1 INTRODUCERE

1.1. Obiectul ihtiologiei

Ihtiologia este ramura biologiei care se ocupă cu studiul peştilor.

Denumirea provine de la cuvintele greceşti ichthys (peşte) şi logos (vorbire,
gândire, logică, lege). Disciplina studiază peştii în strânsă interdependenţă
cu mediul lor de viaţă, prezentând elemente de morfologie, anatomie,
fiziologie, ecobiologie şi taxonomie.
Dat fiind conţinutul său, ihtiologia are o deosebită importanţă
teoretică şi practică. Din punct de vedere teoretic, studiind morfologia şi
anatomia peştilor, ihtiologia pune la dispoziţia cercetătorilor o serie de date
anatomice care, comparate cu celelalte grupe de animale, constituie o bază
pentru înţelegerea procesului de evoluţie a regnului animal de la forme
simple la forme din ce în ce mai complexe. Ihtiologia oferă de asemenea
elemente care servesc la înţelegerea unor aspecte de fiziologie animală şi
de biologie generală, servind la elaborarea clasificaţiei vertebratelor. În
plus, ihtiologia constituie o disciplină importantă pentru zoogeografie.
Importanţa practică a ihtiologiei derivă din faptul că numai pe baza
cunoştinţelor date de ea pot fi elaborate metodele unei exploatări raţionale
a bazinelor piscicole. Organizarea pescuitului industrial sau creşterea
peştilor valoroşi în iazuri şi heleşteie, de exemplu, nu pot fi concepute fără
o cunoaştere temeinică a speciilor ce urmează a fi pescuite sau crescute şi
mai ales fără cunoaşterea biologiei acestora.

1.2. Istoricul ihtiologiei pe plan mondial

12 IHTIOLOGIE

Omul a fost din cele mai vechi timpuri vânător şi pescar. Ca pescar,
a cunoscut unele specii de peşti pe care le-a deosebit unele de altele fie
după forma corpului, fie după modul lor de viaţă.
Primele date despre peşti ne-au parvenit din secolele al XVIII-lea şi
al XVII-lea î.Hr. de la Ben Hasan (Egipt) ale cărui desene permit să se
recunoască o serie de specii din Nil şi din Marea Mediterană.
Cunoaşterea ştiinţifică a peştilor începe cu Aristotel (384-322 î.Hr)
considerat ca fiind întemeietorul ihtiologiei ca ştiinţă. El a dat o definiţie
foarte justă a clasei peştilor, excluzând cetaceele din cadrul acestui grup. A
descris 260 de specii de peşti, încercând să facă o clasificare a lor.
Din perioada care a urmat lui Aristotel, la romani merită a fi citaţi
Magnus Ausonius (395-310 î.Hr) şi Caius Plinius (Pliniu cel Bătrân) (79-23
î.Hr). Ausonius, în poemul “Mosella” a descris peştii din râul Mosella,
folosind denumiri ca alosa, tinca şi fario, care sunt utilizate şi în prezent.
Pliniu, în volumul IX din lucrarea sa enciclopedică “Historia
naturalis”, tratează peştii, completând o serie de date luate din lucrările lui
Aristotel cu aspecte privind pescuitul, modul de preparare, toxicitatea şi
însuşirile terapeutice ale unor specii. La cele 260 de specii descrise de
Aristotel adaugă incă 25.
În etapele următoare, studiile ihtiologice nu au avansat prea mult,
deşi pescuitul a jucat un rol de seamă în economia ţărilor europene. În
perioada obscurantismului din evul mediu, ca şi în cazul altor ştiinţe,
studiile biologice au cunoscut o stagnare aproape completă. Diferitele
lucrări ale lui Aristotel şi ale celorlalţi naturalişti au fost reluate şi denaturate
prin adăugarea unor elemente fanteziste, mistice, caracteristice epocii
respective.
Cercetările ihtiologice cunosc o înviorare abia prin secolul al XVI-lea
d.Hr., odată cu începutul procesului de destrămare a orânduirii feudale şi
de dezvoltare a orânduirii capitaliste. Astfel, în anul 1551, Pierre Belon
(1518–1564) publica: “L’histoire naturelle des poissons marins”, iar ceva
mai târziu “Des aquatilibus” în care descrie şi clasifică 130 specii de peşti.
Contemporani cu Belon, sunt cunoscuţi prin lucrările lor de
sistematică sau de anatomie a peştilor Ippolito Salviani (1514-1572),
Guillaume Rondelet (1507-1556) şi Conrad Gessner (1516-1565).
Concomitent cu studiile de sistematică se înregistrează creşterea
interesului pentru cunoaşterea anatomiei şi fiziologiei peştilor, ceea ce face
să apară o serie de lucrări privind aceste aspecte. Astfel, în sec. XVII-lea,
contribuţii la anatomia peştilor sunt aduse de cercetările lui G. Borelli care
explică mecanismul înotului, precum şi de lucrările lui M. Malpighi şi J.
Swammerdam.
O importanţă deosebită pentru dezvoltarea ihtiologiei şi în general a
zoologiei o prezintă clasificarea peştilor începută de F. Willoughby (1635-
1672) continuată şi terminată de J. Ray (1627-1705). Lucrarea, intitulată
“Historia piscium” a fost terminată în anul 1686. Cercetătorii englezi au
Obiectul şi istoricul ihtiologiei 13

