Sunteți pe pagina 1din 43

Prof.dr.M.Sc.ing.

Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017


___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

PARTEA I. FITOGEOGRAFIE
INTRODUCERE

Plantele sunt întâlnite pe întreaga suprafaţă terestră a globului, din zona ecuatorială până spre cei doi
poli. Nişele lor ecologice, precum şi plantele cu care se asociază, sunt determinate în principal climatic
(fapt cunoscut deja de filozofii greci ai şcolii ionice din secolele al VII-lea - al VI-lea î.e.n.), cu toate că
factorii edafici, precum şi relaţiile dintre diversele specii vegetale, joacă şi ele un rol important. Datorită
modificărilor climatice, plantele au evoluat în spaţiu şi timp spre forme adaptate condiţiilor de căldură şi
umiditate din perioada respectivă. Ştiinţa care se ocupă cu (a) evoluţia lor istorică, precum şi cu (b)
distribuţia geografică actuală a florei Pământului, poartă numele de fitogeografie (geografia plantelor).
Prima lucrare în domeniul amintit a fost scrisă de Teofrastos din Eresos (370-285 î.e.n.), elev al lui
Platon şi Aristotel, care cunoştea deja relaţia dintre ciclurile de viaţă ale plantelor şi anotimpuri şi care a
înţeles rolul climatului în distribuţia vegetaţiei nu doar prin observaţie, ci şi prin experiment (transferul de
indivizi din arealul natural în afara acestuia) (Woodward, 1987).
Din păcate, ideile lui Teofrast au fost uitate până la finele secolului al XVIII-lea-începutul secolului al
XIX-lea, când Willdenow (1792) şi von Humboldt (1807) şi-au dat seama, în special pe baza analizei
fosilelor, a căror semnificaţie ca indicator al tipurilor ancestrale de vegetaţie era deja cunoscută de
Teofrastos şi de filozofii şcolii ionice, că, în trecut, climatul şi vegetaţia s-au schimbat lent. Oricum,
importanţa reală a fosilelor pentru conceptul de evoluţie nu a fost în întregime statuată până când Buffon
(Histoire Naturelle, 1749-1767) a sugerat că modificările climatice pot conduce la evoluţia şi extincţia
organismelor biologice.
Un rol important în evoluţia geografiei plantelor l-a jucat de Candolle (1855 - Geographie Botanique
Raisonée), după care principalul scop al acestei ştiinţe este "să arate că distribuţia actuală a vegetaţiei
poate fi explicată prin condiţiile climatice prezente".
În secolul al XIX-lea, pe lângă preocupările privind introducerea unor metode ştiinţifice pentru studiul
istoric al vegetaţiei (vezi paragraful 2.1.), au apărut şi primele lucrări referitoare la sistematizarea
distribuţiei actuale, la scară planetară, a covorului vegetal, aşa cum este cea aparţinând lui Drude (1897).
În secolul al XX-lea acestora li s-au adăugat contribuţiile lui Mayr (1909), Rübel (1930), Strahler (1954),
FAO (1956), Riley şi Young (1984), Archibold (1995) etc., care vor fi prezentate pe scurt la un paragraf
ulterior al cursului.

CAPITOLUL 1. EVOLUŢIA ISTORICĂ A VEGETAŢIEI


1.1. Metode de cercetare folosite în studiul evoluţiei istorice a vegetaţiei
Pentru studierea evoluţiei istorice a vegetaţiei globului s-au utilizat în decursul timpului trei metode de
cercetare:
1. Metoda paleobotanică (paleontologică - din elinul palaion = vechi, ontos = viaţă şi logos = vorbire,
ştiinţă), care se ocupă cu studiul, clasificarea şi descrierea plantelor vechi, rămase în scoarţa terestră
sub formă de fosile (de la latinescul fossilis = dezgropat) (Pop, 1971);
2. Metoda polenanalitică (sporologică, palinologică, cuvânt provenind din grecesul palunein = a
răspândi o pudră sau pale = făină, praf polinic - Dragastan et al., 1980), prin care evoluţia vegetaţiei
este studiată cu ajutorul grăunciorilor de polen conservaţi în depozitele de turbă oligotrofă;
3. Metoda paleotermometrică, prin care datarea (stabilirea vârstei) resturilor fosile se face cu ajutorul
izotopilor oxigenului.
În general, se consideră că bazele metodei paleobotanice au fost puse de Blytt (1876), care a cercetat
resturile de plante fosile de plop tremurător, pin silvestru şi gorun din mlaştinile daneze de turbă. Astfel
de mlaştini (oligotrofe, denumite şi tinoave) se întâlnesc în regiunile reci (în special europene) ale
emisferei nordice, ocupând cca 100 milioane ha, din care majoritatea (71%) în spaţiul fostei URSS. Între
ţările cu mlaştini multe (ca pondere din suprafaţa ţării) se pot aminti Finlanda (cca 30%), Norvegia (cca
28%), Suedia (cca 20%), Marea Britanie şi Irlanda (cca 12,6%). În ţara noastră, cele 436 mlaştini "vii"
(Fig. 1) ocupau în anul 1960 doar cca 7.000 ha (0,0298% din suprafaţa României) (Pop, 1960).
Mlaştinile oligotrofe prezintă, în general, o floră compusă din specii de Vaccinium, Drosera, Carex,
Betula, Erica, Calluna, Pinus, Picea, între care dominant este muşchiul Sphagnum, a cărui prezenţă face
ca apa şi solul din mlaştini să fie foarte acide (pH în general cuprins între 3,5 şi 5). Utilizarea turbei acide
şi aseptice de Sphagnum în studiul istoric al vegetaţiei este posibilă deoarece aceasta "conservă perfect

-1-
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

organele vegetale căzute în fundul mlaştinii de odinioară, ceea ce face ca zăcământul turbos să fie o
arhivă multimilenară, documentară, din care se poate reconstitui flora mlăştinoasă care s-a succedat sub
imperiul diverselor climate şi procese migratorii" (Pop, 1960).

Fig. 1. Regiunile de tinoave din România (după Pop, 1960)

În interpretarea ecologică a fosilelor provenind din turbării (care sunt, în general, sedimente ale
postglaciarului) sau, mai frecvent, din stratele de roci sedimentare, există două probleme principale de
rezolvat:
1. Stabilirea vârstei (a timpului în care au trăit) resturilor de specii fosile;
2. Stabilirea compoziţiei istorice a vegetaţiei cu ajutorul unor resturi fosile relativ sărace.
Referitor la primul aspect (stabilirea vârstei speciilor fosile), acesta nu a putut fi rezolvat până la
apariţia lucrărilor lui Libby (1946) asupra izotopilor carbonului. Libby a stabilit că, în atmosferă, carbonul
există sub forma izotopilor cu numărul atomic 12, 13 sau 14 (12C, 13C, 14C), dintre care 12C este un
element stabil şi mai abundent, în timp ce 14C este radioactiv şi apare în atmosfera superioară prin
interacţiunea dintre neutronii radiaţiei cosmice şi azot. Izotopul 14C este oxidat la 14CO2 şi amestecat cu
mult mai abundentul 12CO2. Ambii izotopi, precum şi 13C, sunt preluaţi de plante în procesul fotosintezei
şi încorporaţi în structurile lor, la un echilibru cu presiunile parţiale ale formei izotopice a CO2 din
atmosferă. Daca planta moare şi este incorporată într-un sediment, materialul ei îşi păstrează echilibrul cu
atmosfera iar carbonul radioactiv 14C se descompune producând radiaţii beta. Timpul său de înjumătăţire
este constant, de 5568 ± 30 ani. Dacă se presupune că raportul dintre 14C şi 12C din prezent este fie acelaşi
fie similar cu cel din momentul depunerii plantei într-un sediment, atunci schimbarea proporţională a
raportului dintre 14C şi 12C din prezent faţă de acela din sediment poate oferi o estimare a vârstei resturilor
plantei şi, de aceea, a vârstei sedimentului. Din păcate, există un număr mare de surse de erori, ceea ce
face ca intervalul de încredere pentru estimarea vârstei prin metoda paleobotanică este de ± 10-20% şi
creşte cu vârsta (West, 1977, în Woodward, 1987). În plus, Ralph şi Michael (1967) au remarcat o
diferenţă sistematică între datele obţinute prin analiza 14C şi cele obţinute cu ajutorul unei serii
dendrocronologice lungi la Sequoiadendron giganteum şi Pinus aristata. De aceea, se consideră că limita
pentru o datare rezonabilă cu 14C este de cca 40.000 ani, deşi Miller (1977, în Woodward, 1987) a arătat
că există un potenţial pentru datare până la 100.000 ani când se utilizează un ciclotron. Oricum, analiza
carbonului radioactiv se consideră a fi tehnica ideală pentru stabilirea cronologiilor în perioada
cuaternarului târziu (Woodward, 1987).
Problema stabilirii compoziţiei vegetaţiei trecute cu ajutorul unor fosile relativ sărace a fost rezolvată
doar în 1916, când Lennart von Post, la cea de-a 16-a Convenţie a naturaliştilor scandinavi de la
Cristiania (lângă Oslo), a prezentat conferinţa „Polenul speciilor de arbori forestieri în depozitele din
mlaştinile din sudul Suediei”.
În comunicarea sa, von Post a revăzut datele obţinute cu ajutorul fosilelor privind schimbările istorice
ale vegetaţiei şi a sugerat că apariţia fosilelor oferă, în general, o imagine incorectă a cronologiei
-2-
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

migraţiei speciilor. Pe baza identificării şi numărării grăunciorilor de polen în interiorul secvenţelor


stratigrafice locale, von Post a oferit date privind modificarea distribuţiei geografice a speciilor forestiere
din Suedia de la ultima glaciaţiune, punând bazele celei de-a doua metode principale de cercetare a
evoluţiei istorice a vegetaţiei, metoda polenanalitică (sporologică, palinologică). Deşi grăunciorii de
polen fuseseră descoperiţi de către Malpighi (1628-1694) încă din secolul al XVII-lea, iar primele
cercetări practice în domeniu se realizaseră încă din 1836 (Goeppert, în lignitul miocen de la Wetterau din
Germania), noţiunea de palinologie în sens calitativ (ca instrument de cercetare a evoluţei plantelor) a
apărut mult mai târziu, fiind datorată lui Geinitz (1887) şi Weber (1893) (Oricum, termenul de
palinologie este mult mai recent, fiind definit doar în anul 1944 de botaniştii englezi Hyde şi Williams).
Von Post a fost primul cercetător care a folosit informaţiile oferite de grăunciorii de polen în sens
cantitativ, realizând rapid potenţialul oferit de palinologie, deoarece:
- grăunciorii de polen sunt mult mai abundenţi în sedimente decât fosilele (de minimum 1.000 ori mai
mult);
- grăunciorii de polen rezistă în condiţii anaerobe;
- există o corelaţie aproximativă între grăunciorii de polen şi abundenţa plantelor parentale pe spaţii
geografice mari (Birks şi Birks, 1980, în Woodward, 1987).
Pe baza datelor culese pe teren, von Post a creat în 1918 diagrama sporopolinică, care prezintă
proporţia polenului unei specii pe abscisă şi adâncimea stratului de turbă unde s-a determinat acesta pe
ordonată.
Lucrările lui von Post au dat un impuls considerabil palinologiei, problema principală a acestei
metode fiind faptul că reprezentarea polenului în sedimentele cuaternare nu depinde numai de abundenţa
şi distribuţia plantelor ci şi de (Delcourt şi Delcourt, 1987):
- producţia de polen: speciile cu polenizare entomofilă gen tei produc mai puţin polen decât cele cu
polenizare anemofilă gen mesteacăn sau pin, ceea ce face ca ultimele să fie reprezentate exagerat în
diagramele polinice;
- momentul şi modul de diseminare a polenului;
- natura proceselor asociate cu depunerea, incorporarea şi conservarea polenului în sedimente;
- suprafaţa-sursă de unde provine polenul.
Oricum, pentru eliminarea aspectelor controversate ale celor două metode anterioare (paleobotanică şi
polenanalitică), acestea au fost completate prin dezvoltarea metodei paleotermometrice, care utilizează
izotopii de oxigen pentru datarea vegetaţiei. Emiliani (1955, în Woodward, 1987) a fost primul care a
apreciat importanţa observaţiilor lui Uey (1947) asupra fracţionării diferenţiate a izotopilor de oxigen 18O
şi 16O, ca un indicator al temperaturii relative sau chiar absolute de-a lungul unei secvenţe cronologice.
Izotopul 16O se găseşte într-o pondere covârşitoare în atmosferă (99,76%), faţă de doar 0,2% ocupate de
izotopul 18O. În apă, cei doi izotopi se găsesc sub forma H216O şi H218O. Ponderea lor naturală variază
datorită evaporării şi condensării diferite. Astfel, de-a lungul evaporării dintr-o masă de apă, vaporii au un
conţinut de 18O mai mic faţă de faza lichidă, datorită presiunii mai mari a vaporilor de H216O, ceea ce face
ca apa rămasă în stare lichidă să se îmbogăţească în 18O. De-a lungul condensării, proporţia izotopului 18O
(sub formă de H218O) va creşte în condens. Rezultă, deci, că în situaţia în care condensarea va avea loc
imediat după evaporare, apa condensată prezintă aceeaşi pondere izotopică ca şi masa de apă iniţială.
Răcirea aerului va produce mărirea vitezei de condensare a vaporilor şi va conduce la descreşterea
ponderii 18O în faza de vapori. În acest mod, raportul izotopilor 18O şi 16O în ploaie va descreşte cu
temperatura (Dansgaard, 1964, în Woodward, 1987), iar dacă această precipitaţie este apoi încorporată în
materialul terestru şi izolată de contaminarea izotopică ulterioară, atunci mărimea raportului dintre cei doi
izotopi va oferi o măsură a temperaturii la care a avut loc condensarea şi, de aceea, a temperaturii aerului.
Pe baza acestei metode, prin extragerea unor carote de gheaţă de la adâncimi foarte mari din zona Polului
Nord a fost stabilită variaţia temperaturii medii a globului în perioada cuaternară (Fig. 2).
Pentru realizarea analizelor paleotermometrice, materialele folosite sunt depozitele de carbonat de
calciu (cochiliile foraminiferelor), zăpada sau gheaţa, turba sau chiar componenta α-celuloză din lemnul
arborilor (Gray, 1981, în Woodward, 1987).

1.2. Evoluţia istorică a vegetaţiei globului


1.2.1. Evoluţia vegetaţiei în erele primară, secundară şi terţiară
În general (Rameau, 1989), se consideră că primele plante vasculare au apărut în era primară
(Paleozoic), perioada devoniană (400-350 milioane de ani î.e.n.), după ce primele specii de muşchi şi
ciuperci apăruseră încă din perioada anterioară (silurian, 435-400 milioane de ani î.e.n.), iar primele

-3-
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

bacterii - Eobacterium isolatum - chiar din precambrianul inferior (cca 3,2 miliarde de ani î.e.n.)
(Dragastan et al., 1980).

Fig. 2. Variaţia temperaturii medii anaule la nivelul globului în ultimii 850.000 ani
(1 – perioade interglaciare; 2 – perioada interglaciară actuală)
(după US National Academy of Sciences, din Gribbin, 1990)

În condiţiile unui climat cald, flora devoniană includea ferigi arborescente cu sau fără seminţe,
precum şi specii de Equisetinee şi Licopodinee arborescente.
În carbonifer (350-280 milioane de ani î.e.n.) flora a fost bogată şi variată, criptogamele vasculare
arborescente (ferigi, calamite, sigilarii, lepidodendroni etc – Fig. 3) fiind la originea actualelor zăcăminte
de cărbuni de pe glob.

Fig. 3. Pădure din Carbonifer (după Fischesser, 1981 şi Pop, 1971)

-4-
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

În permian (280-225 milioane de ani î.e.n.) criptogamele vasculare au început să-şi reducă importanţa
şi au apărut primele gimnosperme (Pteridosperme, Cordaites).
În triasic (prima perioadă a erei secundare - Mezozoic, care a durat între 225 şi 190 milioane de ani
î.e.n.), criptogamele vasculare din era primară au dispărut. Ferigile arborescente care încă existau sunt de
fapt grupe noi de plante, strămoşi ai ferigilor actuale. Între gimnosperme, cordaitele şi pteridospermele au
fost înlocuite de Ginkgoales şi Cycadales.
Perioada jurasică (190-135 milioane de ani î.e.n.) cunoaşte o mare dezvoltare a speciilor de
bennetitale, precum şi apariţia primelor conifere (Araucaria) (Fig. 4).

Fig. 4 Pădure jurasică (după Fischesser, 1981 şi Pop, 1971)

În cretacic, ultima perioadă din era secundară (135-65 milioane de ani î.e.n.), speciile de
gimnosperme au deţinut dominanţa absolută (20.000 specii, faţă de doar cca 600 actualmente), între
acestea coniferele fiind grupa cea mai importantă. În plus, în cretacicul mijlociu s-a constatat apariţia
bruscă a angiospermelor, care au realizat o dezvoltare enormă în cenomanian (începutul cretacicului
superior), şi între care se pot aminti specii de palmier, magnolia, laur, Liriodendron, plop, nuc, alun,
smochin, Dryophyllum (strămoşi ai cvercineelor şi castanului), Aceryphyllum (strămoşi ai acerineelor).
Flora erei terţiare (Neozoic) cunoaşte dezvoltarea angiospermelor, în paralel cu regresul
gimnospermelor. Astfel, în eocen (65-37 milioane de ani î.e.n.), în condiţiile unei uşoare răciri a
climatului, flora europeană este o continuare a celei din cretacic, cu răşinoase de climate relativ calde
(Araucaria, Sequoia, Taxodium, Calocedrus, Podocarpus etc). Între foioiase, pe lângă cele apărute în era
secundară, se observă grupe noi (mimosacee, ebenacee, malvacee), precum şi cvercinee, castani, ulmi,
mesteceni, plopi.
Perioada oligocenă (37-26 milioane de ani î.e.n.) cuprinde acelaşi gen de floră, însă cu o mărire a
ponderii speciilor de foioase, în timp ce în miocen (26-7 milioane de ani î.e.n.), speciile de Cycadales au
dispărut, fiind abundente cele aparţinând genurilor Taxodium, Sequoia, Metasequoia şi Glyptostrobus
(cazul lignitelor miocenice din Germania centrală). Între monocotiledonate, palmierii şi-au redus arealul
(limita lor nordică - în sudul Angliei), în timp ce dicotiledonatele au dominat, fiind formate din foioase cu
frunze căzătoare (genuri europene: Quercus, Fagus, Carpinus, Ostrya, Ulmus, Tilia, Betula, Juglans,
Populus, la care se adaugă genuri dispărute de pe continentul nostru gen Liriodendron, Liquidambar,
Robinia, Gleditschia, Carya (actualmente doar pe continentul nord-american), respectiv Parrotia,
Pterocarya, Planera (actualmente asiatice). Se observă, deci, o dispariţie progresivă a elementelor
tropicale şi predominanţa foioaselor cu frunze căzătoare, ceea ce denotă răcirea climatului.
În pliocen (7-1,5 milioane de ani î.e.n.), în condiţiile unui climat foarte umed dar mai cald decât cel
actual cu 5-6 °C, speciile tropicale au dispărut de pe continentul nostru, fiind prezente toate cele forestiere
importante în prezent, la care se adaugă multe specii arbustive.
-5-
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

