Cap.

5 Tectonica globală

Explicarea mişcărilor scoarţei terestre a condus la formularea unor ipoteze

cunoscute sub denumirea de ipoteze geotectonice. Observaţiile care au condus la
elaborarea acestor ipoteze au fost date geologice, date geofizice, date paleografice,
date paleoclimatice şi date astronomice. Geotectonica are ca scop să explice unitar şi
logic întregul ansamblu de mişcări ale scoarţei terestre.
Din acest punct de vedere s-au emis următoarele ipoteze:
• ipoteza plutonistă
• ipoteza contracţiei
• ipoteza pulsaţiilor
• ipoteza izostaziei
• ipoteza geosinclinalelor sau a cutremurelor termice
• ipoteza translaţiei continentelor care a introdus noţiunile de stress, vorland (avant-pays),
hinterland (arrière pays).
• ipoteza curenţilor subcrustali
• ipoteza cutării gravitaţionale
• ipoteza astenolitică
• ipoteza radiomigraţionistă
 Concluzia generală este că ciclurile geotehnice sunt un fenomen periodic şi cu
caracter general. În acest cadru s-au separat mai multe cicluri orogenice (cele mai
noi din era paleozoică – sunt cel Caledonian, Hercinic, iar cele tinere Andin şi Alpino-
Carpato-Himalayan din mezozoic şi neozoic).
În prezent ipoteza care se consideră că explică aproape în totalitate
fenomenele şi procesele endogene este ipoteza tectonicii plăcilor sau a tectonicii
globale.
În ultimul timp a apărut o gândire unitară care să explice lanţul fenomenelor
geologice, într-o desfăşurare logică şi legică a acestor fenomene. Lucrul a fost posibil
în momentul în care s-a cunoscut structura de ansamblu a planetei, mai bine decât în
trecut.
5.1. Geotectonica
Noua concepţie care a apărut explică deriva continentelor mişcările
epirogenice, diastrofismul, fenomenele magmatice (erupţiile vulcanice), fenomenele
metamorfice şi cutremurele de pământ.
În sensul larg, termenul tectonică (tectonics) include studiul structurilor
globului terestru la orice scară. În sensul mai restrâns, de geotectonică, tectonica se
ocupă în special cu structurile foarte mari, ca dorsalele oceanice, geosinclinalele şi
catenele orogene, şi denumirea de geotectonică subliniază tocmai acest aspect
global. Atât geotectonica cât şi geologia structurală sunt interesate în mişcarea
relativă a unor părţi ale globului terestru, deoarece aceste mişcări dau naştere
structurilor observate, ca falii sau catene orogene. În geotectonică, unde părţile în
mişcare sunt foarte mari şi structurile dintre ele sunt adeseori relativ inaccesibile,
dovezile aduse de alte ştiinţe ale pământului devin foarte importante. De aceea,
teoriile geotectonice se bazează foarte mult pe dovezi aduse de geofizică, geografie,
fizică, stratigrafie etc. Prin regim tectonic se înţelege poziţia corpului în cadrul
mişcărilor la scară mare.
 Termenul de tectonică globală a fost introdus în anul 1968 cu scopul de a
cuprinde într-un tot unitar toate domeniile geoştiinţelor, definindu-se o disciplină nouă
care are la bază teoriile:
• expansiunii fundurilor oceanice;
• derivei continentelor;
• tectonicii plăcilor.
Aceste teorii sunt privite la scara globului (tectonică) şi prin toate procesele
geologice îşi găsesc o explicaţie (globală).
Termenul de tectonică globală reprezintă un nou mod de a înţelege şi a explica
tectonica globului.
Prin tectonică se înţelege partea din Geologie care se ocupă cu studiul
fenomenelor care conduc la apariţia unor dislocări suferite de straturile constituite din
rocile sedimentare din scoarţa pământului.
Termenul de globală se referă la faptul că noua concepţie înglobează într-o
viziune unificatoare mai toate disciplinele Geologiei, astfel că au acelaşi set relativ
restrâns de concepte, reuşeşte să dea explicaţii mulţumitoare la numeroase
fenomene.
Primul concept a fost acel de expansiune a oceanelor cu corolarul său
subducţia la care s-a adăugat ulterior conceptul de placă şi de mişcare a plăcilor
care confirmă teoria derivei continentelor.
Aceste teorii au condus la explicarea caracteristicilor oceanelor (morfologie,
vârstă, forme, caracteristici geofizice), explicaţii legate de petrologia şi geochimia
rocilor constituente ale fundurilor oceanice. Trecând la litosferă s-au putut explica
seismele, magmatismul şi metamorfismul, sedimentologia, geomorfologia,
paleogeografia etc., formarea munţilor (mişcările orogenice).
 Tectonica globală include numeroase domenii ca geofizica, tectonica,
petrologia, geochimia, sedimentologia, paleoclimatologia, paleobiologia etc. precum
şi mecanica, mecanica fluidelor, termodinamica, electro-magnetismul, sprijinindu-se
pe argumente matematice ca funcţii speciale, trigonometrie sferică, ecuaţiile fizicii
matematice, programe de simulare, statistică şi altele.
În mecanismul tectonicii globale sunt implicate direct crusta şi zona din
