Victor Ciocarlan - Zoologia Vertebratelor-Clasa Amphibia

–1–
Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Biologie şi Pedologie
Departamentul Biologie şi Ecologie
Victor Ciocârlan, Veaceslav Purcic
Zoologia vertebratelor
Clasa Amphibia
(suport de curs)
Chişinău
CEP USM, 2022
–2–
CZU 597.6(075.8)
C 51
Victor Ciocârlan, doctor în biologie, conferenţiar universitar

Veaceslav Purcic, doctor în biologie, conferenţiar universitar
Recenzenţi:
Aurelia Crivoi, doctor habilitat în biologie, profesor
universitar
Iurie Bacalov, doctor în biologie, conferenţiar universitar
Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii din

Republica Moldova
Zoologia vertebratelor. Clasa Amphibia: Îndrumar metodic.
/ Victor Ciocârlan, Veaceslav Purcic; Universitatea de Stat din
Moldova, Facultatea de Biologie şi Pedologie, Departamentul
Biologie şi Ecologie. - Chişinău: CEP USM, 2022.
- 153 p. 41 fig., 4 tab.
Bibliogr.: p. 148-152 (52 tit.).
ISBN 978-9975-159-14-2.
CZU 597.6(075.8)
C 51
ISBN 978-9975-159-14-2.
© USM, 2022
© Victor Ciocârlan, 2022
© Veaceslav Purcic, 2022
–3–
Cuprins
INTRODUCERE .................................................................... 7
Unitate de conţinut I. Particularități

biologice, ecologice și sistematice ale Clasei 12
Amphibia ............................................................................
1.1. ISTORICUL CERCETĂRILOR .................................. 12
1.2. CARACTERISTICA GENERALĂ A CLASEI
17
AMPHIBIA ........................................................................
1.3. ASPECTE GENERALE ALE CLASEI AMPHIBIA ..... 23
1.4. SISTEMATICA AMFIBIENILOR CONTEMPORANI 29
1.4.1. Broasca brună de pământ - Pelobates fuscus

34
Laurenti, 1768 ............................................................
1.4.2. Broasca râioasă brună - Bufo bufo
37
Linnaeus, 1758 ...........................................................
1.4.3. Broasca râioasă verde - Bufotes viridis
40
(Bufo viridis) Laurenti, 1768 ...................................
1.4.4. Buhaiul de baltă cu burta roşie (Izvoraș cu
43
burta roşie) - Bombina bombina Linnaeus, 1761
1.4.5. Buhaiul de baltă cu burta galbenă
(Izvoraș cu burta galbenă) - Bombina variegata 46
Linnaeus, 1758............................................................
1.4.6. Broasca mare de lac - Pelophylax ridibundus
48
(Rana ridibunda) Pallas, 1771 ................................
1.4.7. Broasca mică verde - Pelophylax lessonae
52
(Rana lessonae) Camerano, 1882 ...........................
1.4.8. Broasca roşie de munte - Rana temporaria
55
Linnaeus, 1758) ........................................................
1.4.9. Broasca roşie de pădure - Rana dalmatina
58
Bonaparte, 1838 ........................................................
–4–
1.4.10. Brotăcel (Buratec) - Hyla arborea
61
Linnaeus, 1758) .........................................................
1.4.11. Salamandra - Salamandra salamandra
64
Laurenti, 1758 ............................................................
1.4.12. Tritonul comun - Lissotriton vulgaris
66
(Triturus vulsaris) Linnaeus, 1758 .......................
1.4.13. Tritonul cu creastă - Triturus cristatus
70
Laurenti, 1768 ............................................................
1.5. PARTICULARITĂŢI DE STRUCTURĂ MORFO-

74
LOGICĂ A AMFIBIENILOR .............................................
1.5.1. Aspecte morfologice ....................................... 74
1.5.2. Aspectul extern ............................................... 79
1.5.3. Tegumentul la amfibieni ............................... 80
Unitate de conţinut II. Particularități

morfo-anatomice ale sistemelor de organe 86
la reprezentanţii clasei Amphibia .......................
2.1. Scheletul amfibienilor ................................. 87
2.1.1. Scheletul axial ................................................. 87
2.1.2. Sternul ............................................................... 90
2.1.3. Scheletul craniului .......................................... 91
2.1.4. Scheletul centurilor şi al membrelor .......... 94
2.2. SISTEMUL MUSCULAR ........................................... 98
2.3. SISTEMUL DIGESTIV .............................................. 101
2.4. SISTEMUL RESPIRATOR ........................................ 106

2.4.1. Sistemul respirator pulmonar ...................... 107
2.4.2. Orificiile nazale (fosele nazale) ................... 108
2.4.3. Laringele ........................................................... 108
2.4.4. Plămânii ............................................................ 109
–5–
2.5. SISTEMUL CIRCULATOR ........................................ 113
2.5.1. Sângele .............................................................. 114
2.5.2. Vasele sangvine ............................................... 116
2.5.3. Inima ................................................................. 117
2.5.4. Sistemul circulator arterial la amfibieni ... 119
2.5.5. Sistemul circulator venos la amfibieni ....... 121
2.6. SISTEMUL EXCRETOR ............................................ 125
2.7. SISTEMUL GENITAL ................................................ 129

2.7.1. Sistemul genital la amfibieni ........................ 130
2.7.2. Dezvoltarea embrionară la amfibieni
133
(Ecaudata) ...................................................................
2.8. SISTEMUL NERVOS ................................................. 137

2.8.1. Sistemul nervos la amfibieni ........................ 139
Lucrul individual ......................................................... 143
AUTOEVALUARE - RĂSPUNSURI ...................................... 145
BIBIOGRAFIE ....................................................................... 148
–6–
Introducere
Ştiinţa despre amfibieni poartă denumirea şi de
Batrachologie. Aceasta reprezintă o ramură indispensabilă a
Zoologiei vertebratelor. Ca obiect de studiu a batracologiei sunt
formele contemporane şi fosile de amfibieni ecaudaţi, amfibieni
caudaţi şi formele apode, reprezentate de Cecelidae. Deseori,
batracologia, este prezentată ca parte componentă a unei alte
disciplini – Herpetologia, obiect de studiu a căreia sunt amfibiile
şi reptilele.
Denumirea de Amphibia provine de la grecescul ἀμφίβιος,
amphíbios, ceea ce în traducere înseamnă mod de viaţă dublu.
Strămoşii amfibienilor contemporani, acum aproximativ
350 milioane de ani în urmă, au fost primele vertebrate ce au
cucerit mediul terestru de viaţă, totodată păstrând o strânsă
legătură cu mediul acvatic.
Amfibienii reprezintă organisme vertebrate semi-acvatice
acvatice, sau terestre, reprezentate pe larg în diferite habitate
umede. Multe specii de amfibii posedă adaptări morfo-fiziologice
şi comportamentale ce le permit supravieţuirea în deşerturi, în
coroanele arborilor, în substrat sau chiar în regiuni cu fluctuaţii
mari de temperaturi.
La momentul actual, Clasa Amphibia, include aproximativ
4600 specii grupate în 3 ordine cu aproximativ 30 familii.
Amfibienii caudaţi (ord. Caudata = Urodela) include
aproximativ 300 specii, Amfibienii Ecaudaţi (ord. Ecaudata =
Anura = Salientia) include aproximativ 4000 specii şi Amfibienii
Apozi (ord. Apoda = Gymnophiona) care include aproximativ
300 specii.
Răspândirea amfibienilor pe Terra este determinată de un
şir de factori abiotici şi biotici. Principalii factori abiotici ce
influenţează răspândirea amfibiilor sunt temperatura, umiditatea,
aciditatea şi salinitatea mediului înconjurător.
–7–
Reprezentanţii ordinului Ecaudata (Anura) pot fi consideraţi
specii cosmopolite, fiind întâlnite pe toate continentele cu
excepţia Antarctidei.
Ordinul Caudata (Urodela) este reprezentat prin tritoni,
salamandre, ambistome, sirene şi protei. Majoritatea caudatelor
sunt forme primitive. Arealul include zona temperată a Eurasiei,
zona Mediteraneană, nordul Africii, China, sudul Americii de
Nord, America Centrală şi nordul Americii de Sud.
Reprezentanţii ordinului Apoda (Gymnophiona) sunt lipsiţi
de membre şi centuri, având un corp serpentiform (vermiform),
la exterior inelat. Sunt răspândite în Asia, Africa, America,
Malaiezia şi Filipine.
Pe teritoriul Republicii Moldova se întâlnesc doar
reprezentanţi ai ordinelor Caudata (3 specii) şi Ecaudata
(11 specii) (Mediul ambiant; Nr. 3(75) Iunie, 2014).
Conform datelor propuse de American Museum of Natural
History, compartimentul Amphibian Species of the World,
an Online Reference, clasa amfibiilor contemporane include
3 ordine cu aproximativ 7799 specii.
Conform datelor aceluiaşi site, ordinului Anura îi revin
6876 specii, ordinului Caudata – 716 specii, iar ordinului
Gymnophiona – 207 specii.
Suportul de curs “Zoologia vertebratelor. Clasa Amphibia“
propus în atenţia Dumneavoastră, reprezintă o parte componentă,
indispensabilă a cursului “Zoologia vertebratelor“ predat
studenţilor Facultăţii Biologie şi Pedologie a Universităţii de
Stat din Moldova.
–8–
Date privind titularul de disciplină:
Nume, Prenume: Ciocârlan Victor
E mail: vciocarlan@yahoo.com
Date privind disciplina:
Anul de studii: I
Semestrul: 2
Practica de iniţiere: Perioada de vară: iunie - iulie
Planul de învăţământ:
Ore total:
Nr. credite
Evaluarea
Semestrul
Forma de inclusiv
Total
învățământ
С S L Li
frecvență la zi II 180 30 60 90 examen 6
frecvență redusă II 150 12 12 90 examen 5
Practica de iniţiere II 20 colocviu 6
C - Curs; S - Seminar; L - Laborator; Li - Lucrul individual;
Repartizare ore Amfibia

Curs, Laborator şi Lucrul individual
Ore la curs Ore laborator Lucrul individual

4 8 12
Obiectivele disciplinei:
• Studiul sistematicii şi a sistemelor de organe la

Obiectiv vertebratele contemporane în plan filogenetic,
general: evolutiv, comparativ, anatomic şi morfo-
fiziologic.
–9–
• Studiul sistematicii amfibienilor contemporani.
• Studiul morfologic, anatomic şi fiziologic al
Obiective principalelor grupe de amfibieni.
specifice:
• Studiul ecologic şi etologic (comportamental) al
amfibienilor.
Competenţe acumulate după parcurgerea disciplinei:
• Dezvoltarea deprinderilor de cercetare şi analiză;
• Cunoașterea modului de utilizare a unor medii
informaţionale de lucru în domeniul disciplinei;
• Cunoașterea particularităţilor generale de structură a
amfibienilor;
• Cunoaşterea particularităţilor morfo-anatomice şi
fiziologice a ordinelor de amfibieni în particular;
• Cunoaşterea particularităţilor morfo-anatomice şi fizio-
logice comparative ale grupelor ecologice de amfibieni;
• Manifestarea unui mod de gândire creativ, în structurarea
și rezolvarea sarcinilor de lucru;
• Manifestarea disponibilității de a evalua / autoevalua
activități practice.
Structura cursului:
Suportul de curs “Zoologia vertebratelor. Clasa Amphibia:
Îndrumar metodic“ este alcătuit din 17 compartimente. Fiecare
capitol reprezintă evoluţia filogenetică, structura morfo-anatomică
şi fiziologică a unui sistem de organe al vertebratelor.
Suportul de curs include următoarele compartimente:
• Introducere
• Uniteate de conţinut I. Particularități biologice, ecologice și
sistematice ale Clasei Amphibia
• 1.1. Istoricul cercetărilor
– 10 –
• 1.2. Caracteristica generală a clasei Amphibia
• 1.3. Aspecte generale ale clasei Amphibia
• 1.4. Sistematica amfibienilor contemporani
• 1.5. Particularităţi de structură morfologică a amfibienilor
• Unitate de conţinut II. Particularități morfo-anatomice ale
sistemelor de organe la reprezentanţii clasei Amphibia
• 2.1. Scheletul amfibienilor
• 2.2. Sistemul muscular
• 2.3. Sistemul digestiv
• 2.4. Sistemul respirator
• 2.5. Sistemul circulator
• 2.6. Sistemul excretor
• 2.7. Sistemul genital
• 2.8. Sistemul nervos
• Lucrul individual
• Autoevaluare - Răspunsuri
• Bibliografie
Deoarece suportul de curs este parte componentă şi
indispensabilă a cursului “Zoologia vertebratelor“, autoevalua-
rea, pretestarea şi testarea finală a cunoştinţelor se efectuează în
cadrul acestuia.
Sunt aplicate: evaluarea iniţială; evaluări curente; evaluarea
finală. La începutul cursului se efectuează o autoevaluare
pe materialul precedent pentru a determina nivelul de
pregătire a studenţilor.
Evaluarea finală se realizează în cadrul examenului
la “Zoologia vertebratelor“ prin testare la calculator cu
itemi de diferit nivel cognitiv, distribuiţi conform matricei
de specificaţie.
– 11 –
Unitate de conţinut I
Particularități biologice, ecologice și

sistematice ale Clasei Amphibia
Obiective de referinţă:
La finele studiului acestei unităţi de conținut, studenţii:
• Vor putea defini: - Aspectele generale, morfo-
anatomice, fiziologice şi adaptive ale amfibienilor. -
Arealul şi particularităţile adaptive.
• Studenţii vor putea să analizeze: - Trăsăturile generale,
specifice pentru fiecare grup taxonomic. - Originea
şi particularităţile sistematice ale amfibienilor
contemporani.
• Studenţii vor clasifica: - Poziţia taxonomică a
amfibienilor în lumea cordatelor. - Sistematica
amfibienilor contemporani, ordinile şi familiile clasei
Amphibia.
• Studenţii vor analiza: - Structura sistemelor de organe
la amfibieni. - Funcţionarea sistemelor de organe în
parte şi în ansamblu.
• Studenţii vor generaliza: - Interrelaţiile între
sistemele de organe, reglarea funcţiilor organismului
şi interrelaţiile acestuia cu mediul ambiant.
1.1. ISTORICUL CERCETĂRILOR

Istoricul dezvoltării batracologiei ca ştiinţă, este indispen-
sabil, legată de dezvoltarea herpetologiei, fiind una din ramurile
acesteia. La fel ca multe științe naturale, Herpetologia, îşi are
începutul cu Aristotel (384 – 322 î.Hr.).
Aristotel a fost unul din primii care a compilat datele despre
amfibieni și reptile, afirmând, în special, că șerpii au doar un
– 12 –
singur plămân, că la unele viperide se întâlneşte viviparia
(ulterior confirmată în secolul XX).
Apoi, urmează o perioadă de stagnare de aproape 2000 de
ani, când informațiile autorilor antici au fost elucidate în mare
parte eronat.
Fondatorul taxonomiei lumii vii, Carolus Linnaeus (1707-
1778), a grupat tetrapodele inferioare într-o clasă aparte –
Amphibia – cu trei ordine, dintre care unul a fost sistematizat
greşit. Ordinul Reptilia a inclus genurile Testudo (țestoase),
Draco (șopârlele zburătoare), Lacerta (șopârle, crocodili și
salamandre) și Rana (amfibieni fără coadă). La ordinul Serpentes
au fost atribuite genurile Crotalus, Boa, Coluber, Anguis,
Amphisbaena și Coecilia, adică toți șerpii, amfibienii apozi și
șopârlele. În total, Carolus Linnaeus, a sistematizat 215 specii
de amfibieni și reptile.
Prima lucrare științifică herpetologică, poate fi considerată
teza de doctor al lui Joseph Nicolaus Laurenti (1735-1805)
prezentată public în 1768. În această lucrare, toate târâtoarele,
cu excepția broaştelor țestoase, sunt denumite reptile fiind
împărțite în ordinile Salientia (amfibieni fără coadă), Gradieritia
(amfibieni caudaţi și șopârle) și Serpentia (amfibieni apozi,
șopârle apode şi șerpi).
A. Bronyar (anul 1800), pentru prima dată, a grupat broaștele
râioase, broaștele arboricole, broaștele de lac și salamandrele
într-un singur ordin. Pierre Andre Latrei (anul 1801), pentru prima
dată, a sistematizat amfibieni și reptilele în clase independente.
Savantul Andre Marie Constant Dumeril și asistentul său
Gabriel Bibron în perioada anilor 1837-1854 au publicat o lucrare
în care, conform materialelor Muzeului de Istorie Naturală din
Paris, au oferit o imagine de ansamblu a tuturor speciilor de
reptile din lume. Numărul speciilor de reptile la această perioadă
a atins cota de 846, fiind de aproape patru ori mai mare decât cel
propus de Carolus Linnaeus cu un secol mai devreme.
– 13 –
În perioada 1882-1896, în baza colecţiei Muzeului Britanic
din Londra, savantul George Albert Bulenger (1858 - 1937)
publică un tractat ştiinţific în care sunt elucidate toate speciile
de amfibii şi reptile de pe Terra cunoscute la sfârşitul sec. XIX.
La această perioadă, numărul de specii de amfibii şi reptile a
atins valoarea de 5151 specii.
Eghid Schreiber (1836-1913) în lucrarea sa „Herpetologia
europea”, publicată în două ediții (1875 şi 1912) a dat o imagine
completă, de ansamblu, a faunei herpetologice a Europei.
Cel mai mare herpetolog al Americii este considerat Edward
Drinker Соре (1840-1897) care a publicat rapoarte privind fauna
herpetologică din America.
Robert Friedrich Wilhelm Mertens (1894-1975) a fost autorul
a peste 500 de lucrări, printre care şi monografii legate de fauna
herpetologică europeană. În colaborare cu H. Vermut (1961)
este autorul determinatorului crocodililor și broaștelor țestoase
din lume.
Prima relatare ştiinţifică asupra herpetofaunei din România
este efectuată de către Luigi Ferdinando Marsigli care, într-o
lucrare monografică publicată în anul 1744, prezintă în detaliu
ponta unei ţestoase de apă dulce (Emys orbicularis) găsită pe
valea Dunării.
Emerich (Imre) Frivaldszky von Frivald (1799-1870)
este primul cercetător care studiază fauna herpetologică din
România, cu precădere a zonei Transilvaniei, publicând în
1823 „Monographia Serpentum Hungariae”, în care sunt
menţionate o serie de specii de reptile din ţinutul Transilvaniei
şi din Ungaria.
În a doua jumătate a secolului XIX, savantul naturalist Eduard
Albert Bielz (1827-1898) publică o serie de lucrări ce conţin
date importante referitor la răspândirea majorităţii reptilelor din
Transilvania.
– 14 –
Un loc de frunte în studiile herpetofaunei din România i se
atribuie lui Lajos Méhely (1862-1952). Savantul, pentru prima
dată, menţionează posibilitatea apariţiei hibrizilor între speciile
de buhai de baltă (Bombina bombina şi Bombina variegata)
pe teritoriul Transilvaniei. Paralel, sun realizate studii asupra
broaştelor brune şi a viperei de stepă (Vipera ursinii).
Bazele cercetărilor herpetologice din România au fost puse
de savantul zoolog Constantin Kirițescu (1876-1965) odată cu
publicarea lucrării “Cercetări asupra faunei herpetologice a
României”. În această lucrare este efectuată analiza speciilor de
amfibii şi reptile din România, totodată fiind elucidate aspectele
sistematice şi zoogeografice.
Constantin Kirițescu, pentru prima dată, menţionează
prezenţa şarpelui de nisip (Eryx jaculus) pe teritoriul României
(1903). În aceiaşi perioadă, este descrisă o nouă subspecie de
triton, care ulterior va fi separată ca specie aparte – Tritonul
dobrogean (Triturus dobrogicus).
La 1929, savantul Raul Călinescu (1901-1970), după un amplu
studiu efectuat pe teritoriul României, publică cartea “Manual
pentru colectarea și determinarea amfibiilor și reptilelor din
România”. În această lucrare sunt prezente hărţi ale răspândirii
amfibiilor şi reptilelor, este efectuată analiza zoogeografică şi
ecologică a herpetofaunei României.
Cercetări sistematice şi ecologice asupra amfibienilor
şi reptilelor din România au fost realizate de către savantul
Mihai Băcescu (1908-1999). În lucrările sale, pentru prima dată,
sunt menţionate speciile: Broasca săpătoare (Pelobates syriacus
balcanicus), Vipera comună (Vipera berus) și Vipera de stepă
(Vipera ursinii) în zona Moldovei şi Dobrogei.
Ion Eduard Fuhn (1916-1987) este primul herpetolog
care atrage atenţia asupra importanţei ocrotirii şi conservării
herpetofaunei din România. Publică peste 80 de lucrări științifice
cu referire la biogeografia, sistematica, biologia şi ecologia
amfibienilor şi reptilelor din România. Au fost descrise mai
– 15 –
multe subspecii noi, majoritatea fiind acceptate și în prezent:
Triturus vulgaris ampelensis, Ablepharus kitaibelli stepaneki,
Lacerta trilineata dobrogica şi Lacerta agilis euxinica.
Cele mai importante monografii herpetologice din
România, de până în prezent sunt cele două volume din seria
„Fauna Republicii Populare Române: „Amphibia” (1960)
şi „Reptilia” (1961), ultima fiind publicată în colaborare cu
eminentul savant Ştefan Vancea.
Cartea „Broaște, șerpi, șopârle” publicată sub egida lui
Ion E. Fuhn reprezintă prima tentativă de popularizare a
herpetofaunei, atragerea atenţiei publicului larg asupra necesităţii
ocrotirii acesteia.
Începând cu anii ”90 ai sec. XX, savantul Ioan Ghira, aduce
un aport considerabil în studiul herpetofaunei din România.
O atenţie deosebită este atrasă asupra Viperei cu corn (Vipera
ammodytes), accentuează posibilitatea formării formelor hibride
între Vipera cu corn (Vipera ammodytes ammodytes) și Vipera
comună (Vipera berus berus).
Savantul român Dan Cogălniceanu îşi aduce aportul în
studiul amfibienilor de pe teritoriul României, contribuind
la stabilirea distribuției, biologiei, ecologiei, și conservarea
acestora. În 1997 este publicată monografia „Metode și tehnici
în studiul ecologiei amfibienilor”, iar în anul 2002 – „Ghid de
teren pentru amfibienii din România”.
Fondatorul şcolii de herpetologie şi batracologie pe teritoriul
Republicii Moldova, pe drept, poate fi considerat ilustrul savant,
doctor habilitat, profesor universitar Tudor Cozari.
În lucrările sale ştiinţifice, îndrumări metodice, monografii
şi cărţi de popularizare sunt redate aspectele taxonomice,
zoogeografice, ecologice şi etologice ale comunităţilor de
amfibieni de pe teritoriul Republicii Moldova.
Printre cele mai importante lucrări ştiinţifice publicate, nu pot
fi trecute cu vederea „Strategiile de reproducere ale amfibienilor:
Particularităţi evolutive ecologice şi etologice în ecosistemele
– 16 –
naturale şi antropizate”, „Lumea animală a Moldovei. Peşti,
amfibieni, reptile. Vol. 2”, “Enciclopedie ecologică ilustrată”,
“Cartea Roşie a Republicii Moldova – secţia Batracologie”.
1.2. CARACTERISTICA GENERALĂ A CLASEI AMPHIBIA

Amfibienii sau Batracienii sunt cele mai primitive vertebrate
terestre. Din punct de vedere filogenetic, strămoşii amfibienilor
contemporani sunt consideraţi Ihtiostega (Ichthyostegidae)
apăruţi în apele dulci ale erei paleozoice, pe la sfârşitul perioadei
devoniene cu aproximativ 410–450 milioane ani în urmă.
Acest grup constituie forme de trecere de la peştii crossopterigieni
la amfibienii străvechi.
Primii amfibieni adevăraţi care au cucerit uscatul au apărut
cu aproximativ 350 milioane ani în urmă (Fig. 1).
Figura 1. Aspectul exterior al primelor amfibieni – Ihtiostega

