Facultatea de Geografie și Geologie

STRUCTURI SPECIFICE A ALINIAMENTELOR

ZONEI DE SUBDUCȚIE: VULCANISM ȘI
SEISMICITATE
(Proiect Geologie generală)

PROFESOR COORDONATOR:
Conf. dr. ANDRONE DELIA ANNE-MARIE

STUDENT:
Hîra Delia-Petrina
GT11
2020
 CUPRINS
INTRODUCERE.............................................................................................................................3
CAPITOLUL I: VULCANUL MAUNA LOA...............................................................................9
1.1. Localizare geografică........................................................................................................9
1.2. Contextul tectonic în care apare vulcanului Mauna Loa.................................................10
1.3. Activitatea eruptivă a vulcanului Mauna Loa.................................................................12
1.4. Potențialul turistic din zona vulcanului Mauna Loa.......................................................14
CAPITOLUL II:NOȚIUNI DE SEISMOLOGIE: ANALIZA SEISMULUI DIN TOHOKU
(JAPONIA)....................................................................................................................................15
2.1. Localizarea seismului din Tohoku (Japonia).....................................................................17
2.2. Contextul tectonic al seismului...........................................................................................18
2.3. Efectele seismului...............................................................................................................19
BIBLIOGRAFIE............................................................................................................................21
TABEL CU FIGURI......................................................................................................................22

2
 INTRODUCERE
Noțiuni introductive. Structura și geodinamica internă a Terrei

Geologia este o știință a Pământului, axată pe studiul globului terestru, cu toate asamblurile
sale interioare și exteriroare, fapt ilustrat de însăși denumirea sa, care provine de la cuvintele
grecești geos = pământ și logos = discurs, știință. Geologia vizează înțelegerea naturii,
distribuția, istoria și geneza constituenților Pământului: minerale, roci, structura Pământului
(bazine sedimentare, creste oceanice etc.), istoria Pământului și epocilor geologice, plăcilor
litosferice. Mișcările plăcilor sunt la originea fenomenelor geologice majore, a căror explicație
teoretică este dată de plăcile tectonice: cutremure, formațiuni montane, vulcani. Studiul acestor
obiecte se referă la cristalografie, mineralogie, petrografie. Geodinamica este interesată de
fenomene care afectează ansamblurile rocilor. Tectonica studiază deformările (falduri, defecte
etc.) ale domeniilor superficiale ale Pământului, care influențează formele de relief, studiate prin
geomorfologie. O disciplină complexă este studiu pedologiei solurilor. Intermediar între biologie
și geologie, paleontologia este împărțită în paleontologie animală și vegetală, micropaleontologie
și paleontologie umană. Nevoile economice și industriale au condus la dezvoltarea geologiei
aplicate: hidrogeologie și geologie de mediu, explorare și minerit etc., prin extinderea domeniilor
sale de studiu, geologia se integrează în vastul sector al științelor pământului sau geoștiințe.
Cunoaşterea structurii interne a Pământului a reprezentat o problemă deosebit de
importantă pentru o largă categorie de specialişti din rândul ştiinţelor geonomice (geologi,
geofizicieni, geochimişti etc.). Metodele şi mijloacele de informare despre această structură au
fost însă strâns legate de dezvoltarea tehnicii, a aparaturii şi instrumentelor utilizate pentru un
astfel de tip de cunoaştere. Cea mai simplă modalitate de cunoaştere este cea directă, prin
intermediul forajelor şi a lucrărilor miniere executate în scoarţa terestră. Din păcate printr-o
astfel de modalitate nu se pot obţine informaţii decât pentru o parte infimă a interiorului
Pământului, respectiv partea cea mai aproape de suprafaţă. Până în prezent cel mai adânc foraj a
fost cel executat în Peninsula Kola, unde s-a reuşit cu greu să se ajungă până la adâncimea 15
km, adică mai puţin de jumătate de procent din raza Pământului. O altă posibilitate prin care se
poate aprecia o parte din structura internă a Pământului este analiza lavelor rezultate în urma
erupţiilor vulcanice, precum şi a rocilor magmatice rezultate în urma consolidării magmelor (roci
magmatice intruzive) sau lavelor (roci magmatice efuzive). Şi prin această modalitate se pot afla
informaţii tot despre partea dinspre suprafaţă a Pământului. Pentru a se şti mai multe despre
structura profundă a Pământului, cercetătorii sunt nevoiţi să apeleze la unele din informaţiile
indirecte oferite de unele procese şi fenomene din interiorul Pământului sau chiar de la exteriorul
acestuia. O primă informaţie de acest tip este dată de chiar analiza distribuţiei maselor în
interiorul globului terestru. Variația din interiorul Pământului poate fi descifrată şi mai mult dacă
sunt prelucrate informaţiile pe care le primim de la undele seismice produse natural (cutremure)
sau artificial. Există în principal două tipuri de unde seismice: unde primae, care ajung primele
la suprafaţa Pământului, şi unde secundae care au o viteză mai mică de propagare decât primele.
Undele primae sunt unde longitudinale şi se propagă atât prin medii solide cât şi prin medii
lichide, în timp ce undele secundae sunt unde transversale şi se propagă doar prin medii solide.
Variaţiile gradate sau bruşte ale vitezelor de deplasare ale undelor seismice (primae şi
secundae), schimbările de direcţie în adâncime prin reflexie sau refracţie sugerează schimbări ale

3
densităţii mediilor străbătute şi, mai mult, sugerează existenţa unor zone sau suprafeţe de
discontinuitate între aceste medii.
Aceste discontinuităţi demonstrează că, de fapt, Pământul este constituit dintr-o serie de
geosfere de compoziţie şi densităţi diferite delimitate tocmai de aceste zone de discontinuitate. O
altă sursă importantă folosită pentru a aprecia natura materiei din interiorul Pământului o
constituie analiza meteoriţilor căzuţi pe suprafaţa Pământului, precum şi a altor corpuri cosmice
(asteroizi) care pot fi analizaţi în prezent de pe Pământ sau cu ajutorul unor sonde spaţiale trimise
pe suprafaţa acestora.
Se apreciază că aceste corpuri din spaţiu ar putea fi nişte resturi ale unor planete cu o
compoziţie asemănătoare interiorului inaccesibil al globului terestru. Structura şi alcătuirea
acestor meteoriţi rezumă practic alcătuirea internă a globului terestru, plecând din centrul său
(siderite) şi ajungând la suprafaţa scoarţei (meteoriţii pietroşi).
Crusta terestră are o compoziţie şi structură complicată, alcătuită în general din 3 pături:
sedimentară, granitică (care lipseşte sub oceane) şi bazaltică. Crusta are o grosime medie de
aproximativ 33 km, fiind mai subţire sub oceane (5-8
km) şi mai groasă la nivelul continentelor (până la 80
km). Mantaua superioară începe sub
discontinuitatea Mohorovičić (Moho), unde se
observă o creştere bruscă a undelor seismice.
Mantaua superioară a fost împărţită, la rândul său în 3
pături: B’, B’’ şi B’’’. Crusta împreună cu pătura B’
formează ceea ce se numeşte Litosfera. Stratul B’’
formează Astenosfera, care are o compoziţie
semirigidă. Zona de tranziţie se caracterizează prin
creşterea în trepte a vitezelor undelor seismice.
Imaginea 1 Structura internă a Pământului Mantaua inferioară se caracterizează prin creşterea
https://www.qdidactic.com/ în general gradată a undelor seismice. Nucleul extern
este opac la undele secundae, ceea ce demonstrează natura lichidă a acestuia. Zona de tranziţie se
caracterizează printr-un gradient negativ al undelor seismice. Nucleu intern este solid şi este
caracterizat de un gradient scăzut al undelor primae, care generează unde secundae care pot fi
detectate cu greu.