mantaua superioară (astenosfera – stratul subcrustal plastic).
Studiul reliefului fundului oceanului planetar, a structurii sale a condus la
concluzia că în urma unor curenţi de convecţie în partea superioară a astenosferei,
scuturile continentale se deplasează. Această deplasare este provocată de existenţa
unor zone de extensiune în dreptul rifturilor de pe dorsalele medii oceanice.
Deplasarea este posibilă deoarece partea de jos a litosferei oceanice
comprimată fiind intră sub blocurile continentale şi prin deformare şi fracturare este
asimilată la partea superioară a astenosferei. Zona în care are loc acest fenomen
poartă denumirea de zonă de subducţie deplasarea făcându-se în lungul unei
suprafeţe cu numele de suprafaţa Benioff (Fig. 1).
Fig.1 – Zone de acreţie (extensiune) şi de consum (compresiune) în scoarţa terestră
 Aceste fenomene conduc la mişcările orogenice, la generarea cutremurelor
tectonice, a apariţiei vulcanilor, a derivei continentelor şi a marilor sinclinale, care în
viitor pot da naştere la noi catene muntoase, cum se presupune că a avut loc
ridicarea catenei caledoniene, hercinice şi alpino-carpato-himalaiene, a anzilor şi
munţilor stâncoşi.
5.2. Plăci litosferice
Din cele expuse rezultă că plăcile litosferice se formează în regiunea dorsalelor
(zonă de acreţie) şi se distrug în părţile cele mai îndepărtate, unde intră, prin fosele
oceanice, în atmosferă (zona de consum a scoarţei terestre). Contactul dintre plăci în
zona de acreţie este divergent, iar în zona de consum (subducţie) este convergent.
Apare şi un contact de alunecare a unei plăci pe placa învecinată, care se produce
de-a lungul unei falii transformate.
5.2a. Faliile transformate. Au fost puse în evidenţă de către J.T. Wilson
(1965). Ele secţionează crestele dorsale într-un sistem aproape paralel şi orientat
uneori perpendicular pe dorsală. În cele două compartimente ale celor mai multe falii
transformate, dorsala oceanică apare segmentată şi decroşată (deplasată la dreapta
sau la stânga) deci în lungul dorsalei nu apare o continuitate netă. Unele falii
transformate dezmembrează placa oceanică, mai ales când aceasta înaintează spre
mai multe fose, la distanţe diferite faţă de frontul ei general de înaintare.
 5.2b. Structura plăcilor. Ca structură, plăcile litosferice cuprind scoarţa şi
partea superioară a mantalei cu care formează corpuri geologice de întinderi terestre.
Plăcile nu sunt fixe, ci se mişcă pe astenosferă. În cursul timpului geologic, plăcile
suferă transformări în ce priveşte mărimea, putând dispărea, putându-se forma altele.
Plăcile sunt separate între ele prin mari fracturi care ajung la nivelul astenosferei. În
interiorul lor plăcile prezintă falieri, fracturări de o valoare mai mică, afectând scoarţa
sau numai nivelele mai de suprafaţă ale acesteia.
Plăcile litosferice nu reprezintă numai părţi de uscat sau numai scoarţă
oceanică, ci unele cuprind atât părţi de uscat cât şi părţi din scoarţa oceanică.
Scoarţa continentală care intră în compoziţia unei plăci litosferice poate fi comparată
cu o bucată de lemn prinsă într-un bloc de gheaţă. Cât timp gheaţa îşi păstrează
rigiditatea bucata de lemn este fixă şi nu poate aduce modificări importante în relaţia
cu substratul. Scoarţa continentală fiind mai uşoară decât substratul, de provenienţă
din manta, nu va putea fi resorbită, deci placa întreagă nu se va putea scufunda şi
topi.
5.2c. Zonele de generare a plăcilor litosferice sunt în primul rând crestele
dorsale, mediane ale oceanelor. Prin dorsalele mediane se ridică orogene bazaltice
din astenosferă. Zone de acreţie mai tinere sunt depresiunile mediane ale Golfului
Californiei şi a Mării Roşii. Prin crestele acestor două mări interne se produc noi plăci
submerse care vor îndepărta, una faţă de alta, coastele continentale. Cea mai
recentă zonă de acreţie în formare este riftul continental est-african, un sistem de
fracturi adânci de-a lungul cărora sunt plasate lacurile est-africane şi se manifestă o
activitate vulcanică. Participarea zonelor de acreţie la formarea litosferei ar sugera o
creştere a suprafeţei terestre. Cercetările efectuate în partea cea mai depărtată de rift
a plăcilor oceanice au dus la concluzia că litosfera oceanică se consumă în fose, în
acelaşi timp în care se creează.
 5.2d. Consumul plăcilor litosferice se produce prin afundare în astenosferă
sau prin alunecarea uneia sub alta şi prin coliziunea a două plăci. Afundarea în
astenosferă sau subducţia aşa cum rezultă din (Fig. 2) se produce în fosele din faţa
arcurilor insulare, ca în vestul Oceanului Pacific, sau în fosele din faţa unei plăci
continentale, ca în cazul Pacificului de Est, sub plăcile americane.