În concluzie, evoluţia vegetaţiei europene în primele trei ere geologice cuprinde patru mari "perioade"
(Guinochet, 1955):
1. A talofitelor (de la apariţia vieţii până în silurianul superior);
2. A criptogamelor vasculare şi pre-fanerogamelor (acestea din urmă includ, după Emberger,
pteridospermele, cordaitalele, ginkgoalele şi cycadalele), împărţită la rândul ei în două "sub-
perioade", (a) a psilofitinelor (din silurianul superior până în devonianul mijlociu), respectiv (b) a
criptogamelor vasculare propriu-zise şi pre-fanerogamenlor (din devonianul superior până în
permian);
3. A gimnospermelor (din permian-triasic până la începutul cretacicului superior);
4. A angiospermelor, care a început în cretacicul superior şi se continuă şi astăzi.
În această perioadă de sute de milioane de ani, datele probabile de apariţie a principalelor genuri de
specii forestiere sunt următoarele (tab. 1):
Tab. 1. Datele probabile de apariţie a principalelor specii de arbori forestieri (din Fischesser, 1981)
Era Perioada Durata (milioane Evenimente importante; genuri de arbori apăruţi
ani)
Cambrian 600-525 Apariţia primelor cloroplaste
Ordovician 525-435 Viaţa "părăseşte" mediul acvatic
Silurian 435-400 Apariţia muşchilor şi ciupercilor
Devonian 400-350 Apariţia ferigilor adevărate, arborescente, şi a celor cu seminţe; prima tulpină
Primară veritabilă; primele vase (psilofite); primele frunze adevărate (ferigi); primele
(paleozoic) ovule (pteridospermales = ferigi cu seminţe)
Carbonifer 350-280 Primele seminţe (începutul erei plantelor cu seminţe = spermatofite); Regatul
pteridofitelor (ferigi), equisetacee; Genurile Lepidodendron, Sigillaria,
Odontopteris, Calamites, Ginkgo.
Permian 280-225 Paleocycas, Araucariaceae (Voltzia, Walchia)
Triasic 225-195 Regatul gimnospermelor (Cycadales = Cycas)
Secundară Jurasic 195-135 Araucaria, Osmunda, Bennettitales, Sequoia, Pinus
(mezozoic) Cretacic 140-65 Prima floare, primul ovar = apariţia plantelor cu flori (angiosperme): Magnolia,
Populus, Salix, Ulmus, Eucalyptus, Quercus, Fagus, Platanus, Betula, Ulmus,
Fraxinus, Picea
Terţiară Eocen 65-37 Regatul angiospermelor: Juglans, Castanea, Aesculus, Tilia, Alnus, Acer
(neozoic) Oligocen 37-26 Carpinus, Olea
Miocen 26-7 Cedrus, Abies
Pliocen 7-1,5 Larix
Cuaternară Pleistocen 1,5-prezent Glaciaţiuni; foioasele reprezintă 9/10 din flora actuală; 600 specii de răşinoase

1.2.2. Evoluţia vegetaţiei în era cuaternară


1.2.2.1. În perioada glaciară (pleistocen)
Era cuaternară, la rândul ei, include două perioade: pleistocen, întins între 1.500.000 (1.800.000)
î.e.n. şi cca 9.000 (8.300) î.e.n., cu diverse glaciaţiuni şi perioade interglaciare (Tab. 2), respectiv
holocen, de la cca 9.000 (8.300) î.e.n. până în prezent.
Tab. 2. Schema cronologică a pleistocenului (prelucrare după Panizza, 1985, din Petrescu, 1990)
Începe la anul….î.e.n. Glaciaţiuni în Alpi Perioada
75.000 Würm Pleistocen
Riss-Würm superior
250.000 Riss
Mindel-Riss Pleistocen
700.000 Mindel mediu
Günz-Mindel
1.000.000 Günz
Donau-Gunz Pleistocen
Donau inferior
1.800.000 Pre Donau

Cuaternarul este marcat de două caracteristici fundamentale: glaciaţiunile generalizate sau localizate
şi evoluţia omului. Era cuaternară nu se poate separa de o manieră precisă de cea terţiară, în care răcirea
climatului fusese progresivă, prevestind apariţia gheţarilor.

-6-
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Gheţarii, care au afectat Europa, America de Nord, Asia, precum şi anumite zone din emisfera sudică
(Anzii Cordilieri, Kilimandjaro), au produs, în mai multe reprize, aşa cum s-a observat în Fig. 2, o răcire
generală a climatului la nivelul globului, alături de creşterea umidităţii atmosferice.
Glaciaţiunile au avut o influenţă considerabilă asupra repartiţiei vegetaţiei, ducând la dispariţia vieţii
pe vaste zone acoperite de gheţari, precum şi la migrarea speciilor sau chiar dispariţia lor. Chiar dacă nu
sunt foarte îndepărtate, cronologia pulsaţiilor glaciare este dificil de precizat, de aceea devin dificil de
stabilit corespondenţe de epocă între diferite regiuni. Pentru Europa centrală şi de vest, cronologia în
general admisă este cea a lui Penck şi Brukner (1925, în Rameau, 1989), în care s-au deosebit 4
glaciaţiuni (numite după cursurile de apă din văile unde au fost studiate fenomenele glaciare) separate
între ele prin faze interglaciare, respectiv (1) Günz, (2) Mindel (afluent al Dunării în regiunea Ulm), (3)
Riss şi (4) Würm (afluent al Neckarului la nord de Stuttgart) (Tab. 3)

Tab. 3. Schema cronologică a ultimei glaciaţiuni (Würm) şi a Holocenului


(prelucrare după Panizza, 1985, din Petrescu, 1990)
Durata Europa de Nord Glaciaţiunea sau Clima Industrii
(î.e.n.) perioada
800 - prezent Subatlantic Epoca istorică; Epoca fierului
2600-800 Sub-boreal Moderat uscat Epoca bronzului; Epoca
cuprului
4000-2600 Atlantic superior Post-glaciar Holocen Cald+umed Neolitic
5500-4000 Atlantic inferior Moderat umed
7000-5500 Boreal Moderat Mezolitic
8300-7000 Preboreal Rece+uscat
8800-8300 Dryas III Würm (Alpi) Rece+uscat
9800-8800 Allerod Vistula (Europa Cald
10350-9800 Dryas II Glaciar târziu de Nord) Rece Magdalenian
11300-10350 Bolling Wisconsin Cald
14000-11300 Dryas I (America de Rece
15000-14000 Lascaux Nord) Moderat
25000-15000 Würm 3 Glacial Gravettian
30000-25000 Paudorf Răcoros Aurignacian
45000-30000 Würm 2 Glacial
55000-45000 Würm 1- Würm 2 Răcoros Musterian
75.000-55000 Würm 1 Glacial

Datorită vechimii lor şi informaţiilor precise, nu vom prezenta aspecte privind primele trei glaciaţiuni,
limitându-ne doar la a patra (Würm), care face legătura cu perioada post-glaciară actuală (Tab. 3). În
cursul ei (între 75.000 şi 9.000 (8.300) î.e.n.), datorită climatului foarte rece, flora are afinităţi boreale
marcante. Foioasele principale (Fagus, Acer, Quercus, Tilia etc) sunt nevoite să-şi caute refugii în sudul
continentului şi sunt înlocuite de pinete de pin silvestru cu plop tremurător, sălcii şi mesteacăn, stepe sau
tundră (Fig. 5).
În Europa centrală, câmpia neacoperită de gheaţă are o lăţime de câteva sute de km, fiind situată între
gheţarul scandinav din nord şi cei alpini (din Alpi, Carpaţi, Pirinei) din sud. Glaciaţiunea würmiană s-a
încheiat la finele epocii magdaleniene, fiind urmată de o încălzire progresivă a climatului în care ne
situăm şi astăzi.

1.2.2.2. În perioada postglaciară (holocenă)


Datorită diferenţelor evidente dintre centrul continentului nostru şi România, evoluţia vegetaţiei în
perioadă holocenului se va trata diferenţiat.
A. În Europa
Pe baza analizei resturilor fosile şi a grăunciorilor de polen, Blytt şi Sernander au stabilit existenţa în
Europa a cinci perioade climatice post-glaciare: preboreal, boreal, atlantic, sub-boreal şi subatlantic (Pop,
1960; Packham et al., 1992). În plus, între ultima glaciaţiune şi preboreal, în glaciarul târziu, au existat
fazele Dryas inferior (I), mijlociu (II) şi superior (III), toate cu climate reci, între care s-au situat
perioadele calde Bölling şi Allerod (Tab. 3).

-7-
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Fig. 5. Europa în timpul maximului ultimei glaciaţiuni (după Ozenda, 1994, din Arnould et al., 1997)

În general, se consideră că evoluţia postglaciară a vegetaţiei pe continentul nostru s-a desfăşurat


diferenţiat în raport cu perioadele climatice amintite, în maniera următoare (Köstler, 1956, Rameau, 1989)
(Fig. 6):

Fig. 6. Diagrama standard a evoluţiei vegetaţiei forestiere din nord-estul Franţei din tardiglaciar şi
postglaciar (din Rameau, 1990)

În timpul preborealului (8300-7000 î.e.n.), caracterizat printr-o climă rece şi uscată, pinul silvestru a
fost dominant şi i s-a adăugat mesteacănul (faza pin silvestru-mesteacăn). Spre finele preborealului au
reapărut alunul şi cvercineele.
În perioada boreală (7000-5500 î.e.n.), climatul a fost mai continental, mai cald şi mai uscat, ceea ce
a condus la regresiunea pinului silvestru şi a mesteacănului, în paralel cu progresia alunului (faza
alunului). Au început să apară speciile arborescente termofile (ulmii, cvercineele, teii).
În perioada atlantică (5500-2600 î.e.n.), pe fondul unui climat mai cald (cu 2-2,5 ˚C mai mult decât în
prezent) şi mai umed, cvercetele amestecate (cu stejar pedunculat, gorun, stejar pubescent, ulmi, tei,
carpen) au atins extensia maximă şi s-au deplasat în altitudine (faza cvercineelor amestecate). A reapărut

-8-
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

fagul, în timp ce molidul s-a întins în Europa septentrională şi de est. Mesteacănul, pinii, alunul au
regresat.
În subboreal (2600-800 î.e.n.), cu un climat cald dar mai uscat ca în perioada anterioară, modificările
vegetaţiei au fost mai puţin spectaculoase, constatându-se doar diminurea ponderii ulmului, apariţia
primelor făgete, precum şi extinderea molidului şi a bradului. Pe măsura creşterii populaţiei umane, rolul
acesteia în distribuţia vegetaţiei (forestiere) a devenit din ce în ce mai pregnant (Tab. 4).
Tab. 4. Evoluţia istorică a populaţiei umane (din Kimmins, 1997)
Data Populaţia estimată, Durata necesară pentru Durata necesară pentru atingerea miliardului de
milioane dublarea populaţiei, ani oameni şi momentul realizării sale
1.000.000 î.e.n 0,125 35.000 I = 2-5 milioane ani; 1800
35.000 î.e.n 3 35.000 II = 130 ani; 1930
8.000 î.e.n 8 5.500 III = 30 ani; 1960
1 e.n 300 1.700 IV = 15 ani; 1975
1400 e.n 400 1.700 V = 12 ani; 1987
1650 545 230 VI = 11 ani; 1998 (realizat de fapt în 1999)
1750 800 139
1850 1300 116
1950 2500 41
1977 4200 35
1984 4750 39
1993 5506 42
Perspective
2000 6130
2010 7024
2025 8312

În subatlantic, (800 î.e.n.-prezent), perioadă în care climatul s-a răcit şi a fost mai umed, a crescut
importanţa fagului (faza fagului, începută în subboreal), la care s-au adăugat bradul şi molidul, în special
în Europa nordică.
Rezultă de aici că, în general, succesiunea de specii sau asociaţii arborescente dominante în Europa în
diverse perioade ale holocenului este: pin silvestru+mesteacăn-alun-cvercete amestecate-fag.
Actualmente, flora forestieră europeană este relativ săracă (Tab. 5) şi cuprinde doar cca 40 specii (78
specii după Mayr), faţă de 250 specii (220 de foioase şi 30 de răşinoase) în America de Nord şi cca 500
specii (400 de foioase şi 100 de răşinoase) în Asia de est (China-Japonia) (Köstler, 1956).
Tab. 5. Principalele specii forestiere europene (fără fosta URSS) (după Dincă, 1983)
Specii sau grupe de specii Suprafaţa
milioane ha %
A. RĂŞINOASE
Pini 42,3 30,2
Molid 33,9 24,3
Brad (inclusiv duglas) 4,0 2,8
Alte răşinoase 3,6 2,6
TOTAL răşinoase 83,8 59,9
B. FOIOASE
Cvercinee -total 21,0 15,0
Din care: stejar pedunculat, gorun, cer, gârniţă 10,7 7,7
- stejar de plută şi alţi stejari mediteraneeni, stejar pufos etc 10,3 7,3
Fag 14,1 10,1
Mesteacăn 6,9 4,9
Plopi 2,6 1,9
Castan comestibil 2,0 1,4
Eucalipţi 0,5 0,3
Alte specii 9,1 6,5
TOTAL foioase 56,2 40,1
TOTAL păduri 140,0 100,0

-9-
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Acest fapt pare a fi datorat existenţei în Europa a barierelor Alpilor, Carpaţilor şi Pirineilor, a căror
dispunere est-vest nu a permis migraţia spre sud a speciilor în cursul perioadelor glaciare, în timp ce
masivele montane nord-americane sunt orientate nord-sud şi nu au reprezentat bariere în pendularea pe
latitudine a vegetaţiei forestiere (Köstler, 1956; Devèze, 1965).

B. În România
În ţara noastră, evoluţia vegetaţiei în perioada postglaciară a fost împărţită în mai multe faze (Pop,
1960, Paşcovschi, 1967) (Fig. 7):

Fig. 7 Diagrama sporopolinică de la Tăul Zănoguţii (munţii Retezat) (din Dragastan et al. 1990)

A. Faza pinetelor, la finele pleistocenului (preboreal, subarctic), cu două subfaze:


a. A pinetelor aride (începută încă din a doua jumătate a stadiului II al glaciaţiunii Würm şi care a durat
până la mijlocul stadiului Würm III);
b. A pinetelor mai puţin aride, de la finele subfazei anterioare până la începutul holocenului.
Subfaza (a), datorită modificărilor climatice specifice perioadei respective, a inclus mai multe
episoade: (1) al pinetelor aride vechi, (2) Pinus-Picea, (3) Betula şi (4) al pinetelor aride noi. Cert este că
la finalul ei, pădurile erau relativ monotone, fiind constituite din pinete de pin silvestru şi tufărişuri de
jneapăn, la care se mai adăugau molidul, mesteacănul, salciile şi, probabil, alunul, laricele, zâmbrul,
plopul tremurător, scoruşul, mălinul.
Subfaza (b), sincronă preborealului (climă mai caldă, spre cea favorabilă vegetaţiei forestiere din
holocen), include şi ea două episoade:
(1) Al pinetelor cu molidişuri bogate, în care ponderea pinului a scăzut simţitor, în paralel cu creşterea
corespunzătoare a molidului. Fagul reapare în nord-vestul ţării şi în Banat, unde este semnalat şi
bradul, iar componentele stejăretelor amestecate (stejarii, teii, ulmii), alunul şi chiar carpenul apar în
mai multe zone din ţară.
(2) Al pinetelor cu molidişuri puţine, în care, pe măsura înăspririi condiţiilor climatice, proporţia pinului
creşte din nou. Fagul şi bradul se menţin neregulat şi întrerupt, iar foioasele dispar din diferite puncte
unde au reuşit să ajungă în episodul precedent.
Aspectele prezentate pentru faza pinului sunt valabile pentru regiunile de deal şi de munte, în timp ce
în câmpiile din vestul, sudul şi estul României, vegetaţia pleistocenă a avut un caracter de stepă, care va
exista şi în faza următoare.
B. Faza pin-molid, cu care începe holocenul, perioadă a cărei durată pe teritoriul României este mai
îndelungată decât în Europa şi se cifrează la 12-14.000 ani. Aceasta a corespuns borealului şi a avut un
caracter de tranziţie şi o durată scurtă, de cca 2.000 ani. Clima este mult mai caldă decât în preboreal,
- 10 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

fiind însă şi destul de uscată, ceea ce a făcut să fie considerată, pentru regiunile carpatice, drept cea mai
secetoasă din tot holocenul (Pop, 1942, în Paşcovschi, 1967).
Principala caracteristică a perioadei este reducerea treptată a participării pinului, în majoritatea
cazurilor până la dispariţia completă spre sfârşitul fazei. În locul lui devine predominant molidul, care s-a
extins la altitudini mari, luând locul jneapănului, pinului silvestru şi probabil al zâmbrului. Ceva mai
târziu, la altitudini mai mici, încep să se înmulţească puternic foioasele, iar în condiţiile termice cele mai
nefavorabile din zona de câmpie s-a instalat o vegetaţie stepică. Fagul s-a extins pe versantul sudic al
Carpaţilor Meridionali, ajungând până în Bucegi, în timp ce carpenul s-a extins atât pe versantul vestic cât
şi sudic al Carpaţilor (a ajuns până în regiunea de curbură), pătrunzând în interiorul bazinului
transilvănean.
Se constată astfel, pentru prima oară în holocen, o zonare altitudinală a pădurilor de la deal şi de la
munte, care includea (Pop, 1929, 1932, 1942, în Paşcovschi, 1967):
- molidişuri şi pinete silvestre, începând de la limita inferioară a dealurilor şi în regiunea montană;
- foioase (între care şi cvercineele) în zonele de câmpie şi dealuri inferioare;
- jneapăn deasupra limitei superioare a pădurii.
C. Faza molidului cu stejărete amestecate şi alun, cu cea mai lungă durată din holocen (7-9.000 ani), în
perioada atlantică, care a cuprins întregul timp călduros postglaciar. Clima a avut un caracter continental,
fiind sensibil mai caldă şi mult mai umedă decât la începutul holocenului. Ea însă nu a fost atât de
pronunţat maritimă ca în centrul continentului, ci a presupus variaţii, ceea ce a dus la modificări
pregnante ale vegetaţiei, respectiv existenţa a trei subfaze:
1. De predominare a molidului, atât la munte, cât şi la dealuri;
2. De expansiune puternică a foioaselor (cvercete amestecate cu stejar, ulmi şi tei) în regiunea de
dealuri şi montană, perioadă care coincide cu culminarea căldurii postglaciare;
3. De predominare a molidului, în perioada în care clima începe să se răcească iar precipitaţiile se
măresc puţin, cu diferenţa că molidul nu mai reuşeşte să recâştige terenul pierdut în faţa foioaselor în
regiunile mai joase. Aceasta face ca, în cea de a doua subfază de predominare a molidului să fie
întâlnite şi cvercete amestecate, răspândute în întregul spaţiu carpatic, în timp ce carpenul şi fagul
apar în regiunile deluroasă şi muntoasă ale ţării.
D. Faza carpenului, fenomen specific doar spaţiului carpatic (nu apare şi în Europa Centrală), cu o
durată mult mai scurtă (cca 1.000 ani). În condiţiile unui climat mai rece şi mai umed, cu un grad de
continentalism sporit, carpenul s-a extins mult, formând un adevărat etaj la dealuri înalte (600-800m
altitudine), între etajul superior cu predominarea molidului şi cel inferior dominat de stejăretele
amestecate. Carpenul s-a extins apreciabil şi la altitudini mai mari, fără însă a atinge ponderea molidului,
dar şi la câmpie, unde proporţia sa a fost însă foarte redusă.
E. Faza fagului, pe fondul unei clime mai reci şi mai umede. Fagul s-a instalat în arborete pure pe
suprafeţe foarte mari, devenind special dominantă în pădurile noastre. În paralel cu expansiunea fagului,
şi bradul s-a întins în regiuni unde nu existase până atunci (Pop, 1929, 1932, 1942, în Paşcovschi, 1967).
Etajul propriu al carpenului a dispărut, acesta reducându-se la rolul actual de specie de amestec.
Principalele fenomene întâlnite în faza fagului sunt:
1. Pătrunderea treptată a fagului în şleaurile vechi până la înlocuirea stejarului sau gorunului şi formarea
unor făgete amestecate (şleauri = cvercete amestecate în care, pe lângă specia de Quercus, participă
ca elemente de amestec obligatorii, de egală importanţă, specii de Tilia şi Carpinus) (Doniţă şi
Purcelean, 1975);
2. Pătrunderea treptată a speciilor de amestec (inclusiv fag) în vechile stejărete sau gorunete pure şi
transformarea lor în şleauri.
În acest mod, pădurile noastre de deal şi de munte au căpătat aspectul lor actual, desăvârşindu-se
zonarea altitudinală a vegetaţiei.
Paleobotaniştii consideră că apogeul fazei fagului în Carpaţii noştri a trecut, în unele regiuni din
Europa observându-se o tendinţă uşoară spre revenirea speciilor predominante în trecut, respectiv molid şi
pin silvestru. Se pare că această revenire s-ar produce pe alocuri şi în Carpaţii noştri, fenomen numit
"revertenţă" (Pop, 1932, în Paşcovschi, 1967).