descris 420 specii de peşti. Această carte reprezintă pe drept cuvânt un

punct de cotitură în dezvoltarea sistematicii zoologice, în majoritatea
cazurilor fiind folosită o nomenclatura asemănătoare cu nomenclatura
binominală. Clasificarea lui Ray are în vedere prezenţa sau absenţa
sângelui, caracterul organului respirator, numărul de camere cardiace şi
aspecte privind reproducerea.
O eră nouă în dezvoltarea ihtiologiei este începută odată cu apariţia
lucrărilor de ihtiologie ale suedezului Peter Artedi (1705-1735). El descrie
281 specii de peşti intr-o lucrare de referinţă intitulată “Species piscium”.
Meritul lui Artedi este de a fi introdus noţiunea de gen. Genurile descrise de
el au fost adoptate de Linne şi s-au menţinut până azi. Fiecare gen are un
nume latin, iar specia poartă numele genului urmat de o scurtă frază.
Această nomenclatură reprezintă un mare progres faţă de cele anterioare
şi un pas important spre nomenclatura binominală.
Contemporan cu Artedi şi continuator al operei sale a fost Carol
Linne (1707-1778). Prin stabilirea nomenclaturii binominale propusă de el
s-a pus ordine în sistematica diferitelor grupe de animale. În lucrarea sa
“Systema naturae”, Linne grupează 2600 specii în 61 genuri şi 5 ordine.
Pentru prima dată separă balenele de peşti, pe care le clasifică printre
mamifere.
În decursul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea ihtiologia se află în
perioada de acumulare de noi date din regiuni ale globului încă nestudiate.
În acest scop au fost întreprinse expediţii pentru cercetarea Africii, Americii,
Chinei, Japoniei, etc.
Către sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea, numărul
naturaliştilor care s-au ocupat cu probleme de ihtiologie a crescut simţitor.
Dintre aceştia, merită a fi menţionat M. Bloch (1723-1789) care a modificat
clasificarea peştilor elaborată de Linne, adoptând drept caracter de bază
numărul de radii. După el, Lacapede (1756-1825) publică o istorie naturală
a peştilor în care sunt descrise 1463 specii. El introduce noţiunile de
subordine, de peşti cartilaginoşi, cyclostomi şi plagiostomi pe care le
întâlnim şi astăzi.
În aceeaşi epocă au publicat lucrări ihtiologice cu caracter regional,
Risso, C.S. Rafinesque, Penant, Buchanan ş.a. Tot în acest timp trebuie
amintiţi întemeietorii zoologiei ruse: J.G. Gmelin, S. Pallas, I.A.
Guldenstaedti. Cel mai de seamă dintre ei este Pallas care în lucrarea
“Zoologia Rosso-Asiatica” (1811) nu numai că descrie numeroşi peşti şi
alte animale din bazinul ponto-caspic, Siberia şi Extremul Orient, dar dă şi
primele explicaţii evoluţioniste ale răspândirii animalelor.
Trecând peste numele a o serie de anatomişti, ajungem la epoca
reprezentată de lucrările savantului Georges Cuvier (1769-1852) care s-a
ocupat în mod deosebit de studiul morfologiei şi anatomiei peştilor. El
reface sistematica peştilor pe baze anatomice împărţind peştii în două
subclase: cartilaginoşi şi osoşi.
14 IHTIOLOGIE