Fig. 2 – Subducţia plăcii pacifice în fosa din faţa insulelor japoneze

 Plăcile subduse au grosimi considerabile şi vârste de zeci până la sute de
milioane de ani. În acest timp ele au atins un grad de omogenitate şi de temperatură
care le diferenţiază net de structura, temperatura şi compoziţia astenosferei în care
vor fi resorbite şi asimilate. Grosimea acestor plăci şi evoluţia lor, în cadrul tectonicii
globale, a generat o denumire adecvată, cea de tectonosferă.
Pătrunderea plăcilor în fose se face cu viteza cu care acestea se formează.
Este o pătrundere mecanică, în care contactul dintre placa subdusă şi cea sub care
intră se face cu acumulări de energie, cu fisurări, fracturări şi ridicare de temperatură.
Subducţia se face în lungul unui plan cu înclinarea de până 50-55° , planul sau zona
Benioff, care se poate afunda până la adâncimi de 700 km. În lungul planului Benioff
se produc descărcări de energie care dau deformaţiile elastice, cunoscutele seisme
sau cutremure de pământ, cum şi fracturări în placa sub care se face subducţia. În
cazul subducţiei sub un arc insular, ca în vestul Oceanului Pacific sau în nord-estul
Oceanului Indian, subducţia are loc în fosele adânci, iar topiturile magmatice legate
de acest proces au dus la formarea unor lanţuri sau arcuri insulare care asociază şi
un intens vulcanism. În dosul arcurilor insulare se află mări interne (Ohotsk, Japoniei,
Chinei) după care urmează litosfera de tip continental.
În cazul în care două plăci cu scoarţă continentală alunecă una spre alta, are
loc un proces de coliziune cu formarea, în aria de contact dintre blocurile
continentale, a unor munţi de coliziune (Ural, Himalaya).
Din cele expuse, rezultă că în zonele de generare a plăcilor se produc procese
de extensie, de împingere a crustei fixate spre zonele marginale de consum unde
intervin procese de contracţie asociate cu subducţie sau coliziune.
 5.3. Teoria expansiunii fundurilor oceanice
Modul în care se rup continentele şi se formează litosfera oceanică presupune
derularea unor procese geologice la scara globului, care nu pot fi înţelese decât prin
teoria expansiunii fundului oceanic. Acest concept a contribuit mai mult decât orice la
înţelegerea derivei continentelor şi tectonicii plăcilor.
Ideea expansiunii poate fi atribuită lui Holmes (1944) şi ea poate fi exprimată
simplu: când continentele sunt în derivă (se rup şi se depărtează unul de altul), se
formează un ocean, prin injecţia de material magmatic în locul unui eventual gol de
expansiune. Oceanul mai nou se găseşte la mijloc iar cel mai vechi pe margini (Fig.
3). Pentru a explica centurile orogenice periferice, Holmes a imaginat trei sisteme de
curenţi de convecţie cu centrele lor de ascensiune situate sub Gotwana, Laurasia şi
Oceanul Pacific.
Curenţii care curg orizontal sub crustă pot căra în spate continentele, dar o
rezistenţă frontală enormă o poate opune stratul bazaltic. Când doi curenţi de
convecţie vin din sensuri opuse şi se întorc în adâncime, ei antrenează o parte din
crusta bazaltică, formând zone de înrădăcinare a munţilor
(Fig. 3b).
 Fig 3 – Mecanismul ipotetic al expansiunii fundurilor oceanice
curenţii subcrustali sunt la începutului ciclului de convecţie;
curenţii sunt suficient de puternici pentru a sparge şi deplasa în
derivă
fragmentele de crustă continentală care formează munţii.
 Conceptul de „expansiune a fundului oceanic” a fost dezvoltat simultan de
Hess şi Dietz în anul 1962 şi el poate fi exprimat astfel:
Mantaua este animată de o mişcare de convecţie ce se realizează prin mai
multe celule. Pe ramura ascendentă a unei celule materialul incandescent iese la
suprafaţă în rifturile medio-oceanice, unde se consolidează generând fundul oceanic.
Faţă de rift, fundul oceanului este animat de o mişcare divergentă, simetrică şi
cu viteză egală, determinată de ramura orizontală a celulei de convecţie, până la
ramura descendentă. Aceasta antrenează fundul oceanului în fose unde este
absorbit, topit şi reîncorporat în manta. Este vorba deci, în ansamblu, de efectul unui
transfer de căldură, de la materialul ascendent, cald, din manta, până la reintrarea lui
în manta, dar răcit.