- 11 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

CAPITOLUL 2. DISTRIBUŢIA ACTUALĂ A VEGETAŢIEI GLOBULUI


2.1. Aspecte generale
După cum s-a putut observa, vegetaţia globului a suferit numeroase modificări în cursul evoluţiei sale
istorice, astfel încât configuraţia sa actuală este cu totul diferită de cea din erele primară, secundară,
terţiară şi chiar cuaternară, perioada pleistocenă. În acest sens, deşi datele sunt contradictorii şi variază în
limite foarte largi, se consideră că în regnul vegetal există actualmente la nivelul planetei câteva sute de
mii de specii vegetale (de la 250.000 până la 500.000), din care:
- 14.000 specii de alge;
- 70.000 specii de ciuperci
- 21.000 specii de briofite (15.000 specii de muşchi şi 6.000 specii de hepatice)
- 10.000 specii de pteridofite
- 500 specii de gimnosperme (850 specii, după Bernatzky (1978), dintre care 750 de răşinoase)
- 150.000 specii de angiosperme (250.000 după Bernatzky (1978), majoritatea lor fiind dicotiledonate,
dintre care 95% specii de arbori) (Guinochet, 1955).
În prezent, din totalul suprafeţei globului, cca 70,8 % este ocupat de mări şi oceane, restul de 29,2%
reprezentând suprafaţa uscatului. Acesta din urmă cuprinde deşerturile (9,4% din suprafaţa planetei), la
care se adaugă prerii, stepe, savane, terenuri cultivate, care ocupă 6,1 miliarde ha (12,0% din suprafaţa
Pământului), precum şi păduri. Acestea se consideră a fi acoperit în neolitic, cu cca 10.000 ani în urmă,
între 50 (Chiriţă şi Dinu, 1974) şi 70-75% (Ionescu et al., 1989; Ionescu, 1991) din suprafaţa uscatului,
dar actualmente mai există doar cca 4 miliarde ha păduri, respectiv aproximativ 27% din aceeaşi
suprafaţă. Aceasta înseamnă că pădurea actuală, formată din specii de răşinoase (1/3) şi foioase (2/3)
(Devèze, 1965), este formaţia vegetală care acoperă cea mai mare suprafaţă terestră, respectiv de cca 3 ori
mai mult decât suprafaţa terenurilor cultivate (Tab. 6).

Tab. 6. Pădurea, un “super-biom” pe suprafaţa globului (din Arnould et al., 1997)


Planeta Pământ Suprafaţa % din suprafaţa % din suprafaţa
(miliarde ha) Pământului globului (exceptând mările şi oceanele)
Mări şi oceane 36,1 70,8 -
Deşerturi 4,8 9,4 32,2
Continente Păduri 4,0 7,8 26,8
Altele (prerii, stepe, 6,1 12,0 41,0
savane, terenuri cultivate)
Total continente 14,9 29,2 100,0
Total Pământ 51,0 100,0 100,0

2.2. Sisteme de clasificare a vegetaţiei globului


Începând de la mijlocul secolului trecut, vegetaţia planetei noastre a constituit obiectul a numeroase
studii, pe baza cărora s-au elaborat diverse sisteme de clasificare cum sunt cele ale lui Drude (1897),
Mayr (1909), Rübel (1930), Strahler (1954), FAO (1956), Walter (1973), Riley şi Young (1984),
Archibold (1995). Din raţiuni evidente prezentarea acestor sisteme de clasificare se va limita la acelea a
căror utilizare la nivel mondial este mai frecventă.

2.2.1. Clasificarea lui Drude (1897)


După Drude, de la nordul la sudul globului se disting şase zone de vegetaţie, care corespund în mare
măsură celor cinci zone (grupe) climatice stabilite de Köppen (1918). Aceste zone (grupe climatice
principale) au fost desemnate prin litere majuscule, de la A la E, dintre care patru (A, C, D şi E) se
definesc prin mediile de temperatură, în timp ce grupa B se defineşte prin raportul dintre precipitaţii şi
evaporare. Luând în calcul şi alţi parametri s-au definit şi subgrupe climatice, succesiunea lor, la nivelul
fiecărei grupe, fiind prezentată în Tab. 7.

- 12 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Tab. 7. Clasificarea climatelor după Köppen (din Strahler, 1973)


Grupe climatice Subgrupe climatice
A. Climă tropicală. Temperatura medie a Af = clima pădurilor tropicale
fiecărei luni depăşeşte 18°C. Precipitaţiile Aw = clima savanelor tropicale
anuale sunt abundente, depăşind evaporaţia
anuală. Aceste clime nu au sezon de iarnă.
B. Climă uscată (aridă). Evaporarea potenţială BS = climă de stepă
depăşeste, în medie, precipitaţiiile în tot BW = climă de deşert
cursul anului. Nu există surplus de apă şi,
implicit, în climele de tip B nu izvorăsc
cursuri de apă permamente.
C. Climă temperată caldă (mezotermă). Luna Cw = climă temperată ploioasă (umedă mezotermă) cu iarnă uscată
cea mai rece are temperatura medie sub 18°C, Cf = climă temperată ploioasă (umedă mezotermă) umedă în toate
dar peste -3°C. Sunt clime care au atât sezon anotimpurile
de vară, cât şi de iarnă. Cs = climă temperată ploioasă (umedă mezotermă) cu vară uscată
D. Climă cu zăpadă (microtermă). Temperatura Df = climă de pădure (boreală), rece şi cu zăpadă (umedă
medie a lunii celei mai reci este sub -3°C. microtermă), cu iarnă umedă în toate anotimpurile
Temperatura medie a lunii celei mai calde Dw = climă de pădure (boreală), rece şi cu zăpadă (umedă
depăşeşte 10°C, izoterma respectivă microtermă), cu iarnă uscată
coincizând aproape cu limita polară a
pădurilor.
E. Climă cu îngheţ permanent. Temperatura ET = climă de tundră
medie a lunii celei mai calde este sub 10°C. EF = clima îngheţului permanent (calote glaciare)
Sunt clime fără veri adevărate.

Cele şase zone de vegetaţie a globului incluse în clasificarea lui Drude sunt prezentate în Tab. 8.

Tab. 8. Clasificarea vegetaţiei globului după Drude (din Negulescu şi Ciumac, 1959)
Zona de vegetaţie Caracteristici
1. Zona glacială arctică 
în zonele septentrionale, dincolo de limita polară a pădurilor de răşinoase

climat foarte aspru, cu perioada de vegetaţie de maximum 3 luni; solul se
dezgheaţă în acest timp numai la suprafaţă
 numai vegetaţie de tundră (muşchi, licheni, plante erbacee perene şi arbuşti
pitici)
2. Zona temperată a coniferelor şi a - perioadă de vegetaţie mai lungă (4-7 luni), iar repausul vegetativ determinat
arborilor înfrunziţi vara de scăderea temperaturii în sezonul rece
- două categorii de păduri:
1. Păduri de răşinoase permanent verzi (la nord; pin, molid, brad, larice)
2. Păduri de foioase înfrunzite vara (cvercinee, fag, carpen, tei, frasini,
acerinee, ulmi, plopi, sălcii, anini, nuci, caria)
- vegetaţia erbacee de stepă apare doar în regiunile cu precipitaţii sub 300-
400mm/an
3. Zona subtropicală a arborilor şi - vegetaţia prezintă două perioade de repaus: prima în timpul iernii (IX-I),
arbuştilor cu frunze persistente sau datorită temperaturilor scăzute, alta mai îndelungată vara, datorită secetei
căzătoare, precum şi a stepelor şi - în păduri apar în mod obişnuit specii cu frunze persistente, groase şi aspre,
deşerturilor cu veri extrem de călduroase adaptate la umiditatea insuficientă
4. Zona vegetaţiei tropicale cu frunze - regiuni bogate în precipitaţii tot timpul anului şi cu variaţii minime de
persistente sau cu înfrunzire legată de temperatură+regiuni în care repausul vegetativ este determinat de secetă
sezonul ploios - include şi pădurile de mangrove
5. Zona subtropicală australă a arborilor - regiuni subtropicale din America de Sud, sudul Africii şi Australia
cu tulpini ramificate, a coniferelor şi - climatul este mai puţin umed şi cu ierni friguroase în părţile sudice, unde
arbuştilor cu frunze persistente, precum şi vegetaţia are o perioadă de repaus în luna iulie (perioada de iarnă)
a arbuştilor spinoşi şi a stepelor uscate - lângă tropice apare a doua perioadă de repaus datorită secetei
vara
6. Zona antarctică a tufărişurilor mereu - regiuni fără păduri din sudul Americii de Sud şi din insulele antarctice, cu o
verzi, cu graminee şi plante erbacee, vegetaţie asemănătoare tundrei (plante erbacee perene, muşchi şi licheni)
vegetând periodic

- 13 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

2.2.2. Clasificarea lui Rübel (1930)


După aceasta, există vegetaţie lemnoasă (Lignosa), vegetaţie ierboasă (Herbosa) şi vegetaţie deşertică
(Deserta). Vegetaţia lemnoasă, după diverse criterii de diferenţiere (ecologice, de structură, compoziţie,
consistenţa şi persistenţa frunzelor etc), se împarte în:
1. Pluviilignosa - vegetaţia lemnoasă din regiunile de ploi ecuatoriale
2. Laurilignosa - vegetaţia lemnoasă cu frunze de tipul laurului
3. Durilignosa - vegetaţia lemnoasă cu frunze aspre
4. Aestilignosa - vegetaţia lemnoasă înfrunzită în sezonul cald (estival) al anului
5. Hiemilignosa - vegetaţia lemnoasă înfrunzită în sezonul rece al anului
6. Aciculilignosa - vegetaţia lemnoasă cu frunze aciculare
7. Ericilignosa - vegetaţia lemnoasă de ericacee.
De remarcat că în cadrul fiecărei formaţii de vegetaţie de mai sus (cu excepţia formaţiei
ericilignosa) se disting asociaţiile de păduri (silvae) şi asociaţiile de tufărişuri (fruticeta) (Ex: pluviisilvae
şi pluviifruticeta, laurisilvae şi laurifruticeta etc).

2.2.3. Clasificarea lui Mayr (1909)


În clasificarea vegetaţiei globului acesta a recurs la criteriul compoziţiei specifice, zonele de vegetaţie
fiind desemnate după denumirea latină a genurilor caracteristice:
- Palmetum (păduri de ploi ecuatoriale în care cresc palmierii)
- Lauretum (păduri de laur şi de alte specii foioase cu frunze aspre)
- Castanetum (păduri cu specii de castan = în regiunile mai sudice şi mai calde ale pădurilor de foioase
înfrunzite vara)
- Fagetum (păduri în care fagul este specia predominantă = în regiunile mai nordice şi mai reci ale
pădurilor de foioase înfrunzite vara)
- Piceetum (păduri de răşinoase, în care molidul este specia caracteristică)
- Polaretum (cu vegetaţie de tundră).
În plus, în altitudine se mai recunoaşte ca zonă distinctă Alpinetum.
Clasificarea şi descrierea vegetaţiei continentului nostru după acest sistem este prezentată în Tab. 9.
Tab. 9. Vegetaţia Europei după Mayr (1909) (din Köstler, 1956)
Zone de vegetaţie
Lauretum Castanetum Piceetum Fagetum Alpinetum
Date climatice
T.m.a. (°C) 16-19 13-17 7-12 3-7 1-3
Temp. min.abs. (°C) -5 -16 (-25)-(-30) -35 (-35)-(-45)
Primul şi ultimul îngheţ XII-II XI-IV IX-V IX-V VI
P, V-VIII (mm) 5-10 10-20 25 60-80 40
Umiditate, V-VIII (%) 50-60 50-60 70 75 80
Specii de arbori şi Quercus Castanea sativa, Fagus sylvatica. Sorbus, Alnus, Nord: specii
arbuşti suber, Q. Quercus robur, Q. Quercus robur, Q. Betula, Abies alba, pitice de Betula,
ilex, Laurus petraea, Q. pubescens, petraea, Q. pubescens, A. pinsapo, A. Alnus, Salix;
nobilis, Q. cerris, Ostrya, Celtis, Q. frainetto, Acer, cephalonica, Picea Picea abies,
Arbutus Platanus, Aesculus, Ulmus, Betula, abies, P. omorika, Pinus sylvestris;
unedo, Fraxinus, Ulmus, Carpinus, Alnus, Pinus sylvestris, P. Centru: Pinus
Buxus, Olea, Carpinus, Pinus Tilia, Pinus sylvestris, cembra, P. peuce, cembra, Picea
Pinus pinea, maritima, P. halepensis, Picea abies, Abies Larix europaea abies, Larix
P. maritima, P. pinea, P. sylvestris alba, Larix europaea europaea
P. halepensis
Regiuni Coasta sudică Italia, Grecia, Spania, Sud: Apenini (900- Sud: 1300-2250m Apenini: până la
şi vestică a Portugalia, sudul şi N- 1400m), Balcani Centru: 900- 2450m;
Europei V. Franţei, sudul (800-1200m), Pirinei 2100m şi 600- Balcani: până la
Angliei, sudul Irlandei (800-1300m); 1000m; 1950m;
Centru: între 600- Nord: peste 500m N. Alpilor: până
900m; la 1950m
Nord: majoritatea Regiunile N:
regiunilor sudice ale peste 600m
Scoţiei, Danemarcei,
Suediei, ţările baltice

- 14 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

2.2.4. Clasificarea F.A.O.


În 1956, sub egida FAO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură, cu sediul la
Roma), a fost elaborat un sistem de clasificare a vegetaţiei globului în care se diferenţiază următoarele
unităţi:
1. Păduri de răşinoase din zona climatului rece
2. Păduri de amestec de răşinoase şi foioase din zona climatului temperat
3. Păduri umede din zona climatului temperat cald
4. Păduri xerofile din zona climatului temperat cald
5. Păduri de tip mediteranean
6. Păduri tropicale ((1) păduri umede veşnic verzi; (2) păduri umede cu frunze căzătoare; (3) păduri
uscate cu frunze căzătoare; (4) păduri de mangrove; (5) păduri de bambus; (6) păduri de răşinoase).
Pe parcursul cursului de faţă, din nevoia de simplificare şi actualizare a informaţiei în domeniul
clasificării fitocenozelor la nivel mondial se vor utiliza însă, în totalitate, sistematica şi modalităţile de
prezentare a vegetaţiei terestre după Riley şi Young (1984), respectiv Archibold (1995), conform cărora
pe Terra se diferenţiază:
- păduri boreale
- păduri temperate
- păduri tropicale
- savane tropicale
- păduri (vegetaţie) de tip mediteranean
- vegetaţia deşerturilor.

2.3. Pădurile boreale


Localizare. Acestea se întind ca o bandă continuă de vegetaţie, de lăţime variabilă (de la mai puţin de
600 km în Siberia la peste 2.300 km în Extremul Orient), peste Eurasia şi America de Nord (Fig. 8).
Limita lor nordică ajunge la:

Fig. 8. Pădurile de răşinoase boreale şi montane (după Archibold, 1995)

- 15 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

- 72° 30' lat.N în Peninsula Taimir din Siberia


- 69° lat.N în nord-vestul Canadei
- 58° lat.N în estul Canadei (Newfoundland).
Clima. Zona boreală este dominată de mase de aer polar, rece şi uscat, dar temperatura se ridică rapid
în zilele lungi de vară. Principalele caracteristici ale acestei clime sunt:
- temperaturile medii de vară sunt cuprinse între 12 şi 15 °C, în timp ce mediile de iarnă pot coborî
adesea sub - 30 °C, rezultând o amplitudine termică mare. Temperaturile medii în timpul zilelor de
vară rămân peste 10 °C cel puţin 30 zile în extremul nord al regiunii şi 120 zile în cel sudic;
- precipitaţiile medii anuale, în general, nu depăşesc 500 mm. Acestea cad în special vara, dar peste
100 cm de zăpadă se pot acumula de-a lungul iernilor lungi;
- sezonul fără îngheţ (perioada bioactivă) este variabil cu latitudinea şi continentalismul climatului,
întinzându-se între 50 şi 100 zile. În general, există pericolul de îngheţ şi vara, iar perioada bioactivă
se încheie adesea brusc cu un îngheţ puternic;
- lungimea zilei (perioada de iluminare zilnică), în perioada de vară, creşte de la 16 ore în pădurile
boreale sudice la 24 ore la nord de cercul polar, acest fapt contribuind la compensarea perioadei
bioactive scurte.
Cele mai severe condiţii climatice se întâlnesc în estul Siberiei, unde temperaturile medii extreme
oscilează între - 50 °C în ianuarie şi 15 °C în perioada de vară. Au fost înregistrate şi temperaturi de - 71
°C la Oymeakon (oraş din regiunea Verhoiansk, situat la 740 m altitudine), maxima termică de aici fiind
de 33 °C, ceea ce indică o amplitudine de peste 100 °C.
Soluri. În zona boreală, solurile sunt în general tinere şi fac parte, în majoritate, din clasa
Spodosoluri; de asemenea, se întâlnesc soluri organice şi Regosoluri subţiri. Spodosolurile se dezvoltă pe
nisipuri, prezintă o humificare slabă şi dezvoltă doar un strat subţire de humus brut. Litiera care se
acumulează prezintă o proporţie redusă de substanţe nutritive şi are un conţinut ridicat de răşini şi lignină.
Solurile organice se întâlnesc în zonele cu drenaj slab şi constau în special din resturi relativ
nedescompuse de muşchi Sphagnum şi alte componente organice. Majoritatea lor sunt saturate în apă
aproape tot anul şi doar câteva specii (Picea mariana, Larix laricina) pot tolera aceste condiţii. Sunt
soluri care se încălzesc şi răcesc cu viteză redusă iar multe dintre ele manifestă îngheţ permanent
(permafrost) pe mai puţin de 1m adâncime. Pe aceste soluri arborii prezintă înrădăcinare trasantă, iar
alternanţa îngheţ-dezgheţ poate produce dislocarea arborilor sau chiar doborârea acestora.
Vegetaţia. Pădurile boreale ale Eurasiei, numite taiga, se întind din estul Scandinaviei peste întregul
continent până la Oceanul Pacific. Lăţimea lor variază de la 58 la 68° lat. N în Europa, respectiv de la 49
la 72° lat. N in estul Siberiei. Molidul este specia principală în nordul Europei, unde formează arborete
dense pe soluri umede şi bine drenate. Aici, arbuştii pitici (Vaccinium myrtillus, V. vitis-idaea) se
dezvoltă într-un covor continuu. Pinul silvestru este adesea specia unică în vestul extrem al taigalei, în
general întâlnindu-se pe staţiuni mai uscate şi cu drenaj mai slab ori recent incendiate. Spre sud-vest
(Scandinavia şi estul Rusiei), taigaua se amestecă cu pădurile de răşinoase şi foioase europene, în care
apar şi mesteacănul, aninul alb şi scoruşul. În Rusia europeană, speciile de bază din taiga sunt molidul şi
mesteacănul, în plus întâlnindu-se, în proporţii reduse, Picea obovata şi Larix sibirica. Spre sud-est,
creşte importanţa speciilor Abies sibirica şi Pinus sibirica, care sunt uneori substituite de arborete de plop
tremurător, mesteacăn sau stejar pedunculat, în zona de tranziţie spre stepele subaride. În vestul Siberiei,
Picea obovata şi Larix sibirica devin speciile dominante, acelaşi rol jucându-l Picea sibirica, Abies
sibirica şi pinul silvestru în sudul Siberiei. Spre limita estică a acesteia, arborete pure de Larix dahurica
apar pe suprafeţe mari în taigaua iakută.
Pădurile boreale ale Americii de Nord formează o bandă continuă din Alaska până în Newfoundland
dar, ca şi taigaua, sunt formate din relativ puţine specii, cele mai răspândite fiind Picea glauca, Picea
mariana şi Larix laricina. În general, arealul majorităţii speciilor boreale este mai puţin extins iar
compoziţia pădurilor se schimbă regional, după cum urmează:
- în centrul Canadei, Picea mariana este specia majoritară, fiind însoţită de Larix laricina (pe staţiuni
cu drenaj slab) sau Pinus banksiana (staţiuni cu soluri nisipoase şi uscate sau alte depozite grosiere);
- în jurul Marilor Lacuri şi în estul Canadei, Picea glauca şi Abies balsamea sunt speciile dominante,
deşi Picea mariana îşi recâştigă importanţa în zonele vântuite din Labrador şi Newfoundland. În zona
Marilor Lacuri se întâlnesc în plus specii limitate la jumătatea estică a Canadei (Pinus resinosa, Pinus
strobus, Tsuga canadensis, Thuya occidentalis, Acer saccharum, Betula alleghaniensis, Fraxinus
nigra etc).
Creşterea şi producţia pădurilor boreale sunt foarte variabile şi depind de condiţiile de sol (în
special drenajul intern). Creşterea lor poate oscila între 1-1,5 t/an/ha (molidul european în Finlanda, Picea