În dezvoltarea ihtiologiei un rol important l-a avut şi L. Agassiz

(1807-1873) care, studiind un material bogat, separă pentru prima dată
chişcarii şi mixinii într-o clasă aparte şi descrie diferite tipuri de solzi
cunoscute şi astăzi, menţionând importanţa lor în sistematică.
În sec. al XIX-lea, prin cercetările întreprinse de numeroşi oameni
de ştiinţă din Europa, Asia, America de Nord, atât în apele interioare cât şi
în cele marine, ihtiologia se îmbogăţeşte cu noi date. Un aport substanţial,
în ceea ce priveşte răspândirea ihtiofaunei, l-au adus marile călătorii
întreprinse la începutul acestui secol când s-a şi adunat o bogată colecţie
de peşti care a fost prelucrată apoi de diverşi ihtiologi, francezi, englezi,
austrieci etc.
O orientare hotărâtoare pentru dezvoltarea ştiinţelor biologice în
general, este dată în această perioadă de lucrarea “Originea speciilor” de
Charles Darwin, în care pe baza unui bogat material sunt enunţate
principiile evoluţiei organismelor vii de la formele simple la cele mai
complicate.
Ultima încercare de a da un catalog complet al ihtiofaunei mondiale
o face A. Gunther, care a condus secţia de ihtiologie de la British Museum.
El revizuieşte întreaga colecţie de peşti din acest muzeu, publicând
“Cataloque of Fishes in the British Museum” în 8 volume (1859-1870), în
care sunt cuprinse pe lângă speciile din muzeu şi cele cunoscute în acel
timp în lume (6843 specii). Din această încercare numărul speciilor
cunoscute ajunge atât de mare, încât studierea lor depăşeşte posibilităţile
unui singur om.
În a doua parte a sec. al XIX-lea, odată cu expediţia vasului
“Challenger” (1873-1876) se încep şi studiile asupra peştilor abisali.
Expediţia vasului german “Valdivia” (1898-1899) este special consacrată
studiului vieţii abisale. Peştii colectaţi au fost studiaţi din punct de vedere
taxonomic şi anatomic de către J. Brauer, a cărui lucrare rămâne de
referinţă.
D.S. Jordan, elev a lui L. Agassiz, este cel mai de seamă ihtiolog
din ultimul sfert al sec. XIX şi din prima decadă a sec. al XX-lea. Împreună
cu numeroşi colaboratori şi elevi, el studiază un foarte bogat material
ihtiologic, aflat în diferite colecţii din muzeele Statelor Unite, adus din toate
continentele şi oceanele lumii. Pe lângă alte lucrări, publică un tratat
ihtiologic “Introduction to the Study of Fishes” (1905) şi un catalog al
tuturor genurilor de peşti în 4 volume “The Genera of Fishes” (1917-1920).
În Europa occidentală, ihtiologia îşi schimbă orientarea în sec. XX.
Cercetătorii nu mai studiază fauna în ansamblu, ci îşi îndreaptă atenţia
asupra unei specii, pe care o cercetează atât sub aspect taxonomic, cât
mai ales biologic şi economic. Dintre peştii de apă dulce se studiază
îndeosebi salmonidele (G. Alm, C.T. Regan ş.a.). Problemele originii
ihtiofaunei dulcicole a Europei, îndeosebi a perioadei postglaciale, sunt
discutate cu deosebită competenţă de către A. Thiennemann (1926,1950)
Obiectul şi istoricul ihtiologiei 15