(Ichthyostega).
Termenul de ”amphíbios” provine de la grecescul ”ἀμφί” –
dublu şi ”βιος” – viaţă, ceea ce în traducere înseamnă viaţa la
hotarul a două medii.
Clasa Amphibia reprezintă prima clasă de vertebrate ce au
părăsit mediul acvatic şi au trecut la viaţa în mediul terestru.
Cu toate acestea, amfibienii, păstrează o legătură strânsă cu
mediul acvatic, legătură caracterizată prin realizarea proceselor
reproductive, în exclusivitate, în mediul dat. Aceste particularităţi
reprezintă factorul limitativ al răspândirii amfibienilor pe Terra.
Din punct de vedere sistematic, amfibienii ocupă o
poziţie intermediară între peşti şi vertebratele superioare.
– 17 –
După particularităţile structurale anatomice şi fiziologice,
amfibienii sunt net superiori peştilor, având noi însuşiri adaptive
la un nou mediu de viaţă – mediul terestru.
La amfibieni, apar membrele de tip pentadactil caracteristice
vertebratelor terestre. Membrele sunt slab dezvoltate. La unele
forme membrele s-au redus complect. Ca rezultat, corpul nu
poate fi ridicat de asupra substratului iar amfibienii se deplasează
prin târâre sau salturi.
De la modul de deplasare prin salturi, caracteristic majorităţii
amfibienilor ecaudaţi actuali, provine şi a doua denumire a
clasei – Salienta.
La amfibieni, pentru prima dată, în plan filogenetic, se
formează membrele de tip pentadactil, are loc complicarea
structurii centurilor. Mobilitatea crescută a structurilor anatomice,
în special ale centurilor, permite efectuarea unor mişcări mai
complexe. Acest lucru a permis amfibienilor să cucerească noi
habitate (terestre şi arboricole).
Cu toate acestea, amfibienii, ca primele organisme ce au trecut
la modul de viaţă terestru, păstrează şi trăsături caracteristice
strămoşilor săi acvatici. La acestea se referă dezvoltarea slabă
a plămânilor. Paralel cu respiraţia pulmonară, la amfibieni se
păstrează şi respiraţia cutanee (schimbul de gaze prin piele).
Unele forme de amfibieni primitivi (salamandrele pletodontide)
au pierdut plămânii, metabolismul gazos efectuându-se
doar prin piele.
Tegumentul amfibienilor este nud, bogat în glande secretorii
unicelulare şi pluricelulare care asigură prezenţa unei pelicule
de lichid pe suprafaţa acestuia. Fără prezenţa peliculei de lichid
de pe suprafaţa tegumentului este imposibil metabolismul gazos.
Derivatele tegumentare lipsesc sau sunt slab dezvoltate.
Structura tegumentului, permeabil în ambele direcţii
pentru gaze şi lichide, nu poate asigura o protecţie eficientă a
organismului împotriva deshidratării. Odată cu uscarea pielii se
– 18 –
pierde capacitatea de difuzie a gazelor, şi ca rezultat, scăderea
eficienţei respiraţiei tegumentare.
Cele menţionate, la fel ca şi modul de reproducere exclusiv
în mediul acvatic, reprezintă factorii cheie ai dependenţei
amfibienilor de bazinele acvatice.
Pentru sistemul circulator, este caracteristică prezenţa inimii
formată din trei camere (doua auricule şi un ventricul), a conului
arterial şi trunchiurilor pulmo-cutanee. Aceste structuri asigură
respiraţia dublă (prin plămâni şi piele) a amfibienilor. Totodată,
prezenţa unui singur ventricul şi a conului arterial, nu poate
asigura separarea complectă a sângelui arterial de cel venos.
Acest lucru este legat de adaptarea la două medii diferite de
viaţă – terestru şi acvatic.
Trecerea la mediul terestru de viaţă, în conjunctură cu
respiraţia pulmonară, a dus la formarea în sistemul circulator
a circulaţiei sangvine mici (numită şi circulaţia pulmonară).
La formele larvare şi formele acvatice lipsite de plămâni, sistemul
circulator are particularităţi anatomice comune peştilor.
Mediul semi-terestru de viaţă şi-a lăsat amprenta şi asupra
sistemului excretor. Pentru amfibieni sunt caracteristici rinichii
de tip mezonefrotic, specifici vertebratelor acvatice inferioare.
Rolul acestora este de a evacua din organism surplusul de apă
acumulat în timpul aflării în mediul acvatic.
Sistemul genital, la fel, are particularităţi de structură
anatomică caracteristice formelor acvatice, şi în special
peştilor. Cu mici excepţii, produsele sexuale sunt
eliminate în mediul acvatic, unde are loc fecundarea
externă. Ovulele (asemănător peştilor numite şi icre) nu au
membrane de protecţie care ar împiedica uscarea acestora.
Din această cauză ovulele se pot dezvolta doar în mediul
acvatic. Dezvoltarea post-embrionară, cât şi etapele timpurii,
au loc doar în mediul acvatic.
Larva formată în rezultatul ecluzării din icră, numită şi
mormoloc, posedă particularităţi morfo-fiziologice caracteristice
– 19 –
peştilor. Pe lângă asemănarea în forma corpului, la larvă, este
prezentă respiraţia branhială şi tegumentară, sistem circulator
caracteristic peştilor, circulaţia sângelui venos prin inimă etc.
Pentru a trece la un alt mediu de viaţă (mediul terestru),
larvele amfibienilor necesită procese esenţiale de transformare
– metamorfoza. Ca rezultat, în primul rând, metamorfozei sunt
supuse sistemele respirator, circulator şi locomotor.
La fel ca şi vertebratele primar-acvatice, amfibienii sunt
organisme poichiloterme, temperatura corpului depinzând
de temperatura mediului înconjurător. În mediul acvatic,
oscilaţiile de temperatură nu poartă un caracter vădit, având
un diapazon mic. Apa are o capacitate termică ridicată, fapt ce
contribuie la menţinerea temperaturii constante a organismelor
poichiloterme pe o perioadă mult mai îndelungată comparativ
cu mediul terestru.
În mediul terestru, variaţiile de temperatură au un interval
mult mai mare, ceea ce are un rol nefast asupra organismelor
poichiloterme. Salturile bruşte ale temperaturii, valori prea
ridicate sau prea scăzute, fluctuaţiile de umiditate, duc la inhibarea
proceselor metabolice, şi ca urmare, la trecerea organismelor în
stare de hibernare sau la decesul acestora.
Sistemul nervos central al amfibienilor are aceleaşi regiuni
specifice vertebratelor inferioare acvatice. Cu toate acestea,
trecerea la mediul terestru de viaţă, a avut ca urmare, complicarea
progresivă a unor regiuni ale creierului. Ca rezultat, au avut
loc modificări progresive ale sectorului optic al diencefalului,
sectorului auditiv, a structurii metencefalului.
Caractere generale:
Ca forme terestre, pentru amfibieni, sunt caracteristice:
• diferenţierea corpului în cap, trunchi, regiune caudală şi
membre
• respiraţie pulmonară;
– 20 –
• circulaţie sangvină mică (pulmonară) şi circulaţie
sangvină mare;
• inima cu trei camere;
• membre perechi de tip pentadactil;
• elemente scheletice reduse sau concrescute (micşorarea
masei corpului);
• organ auditiv extern (timpanul).
Ca forme acvatice, pentru amfibieni, sunt
caracteristice:
• piele nudă, lipsa derivatelor tegumentare;
• vascularizarea intensă a tegumentului;
• glande tegumentare, respiraţie tegumentară;
• lamele branhiale la stadiile larvare;
• ciclul reproductiv dependent de mediul acvatic;
• fecundare externă;
• dezvoltare prin metamorfoză.
Autoevaluare
1. Ştiinţa ce se ocupă de studiul amfibienilor se numeşte:
a) Ihtiologie; b) Teriologie; c) Entomologie; d) Batracologie.
2. Primele vertebrate ce au trecut la mediul terestru de
viaţă sunt: a) Chondrichthyes; b) Osteichrhyes; c) Amphibia;
d) Reptilia.
3. Din punct de vedere sistematic, amfibienii ocupă o poziţie
intermediară între: a) Chondrichthyes şi Osteichrhyes;
b) Osteichrhyes şi Reptilia; c) Chondrichthyes şi Amphibia;
d) Amphibia şi Reptilia; e) Osteichrhyes şi Reptilia.
4. Pentru prima dată, la amfibieni: a) Apar branhiile externe;
b) Apar branhiile interne; c) Apar plămânii; d) Apar membrele
de tip pentadactil.
5. Amfibienii, ca primele organisme terestre, păstrează şi
trăsături caracteristice strămoşilor săi acvatici. Acestea
– 21 –
sunt: a) Prezenţa solzilor; b) Respiraţia cutanee; c) Tegument
bogat în glande secretorii; d) Prezenţa liniei laterale la unele
etape ontogenetice.
6. Tegumentul amfibienilor: a) Este nud; b) Este acoperit cu
formaţiuni osificate; c) Este acoperit cu solzi de tip cicloid;
d) Este bogat în glande secretorii; e) Este complet lipsit de
glande tegumentare.
7. La Amfibieni, respiraţia cutanee: a) Are loc doar în mediul
acvatic; b) Are loc doar în mediul terestru; c) Are loc atât în
mediul acvatic cât şi terestru; d) Se efectuează doar în cazul în
care pielea este umedă; e) Se efectuează doar în cazul în care
pielea este uscată.
8. Structura tegumentului la amfibieni: a) Asigură respiraţia
cutanee; b) Este permeabil pentru apă şi gaze în ambele
direcţii; c) Este impermeabil pentru apă şi gaze; d) Participă la
termoreglare.
9. La amfibieni, inima este formată din: a) 2 camere;
b) 3 camere; c) 4 camere; d) 5 camere.
10. Din lista ce urmează, selectaţi caracteristicile ce corespund
amfibienilor ca forme terestre (I) şi amfibienilor ca forme
acvatice (II). Indicați doar literele corespunzătoare:
a) Ciclul reproductiv dependent de mediul acvatic; b) Circulaţie
sangvină mică (pulmonară) şi circulaţie sangvină mare;
c) Dezvoltare prin metamorfoză; d) Diferenţierea corpului în
cap, trunchi, regiune caudală şi membre; e) Elemente scheletice
reduse sau concrescute (micşorarea masei corpului); f) Fecundare
externă; g) Glande tegumentare; h) Inima cu trei camere;
i) Lamele branhiale la stadiile larvare; j) Lipsa derivatelor
tegumentare; k) Membre perechi de tip pentadactil;
l) Organ auditiv extern; m) Piele nudă; n) Respiraţie pulmonară;
o) Respiraţie tegumentară; p) Vascularizarea intensă a
tegumentului.
– 22 –
1.3. ASPECTE GENERALE ALE CLASEI AMPHIBIA
Amfibienii reprezintă primul grup de vertebrate tetrapode
terestre apărute aproximativ cu 450 milioane ani în urmă, în
Devonian. Pe parcursul anilor, au existat perioade în care au
dispărut diferite grupe de organisme, printre acestea enumerându-
se şi forme foarte bine adaptate.
Amfibienii au supravieţuit, populând cea mai mare parte
a uscatului (cu excepţia unor zone de pustiu şi a regiunilor
îngheţate din nord şi sud).
Astfel, reprezentanţii clasei Amphibia s-au dovedit a fi
rezistenţi, cu o plasticitate adaptiv-evolutivă destul de înaltă.
În cursul evoluţiei, amfibienii, au suportat o radiaţie adaptivă
impresionantă, diversitatea strategiilor adoptate pentru
colonizarea uscatului şi obţinerea independenţei faţă de mediul
acvatic nefiind egalată de nici un grup de vertebrate.
Amfibienii sunt vertebrate poichiloterme, cu scheletul
incomplect osificat. Tegumentul lor nud, umed, bogat în glande,
lipsit de formaţiuni epidermale, puternic vascularizat, permite
schimbări gazoase rapide şi intense cu apa şi aerul, la ouă, la
larve şi adulţi. Permeabilitatea tegumentului face ca amfibienii
să fie mai vulnerabili la poluare decât alte grupe de animale.
S-a constatat, că multe specii de amfibieni pot coloniza
deşerturile, elaborând strategii de supravieţuire remarcabile.
Pierderea impermiabilităţii tegumentare şi a solzilor caracteristici
acestuia apare ca o adaptare rezultată în urma selecţiei
naturale. Tegumentul permeabil este util în respiraţie şi în
reglarea osmotică.
Permeabilitatea tegumentară măreşte schimbul de
gaze, apă şi ioni, cât şi evaporarea în scopul termoreglării.
În aer, schimbul de gaze la nivelul tegumentului, se realizează
cu consum energetic minim.
În condiţii extreme, amfibienii îşi pot reduce permeabilitatea
tegumentară datorită unor formaţiuni tegumentare specializate.
– 23 –
Astfel, tegumentul permeabil poate fi considerat mai corect o
specializare la modul de viaţă dublu.
În structura internă a amfibienilor sunt prezente caractere
intermediare între peşti şi reptile. Eritrocitele amfibienilor sunt
de dimensiuni mari, ovale, sunt nucleate. Inima este tricamerală,
formată din două auricule şi un ventricul. La formele adulte,
schimbul de gaze (respiraţia) se efectuează prin plămâni şi
prin piele. La formele larvare, respiraţia este branhială (branhii
interne sau externe).
Organele de simţ sunt specifice organismelor acvatice
inferioare (peşti), cum este linia laterală, prezentă fie numai la
larve în cazul Anurelor, fie atât la larve, cât şi la formele adulte
în cazul Urodelelor. Lipsesc organele copulatoare. La Anure,
fecundarea este externă, la Urodele – internă.
La amfibieni sunt prezente membrele perechi, de tip
pentadactil. Numărul degetelor pe membrele anterioare şi
posterioare variază. Membrele anterioare au câte 4 degete,
iar cele posterioare – câte cinci degete. La Ecaudate (Anura),
membrele posterioare sun mult mai lungi decât cele anterioare,
fiind adaptate la salturi. În funcţie de adaptările la mediul de
viaţă, membrele posterioare la diferite grupe sistematice au
adaptări anatomice predestinate pentru săpat, înot sau căţărat.
La Urodele (Caudata) membrele anterioare şi cele posterioare
sunt egale ca mărime. La speciile predominant acvatice
(genul Rana, genul Bombina), între degetele membrelor
posterioare este prezentă membrana interdigitală care facilitează
înotul (adaptare la deplasarea prin înot în mediul acvatic).
La speciile preponderent terestre (genul Bufo, genul Pelobates),
pe membre sunt prezente structuri sub formă de tuberculi
modificaţi care ajută la îngroparea în sol. La formele arboricole
(genul Hyla) falangele terminale ale membrelor sunt înzestrate
cu ventuze care îi permit să se caţere şi să se fixeze pe plante.
– 24 –
La masculii unor specii de Ecaudate, în perioada de
reproducere, pe membrele anterioare, în regiunea degetului
mare, se dezvoltă sectoare îngroşate ale tegumentului numite
calozităţi nupţiale. Acestea sunt folosite de către masculi în
perioada nupţială pentru fixarea pe spatele femelei (amplexul).
Dezvoltarea larvelor, la amfibieni, are loc doar în mediul
acvatic. Stadiile timpurii ale dezvoltării embrionare, cât şi forma
larvei sunt asemănătoare cu cele ale peştilor. Pentru dezvoltarea
amfibienilor este caracteristică metamorfoza – restructurarea
generală a organismului în legătură cu trecerea la un alt mediu
de viaţă - la cel terestru.
Schimbări cardinale în timpul metamorfozei sunt observate
îndeosebi la amfibienii ecaudaţi (Anura) la care sunt supuse
modificării aproape toate sistemele de organe. Transformările
în metamorfoză ating nu doar aspectul exterior care se schimbă
radical, dar şi sistemele interne. Ca rezultat, transformărilor sunt
supuse tractul digestiv, sistemul respirator, sistemul circulator,
excretor, nervos, senzorial şi locomotor.
Modificări mai puţin vizibile, dar de o importanţă majoră,
se observă şi la amfibienii caudaţi. Transformări minore se
observă doar în aspectul exterior, acesta modificându-se puţin.
În structura internă, ca şi în cazul Ecaudatelor, se observă
modificări esenţiale. Aceste aspecte vor fi elucidate la
compartimentele corespunzătoare din lucrarea dată.
Ciclul de viaţă (ontogeneza), în mare măsură, aminteşte
ciclurile de viaţă ale insectelor acvatice sau terestre cu dezvoltarea
prin metamorfoză complectă. Stadiul larvar de dezvoltare este
obligatoriu acvatic.
Deseori, după aspect, formele larvare se deosebesc
cardinal de cele mature, uneori creându-se impresia că
acestea sunt două organisme diferite (cazul Ecaudatelor).
În rezultatul metamorfozei, larva se transformă practic
în alt organism.
– 25 –
Odată cu răspândirea amfibienilor în diferite zone ale Terrei
(de la Ecuator până la Temperat sau chiar Tundră), popularea
habitatelor cu condiţii abiotice diferite (de la pustiuri şi semi-
pustiuri, câmpii, podişuri, până la zona subalpină) au fost
elaborate diferite strategii de adaptare în vederea reducerii sau
excluderii parţiale a fazei acvatice a dezvoltării larvare.
Complexitatea ciclului de viaţă face ca amfibienii să fie
supuşi influenţei unei game mult mai largi de factori de mediu
abiotic şi biotic decât oricare alt grup de organisme.
Prolificitatea amfibienilor este destul de înaltă. Cu mici
excepţii, amfibienii nu au grijă de urmaşi. Lipsa comporta-
mentului parental (cu unele excepţii), acţiunea nefastă a factorilor
abiotici şi biotici a avut ca urmare mărirea cantităţii de ovule
(icre) depuse în pontă.
Numărul icrelor depuse poate atinge valori de sute sau chiar
mii. De exemplu, femela la Broasca verde (Rana esculenta)
depune între 10 mii şi 18 mii icre, la Brotăcel (Hyla arborea)
până la 1000 icre. Pentru amfibienii caudaţi şi apozi, numărul
icrelor depuse este cu mult mai mic decât la amfibienii ecaudaţi.
Numărul icrelor depuse variază de la 5-15 la apode, până la
câteva zeci sau sute la salamandre şi tritoni (Tab. 1).
Forma pontei la amfibieni este foarte diferită. Îndeosebi, acest
lucru poate fi observat la amfibienii ecaudaţi. Ponta ecaudatelor
poate avea aspect de panglică formată dintr-un singur lanţ de
icre, panglică din mai multe şiruri de icre, panglică răsucită,
glomerule de icre etc. Forma pontei fiecărui grup este specifică,
jucând rol taxonomic.
Amfibienii reprezintă un grup de organisme foarte
vulnerabili la factorii abiotici şi biotici. Populaţiile de amfibieni,
în permanenţă, sunt supuse variaţiilor numerice mari, efectivul
numeric al acestora variind de la an la an. Majoritatea populaţiilor
de amfibieni au capacitatea de a-şi mări sau micşora rapid
efectivul numeric, din care cauză estimările efectuate au manşa
de eroare destul de mare.
– 26 –
Tabelul 1. Numărul de icre în pontă la diferite specii de
amfibieni.
Specia Nr. de icre depuse
Pelophylax esculentus 10 000 – 18 000
Pelophylax ridibundus 5 000 – 10 000
Bufo bufo 1 200 – 7 000
Rana temporaria 800 – 4 000
Hyla arborea până la 1000
Triturus sp. 100 – 600
Phyllomedusa sp. până la 200
Pipa pipa 40 – 100
Rhinoderma darwinii 20 – 30
Siphonops annulatus 5 – 15
Pentru amfibieni, principalii factori abiotici care controlează
răspândirea, sunt umiditatea şi temperatura. Unele specii de
amfibieni, pe parcursul evoluţiei, au elaborat strategii de adaptare
care le permit să supravieţuiască în condiţii ale mediului ambiant
extrem de nefavorabile. Acest lucru le-a permis răspândirea
largă pe globul pământesc.
Amfibienii au un rol important în lanţurile trofice.
Din cauza prezenţei a două stadii de dezvoltare (larvara –
în mediul acvatic şi terestră sau semi-terestră – la formele
adulte), amfibienii contribuie la transferul de energie şi materie
între ecosistemele acvatice şi cele terestre.
Amfibienii au o poziţie aparte în lanţurile trofice. Formele
larvare, din punct de vedere trofic, în marea sa majoritate,
reprezintă organisme fitofage sau detritofage, pe când cele adulte
reprezintă, în marea majoritate, organisme răpitoare. Printre
amfibieni este pe larg răspândit fenomenul de canibalism.
Un rol important îl au amfibienii şi în calitate de
bioindicatori ai stării mediului ambiant. Amfibienii sunt printre
primele organisme care sunt puternic afectate de poluarea
bazinelor acvatice.
– 27 –
Mărirea concentraţiei de metale grele, salinizarea apelor,
schimbarea Ph-ui mediului acvatic, poluarea organică
şi/sau chimică au efecte nefaste asupra populaţiilor amfibienilor.
Prezenţa sau lipsa anumitor specii, starea pontelor şi a larvelor
pot indica gradul de poluare a bazinelor acvatice.
Autoevaluare
1. Amfibienii, ca primul grup de vertebrate terestre, au
apărut în: a) Paleogen; b) Cretacic; c) Jurasic; d) Devonian;
e) Cambrian.
2. Pentru amfibieni, principalii factori abiotici care
controlează răspândirea sunt: a) Umiditatea; b) Lumina;
c) Vântul; d) Temperatura.
3. Strămoşii amfibienilor sunt consideraţi: a) Ichthyostega;
b) Crossopterigii; c) Ihtiomorfa; d) Sauropsida.
4. Selectaţi zonele geografice ce NU SUNT caracteristice
pentru amfibieni: a) Antarctică; b) Arctică; c) Ecuatorială;
d) Subantarctică; e) Temperată; f) Tropicală.
5. La ce grupe de amfibieni se întâlneşte grija faţă de
urmaşi? a) Alytes; b) Bombina; c) Dendrobates; d) Hyla;
e) Lissotriton; f) Phyllobates; g) Salamandra; h) Triturus.
6. La amfibieni, SCHIMBĂRI CARDINALE în timpul
metamorfozei sunt observate la: a) Ordinul Apoda; b) Ordinul
Caudata; c) Ordinul Ecaudata.
7. La amfibieni, modificări MAI PUŢIN VIZIBILE în
timpul metamorfozei se observă la: a) Ordinul Apoda;
b) Ordinul Caudata; c) Ordinul Ecaudata.
8. Amfibienii iernează: a) Migrând în zone climaterice calde;
b) Prin anabioză la fundul bazinelor acvatice; c) Iernează activ;
d) Pier, supravieţuind numai formele larvare anabiotice.
– 28 –
9. Dezvoltarea amfibienilor ecaudaţi are loc prin:
a) Metamorfoză în mediul acvatic; b) Direct pe uscat; c) Nasc
pui vii; d) Se reproduc prin hermafroditism.
10. La ce grupe de amfibieni are loc reducerea complectă
a membrelor? a) Anura; b) Caudata; c) Chelonia;
d) Gymnophiona; e) Polypteri; f) Selachiformes; g) Squamata.
1.4. SISTEMATICA AMFIBIENILOR CONTEMPORANI

Amfibienii reprezintă grupul de vertebrate cu cel mai mic
număr de specii. Actualmente, sunt cunoscute aproximativ
4600 specii grupate în trei subdiviziuni: Ordinul Apoda
(Gymnophiona); Ordinul Caudata (Urodela) şi Ordinul Ecaudata
(Anura sau Salienta).
Ordinul Apoda (Gymnophiona) include aproximativ
300 specii de amfibieni primitivi, cu adaptări specifice condiţiilor
de viaţă. În rezultatul adaptărilor regresive, la reprezentanţii
acestui ordin, s-au redus centurile scapulară şi pelviană,
membrele anterioare şi posterioare.
Forma corpului este vermiformă, la exterior segmentată,
asemănându-se mai mult cu viermii inelaţi. În plan filogenetic,
reprezentanţii ordinului Apoda sunt strămoşii amfibienilor cu
cuirasă (Placodermi).
În prezent, se întâlnesc doar în zonele tropicale şi subtropicale,
ducând un mod de viaţă semi-subteran. Reprezentanţii tipici
din acest ordin sunt Cecelidele (Caeciliidae) – Ichthyophis
glutinosus, Syphonops annulatus etc.
Ordinul Caudata (Urodela) cuprinde aproximativ
300 specii de amfibieni caudaţi. Reprezentanţii acestui ordin
posedă un şir de caractere primitive care îi apropie de strămoşii
săi Ihtiostegieni. Corpul alungit, diferenţierea sectorului caudal,
prezenţa membrelor de tip pentadactil relativ slab dezvoltate,
reduse parţial la unele grupe, nu permit ridicarea corpului de
– 29 –
asupra substratului. Se întâlnesc în exclusivitate în emisfera
nordică, în regiunile temperate. Reprezentanţii tipici sunt
Salamandrele (genul Salamandra) şi Tritonii (genul Triturus).
Ordinul Ecaudata (Anura sau Salienta) este cel mai
numeros, cuprinzând aproximativ 4000 specii de amfibieni.
Din punct de vedere anatomic şi fiziologic, reprezentanţii acestui
ordin sunt cei mai înalt organizaţi, posedând particularităţi
adaptive progresive. Membrele bine dezvoltate, cele posterioare
mult mai lungi decât cele anterioare, le permit deplasarea rapidă
în mediul acvatic prin înot, iar în mediul terestru – prin salturi
(de unde şi denumirea de Salienta – săritoare) (Fig. 2, 3).
Comparativ cu ordinele precedente au o răspândire mult
mai largă, întâlnindu-se pe toate continentele cu excepţia
Antarctidei. S-au adaptat la viaţa în habitatele acvatice dulcicole,
semi-acvatice, terestre şi arboricole. Reprezentanţii tipici sunt
Rana ridibunda şi Hyla arborea.
La momentul actual, pentru teritoriul Republicii Moldova sunt
descrise 10 specii de amfibieni ecaudaţi şi 3 specii de caudate.
Tritonul comun (Lissotriton vulgaris) şi Tritonul cu creastă
(Triturus cristatus) sun specii caracteristice pentru Republica
Moldova, pe când Salamandra (Salamandra salamandra)
este o specie premontană care, tipic, se întâlneşte în Carpaţii
României şi Ucrainei.
În perioada de primăvară, cu viiturile din Carpaţi, Salamandra
poate nimeri în râurile din nordul Republicii Moldova (raionul
Briceni şi Ocniţa). Cu părere de rău, din cauza condiţiilor
climaterice necorespunzătoare salamandrele nu supravieţuiesc
în habitatele acvatice şi terestre din regiunile corespunzătoare.
Lista speciilor şi poziţia taxonomică de amfibieni
caracteristici pentru Republica Moldova este reprezentată în
continuare (Tab. 2, 3).
În Cartea Roşie a Republicii Moldova (Ediţia a III-a) sunt
incluse 7 specii de ecaudate şi 2 specii de caudate (Tab. 4).
– 30 –
Figura 2. Poziţia amfibienilor în taxonomia generală.
Figura 3. Sistematica generală a clasei Amphibia.
– 31 –
Tabelul 2. Specii de ecaudate întâlnite pe teritoriul Republicii Moldova.
Nr. Denumirea română Denumirea latină

1. Broasca brună de pământ Pelobates fuscus Laurenti, 1768
2. Broasca râioasă brună Bufo bufo Linnaeus, 1758
3. Broasca râioasă verde Bufotes viridis (Bufo viridis) Laurenti, 1768
4. Buhai de baltă cu burta roşie Bombina bombina Linnaeus, 1761
5. Buhai de baltă cu burta galbenă Bombina variegata Linnaeus, 1758
6. Broasca mare de lac Pelophylax ridibundus (Rana ridibunda) Pallas, 1771
7. Broasca mică de lac Pelophylax lessonae (Rana lessonae) Camerano, 1882
– 32 –
8. Broasca roșie de munte Rana temporaria Linnaeus, 1858
9. Broasca roșie de pădure Rana dalmatina Bonaparte, 1838
10. Brotăcel Hyla arborea Linnaeus, 1758
Tabelul 3. Specii de caudate întâlnite pe teritoriul Republicii Moldova.
1. Denumirea română Denumirea latină
2. Salamandră Salamandra salamandra Laurenti, 1758
3. Triton comun Lissotriton vulgaris (Triturus vulgaris) Linnaeus, 1758
4. Triton cu creastă Triturus cristatus (Laurenti, 1768)
Tabelul 4. Lista speciilor de amfibieni incluşi în Cartea Roşie a Republicii Moldova,
Ediţia a III-a, 2015.
Nr. Denumirea latină Denumirea română
Familia Pelobatidae
1. Pelobates fuscus Laurenti, 1768 Broasca brună de pământ
Familia Bufonidae
2. Bufo bufo Linnaeus, 1758 Broască râioasă brună
Familia Discoglossidae
3. Bombina bombina Linnaeus, 1761 Buhai de baltă cu burta roşie (Izvoraș cu burta roşie)
Buhai de baltă cu burta galbenă (Izvoraș cu burta
4. Bombina variegata Linnaeus, 1758
– 33 –
galbenă)
Familia Hylidae
5. Hyla arborea Linnaeus, 1758 Brotăcel
Familia Ranidae
6. Rana dalmatina Bonaparte, 1838 Broască roşie de pădure
7. Rana temporaria Linnaeus, 1758 Broască roşie de munte
Familia Salamandridae
8. Triturus cristatus (Laurenti, 1768) Triton cu creastă
9. Lissotriton vulgaris (Triturus vulgaris) Linnaeus, 1758 Triton comun
1.4.1. Broasca brună de pământ - Pelobates fuscus
Laurenti, 1768
Ierarhia taxonomică:
https://www.itis.gov
Clasă Amphibia
Ordin Anura
Familie Pelobatidae Bonaparte, 1850
Gen Pelobates Wagler, 1830
Specie Pelobates fuscus Laurenti, 1768
• Răspândire. Europa centrală şi de est, Franţa, Germania,
Danemarca, extremitatea sudică a Suediei până în Caucaz şi
centrul Kazakhstanului (Fig. 4).
• Morfologie. Corpul este îndesat, de dimensiuni medii.
Capul este convex cu o protuberanţă caracteristică, bombat
în spatele ochilor. Botul este rotunjit, ochii sunt mari,
proeminenţi, cu pupila verticală. Noaptea pupila este
rotundă, la lumină revenind la forma iniţială. Timpanul
lipseşte. Tegumentul este neted. Membrele posterioare sunt
relativ scurte şi robuste. Caracteristică este dezvoltarea
tuberculului metatarsal intern, care este foarte mare,
comprimat, ca o lopată. Acesta este folosit pentru a se îngropa
în sol. Coloritul este extrem de variabil. Dorsal, poate fi gri,
maro-deschis sau gălbui cu pete mici de un brun-închis,
care se pot contopi formând pete mari, uneori dungi late,
în zig-zag. Uneori, pe laturi şi dorsal, apar pete roşii-
– 34 –
portocalii. Ventral, coloritul, este alb-cenuşiu, uniform.
Masculii nu au saci rezonatori şi nici calozităţi nupţiale, sunt
în general mai mici decât femelele, posedă o glandă mare,
ovoidală pe partea dorsală a antebraţului.
Figura 4. Arealul Broaştei brune de pământ - Pelobates

fuscus Laurenti, 1768.
https://lumeaanimalelor.com/wp-content/uploads/2019/09/Broasca-de-
pamant-bruna-Pelobates-fuscus.png (13.08.2021)
• Biotop. Este o specie săpătoare, se întâlneşte în regiuni

cu soluri afânate, argiloase, nisipoase. Pentru reproducere
au nevoie de lacuri sau bălţi cu vegetaţie bogată. În afara
sezonului de reproducere, adulţii trăiesc pe uscat şi sunt
activi noaptea.
• Particularităţi biologice şi ecologice. Broasca brună de
pământ este o specie săpătoare strict nocturnă, cu excepţia
perioadei de reproducere. Noaptea iese, în general,
după ora 22, iar în timpul zilei şi în perioadele de secetă se
îngroapă în sol la adâncimi de 50-100 cm., săpând aproape
– 35 –
vertical cu ajutorul tuberculului metatarsal cornos în formă
de lopăţică. Modul de viaţă subteran limitează capacitatea de
alegere a biotopului, populează regiuni cu soluri nisipoase,
agricole, soluri arabile, evitând solurile pietroase, dealurile şi
munţii. În perioada de reproducere, pe membrele anterioare
(degete şi antebraţ) apar granulaţii rotunde, incolore.
Se reproduc prin martie-aprilie, formând aglomerări mari de
indivizi. Preferă bălţi mari şi adânci. Amplexul este lombar,
perechile formate stând, preponderent, pe fundul bazinelor
acvatice, nu la suprafaţă ca la majoritatea anurelor. Ponta
este depusă sub forma unui cordon gros, conţinând câteva
mii de icre. Dezvoltarea embrionului şi a larvelor este rapidă.
Metamorfoza are loc după 2-4 luni, juvenilii fiind destul de
mari (3-4 cm). Hibernează adânc în sol. Când este capturată,
scoate un sunet similar unui miorlăit, iar secreţia glandelor
cutanate are un miros slab de usturoi. Intră în apă numai
în perioada de reproducere (martie-aprilie), numai pentru
câteva zile. Este prezentă doar în zone cu soluri nisipoase sau
argiloase, afânate în care se poate îngropa uşor. Urcă până la
altitudinea de 500 m, în România este prezentă pretutindeni în
zonele de şes şi deal unde găseşte condiţii favorabile. Specia
este mai răspândită decât se credea anterior, deoarece este
relativ greu de observat datorită modului de viaţă nocturn.
Mormolocii sunt foarte uşor de identificat datorită
dimensiunilor mari (până la 10 cm, frecvent 4-7 cm). Hrana este
constituită din râme, melci, coropâşniţe şi diverse artropode
nocturne. Poate cădea pradă păsărilor nocturne (Strigiforme),
fiind mult mai expusă în perioada de reproducere când poate
fi vânată de păsările de baltă. Este o specie vulnerabilă datorită
cerinţelor specifice de habitat.
• Perioada de reproducere. Martie-Aprilie.
• Duşmani şi concurenţi. Larvele sunt consumate de către
peşti, păsări şi unele insecte răpitoare acvatice, iar adulţii –
– 36 –
de către păsări, peşti, mamifere.
• Măsuri de protecţie. Reducerea poluării apelor interioare;
crearea unor arii protejate suplimentare.
• Statut protecţie IUCN: LC
1.4.2. Broasca râioasă brună – Bufo bufo

Linnaeus, 1758
Clasă Amphibia
Ordin Anura
Familie Bufonidae Gray, 1825
Gen Bufo Garsault, 1764
Specie Bufo bufo Linnaeus, 1758
• Răspândire. Este răspândită în Europa, cu excepţia nordului
peninsulei Scandinave; nord-vestul Africii, Asia Mică, sudul
Siberiei şi Mongolia (Fig. 5).
• Morfologie. Corp masiv, îndesat, de dimensiuni mari, cu
lungimea de 8-14 cm. Masculii sunt mai mici, rareori depăşind
lungimea de 8 cm. Capul este puternic aplatizat dorso-ventral.
Botul este scurt şi rotunjit. Timpanul este de dimensiuni mici.
Pupila este orizontală. Glandele parotide sunt de dimensiuni
mari, bine dezvoltate. Tegumentul, pe partea dorsală a
corpului, este uniform colorat, de culoare cafeniu-brun, rareori
castaniu, cu negi de dimensiuni mari. Partea ventrală este
– 37 –
de culoare alb-murdar sau sură, cu pete cafenii. În perioada
reproductivă, la masculi, pe membrele anterioare, se dezvoltă
calozităţile nupţiale.
Figura 5. Arealul Broaştei râioase brune – Bufo bufo