- 16 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

mariana în Canada) şi 10,5 m3/an/ha (Abies balsamea în Canada). Pădurile de pe coasta de nord-vest a
Americii de Nord sunt însă cele mai productive din lume, biomasa lor supraterană fiind cuprinsă între 500
şi 1.500 t/ha, chiar depăşind 3.900 t/ha în arborete de Sequoia (creşterea medie = 17,4 t/an/ha, faţă de doar
9,8 t/an/ha în Munţii Stâncoşi) (Franklin, 1988, în Archibold, 1995). Acest fapt se datoreşte, în principal,
longevităţii deosebite a răşinoaselor dominante (Tab. 10):

Tab. 10. Longevitatea şi dimensiunile maxime ale principalelor specii din arboretele de pe coasta
vestică a Americii de Nord (după Franklin şi Dryness, 1969, din Archibold, 1995)

Specia Longevitate (ani) Diametru (cm) Înălţime (m)


Abies amabilis + 400 90-110 45-55
Abies grandis + 300 75-125 40-60
Abies procera + 400 100-150 45-70
Chamaecyparis lawsoniana + 500 120-180 60
Chamaecyparis nootkatensis + 1000 100-150 30-40
Larix occidentalis + 700 140 50
Picea sitchensis + 800 180-230 70-75
Pseudotsuga menziesii + 750 150-220 70-80
Sequoia sempervirens + 1000 150-380 75-100
Thuja plicata + 1000 150-300 + 60
Tsuga heterophylla + 400 90-120 50-65

Incendiile sunt fenomene naturale foarte importante în pădurile boreale, doar în Canada producându-
se anual 9-10.000, care conduc la o pierdere de 2 milioane ha (0,6% din suprafaţa împădurită a ţării). Cca
35% dintre acestea sunt cauzate de descărcările electrice (fulgere), iar suprafaţa lor cumulează 85% din
mărimea zonei incendiate anual. Suprafaţa afectată/incendiu este variabilă, doar cca 3% dintre acestea
depăşind 10.000 ha, deşi aproape în fiecare an se produc şi incendii de peste 100.000 ha. Frecvenţa medie
a incendiilor în pădurile boreale este de 60 ani şi variază de la 4-8 ani în zona pădurilor de Pinus
ponderosa la 24 ani (arborete de Sequoia din California), respectiv 500-800 ani pe coasta vestică a
Americii de Nord (cu un climat umed şi ceţos, cu descărcări electrice foarte rare).
În aceste condiţii, speciile forestiere din zona boreală prezintă numeroase adaptări la incendii:
- scoarţă groasă (de la 15 cm la Larix occidentalis la 30 cm la exemplarele mature de Sequoia);
- coroană rară şi înaltă;
- frunziş greu inflamabil;
- absenţa lichenilor epifiţi, care crează în alte regiuni condiţii favorabile de propagare a incendiilor în
coroană.

2.4 .Pădurile temperate


Localizare. Pădurile temperate sunt situate (Fig. 9):
- în emisfera nordică: estul Americii de Nord, vestul şi centrul Europei şi estul Asiei (Japonia, Coreea
de Sud şi sudul Chinei);
- în emisfera sudică: America de Sud (sudul statului Chile, zonele uscate ale Anzilor), Noua Zeelandă,
Australia (sud-estul continentului şi Tasmania).
Climă. Aceasta variază foarte mult de la o regiune la alta, astfel:
A. În estul Americii de Nord, temperaturile de iarnă variază de la -5 °C (în nord) la +10 °C în sud.
Climatul de iarnă este dominat de advecţia aerului polar şi furtunile ciclonice care provoacă căderi
masive de zăpadă. Vara, datorită advecţiei aerului maritim, adus spre nord din zona golfului Mexic,
temperaturile sunt ridicate (în medie 20-27 °C). Precipitaţiile variază între 800 şi 1400 mm/an, iar
lungimea perioadei fără îngheţ variază între 120-150 zile în nord şi peste 250 zile în sud.
B. În Europa, clima este din ce în ce mai uscată (continentală) de la vest la est. Spre limita vestică
(insulele britanice), temperaturile medii de iarnă oscilează între 3 şi 5 °C iar cele de vară între 15 şi 17
°C, în timp ce spre limita estică (pădurile de foioase din centrul Rusiei) temperaturile de iarnă scad la
-4 - (-15) °C şi cresc vara la 21-22 °C. În majoritatea câmpiilor Europei precipitaţiile medii anuale au
valori cuprinse între 500 şi 750 mm, existând tendinţe de uscăciune spre est, care sunt parţial
estompate de lanţurile montane ale continentului.

- 17 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Fig. 9. Păduri temperate (din Archibold, 1995)

C. În Asia de Est, clima prezintă diferenţe marcante între sezonul de vară şi cel de iarnă, fapt datorat
influenţei musonilor. Astfel, în timpul iernii, aerul se deplasează dinspre continent spre Pacific, în
timp ce, între mai şi septembrie, vânturile bat în direcţie opusă. Temperaturile medii de iarnă oscilază
între +3 °C în sud şi -15 °C în nordul extrem, în timp ce cele de vară, evident influenţate de masele de
aer maritim tropical, ajung în iulie la 22-28 °C. Precipitaţiile medii anuale însumează între 500 şi
1.000 mm, prezentând un maxim evident de vară (la Beijing, cca 90% din precipitaţii cad între mai şi
septembrie). Sezonul fără îngheţ variază de la 225 zile/an în nord la peste 350 zile/an în sud.
D. America de Sud (sudul statului Chile) are o climă caracterizată de advecţia permanentă a vântului care
traversează oceanul Pacific, rezultând puţine schimbări sezoniere ale vremii (spre exemplu, pe coasta
continentului, diferenţa de temperatură între lunile iulie şi ianuarie este de doar 4-5 °C).
Temperaturile medii anuale sunt cuprinse între 6 şi 10 °C. Pe pantele Anzilor spre Pacific plouă în
mod obişnuit cca 300 zile/an, cuantumul anual depăşind 8.500 mm (Miller, 1976, în Archibold,
1995). Pe vârfurile Anzilor precipitaţiile medii anuale sunt doar de cca 3.000 mm, valoarea acestora
descrescând rapid spre est, pe aceste pante estice fiind întâlnite pădurile de foioase tipice zonei.
E. În Noua Zeelandă, condiţiile climatice sunt similare zonei de coastă a Americii de Sud (temperatura
medie iarnă = 5 °C, vara 14 °C, iar precipitaţiile medii ating valori de până la 9.670 mm) (Maunder,
1971, în Archibold, 1995).
F. Coasta vestică a Tasmaniei este mai uscată şi, chiar în zonele mai înalte, precipitaţiile medii anuale
au valori mai mici de 4.000 mm, în timp ce temperaturile oscilează între 0 °C iarna şi 10 °C vara
(Gentilli, 1971, în Archibold, 1995). Aşa cum se va detalia în continuare, pădurile de foioase cu
frunze persistente din aceste zone ale Noii Zeelande şi Tasmaniei sunt, din punct de vedere floristic şi
fizionomic, similar celor din Chile.
Soluri. Diferenţele de climat şi material parental din zonele geografice amintite se reflectă şi în
varietatea solurilor existente:
1. În America de Nord, solurile caracteristice fac parte din clasele Alfisoluri (fertile, formate pe
materiale glaciare, similare celor brune tipice şi luvice din Europa), Inceptisoluri (soluri levigate ,
dezvoltate pe substrate nisipoase sau calcaroase şi cu fertilitate similară Alfisolurilor) şi Ultisoluri
(puţin fertile, intens levigate, de tip brun luvic pseudogleizat).
2. În Europa, solurile caracterisitce zonei pădurilor temperate sunt cele brune (echivalente
Alfisolurilor), după cum în centrul Franţei şi vestul Germaniei solurile formate pe materiale
calcaroase sunt similare Inceptisolurilor. În climate mai reci şi mai umede apar şi soluri podzolice, ca

- 18 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

în cazul unor masive montane din estul Europei şi al zonelor cu păduri amestecate de răşinoase şi
foioase.
3. În estul Asiei solurile din zonele montane sunt de tipul Alfisolurilor, în timp ce în Câmpia Chinei de
Nord, pe depozitele aluviale ale Fluviului Galben şi Yangtzi, apar Entisoluri. În zonele înalte ale
Manciuriei, Japoniei şi Coreei, pe granite şi gnaise, apar soluri brune, din care unele prezintă tendinţe
de podzolire.
4. În emisfera sudică (sud-estul Australiei, Tasmania şi Noua Zeelandă - insula sudică, Patagonia
(Chile), majoritatea solurilor sunt intens podzolite, unele fiind puternic acide şi sărace, ca în
Australia, altele ajungând chiar la stadiul de podzol sau de turbă (Chile).
Vegetaţie
În emisfera nordică
1. În America de Nord, pădurile de foioase se întind în întreaga jumătate estică a SUA şi parţial a
Canadei, de la Marile Lacuri până în Golful Mexic (Fig. 10).

Fig. 10 Pădurile temperate din America de Nord (după Braun, 1964, din Archibold, 1995)

Zona cu cel mai mare număr de specii este a Apalaşilor (centru), taxonii dominanţi fiind Fagus
grandifolia, Liriodendron tulipifera, Tilia heterophylla, Acer saccharum, Aesculus octandra, Quercus
borealis, Quercus alba. Numărul de specii descreşte spre vest astfel încât la contactul cu zona preriilor
apar în amestecuri doar cvercinee (Q. alba, Q. borealis var. maxima şi Q. velutina) şi specii ale genului
Carya (C. ovata şi C. cordiformis).
Limita nordică a pădurilor de foioase apare în zona de arborete amestecate care se întinde ca o bandă
lată din nordul statului Minnesota până în provinciile atlantice ale Canadei. Speciile dominante în zonă
sunt răşinoasele (Tsuga heterophylla, Pinus monticola) şi foioase gen Populus tremuloides şi Betula
papyrifera, care apar şi în întreaga zonă a pădurilor boreale. În sudul şi estul regiunii temperate (spre
Atlantic şi Golful Mexic), pădurile sunt dominate din nou de cvercinee şi specii de Carya, dar prezenţa
speciilor de pini (Pinus taeda şi P. echinata) pe soluri nisipoase şi uscate le diferenţiază de amestecurile
de acelaşi tip dinspre limita vestică a regiunii nord-americane. Spre limita lor sudică, în tranziţia spre
arboretele cu frunze persistente, speciile dominante sunt Pinus palustris (câmpii de coastă), Pinus rigida
(staţiuni umede), Taxodium distichum şi Nyssa sylvatica (zone inundate permanent), respectiv
Liquidambar styraciflua (zone inundate temporar). Quercus virginiana şi Pinus caribaea sunt speciile
tipice pentru regiunile dinspre coasta estică, la tranziţia spre pădurile cu frunze persistente.
2. În Europa, pădurile temperate se întind în vestul Europei, din nordul Portugaliei până în sudul
Norvegiei, incluzând Insulele Britanice şi Irlanda. Sunt înlocuite de arborete cu frunze persistente în
regiunile mediteraneene ale sudului continentului şi de către specii de răşinoase pe pantele Alpilor şi ale
lanţurilor muntoase învecinate. Carpaţii separă pădurile de foioase din bazinul Dunării de cele din nordul

- 19 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Ucrainei şi centrul Rusiei, unde pădurile sunt întrerupte de pantele sudice ale Uralilor. Acestea continuă
spre est ca o zonă îngustă şi discontinuă între stepe şi pădurile boreale de conifere.
Principalele specii din pădurile temperate europene sunt:
 stejarul pedunculat, extins din Marea Britanie până în Munţii Caucaz, la altitudini în general mai mici
de 300m. Specia apare fie în arborete pure fie în amestecuri cu carpen, ulmi, tei, jugastru etc;
 gorunul, cu o distribuţie mai limitată decăt a stejarului, fiind asociat cu climatul maritim al vestului
Europei şi apărând mai ales pe soluri mai uscate şi acide până la argile grele şi soluri lutoase.
Numărul de specii cu care se asociază, datorită condiţiilor pedologice mai dificile, este mai mic;
 fagul este foarte frecvent întâlnit în regiunile montane din centrul Europei, dar apare şi în zone mai
joase, în amestec cu gorunul, frasinul sau chiar castanul comestibil.
În sudul Europei, speciile care domină pădurile temperate de foioase sunt Quercus lusitanica (nordul
Spaniei şi Portugalia), Q. pubescens (nordul Italiei, pe soluri calcaroase), respectiv Q. trojana (în
Balcani).
3. În Asia, pădurile de foioase cu frunze căzătoare ale regiunii coincid cu zona joasă care se învecinează
cu Marea Galbenă, din Manciuria până la fluviul Yangtzi. Păduri de foioase înfrunzite vara apar doar în
zona montană din sudul şi centrul Japoniei, precum şi în zonele de câmpie şi dealuri joase din nordul
insulelor Honshu şi Hokkaido. În peninsula Shantung şi zone similare din centrul Asiei pădurile sunt
compuse din câteva specii de cvercinee (Q. variabilis, Q. liaotungensis), ulmi (U. macrocarpa, U.
davidiana), paltini (Acer truncatum), tei (Tilia amurensis), frasin (Fraxinus chinensis) şi nucifere
(Pterocarya stenocarpa). În zonele de câmpie joase cvercineele sunt de asemenea dominante, fiind
amestecate cu mesteceni (Betula fruticosa, B. dahurica, B. platyphylla), plop tremurător (Populus
tremula), tei (Tilia mandshurica, T. mongolica) şi paltin (Acer mono). Sălcii (Salix matsudana şi S.
babylonica) şi plopi (Populus simonii şi P. suaveolensis) se întâlnesc de-a lungul cursurilor de apă.
Speciile de răşinoase sunt mai frecvente în munţii din nordul Peninsulei Coreei, speciile dominante fiind
pinii (Pinus koraiensis, P. densiflora) şi bradul (Abies holophylla), în timp ce la altitudinile mai joase apar
specii de mesteacăn, paltin, plop tremurător şi cvercinee.
La sus de fluviul Yangtzi, flora forestieră este extrem de diversă, cu mai mult de 50 genuri de foioase
şi 12 genuri de răşinoase, totalizând câteva sute de specii (spre exemplu, 8 specii de ulm, 32 specii de
scoruş, peste 50 specii de acerinee). În zonă se întâlnesc şi două specii relicte, Metasequoia
glyptostroboides şi Ginkgo biloba, extinse în mezozoic pe mari suprafeţe în emisfera nordică, precum şi
specii folosite pentru obţinerea condimentelor şi aromelor, gen camfor (Cinnamomum camphora). În
etajul inferior al arboretului apar specii de ceai, bambus şi ferigi.
În pădurile de foioase cu frunze căzătoare din nordul Japoniei, specia dominantă este fagul (Fagus
crenata), asociat cu acerinee (Acer mono, A. japonicum, A. palmatum), tei (Tilia japonica), cvercinee (Q.
mongolica), frasin (Fraxinus sieboldiana), scoruş (Sorbus alnifolia). În pădurile de foioase cu frunze
persistente din sudul arhipelagului, cvercineele sunt speciile dominante (Quercus gilva pe soluri
profunde, Q. salicina pe pante mari şi coame, Q. glauca pe soluri cu substrate calcaroase). În zonele
înalte, cvercineele sunt înlocuite de bradul japonez (Abies firma) şi ţuga (Tsuga sieboldii).
În emisfera sudică
În America de Sud, arborete de foioase apar doar în zonele mai uscate ale Patagoniei, pe pantele
estice ale Anzilor, la sud de latitudinea de 45°. Arboretele, aproape pure, constau din specii ale genului
Nothofagus (fagi sudici = N. pumilio şi N. atlantica), care ajung la înălţimi de 25-30m (N. pumilio),
respectiv 15-18 m (N. atlantica).
Pe pantele vestice ale Anzilor se întâlnesc specii de foioase împărţite în două sectoare: Valdivian (la
nord, regiuni de coastă, între latitudinile de 41 şi 43°) şi Magellanic (spre sud, până aproape de 56°).
În sectorul Valdivian, pădurile sunt compuse din foioase cu frunze persistente, unele dintre ele
ajungând la 50m înălţime. Speciile principale din zonă sunt Eucryphia cordifolia, Laurelia philippiana şi
Aextoxicon punctatum (toate cu frunze persistente), la care se adaugă Nothofagus obliqua (fag cu frunze
căzătoare). Arborete de chiparos de Patagonia (Fitzroya cupressoides) apar pe solurile slab drenate din
zone joase sau din staţiuni montane, la acesta adăugându-se Araucaria araucana, care apare în special pe
staţiunile mai înalte din nord.
În sectorul Magellanic, diversitatea floristică este mai redusă datorită climatului mai sever. Specia
dominantă este Nothofagus betuloides, care apare în zonele de coastă alături de N. dombeyi şi N. nitida.
În Noua Zeelandă, arboretele din regiunile mai umede ale insulei sudice sunt dominate tot de specii
ale genului Nothofagus, între care N. solandri var. cliffortioides este cel mai răspândit, atingând până la

- 20 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

10-15 m înălţime. În insula nordică a Noii Zeelande, apar amestecuri de răşinoase şi foioase, cu înălţimi
de 30-40 m, între care răşinoasele (Podocarpus spicatus şi Dacrydium cupressinum) sunt dominante.
În Australia, majoritatea arboretelor umede de foioase se întâlnesc în nordul şi vestul Tasmaniei.
Specia dominantă este Nothofagus cunninghamii, la care se adaugă Atherosperma moschatum,
Dacrydium franklinii, etc. La altitudini mai mari (750m) specia dominantă este Eucalyptus regnans, care
este înlocuită la altitudini de peste 900m de E. delegatensis. În Victoria, eucalipţii (E. piluralis, E.
acmenoides, E. propinqua) sunt de asemenea dominanţi, specii ale aceluiaşi gen (E. diversicolor, E.
jacksoni, E. calophylla) având frecvenţă dominantă şi în colţul extrem de sud-vest al statelor din vestul
continentului.
Creşterea şi producţia pădurilor temperate. Creşterea acestor păduri este variabilă, depăşind în
general 5 m3/an/ha şi ajungând chiar la valori de peste 10 m3/an/ha (arborete de Fagus crenata din
Japonia = 10,1 m3/an/ha; amestecuri de foioase în Belgia = 12,2 m3/an/ha; făgete în Danemarca = 15,0
m3/an/ha).
Producţia lor este foarte variabilă, prezentând în general valori mai mari (cca 150 m3/ha, respectiv
între 120 şi 300 t/ha) decât cele din pădurile boreale, dar mai mici decât cele din pădurile tropicale (Tab.
11).

