul Fondului Plastic a fost înfiinţat în anul 1921, fiind un adevărat centru
de artizanat cultural-artistic. Din păcate, în prezent a fost lăsat în paragină, existând însă
proiecte pentru regenerarea acestui spaţiu.
În trecut, în lungul Căii Giuleşti existau două sectoare, vechiul sat Giuleşti, cu case
şi sectorul strada Craiova-Cimitirul Calvin, cu blocuri. Cartierele vechi bucureştene
precum Calea Griviţei, Şoseaua Chitila, Bulevardul 1 Mai se află în plin proces de
extindere pe verticală. Pe lângă casele modeste construite în perioada interbelică s-au
ridicat construcţii şi amenajări urbane noi ce contrastează ca şi imagine, dar care rezolvă
problema crizei de locuinţe. Deşi cu o industrie în declin, aceste zone sunt poli de atracţie
pentru populaţia bucureşteană datorită liniştii şi spaţiilor verzi extinse. Un cartier construit
ca urmare a acestui fapt este Pajura, populat cu blocuri realizate până la începutul
deceniului al VIII-lea al secolului trecut. Către artera cea mai veche şi mai importantă (bd.
Bucureştii Noi) sunt amplasate unităţi industriale dezvoltate atât înainte de 1940, cât şi
ulterior. Pe o suprafaţă restrânsă amplasată în imediata vecinătate a liniei de cale ferată
Bucureşti-Constanţa se află un grup de case vechi aflate într-o stare mediocră, ţinând cont
că în perioada anterioară anului 1989 toată zona era propusă pentru demolare şi înlocuire
cu clădiri noi. Accesul este asigurat prin intermediul mijloacelor de transport în comun de
toate categoriile (tramvai, troleibuz şi autobuz) pe cele patru artere de circulaţie importante
(Pajurei, Jiului, Poligrafiei şi Bucureştii Noi) si pe alei carosabile cu maximum două
benzi. Pajura dispune de infrastructura necesară zonei industriale şi de blocuri (apă,
canalizare, termoficare, gaze). Pajura dispune de două şcoli generale şi două grădiniţe de
stat. În ceea ce priveşte spaţiile comerciale, ele se află la parterul unora dintre blocuri şi in
ceea ce a mai rămas din complexul comercial. Cartierul va face parte din traseul noii linii
de metrou care va porni de la actuala staţie 1 Mai, urmând să traverseze cartierul Pajura şi
sa ajungă la depoul Otopeni.
Populaţia locală a trecut prin două procese semnificative: unul fiind reprezentat de
migrarea pentru muncă în cartierele vecine (Băneasa, Semănătoarea, Giuleşti, Crângaşi),
iar cel de-al doilea de reconversia profesională, meseriile în care locuitorii erau calificaţi,
nemaiavând căutare pe piaţa muncii.
Infrastructura locală este în plin proces de dezvoltare, de la primul tramvai apărut
în 1930 şi până în prezent, dezvoltându-se o reţea de căi de comunicaţie densă şi
diversificată. Marea importanţă a zonei în cadrul oraşului este determinată de funcţia sa
principală de arteră de intensă circulaţie. Astfel, prin intermediul ei se va dirija mult mai
uşor fluxul de circulaţie dinspre nord spre centrul oraşului. O dată cu modernizarea acestei
rute se va obţine şi o fluidizare a traficului din cartierul Băneasa, devenind o alternativă
pentru bucureştenii din nordul capitalei.
Cel mai important şi amplu proiect este realizarea unei linii de metrou care să lege
1 Mai de Laromet. Linia de metrou Gara de Nord -Laromet va fi gata în 2020, construcţie
care costă 22 milioane euro, lucrările desfăşurându-se foarte lent ca urmare a protejării
structurii de rezistenţă a blocurilor din apropierea metroului, iar la staţia Pod Constanţa se
lucrează în acelaşi ritm din cauza celor două conducte magistrale care trec prin apropiere.
Tronsonul va avea o lungime de aproximativ şase km şi va include şapte staţii, urmând ca
până în anul 2020 să fie finalizate staţiile Pajura, Bazilescu, Zarea şi Laromet. Valoarea
lucrărilor structurii de rezistenţă a staţiei Bazilescu este de aproximativ patru milioane de
euro, fără a include instalaţiile şi finisajele. Structura galeriei Podului Constanţa va costa
7,9 milioane de euro.

V. Concluzii
S-a dovedit de-a lungul timpului-în România mai ales dupã 1990, cã procesul de
dezindustrializare presupune largi transformãri ce cuprind sfera peisajului urban, cât şi
modificãri în cadrul componentei social-economice.Cu toate cã, poate unele dintre aceste
mari întreprinderi ar fi reuşit şi in zilele de astãzi sã facã faţã concurenţei de pe piaţã,
noile norme ale Uniunii Europene au obligat statul român sã scoatã aceşti mastodonţi
industriali in afara orasului, motiv pentru care o parte din aceste platforme si-au anuntat
deja relocarea.Procesul de “curãţare” a Bucureştiului de rãmãşiţele industriale se
dovedeşte a fi unul destul de dificil, estimãrile fãcut de unii specialşti din domeniu
indicând cã acest proces poate dura pana la 30 de ani. In cazul fericit al relocãrii,
platformele care incã îşi desfãşoarã activitatea în interiorul oraşului pe suprafeţe
impresionante de teren şi-ar reduce dimensiunile cu pânã la 50%.Tocmai datoritã acestor
dimensiuni ale acestor platforme, este firesc fenomenul de reintegrare urbanã treptatã a
terenurilor ocupate de acestea.
Descentralizarea serviciilor concentrate în partea centrală a oraşului şi
dezvoltarea polilor intraurbani implică o nouă abordare de restructurare urbană şi o nouă
încercare în a încerca remodelare spaţiilor ocupate de marile habitate. Restructurarea
proprietarilor industriali din vecinătatea marilor habitate, precum şi stocul de spaţiu
disponibil pe care îi oferă pot fi folosite ca nişe pentru crearea de noi elemente urbane care
să atenueze disrupţiile fizionomice ale peisajului urban.

VI.Bibliografia
Bălan, S., Bărbulescu, C., Berlogea, I., Cebuc, A., Ciucur, D., Cucu, V., Daiche, P.,
Drăgan, I., Dumitru, A., Enache, C., Jugurică, C., Marcea, P., Nică, S., Panait, I., Rădulescu-
Zoner, S., Românu, I., Sora, V., Tomescu, V., Trebici, V., Văduva, I., Voinea R. (1985),
Bucureşti-monografie. Editura Sport-Turism, Bucureşti
Chelcea L. (2008), Bucureştiul postindustrial. Memorie, dezindustrializare şi regenerare
urbană . Editura Polirom, Bucureşti
Daiche, P. (1963), Aspecte din reconstrucţia oraşului Bucureşti. Editura Muzeului de
Istorie a oraşului Bucureşti, Bucureşti
Majuru, A. (2007), Bucureşti: povestea unei geografii umane. Editura Institutului Cultural
Român, Bucureşti
Posea, G., Stefănescu, I. (1984), Municipiul Bucureşti cu Sectorul agricol Ilfov. Editura
Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucureşti
Vintilă, M. (2003), Evoluţia geografică a unui oraş-Bucureşti. Editura Paideia, Bucureşti