Tectonica globală sau Tectonica plăcilor litosferice este o ștințifică modernă, asupra
structurii și evoluției dinamice a litosferei terestre, în interacțiune cu astenosfera sudiacentă.
Teoria tectonicii globale reprezintă cristalizarea ideilor și investigațiilor ștințifice desfășurate pe
parcursul mai multor decenii. Aceasta integrează date multidisciplinare, în pricipal de natură
geologică, geofizică, geomecanică, structurală, petrologică și mineralogică, reunindu-le într-o
schemă logică și coerentă, care se bazează pe câteva concepte esențiale: deriva continentelor,
expanșiunea fundului oceanic și paleomagnetismul acestuia; constituirea litosferei din plăcile
tectonice distincte.
Astfel, deriva continentelor este un concept recursor al teoriri tectonice globale, bazându-
se pe ideea deplasării la scară globală a continentelor și care a constituit punctul de al
investigațiilor realizate cu scopul descifrării configurației continentelor din trecutul geologic al
Pământului. Similitudinea ţărmurilor continentelor african şi sud-american a frapat mult timp pe
mai mulţi observatori (Bacon, 1620; Placet, 1658; Snider, 1859; Taylor, 1910; Baker, 1911).
Aceste observaţii nu au fost suficient de bine exploatate de autorii lor şi, astfel, cu timpul, au fost

4
uitate. O singură lucrare, a lui Wegener, s-a distins atât printr-o argumentare foarte bine
documentată cât şi printr-o deosebită capacitate de interpretare şi utilizare a datelor provenite de
la discipline diferite. Prima prezentare a teoriei lui Wegener datează din 1912, în cursul unei
conferinţe în cadrul Asociaţiei Geografilor Germani (Wegener era geograf meteorolog). În
perioada în care a trăit Wegener, se considera că Pământul a provenit din Soare, fiind iniţial
incandescent, a continuat să se solidifice, dar şi să se contracte.
Contractarea a generat o serie de pliuri ale crustei.
În zonele mai bombate s-au continentele, iar în zonele
mai joase, depreșionare - bazinele oceanice. Conform
acestui model, continentele şi oceanele erau legate între
ele, fiind create deci de aceleaşi forţe. Cu timpul,
observându-se mişcarea pe verticală a scoarţei, a fost
necesară elaborarea unei noi teorii – principiul izostaziei,
care accepta ideea existenţei unor mase continentale
uşoare care se scufundă într-un strat inferior mai dens.
Imaginea 2. Separarea continentelor a Americii
de Sud de Africa Wegener susţine ipoteza fragmentării unei mase
(https://www.xearththeory.com/growing-earth- continentale unice existente la finele Paleozoicului
theory-2 (Pangea), înconjurată de un ocean unic (Panthalassa), în
blocuri având o deplasare relativă. Astfel, continentele, constituite dintr-o materie mai uşoară,
derivă ca nişte plute, pe materialul mai dens
din care este alcătuit fundul oceanelor.
Ipoteza lui Wegener este legată de principiul
izostaziei pe care, de altfel, se bazează.
Ulterior, începând din Mezozoic, Pangaea s-a
fisurat și s-s fracturat în mod repetat,
generând blocuri continentale care s-au
deplasat unele față de cecelalte pe cuprinsul
glcului terestru, în configurații succesive,
ajungând în cele din urmă la poziția
geografică actuală.
Expansiunea fundului oceanic Imaginea 3. Harta vârstei litosferei oceanice: vârstele cele
reprezintă conceptul ștințific care, jumătate mai recente (roșu) se șituează în imediata apropiere a
dorsalelor oceanice, iar ceke mai vechi (albastru)se află în
de secol după expunerea teoriei lui Wegener, pozițiile cele mai îndepărtate de dorsale
a condus la validarea acesteia, contribuind la (https://www.ngdc.noaa.gov/mgg/ocean_age/ocean_age_200
fondarea Teoriei tectonicii globale. Aceasta 8.htm
teorie a fost enunțată de geologul american Harry H. Hess la începutul anilor `60, care postulează
că de-a lungul rifturilor situate în axul dorsalelor medio-oceanice, fundul oceanic se generează în
mod continuu și se deplasează lateral (ca un dublu covor rulant), ca urmare a răcirii materialului
magnetic bazaltic care erupe din astenosferă, în zona acestor rifturi (Hess, 1962).
Temperatura punctului Curie oferă o înregistrare a orientării câmpului magnetic al
Pământului. Studiile de rocă de diferite vârste oferă informații despre puterea și orientarea
trecutului a proprietăților magnetice ale Pământului. Acest studiu este cunoscut sub numele de
paleomagnetism. Paleomagnetismul fundului oceanic se referă la un magnetism trecut, sau fosil,
bazat pe existența proprietăților feromagnetice ale elementelor matalice (Fe, Ni) din constituția
mineralelor și rocilor care formează planșeul oceanic. Oamenii de știință britanici Fred Vine și
D.H. Matthews au explicat fenomenul benzii magnetice din 1963.

5
 Au sugerat că banda magnetică era semnătura paleomagnetismului. Ipoteza lor spunea că
magma care curgea din crestele oceanice medii păstra orientarea actuală a polilor magnetici ai
Pământului pe măsură ce magma se răcea sub temperatura punctului curie. Inversiunile
magnetice apar ca benzi de polaritate alternativă în fundul mării care se răspândesc încet. Banda
simetrică este rezultatul răspândirii fundului
mării pe ambele părți ale unei creste oceanice
medii. Această explicație a benzii magnetice
prin paleomagnetism i-a convins pe oamenii de
știință că noua crustă oceanică se forma
continuu pe crestele oceanice. Răspândirea
fundului mării a fost acceptată ca o realitate.
Inversiunea polarității magnetice în
epoce: Epoca BRUNHES - polaritate normală
(780.000 - actual) : Evenimente
magnetice: Laschamps (41.000). Epoca
MATUYAMA - polaritate inversă (2,59 Ma - Imaginea 4. Plăcile litosferice(www.strudy.com)
780.000 ani) ▪ Evenimente magnetice: Réunion,
Olduvai, Cobb Mountain, Jaramillo. Epoca GAUSS - polaritate normală (3,59 Ma - 2,59
Ma)▪ Evenimente magnetice: Mammoth, Kaena. Epoca GILBERT - polaritate inversă (5,25
Ma - 3,59 Ma) ▪ Evenimente magnetice: Thvera, Sidufjall, Nunivak, Cochiti.
Un alt concept esențial aflat în conexiune directă cu cele anterioare îl reprezintă cel a
construcției litosferei din tronsoane sau plăci litosferice.
Prin cercetări s-a ajuns la concluzia că scoarţa terestră este alcatuită din mari unităţi numite
placi litosferice cu arii de zeci de milioane de km2 , ce înglobează atât domenii oceanice cât şi
continentale. Iniţial litosfera pământului (pătura superioară rigidă constituită din scoarţă şi partea
extrem periferică a mantalei) a fost împarţită în şase plăci : euro-asiatică, africană, australiană,
antarctică, pacifică şi americană. Ulterior au fost separate în interiorul plăcii pacifice alte două
plăci - Nasca şi Cocos-, placa americană a fost desparţită în două de placa Caraibilor, iar
cercetări ulterioare au mai conturat o serie de
micro-plăci.
Aflate în mișcare relativă continuă, plăcile litosferice au margini situate în contact unele cu
celelalte și constituie prin definiție zone de tectonicitate și seismicitate ridicată, marcate de
ficțiunile și deformările de diferite tipuri care au loc la contactele respective, De asemenea, în
zonele marginale ale plăcilor tectonice sunt generate fluxuri termice ridicate și anomalii
gravimetrice importante, iar în cea mai mare parte a acestora se înregistrează o activitate
vulcanică susținută.
Plăcile tectonice au margini care în general nu coincid cu marginile continentale, și în
funcție de contextul geodinamic în care se găsesc plăcile litosferice, marginile sunt de de trei
tipuri: Margini divergente ( margini aflate în regim distensiv, plăcile învecinate se îndepărtează
una de alta, iar riftul creat între acestea urcă din astenosferă materialul magnetic mantelic);
Margini convergente ( margini aflate în regim compresiv, plăcile de îndepărtează una de alta
provocând subducția, prin coborârea sa în astenosferă, sub cealaltă placă); Marginile de
alunecare laterală ( sunt margini care nu au loc nici crearea nici distrugere a crustei oceanice, ci
are loc o o deplasarea a celor două plăci litosferice).