Linnaeus, 1758.
https://live.staticflickr.com/65535/47910064271_4a7e578373_b.jpg
(13.08.2021)
• Biotop. Este o specie nepretenţioasă; populează pădurile,

zone cu tufişuri, luncile, sectoarele împietrite, până la
1800 m altitudine. În cazul umidităţii ridicate poate rezista
la temperaturi scăzute. Este o specie terestră, nocturnă.
Pentru reproducere preferă bălţi permanente de dimensiuni
relativ mari.
• Particularităţi biologice şi ecologice. Broasca râioasă brună,
este o specie palearctică, politipică, nocturnă, răspândită
din zonele de şes până în zona montană, urcând până la
1800 m altitudine. Preferabile sunt pădurile de foloase,
zonele umede cu o vegetaţie ierboasă abundentă. Rareori,
– 38 –
poate fi întâlnită şi în locuri aride. Este o specie sinantropă,
poate fi des întâlnită în apropierea locuinţelor umane.
Este o specie terestră, crepuscular- nocturnă. Perioada
luminoasă o petrece în ascunzişuri pe care le foloseşte o
perioadă îndelungată de timp. Formele tinere (juvenile)
sunt active şi pe parcursul zilei. Lipsa duşmanilor este
condiţionată de secretul toxic al tegumentului. Se deplasează
destul de greoi, pe toate patru membre, rareori - prin salturi.
Hibernează pe uscat, sub pietre, trunchiuri, vizuini părăsite.
Reproducerea începe în martie şi durează până la sfârşitul
lui aprilie. Masculii sunt primii în bazinele acvatice.
Amplexul este de tip axilar. Depunerea icrelor are loc la
adâncime mică, sub formă de două fire lungi dispuse paralel.
Numărul de icre depuse este foarte mare, depăşind valori de
0-12 mii. Larvele ecluzate înoată slab, formând grupuri dense
în anumite sectoare puţin adânci. Este o specie obişnuită.
Cu toate acestea, poate deveni vulnerabilă în perioada
migraţiilor reproductive. Pe teritoriul Republicii Moldova
este răspândită pretutindeni. În regiunile sudice şi nordice
se întâlneşte sporadic. Foarte frecventă este în centrul
republicii. Se hrănesc cu coleoptere, artropode, gastropode,
râme, larve etc.
• Duşmani şi concurenţi. Formele adulte practic nu au
duşmani, rareori pot fi consumate de către arici şi şarpii de
casă. Larvele sunt consumate de către peşti, păsări, broasca
ţestoasă de apă, unele insecte răpitoare acvatice.
• Măsuri de protecţie. Reducerea poluării bazinelor acvatice;
reducerea poluării cu poluanţi organici, şi pesticide,
reducerea defrişărilor.
– 39 –
1.4.3. Broasca râioasă verde – Bufotes viridis
(Bufo viridis) Laurenti, 1768
Clasă Amphibia
Ordin Anura
Familie Bufonidae Gray, 1825
Gen Bufotes Rafinesque, 1815
Specie Bufotes viridis Laurenti, 1768
• Răspândire. Este răspândită în Europa centrală, sudică,
estică şi sud-estică, extrema sudică a peninsulei Scandina-
vice; nordul Africii, Asia Mică, Caucaz, sudul Siberiei şi
nord-vestul Mongoliei (Fig. 6).
• Morfologie. Broasca râioasă verde are corp masiv, cu
lungimea de până la 10 cm. Masculii sunt mai mici decât
femelele. Glandele parotide sunt mari, bine evidenţiate.
Pupila este dispusă orizontal. Timpanul este vizibil,
având dimensiuni mai mici decât ochiul. Partea dorsală a
corpului este de culoare alb-gălbuie cu pete de culoare
verde, conturate cu negru, de dimensiuni neregulate.
Partea ventrală a corpului rugoasă, de culoare alb-murdar,
uneori cu pete întunecate. În perioada de reproducere,
la masculi, pe membrele anterioare (primele trei degete),
apar calozităţi nupţiale.
– 40 –
Figura 6. Arealul Broaştei râioase verde – Bufotes viridis
(Bufo viridis) Laurenti, 1768.
https://calphotos.berkeley.edu/imgs/512x768/0000_0000/0608/1820.jpeg
(13.08.2021)
• Biotop. Este o specie nepretenţioasă; populează regiunile

de stepă pietroase şi/sau nisipoase, în mlaştini, păduri,
lunci, zone urbane, până la altitudini de 1200 m. Este o
specie rezistentă la uscăciune. Se reproduce în bazinele
acvatice stătătoare, lacuri, bălţi, băltoace, râuri cu curs lin.
În unele cazuri, se poate reproduce şi în ape slab salmastre.
• Particularităţi biologice şi ecologice. Broasca râioasă
verde este o specie politipică, eurasiatică, nord-africană.
Este activă în perioada de amurg (crepusculară) şi de noapte
(nocturnă). Se deplasează prin salturi. Formele juvenile
pot fi active şi în timpul zilei, migrând la distanţe mari.
Este des întâlnită în zonele rurale. Glandele parotide sunt
de dimensiuni mari, bine evidenţiate. Pupila ochiului este
orizontală. Timpanul este vizibil, mai mic decât ochiul.
– 41 –
Partea dorsală a corpului este alb-gălbuie cu pete de culoare
verde, acoperită cu negi. Vârful negilor este de culoare
roşie. Partea ventrală a corpului este de un alb-murdar,
cu pete închise. Perioada de reproducere începe pe la sfârşitul
lunii martie şi durează până în iunie. Reproducerea nu este
asincronă, amplexul este axilar. Perioada de reproducere
durează din aprilie şi până în iunie. Se reproduce în orice
bazin acvatic (stătător sau cu curs lin). Ponta este sub formă
de un fir lung, format din două rânduri de icre mici, de culoare
neagră. Lungimea firelor de icre depuse poate atinge câţiva
metri. Numărul de icre în pontă este foarte mare, deseori
depăşind valori de peste 10 mii. Metamorfoza larvelor are
loc în iulie-septembrie. Broasca râioasă verde se întâlneşte
până la altitudini de 1200 m. Fiind o specie termofilă,
foarte rar poate fi întâlnită peste limita de 2000 m. Practic,
este prezentă pretutindeni, cu excepţia zonelor alpine.
Spre nord, răspândirea Broaştei râioase verde este limitată
de zona de tundră.
• Perioada de reproducere. Aprilie-Iunie.
peştii răpitori, păsări, broaştele ţestoase de apă şi unele
insecte răpitoare.
• Măsuri de protecţie. Reducerea poluării bazinelor acvatice;
reducerea poluării cu poluanţi organici, organizarea
reproducerii în captivitate.
– 42 –
1.4.4. Buhaiul de baltă cu burta roşie (Izvoraș cu
burta roşie) – Bombina bombina Linnaeus, 1761
Clasă Amphibia
Ordin Anura
Familie Bombinatoridae Gray, 1825
Gen Bombina Oken, 1816
Specie Bombina bombina Linnaeus, 1761
• Răspândire. Sud-estul și centrul Europei, spre est - până la
Munții Ural (Fig. 7).
• Morfologie. Este o broască de dimensiuni mici. Corpul
este îndesat, lungimea acestuia la formele adulte este de
aproximativ 4-5 cm. Partea dorsală a corpului este de o
culoare cafenie sau cafeniu-cenuşie, deseori cu nuanţe spre
negru, acoperită cu numeroşi negi mărunţi. Partea ventrală
a corpului este neagră, cu pete proeminente, de culoare
galben-portocaliu până la roşu. Capul este aplatizat dorso-
ventral cu bot rotunjit. Ochii situaţi dorso-lateral sunt relativ
mici dar bine proeminenţi, pupila având formă rotundă sau
sub formă de inimă (cordiformă). Timpanul lipseşte.
• Biotop. Este larg răspândit în sud-estul şi centrul Europe.
Spre Est atinge limitele Munţilor Ural. Preferă zonele
de câmpie şi cele colinare. Se întâlneşte în diferite tipuri
de bazinele acvatice (mari, medii, mici) permanente sau
– 43 –
temporare cu ape slab curgătoare. Reproducerea are loc
în aceleaşi bazine pe care le populează. Se întâlneşte până
la altitudini de la 150-200 m. iar în zonele premontane –
până la 1200 m.
Figura 7. Arealul Buhaiului de baltă cu burta roşie (Izvoraș

cu burta roşie) – Bombina bombina Linnaeus, 1761
https://i.pinimg.com/originals/82/4f/b9/824fb92b4a0d8511f500f6048eff1
20c.jpg (13.08.2021)
• Particularităţi biologice şi ecologice. La fel ca şi Buhaiul

de baltă cu burta galbenă (Izvoraş cu burta galbenă), Buhaiul
de baltă cu burta roşie (Izvoraş cu burta roşie) este o specie
politipică, comună, vest-palearctică. Fiind specii apropiate,
au foarte multe particularităţi comune. Reprezentanţii speciei
sunt activi preponderent în perioada diurnă şi crepusculară.
Este întâlnită în bazinele acvatice din regiunile de câmpie,
coline, cele pre-montane până la altitudinea de 1200 m.
Nu este o specie pretenţioasă la calitatea apei, putând fi
întâlnită în apele cu un grad mediu şi ridicat de poluare.
– 44 –
Perioada de activitate este nedeterminată, fiind activi
atât ziua (diurni) cât şi noaptea (nocturni). În aceleaşi
bazine acvatice pot convieţui indivizi de vârstă diferită.
Perioada de reproducere începe în aprilie, depinde de
condiţiile de mediu şi hrană şi se poate prelungi pe parcursul
întregii veri. Icrele sunt depuse izolat sau în grămezi mici
(ciorchine) pe plantele acvatice, obiecte submerse situate
pe fundul bazinelor acvatice. Într-o pontă pot fi aproximativ
80-100 icre. Metamorfoza larvelor are loc pe la sfârşitul
verii – începutul toamnei (a doua jumătate lui iulie şi până
în septembrie). Reprezintă o specie rezistentă la factorii
mediului ambiant şi la poluare, ceea ce îi permite să populeze
locurile afectate în urma activităţii umane. Nu necesită nici
o măsură de protecţie, nefiind vulnerabilă.
• Perioada de reproducere. Din aprilie până la mijlocul lui
septembrie.
peşti şi unele insecte răpitoare acvatice. Formele adulte au
foarte puţini duşmani, fapt datorat secretului toxic produs
de glandele tegumentare. Adulţii pot fi consumaţi de către
şerpii de casă.
stabilirea de noi arii protejate.
– 45 –
1.4.5. Buhaiul de baltă cu burta galbenă (Izvoraș cu
burta galbenă) – Bombina variegata Linnaeus, 1758
Clasă Amphibia
Ordin Anura
Familie Bombinatoridae Gray, 1825
Gen Bombina Oken, 1816
Specie Bombina variegata Linnaeus, 1758
• Răspândire. Europa de vest (Franţa), Europa centrală şi
de sud-est (Fig. 8).
• Morfologie. Corpul este de dimensiuni mici, până la 5 cm,
aplatizat dorso-ventral, capul este mare, mai mult lat decât
lung, botul este rotunjit. Pupila este de formă triunghiulară
sau în formă de inimă. Partea dorsală a corpului este rugoasă,
acoperită cu negi mari. Secretul glandular, de consistenţă
seroasă, este toxic. Coloraţia dorsală este de la cenuşiu-
deschis, măsliniu, până la cafeniu-închis cu nuanţe de negru.
Partea ventrală a corpului este de un galben-portocaliu, până
la oranj, cu pete negre neregulate. În perioada nupţială, la
masculi, sunt bine proeminente calozităţile nupţiale.
• Biotop. Are o răspândire largă, întâlnindu-se în bazine
stătătoare mari şi mici, permanente sau temporare, în apele
slab curgătoare. Reproducerea are loc în aceleaşi bazine pe
care le populează. În regiunile de câmpie poate fi întâlnită
– 46 –
până la altitudini de până la 150-200 m. iar în zonele
pre-montane – până la altitudini de 1500 m.
Figura 8. Arealul Buhaiului de baltă cu burta galbenă

(Izvoraș cu burta galbenă) – Bombina variegata Linnaeus, 1758
https://www.aquafood.co.uk/wp-content/uploads/2020/08/Bombina-varie-
gata-scabra.jpg (13.08.2021)
• Particularităţi biologice şi ecologice. Buhaiul de baltă cu

burta galbenă este o specie politipică, comună, vest-palearctică.
Este activă în perioada diurnă. Este întâlnită în marea
majoritate a bazinelor acvatice din regiunile de câmpie, cele
pre-montane şi subalpine până la altitudinea de 1500 m.
Nu este pretenţioasă la calitatea apei, putând fi întâlnită în
apele cu un grad mediu şi ridicat de poluare. Perioada de
activitate este nedeterminată, fiind activi atât ziua (diurni)
cât şi noaptea (nocturni). În aceleaşi bazine acvatice pot
convieţui indivizi de vârstă diferită. Perioada de reproducere
depinde de condiţiile de mediu şi hrană şi se prelungeşte pe
parcursul întregii veri. Ponta, sub formă de mici aglomerări
– 47 –
(ciorchine) sau separat, este depusă pe plantele acvatice sau
direct pe substrat. De către o pereche pot fi depuse sute de
icre dispersate atât în spaţiu cât şi în timp. Este o specie
rezistentă la factorii mediului ambiant şi la poluare, ceea ce
îi permite să populeze habitatele afectate în urma activităţii
antropice. Nu necesită măsuri speciale de protecţie.
• Perioada de reproducere. Martie-Aprilie, până în August.
peşti şi unele insecte acvatice răpitoare. Formele adulte au
foarte puţini duşmani, fapt datorat secretului toxic produs
de glandele tegumentare. Adulţii pot fi consumaţi de către
şerpii de casă.
stabilirea de noi arii protejate.
1.4.6. Broasca mare de lac – Pelophylax ridibundus

(Rana ridibunda) Pallas, 1771
Clasă Amphibia
Ordin Anura
Familie Ranidae Batsch, 1796
Gen Pelophylax Fitzinger, 1843
Specie Pelophylax ridibundus Pallas, 1771
– 48 –
• Răspândire. Este pe larg răspândită în Europa Centrală şi
de Vest (Peninsula Iberică şi sudul Franţei), Europa de Sud
(Balcani), în nordul Africii şi Iran. Poate ajunge până la
600 latitudinea nordică. Spre Est – în Rusia, până în bazinul
fluviului Volga şi zonele pre-montane ale Munţilor Ural şi
nord-vestul Kazahstanului. Insular, este întâlnită în zonele
trans-uraliene, în regiunile sudice-estice ale afluenţilor
fluviului Lena. În calitate de introducent, se întâlneşte în
sudul Peninsulei Kamchatka (Fig. 9).
Figura 9. Arealul Broaştei mare de lac – Pelophylax

ridibundus (Rana ridibunda) Pallas, 1771
* - prin săgeţi sunt indicate arealele dizrunctive (dispersate) ale speciei.
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Marsh_frog_(Pelophylax_ridi-
bundus).jpg (13.08.2021)
• Morfologie. Broasca verde de lac este cea mai mare specie

de broască europeană, adulţii atingând 15 cm. Corpul este
robust, capul lat, botul rotunjit, mai puţin ascuţit ca la Rana
esculenta. Tegumentul este uşor rugos. Timpanul este mare,
– 49 –
vizibil, situat în spatele ochiului. Pupila este orizontală.
Muchiile dorso-laterale sunt bine dezvoltate. Membrele
posterioare sunt lungi, tuberculul metatarsal foarte mic şi
jos, iar primul deget al membrelor posterioare este lung.
Coloritul dorsal este extrem de divers, variind între maro-
închis, verde-deschis sau măsliniu, cu pete negre mari,
rotunde. Partea inferioară a coapselor este măslinie, niciodată
cu pete mari, galbene. Masculii au doi saci vocali externi, de
culoare gri, situaţi la colţurile gurii, vizibili ca un mici pliuri
tegumentare. Calozităţile nupţiale sunt prezente la primele
degete ale membrelor anterioare.
• Biotop. Trăieşte numai în imediata vecinătate a apei,
preferând bălţi sau lacuri permanente şi adânci. Este frecvent
întâlnită şl pe malul apelor curgătoare mari.
• Particularităţi biologice şi ecologice. Popular, broasca
verde de lac, broasca mare de lac este o specie politipică,
răsăriteană şi aproape exclusiv acvatică. Trăieşte în
lacuri, bălţi permanente sau temporare şi cursuri de apă.
Exemplarele juvenile se pot îndepărta până la 500-600 m
de bazinele acvatice. Când picioarele posterioare sunt
îndoite în unghi drept faţă de axul capului, articulaţiile tibio-
tarsale se suprapun, iar când piciorul posterior este întins
spre anterior, articulaţia tibio-tarsală atinge linia ochiului,
vârful botului sau între aceste două puncte. Pielea are mici
rugozităţi granulare pe laturile corpului şi pe membrele
posterioare, partea ventrală este netedă. Reproducerea
durează din martie până în mai. Amplexul este axilar, ponta
se depune în una sau mai multe grămezi care cad la fundul
bazinelor acvatice. O femelă poate depune până la 10 mii
de ouă. Metamorfoza are loc după 3-4 luni, iar maturitatea
sexuală poate fi atinsă începând cu al doilea an. Uneori,
mormolocii pot atinge dimensiuni de 15-20 cm. şi pot hiberna
în acest stadiu. Exemplarele tinere hibernează pe uscat, în
– 50 –
găuri, iar adulţii în apă sau în mâlul de pe fundul bazinelor.
Preferă lacurile mari şi adânci, este sensibilă la scăderea
concentraţiei de oxigen, astfel că în lacurile puţin adânci
unde concentraţia de oxigen scade mult în timpul iernii,
rata mortalităţii este foarte mare. Este foarte gălăgioasă,
masculii orăcăind pe tot parcursul perioadei de activitate,
atât ziua, cât şi noaptea. Specie gregară (trăieşte în grupuri
compacte), ziua urcă frecvent pe mal, sărind în apă la cel mai
mic semn de pericol. Uneori, se îndepărtează mult de apă,
deplasându-se pe uscat după hrană. Juvenilii stau mai mult
pe uscat sau în zona litorală. Canibalismul este destul de
frecvent. Foarte des este întâlnită pe malul apelor mari
curgătoare. În prezent specia este nepericlitată, dar, datorită
faptului că mari cantităţi de broaşte sunt comercializate
pentru export sau utilizate în învăţământul biologic şi
medical, în anumite zone, existenţa populaţiilor poate fi în
pericol. În România este prezentă pretutindeni în zonele de
şes, devenind mai rară în zona de deal, nu urcă la altitudini
mai mari de 600 m. Se hrăneşte cu insecte zburătoare, dar
atacă şi puietul de peşte, ocazional vânează broaşte mai
mici, rozătoare mici etc.
• Perioada de reproducere. Martie-Mai.
peşti, păsări şi unele insecte răpitoare, iar adulţii de către
păsări, peşti, mamifere.
• Măsuri de protecţie. Interzicerea comercializării şi utilizării
în învăţământul biologic.
– 51 –
1.4.7. Broasca mică verde – Pelophylax
lessonae (Rana lessonae) Camerano, 1882
Clasă Amphibia
Ordin Anura
Gen Pelophylax Fitzinger, 1843
Pelophylax lessonae Camerano,
Specie
1882
• Răspândite. În Europa centrală, Europa vestică şi nordică,
cu excepţia Peninsulei Iberice, sudul Peninsulei Balcanice
şi nordul Scandinaviei. Izolat, se întâlneşte în sud-estul
Norvegiei (Krisiansand – Grimstad) şi sud-estul Suediei
(regiunile din apropierea Stockholm). În Rusia ajunge
până la bazinul Volgăi şi regiunile de sud premonane
ale Uralului (Fig. 10).
• Morfologie. Este cea mai mică broască din cadrul
complexului Rana sp., dimensiunile maxime fiind de până la
9 cm. Se deosebeşte de Pelophylax ridibundus prin membre
posterioare foarte scurte. La fel, scurtate sunt şi primele
degete ale membrelor posterioare. Tuberulul metatarsal este
foarte bine dezvoltat. Coloraţia părţii dorsale variază foarte
mult, variind de la verde-maroniu până la cafeniu-verzui,
cu pete negre proiemenente. În unele cazuri, pe mijlocul
– 52 –
spatelui, spre posterior, este prezentă o dungă deschisă.
O coloraţie mai deschisă o au şi părţile dorsal-laterale
ale corpului. De regulă, trecerea dintre partea dorsală şi
cea ventrală este conturată de o dungă formată din pete
separtae, cafeniu-brună, care poate contiua prin pete
răzleţe pe membrele posterioare. Anterior, în regiunea
capului, această dungă trece peste ochi şi orificiile nazale.
Partea ventrală este de un alb-murdar sau sur-deschis, uneori
cu pete întunecate.
Figura 10. Arealul Broaştei mici verde – Pelophylax

lessonae (Rana lessonae) Camerano, 1882
https://live.staticflickr.com/65535/47922800741_29b2bfb2fc_b.jpg
(13.08.2021)
• Biotop. Se întâlneşte în bălţi temporare sau permanente,

cu adâncime mică, frecvent în jurul ochiurilor mici de apă.
Suportă mai bine uscăciunea şi astfel poate trăi în bălţi care
sunt periodic secate.
– 53 –
• Particularităţi biologice şi ecologice. Broasca mică verde
este o specie politipică, care se întâlneşte pe tot teritoriul
Europei, cu excepţia Peninsulei Iberice, sudul Peninsulei
Balcanice. Populaţii izolate sunt menţionate în sud-estul
Norvegiei şi sud-estul Suediei. Spre est, se întâlneşte
până în bazinul fluviului Valga şi sectoarele premontane
ale munţilor Ural. Este caraceristică pentru bazinele
acvatice stătătoare sau cu un curs liniştit din regiunile
menţionate. Poate fi întâlnită până la altitudini de 600 m.
Repezintă o specie cu o activitate preponderent diurnă.
În depenrenţă de condiţiile climatice, reproducerea începe la
mijlocul lunii aprilie până la sfârşitul lui mai. Este o specie
prolifică, fiind depuse în mediu 2000-2500 icre. La masculi,
sunt prezenţi doi rezonatori laterali, de culoare albă. În raţia
nutritivă predomină Homopterele.
• Perioada de reproducere. Aprilie-Mai.
peşti, păsări şi unele insecte, iar adulţii de către păsări,
peşti, mamifere.
luarea de măsuri pentru stoparea degradării bazinelor
acvatice cu un curs lin şi mediu.
– 54 –
1.4.8. Broasca roşie de munte – Rana temporaria
Linnaeus, 1758
Clasă Amphibia
Ordin Anura
Gen Rana Linnaeus, 1758
Specie Rana temporaria Linnaeus, 1758
• Răspândire. Europa centrală, Europa vestică şi nordică,
spre est – până în vestul Siberiei (Fig. 11).
• Morfologie. Corpul este robust, masiv, cu lungimea de
până la 10 cm. Botul este triunghiular, rotunjit. Timpanul
este bine vizibil, amplasat postero-ventral de ochi, mai mici
decât aceştia. Membrele posterioare sunt scurte. Întinse
anterior, articulaţia tibio-tarsală ajunge la limita liniei
nazale sau oculară, fără a depăşi vârful botului. Tuberculul
metatarsal este slab dezvoltat. Tegumentul este neted având
mici rugozităţi. Coloraţia este foarte variată, predominând
nuanţe de brun, brun-gălbui deschis, brun-închis, cu nuanţe
de roşiatic. Frecvent, pe membrele posterioare, sunt vizibile
dungi întunecate. Partea ventrală (abdomenul) este mai
deschis la culoare, având nuanţe de alb-gălbui, cafeniu-
gălbui sau roşiatic.
– 55 –
Figura 11. Arealul Broaştei roşii de munte – Rana temporaria
Linnaeus, 1758)
https://destepti.ro/wp-content/uploads/2012/06/Broasca-roșie-de-munte-
Rana-temporaria-cea-mai-răspândită-specie.jpg (13.08.2021)
• Biotop. Păduri de foioase şi conifere, păşuni umede, fâneţe.

Este sensibilă la gradul de umiditate, preferând zonele cu o
umiditate ridicată. Se reproduc în lacuri, iazuri, bălţi, mlaştini
etc. Iernează atât în bazinele acvatice cât şi pe uscat.
• Particularităţi biologice şi ecologice. Broasca roşie
de munte este o specie politipică al cărei areal cuprinde
nordul şi zona temperată a regiunii palearctice. Este unicul
reprezentant al amfibienilor care ajunge până la 70-80°
latitudine nordică. Este o specie predominant nocturnă.
Duce un mod de viaţă parţial acvatic, parţial terestru.
Pe teritoriul Republicii Moldova se întâlneşte pretutindeni
de la Centru spre Nord. Reprezintă o specie rezistentă
la temperaturile scăzute. Migraţiile reproductive
(februarie-martie) pot începe până la topirea zăpezii.
– 56 –
Reproducerea, deseori, începe încă până la topirea complectă
a gheţii din bazinele acvatice. Este activă în perioada de
amurg şi cea nocturnă. Pe timp de ploaie sau după aceasta
este activă şi ziua. Se hrănesc cu viermi, artropode, moluşte,
larve etc. La masculi sunt prezenţi doi saci rezonatori interni,
situaţi lateral. Membrele sunt bine dezvoltate. În perioada
nupţială, pe membrele anterioare se formează calozităţi
specifice bine distincte. Masculii, în timpul perioadei
nupţiale, pot avea nuanţe albăstrii pe partea dorsală.
• Reproducerea. Pentru Republica Moldova reproducerea
începe foarte timpuriu. La sfârşitul lunii februarie –
începutul lunii martie adulţii părăsesc locurile de iernat şi se
deplasează în bazinele acvatice (deseori malurile bazinelor
acvatice încă sunt acoperite cu gheaţă). În zonele montane,
perioada de reproducere începe abia în luna aprilie. Icrele
depuse plutesc la suprafaţa apei. Perioada de ecluzare şi
durata metamorfozei depind de temperatura apei din bazinele
acvatice. Cu cât rata de creştere a temperaturii apei este mai
mare cu atât dezvoltarea este mai rapidă. Pentru reproducere
sunt acceptate diferite tipuri de bazine acvatice permanente
sau temporare. Prin aprilie-mai, formele adulte părăsesc
bazinele acvatice şi revin la modul terestru de viaţă.
• Perioada de reproducere. Februarie-Martie sau Aprilie-
Mai (în munţi).
peşti, păsări, ţestoase de apă şi unele insecte răpitoare.
Adulţii sunt consumaţi de către peştii răpitori, şerpi, broaşte
ţestoase, păsări şi mamifere.
• Măsuri de protecţie. Specia este vulnerabilă. Necesită
protecţie în perioada de reproducere. Reducerea poluării
apelor interioare; reducerea poluării cu pesticide; măsuri de
combatere a defrişărilor.
– 57 –
1.4.9. Broasca roşie de pădure – Rana dalmatina
Bonaparte, 1838
Clasă Amphibia
Ordin Anura
Gen Rana Linnaeus, 1758
Rana dalmatina Fitzinger in
Specie
Bonaparte, 1838
• Răspândire. Europa centrală şi sudică, nord-vestul
Asiei Mici (Fig. 12).
• Morfologie. Corp zvelt, elegant, de dimensiuni medii, până
la 7-8 cm. Botul este ascuţit, pupila ochiului este orizontală.
Timpanul este mare şi bine conturat, este situat posterior şi
mai jos de linia ochilor. Membrele posterioare sunt foarte
lungi. La întinderea membrului posterior spre anterior,
paralel cu corpul, articulaţia tibio-tarsiană depăşeşte vârful
botului. Coloritul variază puţin şi este destul de uniform.
Dorsal, corpul este galben-cenuşiu, galben-cărămiziu
până la brun-închis, uniform sau “stropit” cu mici puncte
negre. Muchiile dorso-laterale sunt colorate mai deschis.
Pe membrele posterioare sunt prezente dungi late,
transversale, mai închise la culoare. Ventral, coloritul este
alb, uniform, cu excepţia hipoglosei şi a pieptului, care
– 58 –
uneori, sunt conturate pe margini. Masculii nu au saci vocali,
dar prezintă calozităţi nupţiale pe partea internă a primului
deget al membrului anterior.
Figura 12. Arealul Broaştei roşii de pădure – Rana dalmatina

Bonaparte, 1838
http://www.balcanica.info/f/1718.jpg (13.08.2021)
• Biotop. Păduri de foioase, între 0 şi 900 m altitudine.