5.4. Deriva continentelor.

O consecinţă a formării rifturilor în interiorul unor blocuri continentale, urmate
de o invazie a apelor oceanice şi de dezvoltarea, în continuare, a plăcilor oceanice
este mişcarea de translaţie sau deriva continentelor. Fără a cunoaşte mecanismul
tectonicii plăcilor, în al doilea deceniu al sec. XX, G.J. Taylor şi, îndeosebi, A.
Wegener, au dezvoltat teoria translaţiei. În anul 1912 savantul german Wegener a
propus teoria derivei continentelor, teorie care susţinea că actualele continente au
fost unite într-un continent unic, numit Pangaea, înconjurat de un ocean mondial
numit Panthalassa.
Fig 4. – Un singur supercontinent „Pangaea”, înconjurat de un ocean universal
„Panthalassa”. Raporturi geografice în urmă cu circa 225 milioane de ani.
 El credea că Pangaea a fost unit până în Carboniferul superior (aproximativ
acum 300 milioane de ani) şi apoi a început să fie scindat în mai multe fragmente ce
au alunecat divergent, formându-se treptat continentele de azi, separate prin mările şi
oceanele actuale. Actuala derivă a continentelor a început cu un rift (dorsală)
orientat aproximativ latitudinal, care a separat America de Nord de America de Sud şi
printr-o falie transformată care a mijlocit o mişcare diferenţiată, de forfecare, prin care
Pangaea s-a împărţit în două blocuri: Laurasia în emisfera nordică şi Gondwana în
emisfera sudică separate prin Marea Thetys.
În a doua jumătate a erei mezozoice, cele două blocuri au fost destul de
îndepărtate unul faţă de altul, mai ales în partea de vest în care s-a format Oceanul
Atlantic de mijloc. Un alt rift, cu orientare tot latitudinală, în emisfera australă, a
separat, din blocul Goldwanei, un corp continental austral, din care s-au diferenţiat,
mai târziu, Antarctica şi Australia. Cu acest eveniment geologic a început formarea şi
dezvoltarea Oceanului Indian. După o falie transformată a riftului austral, s-a desprins
tot din Gondwana, blocul Indian care şi-a început translaţia spre nord. Riftul
Atlanticului de mijloc s-a dezvoltat apoi la nord de golful Gasconiei şi a marcat
separarea parţială a Americii de Nord de Laurasia, acesta fiind momentul de început
al Atlanticului de Nord. (Fig. 5)
Fig. 5 – Blocul continental nordic Laurasia şi cel sudic sudic Gondwana
 A rămas, totuşi, unit, blocul continental Laurasia. Un nou rift, orientat longitudinal, a părut
în interiorul Gondwanei, prin care, ulterior, s-a separat America de Sud cu Africa
Cu acest din urmă rift, blocul Gondwana a fost îmbucătăţit şi dirijat spre actuala
repartizare a continentelor sudice. În Marea Thetys au urmat procese de încărcare cu material
erodat din vechile cute ale munţilor caledonici şi hercinici. Sub greutatea acestora s-au produs
procese de subsidenţă şi de sedimentaţie de tip geosinclinal, în care grosimea sedimentelor
trădează funcţionarea unor fose adânci.
Funcţionarea riftului dintre America de Sud şi Africa a dus la expansiunea scoarţei
oceanice, inundate de Atlanticul de Sud, care s-a extins (Fig. 6), îndepărtând unul de altul, cele
două continente.

Fig. 6 – Raporturile paleogeografice în urmă cu 65 milioane de ani.