6
 La nivelul litosferei, mișcările tectonice iau naștere ca urmare a acțiunii tensiunilor
determinate de mecanismele menționate și se grupează în două mari categorii: distensiuni și
compresiuni.
Distensiunea este o stare
tensională generată de o tracțiune
exercitată lateral asupra unui tronson
rigid de litosferă, care produce în
principiu o extensie a acesteia, prin
intermediul unor deformări de tipul
întinderii, subțierii, prăbusirii și
ruperii.
Structurile de distensiune sunt
considerate în general mai puțin
spectaculoase decât structurile de
compresiune, însă acestea reprezintă
un indiciu incontestabil al mișcărilor
și deformărilor crustei și în ansamblu, Imaginea 5. Plăcile şi tensiunile tectonice (Dietz, 1972, din Grasu, 1997)
a litosferei.
Distensiunile se află la originea structurilor depresioanare formate în cadrul blocurilor
continentale (depresiuni de afundare, grabene, rifturi intracontinentale etc.), sau în domeniul
oceanic (rifturi medio-oceanice sau intercontinentale). Ambele categorii de structuri tectonice
sunt în general mărginite de falii normale și foarte frecvent au asociate fenomene seismice și un
vulcanism puternic.
În cadrul distensiunilor în domeniul continental activ, cel mai bine studiate astăzi sunt
Rifturile Est-Africane. Sistemul Riftului Africano-Arab se extinde grosso modo NE-SW, din
zona Libanului de astăzi și până în Monzambic. Riftul Est-African constituie un ansamblu
complex de structuri depresionare, estinde în estul Africii pe mai mult de 4.500 km, de-a lungul
unor aliniamente dispuse în cadrul celor două ramuri principale: Riful Estic și Riftul Vestic. O
altă zonă de rift continental o reprezintă Riftul Baikal, situată în contexul distensional în nord-
estul Asiei, la contactul dintre Cratonul Siberian din cadrul plăcii Euriasiatice și microplaca
Amur, jalonată de centura orogenă Sayan-Baikal.(sistemul de extinde pe aproximativ 1.500 km).
Structurile și distensiune din cadrul domeniului oceanic sunt mult mai extinse și în același
timp mai interesante decât cele din domeniul continental, fiind marcate de ascensiunea
atmosferei în zonele de rift și de formarea crustei oceanice. Riftul Mării Roșii este actualmente
cel care se află în stadiu puțin avansat de deschidere. Acesta contituie, un segment al Sistemului
Africano-Arab, însă, spre deosebire de Riftul Est-African, care este un rift intracontinental,
acesta este un rift intercontinental. Acesta are o lungime de aproximativ 2.200 km și se
prelungește în extremitatea sa nord-vestică cu Riftul Golfului Suez, extins pe cca. 300 km.
Ca manifestare esențială a distensiunii în domeniul oceanic, Sistemul dorsalelor medio-
oceanice constituie un aliniament strutural masiv de lanțuri muntoase submarine, care ocupă mai
mult de o treime din suprafața fundului oceanic, extinzându-se în toate oceanele lumii, pe o
lungime de aproximativ 70.000 km, cu o deschidere transervală ce poate depăși 2.000 km.
Dorsala medio-atlantică constituie segmentul cel mai bine cunoascut al acestui sistem, fiind
prima dorsală descoperită și studiată morfologic, însă din a doua jumatate a secolului XIX. De-a
lungul traiectului său de aproximativ 16.00km, dorsala are mai multe insule vulcanice: Jan

7
Mayen (Norvegia), Islanda, Surtsey (Islanda), Azore (Portugalia), Ascension (Marea Britanie),
St. Helena (Marea Britanie), etc.
Compresiunea este o stare tensională generată de o compresiune exercitată lateral asupra
unui tronson rigid de litosferă, care produce în principiu o scurtare a acesteia, prin intermediul
unor deformări de tipul cutării, încălecării, îngroșării și subducției. Compresiunile se află la
originea celor mai complicate și mai spectaculoase structuri tectonice de pe glob, începând de la
complexele de subducție și până la marile lanțuri orogene care jalonează aliniamentele de co-
liziune dintre diverse blocuri litosferice.
Subducția este un fenomen tectonic situat în regim compresiv, reprezentat de scufundarea
progresivă în astenosferă a unui tronson de litosferă sub un altul.
În general, o placă oceanică (mai densă) se scufundă sub o altă placă de cele mai multe ori,
continentală, dar poate fi de asemenea
oceanică.
În setting-urile tectonice principale,
subducția poate fi:
*Subducție de tip continental-
oceanic, în cadrul căreia o placă
litosferică oceanică intră în subducție sub
o placă de tip oceanic(subducție de tip
andin);
*Subducție de tip intra-oceanic,
caz în care placa oceanică este subdusă Imaginea 6. Procesul de subducție (https://www.britannica.com/ )
sub o altă placă tot de tip oceanic
(subducție de tip Mariane);
*Subducție de tip continent-continent, în cadrul căreia două blocuri de tip continental întră
în coliziune după consumarea crustei oceanice situate anterior între ele (subducție de tip
himalayan).
Subducția generează: plan de subducție Wadati - Benioff ; fosă oceanică; lanț muntos
(centură orogenă); vulcanism activ, cu chimism de tip andezitic; seismicitate puternică; flux
termic. Procesele de subducție conduc la geneza unor structuri geologice și geomorfologice
majore ale crustei tereste. În acest context, orogeneza constituie un ansamblu complex de
fenomene tectonice desfășurate în regim compresiv, care conduc la formarea unei catene
orogene, sau lanț muntos.
În afara regimului distensiv și compresiv, marginile plăcilor litosferice se pot afla în
contact și într-o a treia situație tectonică, în care nici nu se generează și nici nu se distruge crustă,
ci plăcile se deplasează lateral una pe lângă cealaltă. Cele mai cunoscute astfel de exemple sunt
cunoscute în Zona Faliei San Andreas (California, SUA)- aliagment care separă placa Pacifică
(la vest) de placa Nord-Americană (la est), aceasta se extinde pe aproximativ 1.300 km; un alt
exemplu este Falia Nord-Americană (Turcia), șituată într-un setting geotectonic mult mai
complex decât celălalt exemplu, facănd parte din zona colizională tethysiană.

8
 CAPITOLUL I: VULCANUL MAUNA LOA

Vulcanismul cuprinde totalitatea fenomenelor şi manifestaţiilor rezultate în urma

străpungerii scoarţei de către topiturile magmatice sau gazele provenite din zone profunde. Când
aceste topituri nu-şi pot deschide drum către suprafaţă ele sunt injectate în stratele superficiale
ale scoarţei, unde prin consolidare, formează mase vulcanice intrusive. Dacă magmele pătrund
pe fisuri deschise, sunt expulzate la suprafaţă unde formează structuri efuzive. În consecinţă,
procesele magmatice generează structurile eruptive, care sunt de două feluri: intrunsive şi
efuzive (extrusive).
1.1. Localizare geografică

Mauna Loa (19°29′N 155°36′W) este cel mai mare vulcan activ de pe Pământ. Acesta este
unul din cei cinci vulcani care formează și domină insulele Hawaii din Stale Unite din Oceanul
Pacific, acoperind puțin peste jumătate din insulă. Are o suprafață de aproximativ 5.100 km 2
(1900 mi 2 ) și o zonă submarină care este și mai masivă. Mauna Loa se află în etapa de
construire a scutului a vulcanismului hawaian, o perioadă în care vulcanii cresc cel mai rapid,
adăugând până la 95% din volumul lor final. Oamenii de știință calculează volumul lui Mauna
Loa să fie de cel puțin 75.000 km 3 (18.000 mi 3 ). Cea mai timpurie lavă a vulcanului, fluxurile
au izbucnit pe flancurile subterane și submarine ale vulcanilor adiacenți Hualālai sau Mauna Kea
între aproximativ 0,6 și 1 milion de ani în urmă. Probabil a apărut deasupra nivelului mării cu
aproximativ 300.000 de ani în urmă și a crescut rapid în sus de atunci.