Tab. 11. Producţia pădurilor globului (după Persson, din Mather, 1992)

Formaţia Volumul mediu (m3/ha) Volumul total (mii milioane m3 şi %)


Păduri tropicale veşnic verzi 350 196 - 49,5
Păduri tropicale umede cu frunze căzătoare 160 49 - 12,3
Păduri tropicale şi subtropicale din zone aride 50 39 - 9,8
Alte păduri subtropicale 80-200 4,6 - 1,6
Păduri temperate 150 67 - 16,9
Păduri boreale 60 40 - 10,1
TOTAL 157 396 - 100,0

2.5. Pădurile tropicale


Localizare. Pădurile tropicale sunt reprezentate din trei formaţii distincte (America Centrală şi de
Sud, Asia de Sud-Est şi Africa), dintre care cea americană este cea mai extinsă (Fig. 11).

Fig. 11 Pădurile tropicale (din Archibold, 1995)


- 21 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Comunităţile de plante întâlnite în aceste regiuni se împart, după Longman şi Jenik (1987, în
Archibold, 1995), în:
- păduri tropicale veşnic verzi;
- păduri tropicale şi subtropicale cu frunze căzătoare;
- păduri subtropicale veşnic verzi;
- păduri de mangrove.
Pădurile tropicale americane ocupă cca jumătate din suprafaţa pădurilor tropicale şi sunt localizate în
special în bazinul Amazonului şi în regiunea de câmpie situată de-a lungul poalelor Anzilor. Se întâlnesc
în trei porţiuni distincte, una în nord, de-a lungul coastei Atlanticului (spre America centrală şi Zona
Caraibelor), a doua în nordul Americii de Sud (Brazilia) şi a treia pe coasta central-estică a aceluiaşi
continent.
Pădurile tropicale din Asia de sud-est (formaţia indo-malaeziană) reprezintă cca 30% din pădurile
tropicale ale globului. Sunt cea mai fragmentată formaţie, fiind întâlnite în special în insulele Malaeziei,
Melaneziei şi Filipinelor, dar şi în India, Sri Lanka, Kampuchia şi Vietnam. Formaţia amintită se întinde
la sud până în estul statului Queensland din Australia şi este în principal compusă din specii de
dipterocarpacee, care ocupă 80% din stratul arborescent şi 40% din cel arbustiv.
Pădurile tropicale africane (20% din pădurile tropicale) apar în majoritate în bazinul fluviului Congo
din nordul Zairului. Spre vest se întind până pe coasta Guineei (Nigeria, Benin, Togo), dar apar şi în
Ghana, Côte d'Ivoire, Liberia, Sierra Leone şi chiar Madagascar.
Climă. În sistemul de clasificare al lui Köppen, climatul pădurilor tropicale veşnic verzi (Af) este
caracterizat de temperaturi medii lunare care depăşesc 18 °C de-a lungul întregului an, în timp ce
cuantumul precipitaţiilor medii lunare este de minimum 60mm, astfel încât cuantumul lor mediu anual
depăşeşte în mod obişnuit 2.000mm.
În sud-estul Braziliei, vestul Africii, vestul Indiei etc climatul este de tip musonic, caracterizat prin
mişcarea maselor de aer umed, de tip oceanic, în timpul verii, urmate de mişcări inverse (de aer uscat,
continental), în timpul iernii. Drept consecinţă, precipitaţiile medii anuale depăşesc în mod obişnuit
1.500mm şi cad în special în sezonul de vară iar pădurile din zonă sunt mult simplificate, unele specii
(cazul teckului) având frunzele căzătoare.
În lanţurile montane, există tendinţa normală de răcire a climatului odată cu creşterea altitudinii, ceea
ce duce la zonarea vegetaţiei. Astfel, păduri de tip tropical se întâlnesc până la altitudini de maximum
2500m, fiind urmate de păduri temperate (până la altitudini de maximum 4000m), pajişti alpine (4000-
4500m), respectiv zone acoperite cu zăpezi permanente (peste 4500m altitudine).
Soluri. Datorită condiţiilor climatice specifice, solurile întâlnite fac parte din clasele:
1. Oxisoluri (soluri roşii, lipsite de o diferenţiere evidentă a orizonturilor de diagnostic) - apar în climate
de ploi abundente, care conduc la levigarea compuşilor solubili şi la acumularea sesquioxizilor de fier
şi aluminiu. Sunt soluri cu o descompunere rapidă a materiei moarte, drenate, rezistente la eroziune,
cu conţinut ridicat de argilă şi acide (pH = 4,5-5,5), ceea ce poate conduce la intoxicaţii cu aluminiu;
2. Ultisoluri - apar în zone cu climate mai uscate, de tipul celor musonice. Orizontul specific este Bt
(bogat în argilă sau laterită), de culoare galben-brună sau roşcată, datorită unei concentraţii ridicate a
sesquioxizilor de fier. Manifestă tendinţe de drenaj slab şi eroziune, precum şi de compactizare,
respectiv crăpare (datorită lateritei) în sezonul uscat;
3. Andosoluri - având un conţinut ridicat de alofane, se întâlnesc pe substrate vulcanice, ca în America
centrală şi Asia de sud-est. Sunt soluri cu descompunere slabă a materiei organice, sărace şi foarte
acide (pH-ul chiar şi sub 3). Chiar şi în aceste condiţii, de sterilitate aproape completă, se întâlnesc
comunităţi de plante scleromorfe.
Caracteristici structurale ale pădurilor tropicale. Principala lor caracteristică este marea
diversitate floristică, acestea conţinând peste 100.000 specii de plante, respectiv cca 40% din flora
globului. Astfel:
- în flora Malaeziei există 25.000-30.000 specii de plante, dintre care 30% sunt arbori cu diametre la
bază de peste 10 cm (Jacobs, 1974);
- în anumite părţi ale Malaeziei s-au întâlnit 176 specii de arbori la ha (Wyatt-Smith, 1966);
- în America de Sud, într-o suprafaţa de probă de 0,67 ha au fost identificate 178 specii de arbori cu
diametrul peste 10 cm (Mori et al., 1983);
- în pădurile montane ale insulei Java au fost identificate 333 specii la ha, dintre care 78 specii de
arbori (Meijer, 1959);
- în Ghana, Lawson et al. (1970) au identificat peste 275 specii de plante la ha, dintre care cca jumătate
erau arbori.

- 22 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Oricum, pe lângă marea varietate de plante lemnoase, pădurile tropicale conţin în mod frecvent liane
şi epifite (orhidee, muşchi şi ferigi ataşate de trunchiuri sau crăci, dintre care cele mai cunoscute sunt
speciile de Ficus), ceea ce le oferă o fizionomie foarte caracteristică.
Structura verticală a pădurilor tropicale este foarte caracteristică, speciile arborescente dispunându-se
pe trei clase de înălţime (strate), după cum urmează (Fig. 12):

Fig. 12. Etajarea caracteristică pădurilor tropicale veşnic verzi (după Richards, 1936, din Archibold, 1995)

1. Stratul A, de 30-42 m, discontinuu (coroanele nu se ating lateral), al celor mai înalte exemplare;
2. Stratul B, mai dens, de 18-27m înălţime;
3. Stratul C, cu arbori dispersaţi, de 8-14 m înălţime (Richards, 1952). Oricum, multe exemplare pot
atinge sau chiar depăşi 50m, cele mai înalte exemplare crescând până la 70-80m (recordul de înălţime
în pădurile tropicale îl deţine un exemplar de Coompasia excelsa, din Sarawak, de 84 m (Whitmore,
1989).
Sub cele trei strate amintite se mai poate întâlni stratul D, format din palmieri de talie mică, ierburi
înalte, ferigi de talie mare şi arbuşti, precum şi stratul E, compus din specii erbacee şi seminţiş. Adesea,
speciile de liane pot depăşi 15 cm în diametru, iar specii de rattan (Calamus sp.) pot avea lungimi de
165m.
Arborii din pădurile tropicale prezintă adaptări specifice, între care cele mai caracteristice sunt:
1. Lăbărţările la bază şi contraforţii triunghiulari, cu rol în stabilitate (în special la speciile cu rădăcini
superficiale, trasante, adesea localizate doar în primii 30 cm de sol), specifice arborilor din stratul A;
2. Rădăcinile adventive aeriene (la speciile de mangrove din zonele inundabile);
3. Scoarţa subţire (adesea sub 1cm grosime), netedă şi de culori deschise.
Creşterea, producţia şi productivitatea pădurilor tropicale. Datorită variaţiilor climatice
(sezonale) reduse, inelele anuale sunt mai puţin distincte decât la arborii din regiunile temperată şi boreală
şi, de aceea, se folosesc rareori la determinarea vârstei arborilor. Oricum, valorile creşterilor radiale la
arborii din stratul A sunt extrem de variate şi se înscriu între:
- 0,1-1,5 cm/an (Costa Rica - Lieberman et al., 1985);
- 0,6 cm/an (Filipine - Richards, 1952);
- sub 1 cm/an (păduri tropicale cu frunze căzătoare) (Daubenmire, 1972).
Producţia de biomasă supraterană (în stare verde) este, de asemenea, foarte variabilă, înregistrându-
se valori de:
- 644 t/ha (Malaezia - Kato et al., 1978);
- 508-560 t/ha (Panamanian - Golley et al., 1975);
- 527 t/ha (Puerto Rico - Ovington şi Olson, 1970);
- 602 t/ha (Venezuela - Jordan şi Uhl, 1978);
- 471 t/ha (Ghana - Greenland şi Kowal, 1960);

- 23 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

- 477 t/ha (Noua Guinee - Edwards şi Grubb, 1977), deci producţiile în pădurile tropicale africane
veşnic verzi sunt considerabil mai mici decât în cele similare din Asia şi America.
Productivitatea pădurilor tropicale (arborete naturale) este foarte variabilă şi se înscrie între:
- 10,3-24,3 t/an/ha (păduri tropicale montane);
- 11,4-15,5 t/an/ha (păduri tropicale cu frunze căzătoare);
- 16,8-32,1 t/an/ha (păduri tropicale veşnic verzi).

2.6. Savanele tropicale


Savana (termen provenit din America de Sud şi folosit originar pentru a defini zonele lipsite de
arbori) este ecosistemul care se localizează între pădurile tropicale şi deşerturile din aceeaşi zonă
(Huntley şi Walker, 1982, în Archibold, 1995) (Fig. 13).

Fig. 13. Savanele tropicale (din Archibold, 1995)

Astfel:
- în Africa, savanele ocupă cea mai vastă zonă, acoperind cca 65% din continent; înconjoară pădurile
tropicale din bazinul fluviului Congo şi vestul Africii;
- În America Centrală şi de Sud, savana este mai fragmentată, întinzându-se pe scară largă doar în estul
Braziliei şi în regiunea fluviului Orinoco;
- În Australia, savanele sunt localizate doar în nordul continentului, în timp ce în Asia apar în India şi
în sud-estul continentului.
După Cole (1986, în Archibold, 1995), savanele se diferenţiază în:
1. Savane cu arbori, ocupate de specii arborescente (cu înălţimi de peste 8m) de foioase cu frunze
căzătoare şi semi-sempervirescente, amestecate cu specii erbacee de talie mare (peste 80cm înălţime);
spaţiul dintre arbori este mai mare decât diametrul coroanelor;
2. Savane-parc, cu specii erbacee de talie mijlocie-mare (40-80cm), în amestec cu arbori foioşi cu
frunze căzătoare, scunzi (înălţimea mai mică de 8m) şi rari;
3. Savane cu specii ierbacee,în care există doar specii erbacee de talie mare, fără arbori sau arbuşti;
4. Savane cu ierburi şi arbori + arbuşti de talie mică, care sunt comunităţi rare de specii erbacee anuale
şi perene de talie mijlocie-mare (înălţimea sub 80cm), cu arbori şi arbuşti de talie mică (înălţimea
adesea sub 2m);
5. Savane (nestratificate) cu arbori şi arbuşti de talie mică.
La nivelul continentelor, repartizarea savanelor se prezintă astfel:

- 24 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

- în Africa, majoritatea savanelor sunt de tipul 1 (savane cu arbori) şi apar pe scară largă în ţări ca
Angola şi Zambia, unde se numesc miombo. Speciile lemnoase întâlnite, din genurile Brachystegia,
Isoberlinia şi Julbernardia, ating înălţimi de până la 20m;
- în America de Sud, cel mai întâlnit tip de savană se numeşte cerrado (savană cu arbori, cu consistenţa
variind între 0,15 şi 0,40) şi este localizat pe platoul brazilian, la altitudini de 300-1000m. În bazinul
superior al fluviului Orinoco (Venezuela, Columbia), la altitudini de 200-300m, cerrado dispare, fiind
înlocuit de llanos (asociaţii exclusive de plante erbacee sau în care arborii au ponderi
nesemnificative);
- în Australia, cele mai frecvente componente ale savanelor sunt Eucalyptus tetradonta (arbore cu
înălţimi de maximum 15-21m) şi Themeda australis (specie erbacee, denumită iarba vântului). În
plus, între arbori apar alte specii de eucalipt (E. populnea, E. microtheca, E. crebra etc), precum şi
specii ale genului Acacia (A. harpophylla, A. aneura), cu înălţimi în general sub 10m;
- în India, savane mai pot fi întâlnite doar în regiunile înalte, adesea inacccesibile, în rest fiind înlocuite
de terenuri agricole. Se întâlnesc toate tipurile de savane, speciile lemnoase cele mai cunoscute fiind
Diospyros melanoxylon şi Ziziphus jujuba;
- În Asia de sud-est, savane cu arbori apar pe scară largă în Kampuchia, Laos şi Vietnam, iar pe scară
mai redusă în Thailanda şi Burma. Sunt dominate de specii de Dipterocarpaceae cu frunze caduce, a
căror înălţime maximă nu depăşeşte 20m. Chiar dacă diversitatea lor floristică este foarte ridicată
(maximum 135 specii/ha), totuşi doar trei specii arborescente (Dipterocarpus tuberculatus, Pectacme
suavis şi Shorea robusta) apar în mod regulat.
Clima savanelor. După Köppen aceasta este de tipul Aw (cu alternanţa anotimpurilor umede şi
uscate), fiind caracterizată prin:
- temperaturi medii anuale în general peste 24 °C, deşi în anumite zone înalte din Brazilia şi estul
Africii nu depăşesc 20 °C;
- temperaturi medii lunare peste 18 °C;
- precipitaţii medii anuale foarte variabile, de la 250mm în savanele uscate incluzând doar specii
erbacee la peste 1.500mm în zona savanelor cu arbori. Precipitaţiile sunt neuniform distribuite de-a
lungul anului (Figura 14), ceea ce face să apară o perioadă de uscăciune de cel puţin 3 luni pe an,
înterval în care cuantumul precipitaţiilor este de:
1. Maximum 25 mm în Africa, Australia şi Asia;
2. Maximum 100mm în Brazilia;
3. Peste 200 mm în Guyana.
Solurile savanelor. Sunt în general incluse în următoarele clase:
- Oxisoluri = soluri sărace, acide (pH = 4,5-5,5), dezvoltate pe laterite şi afectate de uscăciune. Au
conţinut ridicat de oxizi de aluminiu, ceea ce afectează capacitatea de utilizare a fosforului. Pentru a fi
utilizate în scop agricol necesită irigaţii, amendări şi fertilizări;
- Alfisoluri = apar în savanele mai uscate din nordul şi estul Africii, India, părţi ale Braziliei şi, datorită
saturaţiei în baze mai ridicate (60-90%) şi acidităţii mai scăzute, sunt mai fertile decât solurile
precedente. Fertilitatea lor este însă limitată datorită potenţialului ridicat de eroziune şi grosimii
fiziologice utile mici (adesea sub 1m);
- Entisoluri = apar în cele mai uscate savane (sudul Africii şi nordul Australiei) şi au fertilitate redusă
datorită conţinutului redus de fosfor mobil şi acumulării de săruri;
- Vertisoluri = se întâlnesc doar în estul Australiei şi în nordul Indiei. Sunt soluri impermeabile,
datorită conţinutului ridicat de argilă montmorillontică, ceea ce face ca, în perioadele uscate, să se
fisureze adânc (apar crăpături de peste 1m adâncime), în timp ce în perioada umedă îşi măresc
volumul, vălurând terenul (relief de gilgai). Vertisolurile sunt acide, sărace în fosfor şi sărate:
Adaptări ale speciilor la condiţiile specifice savanelor. Aceste adaptări constau în:
- localizarea în condiţii favorabile de vegetaţie (speciile erbacee în zonele mai uscate, speciile arbustive
şi arborescente în cele mai umede);
- prezenţa frunzelor persistente în zonele mai umede, respectiv a celor semi-persistente sau caduce pe
măsura diminuării precipitaţiilor.
- prezenţa frunzelor scleromorfe, cu cuticula groasă, stomate adânci şi mărimea descrescând în paralel
cu mărirea uscăciunii;
- dezvoltarea de rădăcini foarte lungi şi adânci (Fig. 14). Aşa este cazul multor specii erbacee, precum
şi al speciilor lemnoase Curatella americana (cu înălţimea supraterană de 6m şi rădăcinile principale,
superficiale, întinse până la 20m distanţă, în timp ce cele secundare pătrund până la 6m adâncime),
respectiv Andira humilis (supra-numită arborele subteran, deoarece rădăcinile sale pot ajunge până la

- 25 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

o adâncime de cca 18m). Datorită condiţiilor dificile de vegetaţie din savane puţini arbori ating 20-
25m înălţime (în savanele cu arbori), majoritatea lor fiind de doar 2-6m înălţime şi rareori depăşind
50cm în diametru;
- formarea de scoarţe groase (adaptare la incendii).