şi Sv. Ekman (1922). Cercetările ihtiologice marine se desfăşoară în

principal în staţiunile de cercetări biologice situate pe litoralul Atlanticului şi
mărilor nordice. Ele au un aspect în primul rând biologic şi economic,
urmărindu-se reproducerea, dezvoltarea larvară (îndeosebi perioada
planctonică), hrana, ritmul de creştere şi al migraţiilor, precum şi rasele
speciilor de peşti de mare importanţă economică. Un caracter aparte îl au
cercetările lui I. Schmidt (1877-1933) care a urmărit timp de 16 ani (1904-
1920) biologia anghilei europene, după care a studiat anghilele din lumea
întreagă.
Ihtiofauna statelor din Europa răsăriteană, mult mai bogată decât
cea vest-europeană, a început să fie studiată în 1905 de către Gr. Antipa,
însă cercetările cu caracter modern încep abia după primul război mondial
prin S. Karaman în Iugoslavia, G. Chichkoff şi P. Drensky în Bulgaria, B.
Vladykov în Ucraina transcarpatică. Chichkoff şi Vladykov sunt primii care
studiază biometria peştilor de apă dulce din Europa şi disting rase
geografice.
În Cehoslovacia, O. Oliva şi elevii săi cercetează peştii sub multiplul
aspect al taxonomiei, zoogeografiei, ecologiei şi dezvoltării embrionare.
Figura centrală a cercetărilor din Rusia este L. Berg care acordă o
deosebită atenţie problemei unităţilor sistematice intraspecifice, făcând
distincţie între unităţile geografice (subspecia şi naţia), cele negeografice
ereditare (infraspecia) şi cele neereditare (morfa). El este primul care arată
că unele specii pot fi reprezentate în aceeaşi localitate prin două sau mai
multe forme care să difere între ele prin epoca de migraţie sau de
reproducere (infraspecii). Tot el pune bazele zoogeografiei peştilor marini.
Cunoaşterea peştilor abisali a făcut mari progrese în sec. al XX-lea
datorită expediţiilor oceanografice care au continuat fără întrerupere.
Metodele de colectare şi de studiere a faunei abisale se perfecţionează
necontenit, oamenii de ştiinţă putând explora zone din ce în ce mai adânci
ale oceanelor lumii cu ajutorul batiscafelor. La 22 decembrie 1938, a avut
loc cea mai mare descoperire a secolului al XX-lea în domeniul zoologiei
vertebratelor. Atunci, Mary Courtney-Latimer, custode la Muzeul de Istorie
Naturală din East London, Africa de Sud şi profesorul J.L.B. Smith de la
Universitatea Rhodes din Grahamstown, Africa de Sud, au descoperit în
zona portului East London la vărsarea fluviului Chalumna în Oceanul
Indian, o adevărată fosilă vie, crossopterigianul Latimeria chalumnae.
Printre ultimele lucrări de sistematică de ansamblu asupra peştilor
mai trebuie citat volumul al XIII-lea din “Traite de Zoologie” de sub redacţia
lui P. Grasse, publicat în trei fascicule în 1958 de L. Bertin, clasificarea
adoptată apropiindu-se de cea a lui Berg. În fine, clasificarea teleosteenilor
propusă în 1966 de Greenwood şi colab. (1966, 1967) diferă fundamental
de cea admisă în 1964 şi este indicată în vol. XIII din Fauna R.P.R. de
către P. Bănărescu.
16 IHTIOLOGIE

La sfârşitul sec. al XX-lea au apărut lucrări extrem de complexe în

domeniul sistematicii. Astfel, în 1995, în SUA, a apărut lucrarea
“Encyclopedia of fishes” elaborată de John Paxton de la Muzeul Australian
din Sydney şi Wiliam Eschmeyer de la Academia de Ştiinţe din California.
Bazată şi pe lucrarea “Fishes of the World” editată de Joseph Nelson în
1984, enciclopedia prezintă 23800 specii de peşti, grupate în 56 ordine,
483 familii şi 4200 genuri.
În anul 1998, acelaşi Wiliam Eschmeyer publică o altă lucrare
extraordinară, “Catalog of Fishes”, în trei volume. În total sunt inventariate
aproape 10300 genuri şi subgenuri şi 53 500 specii şi subspecii. Renumitul
cercetător american estimează că la începutul sec. al XXI-lea numărul
speciilor creşte anual cu cel puţin 200 şi că foarte probabil în mările şi
oceanele lumii se găsesc 30000-35000 specii de peşti.