Imaginea 7 Harta localizării vulcanului văzută din satelit Imaginea 8. Harta localizării la nivel de țară
https://www.google.com/maps ) (https://www.google.com/maps )

9
 Vulcanul Mauna Loa se află în Parcul Vulcanic Național din Hawai înființat în 1916, este
un parc național din SUA localizat în insula Hawaii. Este rezultatul a sute de mii de ani de
vulcanism, migrație și evoluție - procese ce au luat o mică parte de mare și au acoperit-o cu
ecosisteme unice și complexe, cu o cultura distinctă. Parcul cuprinde diverse ecosisteme ce
variază de la nivelul mării până în cel mai mare punct de uscat, vârful vulcanului Mauna
Loa(4.170m). Kilauea, unul dintre cei mai activi vulcani ai lumii, oferă savanților date
importante despre nașterea insulelor hawaiene, și vizitatorilor priveliști vulcanice dramatice.
Parcul se întinde pe o suprafața de 1348 km 2. Acesta nu se află în aproximitatea localităților de
pe insulă, ceea ce înseamnă că rar pune viața în pericol a localnicilor.
1.2. Contextul tectonic în care apare vulcanului Mauna Loa

Vulcanul Mauna Loa este un vulcan de tip hotspot, generat de punctele fierbinți, și prezintă
un vulcanism de tip bazaltic. În interiorul unor plăci tectonice, magma erupe de la un loc relativ
fix de sub placă, de milioane de ani. Pe măsură ce placa se deplasează continuu peste acel loc, o
urmă de depozite vulcanice progresiv mai vechi este lăsată la suprafață. Insulele Hawaii sunt un
bun exemplu în acest sens. Insula Hawaii se află în prezent deasupra punctului de lucru activ, în
timp ce un lanț de vulcani insulari mai vechi (și care nu mai sunt activi) se extind către nord-vest,
în direcția mișcării plăcilor.
În 1963, J. Tuzo Wilson, geofizicianul canadian care a descoperit defecțiunile de
transformare, a venit cu o idee ingenioasă care a devenit cunoscută sub numele de teoria
„hotspot-ului”. Wilson a menționat că în anumite locații din întreaga lume, precum Hawaii,
vulcanismul a fost activ timp îndelungat. Acest lucru s-ar putea întâmpla doar, el a motivat, dacă
regiuni relativ mici, de lungă durată și excepțional de fierbinți - numite hotspoturi - ar exista sub
plăci care ar furniza surse localizate de energie termică ridicată (penele termice)pentru a susține
vulcanismul. Mai exact, Wilson a emis ipoteza
că forma liniară distinctivă a lanțului Hawaii
Insula-Împărat Seamounts a rezultat din Placa
Pacificului care se deplasează pe un punct
adânc și staționar în manta, situat sub poziția
actuală a insulei Hawaii. Căldura din acest
punct fierbinte a produs o sursă persistentă de
magmă prin topirea parțială a plăcii imperative
a Pacificului. Magma, care este mai ușoară
decât roca solidă se ridică prin manta și crustă
se depune pe fundul mării, formând o gaură de
apă fierbinte. De-a lungul timpului,
nenumărate erupții a determinat creșterea
nivelului mării până când, în cele din urmă,
Imaginea 9. Concepția artistului despre mișcarea plăcii
apare peste nivelul mării pentru a forma un
Pacificului peste „Hot Spot”, hawaiană fixă, care ilustrează vulcan insular. Wilson a sugerat că mișcarea
formarea lanțului seamount de pe Ridge-Emperor Hawaian continuă a plăcilor duce în cele din urmă
(https://pubs.usgs.gov/ )
insula dincolo de hotspot, tăind-o de la sursa
de magmă și vulcanismul încetează. Pe măsură ce un vulcan insular se stinge, altul se dezvoltă
peste hotspot, iar ciclul se repetă. Acest proces de creștere a vulcanilor și de moarte, de-a lungul

10
multor milioane de ani, a lăsat o urmă lungă de insule vulcanice și de pe fundul oceanului
Pacific.
Conform teoriei hotspotului lui Wilson,
vulcanii lanțului hawaian ar trebui să
îmbătrânească progresiv și să devină mai erodați,
cu atât mai mult cu cât se deplasează dincolo de
hotspot. Cele mai vechi roci vulcanice din Kawai,
în insula hawaiana locuită în nord-vest, au
aproximativ 5,5 milioane de ani și sunt profund
erodate. Prin comparație, în „Insula Mare” din
Hawaii - sud-estul lanțului, probabil, încă
poziționat peste hotspot, cele mai vechi roci expuse
au mai puțin de 0,7 milioane de ani și încă se
formează continuu roca vulcanică nouă.
Oamenii de știință nu înțeleg pe deplin cum și
de ce apar hotspoturile și există o dezbatere
științifică viguroasă despre originile lor. O ipoteză
folosită frecvent sugerează că hotspoturile se
formează peste regiuni excepțional de fierbinți din Imaginea 10 Diagramă care să arate vulcani care
manta, care este stratul cald și curgător al formează Insula Mare din Hawaii.(
Pământului sub crustă. Roca din acele regiuni este http://vulcanii1.weebly.com/ )
mai fluidă în interior decât rocile din jur, astfel că se ridică prin manta și crustă pentru a erupe la
suprafață.
Hotspoturile și urmele lor
de pe suprafața pământului nu
se dezvoltă brusc (în intervalul
unei vieți omenești, de
exemplu). Oamenii de știință nu
sunt capabili să identifice
punctele fierbinți din cauza
locațiilor lor relativ fixe sub
plăcile tectonice, care produc
urme de vulcanism de
suprafață, care se întind pe
milioane de ani.
În ultimii 70 de milioane
de ani, procesele combinate de
formare de magmă, erupție și
Imaginea 11. Harta unei părți din bazinul Pacific, care arată traseul vulcanic al creștere a vulcanului și
punctului de plecare hawaian - lanțul Ridge-Emperor Seamounts din Hawaii, de mișcarea continuă a plăcii
6.000 km (https://pubs.usgs.gov/ ) Pacificului asupra „punctului
cald” staționar hawaian au lăsat o urmă lungă de vulcani pe podeaua Oceanului Pacific. Lanțul
hawaian Ridge-Emperor Seamounts se extinde cu aproximativ 6.000 km de la „Insula Mare” din
Hawaii până la tranșeaua Aleutiană din Alaska. Insulele Hawaii în sine sunt o parte foarte mică a
lanțului și sunt cele mai tinere insule din imensul lanț de munte, în mare parte submarin, compus
din mai mult de 80 de vulcani. Numai lungimea segmentului Hawaiian Ridge, de la Insula Mare

11
nord-vest la Insula Midway, este aproximativ egală cu distanța de la Washington, DC la Denver,
Colorado (2.600 km).
1.3. Activitatea eruptivă a vulcanului Mauna Loa