Fig. 14. Dezvoltarea caracteristică a xilopodiilor subterane la specii forestiere din savanele sudului Braziliei
(după Rawitscher, 1948, din Archibold, 1995)

Productivitatea (creşterea) savanelor. În tipurile de savane cu arbori şi arbuşti, în care


productivitatea totală supraterană (care include şi depunerea anuală de litieră) poate ajunge la 21-36
t/ha/an, contribuţia arborilor şi arbuştilor este de doar 10-20% din aceasta.
În savanele lipsite de arbori (doar cu plante erbacee), productivitatea acestora variază foarte mult în
funcţie de climatul regional, variind între 0,4 t/ha/an în cele mai uscate regiuni (Ciad, Senegal) şi 17
t/ha/an în anumite regiuni din Zair. Oricum, după o aproximare discutabilă (Daubenmire, 1972, în
Archibold, 1995), productivitatea savanelor creşte cu 1 t/ha/an odată cu mărirea cuantumului
precipitaţiilor cu 100 mm/an.

2.7. Vegetaţia de tip mediteranean


Localizare. Acest tip de vegetaţie este dominat de arbuştii sempervirescenţi şi arborii sclerofili, cu
adaptări specifice climatului caracterizat de veri uscate şi ierni calde şi umede. Astfel de condiţii apar în
regiuni situate pe extremitatea vestică a cinci continente, la latitudini cuprinse între 30 şi 40° (Fig. 15).
Suprafaţa totală ocupată de astfel de ecosisteme este de cca 180 milioane ha, din care mai mult de
jumătate formează o bandă discontinuă în jurul Mării Mediterane (sudul Europei, nordul Africii şi
insulele din Mediterana).
Climă. După Köppen este de tipul Cs, fiind caracterizată de:
- veri călduroase şi calde, temperatura medie a perioadei calde de vară fiind de cca 25 °C, deşi valori
diurne de 35 °C se înregistrează frecvent în acest anotimp;
- ierni calde şi umede, cu temperaturi între 10 şi 12 °C;
- precipitaţii medii anuale între 275 şi 900 mm, cel puţin 65% din acestea căzând în perioada de iarnă.
Solurile întâlnite în astfel de regiuni sunt superficiale şi cu fertilitate redusă, adesea deficitare în azot
şi fosfor. Fac parte din clasa Xeralfs (cu pH-ul aproape neutru la suprafaţă şi care creşte în adâncime,
unde şi gradul de saturaţie în baze ajunge la peste 90%; cu conţinut ridicat de argilă, structură
nediferenţiată pe profil şi tendinţe de crăpare în perioada de vară) şi a solurilor terra rossa (dezvoltate pe
roci calcaroase, cum este cazul fostei Jugoslavii şi al sudului Italiei).
Vegetaţia.
A. În Bazinul Mediteranei se întinde din Portugalia şi Spania prin sudul Franţei, Italiei, Greciei şi
insulelor din Mediterana până în Turcia. Majoritatea zonei este acoperită cu arbuşti, ierburi sau
terenuri goale, dar apariţia rară a arborilor sugerează că arborete mixte, din specii sempervirescente,
erau altădată dominante în zonă.
- 26 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Fig. 15. Vegetaţie de tip mediteranean (din Archibold, 1995)

Speciile lemnoase cele mai frecvent întâlnite sunt:


- Quercus ilex, care apare în întreaga regiune şi are înălţimi până la 20m;
- Quercus suber, care poate fi dominant pe soluri necalcaroase. Adesea Q. ilex şi Q. suber cresc
împreună şi sunt asociate cu diverşi arbuşti, între care Arbutus unedo este cel mai reprezentativ;
- diverşi pini (Pinus pinea, P. pinaster şi P. halepensis), în special în vestul Mediteranei;
- Quercus calliprinos, pinul negru de Corsica (Pinus nigra var. corsicana) şi Pinus brutia în
extremitatea estică a zonei (Siria, Liban, Israel), acolo unde cedrul de Liban (Cedrus libani) era
odinioară dominant;
- Abies numidica şi Cedrus atlantica în Munţii Atlas.
Vegetaţia arbustivă se grupează în trei categorii:
1. Maquis, format din arbuşti sempervirescenţi şi arbori mici, cu înălţimi peste 2m. Specile principale
sunt Olea oleaster şi Ceratonia siliqua;
2. Garrigue, localizat pe soluri calcaroase şi alcătuit din arbuşti de talie mijlocie (0,6-2m). Speciile
principale sunt Pistachia lentiscus, Arbutus andrachne, Myrthus communis, în asociaţie cu Buxus
sempervirens, Juniperus sp., Ulex sp., Levandula pedunculata, Thymus mastichina;
3. Phyrgana (batha), alcătuit din arbuşti de talie mică, cu înălţimea sub 0,6m, unde speciile principale
fac parte din genurile Cytisus şi Genista.
B. În Africa, tufărişurile specifice se numesc fynbos şi apar în sudul continentului sub forma a două
tipuri:
1. Fynbos montan, localizat pe soluri nisipoase, la altitudini în general peste 1000m. Speciile dominante
sunt ericacee (Erica sp.) şi proteide (Protea sp.), cu înălţimi între 0,2 şi 2,5m;
2. Fynbos de coastă, situat pe soluri nisipoase, unde dominante sunt speciile de ericacee cu înălţimi de
maximum 2m.
C. În Australia, eucalipţii (E. diversicolor şi E. marginata), dintre care primul atinge până la 80-85m
înălţime, sunt speciile principale în zonele vestice unde precipitaţiile depăşesc 625mm. Ele sunt
asociate cu E. jacksonii şi E. calophylla, amestecul lor fiind înlocuit de arborete pure de E. rudunca în
zonele cu precipitaţii mai reduse (500-625 mm).
În sud-estul zonei de vegetaţie mediteraneană din Australia se întâlneşte mallee (asociaţie de E.
diversifolia şi E. incrassata, cu înălţimi de 5-8m, la care se adaugă Malaleuca uncinata şi alte specii
arbustive în subetaj). În aceeaşi zonă, pe staţiuni mai favorabile, apar E. behriana, cu înălţimi de cca 10m,
precum şi păduri sclerofile de E. baxterii şi E. obliqua.

- 27 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

D. În Chile, comunităţile arbustive denumite matorral se întâlnesc pe terenurile joase de coastă şi pe


versanţii cu expoziţie vestică ai Anzilor, unde urcă până la cca 2000m altitudine. Sunt formate în
principal din arbuşti sempervirescenţi de 1-3m, precum şi din arbuşti foioşi cu frunze căzătoare.
La altitudini de peste 1000 m, matorral-ul este înlocuit de arborete de foioase sempervirescente cu
înălţimi de 12-15m, arborete relicte de Nothofagus obliqua apărând la limita superioară a zonei.
E. În America de Nord (S.U.A.), asociaţia numită chaparral apare la poalele munţilor Sierra Nevada şi în
zona deluroasă din California. Formează un covor dens de arbuşti cu frunze persistente având înălţimi de
1-4m.

2.8. Vegetaţia deşerturilor (regiunilor aride)


Localizare. Regiunile aride ale globului ocupă între 26 şi 35% din suprafaţa terestră a globului, fiind
localizate în special între 15 şi 30° latitudine (Fig. 16).

Fig. 16. Regiunile aride ale globului (din Archibold, 1995)

Cele mai importante regiuni de acest gen ale globului sunt:


A. În emisfera nordică:
- deşertul Sahara, care ocupă cca 9 milioane km2 în nordul Africii;
- deşertul Peninsulei Arabice;
- deşerturile din Asia de sud şi centrală;
- deşertul din vestul Americii de Nord.
B. În emisfera sudică:
- deşertul australian (acoperă peste 40% din suprafaţa continentului, respectiv 3,4 milioane km2)
(Williams, 1979, în Archibold, 1995);
- deşertul sud-african (al Namibiei, Kalahari);
- deşerturile sud-americane (Atacama, al Patagoniei).
Climă. Condiţiile specifice zonelor aride constau din precipitaţii foarte reduse şi repartizate
neuniform (Tab. 12), precum şi din temperaturi lunare şi anuale ridicate.

- 28 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Tab. 12. Valorile extreme ale precipitaţiilor în regiuni deşertice (după Gentilli, 1971;
Griffiths, 1972; Lydolph, 1977, în Archibold, 1995)

Precipitaţii maxime Precipitaţii minime Precipitaţii maxime


anuale (mm) anuale (mm) zilnice (mm)
Africa
Tamanrasset, Algeria 159 6 48
Cairo, Egipt 63 3 44
Ghamades, Libia 79 6 17
Dongola, Sudan 60 0 36
Alexander Bay, Africa de Sud 95 22 39
Upington, sud Africii 566 88 119
Windhoek, sudul Africii 745 91 86
Swakopmund, vestul Africii 29 0 18
Australia
Alice Springs 726 60 147
Farina 365 47 127
Oodnadatta 295 29 77
Fosta URSS
Turgay 318 78 93
Kzyl-Orda 187 46 41

Dacă, în cele mai uscate regiuni ale Saharei, precipitaţiile medii anuale nu ating nici 1 mm (Le
Houérou, 1986), în alte regiuni acestea chiar pot depăşi 500 mm, dar precipitaţiile cad fie numai în
perioade scurte ale anului fie sunt sub formă de averse cu cuantumuri foarte ridicate (valoarea zilnică =
între 25 şi 60% din cuantumul mediu anual, ca în deşerturile temperate), care pot provoca inundaţii scurte
şi puternice.
Temperaturile variază mult între diversele regiuni deşertice. Astfel, în Sahara, mediile lunare variază
între 4 şi 42 °C (Ayyad şi Ghabbour, 1986) iar în Australia între 11 şi 34 °C (Williams şi Calaby, 1985).
În deşerturile asiatice temperaturile medii de iarnă coboară la -22 °C şi urcă la 25 °C vara (Walter şi Box,
1983), condiţii similare fiind întâlnite în deşertul Nevada (temperaturi medii lunare variind între 0 şi 20
°C) (Bryson şi Hare, 1974).
Soluri. Majoritatea solurilor deşertice fac parte din clasele Aridisoluri şi Entisoluri. Aridisolurile sunt
cele mai întâlnite şi se diferenţiază la rândul lor după prezenţa sau absenţa unui substrat de argilă în
argide (care prezintă substrat argilos şi au la suprafaţă un inveliş de pietrişuri) şi ortide, caracterizate prin
concentraţii de carbonaţi de calciu sau magneziu pe profil sau prin cruste de săruri la suprafaţă.
Entisolurile apar în regiunile de dune, de unde pot fi uşor erodate, şi sunt uscate, alcaline şi extrem de
sărace în substanţe organice.
Vegetaţia. Speciile dominante în aceste condiţii extrem de dificile fac parte din grupa terofitelor,
specii erbacee anuale a căror germinaţie şi dezvoltare sunt limitate la o perioadă scurtă care succede
ploilor. Plantele perene sunt grupate în două clase: plante perene suculente, componentă distinctă dar
săracă a majorităţii florei deşertice, şi plante perene nesuculente, care includ ierburi, arbuşti şi arbori, care
apar în toate zonele, cu excepţia celor extreme.
Astfel, din cele cca 3000 specii de plante care apar în zonele aride ale Africii, cca jumătate sunt
întâlnite în Sahara (Le Houerou, 1986). Ierburile perene sunt asociate cu dunele şi zonele nisipoase, unde
se asociază cu arbuşti înalţi gen Ephedra alata şi Calligonum comosum.
În Australia, flora centrului continentului conţine cca 1.200 specii, dintre care jumătate sunt
endemice în regiunile unde cuantumul anual al precipitaţiilor este maximum 250mm (Perry şi Lazarides,
1962). Majoritatea acestei vegetaţii este formată din specii erbacee dominate de specii de Triodia, la care
se adaugă uneori specii ale genului Acacia (A. aneura) sau chiar eucalipţi, componenţi ai asociaţiei
denumite mallee.
În America de Sud, vegetaţia din Peru şi Chile variază de la arborete rare de Prosopis juliflora la
cactuşi (Neoraimondia gigantea) şi vegetaţia erbacee care acoperă dunele. În Patagonia, pe staţiuni
uscate, speciile cele mai abundente aparţin genului Stipa, la care se adaugă pe staţiuni mai umede specii
de Juncus şi Carex.
În America de Nord, unde există o mai mare diversitate floristică, cactuşii sunt abundenţi în Deşertul
Sonoran. Specii de Yucca şi Agave sunt dominante în Deşertul Chihuahua, unde cactuşii, deşi există, o
prezintă o importanţă mai redusă, care însă creşte în Deşertul Mojave.
- 29 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

În Deşertul Nevada, Artemisia tridentata este specia dominantă, la care se adaugă ierburi perene din
genurile Festuca, Agropyron şi Stipa.
În Asia, deşerturile temperate ocupă cca 5 milioane km2, comparativ cu doar 1 milion km2 în America
de Nord. Speciile dominante în vestul extrem al zonei (deşertul Turkestan) sunt arbuştii (Artemisia
pauciflora şi Kochia prostrata pe soluri sărăturoase, bazice), în timp ce ierburile gen Festuca sulcata,
Stipa capillata şi Koeleria cristata formează un strat dens şi continuu pe soluri lipsite de săruri. Spre sud,
în condiţiile de climă mai aridă şi mai caldă, speciile anuale şi perene de ierburi (Poa bulbosa, Carex
physoides) sunt cele mai întâlnite. Rareori apar şi arbori mici, cum este cazul speciei Haloxylon persicum.
În centrul continentului (deşertul Takla Makan), o zonă extrem nisipoasă, există doar specii erbacee
anuale şi perene, în timp ce spre limitele deşertului, la confluenţa cu câteva cursuri de apă, apar zăvoaie
de Populus diversifolia şi Ulmus pumila, precum şi vegetaţie mlăştinoasă cu specii gen Phragmites sp.,
Typha sp., Scirpus sp.

- 30 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

CAPITOLUL 3. DISTRIBUŢIA VEGETAŢIEI ÎN ROMÂNIA

3.1. Generalităţi şi sisteme de clasificare


Pe teritoriul României se întâlnesc numeroase unităţi de vegetaţie, a căror varietate se datoreşte mai
multor cauze. Între acestea se menţionează în primul rând condiţiile geografice (situarea pe continent,
caracterul reliefului, al climatului şi al substratului geologic), la care se adaugă bogăţia şi varietatea florei,
precum şi evoluţia vegetaţiei, în special în postglaciar (prezentată în detaliu la un paragraf anterior).
Astfel, se cunoaşte că teritoriul ţării noastre este situat pe continentul european între paralelele de 43
şi 48° lat. N şi între meridianele de 21 şi 29° long. E. Aceasta face să prezinte un climat temperat,
găsindu-se la interferenţa variantelor de climat vest-european cu nuanţe oceanice (atlantice), est-european
cu nuanţe continentale şi sud-european cu influenţe submediteraneene.
În plus, formele de relief (câmpiile, dealurile şi podişurile, respectiv munţii) au aproximativ aceeaşi
pondere. În câmpiile din sudul şi vestul ţării, precum şi în podişurile Moldovei şi Dobrogei, se manifestă
zonalitatea latitudinală a climatului, în timp ce pe teritoriul deluros-montan, unde altitudinea creşte
gradat de la 200-300 m la peste 2500 m, ia naştere o evidentă zonalitate altitudinală (etajare) a climatului.
De aceea, în lipsa munţilor, teritoriul României s-ar încadra în zona de silvostepă, dar prezenţa lanţului
carpatic determină existenţa altor unităţi zonale, dezvoltate atât la câmpie, cât mai ales în zonele înalte
(dealuri şi munţi).
Climatul, aşa cum s-a amintit, este condiţia de bază a unităţilor geografice, prin regimurile termice şi
pluviometrice la nivel regional şi local. Aşa cum s-a precizat, climatul zonei latitudinale a ţării noastre
este unul temperat, cu valori de 8-10 °C pentru temperatura medie anuală (Tma) şi 400-600 mm pentru
precipitaţiile medii anuale (Pma). Teritoriul Carpaţilor se caracterizează însă prin rapida schimbare a
climatului pe altitudine, astfel încât Tma scade de la 8-10 °C până la -2,5 °C, în timp ce precipitaţiile
cresc de la 500 până la peste 1400 mm. Iau astfel naştere câteva etaje climatice distincte, respectiv un
climat temperat răcoros mai umed, un climat boreal rece şi umed, un climat subalpin precum şi un climat
alpin, ceea ce conduce şi la etajarea vegetaţiei.
Datorită prezenţei Carpaţilor şi a resturilor catenei hercinice (în Dobrogea), substratele întâlnite sunt
extrem de variate. Astfel, în regiunea muntoasă, se întâlnesc roci eruptive, metamorfice şi sedimentare
(flişuri, şisturi cristaline, andezite, calcare), la dealuri şi podişuri apar roci sedimentare (marne, gresii,
argile, pietrişuri), în timp ce la câmpii aluviunile sunt acoperite de loess, formaţii loessoide sau chiar
nisipuri. Această varietate de substrate conduce la apariţia a numeroase tipuri de sol (39 după Sistemul
Român de clasificare a solurilor, 1980), aparţinând la 10 clase, cu însuşiri trofo-hidrice variate, pe care se
întâlnesc şi unităţi de vegetaţie diferite.
În privinţa florei României, aceasta este compusă din 3.063 specii şi 504 subspecii şi varietăţi (Beldie,
1977, 1979, în Ivan, 1979). Speciile noastre sunt în majoritate eurasiatice şi europene (29%), dar situarea
ţării la interferenţa climatelor face să existe şi numeroase elemente orientale, sudice şi occidentale, la care
se adaugă specii nordice şi alpine, ca rezultat al climatelor reci montane.
Aceasta a făcut ca, în decursul timpului, în concordanţă cu evoluţia concepţiilor la scară mondială, să
se realizeze şi în România numeroase sisteme de clasificare a vegetaţiei. Între acestea pot fi amintite
clasificarea lui Enculescu (1924), clasificarea din Monografia geografică (1960), cea din Biogeografia
României (1969) şi cea din Geografia României (1983) (Tab. 13).
Clasificarea cea mai recentă a utilizat drept factor de diferenţiere latitudinea, altitudinea şi tipul de
fitocenoză edificator. Astfel, vegetaţia din regiunile muntoase şi de dealuri a fost separată după
zonalitatea altitudinală în următoarele subunităţi zonale (etaje şi subetaje de vegetaţie) (Fig. 17):
- Etajul alpin (al pajiştilor şi tufărişurilor pitice).
- Etajul subalpin, cu un subetaj al tufărişurilor (în partea superioară) şi unul al rariştilor în cea
inferioară.
- Etajul boreal (al pădurilor de molid), unde se întâlnesc şi alte răşinoase.
- Etajul nemoral (al pădurilor de foioase), unde au fost separate subetajul pădurilor de fag şi
amestecuri de fag şi răşinoase, precum şi subetajul pădurilor de gorun şi de amestecuri cu
gorun.
La câmpie şi podişuri joase, cu altitudini în general sub 300m, a fost definită o zonalitate latitudinală,
care include zone şi subzone de vegetaţie, respectiv (Fig. 17):
- Zona nemorală (a pădurilor de stejari), cu subzona pădurilor de stejari mezofili (stejar
pedunculat) şi subzona pădurilor de stejari submezofili-termofili (cer şi gârniţă).