1.3. Istoricul ihtiologiei în România

Pe teritoriul ţării noastre, mărturiile cele mai vechi despre peşti

datează din antichitate, de pe vremea regilor Burebista şi Decebal,
referindu-se mai ales la pescuitul sturionilor la gurile Dunării. De altfel,
cursul inferior al Dunării, Delta Dunării şi lacurile învecinate au fost din cele
mai vechi timpuri centrul unui pescuit activ şi al unui comerţ înfloritor cu
peşte. Speciile de peşti valoroşi şi biologia lor au fost cunoscute de
populaţie de mult timp, dovadă marele număr de denumiri populare strânse
şi publicate de Gr. Antipa (1909) şi de M. Băcescu (1947).
Primele cercetări ştiinţifice asupra peştilor din ţara noastră au fost
făcute de Ferdinand Marsigli (1658-1730), inginer militar topometrist, care a
stat mult timp la Ada-Kaleh, studiind peştii şi pescăriile din zona
cataractelor Dunării. În lucrarea sa “Danubius pannonico-mysicus” (1726)
el descrie şi desenează 42 specii, din care 5 de sturioni.
J. Fridvalsky, în anul 1767, citează 4 genuri de peşti din
Transilvania, J. Benky, în 1778, descrie 19 specii din Ardeal iar I. Reisinger,
în 1830, dă o listă mai mare cu peşti din Ardeal în cadrul căreia s-au
strecurat însă şi unele erori.
A. Nordmann, în 1840, publică o lucrare în care descrie 173 specii
de peşti din Marea Neagră şi fluviile care se varsă în ea, indicând despre
unele specii că ar trăi şi în cursul inferior al Dunării.
În anul 1818, J. Leonhard, profesor la un gimnaziu din Sibiu, publică
lucrarea “Manual pentru promovarea cunoştinţelor asupra Ardealului” în
care semnalează prezenţa a 21 specii de peşti din Transilvania, dându-le
Obiectul şi istoricul ihtiologiei 17