Cea mai mare parte a anului trăieşte pe uscat; se reproduce
în bălţi temporare sau permanente din păduri.
• Particularităţi biologice şi ecologice. Broasca roşie de
pădure este o specie monotipică ce trăieşte în regiunile
împădurite de şes şi deal, mai rar în regiunile cultivate,
între 0 şi 900 m altitudine. Specie terestră cu indivizi foarte
agili, capabili de sărituri lungi, uneori de peste 2 m, activă atât
ziua, cât şi noaptea. Se reproduce foarte devreme, începând
cu sfârşitul lui februarie până în aprilie. Amplexul este axilar,
iar ponta constă dintr-o singură grămadă, ce poate număra
până la 2000 icre. Uneori, pentru reproducere, folosesc bălţi
– 59 –
şi băltoace temporare rezultate din topirea zăpezii, care seacă
foarte repede. Deseori, întreaga populaţie de adulţi din acelaşi
habitat se reproduce într-un singur bazin acvatic, realizând
aglomerări de sute de indivizi. Dezvoltarea larvelor până la
metamorfoză durează 2-3 luni. În perioada de reproducere
membrana interdigitală la masculi este foarte dezvoltată,
tuberculii subarticulari mari şi proeminenţi, tuberculul
metatarsal mic, oval, proeminent. În România este prezentă
pretutindeni în pădurile de câmpie şi deal. Hibernarea are loc
pe uscat, în găuri. Specia este vulnerabilă, necesită protecţie,
în special, în perioada de reproducere când adulţii se adună
în locurile de reproducere.
• Perioada de reproducere. Februarie-Aprilie, în dependenţă
de condiţiile climatice.
peşti, păsări şi unele insecte, iar adulţii de către păsări, peşti,
mamifere.
• Măsuri de protecţie. Crearea unor arii protejate suplimen-
tare; controlul strict al recoltării şi comercializării.
– 60 –
1.4.10. Brotăcel (Buratec) – Hyla arborea
Linnaeus, 1758)
Clasă Amphibia
Ordin Anura
Familie Hylidae Rafinesque, 1815
Fubfamilie Hylinae Rafinesque, 1815
Gen Hyla Laurenti, 1768
Specie Hyla arborea Linnaeus, 1758
• Răspândire. În Europa centrală şi de sud, cu excepţia
Peninsulei Iberice, spre est - până la bazinul fluviului Volga
şi în Caucaz (Fig. 13).
• Morfologie. Brotăcelul are o formă zveltă, de dimensiuni
mici, până la 5 cm. Botul este scurt, rotunjit, iar timpanul
foarte vizibil. Tegumentul este neted şi lucios. Membrele sunt
lungi, cu discuri adezive caracteristice la vârful degetelor.
Culoarea este variabilă, de obicei verde intens, dar poate
varia de la galben-brun la brun-închis. Culoarea se modifică
în funcţie de culoarea substratului. Ventral este alb-gălbui,
inclusiv pe piept. Lateral este prezentă o dungă neagră care se
întinde de la nivelul ochilor până la baza femurului, formând
în regiunea lombară o buclă îndreptată în sus. Dunga separă
partea dorsală colorată în verde de cea ventrală colorată în
alb. Nu sunt prezente pete sau dungi, coloritul fiind uniform
– 61 –
atât dorsal, cât şi ventral. Masculii au un sac vocal hipoglosal
mare, extern, în perioada de reproducere colorat în maro-
închis. În stare de repaus formează cute, iar când este umflat
depăşeşte mărimea capului.
Figura 13. Arealul Brotăcelului (Buratec) – Hyla arborea

Linnaeus, 1758)
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/3f/Hyla_arborea_-_
rzekotka_drzewna2.jpg (13.08.2021)
• Biotop. Specie arboricolă, trăieşte în păduri, zone cu tufişuri

şi stufărişuri. Preferă pădurile străbătute de ape curgătoare
sau cubazine acvatice. Pentru reproducere, are nevoie de
bălţi mai adânci, cu vegetaţie bogată. Se întâlneşte de la 0 la
1000 m altitudine.
• Particularităţi biologice şi ecologice. Brotăcelul
este o specie politipică, crepuscular-nocturnă, uneori
diurnă, arboricolă, euritermă, întâlnită între 0-1000 m
altitudine. Este singura specie arboricolă din Europa.
Datorită coloritului de protecţie nu se adăposteşte, ziua
– 62 –
stă la soare pe vegetaţie, unde se caţără cu ajutorul
discurilor adezive de pe degete. Vocalizarea este extrem
de intensă, caracteristică, putându-se auzi la distanţă mare.
Este alcătuit dintr-o serie de “crac-uri ”, câte 3-6 pe secundă,
timp de câteva secunde. Masculii nu au calozităţi nupţiale, în
perioada de reproducere la baza degetului intern apar granule
cornoase mici, incolore. Reproducerea începe în aprilie -
martie. Amplexul este axilar. Ponta este depusă noaptea.
Masculii vocalizează în cor în perioada de reproducere
şi, mai rar, pe tot cursul anului, în special după ploaie.
Icrele sunt mici, depuse în grămezi de mărimea unei nuci fixate
pe plante. După reproducere, brotăceii ies din apă, rămânând
însă în vecinătatea ei. Metamorfoza are loc în iulie - august.
După reproducere, brotăceii se reîbtorc în habitatele tipice.
Iernează în grupuri, în gropi sau sub frunzar. Specia este
vulnerabilă, fiind destul de sensibila la poluare şl uscăciune,
necesitând măsuri locale de protecţie. Se hrăneşte cu insecte
pe care le prind cu ajutorul limbii lipicioase, sărind după
ele. Se protejează prin coloritul său homocrom care îi face
greu de observat în frunzişul arborilor. Arealul brotăcelului
este transpalearctic, din vestul Europei, nord - vestul Africii,
Madeira, Canare până în Coreea, China şi Japonia.
• Perioada de reproducere. Aprilie-iunie.
peşti, păsări şi unele insecte răpitoare, iar adulţii de către
păsări, peşti, mamifere.
reducerea poluării cu pesticide; luarea de măsuri pentru
stoparea despăduririlor.
– 63 –
1.4.11. Salamandra – Salamandra salamandra
Laurenti, 1758
Clasă Amphibia
Ordin Caudata
Familie Salamandridae Goldfuss, 1820
Fubfamilie Salamandrinae Goldfuss, 1820
Gen Salamandra Garsault, 1764
Specie Salamandra salamandra Laurenti,1758
• Răspândire. Europa, nord-vestul Africii, sud-vestul Asiei
(Fig. 14).
• Morfologie. Lungimea corpului – până la 20 cm, corp
robust, masiv, lungimea regiunii caudale mai mică decât
lungimea corpului, în secţiune transversală - cilindrică,
lipsită de creste. Capul de formă romboidală, mai lat decât
lung. Tegumentul este neted, lucios, de culoare neagră, cu
pete galben-oranj. Ochii sunt mari, bine vizibili. Membrele
sunt scurte şi groase, degetele sunt aplatizate dorso-ventral.
Cloaca este reprezentată printr-un fantă longitudinală.
Coloraţia corpului este de un negru lucios cu pete galben-
oranj de formă neregulată.
• Biotop. Se întâlneşte în păduri de fag sau amestec de fag cu
alte foioase şi/sau conifere, prin care curg pâraie. În calitate
de ascunzişuri pot servi învelişul de muşchi, rădăcini,
– 64 –
buşteni, pietre, etc. Activitatea este nocturnă, iar pe timp de
ploaie sau ceaţă - diurnă.
Figura 14. Arealul Salamandrei – Salamandra salamandra

Laurenti, 1758
https://www.biolib.cz/IMG/GAL/37343.jpg (13.08.2021)
• Particularităţi biologice şi ecologice. Reprezintă o specie

obişnuită, vest-palearctică ce trăieşte în regiunile montane,
de la 200 până la 1400 m, în pădurile de foioase, mai rar în
cele de conifere, pe malul pâraielor, râurilor şi a izvoarelor,
în locuri umede, acoperite cu muşchi, sub pietre, sub bârne,
găuri în sol, crăpăturile stâncilor. Salamandra este o specie
nocturnă, ziua se întâlneşte doar după ploi. Constituţia
corporală greoaie, cu capul turtit dorso-ventral, ochi mari
proeminenţi, cu irisul cafeniu. Membrele scurte, puternice,
cu degetele aplatizate. Septul cloacal este longitudinal.
Pigmentaţia tegumentului, în mare măsură, depinde de
mediul înconjurător. Raportul dintre culori (negru, galben
şi oranj) variază în dependenţă de habitat. Salamandrele
– 65 –
sunt ovovivipare. Ponta este reprezentată de larve la stadii
diferite de dezvoltare. Maturitatea sexuală este atinsă
după aproximativ 4 ani. Pentru perioada de iarnă, cad în
hibernare.
• Duşmani şi concurenţi. Adulţii – nu au. Larvele pot fi
consumate de către păsări, peşti, insecte răpitoare, etc.
• Măsuri de protecţie. Crearea mai multor arii protejate;
stoparea tăierilor extinse şi abuzive în zonele montane;
introducerea unor măsuri eficiente de împiedicare a
degradării mediului; încercarea reproducerii în captivitate.
1.4.12. Tritonul comun – Lissotriton vulgaris

(Triturus vulsaris) Linnaeus, 1758
Class Amphibia
Order Caudata
Family Salamandridae Goldfuss, 1820
Subfamily Pleurodelinae
Genus Lissotriton Bell, 1839
Species Lissotriton vulgaris Linnaeus, 1758
• Răspândire. Din Marea Britanie şi sudul Peninsulei
Scandinavice, până dincolo de munţii Ural (Fig. 15).
– 66 –
Figura 15. Arealul Tritonului comun – Lissotriton vulgaris
(Triturus vulsaris) Linnaeus, 1758
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/b6/Teichmolch-tritu-
rus-vulgaris.jpg (13.08.2021)
• Morfologie. Este cea mai mică specie de triton având

dimensiuni de până la 10 cm. Masculii sunt mai mari decât
femelele. Corpul este zvelt, înălţimea trunchiului este mai
mare decât lăţimea. Nu au creste dorsale. Regiunea caudală
este mai lungă sau egală cu restul corpului, cu vârful ascuţit,
fără filament caudal. Tegumentul este neted. La masculi
botul este ascuţit, la femele – mai rotunjit, cu trei şanţuri
longitudinale. Culoarea părţilor dorsale şi laterale variază
de la gri-închis până la galben-brun. De regulă, femelele
au o coloraţie mai deschisă decât masculii. La masculi, în
perioada de reproducere, pe corp sunt proeminente pete mari,
de culoare neagră, bine vizibile. Pe cap sunt distincte dungi
de culoare neagră. Pentru femele, sunt caracteristice pete
negre, de dimensiuni mai mici. Partea ventrală a corpului,
– 67 –
atât la masculi cât şi la femele, este de culoare galben-palid,
cu pete negre, rotunde amplasate neregulat (la masculi de
dimensiuni mai mari decât la femele). Pe abdomen, pe linia
medială, deseori este prezentă o dungă longitudinală de
culoare galben-portocalie.
• Biotop. Se întâlnesc în apropierea bazinelor acvatice
stătătoare, permanente sau temporare, în care se reproduc.
Sunt preferate bazinele acvatice care au maluri cu diferite
ascunzişuri. Cu excepţia perioadei de reproducere, trăiesc
pe uscat.
• Particularităţi biologice şi ecologice. Tritonul comun este
o specie politipică, vest-palearctică, răspândită în bălţi,
şanţuri cu apă, lacuri din zona de câmpie. În munţi, urcă
până la altitudinea de până la 1000 m. Este puţin sensibilă la
apele poluate. De regulă, se întâlneşte împreună cu Tritonul
crestat (Triturus cristatus). După perioada de reproducere,
o bună parte din exemplare trec la modul de viaţă terestru,
fiind activi în perioada de noapte. Au acelaşi mod de viaţi
ca şi Tritonul crestat (Triturus cristatus). Dimensiunile
corporale sunt mai mici ca la Tritonul crestat. Lungimea
corpului este de până la 10-11 cm. Corpul este robust, zvelt.
La masculi, regiunea rostrală (botul) este ascuţită, la femele
această regiune este rotunjită. Tegumentul este neted, lucios.
La masculi, în perioada de reproducere, pe partea dorsală
a corpului se formează o creastă tegumentară. Creasta este
amplasată pe toată lungimea trunchiului şi a cozii până la
vârful acesteia. Pe partea dorsală, coloraţia corpului este
de galben-brună sau brun-cenuşiu, cu pete negre rotunde.
Partea ventrală a corpului este galben-palidă. Regiunea
cloacală, la masculi este de culoare brun-închis, aproape
negru. La femele, regiunea cloacală, este de culoare galben-
portocalie. După hibernare, revin în bazinele acvatice
imediat după topirea gheţii (în dependenţă de regiune – pe
– 68 –
la mijlocul lui februarie - martie). Formele adulte părăsesc
bazinele acvatice prin iulie-august. Femelele, de regulă, pot
rămâne în bazinele acvatice pe o perioadă mai îndelungată.
În perioada nupţială, la masculi pe cap pot fi observate
linii negre longitudinale (de regulă şapte la număr).
O pereche de linii laterale trec prin regiunea ochilor, o altă
pereche conturează maxilarul superior. La femele lipseşte
creasta dorsală. Regiunea caudală, deseori, se termină cu
un filament caudal bine vizibil, delimitat de restul cozii.
În hrana tritonilor intră crustacee, larve de amfibieni,
larve de diptere, oligochete, limacşi, artropode. Pentru
tritoni sunt caracteristice „dansurile nupţiale” reprezentate
prin şi mişcări de curtare a femelei. Masculul depune un
spermatofor care este captat cu cloaca de către femelă.
Femelele depun aproximativ 100-400 ouă care sunt fixate
pe vegetaţia subacvatică.
• Perioada de reproducere. În dependenţă de altitudine
şi habitat, perioada de reproducere durează din februarie-
martie până în iunie.
peşti şi unele insecte acvatice răpitoare, adulţii – de către
păsări, peşti, reptile.
stabilirea de noi arii protejate; promovarea reproducerii
organizate în captivitate.
– 69 –
1.4.13. Tritonul cu creastă – Triturus cristatus
Laurenti, 1768
Class Amphibia
Order Caudata
Family Salamandridae Goldfuss, 1820
Subfamily Pleurodelinae Tschudi, 1838
Genus Triturus Rafinesque, 1815
Species Triturus cristatus Laurenti, 1768
• Răspândire. Din Marea Britanie şi sudul Peninsulei
Scandinavice, până la est de munţii Ural (Fig. 16).
• Morfologie. Este cea mai mare specie de triton din
Republica Moldova şi România. Lungimea corpului este de
până la 14-18 cm. Femelele sunt mai mari decât masculii.
Corpul este robust, oval în secţiune transversală, capul lat,
botul rotunjit. Regiunea caudală este mai mică sau egală cu
cea a corpului. Tegumentul, atât dorsal cât şi ventral, este
rugos. Pe partea dorsală coloritul este brun-închis, până
la negru, uneori cu nuanţe brun-roşcate. Sunt prezente
pete negre, neregulate, bine vizibile. Pe părţile laterale ale
capului şi trunchiului sunt vizibile numeroase puncte albe.
Partea ventrală a corpului este de un galben-portocaliu, cu
pete negre neregulate ce formează un desen caracteristic
individual (parametru folosit în identificarea indivizilor; pe
parcursul anilor se modifică foarte puţin).
– 70 –
Figura 16. Arealul Tritonului cu creastă – Triturus cristatus
Laurenti, 1768
https://www.anigaido.com/media/zoo_animaux/401-500/444/triton-crete-
copy-eric-penet-xl.jpg (13.08.2021)
• Biotop. Se întâlnesc în apropierea bazinelor acvatice

stătătoare, cu vegetaţie acvatică şi de litoral bogată.
Reproducerea are loc în aceleaşi bazine. Cu excepţia
perioadei de reproducere, în marea majoritate, trăiesc
pe uscat. Pe verticală, se întâlnesc până la altitudini de
1900-2000 m.
• Particularităţi biologice şi ecologice. Tritonul cu creastă
este o specie politipică, nord-eurasiatică, întâlnită frecvent în
apele stătătoare şi bălţi. Cu excepţia perioadei de reproducere
este o specie terestră. Este activ în perioada de noapte.
În calitate de adăpost servesc pietrele, bârnele, trunchiurile
de copaci, gropi acoperite de frunziş, etc. Masculii pot atinge
lungimea de maximum 14 cm, femelele au dimensiuni mai
mari, ajungând la 18 cm. Corpul este zvelt şi îndesat, cu
– 71 –
capul aplatizat dorso-ventral, picioarele lungi şi puternice.
În perioada de reproducere, la masculi, pe partea dorsală,
se formează o creastă înaltă, proeminentă. Creasta continuă
şi pe regiunea caudală. Între trunchi şi regiunea caudală,
creasta formează o strangulaţie (adâncitură) bine distinctă,
sub formă de unghi. Aceasta, reprezintă un caracter
taxonomic (este caracteristică pentru Tritonul cu creastă
lipsind la Tritonul comun). După perioada de reproducere
creasta se resoarbe. Pe partea dorsală, este colorat în brun-
închis sau negru, partea ventrală - galben-portocaliu, cu pete
negre neregulate. La fel ca şi Tritonul comun, în perioada
rece a anului cade în hibernare.
• Perioada de reproducere. În dependenţă de altitudine şi
habitat, perioada de reproducere durează din martie-aprilie
până în iunie.
peşti şi unele insecte răpitoare acvatice, adulţii de către
păsări, peşti, reptile.
stabilirea de noi arii protejate; promovarea reproducerii
organizate în captivitate.
Autoevaluare
1. Clasa Amphibia include: a) 5 ordine; b) 4 ordine;
c) 3 ordine; d) 2 ordine.
2. Din Clasa Amphibia fac parte ordinile: a) Gymnophiona;
b) Caudata; c) Chelonia; d) Anura; e) Polypteri; f) Selachiformes;
g) Squamata.
3. Din Ordinul Caudata fac parte: a) Bombina variegata;
b) Pelophylax ridibundus; c) Salamandra salamandra;
d) Siphonops annulatus; e) Triturus vulgaris.
– 72 –
4. Din Ordinul Apoda fac parte: a) Ichtyophis glutinisus;
b) Lissotriton vulgaris; c) Salamandra salamandra; d) Siphonops
annulatus; e) Typhlonectes compressicauda.
5. Reprezentanţii căror familii din amfibieni sunt forme
arboricole? a) Dendrobates; b) Bufonidae; c) Cecelide;
d) Hylidea; e) Ranidae; f) Phyllobates; g) Salamandridae.
6. Strămoşii amfibienilor sunt consideraţi: a) Ihtiostega;
b) Polystega; c) Arhosaureni; d) Stegomorfa; e) Sarcopterygii.
7. Clasa Amphibia include următoarele ordine: a) Apoda;
b) Rhynchocephalia; c) Gymnophiona; d) Squamata;
e) Caudata; f) Urodela; g) Natantes; h) Ecaudata; i) Chelonia;
j) Anura; k) Ratitae; l) Salienta.
8. La amfibieni, pentru prima dată în plan filogenetic:
a) Apare respiraţia tegumentară; b) Apare urechea externă;
c) Apare urechea internă; d) Are loc diferenţierea regiunilor
creierului; e) Se formează membrele de tip pentadactil.
9. Din speciile ce urmează, selectaţi reprezentanţii ce fac
parte din Ordinul Apoda: a) Bombina variegata; b) Bufotes
viridis; c) Caecilia tentaculata; d) Hyla arborea; e) Ichthyophis
glutinosus; f) Lissotriton vulgaris; g) Pelobates fuscus;
h) Pelophylax lessonae; i) Pelophylax ridibundus; j) Rana
dalmatina; k) Salamandra salamandra; l) Syphonops annulatus;
m) Triturus cristatus.
10. Din speciile ce urmează, selectaţi reprezentanţii ce fac
parte din Ordinul Caudata: a) Bombina variegata; b) Bufotes
viridis; c) Caecilia tentaculata; d) Hyla arborea; e) Ichthyophis
glutinosus; f) Lissotriton vulgaris; g) Pelobates fuscus;
h) Pelophylax lessonae; i) Pelophylax ridibundus; j) Rana
dalmatina; k) Salamandra salamandra; l) Syphonops annulatus;
m) Triturus cristatus.
– 73 –
1.5. PARTICULARITĂŢI DE STRUCTURĂ MORFOLOGICĂ
A AMFIBIENILOR
Termenul de anatomie provine din greacă „anatome”
(disecție): „ana” - prin și „tomein” - tăiere. Anatomia reprezintă o
ramură a biologiei morfologice care are ca obiect de studiu forma
şi structura organismelor, ale părţilor componente ale acestora.
Actualmente, termenul are mai mult o atribuţie medicală.
Cu toate acestea, metodele anatomiei, ca ramură a ştiinţei, sunt
aplicabile pentru orice organism pluricelular.
Fiziologia, în traducere din limba greaca: “phisos” natură si
“logos” – cunoaștere ) se ocupă cu studiul funcțiilor mecanice,
fizice si biochimice ale organismelor vii.
Fiziologia este o disciplină biologică complexă, ce cuprinde
studierea organismelor din punct de vedere a nivelelor de
organizare, atât în ansamblu, cât şi fiecare în parte (sisteme
de organe, organele, ţesuturi, celulele); studiul interacţiunii
organismului cu mediul înconjurător; studiul funcțiilor fiziologice
a organismelor (nutriție, locomoție, reproducere, simțuri);
studiul mecanismelor de reglare a funcțiilor organismului şi de
integrare a acestora. Îmbinarea anatomiei şi fiziologiei permite un
studiu complex, în ansamblu, a diferitor aspecte ale funcţionării
organismelor vii, a sistemelor de organe, a organelor în parte şi
a ţesuturilor din care acestea sunt formate.
1.5.1. Aspecte morfologice
Diversitatea specifică a reprezentanţilor clase Amphibia,
modul de viaţă dublu, aspectele adaptive la condiţiile mediului
abiotic şi biotic, induc după sine o varietate morfologică
însemnată a aspectului exterior.
După aspectul exterior, reprezentanţii clasei Amphibia se
deosebesc destul de mult. Corpul amfibienilor este diferenţiat
în cap, gât şi coadă. După aspectul exterior deosebim trei tipuri
morfologice de amfibieni:
– 74 –
• Tipul raniform cu corp scurt, fără coadă în stadiul de adult,
membre dezvoltate datorită deplasării prin salt: membrele
anterioare scurte tetradactile, membre posterioare lungi,
puternice, pentadactile (Ecaudata sau Apoda).
• Tipul trituriform cu corp alungit, coadă lungă şi membre
scurte. La unele grupe membrele pot fi parţial reduse
(Caudata sau Urodela).
• Tipul serpentiform cu corp alungit, cilindric, lipsit de
membre (Apoda sau Gymnophiona).
Reprezentanţii ordinului Ecaudata (Anura)
Au corpul scurt şi robust. În linii generale, toţi reprezentanţii
acestui ordin se aseamănă foarte mult unii cu alţii.
Membrele sunt bine dezvoltate. De regulă, membrele
anterioare sunt mai scurte decât cele posterioare. Articulaţia
humero-cubitală (cotul) este expus în afară, dându-i un aspect
agresiv. Membrele anterioare au doar câte patru degete.
Cu unele excepţii, degetele membrelor anterioare sunt lipsite
de membrana interdigitală.
La reprezentanţii familiei Rhacophoridae (broaştele
zburătoare), membrele anterioare şi posterioare sunt puternic
alungite (Fig. 17).
Degetele membrelor anterioare cât şi a celor posteriore au
membrană interdigitală. La extinderea degetelor, membranele
interdigitale formează o suprafaţă de planare. Această modificare
adaptivă permite planarea broaştei la distanţe de până la
20 m (ex: Broasca zburătoare - Rhacophorus nigropalmatus).
La broaştele arboricole din familia Hylidae, membrana
interdigitală dintre degetele membrelor posterioare este
parţial redusă. Pentru formele arboricole este caracteristic
prezenţa ventuzelor adezive pe vârful fiecărui deget care
le permit căţărarea pe obiectele verticale (tulpini, ramuri,
frunze etc.) (Fig. 18).
– 75 –
Pelophylax ridibundus Bufotes viridis
Hyla arborea Rhacophorus nigropalmatus
Pipa americana Gastrotheca cornuta

Figura 17. Forma corpului la diferite specii de Ecaudate.
– 76 –
a b c d e f
Figura 18. Aspectul membrelor posterioare la diferite
specii de amfibieni. a) Broască roşie de munte – Rana temporaria;
b) Broasca de mlaștină – Rana arvalis; c) Broasca mare de lac
– Pelophylax ridibundus; d) Broasca mică de lac – Pelophylax
lessonae; e) Broasca râioasă verde – Bufotes viridis; f) Broasca
râioasă brună – Bufo bufo.
Membrele posteriore, comparativ cu cele anterioare, sunt
puternic alungite. Sunt prezente câte cinci degete pe fiecare
picior. La formele acvatice şi semi acvatice membranele
interdigitale sunt bine dezvoltate. La formele preponderent
terestre (familia Bufonidae), membranele interdigitale
sunt slab dezvoltate.
Reprezentanţii ordinului Caudata (Urodela)
Reprezentanţii acestui ordin au corpul alungit, aplatizat
dorso-ventral, asemănător cu cel al şopârlelor. Cei mai cunoscuţi
reprezentanţi ai acestui ordin sunt tritonii, salamandrele, proteii
şi sirenele. De regulă, membrele sunt dezvoltate uniform, având
aceiaşi mărime (tritoni şi salamandre). La Protei, membrele
– 77 –
sunt dezvoltate slab, sau sunt rudimentare. Pentru sirene, este
caracteristic reducerea completă a membrelor posterioare, iar
uneori, şi reducerea parţială sau aproape complectă a celor
anterioare. Atât la protei cât şi la sirene, pe parcursul întregii
vieţi, se păstrează branhiile externe (Fig. 19).
Figura 19. Forma corpului la diferite specii de Caudate.

A) Triton comun – Lissotriton vulgaris; B) Proteu de peşteră
– Proteus anguinus; C) Triton cu creastă – Triturus cristatus;
D) Ambistoma mexicană – Ambystoma mexicanum; E) Salaman-
dra japoneză – Salamandra japonica; F) Salamandră – Salamandra
salamandra.
Reprezentanţii ordinului Apoda (Gymnophiona)

Prima denumirea a ordinului provine din latină „a” - fără
şi „podos” - picioare – fără picioare. A doua denumire este de
origine greacă: „gymnos” – nud şi „ophion” – șarpe.
Reprezentanţii acestui ordin sunt amfibieni lipsiți de
membre și centuri, cu corpul serpentiform sau vermiform.
La exterior corpul are aspect inelat, ceea ce le conferă un aspect
asemănător cu viermii inelaţi (doar la exterior). Corpul este nud,
pigmentat, bogat în glande secretorii. Duc o viață subterană sau
semi-subterană. Din punct de vedere reproductiv, apodele sunt
forme ovipare şi ovi-vivipare.
– 78 –
În prezent, sunt cunoscute aproximativ 190 specii de
apode grupate în 10 familii. Arealul include regiunile tropicale
ale Globului (Asia, Malaiezia, Filipine, Africa, America).
Cei mai cunoscuţi sunt reprezentanţii familiilor Ichthyophiidae
şi Caeciliidae, a căror lungime poate atinge 2 metri (Fig. 20).
Figura 20. Forma

corpului la diferite specii
de Apode (Gymnophiona).
A – Ichthyophis glutinosus;
B – Caecilia tentaculata;
C– Syphonops annulatus.
1.5.2. Aspectul extern

Aspectul exterior al amfibienilor variază În dependenţă
de grupul taxonomic. Convenţional, forma corpului poate fi
diferenţiată în trei tipuri: Serpentimorfă (numit şi viermiform),
Lacertimorfă şi Batracomorfă.
Tipul Batracomorf este caracteristic pentru toate broaştele
(Ecaudata ~ Anura). Corpul este robust, formele adulte sunt
lipsite de regiunea caudală. Regiunea cervicală nu este vizibilă.
Membrele sunt bine dezvoltate. Deplasarea se efectuează prin
salturi. Reprezentanţii acestui grup sunt consideraţi cei mai
progresivi din punct de vedere evolutiv (Fig. 21).
Tipul Lacertimorf este caracteristic pentru tritoni,
salamandre sirene şi protei. (Caudata ~ Urodela). Corpul este
asemănător cu cel al şopârlei, de unde şi denumirea corespunzătoare.
În cadrul caudatelor, membrele au un diferit grad de dezvoltare.
La tritoni şi salamandre, membrele sunt relativ bine dezvoltate,
având cam aceiaşi lungime.
– 79 –
Figura 21. Aspectul exterior la Ecaudata. I – Vedere laterală;
II – vedere dorsală; A – cap; B – trunchi; C – sector caudal; 1 – bot;
2 – orificii nazale; 3 – ochi; 4 – timpan; 5– glandă parotidă;
6 – membrul anterior; 7 – membrul posterior.
Cu toate acestea, structura membrelor şi a centurilor

nu permite ridicarea corpului deasupra substratului.
Deplasarea se face prin târâre. La sirene şi protei,
membrele sunt slab dezvoltate, parţial reduse sau chear
rudimentare. La unii reprezentanţi se por reduce complet
membrele posterioare.
Tipul Serpentimorf (viermiform) este caracteristic pentru
amfibienii apozi (Apoda = Gymnophiona). Corpul este alungit,
viermiform, deseori cu aspect inelat la exterior. Membrele sunt
complet reduse. Deplasarea se face prin târâre, prin mişcări de
încovoiere a corpului. Nu sunt distincte regiunile corpului.
1.5.3. Tegumentul la amfibieni
Tegumentul amfibienilor ilustrează primele modificări
în legătură cu modul dublu de viață – acvatic şi terestru.
Pentru prima dată în seria vertebratelor se constată prezența
stratului superficial cornos la formele adulte. Amfibienii
– 80 –
posedă tegument, care exprimă atât trăsături de primitivism,
comune vertebratelor acvatice, cât şi trăsături progresive ale
vertebratelor terestre.
Epiderma formelor juvenile (larvelor) este foarte subțire,
conţinând patru tipuri de celule: filamentoase bazale şi
apicale, celule Leydig, celule mucoase şi celule apicale cu
marginea netedă. Primele celule conțin tonofilamente şi
vezicule mucoase. Celulele Leydig sunt voluminoase şi se
reduc în timpul metamorfozei. Acestea conțin vezicule mari şi
tonofilamente. Celulele mucoase elimină conținutul la suprafața
epidermei. Celulele apicale cu marginea netedă, de asemenea,
conțin granule.
Epiderma adulților este mai groasă, pluristratificată şi conține
glande pluricelulare alveolare simple. Se compune din stratul
bazal, stratul de celule poliedrice, stratul granulos şi cel cornos.
Stratul bazal este dispus pe membrana bazală. Celulele bazale
conțin tonofilamente, numeroși ribozomi şi puține mitocondrii.
Celulele stratului poliedric posedă desmosome. Celulele
stratului cornos sunt strâns unite între ele şi reprezintă „bariera
structurală”, care izolează organismul de mediul înconjurător.
Derma amfibienilor este constituită dintr-un strat superficial
de țesut conjunctiv lax, bine vascularizat şi bogat în cromatofori
şi glande alveolare pluricelulare. Stratul mai profund conține
fascicule de fibre colagene dispuse paralel cu suprafața
corpului. Glandele sunt de tip merocrin şi holocrin. Ambele
tipuri de glande au câte un canal de evacuare a secreției, care
străbate derma şi epiderma, deschizându-se la suprafața pielii.
Glandele secretoare mențin umedă pielea amfibiilor (Fig. 22).
Pielea amfibienilor mai conține şi glande veninoase mici şi
mari. Glandele broaştelor râioase (Bufonidae) situate posterior
de ochi, pe părțile laterale ale corpului sunt veninoase şi secretă
o substanță asemănătoare cu adrenalina. Broaştele arboricole
(Hyla arborea) posedă la baza degetelor nişte pernuțe de forma
ventuzelor, glandele cărora secretă o substanță vâscoasă.
– 81 –
Figura 22. Structura tegumentului la Amfibieni (Ecaudata).
1 – epiderma; 2 – derma; 3 – sector compact al dermului;
4 – glandă veninoasă (seroasă); 5 – glandă mucoasă simplă
(acinoasă); 6 – cromatofori; 7 – orificiile ductelor glandelor
veninoase şi mucoase; 8 – artere subcutanee; 9 – vene subcutanee.
În pofida faptului că stegocefalii fosili erau acoperiți cu plăci
osoase de origine dermică, astfel de solzi lipsesc la majoritatea
absolută a amfibienilor actuali. Doar la unele broaşte râioase
(Bufonidae) sunt prezenţi solzii dermici. Extremităţile degetelor
membrelor posterioare ale unor amfibii posedă pinteni de
origine epidermală.
Pentru tegumentul amfibienilor este caracteristică
permeabilitatea bilaterală pentru gaze şi apă. În mediul acvatic,
apa prin piele pătrunde în organismul amfibienilor (popular, se
spune că broaştele beau apă prin piele) compensând deficitul
acesteia. În mediul terestru, evaporarea apei prin piele, asigură
– 82 –
răcirea organismului (termoreglarea). Tot prin pielea umedă, are
loc şi schimbul de gaze. Dioxidul de carbon (CO2) din capilarele
venelor subcutanee, prin difuziune, este evacuat în mediul
extern. Pe cale inversă, oxigenul (O2) din mediul aerian pătrunde
în capilarele arterelor subcutanee. În mediul acvatic, schimbul
de gaze are loc prin difuziune directă (Fig. 23).
Figura 23. Mecanismul metabolismului gazos prin piele