- 31 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Fig. 17. Harta vegetaţiei din România (după Doniţă, din Ivan, 1979)

- Zona silvostepei, care cuprinde silvostepa cu păduri de stejari mezofili (silvostepa nordică) şi
silvostepa cu păduri de stejari xerotermofili (silvostepa sudică).
- Zona stepei, cu subzona stepei cu graminee şi dicotiledonate, respectiv subzona stepei cu
graminee.
În afara vegetaţiei zonale, în mod natural au existat, pe suprafeţe evident mai mici, şi unităţi azonale
şi intrazonale, determinate de acţiunea unor factori climatici sau mai ales edafici locali. Aşa sunt
asociaţiile de stâncării, grohotişuri, conuri de dejecţie stabilizate, de izvoare şi pâraie de munte, de
mlaştini, vegetaţia luncilor şi a Deltei Dunării, vegetaţia terenurilor salinizate sau nisipoase etc.

3.2. Caracterizarea vegetaţiei naturale (după Ivan, 1979; Doniţă, 1993)


3.2.1. Zonalitatea altitudinală a vegetaţiei
1. Etajul alpin
Aşezare: este reprezentat doar în puţinele masive situate la altitudini de peste 2200m în sudul şi
2000m în nordul ţării (Rodnei, Călimani, Bucegi, Făgăraş, Parâng, Cindrel, Retezat, Godeanu şi Ţarcu).
Climat: foarte rece şi umed (temperatura medie anuală Tma = -2,5-(-0,5) °C, precipitaţiile medii
anuale Pma = 1300-1400mm), cu perioade de vegetaţie scurte, de 1-1,5 luni şi vânturi frecvente şi
puternice.
Soluri: mai frecvent humico-silicatice cu profil scurt (30-40cm), foarte debazeificate, cu material
organic semi-descompus şi cu humus brut.
Vegetaţia: în astfel de condiţii vitrege, s-au adaptat şi se menţin numai plante erbacee de talie mică,
caracteristice pajiştilor scunde (Carex curvula şi Juncus trifidus pe roci acide, Kobresia myosuroides şi
Sesleria coerulans pe cele bazice), la care se adaugă tufărişurile pitice de Salix (herbacea, reticulata,
retusa), Loiseleuria procumbens etc.

- 32 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Tab. 13. Sisteme de clasificare a vegetaţiei zonale din România (din Florescu şi Nicolescu, 1996)

Enculescu (1924) Monografia geografică (1960) Biogeografia României Geografia României (1983)
(1969)
Zona alpină 1. Vegetaţia de munte 1. Vegetaţia munţilor Zonalitatea altitudinală
Vegetaţia alpină şi subalpină Vegetaţia alpină
Subzona alpină superioară Subzona alpină Etajul alpin Etajul alpin
Subzona alpină inferioară Subzona subalpină Etajul subalpin Etajul subalpin
Subetajul tufărişurilor Subetajul tufărişurilor
Subetajul rariştilor Subetajul rariştilor

Zona forestieră Vegetaţia munţilor mijlocii Vegetaţia pădurilor de munte Etajul boreal (al pădurilor de
Subzona răşinoaselor Subzona molidului Etajul nemoral molid)
Subzona amestecurilor de fag Subetajul pădurilor Etajul nemoral (al pădurilor de
şi răşinoase amestecate de fag şi foioase)
Subzona fagului Subzona fagului răşinoase Subetajul pădurilor de fag şi
Subetajul făgetelor amestec de fag şi răşinoase

2. Vegetaţia dealurilor şi 2. Vegetaţia dealurilor şi


podişurilor podişurilor
Subzona fagului Etajul nemoral
Subzona gorunului Subetajul făgetelor Subetajul pădurilor de gorun şi
Fâşia zonală a făgeto- de amestec cu gorun
gorunetelor
Fâşia zonală a gorunetelor

3. Vegetaţia de câmpie 3. Vegetaţia câmpiilor Zonalitatea latitudinală


Vegetaţia zonei forestiere Zona nemorală Zona nemorală (a pădurilor de
Subzona stejarului Subzona stejarului Subzona stejăretelor mezofile stejari)
Subzona pădurilor de stejari
mezofili
Subzona cerului şi gârniţei Subzona cereto-gârniţetelor Subzona pădurilor de stejari
submezofili-termofili
Zona stepei
Subzona silvostepei Vegetaţia silvostepei Zona de silvostepă Zona silvostepei
Silvostepa nordică Subzona silvostepei nordice
(cu stejari mezofili)
Silvostepa sudică Subzona silvostepei sudice (cu
stejari xerotermofili)
Subzona stepei Vegetaţia stepei Zona de stepă Zona stepei
Subzona stepei cu graminee Subzona stepei cu graminee şi
şi dicotiledonate dicotiledonate
Subzona stepei cu graminee Subzona stepei cu graminee

2. Etajul subalpin
Aşezare: mai extins decât etajul alpin, se întâlneşte în masivele montane care depăşesc 1800-1850m
în Carpaţii Meridionali şi 1700-1750m în cei Orientali.
Climat: foarte rece şi umed (Tma = -0,5-2 °C, Pma = 1200mm), cu o perioadă de vegetaţie de cca 2
luni şi vânturi frecvente.
Soluri: în general spodosoluri (podzoluri, brune podzolice) cu grosimi ceva mai mari decât în etajul
alpin, dar şi rendzine pe calcare.
Vegetaţia: zonale sunt tufărişurile de jneapăn (Pinus mugo), cu înălţimi de 0,5-2 m, sub care se
găseşte un strat de subarbuşti format mai ales din afin (Vaccinium myrtillus) şi Bruckenthalia spiculifolia,
precum şi un start de muşchi şi plante erbacee (Soldanella hungarica, Homogyne alpina, Luzula sylvatica,
Oxalis acetosella). În partea inferioară a etajului apar exemplare izolate sau grupe de molid, zâmbru,
larice şi chiar fag (în Carpaţii Meridionali), care formează rariştile subalpine. În unele masive din partea
superioară a etajului se găsesc tufărişuri de smirdar (Rhododendron kotschyi), în timp ce pe văile umede
se întâlnesc tufărişuri de anin verde (Alnus viridis), precum şi asociaţii de ierburi înalte.
Datorită defrişării jnepenişurilor, care se mai găsesc actualmente doar în locuri inaccesibile (versanţii
foarte puternic înclinaţi, grohotişuri), pajiştile cu Festuca airoides s-au extins mult, iar acolo unde şi

- 33 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

acestea au fost alterate din cauza păşunatului intensiv, locul le-a fost luat de cele secundare cu Nardus
stricta.
Datorită faptului că jneapănul a reprezentat dintotdeauna sistemul ecologic de protecţie a debitului
tuturor râurilor mari, care îşi au izvoarele aici, este imperios necesară refacerea covorului vegetal al
etajului.

3. Etajul boreal (al pădurilor de molid)


Aşezare: ocupă munţii înalţi între 1450-1850 m în sud, 1300-1750 m în nord. Are o suprafaţă de cca
900.000 ha şi partea principală a arealului se găseşte în Carpaţii Orientali unde ocupă un teritoriu de cca
200 km lungime şi 30-50 km lăţime. În Meridionali arealul este fragmentat, sub forma unor benzi nu prea
late situate între etajul subalpin şi cel al făgetelor, O insulă importantă de păduri de molid se găseşte în
Munţii Apuseni.
Climat: relativ rece şi umed (Tma = 2-4 °C, Pma = 1000-1200 mm)
Soluri: în general spodosoluri (podzoluri feriiluviale), andosoluri pe roci eruptive, rendzine pe
calcare.
Vegetaţia: este dominată de pădurile de molid (la care se adaugă exemplare puţine de scoruş), care au
o productivitate anuală de 3-6 t//ha. Pe văi apar păduri de anin alb. În Bucegi, Ciucaş, Lotru, Vidolm şi
Ceahlău se întâlnesc păduri pure sau amestecate de larice. Spre limita superioară a molidişurilor apare şi
zâmbrul, iar în Munţii Retezat se întâlneşte şi pinul silvestru. În partea inferioară a etajului apar dispersat
(mai frecvent în depresiunile din Carpaţii Orientali), mlaştini de turbă oligotrofă (tinoave) dominate de
specii ale muşchilor din genul Sphagnum la care se adaugă specii de ericacee (Vaccinium uliginosum,
Empetrum nigrum, Oxycoccus quadripetalus), Drosera rotundifolia şi D. obovata, Betula nana, Salix
bicolor, etc.

4. Etajul nemoral (al pădurilor de foioase)


Aşezare: ocupă munţii mijlocii şi joşi, cu altitudini de la 300 la 1300 (1450 m), precum şi dealurile şi
podişurile înalte (peste 300 m, dar uneori şi sub această altitudine). Este cea mai extinsă unitate zonală din
distribuţia altitudinală a pădurilor de la noi
Climat: variaţia temperaturilor şi precipitaţiilor este destul de mare, iar schimbările de compoziţie
indică existenţa a două climate corespunzând la două subetaje de vegetaţie:
- climatul fagului, mai oceanic (Tma = 4-7,5 °C, Pma = 750-1100 (1200) mm), cu veri răcoroase
şi umede şi ierni nu prea aspre;
- climatul gorunului, suboceanic, mai cald (Tma = 7,5-9 °C, Pma = (550) 650-750 (850) mm), cu
veri calde, suficient de umede şi ierni nu prea aspre.
Soluri: la munte suprafeţe mari ocupă solurile brune acide, brune mezobazice, la dealuri cele brune
argiloiluviale, brune luvice, luvisolurile albice. Pe calcare se găsesc rendzine, pe marne pseudorendzine.
Vegetaţie: în acest etaj altitudinal s-au diferenţiat două subetaje distincte, unul superior al pădurilor
de fag şi de amestec de răşinoase şi fag şi altul inferior al pădurilor de gorun şi de amestec de gorun.
Pădurile amestecate de răşinoase şi fag au o întindere altitudinală ceva mai redusă ca a molidişurilor
în nord şi maximă în Carpaţii Meridionali. Vegetaţia forestieră este predominant constituită din fag, molid
şi brad, care se asociază între ele sau pot constitui arborete pure. Ca specii însoţitoare se întâlnesc ulmul
de munte, paltinul de munte, frasinul, pinul silvestru, mesteacănul, plopul tremurător. Uneori însă (cazul
Munţilor Bucegi), între aceste păduri şi subetajul molidului se întâlneşte o fâşie de făgete pure, adeseori
greu de separat. Pe văi apar păduri de anin alb sub formă de fâşii.
Pădurile amestecate de fag şi răşinoase, destul de dese, sunt, de regulă, lipsite de etajul arbustiv sau
acesta este slab dezvoltat (soc roşu, Lonicera xylosteum, Daphne mezereum), aşa cum este şi cazul
etajului păturii vii.
Pădurile de brad nu formează un areal compact ci apar dispersate în zona munţilor mijlocii şi joşi, la
altitudini cuprinse între 800 şi 1200 m, mai frecvent pe versanţii estici ai Carpaţilor Orientali şi
Meridionali. Brădetele pure şi amestecate cu molidul, fagul, paltinul de munte, ulmul de munte, ocupă cca
50.000 ha.
Făgetele sunt cel mai bine reprezentate în vegetaţia munţilor mijlocii şi se prelungesc în regiunea
dealurilor şi podişurilor. În cadrul acestui subetaj, care ocupă cca 2.000.000 ha, se diferenţiază fâşia
făgetelor de mare altitudine, fâşia făgetelor montane şi fâşia făgetelor de dealuri. Subetajul făgetelor are
răspândirea maximă în vestul şi sudul ţării şi este localizat între limita inferioară a bradului şi limita
superioară a gorunului.

- 34 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Pădurile din subetajul fagului beneficiază de un climat mai blând şi suficient de umed (temperaturi
medii anuale de 8-10 °C şi precipitaţii medii anuale de 600-1000 mm), precum şi de condiţii pedologice
favorabile (soluri brune eumezobazice şi brune acide). Altitudinal se întind între 100 m în Banat (chiar 70
m în Defileul Dunării) şi peste 1400 m (chiar 1500 m în Munţii Banatului), unde formează limita
superioară a pădurii.
Vegetaţia arborescentă din subetajul făgetelor este constituită cu precădere din păduri pure de fag,
dese şi umbroase, în care celelalte etaje de vegetaţie se instalează şi dezvoltă anevoios. Pe lângă fag, în
proporţii evident mai reduse, se întâlnesc şi molidul, bradul, pinul silvestru, pinul negru de Banat,
carpenul, ulmul de munte, teiul, jugastrul şi chiar gorunul sau stejarul.
În cadrul subetajului pădurilor de gorun şi amestec cu gorun au fost diferenţiate trei grupe mari de
păduri: pădurile amestecate de fag şi gorun, pădurile (pure) de gorun şi pădurile amestecate de cvercinee
cu alte foioase (şleauri).
Pădurile amestecate de fag şi gorun apar la contactul cu subetajul pădurilor de fag, la altitudini între
500 şi 700 m. Aici, pe versanţii însoriţi se găsesc gorunete, pe cei umbriţi făgete, iar pe versanţii
intermediari, ca şi în treimea inferioară a celor însoriţi, goruneto-făgete. Vegetaţia pădurilor de fag şi
gorun este completată cu participarea, în proporţii diferite, a celorlalte specii de foioase care însoţesc
frecvent cvercineele şi pot constitui chiar şleauri de deal cu gorun şi fag.
Pădurile de gorun se situează la altitudini mai joase în regiunea de dealuri şi reprezintă o continuare a
pădurilor precedente, în care însă fagul a dispărut. Acestea prezintă o diferenţiere regională pronunţată,
astfel încît în vestul şi sudul ţării apar mai ales gorunete pure, în Transilvania păduri de gorun şi carpen,
iar în Moldova şi Dobrogea gorunete cu tei, carpen, frasin şi alte specii, formând şleaurile de deal. În
părţile mai joase ale acestei formaţiuni apare şi stejarul pedunculat, iar pe solurile mai compacte şi grele
se întâlnesc chiar cerul şi gârniţa. Pe văi apar păduri de anin negru, precum şi zăvoaie de sălcii (S. fragilis,
S. alba) şi plop negru.
În general, în pădurile de gorun, subarboretul (păducel, corn, salbă moale, salbă râioasă) şi pătura
erbacee sunt mult mai bine reprezentate decât în etajele sau subetajele prezentate anterior.
Referitor la şleauri (păduri de cvercinee cu alte foioase), care actualmente mai ocupă în România
doar cca 226.000 ha, se constată ca acestea apar atât în subetajul amintit (şleauri cu gorun), cât şi în
subzonele pădurilor de cvercinee (şleauri cu stejar pedunculat la câmpie sau uneori (Podişul Sucevei)
chiar la dealuri). În subzona pădurilor cu stejari submezofili-termofili se întâlnesc şleauri cu cer, care apar
în general la câmpie, dar urcă (în Dobrogea şi Banat) până în regiunea dealurilor. Sporadic, în zona
silvostepei sudice, apar şleauri cu stejar brumăriu, iar în luncile râurilor se întâlnesc şleaurile de luncă cu
stejar pedunculat.

3.2.2. Zonalitatea latitudinală a pădurilor


În cadrul acesteia, după cum a fost menţionat, s-au diferenţiat zona nemorală, zona silvostepei şi zona
stepei.

1. Zona nemorală (a pădurilor de foioase)


Cuprinde subzona (nordică a) pădurilor de stejari mezofili (stejar pedunculat) şi subzona (sudică a)
pădurilor de stejari submezofili-termofili (cer şi gârniţă). Prima subzonă, care actualmente ocupă cca
200.000 ha, se găseşte pe suprafeţe relativ restrânse în Podişul Sucevei şi în Podişul Transilvaniei, unde
urcă până la 500 m altitudine. Climatul este cald şi relativ umed (Tma = 8 °C, Pma = 550-600 mm), iar
solurile caracteristice sunt cele cernoziomoide cambice sau argiloiluviale (Moldova), respectiv brunele
argiloiluviale şi cernoziomurile cambice în Transilvania.
Aceasta este puternic fărâmiţată şi caracteristice sunt pădurile amestecate (şleaurile de câmpie şi
stejăreto-şleaurile), cu o mare bogăţie de specii arborescente (în general carpen, cireş, jugastru, arţar
tătăresc, dar şi gorun) şi arbustive (alun, păducel, lemn câinesc, salbă moale, salbă râioasă). Stejăretele
pure sunt mai puţin frecvente şi nu depăşesc o treime din întreaga suprafaţa a subzonei. În sudul ţării, pe
soluri mai bogate (Câmpia Vlăsiei), pe lângă speciile amintite apar şi teii, frasinul, ulmul, iar pe soluri
mai grele se întâlnesc cerul şi gârniţa. Productivitatea stejăretelor pure şi amestecate atinge 10 t/an/ha.
Cea mai mare parte din terenurile ocupate în trecut de aceste păduri se foloseşte, în prezent, în agricultură,
la care se adaugă pajiştile secundare de Festuca ripicola şi (sau) F. valesiaca.
Pădurile de stejari submezofili-termofili (păduri de cer şi gârniţă) se localizează cu precădere în
câmpia înaltă şi marginile Piemontului Getic, în Muntenia şi Oltenia, precum şi în câmpia şi piemonturile
vestice. Au prelungiri atât în vegetaţia silvostepei, cât şi în subzona pădurilor de stejari mezofili sau chiar
în gorunete. Altitudinal, pădurile de cer şi gârniţă, care ocupă cca 450.000 ha, apar între 40-50 şi 300-500
- 35 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

m. Climatul este călduros şi relativ uscat (Tma = 9-11 °C, Pma = 550-650 mm), iar solurile sunt grele,
argiloase, compacte, de tipul brunelor roşcate tipice sau luvice, brunelor argiloiluviale şi vertisolurilor.
Dominante sunt fie cerul, pe soluri mai puţin argiloase, fie gârniţa, pe cele mai argiloase, mai frecvent
apărând în asociere. Speciile arborescente, care apar însă în proporţie redusă, sunt jugastrul, arţarul
tătăresc, părul, mărul pădureţ, uneori mojdreanul. Arbuştii sunt destul de numeroşi şi constau din păducel,
lemn câinesc, dârmox, corn, sânger etc, în timp ce pătura erbacee este bogată în specii de graminee şi
dicotiledonate (Carex sp., Glechoma hirsuta, Veronica officinalis, Lychnis coronaria, Potentilla
micrantha). Cele mai multe păduri de cer şi gârniţă au fost defrişate pentru terenuri agricole, puţinele
pajişti secundare existente fiind dominate de Poa pratensis în asociere cu specii de trifoi (T. repens, T.
pratense, T. montanum), sau de Festuca ripicola, ca în vestul ţării.