 Riftul Atlanticului de Sud s-a unit cu riftul austral din Oceanul Indian şi a
imprimat continentului african o mişcare spre nord. Prin acest proces, suprafaţa Mării
Tethys s-a redus. Mişcarea diferenţiată între placa africană şi cea eurasiatică a fost
orientată după o falie transformată a dorsalei atlantice extinsă în sectorul
mediteranean al Mării Tethys. Înaintarea plăcii africane spre nord a presat
sedimentele de geosinclinal din sectorul mediteranean, pe care le-a încreţit, începând
din Mezozoic, marcând începutul cutelor alpine, dinarice, carpatice.
Prin extinderea dorsalei gascone spre nord, a început funcţionarea riftului
atlantic de nord, pe urma căruia s-a instalat Oceanul Atlantic de Nord, în mod gradat,
reducând legătura Americii de Nord cu Eurasia la o fâşie de teren din ce în ce mai
îngustă. Din aceasta a rămas la început un pod (legătură) insular care, apoi, a fost
marcat numai prin insule izolate.
Dorsala nord-atlantică a imprimat plăcii Atlanticului de Nord o mişcare diferită
de cea a Atlanticului de Sud şi a avut ca efect câteva elemente geologice:
• subîmpingerea Europei centrale sub edificiul austro-alpin;
• încreţirea unor sectoare din edificiul alpin şi a munţilor Atlas;
• ruptura crustei oceanice din Mediterana occidentală;
• formarea Apeninilor.
În sectorul Oceanului Indian, placa indiană s-a deplasat înspre Asia. Din
continentul african s-a mai desprins un aliniament insular: Madagascar-Seychelles. A
început schiţarea dorsalei indiano-pacifice, care apoi a despărţit Australia de
Antarctica.
 Legăturile paleografice au suferit modificări continue în ultimii 65 milioane de ani, până la
conFiguraţia actuală. În acest timp, Europa s-a separat complet de America de Nord, care s-a unit
cu America de Sud. Prin formarea Atlanticului de Nord s-a făcut legătura cu Oceanul Îngheţat de
Nord. Australia s-a separat complet de Antarctica, apropiindu-se de zona tropical-ecuatorială. India
s-a deplasat spre placa asiatică, peste care a alunecat. Contactul acestor două plăci (contact de
coliziune) a dus la încreţirea formaţiunilor de geosinclinal dintre ele şi la formarea masivului
Himalaya.
Un nou rift în Marea Roşie a rupt Peninsula Arabia din partea de nord-est a Africii şi a
împins-o până la sudura cu continentul asiatic. Apele Mării Tethys au fost reduse încetul cu încetul.
Din Marea Tethys au rămas: Marea Mediterană, Marea Neagră, Marea Caspică şi un lanţ de lacuri
sărate. În cele din urmă, lanţul orogen, pe amplasamentul vechi al Mării Tethys, s-a întins din
Pirinei, peste Alpi, Dinarici, Carpaţi, Balcani, Caucaz, până la Himalaya şi de aici până în Indonezia
şi Oceania (Fig. 7).

Fig. 7 – Actualele raporturi geografice.

 Din cele prezentate mai sus rezultă următoarele:
• nu s-au putut da indicii asupra evoluţiei regiunii pacifice înaintea actualei derive, ceea
ce a condus la admiterea unui singur mare bloc continental (Pangaea) înaintea
acesteia;
• în mecanismul derivei, nu continentele se deplasează, ci plăcile pe care acestea sunt
fixate;
• aria Oceanului Atlantic s-a lărgit, deoarece înnoirea scoarţei oceanice, de-a lungul
riftului atlantic, nu a fost urmată de subducţia ei în fose din faţa continentelor;
• absorbţia scoarţei pacifice, atât în vest, în fosele din faţa arcurilor insulare, cât şi în
est, în fosele din faţa continentelor americane, a fost şi este mai activă decât
formarea scoarţei noi prin dorsala pacifică, ceea ce duce la restrângerea suprafeţei
Oceanului Pacific;
• dorsalele oceanice sunt secţionate şi deplasate, faţă de axa lor, prin faliile
transformate, de-a lungul cărora apar procese tectonice, vulcanice şi seismice.
Desprinderea actualelor continente dintr-un bloc unic este dedusă şi după
unele aspecte geomorfologice şi paleontologice comune unor continente. Coastele
estice ale Americii de Sud mulează coastele de vest ale Africii. S-a putut dovedi o
continuitate a structurilor geologice şi a conţinutului petrografic între cele două
continente: America de Sud şi Africa. Unele resturi mai vechi ale vieţii prezente în roci
din America de Sud şi Africa sunt identice, ceea ce pledează pentru condiţii uniforme
ale mediului lor de trai şi cu posibilităţi directe de legături geografice între ele.
Continuitatea petrografică şi tectonică de platformă, existenţa aceloraşi feluri
de resurse minerale (minereuri de fier ş.a.) precum şi determinări ale vârstei absolute,
pe coasta de vest a Africii şi pe cea de est a Americii de Sud atestă legături directe,
incontestabile, între aceste continente.
 Continuarea actualei derive în viitor. Plecând de la direcţiile derivei actuale
a continentelor, oamenii de ştiinţă s-au preocupat şi de predicţia distribuţiei şi aşezării
continentelor în următoarele 50 milioane de ani. În Fig 8 este prezentată o astfel de
prognoză aparţinând lui S.W. Matthews (1973).

Fig. 8 – Raporturile geografice probabile peste 50 milioane de ani.