la Amfibieni. 1 – epiderma; 2 – derma; 3 – artera subcutanee;
4 – vena subcutanee; 5 – capilare cu sânge venos; 6 – capilare cu
sânge arterial.
Autoevaluare
1. Pentru tipul Raniform sunt caracteristice următoarele
particularităţi: a) Corp alungit; b) Corp cilindric; c) Corp inelat
la exterior; d) Deplasări prin salt; e) Membre parţial reduse;
f) Lipsa regiunii caudale; g) Membre scurte, dezvoltate uniform;
h) Membrele lipsesc; i) Membre bine dezvoltate; j) Regiune
caudală bine delimitată; k) Regiune caudală nediferenţiată.
2. Pentru tipul Trituriform sunt caracteristice următoarele
la exterior; d) Deplasări prin salt; e) Lipsa regiunii caudale;
– 83 –
f) Membre bine dezvoltate; g) Membre parţial reduse; h) Membre
scurte, dezvoltate uniform; i) Membrele lipsesc; j) Regiune
3. Pentru tipul Serpentiform sunt caracteristice următoarele
la exterior; d) Deplasări prin salt; e) Lipsa regiunii caudale;
f) Membre bine dezvoltate; g) Membre parţial reduse; h) Membre
scurte, dezvoltate uniform; i) Membrele lipsesc; j) Regiune
4. Din Ordinul Ecaudata (Anura) fac parte: a) Ambystoma
mexicanum; b) Bufotes viridis; c) Caecilia tentaculata;
d) Gastrotheca cornuta; e) Hyla arborea; f) Ichthyophis
glutinosus; g) Lissotriton vulgaris; h) Pelophylax ridibundus;
i) Pipa americana; j) Proteus anguinus; k) Rhacophorus
nigropalmatus; l) Salamandra japonica; m) Salamandra
salamandra; n) Syphonops annulatus; o) Triturus cristatus.
5. Din Ordinul Caudata (Urodela) fac parte: a) Ambystoma
mexicanum; b) Bufotes viridis; c) Caecilia tentaculata;
d) Gastrotheca cornuta; e) Hyla arborea; f) Ichthyophis
glutinosus; g) Lissotriton vulgaris; h) Pelophylax ridibundus;
i) Pipa americana; j) Proteus anguinus; k) Rhacophorus
nigropalmatus; l) Salamandra japonica; m) Salamandra
salamandra; n) Syphonops annulatus; o) Triturus cristatus.
6. Din Ordinul Apoda (Gymnophiona) fac parte:
a) Ambystoma mexicanum; b) Bufotes viridis; c) Caecilia
tentaculata; d) Gastrotheca cornuta; e) Hyla arborea;
f) Ichthyophis glutinosus; g) Lissotriton vulgaris;
h) Pelophylax ridibundus; i) Pipa americana; j) Proteus
anguinus; k) Rhacophorus nigropalmatus; l) Salamandra
japonica; m) Salamandra salamandra; n) Syphonops annulatus;
o) Triturus cristatus.
– 84 –
7. Pentru amfibieni este caracteristic tegumentul:
a) Uni-stratificat; b) Bi-stratificat; c) Tri-stratificat;
d) Tegumentul este amorf, nestructurat.
8. La amfibieni, glandele secretorii acinoase şi seroase sunt
situate în: a) Epidermă; b) Dermă; c) În stratul compact al
dermei; d) În ţesutul subdermal adiacent; e) Glandele secretorii
acinoase şi seroase lipsesc.
9. Tegumentul amfibienilor este: a) Permeabil pentru apă;
b) Impermeabil pentru apă; c) Participă la termoreglare;
d) Nu participă la termoreglare; e) Este permeabil pentru gaze;
f) Nu este permeabil pentru gaze; g) Participă la reglarea
osmotică; h) Nu participă la reglarea osmotică; i) Participă la
respiraţie; j) Nu participă la respiraţie.
10. Respiraţia la Salamandrele pletodontide se efectuează:
a) Doar prin plămâni; b) Doar prin piele; c) Prin piele şi
plămâni.
– 85 –
Unitate de conţinut II
Particularități morfo-anatomice ale
sistemelor de organe la reprezentanţii
clasei Amphibia
Obiective de referință:
La finele studiului acestei unităţi de conținut, studenţii:
• Vor putea defini: - Aspectele anatomice, morfologice
şi fiziologice ale structurii scheletului la amfibieni;
funcţionarea sectoarelor scheletale în parte şi
în ansamblu; definirea funcţiilor fundamentale
ale scheletului – de susţinere, protecţie,
mişcare, rolul în hematopoieză şi metabolism.
- Aspectele anatomice, morfologice şi fiziologice
ale structurii sistemului muscular la amfibieni;
funcţionarea grupelor de muşchi în parte şi în
ansamblu; definirea tipurilor de muşchi; rolul
sistemului muscular în mobilitatea, stabilitatea,
circulaţia sangvină, respiraţie, digestie, excreţie,
reproducere şi termoreglare.
• Studenţii vor putea să analizeze: - Aspectele
anatomice, morfologice şi fiziologice ale structurii
sistemului digestiv la amfibieni; diferenţierea
tubului digestiv în sectoare; rolul şi funcţionarea
glandelor anexe ale sistemului digestiv; diferenţierea
etapelor procesului digestiei. - Aspectele anatomice,
morfologice şi fiziologice ale structurii sistemului
respirator la amfibieni; mecanica actului respirator,
mecanismul schimbului de gaze la nivel tegumentar
şi pulmonar.
• Studenţii vor putea clasifica: - Noţiunile de sistem
circulator, circuite sangvine, elemente figurate ale
– 86 –
sângelui, vase sangvine, aortă, artere, vene, structura
inimii, particularităţi morfologice şi adaptive.
• Studenţii vor generaliza: - Noţiunile de sistem
excretor, tipuri de rinichi; structura rinichiului,
structura sistemului excretor, particularităţi adaptive
şi morfo-fiziologice la diferite grupe de amfibieni;
- Noţiunile de sistem genital, tipuri de reproducere,
fecundare (fertilizare), dezvoltare embrionară.
- Noţiunile de sistem nervos, tipuri de neuroni,
sectoarele encefalului, evoluţia sistemului nervos la
vertebrate.
2.1. SCHELETUL AMFIBIENILOR

Scheletul animalelor asigură suportul corpului, mişcarea, iar
în unele cazuri şi protecţia lui. Reprezintă complexul pasiv al
sistemului locomotor ce asigură susţinerea. Ţesuturile scheletice
care participă la formarea scheletului la animalele vertebrate
sunt reprezentate de: - ţesutul conjunctiv; - ţesutul cartilaginos;
- ţesutul osos.
Scheletul la vertebrate este reprezentat, cu mici excepţii,
de endoschelet situat în interiorul corpului, fiind generat de
mezenchimul profund. Exoscheletul, situat la suprafaţa corpului,
este format, în general, prin osificarea dermei pielii.
Exoscheletul asigură atât susţinerea corpului, cât şi
protecţia lui. Formaţiunile tipice exoscheletale sunt constituite
din plăci osoase de natură dermică (Chelonieni), prezentate şi
ca derivate tegumentare. La vertebrate endoscheletul este bine
dezvoltat, format de sectorul axial şi apendicular.
2.1.1. Scheletul axial
Scheletul vertebratelor reuneşte endoscheletul, situat profund
în organism, şi exoscheletul localizat superficial, ambele având
origine mezoblastică.
– 87 –
Endoscheletul vertebratelor cuprinde scheletul axial şi
scheletul apendicular, fiind format din oase, cartilaje şi ligamente.
În complex, acestea au ca origine țesut conjunctiv cu un model
structurat comun. Scheletul axial reuneşte craniul, coloana
vertebrală, coastele şi sternul. Scheletul apendicular cuprinde
înotătoarele perechi şi impare ale vertebratelor acvatice, precum
şi centurile cu membrele vertebratelor terestre.
Cel mai arhaic element al endoscheletului este notocordul.
În plan ontogenetic, primul apare scheletul axial reprezentat
prin notocord, cu diferențierea ulterioară a vertebrelor, coastelor
şi sternului. Scheletul înotătoarelor vertebratelor inferioare
primar-acvatice stă la originea formării scheletului membrelor
anterioare şi posterioare ale tetrapodelor.
Scheletul osos constă din oase dermice (numite şi de
membrană) şi din oase cartilaginoase – oase care au avut
la început un predecesor cartilaginos, ulterior înlocuite de
țesut osos. Structural, ambele tipuri de oase sunt identice.
Oasele dermice se formează direct din mezenchim, filogenetic
fiind modificații ale plăcilor osoase dermice ale pielii.
La amfibieni, pentru prima dată, are loc diferențierea coloanei
vertebrale în regiuni, şi anume: cervicală, toracică, sacrală
şi caudală. La Urodele (tritoni, salamandre) prima vertebră a
coloanei vertebrale este lipsită de apofize efectuând articularea
craniului cu scheletul axial (coloana vertebrală). Această vertebră
formează regiunea cervicală a coloanei vertebrale, fiind numită
atlas sau atlant. Toate celelalte vertebre, inclusiv numeroasele
vertebre caudale, au coaste. Vertebrele trunchiului sunt formate
din corpul vertebrei cu apofize neurale şi hemale cu spini neurali
şi hemali scurți îndreptați spre posterior. Fiecare vertebră are
câte două apofize laterale – dorsală şi ventrală.
Coastele, ce se articulează de ambele apofize, sunt de tip
bicipital, având în partea dorsală un tubercul, iar în partea
ventrală capul (capitulum). La unica vertebră sacrală apofizele
– 88 –
au dimensiuni mărite. Arcurile ce susțin centura pelviană sunt,
de asemenea, mărite. Primele trei vertebre caudale sunt identice
cu cele ale trunchiului. Vertebra a patra caudală posedă arcul
hemal. Corpul vertebrei urodelelor este mai puternic osificat
decât la peşti, vertebrele fiind de tip amficelic (Fig. 24).
Figura 24. Sectoarele coloanei vertebrale la Amfibieni

(Ecaudata). A – sectorul cervical; B – sectorul dorsal; C – sectorul
sacral; D – sectorul caudal. I – vertebra sectorului cervical;
II-VIII – vertebrele sectorului dorsal; 1 – vertebră cervicală (atlant
sau atlas); 2 – vertebră sacrală; 3– urostil; 4 – cartilajii intercalare.
Coloana vertebrală a ecaudatelor (Anura) conține mai
puține vertebre decât la caudate. La broască, unica vertebră
cervicală (atlasul sau atlantul) este urmată de şapte vertebre
toracice (primele şase de tip procelic, a şaptea de tip amficelic).
Vertebrele toracice au pe părțile laterale procese transversale
bine dezvoltate, care reprezintă, de fapt, rudimente ale coastelor.
– 89 –
Coastele scurte, articulate cu corpul vertebrei, se proiectează
lateral. Coastele primelor trei vertebre sunt mai puternic
dezvoltate decât celelalte patru.
Regiunea sacrală este reprezentată printr-o singură vertebră
cu două apofize transversale posterioare puternic mărite, care se
articulează cu cavitățile urostilului. Urostilul reprezintă ultima
regiune a coloanei vertebrale şi este format prin sudarea a câteva
zeci de vertebre caudale.
2.1.2. Sternul
Este situat pe linia medio-ventrală a regiunii toracice şi
serveşte ca suprafață de fixare pentru muşchii pectorali care
parţial participă la mişcările respiratorii.
La Amfibii sternul este intercalat cu oasele centurii scapulare.
Este constituit din oase şi cartilaje. În structura sternului intră –
de la anterior spre posterior – homosternul, sternul şi manubriul
cartilaginos (Fig. 25).
Figura 25. Structura sternului şi a centurii scapulare la

Amfibieni (Ecaudata).
1 – scapula (omoplat); 2 – cartilajul suprascapular; 3 – osul
coracoid; 4 – fosa de articulare a humerusului (membrul
anterior); 5 – cartilaj intercalar; 6 – clavicula; 7 – stern;
8 – epistern; 9 – manubriu cartilaginos (cartilajul posterior al
sternului).
– 90 –
Homosternul, parțial osificat, este situat anterior de oasele
centurii scapulare – clavicule şi coracoide. Sternul, propriu-zis,
are sectorul anterior cartilaginos şi sectorul posterior osificat.
Claviculele se articulează cu sectorul cartilaginos al sternului
la hotar cu homosternul. Oasele coracoide se articulează
posterior de clavicule, cu acelaşi sector cartilaginos al sternului.
Coracoidele şi claviculele, împreună cu regiunile sternale
anterioare (homosternul şi sternul), contribuie la articularea
centurii scapulare şi la menținerea membrelor anterioare la
distanță față de scheletul axial. Sectorul posterior al sternului
este reprezentat de o structură cartilaginoasă numită manubriu.
2.1.3. Scheletul craniului
Craniul vertebrelor prezintă o mare varietate de forme şi
structuri. Caracteristic pentru toate vertebratele craniote este
diferențierea craniului în două sectoare mari: craniul neural
(neurocraniul) şi craniul visceral (splanhnocraniul).
Neurocraniul formează bolta cutiei craniene, în care se află
creierul şi majoritatea organelor de simț.
Splanhnocraniul, numit şi craniul visceral, formează arcurile
viscerale. La vertebratele craniate inferioare (ciclostomi,
peştii cartilaginoşi şi osoşi) în componența splanhnocraniului
intră arcurile maxilare şi sistemul branhial. Ambele sectoare
(neurocraniul şi splanhnocraniul), la diferite grupe de vertebrate,
sunt formate din cartilaje, oase şi oase de membrană.
În plan evolutiv, în structura craniului are loc reducerea
elementelor figurate ce intră în structura acestuia. Reducerea
elementelor figurate se obține, fie prin sudarea elementelor
craniene, fie prin reducerea completă a unora dintre acestea.
Concomitent, în plan evolutiv, are loc înlocuirea elementelor
cartilaginoase prin oase şi oase de membrană. La vertebratele
primar-terestre numărul de elemente craniene, dimensiunile şi
masa craniului sunt cu mult mai mici decât la cele acvatice.
– 91 –
Neurocraniul este format din mai multe regiuni. Numărul
elementelor neurocraniului variază de la clasă la clasă.
În linii generale, pot fi enumerate următoarele regiuni (de la
posterior spre anterior): anterior pe partea dorsală – regiunea
occipitală, parietală, frontală, nazală; între regiunea frontală şi
nazală se află regiunea olfactivă; pe părțile laterale sunt situate
regiunea otică (auditivă) şi orbitală (optică); ventral, craniul este
format de un număr variabil de oase ce formează baza craniului
(planşeul craniului).
Splanhnocraniul este format, în general, din arcuri perechi:
arcul mandibular ce cuprinde maxilarul superior şi inferior;
arcul palato-pătrat; arcul sublingual sau hiomandibular şi
arcurile branhiale.
La amfibieni, în legătură cu trecerea la modul semi-terestru
de viață, numărul componentelor cutiei craniene se reduce
considerabil. Cutia craniană este formată mai mult din cartilaje
decât din oase de membrană.
Regiunea occipitală este formată numai din două oase
exzoccipitale. Oasele supraoccipital şi basioccipital se reduc.
Oasele exoccipitale, spre posterior, formează câte o excrescență
numite condili occipitali.
Prin intermediul condililor occipitali are loc articularea
mobilă a craniului cu prima (şi unica) vertebră cervicală
a coloanei vertebrale. Articulația mobilă a craniului cu
coloana vertebrală este caracteristică tuturor vertebratelor
terestre superioare. Prezența a doi condili occipitali este
caracteristică amfibienilor.
În regiunea auditivă, din cele cinci oase ale urechii
caracteristice peştilor, la amfibii se dezvoltă numai un os par
– prooticul (prooticum). În regiunea orbitei are loc reducerea
completă a oaselor sfenoidale şi lacrimale. Partea anterioară
a orbitei este formată de osul inelar olfactiv – sfenetmoidul
(sphenetmoideum).
– 92 –
– 93 –
Figura 26. Structura craniului la Amfibieni (Ecaudata). A – vedere dorsală; B – vedere ventrală.
1 – osul intermaxilar; 2 – osul maxilar superior; 3 – apofiza frontală a maxilarului superior; 4 – osul pătrato–
jugal; 5 – osul scvamozal; 6 – osul prootic; 7 – condil occipital; 8 – osul fronto–parietal; 9 – osul nazal;
10 – osul sfenetmoid; 11 – apofiza epiorbitală; 12 – osul pterigoid; 13 – fontanelă frontală; 14 – fontanelă
parietală; 15 – osul occipital lateral; 16 – osul vomer; 17 – osul parasfenoid; 18 – osul palatin; 19 – osul
palato–pătrat.
Bolta (plafonul) craniului este formată din oasele fronto-
parietale şi nazale. Baza (planşeul) craniului este formată din
osul parasfenoid şi două oase vomere. Pe părțile laterale ale
cutiei craniene se găsesc două oase scvamozale (squamosum),
care formează regiunea auditivă (Fig. 26).
În scheletul visceral s-au produs schimbări considerabile:
arcul sublingual lipseşte. Hiomandibularul s-a transformat în
osul auditiv - columela (stapeş).
Arcurile branhiale şi operculul branhial lipsesc. Arcul palato-
pătrat este format din palatinul pereche şi pătrato-jugal, între care
se găsesc două oase pterigoide. La amfibieni, osul palato-pătrat a
substituit osul hiomandibular. Osul hiomandibular concreşte cu
cutia craniană, făcând legătura dintre scheletul visceral şi cutia
craniană.
Maxilarul superior este format din două oase perechi:
premaxilare (praemaxillare) şi maxilare (maxillare). Maxilarul
inferior este format în cea mai mare parte din cartilajul Mekkel,
care se articulează cu palato-pătratul, având la anterior osul
mento-mandibular.
Cartilajul Mekkel este parțial redus, fiind parțial acoperit de
osul angular şi dentar.
Craniul la broască este aplatizat dorso-ventral, având
lățimea mai mare decât lungimea. Astfel de tip de craniu poartă
denumirea de platibazic.
2.1.4. Scheletul centurilor şi al membrelor
La amfibieni, centura scapulară este formată din trei elemente
tipice: omoplat (scapula), coracoid, procoracoid şi claviculă.
Pe partea ventral-laterală a omoplatului se află o cavitate
articulară (fosa acetabulară) predestinată pentru articularea
osului brațului – humerus. La formarea fosei acetabulare a
humerusului mai participă sectoarele distale ale coracoidului şi
claviculei (Fig. 27).
– 94 –
Figura 27. Centura scapulară şi membrul anterior la
Amfibieni (Ecaudata). 1 – braţ (osul humerus); 2 – capul humerusului;
3 – antebraţ; 4 – ulna (cubitus); 5 – radius; 6 – apofiza ulnară (cubitală);
7 – sectorul carpian (oase carpiene); 8 – sectorul metacarpian (oase
metacarpiene); 9 – falangele degetelor; 10 – scapula (omoplat);
11 – cartilajul suprascapular; 12 – osul coracoid; 13 – fosa de
articulare a humerusului (membrul anterior); 14 – osul procoracoid;
15 – clavicula; 16 – stern; 17 – epistern; 18 – manubriu cartilaginos
(cartilajul posterior al sternului).
Centura pelviană este formată din oasele: ilion, ischion
şi pubis. Oasele iliace sunt alungite, sub formă de baghete,
articulându-se cu sectoarele proximale de apofizele vertebrei
sectorului sacral. Sectoarele distale ale oaselor ileon se articulează
cu osul ischion. Antero-ventral de ischion se articulează osul
pubis. Prin articularea oaselor ileon, ischion şi pubis, lateral, se
formează cavitatea acetabulară a osului femur (primul sector al
membrului posterior) (Fig. 28).
– 95 –
De centura scapulară se articulează membrul anterior,
constituit din braț (osul humerus), antebraț (oasele radius şi
cubitus) şi labă (palmă), formată din oasele carpiene,
meta-carpiene şi falangele degetelor.
La centura pelviană se articulează membrul posterior format
din coapsă (femur), gambă (tibie şi peroneu), labă (tars, metatars
şi falangele degetelor). La broască, atât elementele antebrațului
(membrul anterior), cât şi cele ale gambei (membrul posterior)
concresc într-un singur os.
Figura 28. Centura pelviană şi membrul posterior la Amfibieni