Vulcanul apaține tipului eruptiv hawaiian este de tip oceanic cu lave bazice fluide, cu
revărsări şi curgeri de lave în cantitate mare, formând uneori cascade ce se revarsă în ocean.
Conul vulcanic are pante line (5-10 grade), cu extindere pe o suprafaţă mare, cu înălţime
absolută mare cca 10.000 m. Asemenea vulcani poartă denumirea de vulcani scut, având aspectul
unui scut rotund. În centru se află o depresiune largă, care nu mai are aspectul unui crater, ci de
calderă de prăbuşire cu o lărgime de 30-40 km.
Pe Insula Hawaii, Mauna Loa, cel
mai mare vulcan de pe Pământ, a erupt de
33 de ori de când descrierile scrise au
devenit disponibile în 1832. Unele erupții
au început doar cu scurte tulburări seismice,
în timp ce altele au urmat câteva luni până
la un an de seismicitate crescută. Odată în
curs, erupțiile sale pot produce fluxuri de
lavă care pot ajunge pe mare în mai puțin
de 24 de ore.. În ceea ce privește frecvența
de erupție, avertizarea pre-erupție și
amplasarea rapidă a fluxului, Mauna Loa
are un potențial pericol vulcanic pentru
Insula Hawaii. Pericolele vulcanice pe
Imaginea 12 Lava curge în erupție Mauna Loa( Mauna Loa pot fi anticipate și riscurile în
https://volcanoes.usgs.gov/ ) mod substanțial atenuate, prin
documentarea activității trecute pentru a a
aduce la cunoștientizarea pericolelor și prin alertarea oficialilor administrației publice și locale
despre constatările noastre și despre implicațiile acestora asupra evaluărilor și riscurilor
specialiștilor.
Deși majoritatea erupțiilor Mauna Loa încep în zona culmei la o înălțime de 12.000 de
metri (ft), zona Southwest Rift (SWRZ) a fost sursa a cel puțin 10 erupții de flanc din 1843.
SWRZ se extinde din vârf spre Kalae (punct sudic) la nivelul marii. Partea cea mai de jos a
acestei zone de rift, marcată de Pu'uʻoke'oke'o la nord, la o altitudine de 6,874 ft și care se
extinde până la mare, constituie SWRZ-ul inferior. Comunitatea din Hawaii Ocean View Estates,
cu o populație de aproximativ 2.500, este cea mai mare din regiune. Subdiviziunea este
construită în întregime pe fluxurile erupte din sudul Mauna Loa, iar unele aerisiri sursă sunt
amplasate în subdiviziune. Aproximativ 25% din subdiviziune se află în Zona 1 de Pericol.
De la est la vest, harta acoperă zona de la Punalu'u la Miloli'i și, de la nord la sud, se
extinde de la nord de Pu'uʻoke'oke'o până la Kalae (South Point). Harta cuprinde 1.163 de
kilometri pătrați de flancul sud-vestic al Mauna Loa, de la o altitudine de 72525 ft până la nivelul
mării. Prezintă distribuția unităților eruptive (fluxuri), care sunt separate în 16 grupe de vârstă, de
la mai mult de 100.000 de ani înainte de prezent până în 1950 d.Hr.
Lava izbucnită din SWRZ curge în mod obișnuit spre vest, est sau sud (în funcție de locația
de aerișire în raport cu creasta riftului) și produce, în general, lobi cu flux îngust. Ambele tipuri

12
 de flux morfologic de lavă - aa și phahoehoe - sunt prezente. În general, partea de nord a zonei
cartografiate este dominată de fluxurile din SWRZ mijlociu, în timp ce partea de sud conține
fluxuri din SWRZ inferior și include zone adiacente și în josul zonei de rift. Excepție sunt
fluxurile care au provenit din
SWRZ-ul superior în partea de
nord-est a patrulaterului Punaluu.
Flancurile submarine ale
Mauna Loa și litoralul adiacent
sunt învelite de câteva depozite
enorme de alunecare de teren,
care au modificat semnificativ
forma vulcanului. Două dintre
cele mai tinere și mai mari
alunecări de teren au avut loc
dintr-o zonă sursă de pe flancul
vestic al vulcanului care include
Golful Kealakekua - „Ālika 1 și 2
alunecări de teren”. Diapozitivul
„Ālika 1” s-a deplasat direct spre
vest cu aproximativ 80 km (50 Imaginea 13 Stâncile înalte din Golful Kealakekua (partea vestică a insulei
mi) pe panta abruptă a Hawai'i) s-au format ca urmare a unei alunecări de teren Mauna Loa mari
submarinului și a produs un ('Ālika 2). Vedere la est-sud-est a parcului istoric al statului Bay Kealakekua.(
https://volcanoes.usgs.gov/)
zăcământ lat de mare pe malul
mării. De asemenea, toboganul Ālika 2 mai tânăr s-a mutat spre vest pentru o distanță scurtă,
apoi s-a îndreptat spre nord-vest, deoarece a fost deviat de depozitul „Ālika 1; a doua alunecare
de teren a parcurs, de asemenea, o distanță de aproximativ 100 km (60 mi). Este posibil ca
alunecarea de teren „Ālika 2” să fi produs un tsunami uriașcare a măturat Lāna'i în urmă cu
aproximativ 105.000 de ani. Upslope din Golful
Kealakekua, o zonă de pante neobișnuit de abrupte
este interpretată de geologi ca defecțiuni îngropate,
terenul principal al unuia sau ambelor alunecări de
teren care ulterior au fost acoperite de fluxurile de
lavă .
Alunecările de teren au avut loc și de pe
flancul sud-vestic al vulcanului. Alunecarea de
teren din Kona de Sud a avut loc după aproximativ
250.000 de ani în urmă, ceea ce corespunde
perioadei aproximative în care Mauna Loa a apărut
Imaginea 14 Ventilările eruptive de pe zona de rift din
partea de nord-est a Mauna Loa, lângă Pu'u'ula'ula deasupra nivelului mării. Alunecările de teren și
(Dealul Roșu), la 25 martie 1984, au trimis lava mașivă defecțiunile au ajutat la modelarea sudului coastei
'a'ā în josul riftului spre Kūlani. (https://www.usgs.gov/) și la scarpul abrupt orientat spre vest al zonei
scufundate de sud-vest.
Din 1843, vulcanul a erupt de 33 de ori, cu intervale între erupții cuprinse între luni și
zeci de ani. Mauna Loa a erupt ultima oară în urmă cu 35 de ani, în 1984.
Erupțiile Mauna Loa tind să producă fluxuri de lavă voluminoase, cu mișcare rapidă, care
pot afecta comunitățile din partea de est și de vest a Insulei Hawaii. De la mijlocul secolului 19,

13
orașul Hilo din estul Hawaii a fost amenințat de șapte fluxuri de lavă Mauna Loa. Fluxurile de
lavă Mauna Loa au ajuns pe coastele de sud și vest ale insulei de opt ori: 1859, 1868, 1887,
1926, 1919 și de trei ori în 1950.

1.4. Potențialul turistic din zona vulcanului Mauna Loa

Vulcanul nu este în sine o

atracție turistică dar parcul
amenajat în aproprierea acestuia,
atrage anul mii de vizitztori,
dornici de aventură și care vor să
afle legendele locale.
Parcul Național al
Vulcanilor din Hawaii, situat la
poalele vulcanului Kilauea, este o
rezervație neobișnuită de o
frumusețe răpitoare și periculoasă
în același timp, după cum susține
blogul de calatorii al revistei
Național Geographic.
"Mulți vizitatori vin pentru
lava, dar sunt atat de multe de
apropierea zonei în care se intersectează Moku'āweoweo, caldera de la vârf.
Fluxurile de Phahoehoe vizibile în prim-plan au fost erupte în 1942. Stâncile
văzut: peisajul de coasta, pădurea
abrupte îndepărtate (fundal dreapta) sunt peretele vestic al calderei de la vârf. tropicală, miile de petroglife
(https://volcanoes.usgs.gov/) lăsate în urmă de vechii locuitori
ai insulei, ca și o multime de
plante și animale pe care nu le vei gasi decât in Hawaii", povestește ghidul Clarence "Aku"
Hauanio.E și mai bine de menționat ca ai la dispoziție două sezoane în acest an în care îți poți
face timp să faci o călătorie până pe aeroportul Hilo din Hawaii..
De la aeroport nu ai de mers mai mult de 50 de kilometri către sud-vestul insulei pentru a
ajunge la poalele vulcanului.
In parc vei gasi hotelul Volcano House, construit in 1941, dar adus la standardele zilelor
noastre in urma cu 3 ani.Pentru sesiunile de shopping, Volcano Art Center este chiar in imediata
apropiere a hotelului și aici vei gasi obiecte tradiționale confecționate din fibre naturale, piatră,
lemn, sticlă și ceramica. O vizita în Volcano Village, o așezare locuită de meșteri artizani în
prelucrarea lutului și lemnului iți va oferi ocazia să cumperi măști de lut decorate cu modele
tradiționale.
Exista de asemenea o legendă a acestui vulcan, mai exact un blestem și cei care vizitează
insula sunt atenţionaţi de localnici că, dacă iau roci vulcanice, riscă s-o înfurie pe zeiţa
vulcanului, Pele, despre care se spune că ar apărea şi ar anunţa erupţiile iminente. Numai că unii
oameni nu ascultă.