 Oceanul Atlantic şi Oceanul Indian îşi vor mări suprafeţele în viitor: în Oceanul
Atlantic, prin funcţionarea dorsalei mediane şi fără procese de subducţie; în Oceanul
Indian prin dorsala Carlsberg, cât şi prin dorsalele sudice (australe). În schimb,
Oceanul Pacific îşi va reduce suprafaţa, deoarece faţă de dorsala asimetrică, activă
numai într-o parte din est, apar două zone întinse de subducţie: sub continentele
americane şi sub arcurile insulare din vest şi nord-vest.
Translaţia plăcii africane şi a microplăcilor egeică şi turcă va duce la
micşorarea suprafeţei Mării Mediterane.
Evoluţia în zona pacifică este legată de poziţia asimetrică a dorsalei pacifice,
care s-a apropiat şi a intrat parţial sub placa Americii de Nord. Acest proces a generat
falia San Andreas (şi faliile asociate), care începe din golful Californiei. Procesul de
acumulare asociază înmagazinarea unor tensiuni a căror eliberare produce seisme
de grad ridicat. Tot datorită asimetriei dorsalei pacifice şi intrării sub continentul nord-
american, rămâne activă numai partea centrală şi australă a dorsalei.
În aceste condiţii, placa pacifică va suferi în viitor o deplasare laterală şi de
rotire în sens invers acelor de ceasornic, aflându-se în fosele din nordul, nord-vestul
şi vestul Oceanului Pacific.
În Africa se va accentua funcţionarea marelui rift din partea de est a
continentului în lungul căruia sunt înşirate de la sud la nord, lacurile africane
principale. Riftul va duce la inundarea cu apă oceanică şi la separarea estului african
de restul continentului. Partea de la est de rift va fi împinsă înspre continentul asiatic.
Restul continentului african, prins între dorsala atlantică şi cea nou formată prin riftul
african, legată cu riftul din Marea Roşie, vor imprima Africii o mişcare de rotaţie
proprie, aducând teritoriul Tunisiei şi al Libiei în dreptul Peninsulei Iberice.
 Prin dispariţia istmului Suez se va face o legătură directă între Marea
Mediterană şi Marea Roşie, mult lărgită. Se prevede ca Golful Gasconiei să înainteze
spre est, pe la nord de Pirinei, astfel ca Peninsula Iberică să fie legată de Europa
numai printr-un istm.
Pentru a se da o explicaţie deplasării plăcilor din zona dorsalelor precum şi
funcţionării riftului oceanic, s-a admis existenţa , sub litosferă sau tectonosferă, a
unor curenţi de convecţie, care se formează între astenosferă şi partea de suprafaţă
a mezosferei, deci în mantaua exterioară, între două straturi diferit încălzite şi
suprapuse, cel superior fiind mai rece. Un astfel de curent are o ramură ascendentă,
prin care se face un transport de material mai cald, o magmă bazică prin care se
alimentează rifturile, material care regenerează scoarţa oceanică, şi o ramură tot
ascendentă, dar paralelă cu placa litosferică şi cu planul de subducţie şi care
înlesneşte absorbţia şi asimilarea în astenosferă şi în manta a scoarţei consumate.
Teoria derivei continentelor a fost amplu combătută de oamenii de ştiinţă din
vremea respectivă, obiecţiile aduse fiind numeroase, cele mai grave privesc efectele
pe care ar trebui să le dea alunecarea continentelor dinspre poli spre ecuator,
mecanismul formării lanţurilor muntoase şi altele.
Deşi unele concepţii au sugerat că a existat o singură figuraţie a continentelor
anterioară unei derive unice şi că a avut loc o singură fragmentare a acestui
supercontinent, se acceptă în prezent, prin introducerea ciclului Wilson în 1966, că în
istoria geologică a Pământului au existat o succesiune de supercontinente care au
fost fragmentate şi reunite repetat în diferite configuraţii.
În prezent ipoteza care se consideră că explică aproape în totalitate
fenomenele şi procesele endogene este ipoteza tectonicii plăcilor sau a tectonicii
globale.
 5.5. Tectonica plăcilor
Noua concepţie explică deriva continentelor, mişcările epirogenice, fenomenele
magmatice (erupţiile vulcanice) fenomenele metamorfice şi cutremurele de pământ.
Ideea esenţială a teoriei tectonicii plăcilor este că suprafaţa globului terestru
poate fi privită ca un mozaic de plăci litosferice rigide, care au posibilitatea atat de a
se mişca pe substratul lor astenosferic, cât şi una în raport cu celelalte. În mod