(Ecaudata). 1 – vertebră dorsală; 2 – osul ileon; 3 – vertebră sacrală;
4 – osul ischion; 5 – urostil; 6 – coapsă (osul femur); 7 – osul
pubis; 8 – fosa cotiloidă (fosa de articulare a capului femurului);
9 – gambă (tibia + fibula); 10 – oase tarsiene; 11 – oase metatarsiene;
12 – falangele degetelor.
Autoevaluare
1. Coloana vertebrală la amfibienii ecaudaţi este diferenţiată
în următoarele sectoare: a) Caudal; b) Cervical; c) Coccigian;
d) Dorsal; e) Occipital; f) Sacral; g) Ventral.
– 96 –
2. La amfibieni, pentru prima dată, în structura coloanei
vertebrale apare sectorul: a) Caudal; b) Cervical;
c) Coccigian; d) Dorsal; e) Occipital; f) Sacral; g) Ventral.
3. La amfibieni, sectorul cervical: a) Este format din 1 vertebră;
b) Este format din 2 vertebre; c) Este format din 7 vertebre;
d) Sectorul cervical lipseşte.
4. La amfibieni, prima vertebră cervicală se numeşte:
a) Amficel; b) Atlant; c) Hipocel; d) Atlas; e) Axis;
f) Epistrofeu; g) Heterocel; h) Opistocel.
5. Sectorul cervical la amfibieni: a) Asigură articularea imobilă
a craniului cu coloana vertebrală; b) Asigură articularea mobilă
a craniului cu coloana vertebrală; c) Permite mobilitatea
craniului în plan orizontal; d) Permite mobilitatea craniului în
plan vertical; e) La amfibieni lipseşte sectorul cervical.
6. La amfibieni, fosa de articulare a osului humerus este
formată de către: a) Cartilajul intercalar; b) Cartilajul supra-
scapular; c) Clavicula; d) Epistern; e) Manubriu cartilaginos;
f) Osul coracoid; g) Scapula; h) Stern.
7. La amfibieni, cutia toracică adevărată: a) Este prezentă
doar la stadiul larvar; b) Este prezentă doar la ecaudate;
c) Este prezentă doar la caudate; d) Lipseşte.
8. La amfibieni, craniul este de tip: a) Hiostilic; b) Hiostilic la
Ecaudate şi Autostilic la Caudate; c) Autostilic; d) Prostilic.
9. Atlantul (Atlas) pentru prima dată apare la: a) Mamifere;
b) Păsări; c) Reptile; d) Amfibii; e) Peşti; f) Ciclostomate;
g) Cefalocordate; h) Urocordate.
10. La amfibieni, fosa de articulare (fosa cotiloidă) a osului
femur este formată de către: a) Vertebra dorsală; b) Osul ileon;
c) Vertebra sacrală; d) Osul ischion; e) Urostil; f) Osul pubis;
g) Oase tarsiene; h) Oase metatarsiene.
– 97 –
2.2. SISTEMUL MUSCULar
Toate mişcările, contractarea şi dilatarea vaselor sangvine,
a peristalticei tractului digestiv, locomoția se datorează
contractărilor şi relaxărilor elementelor musculare.
În organismele animalelor sunt prezente trei tipuri de
muşchi:
• netezi, prezenți în pereții viscerelor şi vaselor sangvine
care au contracție involuntară;
• scheletici striați cu o contracție voluntară;
• cardiac cu o contractare involuntară, autonomă.
Muşchii scheletici sunt alcătuiți din fibre musculare
striate. Fibrele striate pot atinge o lungime de până la 12 cm.
Fibrele striate, în interior, conțin miofibrile subțiri şi groase cu
proprietăți contractile, dispuse paralel şi asociate în grupuri.
Fibrele musculare striate conțin multe nuclee situate sub
membrana fibrei (sarcolema).
Fibrele au o structură eterogenă: conțin discuri întunecate
anizotrope (A) şi luminoase – izotrope (I), care sunt întretăiate
la mijloc de o mezofragmă (M), iar cele anizotrope – de
o telofragmă (T). Miofibrilele discului întunecat conțin
o proteină contractilă – miozina, iar în cele luminoase –
actina. La contractarea fibrei musculare are loc dispariția
discurilor clare.
Fibrele musculare care se asociază pentru a constitui
muşchiul sunt cuprinse în teci conjuctive, numite perimisium.
În interiorul muşchiului sunt câteva fibre care pot fi
înconjurate de endomisium. Teaca conjunctivă, la extremitățile
muşchiului, continuă cu tendoanele care au rol de fixare a
elementelor scheletale.
În fibrele musculare se conține mioglobina, care conferă
culoarea roşie a muşchiului (ex: muşchii pectorali ai
păsărilor zburătore).
– 98 –
– 99 –
Figura 29. Sistemul muscular la Amfibieni (Ecaudata).
1 – m. mylohyoid; 2 – m. hypoglossus; 3 – m. geniohyoid; 4 – m. deltoid; 5 – m. pectoralis ma-
jor; 6 – m. sternoradialis; 7 – m. extensor carpi radialis; 8 – m. flexor carpi radialis; 9 – m. flex-
or carpi ulnaris; 10 – m. triceps brachii; 11 – m. cutaneous pectoralis; 12 – m. rectus abdomi-
nus; 13 – m. external oblique; 14 – linea alba; 15 – m. triceps femoris; 16 – m. adductor longus;
17 – m. sartorius; 18 – m. gastrocnemius; 19 – m. tibialis posterior; 20 – m. adductor magnus; 21 – m. gra-
cilis major; 22 – m. gracilis minor; 23 – m. extensor cruris; 24 – m. tibialis anterior longus.
Concentrația scăzutăde mioglobină este caracteristică pentru
muşchii albi (muşchii scheletali al păsărilor nezburătoare).
Contracția muşchilor roşii este lentă (muşchii extensori), muşchii
albi se contractă rapid (muşchii flexori).
O bună funcționare a unui muşchi depinde de inervare,
ramurile nervoase se termină în interiorul fibrelor musculare.
Un muşchi lipsit de inervare (patologii ale sistemului nervos sau
muscular) rămâne paralizat, se atrofiază şi cu timpul degradează.
Impulsul nervos menține muşchiul într-o stare puțin încordată,
numită tonus muscular.
La Amfibii, sistemul muscular are o diferențiere esențială,
caracterizată de adaptarea la modul de viață semiterestru şi de
apariția membrelor de tip pentadactil (vezi Fig. 29).
Planul anatomic de structură al amfibienilor, lucru
caracteristic şi pentru toate vertebratele superiore, se deosebeşte
de cel al vertebratelor inferiore.
În acest context, musculatura scheletală se diferențiază în
musculatura masetrală, musculatura trunchiului, abdominală,
a centurilor scapulară şi pelviană, a membrelor anterioare şi
posterioare, muşchii globului ocular.
Autoevaluare
1. În organismele animalelor sunt prezente următoarele tipuri
de muşchi: a) Cardiac; b) Cutanei; c) Netezi; d) Scheletali;
e) Striați; f) Subcutanţi.
2. Contracţiile cardiace sunt asigurate de către muşchii:
a) Netezi; b) Striați; c) Micşti.
3. Musculatura scheletală este reprezentată de muşchii:
a) Netezi; b) Striați; c) Micşti; d) Coxali.
4. Musculatura organelor interne este reprezentată de
muşchii: a) Netezi; b) Striați; c) Micşti; d) Coxali.
– 100 –
5. La amfibieni, în componenţa fibrelor musculare striate
intră: a) Miozina; b) Prolactina; c) Actina; d) Miotenzina;
e) Protomiozina.
2.3. SISTEMUL DIGESTIV
În plan ontogenetic, toate elementele tractului digestiv şi
anexele sale se formează din foițele endoblastice. Funcția de
bază a tractului digestiv şi a anexelor este de a prelucra hrana, a
o descompune în elemente simple, uşor asimilabile şi capabile
de a fi metabolizate la nivel celular.
Pentru realizarea diferitor etape ale digestiei are loc
diferențierea tubului digestiv în mai multe sectoare cu funcții
specifice, la care se anexează anumite glande specializate.
În plan sistematic evolutiv, tractul digestiv la cordate suportă
modificări structurale şi adaptive legate de modul de nutriție şi
de tipul hranei utilizate.
Prelucrarea mecanică a hranei are loc în cavitatea bucală
sau buco-faringiană. La diferite grupe de cordate, cavitatea
bucală şi elementele ce o înconjoară, au formă diferită, de la
orificii simple, care nu au elemente de prelucrare mecanică a
particulelor nutritive, până la structuri complexe dotate cu
elemente de prelucrare mecanică avansată şi umectare a hranei.
La vertebratele inferioare lipsesc glandele ce umectează hrana
în cavitatea bucală. Pentru prima dată, glandele salivare apar la
amfibieni ca forme terestre de vertebrate. La amfibieni, reptile şi
păsări glandele salivare au doar rol de umectare a hranei.
La Mamifere, pe lângă funcția de umectare a hranei,
glandele salivare îndeplinesc şi funcția enzimatică, de scindare a
glucidelor (secreția amilazei).
Transportarea substanțelor nutritive captate şi prelucrate
mecanic spre a doua etapă de prelucrare – cea chimică – se face
printr-un tub elastic numit esofag. Esofagul este caracteristic
practic pentru toate vertebratele contemporane.
– 101 –
Etapa a doua – prelucrarea chimică a hranei (scindarea sau
descompunerea până la elemente simple) are loc în structuri
specializate (stomac, duoden) sub acțiunea fermenților secretați
de glandele digestive. Prelucrarea chimică, primară, sub acțiunea
sucului gastric, are loc în stomac.
Forma şi dimensiunile stomacului variază la diferite clase de
vertebrate. La vertebratele inferioare stomacul este unicameral,
la cele superioare (de exemplu la mamiferele rumegătoare) –
tetra-cameral.
Din stomac, hrana trece în sectorul primar al intestinului.
La cordatele inferioare intestinul nu este diferențiat, reprezentând
un tub ce străbate corpul de la o extremă la alta. La vertebratele
superioare intestinul este diferențiat în mai multe sectoare cu
funcții strict specializate în prelucrarea enzimatică şi absorbția
substanțelor nutritive.
La vertebratele superioare, intestinul este diferențiat în
sectorul anterior, mediu şi posterior.
Sectorul anterior poartă numele de duoden. În sectorul
anterior al duodenului se deschid ductele vezicii biliare.
Sub acțiunea secreției biliare (bilei) are loc descompunerea
grăsimilor (lipidelor). În sectorul posterior al duodenului se
deschid ductele pancreasului, secretul căruia are funcție de
scindare a proteinelor.
Următoarea etapă constă în absorbția fracționată a substanțelor
simple şi în transportarea lor spre celulele corpului pentru a fi
metabolizate. Această etapă este asigurată de către sectoarele
intestinale (intestinul subțire şi intestinul gros) în care are loc
absorbția (celulele epiteliului intestinal).
Reziduurile nedigerate se acumulează în intestinul rect,
de unde prin orificiul anal sunt eliminate în mediul extern.
La amfibieni, tractul digestiv începe cu cavitatea oro-
faringiană. Septul bucal este destul de mare, permițând o
deschidere largă a cavității bucale.
– 102 –
Pe partea internă a maxilei superioare, dorsal-anterior, sunt
situate două orificii înzestrate cu supape care fac legătura cu
orificiile nazale externe, numite coane. Supapele coanelor se
închid la pătrunderea aerului în cavitatea bucală, asigurând
propulsarea acestuia prin căile respiratorii în plămâni.
Posterior de coane, pe planşeul craniului, se conturează globii
oculari, care la amfibieni sunt separaţi de cavitatea bucală doar
prin membrane tegumentare.
În timpul înghiţirii hranei, globii oculari, prin muşchi
specializaţi, sunt retraşi postero-ventral în cavitatea bucală
facilitând propulsarea hranei în faringe (participă la înghiţirea
hranei). Acest fenomen este caracteristic doar pentru amfibieni.
În cavitatea bucală se deschid ductele glandelor salivare, care
lipsesc la peşti. Secretul glandelor salivare serveşte doar pentru
umectarea hranei.
La amfibieni, de planşeul cavităţii bucale este fixată limba
dotată cu fascii musculare specializate. La Ranidae, limba este
fixată cu partea anterioară, partea posterioară este liberă putând
fi extinsă în exterior pentru capturarea hranei. În stare de repaus,
vârful limbii este îndreptat spre faringe.
Vârful limbii este bifurcat şi înzestrat cu glande secretorii cu
funcţie de fixare (alipire) a hranei.
La Discoglosside (Bombinidae), limba are forma unui
disc fixat de hipoglosă şi nu poate fi extinsă în exteriorul
cavităţii bucale. La Bufonidae, limba este rudimentară sau
lipseşte complet. Prinderea hranei, în ambele cazuri, are loc cu
ajutorul maxilelor.
La amfibienii caudaţi (Salamandride şi Tritoni), limba este
lungă, deseori rotunjită la vârf, cu glande secretorii. Hrana este
capturată cu ajutorul vârfului limbii şi, la retragere, adusă în
cavitatea bucală.
La masculii Anurelor, regiunea cavităţii bucale formează
nişte saci extensibili perechi sau impari numiţi rezonatori,
– 103 –
cu funcţie de vocalizare şi amplificare a sunetelor emise.
La Hylidae, rezonatorul este impar, format de hipoglosă.
La Ranidae, sacii rezonatori perechi sunt situaţi în partea
posterioară a cavităţii bucale, în apropiere de timpane.
Dinții amfibienilor sunt simpli, mici, conici, puțin îndreptaţi
în interiorul cavităţii bucale. Servesc doar pentru fixarea prăzii.
Amfibienii înghit hrana în întregime.
În dependenţă de grupul taxonomic, dinţii pot fi amplasaţi
pe maxila superioară, maxila inferioară şi/sau pe vomer.
La Bufonidae dinţii lipsesc.
Esofagul la amfibii este scurt, slab delimitat, Anterior, acesta
reprezintă o continuare a cavităţii oro-faringiene, iar posterior
se deschide în stomacul unicameral, simplificat, convenţional
delimitat în sectorul cardial şi piloric. Stomacul continuă cu
sectorul anterior al intestinul subţire – duodenul.
Duodenul este slab diferenţiat de stomac, formează o curbură
– ansa duodenală, în care se află pancreasul. Spre posterior,
intestinul subţire trece în intestinul posterior (rect) bine delimitat
şi conturat de lumenul său mărit. Tractul digestiv se termină cu
orificiul cloacal.
Mucoasa stomacului este formată de glandele secretorii
acinoase tubulare, care secretă pepsina în calitate de ferment.
Ficatul şi pancreasul sunt proeminente. Ficatul bilobat este
masiv, având prezentă vezica biliară cu ductele acesteia ce se
deschid în sectorul anterior al duodenului.
Pancreasul este amplasat în ansa duodenală sau în prima ansă
a intestinului subţire. Ductele pancreasului se deschid în sectorul
posterior al duodenului (Fig. 30).
Hrana amfibienilor, în mare măsură, o constituie insectele
şi larvele acestora, icrele peştilor sau ale confraţilor lor,
moluştele etc.
– 104 –
Figura 30. Structura tractului digestiv la Amfibieni
(Ecaudata). 1– orificiul bucal; 2– cavitatea orofaringiană; 3 – laringe;
4 – esofag; 5 – trahee; 6 – stomac; 7 – duoden; 8 – intestinul subţire;
9 – intestinul rect; 10 – cloaca; 11 – orificiul anal; 12 – ficat;
13 – vezica biliară; 14 – ansa duodenală; 15 – pancreas;
16 – ureter.
Autoevaluare
1. În structura tractului digestiv la amfibieni, pentru prima
dată apar: a) Ficatul; b) Pancreasul; c) Duodenul; d) Intestinul
rect; e) Intestinul gros; f) Glandele salivare.
2. La amfibieni, stomacul este: a) Slab dezvoltat; b) Bine
dezvoltat; c) Delimitat în 2 sectoare bine structurate; d) Nu este
prezent.
3. La amfibieni, următorul sector ce urmează după stomac
este: a) Duodenul; b) Intestinul subţire; c) Intestinul gros;
d) Jejunul; e) Sectorul piloric; f) Sectorul cardiac.
4. La amfibieni, în ansa duodenala este situat: a) Ficatul;
b) Vezica biliară; c) Pancreasul; d) Intestinul gros; e) Intestinul
subţire.
– 105 –
5. La amfibienii ecaudaţi , împingerea hrănii în esofag se
efectuează cu ajutorul: a) Limbii; b) Membranei sublinguale;
c) Membranei glosso-faringiene; d) Globilor oculari.
6. La amfibieni, dinţii sunt dispuşi: a) Doar pe vomer;
b) Doar pe intermaxilare; c) Doar pe maxilarele superioare;
d) Pe intermaxilare, maxilare superioare şi vomer.
7. La amfibieni, în cloaca se deschide: a) Intestinul gros;
b) Intestinul subţire; c) Duodenul; d) Ureterele.
8. La amfibieni, pancreasul îndeplineşte rol: a) Digestiv;
b) Endocrin; c) Umectarea bolului alimentar; d) Formează
microflora intestinală; e) Formează Ph-ul mediului intestinal.
9. La amfibieni, secretul glandelor salivare serveşte pentru:
a) Digestia parţială a hranei; b) Conţine substanţe ce stimulează
secreţia pancreatică; c) Conţine substanţe ce stimulează secreţia
bilei; d) Umectarea hranei.
10. La amfibieni, bila (lichidul vezicii biliare): a) Este format
de către ficat; b) Este format de către pancreas; c) Este format
de către duoden; d) La amfibieni vezica biliară lipseşte.
2.4. SISTEMUL RESPIRATOR
Respiraţia reprezintă un proces fiziologic, prin care are loc
schimbul de gaze (metabolismul gazos) între mediul intern al
organismului şi mediul extern. La organismele cordate, respiraţia
include două faze: inspiraţia şi expiraţia. Prin respiraţie, oxigenul
din mediul extern este transportat spre celule, iar dioxidul de
carbon evacuat în exterior.
Din punct de vedere fiziologic şi biochimic, respirația este
diferenţiată în externă şi internă (tisulară). Pentru vertebrate,
la respiraţia externă se referă respiraţia cutanee, branhială şi
pulmonară.
– 106 –
La respiraţia internă se referă respiraţia celulară (procese
biochimice la nivel celular din care rezultă eliberarea energiei).
Oxigenul şi dioxidul de carbon, viceversa, sunt transportate prin
intermediul sângelui.
Schimbul de gaze între organism şi mediul extern poate fi
realizat doar în structuri specializate (tegument, branhii, plămâni)
la nivelul membranelor de lichid care facilitează difuzia gazelor
dintr-un mediu în altul.
La sistemul respirator se referă totalitatea structurilor
anatomice ce asigură fluxul de oxigen spre organele interne şi
refluxul de dioxid de carbon de la acestea.
2.4.1. Sistemul respirator pulmonar
În perioada Devoniană (≈ 380 milioane ani în urmă), în
rezultatul evoluţiei, în bazinele acvatice au apărut primele
grupe de peşti.
În plan filogenetic, plămânii au apărut pentru prima dată la
strămoşii peştilor crossopterigieni şi dipnoi (în Devonian cu
aproximativ 380 milioane ani în urmă) ca evaginări ale sectorului
anterior al tractului digestiv. Ulterior, din aceste evaginări, s-au
format plămânii amfibienilor. În prezent, astfel de structuri
saciforme s-au păstra doar la peştii Dipnoi (Protopterus,
Lepidosiren, Neoceratodus).
În rezultatul evoluţiei, au apărut primele vertebrate terestre
cu plămâni, capabile să respire cu oxigen din atmosferă.
La acestea se referă strămoşii amfibienilor – Labirintodonţii
(Labyrinthodontia şi Stegocephalia).
Deşi, morfofuncţional, schimbul de gaze între organism
şi mediul ambiant este exercitat de aceiaşi membrana –
sistemul respirator pulmonar, comparativ cu cel branhial, este
mult mai complex.
Sistemul respirator pulmonar include: orificiile nazale (fose
nazale) externe, orificiile nazale interne (coanele), ductele
– 107 –
respiratorii, laringele, bronhiile externe, plămânii, bronhiile
interne, bronhiolele şi alveolele pulmonare.
2.4.2. Orificiile nazale (fosele nazale)
Sunt amplasate pe partea antero-dorsală a capului sau
în regiunea facială (în dependenţă de grupul taxonomic).
Orificiile nazale continuă cu ductele respiratorii ce se deschid
în cavitatea bucală, oro-faringiană sau laringe. La Ciclostomi şi
peşti, orificiile nazale, nu comunică cu cavitatea oro-faringiană
(excepţie: Peştele de mâl – Amia calva, la care orificiile nazale
comunică cu faringele).
La amfibieni, orificiile nazale externe sunt înzestrate cu
valvule, care permit închiderea şi deschiderea acestora. Ductele
nazale sunt scurte, deschizându-se în partea dorsal-anterioară a
cavităţii bucale prin orificiile nazale interne – coane.
2.4.3. Laringele
Reprezintă un organ complex care are funcţie de sfincter
amplasat la hotarul între tractul digestiv şi ductele respiratorii.
Funcţia laringelui constă în protecţia căilor respiratorii inferioare
de pătrunderea particulelor nutritive; participă la respiraţie, ca
organ de la care pleacă traheea; funcţia de fonaţie (emiterea
sunetelor la trecerea aerului prin el).
Structurile de suspensie ale laringelui sunt formate din fascii
musculare specializate şi cartilagii reprezentate de cartilajul
aritenoid, cricoid, procricoid şi cartilajele traheene. La Păsări şi
Mamifere în structura laringelui intră şi cartilajele tiroide.
În laringe sunt amplasate şi organele de fonaţie reprezentate
de corzile vocale şi musculatura acestora. Dorsal şi lateral-oblic
sunt amplasate corzile vocale false (ligamentele vestibulare),
iar în mijloc – corzile vocale adevărate (ligamentele vocale)
amplasate vertical.
– 108 –
La amfibieni, laringele este format dintr-o pereche de
cartilaje aritenoide dispuse în jurul glotei şi dintr-un cartilaj
crico-trahean amplasat ventral, având în interior două cute ale
mucoasei considerate ca corzi vocale. La masculii amfibienilor
ecaudaţi în regiunea hipoglossei sau lateral pe cap (posterior de
septul bucal) se formează saci rezonatori vocali, cu funcţie de
amplificare a sunetului emis.
Traheea reprezintă ductul respirator ce face legătura dintre
structurile respiratorii externe şi cele interne. Aceasta reprezintă
un duct simplificat de lungime diferită, caracteristic pentru
vertebratele inferioare sau tub inelat la vertebratele superioare.
La peştii Dipnoi şi Polipteri este prezent un duct simplificat
care uneşte faringele cu unul sau doi saci pulmonari. În cazul
peştilor monopneumoni (cu un singur plămân) ductul respirator
analog traheii se deschide direct în sacul pulmonar (predecesor
al plămânului), în cazul peştilor dipneumoni ductul respirator se
bifurcă formând două ramuri predecesoare ale bronhiilor.
La amfibienii ecaudaţi, traheea reprezintă un sector scurt
amplasat în imediata apropiere a faringelui. La ieşirea din glotă,
traheea se bifurcă formând două bronhii ce pleacă spre plămâni.
În unele cazuri, se formează două ducte (trahei) separate ce
pleacă din acelaşi loc, direct de la glotă spre plămâni.
La majoritatea amfibienilor caudaţi, din cauza formei
corpului şi amplasării plămânilor, traheea este alungită,
La amfibieni, traheea este înzestrată cu segmente cartilajinoase
inelare incomplete.
2.4.4. Plămânii
Din punct de vedere filogenetic, plămânii, au apărut pentru
prima dată la strămoşii peştilor Crossopterigieni şi Dipnoi.
Plămânii reprezintă organul principal al sistemului respirator,
iar metabolismul gazos (schimbul de gaze) la vertebrate are loc
în aceştia. Amplasaţi în cavitatea toracică sau în sectorul dorsal
– 109 –
anterior al trunchiului corpului, plămânii ocupă partea stângă şi
dreaptă, fiind situaţi în cavităţile pleurale.
La vertebrate, plămânii sunt de două tipuri: a) plămâni
saciformi şi b) plămâni parenchimatoşi (numiţi şi spongioşi
sau buretoşi). Plămânii saciformi sunt caracteristici pentru
vertebratele inferioare. La peştii Dipnoi, plămânii (unul – la
Monopneumones şi doi – la Dipneumones) sunt reprezentaţi prin
structuri simplificate, saciforme, ne alveolare. Astfel de tip de
plămâni, cu un diferit grad de complexitate, sunt caracteristici
pentru peştii Dipnoi, Amfibieni şi Reptile (Fig. 31).
Figura 31. Sistemul respirator la peştii Dipnoi (Dipneumones).

1 – cavitatea bucală; 2 – tub respirator; 3 – camera anterioară a
veziculei respiratorii; 4 – camera posterioară a veziculei respiratorii;
5 – mişcarea mandibulei (mişcări de înghiţire a aerului); 6 – direcţia
aerului la inspirare şi expirare.
La formele primitive de amfibienii caudaţi (Proteus),
plămânii au aspectul unor saci alungiţi cu pereţi interni netezi.
La formele mai superior organizate de amfibieni caudaţi (Tritoni
şi Salamandre), pe suprafaţa internă a plămânilor se formează
creste care măresc suprafaţa internă. Ca rezultat, se măreşte şi
suprafaţa respiratorie.
La amfibienii ecaudaţi (broaşte), crestele pulmonare interne
sunt mai numeroase, astfel încât suprafaţa internă a plămânilor
depăşeşte de zeci de ori suprafaţa tegumentară. La amfibienii
ecaudaţi cu un mod de viaţă preponderent terestru, numărul
septelor intra-pulmonare este destul de mare. La acest grup
– 110 –
de amfibieni respiraţia pulmonară reprezintă aproximativ
70-75% (Fig. 32).
Figura 32. Forma plămânilor la peştii Dipnoi şi la Amfibieni.

A – Peştii dipnoi, B – Salamandride; C – Ranide; D – Bufonide.
Dezvoltarea relativ slabă a respiraţiei pulmonare la amfibieni
este compensată prin respiraţia tegumentară (schimbul de gaze
prin piele). La unele grupe de amfibieni, la metabolismul gazos
poate participa mucoasa cavităţii bucale şi mucoasa faringelui,
amele puternic vascularizate.
La amfibieni lipseşte musculatura respiratorie specializată,
funcţia acesteia fiind preluată de hipoglossă. La coborârea
hipoglossei, aerul, prin orificiile nazale şi coane nimereşte în
cavitatea bucală (Fig. 33).
La închiderea valvulelor orificiilor nazale (supapele nazale)
şi ridicarea hipoglossei, aerul din cavitatea oro-faringiană
este propulsat în plămâni. Expiraţia se produce automat, la
deschiderea valvulelor orificiilor nazale, pe baza diferenţei de
presiune între mediul intern pulmonar şi mediul extern. Astfel,
hipoglossa funcţionează ca o pompă de aer. Din această cauză,
Ecaudatele nu pot respira cu gura deschisă.
La fel ca şi intensitatea altor procese vitale dependente de
temperatură, la amfibieni, ritmul respirator pulmonar (numărul
ciclurilor inspiraţie - expiraţie) depinde de temperatura mediului
(amfibienii sunt organisme poichiloterme).
– 111 –
Figura 33. Sistemul respirator şi mecanismul respiraţiei la
Amfibieni (Ecaudata).
A – pătrunderea aerului din mediul extern în cavitatea bucală;
B – pătrunderea aerului din cavitatea bucală în plămâini.
1 – orificiu nazal extern; 2 – orificiul nazal intern (coană); 3 – limba;
4 – cavitatea bucală; 5 – hipoglossa; 6 – sfincter în contracţie
(blocarea pătrunderii aerului în plămâni); 7 – plămân; 8 – esofag;
9 – stomac; 10 – orificiu nazal extern închis de valvulă; 11 – sfincter
în relaxare (permite ieşirea aerului din plămâni); 12 – mişcarea
hipoglossei în actul respirator.
Autoevaluare
1. La amfibieni, respiraţia este: a) Cutanee; b) Pulmonară;
c) Difuză; d) Pulmo - cutanee.
2. La amfibieni, orificiile respiratorii interne se numesc:
a) Coane; b) Narine; c) Orificii nazale; d) Nu sunt prezente.
3. La amfibieni, actul respiratoriu se efectuează prin
intermediul: a) Cutiei toracice; b) Abdomenului; c) Cavităţii
oro - faringiene; d) Diafragmei.
4. La amfibieni, o dezvoltare progresivă, alveolară,
a plămânilor este caracteristică pentru: a) Ranidae;
b) Bufonidae; c) Salamandridae; d) Cecelide; e) Sirenidae.
– 112 –
5. În plan filogenetic, plămânii (sacii respiratori), pentru
prima dată apar la: a) Ciclostomate; b) Peşti cartilaginoşi;
c) Peşti dipnoi; d) Amfibieni.
6. La amfibieni, coanele se deschid: a) În esofag; b) În laringe;
c) În hipopglossă; d) Partea antero-dorsală a cavităţii bucale;
e) Partea postero-dorsală a cavităţii bucale; f) În trahee.
7. La amfibieni, în mecanismul respirator, hipoglossa, are rol
de: a) Ducte respiratorii; b) Saci rezonatori; c) Saci aerieni;
d) Pompă de aer.
8. La amfibieni, mişcările respiratorii (inspiraţia şi expiraţia)
sunt asigurate de: a) Coborârea şi ridicarea diafragmei;
b) Mărirea şi micşorarea volumului cutiei toracice; c) Mărirea şi
micşorarea volumului cavităţii bucale; d) Mărirea şi micşorarea
volumului abdomenului.
9. La ce grup de amfibieni lipsesc plămânii? a) Ranide;
b) Bufonide; c) Salamandre pletodontide; d) Cecelide; e) Sirene;
f) Tritoni; g) Protei.
10. La amfibieni, ordinea corectă a structurilor anatomice
prin care trece aerul este: a) Orificii nazale externe – coane –
cavitatea bucală – hipoglossă – laringe – plămâni; b) Cavitatea
bucală – coane – laringe – hipoglossă – esofag – plămâni;
c) Orificii nazale externe – coane – hipoglossă – cavitatea bucală
– laringe – plămâni; d) Orificii nazale externe – coane – laringe
– hipoglossă – cavitatea bucală – esofag – plămâni.
2.5. SISTEMUL CIRCULATOR
Sistemul circulator al vertebratelor include inima ca organ
central şi vasele sangvine (sistem închis de canale) prin care
circulă sângele. Sistemul circulator reuneşte toate sistemele de
organe asigurând transportul de oxigen şi substanţe nutritive
spre organe, evacuarea dioxidului de carbon şi a metaboliţilor
– 113 –
din ţesuturi, hormonii glandelor endocrine etc. Activitatea
metabolică a fiecărui țesut este direct corelată cu vascularizarea.
Cu cât mai intensă este activitatea organului respectiv, cu
atât mai densă este reţeaua sangvină şi, respectiv, irigarea cu
sânge a acestuia.
2.5.1. Sângele
Sângele este format din plasmă şi elemente figurate.
Plasma constituie partea lichidă a sângelui. În plasmă se conține
apă, săruri minerale, proteine, lipide, glucide şi substanțe
de dezasimilație rezultate în urma metabolismului celular.
Elementele figurate ale sângelui sunt: eritrocitele (globulele
roşii), leucocitele (globulele albe) şi trombocitele (plachetele
sangvine la mamifere).
Globulele roşii (eritrocitele) la peşti, amfibii, reptile şi
păsări sunt celule nucleate (este prezent nucleul), la mamifere –
anucleate (lipseşte nucleul).
La mamifere, aceste celule în procesul diferențierii pierd
nucleul, nu se divid, căpătând o specializare funcțională maximă
cu rol în transportul gazelor (O2 şi CO2) prin intermediul
pigmentului respirator – hemoglobina.
La majoritatea Vertebratelor, globulele roşii sunt de formă
ovală. La Ciclostomi şi Mamifere eritrocitele sunt sferice.
La om, eritrocitele au forma unui disc biconcav, lipsite de nucleu.
Dimensiunile eritrocitelor variază considerabil: la Mreana de
râu au 10-12 μm; la peştii osoşi – 10-15 μm; la amfibieni –
20-25 μm; la reptile – 15 μm; la păsări – 12 μm; la om – 7 μm.
La vertebrate, în plan filogenetic ascendent, are loc
micşorarea dimensiunii eritrocitelor şi mărirea numărului
acestora în plasma sangvină. Numărul eritrocitelor într-un ml3
(1ml3) variază de la un grup taxonomic la altul (sunt daţi indicii
aproximativi rotunjiţi): - la ciclostomi – 135 mii; la peşti –
200 mii; la amfibii – 400 mii; la reptile – 1,4 milioane; la păsări –
31 milioane; la mamifere – 12 milioane; la om – 4-5 milioane.
– 114 –
Culoarea roşie a sângelui se datorează hemoglobinei.
La combinare cu oxigenul, hemoglobina capătă o nuanţă roşie-
deschis, fapt ce caracterizează sângele arterial. La cedarea
oxigenului şi captarea dioxidului de carbon, hemoglobina capătă
o nuanţă roşie-închis, ceea ce caracterizează sângele venos.
Leucocitele (globulele albe) sunt divizate în două clase:
granulate (granulocite) şi agranulate (agranulocite). În funcţie
de aspectul lor, leucocitele se împart în 5 tipuri principale:
Neutrofilele reprezintă celule al căror nucleu are 2-5 lobi.
Conţin granule cu diverse enzime (lizozim – substanţă care
digeră peretele bacterian; alte enzime cu rol antimicrobian).
Neutrofilele reprezintă prima linie de apărare a organismului.
Sunt specializate în fagocitarea microorganismelor. În procesele
infecţioase numărul neutrofilelor creşte.
Eozinofilele reprezintă celule al căror nucleu este bilobat
(are 2 lobi). Ca şi neutrofilele, conţin granulaţii în plasmă.
Sunt celule mobile, mişcarea acestora se produce pe baza
unor agenţi chemotactici. Eozinofilele sunt celule fagocitare,
ele distrug bacteria ingerată prin mecanisme asemănătoare
cu neutrofilele. Numărul eozinofilelor creşte, în special, în
infecţii parazitare. Eozinofilele produc substanţe toxice care
neutralizează paraziţii.
Bazofilele sunt celule cu nucleu polilobat, cu granulaţii în
citoplasmă. Acestea sunt celule mobile, cu proprietăţi fagocitare.
Bazofilele eliberează histamina, cu rol în procesele inflamatorii.
Monocitele sunt cele mai mari dintre leucocite. Au nucleul
de forma unui bob de fasole (reniform). După formare şi
eliberare în circulaţia sangvină, migrează în ţesuturi, unde pot
rămâne pe parcursul a mai multor ani. Monocitele pot fagocita
microorganisme, celule lezate sau moarte.
Limfocitele sunt un grup de celule cu nucleu mare şi
citoplasma lipsită de granulaţii. Se împart în 2 tipuri: limfocite
T şi limfocite B. La rândul lor, limfocitele T se împart
– 115 –
în – T helper, şi T citotoxice. Limfocitele B sunt celule
producătoare de anticorpi. Mai există limfocite „killer”, care
distrug unele tumori sau infecţii virale.
Trombocitele (plachetele sangvine). Cu excepţia mami-
ferelor, trombocitele tuturor vertebratelor sunt elemente nucleare.
La mamifere, trombocitele sunt anucleate, reprezentând
fragmente din citoplasma megacariocitelor. Trombocitele au
forme neregulate, formând numeroase prelungiri.
Plachetele sangvine au dimensiunile de 2-3 μm, participă
în coagularea sângelui (elaborarea trombokinazei).
La om, numărul trombocitelor într-un mililitru cub de sânge
este de 250 mii, la câine – de 150 mii.
2.5.2. Vasele sangvine
La vertebrate, sistemul circulator este închis, sângele circulă
prin vase sangvine, reprezentate de artere, vene şi capilare.
La vertebrate, sistemul circulator se diferenţiază în sistemul
circulator arterial şi sistemul circulator venos. În sistemul
circulator arterial circulă sânge bogat în oxigen, prin cel venos
– sânge bogat în dioxid de carbon. Sângele arterial propulsat de
inimă nimereşte în artere, arteriole şi capilare, fiind distribuit spre
organe. Schimbul de gaze, de substanţe nutritive şi de metaboliţi
se efectuează la nivelul capilarelor sangvine.
De la organe, sângele venos este preluat de capilare, care trec
în venule şi, ulterior, în vene. Venele colectează sângele de la
organe şi îl direcţionează spre inimă.
Capilarele sangvine sunt vase de diametru mic (câțiva
microni) cu pereții foarte subțiri, formați dintr-un strat de celule
endoteliale puternic comprimate. Pe suprafața capilarelor se
dispun pericitele – celule izolate ramificate. Capilarele sunt
foarte numeroase în organele cu activitate metabolică înaltă.
Arterele sunt vase de diametru mare cu pereții groşi constituiți
din trei straturi: tunica internă, tunica medie şi tunica externă.
Tunica internă este formată din celule endoteliale, tunica medie
– 116 –
– din celule musculare netede, iar tunica externă – din țesut
conjunctiv. Stratul mediu şi cel extern conțin şi fibre elastice.
Venele. După structura lor, venele sunt asemănătoare
cu arterele. În structura acestora intră aceleaşi trei staturi.
Spre deosebire de artere, la vene pereții sunt foarte subțiri,
conţinând fibre colagene şi nu elastice.
În afară de aceasta, în lumenul venelor sunt prezente
numeroase valvule formate de prelungirile tunicii interne. Aceste
valvule împiedică refluxul de sânge venos spre organe.
2.5.3. Inima
Inima reprezintă organul central, contractil-pulsatil al
sistemului circulator. În ontogeneză, inima reprezintă un vas
sangvin tubular, pulsatil, cu lumen mai mare. Pe parcursul
stadiilor ontogenetice, acest tub se modifică, formând în seria
vertebratelor două, trei sau patru camere.
Din punct de vedere histologic, inima este formată din trei
straturi de ţesut. Stratul intern al inimii este format din endocard,
stratul mediu – din miocard, cel extern – din epicard.
Inițial, inima vertebratelor este formată din patru sectoare:
a) sinusul venos, în care este colectat sângele venos din tot corpul;
b) auriculul; c) ventriculul; d) conul arterial. La vertebratele
inferioare prin inimă circulă sânge venos, iar în structura inimii
intră componentele sus-numite.
La vertebratele superioare are loc diferenţierea unor structuri
cardiace (formarea a două auricule şi a două ventricule) şi, ca
urmare, prin inimă circulă atât sânge arterial, cât şi venos.
În ambele cazuri, muşchiul cardiac este alimentat doar cu
sânge arterial prin intermediul sistemului coronar.
Inima la amfibieni
Modul de viaţă la hotarul între două medii (acvatic şi terestru)
a indus adaptări considerabile care se reflectă şi asupra sistemului
circulator şi, în particular, asupra inimii.
– 117 –
La amfibieni, inima este formată din trei structuri anatomice:
auriculul de dreapta, auriculul de stânga şi un ventricul.
De auriculul drept se ataşează sinusul venos. De la ventricul
pleacă conul arterial (Fig. 34).
Figura 34. Structura inimii la Amfibieni (Ecaudata).