14
CAPITOLUL II:NOȚIUNI DE SEISMOLOGIE: ANALIZA
SEISMULUI DIN TOHOKU (JAPONIA)

Seismologia este o ramură a Geoștiințelor care se ocupă cu studiul cutremurelor de pământ:

cunoașterea generării și propagării undelor seismice, descifrarea contextului geologic (tectonic &
reologic), studiul distribuției geografice, valuarea hazardului și riscului seismic → previziunea și
prevenția seismelor.
Seismul sau cutremurul de pământ este un fenomen natural, reprezentat de mișcarea
bruscă, brutală și de scurtă durată a unei regiuni de pe glob, generată de eliberarea instan-tanee a
energiei elastice acumulate lent în adâncime, care se inițiază în urma fracturării și dizlocării
rocilor supuse tensiunilor și se propagă prin
intermediul undelor seismice.
Undele seismice generate de un cutremur de
pământ iau naştere undeva sub suprafaţa terenului,
prinalunecarea bruscă a marginilor unei falii, prin
care se eliberează energia de deformaţie acumulată în
masivulde rocă. Cu toate că în cazul cutremurelor
naturale sursa seismică este distribuită într-un volum
de rocă, esteconvenabilă considerarea simplificată a
sursei seismice ca fiind un punct în care iau naştere
undele seismice. Acest punct poartă denumirea de
focar sau hipocentru. Proiecţia hipocentrului pe
suprafaţa terenului se numeşte epicentru (vezi Figura
3.3). Cu toate că multe focare se află la adâncimi
Imaginea 16. Localizarea epicentrului și mici, în unele regiuni acestea se situează la sute de
hipocentrului
kilometri adâncime. Într-un mod relativ arbitrar,
cutremurele de pământ pot fi clasificate funcţie de adâncimea hipocentrului în:
 Cutremure de suprafaţă, cu adâncimea hipocentrului mai mică de 70 km
 Cutremure intermediare, cu adâncimea hipocentrului cuprinsă între 70 şi 300 km
 Cutremure de adâncime, cu adâncimea hipocentrului mai mare de 300 km
Undele seismice sunt unde elastice generate prin eliberarea bruscă a energiei în focar în
momentul producerii unui cutremur. Undele seismice pot fi identificate printr-o serie de
proprietăți, cum ar fi: viteza lor de propagare, direcțiaîn care se mișcă particulele mediului la
trecerea undei, mediul prin care se propagă. Astfel, există două tipuri principale de unde: unde de
volum și unde de suprafață.
Unde de volum - sunt generate în focar și se propagă prin interiorul Pământului în toate
direcțiile. Undele de volum includ undele P și S și sunt utilizate pentru a localiza cutremurele și
pentru determinarea structurii interne a Pământului.
Unde P - sunt denumite și primare deoarece se propagă cu vitezele cele mai mari și sunt
înregistrate primele la o stație seismică. Pot traversa medii atât solide cât și lichide. Aceste unde
sunt unde longitudinale sau de compresiune datorită comprimării și dilatării (întinderii)
materialului străbătut pe direcția lor de propagare. Vitezele undelor P variază între 1 și 14 km/s.
Vitezele mici corespund unor unde P ce se propagă prin apă, iar valorile mari reprezintă viteza
undelor P la baza mantalei Pământului.

15
 Unde S - sunt denumite și secundare deoarece se propagă cu viteze mai mici decât undele
P și apar după acestea pe seismograme. Spre deosebire de undele P, undele S se propagă doar
prin medii solide, nu și prin cele lichide. Această caracteristică i-a ajutat pe seismologi să ajungă
la concluzia că nucleul extern al Pământului este în stare lichidă. Undele S sunt unde transversale
deoarece ele mișcă pământul pe direcție transversală sau perpendiculară la direcția de propagare.
Vitezele undelor S pot varia între 1 și 8 km/s.
Unde de suprafață - sunt generate în urma interacției dintre undele Pși S cu suprafața
Pământului. Aceste unde se propagă de-a lungul suprafeței Pământului cu viteze mai mici decât
undele de volum și sunt considerate principalul răspunzător pentru distrugerile provocare de
cutremure.
Unde L (Love) - au fost descoperite de matematicianul englez A. E. H. Love (1911), după
care au fost și denumite. Sunt cele mai rapide unde de suprafață și sunt înregistrate după undele
S. Sunt unde transversale care conduc la o mișcare a terenului orizontală (stânga - dreapta),
perpendiculară pe direcția de propagare. Aceste unde pot fi înregistrate numai de aparatele
seismice (seismografe) care înregistrează mișcarea orizontală a terenului.
Unde R (Rayleigh) - au fost descoperite (matematic) în1885 de către John William Strutt
(Lord Rayleigh). Au vitezele de propagare cele mai mici și sunt înregsitrate pe seismograme
după undele Love. Aceste unde sunt similare cu valurile oceanelor, mărilor înainte de a se
sparge pe linia țărmului. La trecerea unei unde Rayleigh, pământul se mișcă pe o traiectorie
eliptică (în plan vertical) în sens invers acelor de ceasornic (dacă direcția de propagare este către
dreapta).

Imaginea 17. Undele sesimice și direcțiile lor de propagare https://encrypted-tbn0.gstatic.com/

16
 2.1. Localizarea seismului din Tohoku (Japonia)

Seismul s-a produs în data de 11 martie 2011, la ora locală 05:46 UTC, locația exactă fiind
38.297 ° N 142.373 ° E la aproximativ 100 km de coasta de est a Japoniei, aproximativ 373 km
nord-est de Tokyo.
Seismul din Tōhoku (Japonia) din 11 martie 2011 a fost un seism de magnitudine 9,1
MW cu epicentrul în regiunea Tohoku din oceanul Pacific, în apropierea orașului japonez
Sendai, aflat pe coasta de est a Japoniei. Seismul a provocat valuri tsunami ale Pacificului de
până la zece metri în înălțime. Pe scara de intensitate seismică a Agenției Meteorologice a
Japoniei (care nu măsoară energia declanșată de cutremur la epicentru, ci intensitatea mișcărilor
tectonice într-un anumit loc) seismul a măsurat la cota de 7 (valoarea maximă a acestei scări) în
anumite zone ale prefecturii Miyagi. Hipocentrul acestuia s-a aflat în largul coastei de est a
regiunii Tohoku, Japonia, la o adâncime de 24,4 km. Inițial măsurată la 7,9 grade,
magnitudinea a fost reestimată de serviciul de prospectare geologică al Statelor Unite la 8,8 și
apoi la 8,9 grade. Seismull este considerat ca fiind cel mai mare din istoria Japoniei. Centrul
american pentru alerte de tsunami în Pacific l-a măsurat la o intensitate de 9,1 pe scara Richter.
Agenția Meteorologică a Japoniei și-a rectificat pe data de 13 martie 2011 măsurătoarea
seismului de la 8,8 la 9,0 pe scara Richter. Înainte de seismul din Sendai, cel mai mare fusese
marele cutremur din Hanshin din ianuarie 1995.
În urma seismului a fost declarată stare de urgență nucleară în Japonia din cauza unor
probleme la centralele nucleare Fukushima I și Fukushima II din Prefectura Fukushima.