particular, tectonica plăcilor este studiul interacţiunii plăcilor litosferice în jurul
marginilor lor.
Teoria tectonicii în plăci a fost fondată pe baza concepţiei despre expansiunea
fundurilor oceanice. Studierea reliefului fundului oceanic, a repartiţiei focarelor
seismelor şi a vulcanilor pe glob a permis să se confirme faptul că litosfera nu
alcătuieşte o pătură continuă, ci este fragmentată într-o serie de calote sferice,
separate de mari discontinuităţi, de-a lungul cărora se produc numeroase cutremure
de pământ, un vulcanism puternic şi intense procese tectonice.
Plăcile litosferice (denumirea de placă a fost introdusă de McKenzie şi Parker,
1967) au mărimi de 104-108 km2 şi grosimi medii de 70 km sub oceane (plăci
oceanice) şi 150 km sub ariile continentale (plăci continentale) fiind lipsite practic de
deformaţii.
Se acceptă în prezent că globul terestru este acoperit de 6 plăci majore (după
unii autori şapte plăci), cu suprafeţe de 107-108 km2, opt plăci intermediare, cu
suprafeţe între 106-107 km2 şi peste 20 plăci mici cu suprafeţe de 105-106 km2
dintre care multe nu sunt precis determinate (Fig. 9)
Fig. 9 – Plăcile litosferice şi mişcarea lor
 Cele şase plăci majore, mărginite de cordiliere (lanţuri muntoase submarine), fose
abisale, falii sau lanţuri muntoase tinere, sunt:
• Placa Antarctică (cu fundul oceanic înconjurător);
• Placa Americii (cu partea vestică a fundului Oceanului Atlantic) care poate fi
considerată ca fiind alcătuită din două plăci majore, Nordamericana si Sudamericana;
• Placa Pacificului;
• Placa Indo-Australiană;
• Placa Africană (cu partea estică a Oceanului Atlantic şi cea vestică a Oceanului
Indian);
• Placa Eurasiatică (cu fundurile oceanice învecinate).
În cadrul acestora au fost identificate cele opt plăci intermediare: Filipinelor,
Arabă, Nazca, Cocos, China, Caraibelor, Noua Scoţie, Iran. Plăcile mici par a se
dezvolta mai frecvent în apropierea zonelor de coliziune continent-continent sau arc-
continent şi sunt caracterizate prin mişcări rapide. Astfel, de-a lungul limitei de coliziune
între continentele Eurasia şi Africa se găsesc o serie de microplăci: Turcă, Egeeană,
Adriatică, Euxinică, Apuliană etc., sau de-a lungul limitei de coliziune arc-continent ale
plăcilor Pacifică şi Australo-Indiană, microplăcile: Vanuatu, Noua Guinee, Tonga etc.
Microplăcile sunt bucăţi rupte din plăcile mai mari sau resturi ale unor plăci
majore existente înaintea celor actuale; caracteristic pentru ele este faptul că se mişcă
mult mai repede decât plăcile majore, alteori se ridică sau coboară mult.
În zona ţării noastre funcţionează un sistem de microplăci, caracteristice spaţiului
dintre nordul Africii şi centrul Europei. Acestea sunt: placa Moesică, ce avansează din
sud şi pătrunde sub Carpaţii Meridionali; placa transilvano-panonică, ce avansează
spre est; placa rusă, care pătrunde sub Carpaţii Orientali; placa Mării Negre, cu
Dobrogea ce avansează mai rapid spre Curbura Carpaţilor şi creează cutremurele
vrâncene.
 Plăcile se compun atât din scoarţa bazaltică (oceanică) cât şi din scoarţa
granitică (continentală). Unele dintre ele suportă mai multă scoarţă continentală
(plăcile euro-asiatice, africană, americană), altele însă se compun, în principal, din
scoarţa oceanică (placa pacifică).
Între plăcile litosferice există trei tipuri majore de limite:
rifturi (numite şi limite divergente sau de acreţiune), când cele două plăci se mişcă
îndepărtându-se una de alta. Astfel de limite se întâlnesc pe dorsalele medio-
oceanice unde se formează fund oceanic nou ce se alipeşte plăcii existente,
împingând-o lateral;
fose sau limite convergente, când cele două plăci se mişcă una spre alta, una dintre
plăci fiind consumată prin afundare sub cealaltă. Acest proces se numeşte subducţie
şi este caracteristic contactelor convergente dintre două plăci oceanice, între o placă
oceanică şi una continentală sau între două plăci ce poartă pe ele continente şi care
ajung în coliziune;
falii transformate când mişcarea relativă a plăcilor se produce de-a lungul limitei de
separaţie dintre plăci, fără a se crea sau a se distruge scoarţa oceanică.