denumirile latine şi populare. Tot el descrie pentru prima dată mreana

vânătă, fără a-i da însă un nume ştiinţific.
Ihtiologia ca ştiinţă de sine stătătoare s-a conturat în ţara noastră
abia în primul deceniu al sec. al XX-lea, întemeietorul ei fiind considerat
renumitul naturalist şi hidrobiolog Grigore Antipa (1867-1944). Dotat cu un
dezvoltat spirit de cercetare, cunoscător competent al reţelei noastre
hidrografice şi al vieţii din bazinele acvatice, el a reuşit să împletească
strâns cercetarea teoretică cu activitatea practică dusă în cadrul pescăriilor
ţării.
În anul 1893, Antipa începe studierea şi organizarea pescăriilor
României. În perioada 1893-1901 publică primele lucrări asupra pescăriilor,
iar în 1905 primele două lucrări de ihtiologie, una despre sturionii Mării
Negre şi migraţiile lor, iar alta despre clupeidele din nord-vestul Mării Negre
şi din cursul inferior al Dunării. Lucrarea fundamentală a lui Antipa este
“Fauna ihtiologică a României” (1909) în care sunt descrise detaliat 72
specii de peşti osoşi, 2 specii de cyclostomi, precum şi 14 hibrizi. Spre
deosebire de înaintaşii săi, care s-au rezumat la simple menţionări de
specii şi localităţi, Antipa prezintă amănunte cu privire la biologia şi
răspândirea peştilor, precum şi figuri foarte bune.
Datele biologice ale lui Antipa se bazează atât pe cercetări proprii,
cât şi pe informaţii de la pescari. În 1916, publică volumul “Pescăria şi
pescuitul în România” în care cuprinde şi aspecte cu privire la biologia unor
specii de peşti.
Un merit deosebit îi revine lui Antipa pentru înfiinţarea şi
dezvoltarea Muzeului de Istorie Naturală din Bucureşti, unul din cele mai
frumoase din Europa, care în prezent îi poartă numele, muzeu în cadrul
căruia a fost organizată o bogată colecţie ihtiologică. Tot lui Antipa i se
datorează de asemenea înfiinţarea unui serviciu biologic al pescăriilor
(1932), suportul viitorului Institut de Cercetări Piscicole ce va fi înfiinţat în
anul 1940, ca şi înfiinţarea şi organizarea în anul 1932 a Institutului
Biooceanografic de la Constanţa.
Un alt naturalist român, contemporan cu Antipa, care a adus un
însemnat aport la dezvoltarea ihtiologiei din ţara noastră a fost Ion Borcea
(1879-1936). El s-a ocupat în mod deosebit de studiul ihtiofaunei Mării
Negre, cele mai importante lucrări făcând referire la migraţiile unor specii
din Marea Neagră, la sistematica şi distribuţia geografică a gobiidelor şi
mugilidelor din Marea Neagră, precum şi la ecobiologia unor familii de peşti
mai puţin studiate (clupeide, bleniide, labride).
În 1929, Borcea reuşeşte să fondeze Staţiunea Zoologică Marină de
la Agigea, unitate ştiinţifică cu un rol extrem de important în desfăşurarea
lucrărilor de ihtiologie şi de hidrobiologie marină.
Cei doi mari savanţi, Gr. Antipa şi I. Borcea, au format o veritabilă
şcoală românească de ihtiologie. Lor le-a urmat o pleiadă de cercetători, cu
contribuţii remarcabile în domeniu, precum O. Necrasov, A. Antoniu-
18 IHTIOLOGIE

Murgoci, Th. Buşniţă, D. Călugăreanu, E. Lupu, E. Pora, C. Antonescu,

Ec. Popescu, M. Niculescu-Duvăz, V. Leonte, C. Motaş, T. Nalbant şi
P. Bănărescu. Dintre toţi cei enumeraţi, Petru Bănărescu este cel mai
prodigios, opera sa fiind bine cunoscută şi peste hotare. Cea mai
importantă contribuţie a sa este volumul XIII (Pisces, Osteichthyes) din
lucrarea “Fauna RPR”, apărută în anul 1964.
Elev şi apoi colaborator al lui Borcea a fost şi profesorul universitar
Sergiu Cărăuşu (1907-1997). Numele lui se înscrie în istoria ihtiologiei
româneşti prin elaborarea primului tratat de ihtiologie, în anul 1952, unanim
apreciat în ţară şi peste hotare pentru valoarea sa ştiinţifică.
Eminent dascăl şi cercetător a fost profesorul universitar Dumitru
Bogatu (1924-1992). De numele său se leagă dezvoltarea învăţământului
superior în domeniul acvaculturii şi pescuitului. Ani în şir a fost decan al
Facultăţii de Industrii Alimentare, Acvacultură şi Pescuit, apoi şeful catedrei
de specialitate din aceeaşi facultate, la Universitatea ”Dunărea de Jos” din
Galaţi. Zeci de promoţii de ingineri piscicoli s-au format sub îndrumarea sa.

* * *

Dată fiind importanţa sa teoretică şi practică în pregătirea viitorilor

specialişti din sectorul pescăresc, Ihtiologia a fost introdusă în planul de
învăţământ al specializării “Pescuit şi acvacultură” din cadrul Universităţii
“Dunărea de Jos” din Galaţi precum şi la alte universităţi din ţară. Această
disciplină urmăreşte să pună la îndemâna studenţilor noţiuni complexe de
morfologie, anatomie, fiziologie, sistematică şi ecobiologie la speciile de
peşti cu valoare economică şi ştiinţifică, necesare disciplinelor aplicative
precum Acvacultura, Tehnica pescuitului, Amenajări piscicole,
Ihtiopatologie etc.