Imaginea 18. Localizarea seismului din Tohoku (Japonia) https://ziare.com/

17
 2.2. Contextul tectonic al seismului

Seismul de la Tohoku, din 11 martie 2011, magnitudinea 9.1, care a avut loc în apropierea
coastei de nord-est a Honshu, Japonia, a rezultat din defecțiuni de tracțiune superficială pe placa
zonei de subducție dintre plăcile din Pacific și America de Nord. La locul acestui seism, placa
Pacificului se deplasează aproximativ spre vest, în raport cu placa din America de Nord, cu o
viteză de 83 mm / an, și începe coborârea spre vest sub Japonia, în tranșea Japoniei, la est de
seismul din 11 martie.
Locația, adâncimea (aproximativ 25
km) și soluțiile mecanismelor focale ale
seismului din 11 martie sunt în concordanță
cu evenimentul care a avut loc pe limita
plăcii zonei de subducție. Modelarea ruperii
acestui seism indică faptul că defectul s-a
deplasat până la 50–60 m și a alunecat pe o
suprafață de aproximativ 400 km lungime
(de-a lungul grevei) cu 150 km lățime (în
direcția coborâre în jos). Zona de ruptură
este aproximativ centrată pe epicentrul
seismului de-a lungul grevei, în timp ce
alunecările de vârf au fost coborâte în
updip-ul hipocentrului, spre axa tranșei
Japoniei. Seismul din 11 martie a fost
precedat de o serie de evelimente mari
înante cu 2 zile, începând cu 9 martie cu un
eveniment seismic cu magnitudinea 7,4 la
aproximativ 40 km de epicentrul seismuului
din 11 martie și continuând cu alte trei
seisme mai mari decât Mw 6 pe aceeași zi.
Zona de subducție a tranșeei din
Japonia a înregistrat nouă evenimente cu
Mw 7+ din 1973. Cel mai mare dintre
Imaginea 19. Seismograme de seism cu magnitudinea de 9,1 din acestea, un seism Mw 7.8, la aproximativ
11 martie 2011 în largul coastei de nord-est a Honshu, Japonia, 260 km la nord de epicentrul 11 martie, a
după cum s-a înregistrat pe seismometre cu bandă largă BGS. provocat 3 victime și aproape 700 de răni în
(http://www.earthquakes.bgs.ac.uk/)
decembrie 1994. În iunie 1978, un seism
Mw 7,7, situat la 35 km spre sud-vestul epicentrului din 11 martie, a provocat 22 de victime și
peste 400 de răniți. Seisme mari în ocean au avut loc în aceeași zonă de subducție în 1611, 1896
și 1933, care au produs valuri de tsunami devastatoare pe coasta Sanriku din Pacificul de nord-
est Japonia. Acea linie de coastă este deosebit de vulnerabilă la valurile de tsunami, deoarece are
multe unghiuri de coastă adânci care amplifică valurile de tsunami și provoacă inundații mari .
Seismul de subducție Mw 7.6 din 1896 a creat valuri de tsunami înalte de 38 m și a provocat
27.000 de victime, Mw 8. 6 seismul din 2 martie 1933 a produs valuri de tsunami la 29 de metri
pe coasta Sanriku și a provocat peste 3.000 de victime. Spre deosebire de recentul cutremur Mw
9.1, seismul din 1933 nu s-a produs ca urmare a defecțiunii de alunecare pe interfața plăcii zonei
de subducție, ci mai degrabă în placa Pacificului, chiar în largul tranșeului Japoniei.

18
 Seismul din 11 martie 2011 a fost mult mai mare
decât celelalte seisme de pe placa de după 1900. Un
predecesor de dimensiuni similare s-ar fi putut produce
la 13 iulie 1869, când zona Sendai a fost măturat de un
tsunami mare pe care oamenii de știință japonezi l-au
identificat din înregistrările scrise și o foaie de nisip.
Nu se poate specifica locația exactă și calendarul
viitoarelor șocuri. Un număr mai mare de replici va
continua să fie și aproape de segmentele de subducție
Imaginea 20. Tectonica pe scară largă a
Japoniei și regiunii înconjurătoare. Săgețile unde s-a produs ruperea în momentul producerii șocului
indică direcția de mișcare a plăcilor din Pacific principal. Frecvența replicilor vor avea tendința de a
și Filipine față de o Eurasie stabilă. scădea odată cu timpul de la momentul șocului principal,
(http://www.earthquakes.bgs.ac.uk/)
dar scăderea generală a activității poate fi punctată de
episoadele cu activitate de replici mai mari. Dincolo de secvența de replici continuă, cutremurele
din Japonia nu au ridicat semnificativ probabilitatea unor viitoare seisme majore. În timp ce
probabilitatea unor viitoare seisme mari, departe de nordul Honshu, nu a crescut, nici nu a
scăzut.
2.3. Efectele seismului

Cel puțin 15.703 de oameni uciși, 4.647 dispăruți, 5.314 răniți, 130.927 strămutați și cel
puțin 332.395 de clădiri, 2.126 de drumuri, 56 de poduri și 26 de căi ferate distruse sau
deteriorate de seism și tsunami de-a lungul întregii coaste de est a Honshu, de la Chiba la
Aomori. Majoritatea victimelor și daunelor s-au produs în Iwate, Miyagi și Fukushima dintr-un
tsunami pe întreg teritoriul Pacificului, cu o înălțime maximă de scurgere de 37,88 m la Miyako.
Pierderea economică totală din Japonia a fost estimată la 309 miliarde de dolari SUA. Surse de
energie electrică, gaze și apă, telecomunicații și servicii feroviare au fost perturbate și mai multe
reactoare avariate grav la o centrală nucleară din apropierea Okuma. Mai multe incendii au avut
loc în Chiba și Miyagi. Cel puțin 1.800 de case distruse când un baraj a eșuat în Fukushima.
Accelerația maximă de 2,93 g înregistrată la Tsukidate. S-a observat deplasare orizontală și
dependență. Alunecările de teren au avut loc în Miyagi. Lichefierea observată la Chiba, Odaiba,
Tokyo și Urayasu. Tsunamiul a distrus și deteriorat grav multe orașe de coastă din zona Kuji-
Minamisanriku-Nami. O persoană a murit â și mai multe case distruse la Jayapura, Indonezia de
un tsunami cu o înălțime a valului de 2 m. O persoană a murit la sud de Crescent City, California
și mai multe bărci și docuri distruse sau avariate la Crescent City de un tsunami cu o înălțime de
val înregistrată de 247 cm. Câteva case, bărci și docuri distruse sau avariate la Santa Cruz,
California; Brookings, Oregon; Hacule`iwa, Kailua Kona și Kealakekua, Hawaii. Unele clădiri
deteriorate ușor în Insulele Galapagos, Ecuador de un tsunami cu o înălțime de val înregistrată de
208 cm la Santa Cruz. Câteva case distruse la Pisco, Peru. Câteva clădiri distruse la Dichato și
mai multe bărci avariate la Puerto Viejo și pe Isla Chiloe, Chile. Feltă (VIII) la Fukushima, (VII)
la Agui, Hiratsuka, Kiryu, Komae, Oyama, Sendai și Tsukuba și (VI) în mare parte din estul
Honshu, inclusiv în zona Tokyo-Yokohama, Japonia. S-a simțit de la Hokkaido la Kyushu.. Feltă
în Insulele Mariane de Nord, Coreea de Nord, Coreea de Sud, Taiwan, nord-estul Chinei și sud-
estul Rusiei până la Kaohsiung, Beijing și Petropavlovsk-Kamchatskiy. Tsunami a avut înălțimi
maxime de rulare de 29,6 m la Ofunato, 18,4 m la Onagawa și 9,4 m la Iwaki. Înălțimile
valurilor în centimetri (deasupra nivelului mării) au fost înregistrate la următoarele indicatoare
ale mareei selectate: 250 la Arica, Chile; 282 la Hanasaki și 157 la Omaezaki, Japonia; 163 la

19
Manzanillo, Mexic; 156 pe insula Midway; 97 pe Chatham Island, Noua Zeelandă; 109 la
Manus, Papua Noua Guinee; 173 la Callao, Peru; 250 la Kahului, Hawaii, SUA; 202 la Port
Orford, Oregon; 157 la Shemya, Alaska. Tsunami a determinat, de asemenea, unele plăci masive
de gheață să se calce din riftul Sulzberger, Antarctica.
Ca urmare a seismului, NASA a calculat că ziua s-a scurtat cu 1,8 microsecunde din cauza
rotației accelerate a Pământului. Tot datorită seismuluii s-a calculat că Japonia s-a deplasat cu 2,4
m față de poziția anterioară seismului.