1 – trunchiul jugular comun; 2 – vena cavă posterioară; 3 – vena
pulmonară comună; 4 – vena cutanee comună; 5 – sinus venos;
6 – auriculul drept; 7 – auriculul stâng; 8 – conul arterial;
9 – ventricul; 10 – valvula sino–attrială; 11 – valvule atriuo–
ventriculare.
Spre deosebire de ciclostomi şi peşti, la amfibieni, prin
inimă circulă atât sânge arterial, cât şi venos. Ca urmare,
aceasta a contribuit la separarea auriculului în două componente
anatomice de sinestătătoare. În sinusul venos şi auriculul
de dreapta nimereşte sânge venos colectat de la organele
interne. În auriculul de stânga nimereşte sânge arterial colectat
de la plămâni.
În ventricul nimereşte atât sânge arterial, cât şi venos:
- în sectorul de dreapta al ventriculului din auriculul de dreapta
nimereşte sânge venos; - în sectorul de stânga al ventriculului
din auriculul de stânga nimereşte sânge venos.
– 118 –
Pe sectorul medial (mijlociu) al ventriculului are loc
amestecarea sângelui arterial şi venos. Separarea sângelui
arterial de cel venos este efectuată de către conul arterial.
Astfel, în trunchiul pulmonar nimereşte sânge venos, în arcul
aortic de stânga (cârja stângă) nimereşte sânge amestecat, iar în
arcul aortic de dreapta – sânge arterial.
2.5.4. Sistemul circulator arterial la amfibieni
Sistemul arterial se deosebeşte esențial de cel al peştilor
cartilaginoşi şi osoşi. Dacă la peşti prin inimă circulă sânge
venos, la amfibii prin inimă circulă atât sânge arterial, cât
şi venos. De la inimă pleacă conul arterial, care în interior
(printr-un sistem de valvule) este diferenţiat în trei sectoare.
Sectorul de dreapta al conului arterial formează trunchiul pulmo-
cutaneu comun (cu sânge venos), sectorul mediu – arcul aortic
de stânga (cu sânge amestecat), sectorul de stânga – arcul aortic
de dreapta (cu sânge arterial).
Ca rezultat, la amfibieni se formează două circulaţii sangvine:
circulaţia mică (pulmo-cutanee) şi circulaţia mare (corporală)
(Fig. 35).
Sectorul de dreapta al conului arterial (pulmo-cutaneu)
formează trunchiul pulmo-cutaneu comun care, la rândul său,
se divide în două ramuri: trunchiul pulmo-cutaneu de stânga şi
trunchiul pulmo-cutaneu de dreapta.
Fiecare trunchi pulmo-cutaneu se diferenţiază într-o
arteră pulmonară şi o arteră cutanee. Arterele pulmonare duc
sângele venos spre plămâni, unde are loc schimbul de gaze.
Arterele cutanee duc sângele venos spre tegument unde, la fel,
are loc schimbul de gaze.
Respectiv, sângele arterial de la plămâni este colectat în
venele pulmonare, iar sângele arterial de la piele – în venele
cutanee. În apropierea inimii, venele pulmonare se contopesc cu
venele cutanee formând vena pulmo-cutanee care se deschide în
auriculul stâng.
– 119 –
Figura 35. Sistemul circulator arterial la Amfibieni
(Ecaudata). 1 – sinus venos; 2 – auriculul drept;
3 – auriculul stâng; 4 – ventricul; 5 – conul arterial (de la stânga
la dreapta: sectorul venos; sectorul mixt; sectorul arterial);
6 – arcul aortic (cârja aortică) de dreapta; 7 – arcul aortic
(cârja aortică) de stânga; 8 – trunchiul pulmo–cutaneu de
dreapta; 9 – trunchiul pulmo–cutaneu de stânga; 10 – artera
pulmonară de dreapta; 11 – artera pulmonară de stânga;
12 – artera cutanee de dreapta; 13 – artera cutanee
de stânga; 14 – plămânul drept; 15 – plămânul stâng;
16–17 – tegument; 18 – vena cutanee de dreapta; 19 – vena
cutanee de stânga; 20 – vena pulmonară de dreapta; 21 – vena
– 120 –
pulmonară de stânga; 22 – vena pulmo–cutanee de dreapta;
23 – vena pulmo–cutanee de stânga; 24 – vena pulmo–cutanee
comună; 25 – artera subclaviculară de dreapta; 26 – artera
subclaviculară de stânga; 27 – aorta dorsală; 28 – artere
mezenterice; 29 – artera iliacă de dreapta; 30 – artera iliacă
de stânga; 31 – artera caudală (prezentă doar la amfibienii
caudaţi şi apozi); 32 – trunchiul carotid comun de dreapta;
33 – trunchiul carotid comun de stânga; 34 – artera carotidă
externă de dreapta; 35 – artera carotidă externă de stânga;
36 – artera carotidă internă de dreapta; 37 – artera carotidă
internă de stânga.
Caracteristic pentru vertebratele superioare (amfibii, reptile,
păsări şi mamifere) este faptul că prin arterele pulmonare circulă
sânge venos, iar prin venele pulmonare – sânge arterial.
Sectorul mediu al conului arterial formează arcul aortic de
stânga. În regiunea pre-scapulară de stânga de la acest arc pleacă
artera subclaviculară de stânga. Atât în arcul aortic de stânga, cât
şi în artera subclaviculară de stânga circulă sânge amestecat.
Sectorul de stânga al conului arterial formează arcul aortic
de dreapta şi trunchiul carotid comun.
Trunchiul carotid comun se bifurcă formând ramura de stânga
şi de dreapta ale trunchiului carotid, de la care pleacă arterele
carotide interne şi externe. Tot de la arcul aortic de dreapta, în
regiunea pre-scapulară de dreapta, pleacă artera subclaviculară
de dreapta.
La amfibieni, artera subclaviculară de stânga pleacă de la arcul
aortic de stânga (cu sânge arterial curat), iar artera subclaviculară
de stânga – de la arcul aortic de stânga (cu sânge amestecat).
Corespunzător, sectorul de stânga al centurii scapulare şi
membrul anterior de stânga este alimentat cu sânge amestecat,
iar sectorul de dreapta al centurii scapulare şi membrul anterior
de dreapta – cu sânge arterial pur.
Posterior de inimă, arcul aortic de stânga şi arcul aortic de
dreapta se contopesc formând aorta dorsală ce alimentează cu
sânge preponderent arterial (prin arcul aortic de dreapta circulă
sânge arterial, iar prin arcul aortic de stânga sânge amestecat)
toate organele interne.
2.5.5. Sistemul circulator venos la amfibieni

Sângele venos din partea anterioară a corpului este colectat
doar în două vene: vena jugulară de stânga şi vena jugulară de
dreapta. În apropierea auriculului de dreapta, venele jugulare de
stânga şi de dreapta se contopesc formând vena jugulară comună,
care se deschide în auriculul respectiv (Fig. 36).
– 121 –
Figura 36. Sistemul circulator venos la Amfibieni (Ecaudata).
1 – sinus venos; 2 – auriculul de dreapta; 3 – auriculul de stânga; 4 – ventricul;
5 – con arterial; 6 – vena jugulară internă de dreapta; 7 – vena jugulară
internă de stânga; 8 – vena jugulară externă de dreapta; 9 – vena jugulară
externă de stânga; 10 – vena subclaviculară de dreapta; 11 – vena
subclaviculară de stânga; 12 – vena cutanee de dreapta; 13 – vena cutanee
de stânga; 14 – vena jugulară comună de dreapta; 15 – vena jugulară
comună de stânga; 16 – trunchiul jugular comun; 17 – vene mezenterice;
18 – vena subintestinală; 19 – vena port–hepatică; 20 – sinus hepatic;
– 122 –
21 – vena hepatică; 22 – vena femurală de dreapta; 23 – vena femurală de
stânga; 24 – vena iliacă de dreapta; 25 – vena iliacă de stânga; 26 – vena
sacrală de dreapta; 27 – vena sacrală de stânga; 28 – vena abdominală;
29 – vena port–renală de dreapta: 30 – vena port–renală de stânga;
31–32 – sinusuri renale; 33 – vena renală de dreapta; 34 – vena renală
de stânga; 35 – vena renală comună; 36 – vena cavă posterioară
(inferioară).
De la centura scapulară şi membrele anterioare sângele
venos este colectat în venele subclaviculare. Aceste vene se
contopesc cu venele jugulare (vena subclaviculară de stânga
– cu vena jugulară de stânga,vena subclaviculară de dreapta –
cu vena jugulară de dreapta).
Din regiunea membrelor posterioare, sângele venos este
colectat în venele femurale, care continuă cu venele iliace.
În regiunea bazinului, venele iliace se divid în două vene sacrale
şi două vene portrenale. Venele sacrale, contopindu-se, formează
vena abdominală care, trecând pe sub ficat fără să se ramifice în
acesta, se deschide în apropierea auriculului de dreapta în vena
cavă posterioară.
La amfibienii ecaudaţi, vena caudală lipseşte. La amfibienii
caudaţi, vena caudală se contopeşte cu vena abdominală în locul
unirii venelor sacrale.
Sistemul renal este format de venele renale de stânga şi de
dreapta care pleacă de la venele iliace, sinusurile renale şi venele
renale. La ieşire din rinichi,venele renale se unesc formând vena
renală comună, care se deschide în vena cavă posterioară.
Sistemul porthepatic – hepatic, la amfibieni, este format
din aceleaşi structuri tipice peştilor şi peştilor osoşi: vena
subintestinală - vena porthepatică - sinus hepatic - vena hepatică.
Spre deosebire de grupele precedente, la amfibieni, vena hepatică
se deschide în vena cavă posterioară.
Ca rezultat, la amfibieni, vena cavă posterioară se formează
prin contopirea venei abdominale, a venei renale comune şi a
venei hepatice. În apropierea auriculului de dreapta, vena cavă
posterioară se contopeşte cu vena jugulară comună (trunchiul
jugular comun).
Autoevaluare
1. La amfibieni, din regiunea posterioară a corpului, sângele
venos este colectat în: a) Venele cardinale posterioare; b) Vena
subintestinală; c) Vena cavă posterioară; d) Vena jugulară.
– 123 –
2. La amfibieni, arcurile arteriale ce duc sângele spre cap
se numesc: a) Trunchiuri aortice; b) Trunchiuri pulmonare;
c) Trunchiuri neurale; d) Trunchiuri carotide.
3. La amfibieni, sectorul mediu al conului arterial formează:
a) Arcul aortic de stânga; b) Arcul aortic de dreapta; c) Arterele
subclaviculare; d) Arterele carotide; e) Arterele pulmo-cutanee;
f) Trunchiurile inominante; g) Trunchiurile carotide.
4. La amfibieni, sectorul de dreapta al conului arterial
formează: a) Arcul aortic de stânga; b) Arcul aortic de dreapta;
c) Arterele subclaviculare; d) Arterele carotide; e) Arterele
pulmo-cutanee; f) Trunchiurile inominante; g) Trunchiurile
carotide.
5. La amfibieni, sectorul de stânga al conului arterial
formează: a) Arcul aortic de stânga; b) Arcul aortic de dreapta;
c) Arterele subclaviculare; d) Arterele carotide; e) Arterele
pulmo-cutanee; f) Trunchiurile inominante; g) Trunchiurile
carotide.
6. La amfibieni, prin inimă circulă sânge: a) Arterial;
b) Venos; c) Prin auriculul de dreapta şi sectorul de dreapta al
ventriculului – sânge venos, prin auriculul de stânga şi sectorul
de stânga al ventriculului – sânge arterial; d) Prin auriculul
de stânga şi sectorul de stânga al ventriculului – sânge venos,
prin auriculul de dreapta şi sectorul de dreapta al ventriculului
– sânge arterial; e) Sângele arterial şi sângele venos
sunt separate complet şi nu se amestecă.
7. La amfibieni, sângele venos de la membrele anterioare
este colectat în: a) Venele jugulare; b) Venele subclaviculare;
c) Venele cutanee; d) Venele iliace; e) Vena cavă posterioară.
8. La amfibieni, sângele venos de la ficat şi rinichi este
colectat în: a) Venele jugulare; b) Venele subclaviculare;
c) Venele cutanee; d) Venele iliace; e) Vena cavă
posterioară; f) Vena renală comună; g) Vena hepatică comună.
– 124 –
9. La amfibieni, sângele venos din partea anterioară a
corpului este colectat în: a) Venele jugulare; b) Venele
subclaviculare; c) Venele cutanee; d) Venele iliace; e) Vena cavă
posterioară; f) Vena renală comună; g) Vena hepatică comună;
h) Trunchiul jugular comun.
10. La amfibieni, venele port-renale se formează prin
contopirea venelor: a) Venele jugulare şi venele subclaviculare;
b) Venele cutanee şi venele iliace; c) Vena renală comună şi vena
hepatică comună; d) Venele femurale şi venele iliace; e) Venele
sacrale şi vena abdominală.
2.6. SISTEMUL EXCRETOR
Sistemul excretor (aparatul excretor) reprezintă un sistem
funcţional predestinat pentru eliminarea din organism a
produselor metabolismului şi asigurarea menţinerii constante a
compoziţiei mediului intern (homeostază).
Sistemul excretor îndeplineşte funcţie dublă:
• reglarea mediului intern al organismului prin menţinerea
unei cantităţi constante de apă şi a concentraţiei constante
de săruri minerale;
• eliminarea din organism a metaboliţilor (produselor de
descompunere).
Sistemul excretor este format din rinichi sau derivaţii
acestora şi căile de evacuare. Rinichii îndeplinesc rolul de filtru,
eliminând produşii toxici rezultaţi din metabolismul tisular.
Ductele de evacuare a metaboliţilor sunt reprezentate de uretere,
vezicula urinară şi uretră (în dependenţă de grupul taxonomic,
unele componente pot lipsi).
Pentru vertebrate sunt caracteristice trei tipuri de
rinichi: pronefrotici, mezonefrotici şi metanefrotici. Pentru
cordatele inferioare în sistemul excretor este caracteristică
prezenţa nefridiilor.
– 125 –
La vertebrate, rinichii de tip pronefrotic sunt caracteristici
doar pentru stadiile timpurii ale ontogenezei (în dezvoltarea
embrionară). La formele adulte, rinichii de tip pronefrotic
pot fi întâlniţi doar la unii reprezentanţi ai mixinelor, peştilor
condrostei, teleostei şi dipnoi.
La amfibieni, rinichiul pronefrotic se întâlneşte doar la
stadiul de larvă (mormoloc), ulterior fiind înlocuit prin rinichi
mezonefrotic.
Pentru vertebratele superioare (reptile, păsări şi mamifere)
este caracteristic rinichiul de tip metanefrotic (rinichiul bazal).
La stadiile de dezvoltare embrionară funcţionează rinichiul
de tip pronefrotic, ulterior acesta fiind înlocuit de rinichiul
mezonefrotic. Pentru formele adulte este caracteristic doar
rinichiul de tip metanefrotic.
La formele adulte de amfibieni funcţionează rinichiul
mezonefrotic. Pentru stadiile embrionar şi larvar este caracteristic
rinichiul pronefrotic. Ulterior, în procesul de metamorfoză,
pronefrosul este înlocuit prin mezonefros. Rinichii reprezintă doi
corpusculi compacţi, de forma unui bob de fasole (caracteristic
pentru toate vertebratele superioare).
Rinichii sunt amplasaţi dorsal-posterior, în cavitatea corpului,
pe părţile laterale ale coloanei vertebrale, anterior de sectorul sacral.
De la rinichi pleacă omoloagele ductelor Wolf (ureterele).
La masculii amfibienilor, la fel ca şi la peştii cartilaginoşi, are
loc contopirea spermiductelor cu ureterele şi formarea ductelor
urogenitale. La femele nu are loc unirea elementelor sistemului
excretor şi genital.
Omoloagele ductelor Wolf (ureterele la femele şi ductele
urogenitale la masculi) se deschid direct în cloacă. Vezica urinară,
la fel ca şi la peştii osoşi, reprezintă o evaginare a cloacei.
Urina care nimereşte în cloacă se acumulează în vezica
urinară, ulterior fiind eliminată în mediul exterior (Fig. 37).
– 126 –
Figura 37. Sistemul excretor la Amfibieni (Ecaudata).
A – mascul; B – femelă. 1 – rinichi mezonefrotic; 2 – glandele
suprarenale; 3 – duct urogenital; 4 – uretere; 5 – cloacă; 6 – orificiile
ductelor excretorii (la mascul – ductul uro–genital, la femele –
ureterele); 7 – vezica urinară; 8 – orificiul vezicii urinare; 9 – corpi
adipoşi; 10 – testicule; 11 – spermiducte; 12 – vezică seminală;
13 – sectorul posterior al intestinului; 14 – ovar; 15 – orificiile
cloacale ale ovarelor.
Autoevaluare
1. La amfibienii ecaudaţi adulţi, rinichii sunt de tip:
a) Pronefrotic; b) Mezonefrotic; c) Metamefrotic;
d) Ganglionar; e) Celular – nefridial; f) Celular – stelat;
g) Endocortical; h) Vacuolar.
2. La formele larvare de amfibieni ecaudaţi, în calitate
de organ excretor funcţionează: a) Rinichiul pronefrotic;
– 127 –
b) Rinichiul mezonefrotic; c) Rinichiul metanefrotic;
d) Rinichiul ganglionar: e) Ductele Malpighi.
3. La amfibieni, produsul metabolic eliminat de rinichi este:
a) Acidul uric; b) Urina; c) Ureea; d) Amoniul.
4. La amfibienii ecaudaţi, în rezultatul metamorfozei are
loc înlocuirea rinichiului: a) Pronefrotic prin Metanefrotic;
b) Pronefrotic prin Mezonefrotic; c) Mezonefrotic prin
Metanefrotic; d) Ductelor Malpighi prin rinichi mezonefrotici.
5. La masculii amfibienilor ecaudaţi, în sistemul excretor:
a) Are loc contopirea ureterelor şi oviductelor cu formarea
ductelor uro-genitale; b) Are loc contopirea ureterelor şi
spermiductelor cu formarea ductelor uro-genitale; c) Are loc
unirea ureterelor cu formarea ductului urinar comun (uretrei);
d) Ureterele nu se contopesc cu spermiductele, fiecare se deschid
separat în cloacă.
6. La amfibienii ecaudaţi, rolul rinichilor constă în:
a) Reţinerea apei în organism; b) Evacuarea surplusului de apă
din organism; c) Evacuarea toxinelor şi a sărurilor minerale;
d) Reglarea mediului intern al organismului.
7. La amfibieni, glandele suprarenale situate pe rinichi:
a) Participă la reglarea mediului intern al organismului;
b) Participă la evacuarea surplusului de apă din organism;
c) Secretă insulina şi pepsina; d) Secretă adrenalina şi
nor-adrenalina; e) Secretă bilirubina; f) Servesc ca depozit de
substanţe de rezervă în spermatogeneză şi ovogeneză.
8. La amfibieni, ureterele: a) Se contopesc, formând uretra care
se deschide în vezica urinară; b) Se deschid în vezica urinară,
de la vezica urinară pleacă uretra care se deschide în cloacă;
c) Se deschid separat în cloacă; d) Se deschid separat în
intestinul rect.
– 128 –
9. La femelele amfibienilor ecaudaţi, în sistemul excretor:
a) Are loc contopirea ureterelor cu oviductele; b) Ureterele şi
oviductele se deschid separat în cloacă; c) Ureterele se deschid
în vezica urinară iar oviductele – în cloacă; d) Ureterele se
deschid în vezica urinară iar oviductele se deschid în uter.
10. La amfibieni, corpii adipoşi: a) Participă la reglarea mediului
intern al organismului; b) Participă la evacuarea surplusului
de apă din organism; c) Servesc ca depozit pentru metaboliţi şi
săruri minerale înainte ca acestea să fie eliminate în exterior;
d) Servesc ca depozit de substanţe de rezervă în spermatogeneză
şi ovogeneză.
2.7. SISTEMUL GENITAL
Prosperarea unei specii depinde de capacitatea de adaptare
a acesteia la condiţiile mediului şi de posibilitatea reproducerii,
lăsând urmaşi prolifici. La vertebratele inferioare supuse
unui risc avansat numărul de descendenţi este foarte mare.
De exemplu, la peşti numărul de icre depuse poate atinge la sute
de mii (la peştele lună – Mola mola – numărul icrelor depuse
este de câteva milioane).
Pentru broaşte, numărul de icre depuse este de mii, rareori
zeci de mii. În acest caz, numărul indivizilor care ajung la
maturitate este foarte mic. La peştii osoşi, la maturitate ajung
aproximativ 3-5% din numărul total de icre depuse.
La vertebratele superioare, la care nivelul de supravieţuire
este mult mai înalt, numărul de urmaşi este foarte mic. În plan
evolutiv, acest lucru este compensat prin modul de dezvoltare
embrionară, longevitate, grija faţă de urmaşi şi, ca urmare,
supravieţuire înaltă.
La reptile, într-o singură pontă pot fi câteva zeci de ouă
(şopârle, şerpi), rareori sute (broaştele ţestoase). La păsări, cu
mici excepţii, numărul de ouă depuse este foarte mic. La păsările
răpitoare numărul ouărilor depuse este de 2-4, la passeriforme
– 129 –
– 4-6, la galiforme – 10-20, la pinguinii imperiali – 1 ou.
La mamifere, numărul de pui născuţi este mic, variind de la
specie la specie. La iepuri, numărul de pui născuţi este de 4-7,
la mustelide – 1-15 pui, la canide – 2-10 pui.
Mamiferele de talie mare (elefanţii, rinocerii, balenele,
delfinii), de regulă, nasc doar câte un pui, iar perioada de
dezvoltare intrauterină durează destul de mult. De exemplu,
la elefanţi, dezvoltarea intrauterină durează 20-22 luni, iar la
caşalot – 17 luni.
Cu cât dimensiunile corporale la mamifere sunt mai mici, cu
atât numărul de pui născuţi şi perioada de dezvoltare intrauterină
este mai mică. Dintre mamifere cele mai prolifice sunt
consideraţi iepurii (4-7 pui), dihorii (până la 15 pui), hermelina
(până la 18 pui), şobolanii (până la 22 pui).
2.7.1. Sistemul genital la amfibieni
Sistemul genital masculin al amfibienilor este reprezentat
prin două testicule rotunde de culoare albicioasă, alipite de partea
ventrală a rinichilor. De fiecare testicul se ataşează câte un corp
adipos, care serveşte pentru asigurarea cu substanţe nutritive în
procesul spermatogenezei.
În perioada de repaus sexual corpii adipoşi au dimensiuni
mari. În perioada de reproducere dimensiunile corpilor adipoşi
se micşorează considerabil.
De la testicule pleacă spermiductele primare. Acestea
străbat rinichii, se contopesc, formând pe părţile opuse un
canalicul comun care se deschide în ureter. La baza unirii
canaliculului comun cu uretera se formează veziculele seminale.
Ductele urogenitale se deschid în cloacă. Masculii amfibienilor
nu au organe copulatoare (Fig. 38).
Organele genitale ale femelei sunt reprezentate prin două
ovare cavitare cu o structură alveolară (compartimentat în
pungi ovariene). Ca şi la masculi, deasupra ovarelor sunt
– 130 –
situaţi corpii adipoşi. Dimensiunile ovarelor variază în funcție
de anotimp. Vara şi toamna acestea sunt mici, primăvara în
preajma reproducerii – foarte mari, umplute cu ovule rotunde,
relativ mari.
Figura 38. Structura sistemului genital masculin la Amfibieni

(Ecaudata). 1 – corpi adipoşi; 2 – testicule; 3 – spermiducte;
4 – glande suprarenale; 5 – rinichi; 6 – ducte urogenitale (doar la masculi);
7 – vezicule seminale; 8 – vezica urinară; 9 – cloacă; 10 – celule seroase;
11– spermatide; 12 – spermatocite primare; 13 – spermatogonii;
14 – spermatocite secundare; 15 – celule Leydig.
De la ovar pleacă oviductul care se deschide în cloacă.
În apropierea cloacei, oviductul formează o dilatare numită
pseudouter. În pseudouter se acumulează ovulele maturizate
gata pentru a fi expulzate în mediul exterior. Ovulele (numite şi
icre) sunt depuse pe obiectele subacvatice, urmând a fi fecundate
de către masculi (Fig. 39).
– 131 –
Figura 39. Structura sistemului genital feminin la
Amfibieni (Ecaudata). 1 – ovar stâng (ovarul drept este înlăturat);
2 – pâlnia oviductului (pâlnia Fallope); 3 – oviduct; 4 – corp adipos;
5 – rinichi; 6 – glandă suprarenală; 7 – uretere (doar la femele);
8 – vezica urinară; 9 – cloacă.
În rezultatul dezvoltării embrionare timpurii, din
icre ecluzează larvele amfibienilor numite şi mormoloci.
Dezvoltarea embrionară are loc prin metamorfoză. La stadiile
timpurii de dezvoltare, larvele amfibienilor se aseamănă cu peştii.
La ecluzare larvele au branhii externe, ulterior înlocuite cu
branhii interne.
– 132 –
În rezultatul metamorfozei are loc restructurarea sistemelor
de organe şi trecerea de la modul acvatic de viaţă la mediul
semiterestru sau terestru de viaţă.
2.7.2. Dezvoltarea embrionară la amfibieni (Ecaudata)
Ciclul complex de viaţă al amfibienilor oferă posibilităţi
unice de evoluţie. Direcţii evolutive alternative au dus fie la
dispariţia fazelor de viaţă acvatice sau terestre, fie la modificări
mai subtile, care reţin însă ambele faze.
Modificările morfologice facilitează specializarea şi
diversificarea, fie la larve sau la adulţi, fie la ambele faze.
Astfel, modificările în morfologia larvelor pot să nu afecteze
adultul şi viceversa. Aceasta permite ca evoluţia morfologică
a larvelor şi a adulţilor să decurgă independent, cu limitările
impuse de legăturile funcţionale şi de transformările ce leagă
cele două faze.
Diversitatea morfologică şi ontogenetică la amfibienii
actuali este tocmai rezultatul acestor procese evolutive
parţial independente.
Toate speciile de amfibieni studiate prezintă un ciclu de viaţă
complex, desfăşurat atât în mediul acvatic, cât şi în cel terestru.
Pe parcursul iernii toate speciile de amfibieni sunt inactive,
hibernând fie pe uscat, fie sub apă.
Primăvara, când temperaturile nu mai scad sub 00C pe
timpul nopţii, amfibienii încep migraţia de primăvară, pentru
reproducere. Aceasta are loc cel mai frecvent în bălţi temporare
sau, mai rar, în zonele de mal, bogate în vegetaţie şi puţin adânci
ale ecosistemelor lentice permanente.
Această preferinţă pentru ecosisteme acvatice temporare, unde
variaţiile factorilor de mediu sunt cel mai adesea imprevizibile şi
ample se explică prin aceea că atât adulţii, dar în special larvele,
sunt extrem de vulnerabile faţă de prădători, atât nevertebrate
acvatice, cât şi peşti, păsări şi mamifere.
– 133 –
Supravieţuirea prădătorilor de la un an la altul în ecosiste-
mele acvatice temporare este extrem de redusă.
La anure fecundarea este externă, cu amplex, la tritoni
fecundarea este internă, fără amplex şi se realizează prin
intermediul unui spermatofor.
Transferul spermatoforului are loc în urma unei parade sexuale
complexe, pe parcursul căreia partenerii nu se ating, stimularea
femelei şi sincronizarea mişcărilor în vederea transferului cu
succes a spermatoforului realizându-se prin intermediul unor
semne vizuale, olfactive şi mecanice.
Urodelele produc relativ puţine ouă, dar de dimensiuni
mari, între 2-6 mm. Amfibienii anuri au un mod primitiv de
reproducere, producând un număr mare de ouă de dimensiuni
reduse, cu diametrul cuprins între 1-2 mm. Ouăle sunt depuse în
apă şi fecundate extern.
După perioada de reproducere, care poate dura de la câteva
zile (Pelobates fuscus, Bufo bufo), la câteva săptămâni sau
luni (Bombina bombina, Rana sp. Triturus sp.), adulţii unor
specii (Pelobates fuscus, Bufo bufo, Hyla arborea, Triturus
sp.) părăsesc mediul acvatic. Adulţii câtorva specii (Bombina
bombina şi broaştele verzi din complexul Rana esculenta) rămân
însă în imediata vecinătate a apei, în zonele litorale puţin adânci
sau în zonele bogate în vegetaţie.
Fertilitatea este mare, ponta fiind alcătuită din sute până
la zeci de mii de ouă, în funcţie de specie şi de dimensiunile
corporale ale femelei.
Eclozarea are loc, în funcţie de temperatură, după 3-14 zile.
Larvele de tritoni sunt strict carnivore, iar larvele de anure sunt
detritivore şi fitofage. Când larvele au atins un anumit prag
de dezvoltare se metamorfozează şi părăsesc cel mai adesea
mediul acvatic.
Există o variaţie foarte mare în durata perioadei larvare şi a
dimensiunilor corpului la metamorfoză, chiar în cadrul aceleiaşi
– 134 –
populaţii de amfibieni. Aceste variaţii nu pot fi explicate doar
prin diferenţele în perioada de eclozare sau dimensiunile oului.
În primele stadii de viaţă rata de creştere încetineşte mult.
Ratele de supravieţuire sunt foarte scăzute în cadrul larvelor şi a
juvenililor (Fig. 40).
Figura 40. Ciclul ontogenetic la amfibieni (Ecaudata).