5.5.1. Mişcarea plăcilor

Întrucât toate plăcile litosferice sunt în mişcare, deplasarea unei plăci este
descrisă în raport cu alta care este considerată, în mod arbitrar, fixă. Mişcarea
plăcilor este provocată de mişcările magmei din astenosferă. Se consideră că,
datorită încălzirii, magma este antrenată în mişcări de convecţie, dar, ajunsă la
adâncimi mai mici, devine mai densă prin răcire şi începe să coboare. Se formează
astfel celule de convecţie, cu ramuri ascendente şi ramuri descendente, legate între
ele prin ramuri orizontale.
 Plăcile se deplasează plutind pe astenosferă, în direcţii diferite, cu viteze ce
variază între 1-12 cm/an. De exemplu, placa euro-asiatică se depărtează de cea
americană cu cca 2 cm/an, iar microplaca turcă (din nordul plăcii arabice) se
deplasează spre vest cu o viteză de 11 cm/an.
În al doilea rând, s-a constatat că plăcile se reînnoiesc mereu şi cresc ca
suprafaţă cu aproximativ 2 km2/an pe tot globul, prin materie venită din astenosferă;
magma urcă prin crăpăturile ce separă plăcile vecine, se răceşte şi se lipeşte de
aceste plăci împigându-le lateral. În fine, pe marginile opuse locurilor unde vine
magma din adânc se produce un fenomen invers, de coborâre şi retopire lentă a
plăcilor în astenosferă, fenomen numit subducţie.
Aşadar, părţile principale unde se observă bine mecanismul dinamicii scoarţei
terestre sunt marginile plăcilor, care au funcţionalităţi diferite, dar complementare.
Aceste funcţionalităţi se materializează şi prin două elemente ale reliefului fundului
oceanic: dorsalele oceanice (lanţuri de munţi suboceanici) şi fosele oceanice
(gropile cele mai adânci, situate de obicei lângă continente sau lângă arcurile de
insule); în primele se ridică magma şi aici, plăcile cresc, iar în fose marginile plăcilor
care coboară şi se retopesc, placa în întregul ei deplasându-se, ca o bandă rulantă,
de la dorsală către fosă.
În regiunile axiale ale dorsalelor apar depresiuni înguste şi alungite, numite
rifturi. În rifturi, curenţii magmatici ascendenţi provoacă revărsări de lave bazaltice. Se
formează astfel un segment de scoarţă tânără oceanică.
 Plăcile litosferice, situate pe ambele părţi ale dorsalei oceanice, sunt împinse
lateral de segmentul nou format al scoarţei.
Astfel are loc expansiunea fundului oceanic. (Fig 10)

Fig. 10 – Contact divergent între plăcile litosferice şi expansiunea fundului oceanic

 Deplasarea laterală a celor două plăci se face şi prin acţiunea ramurilor
orizontale ale curenţilor magmatici subscrustali.
În lungul rifturilor se formează astfel lanţuri muntoase alcătuite din blocuri, cu
relief în trepte, care urcă până la 3.700 metri deasupra fundurilor oceanice. Lungimea
totală a dorsalelor medio-oceanice ajunge la cca. 62.000 km. lăţimile lor sunt între
1.000-2.500 km
Pot exista diverse tipuri de contact între plăcile scoarţei. Sunt contacte între
plăci de acelaşi gen (de exemplu, între două plăci oceanice), contacte între plăci
diferite (oceanice şi continentale) etc.
În lungul rifturilor, cele două plăci vecine se deplasează în sensuri opuse, în
direcţii perpendiculare pe rift, contactul fiind de tip divergent. Acest tip de contact
nu este prezent numai pe fundul oceanelor, ci şi la limita dintre continente sau în
interiorul lor. La prima categorie poate fi atribuit riftul Mării Roşii dintre Placa Africană
şi Placa Arabică; in cea de a doua – sistemul riftului Est-African, dintre Placa Africană
propriu-zisă şi Placa Somaliei. Acest rift arată începutul destrămării continentului şi
formării, între plăcile ce se îndepărtează, a unui bazin maritim. Un asemenea
exemplu, într-o fază mai avansată, în raport cu riftul Est-African, ar putea fi riftul Mării
Roşii.

Contactele de tip convergent (coliziune) sunt prezente la întâlnirea plăcilor ce

se mişcă în sens opus, adică una spre alta. Asemenea contacte pot avea loc între o
placă oceanică şi una continentală între două plăci oceanice (fig. 11), dar şi între
două placi continentale (fig. 12).
 Fig. 11 – Contact convergent
între două plăci oceanice cu
subducţia uneia dintre ele

Fig. 12 - Contact de tip divergent

 Ultimul tip de convergenţă mai este numit convergenţă de tip himalayan. În acest caz,
iniţial plăcile continentale sunt separate printr-o placă oceanică ce se subduce sub una din
cele continentale. Pe măsură ce se subduce şi se consumă placa oceanică, plăcile
continentale se apropie şi, în cele din urmă, se produce coliziunea lor. Materialele
sedimentare acumulate în fosa din zona subducţiei sunt comprimate, cutate puternic şi
transformate într-un lanţ montan cu cute mari, deversate spre placa subdusă.

Fig. 12 – Contact convergent între două plăci continentale

 5.5.2. Consecinţe ale tectonicii plăcilor
Mişcările plăcilor litosferice au drept consecinţe un şir de fenomene cu
repercursiuni importante pentru relieful şi structura scoarţei terestre. Dintre acestea,
se disting mişcările tectonice de formare a munţilor (mişcările orogenetice), mişcările
oscilatorii, procesele vulcanice şi procesele seismice.