Imaginea 21. Imagini cu

(https://www.nasa.gov/)

20
 BIBLIOGRAFIE
Andone, A.-M. ,. (2018). GEOLOGIE GENERALĂ, Volumul II (Introducere în geologie).
Iași: Editura Tehnopress.
Androne, D. ,.-M. (2008). Geologie Generală, Volumul I, MINERALOGIE. Iași: Editura
Tehnopress.
Brănoiu, G., & Georgescu, O. (2010). Mineralogie şi petrologie. Ploiești: Editura
Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti.
JURAVLE, D.-T. (2015). GEOLOGIE GENERALĂ . Iași: Editura STEF.
Web site:
***https://www.layeredearth.com/sample_lessons/TLE_Geology_B2.pdf
***http://doru.juravle.com/cursuri/resurse/cursuri_2018-2019/iig/04.%20INTRODUCERE
%20IN%20GEOLOGIE%20-%20PREZENTARE%2004%20-%20TECTONICA
%20GLOBALA.pdf
***https://www.xearththeory.com/growing-earth-theory-2/
***https://vasileloghin.files.wordpress.com/2014/03/9-tectonica-globala.pdf
***http://docshare02.docshare.tips/files/20317/203172145.pdf
***https://web-argitalpena.adm.ehu.es/pdf/UWLGGE1390.pdf
***www.nationalgeographic.com
***www.nps.gov
***https://volcanoes.usgs.gov/
***www.britannica.com
***www.volcanodiscovery.com
** https://www.studocu.com/ro/document/universitatea-alexandru-ioan-cuza-din-iasi/
morfologie-geo/note-de-curs/cursuri-1to72017/2591918/view

21
 TABEL CU FIGURI
IMAGINEA 1 STRUCTURA INTERNĂ A PĂMÂNTULUI HTTPS://WWW.QDIDACTIC.COM/.....................4
IMAGINEA 2. HARTA VÂRSTEI LITOSFEREI OCEANICE: VÂRSTELE CELE MAI RECENTE (ROȘU) SE
ȘITUEAZĂ ÎN IMEDIATA APROPIERE A DORSALELOR OCEANICE, IAR CEKE MAI VECHI
(ALBASTRU)SE AFLĂ ÎN POZIȚIILE CELE MAI ÎNDEPĂRTATE DE DORSALE
(HTTPS://WWW.NGDC.NOAA.GOV/MGG/OCEAN_AGE/OCEAN_AGE_2008.HTM..........................5
IMAGINEA 3. SEPARAREA CONTINENTELOR A AMERICII DE SUD DE AFRICA
(HTTPS://WWW.XEARTHTHEORY.COM/GROWING-EARTH-THEORY-2........................................5
IMAGINEA 4. PLĂCILE LITOSFERICE(WWW.STRUDY.COM)...............................................................6
IMAGINEA 5. PLĂCILE ŞI TENȘIUNILE TECTONICE (DIETZ, 1972, DIN GRASU, 1997)....................7
IMAGINEA 6. PROCESUL DE SUBDUCȚIE (HTTPS://WWW.BRITANNICA.COM/ ).................................8
IMAGINEA 7. HARTA LOCALIZĂRII LA NIVEL DE ȚARĂ (HTTPS://WWW.GOOGLE.COM/MAPS ).........9
IMAGINEA 8 HARTA LOCALIZĂRII VULCANULUI VĂZUTĂ DIN SATELIT
HTTPS://WWW.GOOGLE.COM/MAPS )........................................................................................9
IMAGINEA 9. CONCEPȚIA ARTISTULUI DESPRE MIȘCAREA PLĂCII PACIFICULUI PESTE „HOT
SPOT”, HAWAIANĂ FIXĂ, CARE ILUSTREAZĂ FORMAREA LANȚULUI SEAMOUNT DE PE
RIDGE-EMPEROR HAWAIAN (HTTPS://PUBS.USGS.GOV/ ).....................................................10
IMAGINEA 10 DIAGRAMĂ CARE SĂ ARATE VULCANI CARE FORMEAZĂ INSULA MARE DIN HAWAII.
( HTTP://VULCANII1.WEEBLY.COM/ )......................................................................................11
IMAGINEA 11. HARTA UNEI PĂRȚI DIN BAZINUL PACIFIC, CARE ARATĂ TRASEUL VULCANIC AL
PUNCTULUI DE PLECARE HAWAIAN - LANȚUL RIDGE-EMPEROR SEAMOUNTS DIN HAWAII,
DE 6.000 KM (HTTPS://PUBS.USGS.GOV/ )..............................................................................11
IMAGINEA 12 LAVA CURGE ÎN ERUPȚIE MAUNA LOA( HTTPS://VOLCANOES.USGS.GOV/ )...........12
IMAGINEA 13 STÂNCILE ÎNALTE DIN GOLFUL KEALAKEKUA (PARTEA VESTICĂ A INSULEI
HAWAI'I) S-AU FORMAT CA URMARE A UNEI ALUNECĂRI DE TEREN MAUNA LOA MARI
('ĀLIKA 2). VEDERE LA EST-SUD-EST A PARCULUI ISTORIC AL STATULUI BAY KEALAKEKUA.
( HTTPS://VOLCANOES.USGS.GOV/).........................................................................................13
IMAGINEA 14 VENTILĂRILE ERUPTIVE DE PE ZONA DE RIFT DIN PARTEA DE NORD-EST A MAUNA
LOA, LÂNGĂ PU'U'ULA'ULA (DEALUL ROȘU), LA 25 MARTIE 1984, AU TRIMIS LAVA MAȘIVĂ
'A'Ā ÎN JOSUL RIFTULUI SPRE KŪLANI. (HTTPS://WWW.USGS.GOV/).....................................13
IMAGINEA 15. VEDERE AERIANĂ A ZONEI DE RIFT SUPERIOARE A MAUNA LOA, ÎN APROPIEREA
ZONEI ÎN CARE SE INTERSECTEAZĂ MOKU'ĀWEOWEO, CALDERA DE LA VÂRF. FLUXURILE
DE PHAHOEHOE VIZIBILE ÎN PRIM-PLAN AU FOST ERUPTE ÎN 1942. STÂNCILE ABRUPTE
ÎNDEPĂRTATE (FUNDAL DREAPTA) SUNT PERETELE VESTIC AL CALDEREI DE LA VÂRF.
(HTTPS://VOLCANOES.USGS.GOV/)..........................................................................................14
IMAGINEA 16. LOCALIZAREA EPICENTRULUI ȘI HIPOCENTRULUI.................................................15
IMAGINEA 17. UNDELE SESIMICE ȘI DIRECȚIILE LOR DE PROPAGARE HTTPS://ENCRYPTED-
TBN0.GSTATIC.COM/...............................................................................................................16
IMAGINEA 18. LOCALIZAREA SEISMULUI DIN TOHOKU (JAPONIA) HTTPS://ZIARE.COM/............17
IMAGINEA 19. SEISMOGRAME DE SEISM CU MAGNITUDINEA DE 9,1 DIN 11 MARTIE 2011 ÎN
LARGUL COASTEI DE NORD-EST A HONSHU, JAPONIA, DUPĂ CUM S-A ÎNREGISTRAT PE
SEISMOMETRE CU BANDĂ LARGĂ BGS. (HTTP://WWW.EARTHQUAKES.BGS.AC.UK/).............18
IMAGINEA 20. TECTONICA PE SCARĂ LARGĂ A JAPONIEI ȘI REGIUNII ÎNCONJURĂTOARE.
SĂGEȚILE INDICĂ DIRECȚIA DE MIȘCARE A PLĂCILOR DIN PACIFIC ȘI FILIPINE FAȚĂ DE O
EURASIE STABILĂ. (HTTP://WWW.EARTHQUAKES.BGS.AC.UK/)..............................................19

22
IMAGINEA 21. IMAGINI CU O PARTE DIN DEZASTRELE PTOVOCATE DE CUTREMUR DAR ȘI DE
TZUNAMIUL PROVOCAT DE ACEST SEISM (HTTPS://WWW.NASA.GOV/)...................................20

23