1 – forma adultă; 2 – icre fertilizate; 3 – larvă ecluzată; 4-5 – mormoloc
cu branhii externe; 6 – mormoloc cu branhii interne; 7 – mormoloc
cu membre posterioare; 8 – mormoloc cu membre anterioare şi
posterioare; 9 – forma juvenilă cu regiune caudală dezvoltată;
10 – formă juvenilă cu regiune caudală redusă. / 1-10 – mediu acvatic
şi terestru; 2-8 – mediul acvatic; 9 – mediu terestru dar preponderent
acvatic.
Autoevaluare
1. La amfibieni, neotenia reprezintă: a) Capacitatea larvelor
de a supravieţui în condiţii nespecifice prin cădere în amorţire;
b) Capacitatea formelor adulte de a se reproduce pe uscat;
c) Stare de amorţire în caz de condiţii nefavorabile de viaţă;
d) Capacitatea de a se reproduce în stadiul de larvă.
– 135 –
2. La amfibieni, neotenia se întâlneşte la: a) Ranide;
b) Bufonide; c) Salamandre pletodontide; d) Ambistome;
e) Cecelide; f) Sirene; g) Tritoni; h) Protei.
3. La amfibieni, fecundarea internă se întâlneşte la:
a) Ranide; b) Bufonide; c) Salamandre; d) Ambistome;
e) Cecelide; f) Sirene; g) Tritoni; h) Protei.
4. Dezvoltarea amfibienilor ecaudaţi are loc prin:
a) Metamorfoză în mediul acvatic; b) Dezvoltarea are loc în
mediul terestru; c) Se reproduc prin viviparie; d) Se reproduc
prin hermafroditism; e) Se reproduc prin neotenie.
5. La amfibienii ecaudaţi fecundarea: a) Este internă, are loc
în mediul acvatic; b) Este internă, are loc în mediul terestru;
c) Este externă, are loc în mediul acvatic; d) Este externă, are
loc în mediul terestru; e) Are loc în apă, dar se întâlnesc şi forme
hermafrodite.
6. La masculii amfibienilor ecaudaţi, în sistemul genital:
a) Are loc contopirea oviductelor şi ureterelor cu formarea
ductelor uro-genitale; b) Are loc unirea spermiductelor cu
formarea ductului genital comun; c) Are loc contopirea
spermiductelor şi ureterelor cu formarea ductelor uro-genitale;
d) Spermiductele nu se contopesc, se deschid separat în cloacă.
7. La femelele amfibienilor ecaudaţi, în sistemul genital:
a) Are loc contopirea oviductelor cu ureterele; b) Oviductele
se deschid direct în cloacă; c) Oviductele se deschid în uter;
d) Oviductele şi ureterele se deschid separat în cloacă.
8. La femelele amfibienilor ecaudaţi, fecundarea ovulelor
are loc: a) În ovare; b) În sectorul anterior al oviductului;
c) În sectorul posterior al oviductului; d) În exterior, în mediul
acvatic; e) În exterior, în mediul terestru; f) În pseudouter.
– 136 –
9. La amfibienii caudaţi (Tritoni), spermatoforul reprezintă:
a) Pungi cu spermatozoizi depuşi de masculi pe obiectele
submerse (subacvatice). Spermatoforul este captat de către
femelă cu ajutorul cloacei. Fecundarea este internă; b) Pungi
cu ovule depuse de femele pe obiectele submerse (subacvatice).
Spermatoforul este depus de către mascul în mediul acvatic.
Fecundarea este externă; c) Pungi cu spermatozoizi depuşi
de masculi în mediul terestru. Spermatoforul este captat de
către femelă cu ajutorul cloacei. Fecundarea este internă;
d) Spermatoforii servesc ca „cadou” pentru femele. Servesc
pentru atragerea femelei în timpul jocurilor nupţiale.
10. La amfibieni, dezvoltarea embrionară: a) Este directă,
din icre ecluzează forme juvenile care se aseamănă cu formele
adulte; b) Este indirectă, din icre ecluzează forme juvenile, care
după metamorfoză incomplectă se transformă în forme adulte;
c) Are loc prin metamorfoză complectă, din icre ecluzează
larvele, care se deosebesc morfologic şi anatomic de formele
adulte; d) Are loc prin metamorfoză incomplectă, din icre
ecluzează larvele, care nu se deosebesc de formele adulte.
2.8. SISTEMUL NERVOS
În funcţia sistemului nervos sunt incluse coordonarea
activităţii sistemelor de organe, a organelor în parte, colectarea
şi prelucrarea impulsurilor nervoase de la organele de simţ,
reacţia organismului la factorii mediului ambiant (menţinerea
homeostazei organismului). Structura sistemului nervos şi
a analizatorilor devine tot mai complicată concomitent cu
dezvoltarea filogenetică a organismelor, atingând cel mai înalt
nivel la mamifere şi, în particular, la om.
Pentru vertebrate, este caracteristică diferenţierea sistemului
nervos în două compartimente: sistemul nervos central,
reprezentat de creier şi sistemul nervos periferic, reprezentat
prin măduva spinării, plexuri ganglionare şi nervi. La mamifere,
– 137 –
în structura sistemului nervos central, pe lângă creier, este
inclusă şi măduva spinării. În plan ontogenetic, sistemul nervos
se formează din ectoderm (celulele ectodermale la dividere
formează placa neurală care, invaginându-se, dă naştere
la şanţul neural).
Anterior, şanţul neural se dilată într-o veziculă care se împarte
în trei sectoare, formând vezicula prozencefalică, vezicula
mezencefalică şi vezicula romencefalică (ventriculum primum,
secundum et tertium). Aceste trei vezicule stau la baza formării
tuturor elementelor creierului vertebratelor superioare.
Unitatea morfofuncțională a sistemului nervos este
neuronul (celula nervoasă), alcătuită dintr-un corp (pericarion)
şi două tipuri de prelungiri citoplasmatice: dendrite şi axonul.
În pericarion sunt situate nucleul, reticulul endoplasmatic
granular şi agranular (neted), complexul Golgi, mitocondriile,
trabecule, fibrile şi substanța tigroidă. Specific pentru celulele
nervoase complet formate este lipsa dividerii acestora.
Dendritul şi axonul sunt prelungiri ale pericarionului
cuprinse în neurolemă. Toate prelungirile conțin neurofibrile,
mitocondrii, reticul endoplasmatic şi vezicule endoplasmatice.
Lungimea prelungirilor nervoase variază în dependenţă de tip şi
mod de inervare a organelor.
Prelungirile nervoase pot fi acoperite la exterior cu mielină
(fibre mielinice) sau pot fi lipsite de aceasta (fibre amielinice).
După forma pericarionului neuronii pot fi: granulari, sferici,
ovali, piramidali, stelați şi de formă nedefinită (amorfă).
După numărul prelungirilor, neuronii pot fi:
• Unipolari – cu o singură prelungire sub formă de axon.
Ex: nervul trigemen din mezencefal, care primeşte
impulsul pe întreaga suprafață a pericarionului şi o
transmite prin unicul axon;
• Bipolari – cu două prelungiri: un axon şi o dendrită.
Ex: nervul acustico-vestibular;
– 138 –
• Pseudounipolari – cu o singură prelungire, care se ramifică
apoi într-un axon şi o dendrită (în ganglionii spinali);
• Multipolari – cu numeroase dendrite şi un singur axon.
În sistemul nervos central, îndeosebi în hipotalamus, pe
lângă neuronii obişnuiți se găsesc şi celule neurosecretorii, care
reunesc caracterele celulelor nervoase şi ale celor glandulare.
În sistemul nervos, în diferite locuri şi regiuni se găsesc celule
gliale, care formează neuroglia. Ele diferă ca formă, poziţionare
şi funcție: cele de tip epitelial căptuşesc cavitățile sistemului
nervos central; neuroglia de tip protoplasmatic (macroglia)
este prezentă îndeosebi în substanța cenuşie. Prelungirile lor
vin în contact cu capilarele sangvine. Aceste celule au rol trofic
pentru neuroni.
Macroglia fibroasă (astrocitară) este mai bogată în substanța
albă. Celulele nervoase posedă o polaritate funcțională: au
un pol receptor (dendritele) şi un altul transmițător (axonul).
Nervii pot fi divizaţi în senzitivi, motori şi micşti.
Creierul reuneşte cinci regiuni: telencefalul (creierul
anterior), diencefalul (creierul intermediar); mezencefalul
(creierul mijlociu), metencefal (creierul posterior) şi mielencefal
(bulbul rahidian). În interiorul regiunilor creierului se formează
vezicule cerebrale numite ventricule.
În interiorul telencefalului se formează ventriculul anterior şi
ventriculul medial, divizat în sectorul lateral stânga şi lateral dreapta
(ventriculum primum şi ventriculum secundum). În interiorul
diencefalului se formează un singur ventricul – ventriculum tertium.
Metencefalului şi mielencefalului aparţine ventriculul al patrulea
– ventriculum quadrum.
2.8.1. Sistemul nervos la amfibieni
Sistemul nervos central al amfibienilor prezintă, pe de o parte,
structuri caracteristice vertebratelor mai superioare, iar, pe de altă
parte, în timpul dezvoltării larvare, păstrează caractere specifice
– 139 –
peştilor (nervii laterali şi sacul vascular). În metamorfoză, nervii
laterali degenerează (Fig. 41).
Figura 41. Structura creierului la Amfibieni (Ecaudata).

1 – telencefal; 2 – lobii olfactivi; 3 – nervii olfactivi; 4 – diencefal;
5 – chiazma optică cu nervii optici; 6 – lobul anterior al hipofizei;
7 – hipofiza; 8 – mezencefal; 9 – metencefal (rudimentar);
10 – mielencefal; 11 – măduva spinării.
Telencefalul amfibienilor este mai puternic dezvoltat decât
la peşti. Emisferele telencefalului, în partea posterioară, sunt
complet separate una de alta. Anterior, telencefalul, continuă cu
lobii olfactivi. Dezvoltarea telencefalului se exprimă nu doar prin
diferențierea şi mărirea dimensiunilor lui, dar şi prin faptul că în
planşeul ventriculelor laterale, în părțile lui centrale şi în plafon,
se conține substanță nervoasă cenuşie. La amfibieni paliumul
emisferelor telencefalului atinge o dezvoltare considerabilă,
diferențiindu-se în zona paleopaleală şi arhepaleală.
Lobii olfactivi sunt slab delimitați de emisferele
telencefalului. Acest sector, la fel ca la peşti, este responsabil
pentru recepționarea şi prelucrarea impulsurilor nervoase
de la organele olfactive şi în transmiterea impulsurilor spre
sistemele motorii.
Diencefalul amfibiilor, dorsal, este acoperit parţial de
emisferele creierului anterior. De plafonul lui este fixat organul
parietal, iar pe planşeu – infundibilul bine conturat, de care
– 140 –
este fixată hipofiza (secretă hormoni ai creşterii, hormoni
gonadotropi şi melanotropi care reglează formarea pigmenților
în melanocite).
Mezencefalul amfibienilor este bine dezvoltat. Lobii lui
optici au o dezvoltare considerabilă şi funcții coordonatoare
ale activității motorice. Terminaţiile nervoase inervează retina
globului ocular. La ieşire din mezencefal nervii optici formează
chiasma optică.
Metencefalul este rudimentar, având forma unei cute
transversale localizate posterior de mezencefal. Dezvoltarea
mai slabă a metencefalului se datorează mişcărilor simple ale
amfibienilor.
Mielencefalul este bine dezvoltat. De la el pleacă nervii
trigemeni (perechea a V-a), nervii faciali (perechea a VII-a),
nervii auditivi (perechea a VIII-a), nervii glossofaringieni
(perechea a IX-a) şi nervii vagi (perechea a X-a).
La amfibieni, de la creier, pleacă numai zece perechi de
nervi cranieni. Perechea a XII-a (nervii sublinguali) ies în afara
limitelor cutiei craniene, iar perechea a XI-a (nervii accesorii)
sunt nedezvoltați.
La broască sunt prezenţi 10 perechi de nervi rahidieni.
Trei perechi inervează centurile scapulare şi membrele anterioare.
Patru perechi inervează organele interne. Ultimele trei perechi
inervează organele centurii pelviene şi membrele posterioare.
Sistemul nervos simpatic la amfibieni este bine dezvoltat,
fiind reprezentat prin două trunchiuri de nervi, dispuse pe
ambele părți ale coloanei vertebrale şi formate dintr-un lanț de
ganglioni nervoşi, legați între ei prin cordoane nervoase şi uniți cu
nervii rahidieni.
Autoevaluare
1. La amfibieni, în sistemul nervos este caracteristic prezenţa:
a) Neopaliumului; b) Paleopaliumului; c) Arhipaliumului;
d) Creierul este lipsit de ţesut nervos.
– 141 –
2. Chiasma este formată de către nervii: a) Olfactivi;
b) Optici; c) Oculomotori; d) Trigemeni; e) Acustici;
f) Trohleari; g) Abducens; h) Glosso-faringieni.
3. La amfibieni, de la sectorul ventral al mezencefalului plecă
nervii: a) Olfactivi; b) Optici; c) Oculomotori; d) Trigemeni;
e) Acustici; f) Trohleari; g) Abducens; h) Glosso-faringieni.
4. La amfibieni, de la Telencephalon pleacă nervii:
a) Olfactivi; b) Optici; c) Oculomotori; d) Trigemeni;
e) Acustici; f) Trohleari; g) Abducens; h) Glosso-faringieni.
5. La amfibieni, ordinea corectă a structurilor anatomice ale
encefalului (de la anterior spre posterior) este: a) Diencefalul
–Telencefalul – Mezencefalul – Metencefalul – Mielencefalul;
b) Telencefalul – Mezencefalul – Metencefalul Diencefalul ––
Mielencefalul; c) Telencefalul – Diencefalul – Mezencefalul –
Metencefalul – Mielencefalul; d) Metencefalul – Mezencefalul
– Telencefalul –Mielencefalul – Diencefalul.
6. La amfibieni, în structura encefalului, rudimentar este:
a) Telencefalul; b) Diencefalul; c) Mezencefalul; d) Metencefalul;
e) Mielencefalul.
7. La amfibieni, hipofiza este amplasată: a) Ventral pe
Metencephalon; b) Dorsal pe Mesencephalon; c) Ventral pe
Diencephalon; d) Lateral pe Mielencephalon.
8. La amfibieni, de la Mielencefalon pleacă nervii:
a) Auditivi; b) Oculomotori; c) Olfactivi; d) Glossofaringieni;
e) Optici; f) Trigemeni; g) Trohleari; h) Vagi.
9. La amfibieni, de la Metencefal, pleacă următoarele
perechi de nervi: a) Auditivi; b) Oculomotori; c) Olfactivi;
d) Glossofaringieni; e) Optici; f) Trigemeni; g) Trohleari;
h) Vagi; i) Nici o pereche.
– 142 –
10. La amfibieni, organul parietal este situat: a) Pe plafonul
diencefalului; b) Pe plafonul metencefalului; c) În planşeul
diencefalului, în infundibil; d) Pe plafonul metencefalului.
Lucrul individual
Lucrul individual al studenţilor este axat pe studiul
particularităţilor morfologice şi filogenetice, evoluţia şi
diversitatea biologică a amfibienilor. Sarcinile realizării lucrului
individual sunt bazate pe: realizarea unui studiu specializat
şi complex ale particularităţilor structurale, morfologice şi
funcţionale ale sistemelor de organe la amfibieni, diversităţii
biologice şi ecologiei amfibienilor după următoarele tematici:
- Sistemul nervos şi organele senzitive (vizual, tactil,

auditiv, olfactiv, linia laterală) în aspect comparativ cu alte
vertebrate
- Sistemul circulator (arterial şi venos) în aspect evolutiv cu
artropodele, cefalopodele şi peştii
- Sistemul excretor şi particularităţile morfologice ale
rinichilor de tip pronefros, mesonefros, metanefros.
Produsele metabolice la diverse grupuri taxonomice de
vertebrate şi nevertebrate
- Sistemul respirator. Aspectele morfo-funcţionale a
respiraţiei cutanee, branhială, pulmo-cutanee la diverse
grupuri taxonomice.
- Sistemul digestiv şi tipul de nutriţie. Structurile aparatului
bucal în dependenţă de specializarea trofică, glandele
digestive şi procesul de digestive în aspect comparativ la
tunicate, ciclostomate, peşti şi amfibieni.
- Musculatura şi aparatul locomotor. Particularităţi
structurale, morfo-funcţionale în aspect evolutiv la
nevertebrate şi vertebrate. Metameria. Specializarea
musculaturii. Musculatura netedă şi striată.
– 143 –
- Particularităţile fiziologice ale glandelor epiteliale la
amfibieni. Glandele parotide şi veninoase la diverse specii
de amfibieni.
- Aparatul reproductiv la amfibieni. Particularităţile
morfologice a sistemelor reproductive la femele şi masculi.
Fecundarea externă si metamorfoza - particularităţi
evolutive ale anamniilor.
- Diversitatea taxonomică a amfibienilor. Caudatele,
Ecaudatele şi Apodele. Broaştele râioase, broaştele terestre
şi acvatice. Broaştele arboricole tropicale - particularităţi
etologice, ecologice. Salamandrele şi tritonii.
- Aspecte ecologice şi mecanisme adaptive ale amfibienilor.
Toxicitatea pasivă şi coloraţia la diverse specii de ecaudate
şi caudate. Hibernarea şi anabioza- mecanisme adaptive
a poichilotermelor de supravieţuire în condiţii extreme.
Metamorfoza holometabolică şi particularităţi ale
dezvoltăţii embrionare la amfibieni.
Produsul final al lucrului individual este prezentat în câteva
forme: portofoliu al tematicii studiate care include informaţii
proprii de teren, informaţii bibliografice selectate, redactate şi
sistematizate, material ilustrativ care include şi poze, filmări
proprii din teren sau laborator, concluzii şi sursele bibliografice
utilizate; prezentare PowerPoint structurată şi sistematizată în
corespundere cu portofoliul format hârtie; machete, diagrame,
hărţi format hârtie sau cu utilizarea tehnologiilor IT, poze şi
filmări proprii din teren şi laborator, preparate umede fixate
în alcool sau soluţie de formol ale organelor, ţesuturilor şi
sistemelor de organe ale amfibienilor (broaşte acvatice, broaşte
terestre, broaşte râioase, tritoni).
Produsul final al lucrului individual reflectă cunoaşterea şi
înţelegerea materialului studiat în cadrul cursului „Zoologia
vertebratelor - Clasa Amphibia”.
– 144 –
AUTOEVALUARE – răspunsuri
Caracteristica generală a clasei Amphibia

1. d 6. d
2. c 7. c, d
3. e 8. a, b, d
4. d 9. b
I - b, d, e, h, k, l, n
5. b, c, d 10.
II - a, c, f, g, i, j, m, o, p.
Aspecte generale ale clasei Amphibia

1. d 6. c
2. a, d 7. a, b
3. a 8. b
4. a, b 9. a
5. a, c, f 10. d
Sistematica amfibienilor contemporani

1. c 6. a
2. a, b, d 7. a, c, e, f, h, j, l
3. c, e 8. b, e
4. a, d, e 9. c, e, l
5. a, d, f 10. f, k, m
Particularităţi de structură morfologică a amfibienilor

1. d, f, i 6. c, f, n
2. a, g, h, j 7. b
3. b, c, i, k 8. b
4. d, e, h, i, k 9. a, c, e, g, i
5. a, g, j, l, m, o 10. b
– 145 –
Scheletul amfibienilor
1. a, b, d, f 6. c, f, g
2. b 7. d
3. a 8. c
4. b, d 9. d
5. b, d 10. b, d, f
Sistemul muscular
1. a, c, e 4. a
2. c 5. a, c
3. b
Sistemul digestiv
1. f 6. d
2. a 7. a, d
3. a 8. a, b
4. c 9. d
5. d 10. a
Sistemul respirator
1. d 6. d
2. a 7. d
3. c 8. c
4. b 9. b, e, g
5. c 10. a
Sistemul circulator
1. c 6. c
2. d 7. b
3. a 8. e
– 146 –
4. e 9. h
5. b 10. d
Sistemul excretor
1. b 6. a, b, c, d
2. a 7. d
3. c 8. c
4. b 9. b
5. b 10. d
Sistemul genital
1. d 6. c
2. d 7. b, d
3. c, g 8. d
4. a 9. a
5. c 10. c
Sistemul nervos
1. c 6. d
2. b 7. c
3. c 8. a, d, h
4. a 9. i
5. c 10. a
– 147 –
BIBIOGRAFIE:
1. Bejenaru L., Stanc S., Neagu A. Elemente de Anatomie

comparată a animalelor. Editura Pim, Iaşi, 2002.
2. Cartea Roşie a Republicii Moldova / The Red Book of the
Republic of Moldova/ Min. Mediului al Rep. Moldova,
Acad. de Ştiinţe a Moldovei, Grădina Botanică & Inst. De
Zoologie; Comisia Naţ.: Valeriu Munteanu [et al.]; col. red.:
Gheorghe Duca (preşedinte) [et al.] – Ed. a 3-a. – Ch.: О.E.P.
Ştiinţa, 2015.
3. Ceuca T., Valenciuc N., Popescu Alexandrina. Zoologia
vertebratelor, Edit. Did. si Pedag., București, 1983.
4. Ciocârlan V., Purcic V. Îndrumări metodice pentru lucrări
practice la zoologia vertebratelor. Anatomia, Morfologia
şi Sistematica cordatelor inferioare. Îndrumar metodic la
Zoologia vertebratelor pentru studenţii Facultăţii Bilogie
şi Pedologie. Chişinău, 2010.
5. Cogălniceanu D. Practicum de studiu a ecologiei
amfibienilor – metode şi tehnici în studiul ecologiei
amfibienilor. Ed. Universităţii din Bucureşti, 1997.
6. Cogălniceanu D., Aioanei F., Bogdan M. Amfibienii
din România. Determinator. Ed. Ars Docendi, Bucureşti,
2000.
7. Cozari T. Strategiile de reproducere ale amfibienilor:
Particularităţi evolutive ecologice şi etiologice în
ecosistemele naturale şi antropizate. Chişinău, Î.E.P.
Ştiinţa, 2010.
8. Cozari T., Vladimirescu M., Usatîi M. Lumea animală a
Moldovei. Peşti, amfibieni, reptile. Vol 2, Chişinău, Î.E.P.
Ştiinţa, 2003.
9. David A., Coroiu I. Zoologia vertebratelor. Practicum.
Cluj-Napoca: Presa Univ. Clujeană, 2011.
10. Feider Z., Gyurko St., Grosu Al. V., Pop V. Zoologia
vertebratelor, Edit. did. si ped. București, 1976.
– 148 –
11. Fuhn I.E. Fauna R.P.R. Amphibia. Vol. XIV, fasc. 1, Ed.
Academiei R.P.R., Bucureşti, 1960.
12. Fuhn I.E. Broaște, șerpi, șopârle. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1969.
13. Ghira I. Herpetofauna zonei Mihăileni (Judeţul
Hunedoara). Sargetia, Acta Mus. Devensis, 1989.
14. Haimovici S. Anatomia comparată a vertebratelor. Vol. I
(splanhnologia). Iaşi: Universitatea „Al. I. Cuza”, 1981.
15. Haimovici S. Anatomia comparată a vertebratelor. Vol.
II (sisteme de relaţie). Iaşi: Universitatea „ Al. I. Cuza”,
1982.
16. Haimovici S., Comănescu G. Lucrări practice de anatomia
comparată a vertebratelor. Vol. II. Iaşi: Universitatea
„ Al. I. Cuza”, 1978.
17. Haimovici S., Comănescu G., Antoniu S., Ştirbu M.
Lucrări practice de anatomia comparată a vertebratelor.
Vol. I (sistemul locomotor). Iaşi: Universitatea „ Al. I.
Cuza”, 1979.
18. Iftime A. Amphibia. In: Botnariuc & Tatole (eds): Cartea
Roşie a Vertebratelor din România, Ed. Acad. Române,
București, 2005.
19. Ion I., Gache Carmen, Ion C., Valenciuc N. Zoologia
vertebratelor, Edit. Univ. ,,Al. I. Cuza” Iași, 2003.
20. Kardong K.V. Vertebrates: Comparative Anatomy,
Function, Evolution. McGraw-Hill Companies, Inc.,
2006.
21. Kent G.C., Miller L. Comparative Anatomy of the
Vertebrates. McGraw-Hill Companies, Inc., 1997.
22. Linzey, D.W. Vertebrate Biology. Second edition. John
Hopkins Univ. Press, Baltimore, 2012.
23. Melian I., Ciocârlan V., Purcic V., Silitrari E. Biologia
dezvoltării individuale. Suport de curs. Chişinău: CEP
USM, 2012.
– 149 –
24. Miscalencu, D., Mailat-Miscalencu, F. Anatomia
comparata a vertebratelor. Bucuresti: Editura Didactica si
Pedagogica, 1982.
25. Pough F.H., Janis C.M. Heiser J.B. Vertebrate Life.
Pearson Education International, 2005.
26. Ranga V., Teodorescu Exarcu I. Anatomia şi fiziologia
omului. București: Editura Medicală, 1970.
27. Ristoiu V., Mihaela Marcu-Lapadat. Elemente de
anatomie şi fiziologie. București: Editura Universitarii
București, 2004.
28. Stugren B., Coroiu I. Sistematica filogenetică, Anatomia
comparată şi Zoogeografia vertebratelor, Vol.II
(Tetrapode). Imprimeria U.B.B. Cluj-Napoca, 1994.
29. Şova C. Contribuţii la studiul ecologiei amfibienilor
(ordinul Caudata, genul Triturus) din bazinul râului Siret.
Teză de doctorat. Universitatea din Bucureşti, 1972.
30. Tefler W.H., Kennedy D. Biologia organismelor. București:
Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1986.
31. Török Zsolt, Ghira Ioan, Sas István, Zamfirescu Ștefan.
Ghid sintetic de monitorizare a speciilor comunitare
de reptile și amfibieni din România. Editura Centrul de
Informare Tehnologică ”Delta Dunării”, Tulcea, 2013.
32. Valenciuc N. Zoologia vertebratelor, Edit. Univ. ,,Al. I.
Cuza” Iași, 1984.
33. Voiculescu C. I. Zoologie, Edit. Did. si Ped., Bucureşti,
1969.
34. Андреева Т.В. Кузнецов В.В. Краткий курс
сравнительной анатомии и эволюции животных.
Учебное пособие по курсу «Сравнительная анатомия и
эволюция животных» для студентов, обучающихся по
направлению «Педагогическое образование». Казань:
Изд-во Казан, ун-та, 2014.
– 150 –
35. Абдурахманов Г.М., Лопатин И.К., Исмаилов Ш.И.
Основы зоологии и зоогеографии. М.: Академия,
2001.
36. Андреева Н.Г., Обухов Д.К. Эволюционная морфология
нервной системы позвоночных: Учебник для студентов
вузов.. Изд. 2-е, доп., изм. М.: Лань, 1999.
37. Гудовой Н.Н, Матвеев Б.С, Дзержинский Ф.Я.
Практическая зоотомия позвоночных = Земноводные,
пресмыкающиеся Учеб. пособие для биол.
специальностей ун-тов. М. Высш. школа, 1978.
38. Даревский И.С., Орлов Н.Л. Редкие и исчезающие
животные. Земноводные \ пресмыкающиеся: Справ,
пособие. — М.: Высш. шк. 1988.
39. Дзержинский Ф.Я. Сравнительная анатомия
позвоночных животных: учеб. М.: Аспект Пресс,
2005.
40. Елисеев В. Г., Афанасьев Ю. И., Котовский Е. Ф.
Атлас микроскопического и ультрамикроскопического
строения клеток тканей и органов. М., 1970.
41. Завалеева С.М., Сизова Е.А., Чиркова Е.Н.
Эволюционно-функциональная морфология
животных: учеб. пособие. Оренбург: Оренбург. гос.
ун-т, 2007.
42. Иванов И. Ф., Ковальский П. А. Цитология,
эмбриология, гистология. М., 1976.
43. Кнут Шмидт-Ниельсен. Физиология животных.
Приспособление и среда. В 2-х кн. Книга Вторая. М.:
Мир, 1982.
44. Константинов В. М. Сравнительная анатомия
позвоночных животных: учеб. пособие. М: Академия,
2005.
45. Константинов В.М., Наумов С.П., Шаталова С.П.
Зоология позвоночных. М.: Издат. Центр «Академия»,
– 151 –
2000.
46. Либберт Э. Основы общей биологии: - М.: Мир,
1982.
47. Наумов Н.П., Карташов Н.Н. Зоология позвоночных.
Ч.1 и 2. М.: Высш. Школа, 1979.
48. Ромер А., Парсонс Т. Анатомия позвоночных. Ч.1 и 2.
М.: Мир, 1992.
49. Хадорн Э., Венер Р. Общая зоология. М.: Мир, 1989.
50. Чирикова М.А., Казенас В.Л. Амфибии и Рептилии.
Серия «Животные Казахстана в фотографиях».
Алматы, 2015.
51. Шмальгаузен И.И. Основы сравнительной анатомии
позвоночных животных. М.: Совет. Наука, 1974.
52. Эккерт Р., Рэндалл Д., Огастин Д. М. Физиология
животных: механизмы и адаптации. Учебник в двух
томах. Том 1, 2. Мир, 1991.
– 152 –
ZOOLOGIA VERTEBRATELOR
Clasa Amphibia
suport de curs
===========================================
Asistenţă computerizată şi tehnoredactare:

Victor Ciocârlan, CEU USM
Centrul Editorial – Poligrafic al USM

str. Al. Mateevici, 60, Chişinău, MD - 2009
– 153 –
– 154 –

Victor Ciocarlan - Zoologia Vertebratelor-Clasa Amphibia

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Victor Ciocarlan - Zoologia Vertebratelor-Clasa Amphibia

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

–1–

Universitatea de Stat din Moldova

Victor Ciocârlan, Veaceslav Purcic

Victor Ciocârlan, doctor în biologie, conferenţiar universitar

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii din

Unitate de conţinut I. Particularități

1.3. ASPECTE GENERALE ALE CLASEI AMPHIBIA ..... 23

1.4. SISTEMATICA AMFIBIENILOR CONTEMPORANI 29

1.4.1. Broasca brună de pământ - Pelobates fuscus

1.5. PARTICULARITĂŢI DE STRUCTURĂ MORFO-

Unitate de conţinut II. Particularități

2.2. SISTEMUL MUSCULAR ........................................... 98

2.3. SISTEMUL DIGESTIV .............................................. 101

2.4. SISTEMUL RESPIRATOR ........................................ 106

2.6. SISTEMUL EXCRETOR ............................................ 125

2.7. SISTEMUL GENITAL ................................................ 129

2.8. SISTEMUL NERVOS ................................................. 137

Lucrul individual ......................................................... 143

AUTOEVALUARE - RĂSPUNSURI ...................................... 145

BIBIOGRAFIE ....................................................................... 148

Repartizare ore Amfibia

Ore la curs Ore laborator Lucrul individual

• Studiul sistematicii şi a sistemelor de organe la

Particularități biologice, ecologice și

1.1. ISTORICUL CERCETĂRILOR

1.2. CARACTERISTICA GENERALĂ A CLASEI AMPHIBIA

Figura 1. Aspectul exterior al primelor amfibieni – Ihtiostega

1.4. SISTEMATICA AMFIBIENILOR CONTEMPORANI

Figura 3. Sistematica generală a clasei Amphibia.

Nr. Denumirea română Denumirea latină

Figura 4. Arealul Broaştei brune de pământ - Pelobates

• Biotop. Este o specie săpătoare, se întâlneşte în regiuni

1.4.2. Broasca râioasă brună – Bufo bufo

Figura 5. Arealul Broaştei râioase brune – Bufo bufo

• Biotop. Este o specie nepretenţioasă; populează pădurile,

• Biotop. Este o specie nepretenţioasă; populează regiunile

Figura 7. Arealul Buhaiului de baltă cu burta roşie (Izvoraș

• Particularităţi biologice şi ecologice. La fel ca şi Buhaiul

Figura 8. Arealul Buhaiului de baltă cu burta galbenă

• Particularităţi biologice şi ecologice. Buhaiul de baltă cu

1.4.6. Broasca mare de lac – Pelophylax ridibundus

Figura 9. Arealul Broaştei mare de lac – Pelophylax

• Morfologie. Broasca verde de lac este cea mai mare specie

Figura 10. Arealul Broaştei mici verde – Pelophylax

• Biotop. Se întâlneşte în bălţi temporare sau permanente,

• Biotop. Păduri de foioase şi conifere, păşuni umede, fâneţe.

Figura 12. Arealul Broaştei roşii de pădure – Rana dalmatina

• Biotop. Păduri de foioase, între 0 şi 900 m altitudine.

Figura 13. Arealul Brotăcelului (Buratec) – Hyla arborea

• Biotop. Specie arboricolă, trăieşte în păduri, zone cu tufişuri

Figura 14. Arealul Salamandrei – Salamandra salamandra

• Particularităţi biologice şi ecologice. Reprezintă o specie

1.4.12. Tritonul comun – Lissotriton vulgaris

• Morfologie. Este cea mai mică specie de triton având

• Biotop. Se întâlnesc în apropierea bazinelor acvatice

Hyla arborea Rhacophorus nigropalmatus

Pipa americana Gastrotheca cornuta

Figura 19. Forma corpului la diferite specii de Caudate.

Reprezentanţii ordinului Apoda (Gymnophiona)

Figura 20. Forma

1.5.2. Aspectul extern

Cu toate acestea, structura membrelor şi a centurilor

Figura 23. Mecanismul metabolismului gazos prin piele