2. Zona silvostepei (antestepei, stepei cu păduri)


Aceasta este o zonă de tranziţie şi are o vegetaţie compusă atât din păduri, rarişti, tufărişuri, cât şi din
pajişti stepice. În România s-au diferenţiat două subzone, a silvostepei nordice, cu păduri de stejari
mezofili şi a silvostepei sudice, cu păduri de stejari xerofili-termofili.
Aşezare: ocupă câmpiile şi podişurile joase periferice ale ţării: Câmpia Moldovei, Podişul Bârldului,
Câmpia Română, nordul şi sudul Podişului Dobrogei, Câmpia de Vest. Altitudinile variază între 25-150m
în câmpii şi 50-250m în podişuri.
Climat: relativ cald şi uscat în silvostepa nordică (Tma = 8-9 °C, Pma = 450-550mm), cald şi uscat în
sud şi vest (Tma = 10-11 °C, Pma = 450-550mm, 500-600mm în vest), cu perioade de secetă de 1-2 luni
şi perioade uscate mai lungi.
Soluri: în majoritate cernoziomuri cambice sau argiloiluviale, rendzine în Dobrogea. În lunci soluri
aluviale, pe nisipuri psamosoluri, local soluri saline (soloneţuri sau solodii).
Vegetaţie:
- în silvostepa nordică: păduri şi rarişti de stejar pedunculat (cu jugastru, arţar tătăresc, ulm, păr,
măr pădureţ, dar şi arbuşti: porumbar, lemn câinesc, sânger, spinul cerbului), pe substrate mai
uşoare, în alternanţă cu pajişti de stepă pe soluri mai grele. În luncile mici vegetaţie halofilă pe
solurile salinizate, în luncile mari păduri de luncă cu plop, salcie, stejar pedunculat.
- în silvostepa sudică: păduri şi rarişti de stejar brumăriu cu jugastru, arţar tătăresc, ulm, păr
pădureţ. Local (pe versanţi puternic însoriţi, cu soluri rendzinice), apare şi stejarul pufos alături
de mojdrean, jugastru, ulm, păr pădureţ (cărpiniţă şi Pirus elaeagrifolia în Dobrogea, unde apar
şleauri de silvostepă), ambele tipuri de asociaţii alternând cu pajişti de stepă. În luncile mari ale
râurilor păduri de plopi, salcie, stejar pedunculat (sau stejar brumăriu), local vegetaţie halofilă pe
soluri salinizate. Pe nisipurile de pe terasele Dunării, Vedei, Ialomiţei, Buzăului, Bârladului -
vegetaţie psamofilă caracteristică (Stipa sp., Festuca sp., Centaurea sp., Artemisia sp.), la care se
adaugă în depresiunile dintre dune fâşii inguste de păduri sau rarişti de stejar pedunculat în nord-
vest, respectiv stejar brumăriu în sud.
Pădurile (doar cca 80.000 ha) sunt poienite, cu golurile din ce în ce mai mari pe măsură ce clima este
mai uscată, iar arborii depăşesc rar 10-12 m, au trunchiurile sinuoase, crăci groase şi strâmbe, uneori
parţial uscate.
Pajiştile xerofile sunt alcătuite din colilii (Stipa sp.), păiuşuri (Festuca sp.), Phleum phleoides, Poa
bulbosa, Carex humilis, precum şi multe dicotiledonate.
În prezent, silvostepa este în cea mai mare parte lipsită de vegetaţie naturală, fiind folosită agricol.

3. Zona stepei (stepa propriu-zisă, stepa fără păduri)


Aşezare: în sud-estul ţării, respectiv Câmpia Covurluiului, estul Câmpiei Române (Bărăgan) şi
Podişul Dobrogei.
Climat: cald şi uscat (Tma = 10-11 °C, Pma = 350-450mm), cu perioade de secetă de 2-3 luni şi
perioade uscate mai lungi.
Soluri: în majoritate de tip cernoziom, iar pe lângă Dunăre soluri bălane de stepă. Soluri saline (în
special solonceacuri), în depresiunile din jurul lacurilor sărate, precum şi psamosoluri.
Vegetaţie: se presupune existenţa a două subzone, a (1) stepei cu graminee şi dicotiledonate, respectiv
a (2) stepei cu graminee, de climă mai uscată. În primul caz, vegetaţia include specii de graminee gen
Stipa, Festuca, Poa, precum şi dicotiledonate (Medicago sp., Thymus sp., Centaurea sp., Campanula sp.,
Salvia sp., Gallium sp.). Stepa cu graminee este dominată de Agropyron cristatum, însoţită de Stipa sp.
(lessingiana, capillata), Festuca valesiaca şi, rareori, de specii de dicotiledonate (Medicago sp., Thymus
sp., Centaurea sp, Astragalus sp.).

- 36 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Vegetaţia halofilă din Câmpia Română este constituită din specii tipice de sărături (Salicornia sp.,
Sueda sp. Aster sp., Atriplex sp.).
Vegetaţia Deltei Dunării
Delta Dunării se încadrează teritorial şi climatic în zona de stepă (Tma = 11 °C, Pma = 350 mm), dar
are o vegetaţie cu totul diferită de cea a stepei datorită existenţei aproape de suprafaţă a pânzei freatice,
precum şi a numeroase lacuri, canale, braţe. Datorită diferenţelor de substrat, de climă şi de vegetaţie,
delta se împarte în delta fluvială şi delta fluvio-maritimă.
În cadrul deltei fluviale, suprafeţele cele mai întinse sunt acoperite de stufărişuri (peste 60% din
suprafaţa deltei), dominate de stuf (Phragmites australis), pe alocuri de papură (Typha latifolia, T.
angustifolia) sau pipirig (Scirpus lacustris). Pe grindurile joase şi înguste care mărginesc braţele Dunării
apar sălcete de S. alba, S. fragilis şi S. triandra, respectiv tufărişuri de cătină roşie.
Delta fluvio-maritimă, care ocupă cca 1/3 din suprafaţa deltei, se caracterizează prin prezenţa
grindurilor de nisip maritime (Letea, Caraorman, Sf. Gheorghe, Sărăturile etc), formate sub acţiunea
combinată a mării şi a vânturilor dominante. Pe aceste grinduri apar fâşii de pădure de salcie, în timp ce în
depresiunile dintre dunele de nisip ("hasmac"), cu apa freatică la mică adâncime sau chiar la suprafaţă, se
întâlnesc fâşii de pădure sau rarişti de frasin (F. angustifolia, F. pallisae) şi plopi (alb, tremurător, P.
canescens), uneori şi anin negru spre fundul depresiunilor, precum şi de stejar brumăriu sau pedunculat
spre marginile acestora. Se mai întâlnesc şi jugastru, arţar tătăresc, păr pădureţ, măr pădureţ, ulm, precum
şi arbuşti (dracilă, sânger, călin, porumbar, paţachină). Specifică Deltei Dunării este prezenţa lianei
mediteraneene Periploca graeca, alături de care se întâlnesc viţa sălbatică, curpenul, hameiul.

- 37 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

PARTEA A II-A CLASIFICAREA ASOCIAŢIILOR VEGETALE


CAPITOLUL 4. FITOSOCIOLOGIE

4.1. Aspecte generale


Este cunoscut faptul că materia vie, organizată în specii de organisme, are ca însuşire fundamentală
înmulţirea, adică formarea de urmaşi, de regulă mai mulţi decât părinţii. Aceştia se propagă în spaţiu
(diseminează), adesea la distanţe mari, şi odată ajunşi în medii prielnice, încep să se dezvolte. Suprafaţa
uscatului fiind limitată, procesul de migrare a condus la ocuparea de către plante şi animale a tuturor
habitatelor posibile şi a creat o puternică presiune de concurenţă. Datorită acestei presiuni, în fiecare
habitat s-au constituit comunităţi de plante (fitocenoze), formate din mulţimea de plante verzi care
populează un ecosistem şi se caracterizează printr-o anumită structură şi anumite relaţii între ele, cu
mediul abiotic (biotopul) şi cu celelalte organisme din ecosistem (Doniţă, 1993).
Ştiinţa care se ocupă de studiul complex al comunităţilor de plante (fitocenoze) sub raportul
structurii, al relaţiilor complexe dintre acestea şi mediul lor biotic şi abiotic, al funcţiilor fitocenozei în
ecosistem, al clasificării şi sistematizării lor, ca şi al constituirii şi evoluţiei lor în timp, se numeşte
fitosociologie (fitocenologie).

4.2. Concepţii privind caracterul învelişului vegetal


Pentru înţelegerea corectă a fitocenozei ca noţiune este necesar de definit concepţiile actuale privind
caracterul învelişului vegetal, care este considerat a fi discontinuu sau continuu.
În concepţia privind caracterul discontinuu al învelişului vegetal, se consideră că acesta este format
din fitocenoze bine individualizate, care diferă evident prin speciile componente şi proporţia dintre ele,
repetându-se în spaţiul geografic în condiţii favorabile. Discontinuitatea vegetaţiei a fost susţinută încă de
primii cercetători ai acesteia (Humboldt, Lorenz, Grisbach etc.) şi dezvoltată apoi de reprezentanţii de
frunte ai fitocenologiei-fitosociologiei (Braun-Blanquet, Clements, du Rietz, Sukacev), fiind acceptată
actualmente de majoritatea specialiştilor în domeniu.
Opusă acesteia este concepţia care susţine caracterul continuu al învelişului vegetal şi după care nu
există fitocenoze distincte, iar întregul înveliş este format din îmbinări de specii care nu se repetă şi se
dispun în spaţiu, respectiv înlocuiesc una pe alta, potrivit variaţiei, de asemenea continui, a factorilor
ecologici. Concepţia respectivă (individualistică) se fundamentează pe două postulate, al (1)
individualităţii speciilor de plante şi (2) variaţiei continue a factorilor de mediu. Deşi a apărut în urmă cu
multă vreme în spaţiul european (URSS - Ramenskii, 1915, 1924, 1938, în Ivan, 1979,), concepţia
respectivă a fost dezvoltată în SUA după al doilea război mondial (şcoala din Wisconsin - Cotham,
Curtis, McIntosh, Knight, Whittaker, toţi în Ivan, 1979). Deşi specialiştii americani consideră că învelişul
vegetal este continuu, este totuşi posibilă şi în astfel de situaţii o ordonare a vegetaţiei pe baza analizei
gradientale ecologice (fig. 18).

Fig. 18. Ordonarea vegetaţiei după gradienţii de altitudine şi umiditate în Munţii Great Smokey
(după Whittaker, 1956, din Ivan, 1979)
- 38 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Realitatea este că există tipuri de înveliş vegetal (pădurile ecuatoriale, pajiştile mezofile sau xerofile),
unde cu greu se individualizează fitocenoze, după cum există şi tipuri de înveliş vegetal (păduri temperate
sau boreale, pajişti şi tufărişuri arctice şi alpine) în care fitocenozele se diferenţiază bine.
De ce unii cercetători au observat numai aspectele de continuitate iar alţii numai pe cele de
discontinuitate, deşi şi unele şi altele sunt realităţi naturale? În parte, aceasta a depins de tipul de vegetaţie
luat în studiu: cei ce susţin continuitatea au lucrat de regulă cu pajişti sau alte tipuri de vegetaţie bogate în
specii mezofile, în care continuitatea este mai evidentă, în timp ce adepţii discontinuităţii s-au ocupat mai
mult de păduri sau de tipuri de vegetaţie cu compoziţie săracă. În fond, ambele concepţii sunt justificate şi
nu se elimină reciproc ci se completează. Acesta este opinia multora dintre cercetătorii care s-au ocupat
de sistematica vegetaţiei (Whittaker, 1962; Mezing şi Trass, 1963; Soceava, 1965, toţi în Ivan, 1979), care
concep învelişul vegetal ca un complex de continuitate şi discontinuitate, în care predomină însă aspectele
de continuitate.

4.3. Scoala fitosociologică de la Zürich-Montpellier


Concepţia care acceptă discontinuitatea covorului vegetal, recunoscând implicit că există fitocenoze
distincte, care pot fi cercetate ca atare, este preponderentă în Europa.
In cadrul acesteia, în care principala direcţie este a aşa-numitei şcoli de la Zürich-Montpellier (şcoala
franco-elveţiană, direcţia ecologic-floristică, şcoala lui Braun-Blanquet), lor, unitatea fundamentală de
clasificare este asociaţia vegetală, definită ca o comunitate de plante cu compoziţie floristică determinată,
cu condiţii staţionale omogene şi fizionomie omogenă, posedând una sau mai multe specii caracteristice
şi diferenţiale (în Ivan, 1979).
Conceptul de bază al şcolii franco-elveţiene este fidelitatea, adică legătura mai mult sau mai puţin
strânsă a anumitor specii de plante cu unităţi de clasificare determinate. Din acest punct de vedere, Braun-
Blanquet a împărţit speciile în:
1. Fidele (exclusive), legate exclusiv sau aproape exclusiv de o anumită unitate fitosociologică (grad de
fidelitate 5);
2. Elective, prezente de regulă doar într-o unitate fitosociologică, dar putând să apară mai rar, cu ponderi
reduse, şi în alte unităţi (grad de fidelitate 4);
3. Preferante, întâlnite într-o cantitate apreciabilă în mai multe unităţi fitosociologice, dar cu optimul de
dezvoltare într-o anumită unitate (grad de fidelitate 3);
4. Indiferente, prezente în mai multe unităţi fitosociologice, fără a manifesta vreo preferinţă pentru
vreuna dintre ele (grad de fidelitate 2);
5. Străine, cu apariţii rare, întâmplătoare, pătrunse din alte unităţi fitosociologice sau fiind relicte ale
unor unităţi anterioare (grad de fidelitate 1).
Se consideră drept specii caracteristice cele cu grad de fidelitate 5, 4 şi 3, specii însoţitoare cele cu
grad de fidelitate 2 şi specii întâmplătoare cele cu grad de fidelitate 1.
Stabilirea asociaţiilor şi a speciilor caracteristice. Principial, asociaţiile şi speciile caracteristice nu
se pot stabili decât în urma studiului tuturor combinaţiilor de plante distincte într-o regiune întinsă.
Braun-Blanquet (1964) a recomandat ca descrierile să fie făcute în biotopuri omogene, cu combinaţii de
plante nealterate de influenţa omului, înregistrându-se toate speciile şi chiar unităţile intraspecifice.
Descrierile sunt grupate, într-o primă fază, în tabele pe baza asemănării combinaţiei de specii şi prelucrate
în mai multe etape, până se ajunge la separarea asociaţiilor, ţinând seama de prezenţa sau absenţa
anumitor specii în diversele grupe de descrieri.
În tabelul final de asociaţiei, speciile caracteristice ale acesteia se aşează la început; urmează speciile
fidele ale unităţilor de clasificare superioare, apoi speciile însoţitoare. O astfel de ordonare a speciilor
indică şi modul de încadrare a asociaţiei în unităţi de clasificare superioare (de rang mai mare).
Unităţi de clasificare superioare asociaţiei. Acestea sunt în număr de trei:
a. Alianţa, care cuprinde asociaţiile floristic asemănătoare care conţin una sau câteva specii din grupa de
caracteristice pentru alianţă;
b. Ordinul, care cuprinde alianţele floristic asemănătoare, care au specii din grupa de caracteristice a
ordinului;
c. Clasa, care cuprinde ordinele care au specii din grupa celor caracteristice pentru clasă.
De fapt, teoretic, în fiecare asociaţie, pe lângă speciile caracteristice proprii trebuie să fie prezente
specii caracteistice de alianţă, ordin şi clasă, astfel că apartenenţa sistematică a fiecărei asociaţii ar trebui
să fie reflectată prin compoziţia ei floristică.

- 39 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

După Braun-Balnquet mai există încă două unităţi, respectiv (d) grupa de clase şi (e) ciclul de clase.
Prima cuprinde clasele formate din specii vicariante care aparţin la aceleaşi genuri şi familii (pădurile de
stejar şi de fag din Europa, America de Nord şi Asia), iar cea de a doua cuprinde toate clasele care apar
într-o mare regiune floristică (în Europa s-au diferenţiat patru mari cicluri de clase: euro-siberian, arcto-
alpin, mediteranean şi irano-caspic).
Unităţi de clasificare inferioare asociaţiei. Acestea sunt tot în număr de trei: subasociaţia, varianta
şi faciesul.
Subasociaţia cuprinde fitocenozele care diferă într-o anumită măsură de tipul asociaţiei şi în care
lipsesc speciile caracteristice ale asociaţiei. Aceste fitocenoze se deosebesc de cele tipice prin specii
diferenţiale (geografice sau ecologice).
Varianta cuprinde fitocenozele care, deşi nu prezintă specii diferenţiale, diferă totuşi de tip prin
compoziţie sau prin rolul mai mare pe care îl au unele specii.
Faciesul cuprinde fitocenozele care se caracterizează prin predominarea unei anumite specii.
Nomenclatura unităţilor de clasificare. Numele ştiinţific al unităţilor se dă în latineşte şi este
alcătuit din numele a una-două plante mai importante pentru unitatea respectivă, la rădăcina denumirii
celei din urmă adăugându-se un sufix propriu pentru fiecare rang de unitate (tab. 14).

Tab. 14. Formarea numelui unităţilor de clasificare fitosociologice


(după Braun-Blanquet, 1964, din Ivan, 1979)

Rangul unităţii Terminaţia Exemple


Clasa -etea Querco-Fagetea
Ordinul -etalia Fagetalia
Alianţa -ion Carpinion
Asociaţia -etum Carpino-Fagetum
Subasociaţia -etosum Carpino-Fagetum tilietosum
Varianta Fără terminaţie -
Faciesul -osum Carpino-Fagetum asperulosum

Nomenclatura fiecărei unităţi de clasificare, începând cu asociaţia, cuprinde în mod obligatoriu


numele autorului care a descris-o pentru prima dată şi anul în care a fost publicată descrierea. Numele se
dă uneori întreg, dar de regulă prescurtat (ex. Querco-Fagetea Br.-Bl. et Vlieger, 1937), asigurându-se
astfel o bază de referinţă şi de comparare a materialului de cercetare.
Crearea unităţilor de clasificare de diferite ranguri. Aceasta s-a realizat pe bază inductivă, pe
măsură ce s-a adunat tot mai mult material de cercetare. Spre exemplu, Braun-Blanquet a conturat la
început diverse asociaţii. Când s-a adunat un material mai amplu din diverse regiuni, aceste asociaţii s-au
scindat în mai multe unităţi, iar vechile asociaţii au fost ridicate la rang de alianţă. Acelaşi lucru s-a
petrecut la nivel de alianţă şi ordin, sistemul de clasificare dezvoltându-se treptat pe măsură ce a crescut
baza faptică.
De aici rezultă că sistemul şcolii de la Zurich-Montpellier nu este rigid, dinainte stabilit, ci unul
flexibil care se dezvoltă pe măsura sporirii volumului de material de cercetare, permiţând crearea atâtor
unităţi de clasificare cât sunt necesare pentru încadrarea completă a tuturor tipurilor de fitocenoze
cercetate.
Pentru zona temperată a Europei, sistemul de clasificare al şcolii lui Braun-Blanquet a definit 42
clase, dintre care pentru România se pot menţiona câteva:
1. Clasa 11 Epilobietea angustifolii R.Tx et Prsg. 1950 (comunităţi de tăieturi de pădure);
2. Clasa 22 Salicornietea Br.-Bl. Et Tx. 1943 (comunităţi de suculente halofile);
3. Clasa 24 Phragmitetea R.Tx. Et Prsg. 1942 (comunităţi de stuf şi rogozuri);
4. Clasa 27 Salicetea herbaceae Br.-Bl. 1947 (comunităţi de sălcii pitice);
5. Clasa 38 Alnetea glutinosae Br.-Bl. et R.Tx. 1943 (comunităţi de păduri de luncă de anin negru);
6. Clasa 40 Vaccinio-Piceetea Br.-Bl. 1939 (comunităţi de păduri de răşinoase şi tufărişuri acidifile);
7. Clasa 41 Quercetea robori-petraeae Br.-Bl. et R.Tx. 1943 (comunităţi de păduri de foioase acidifile);
8. Clasa 42 Querco-Fagetea Br.-Bl. et Vlieger 1937 (comunităţi de păduri de foioase bazifile).

- 40 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

CAPITOLUL 5. TIPOLOGIA FORESTIERĂ

5.1. Consideraţii generale


Tipologia forestieră se ocupă de clasificarea pădurilor în unităţi sistematice naturale. În funcţie de
obiectul preocupărilor, în cadrul tipologiei forestiere s-au diferenţiat în timp o tipologie a pădurilor şi o
tipologie a staţiunilor, la care s-au adăugat recent tipologia ecosistemelor, a terenurilor degradate, a
formaţiilor torenţiale, a exploatărilor forestiere etc.
Obiectul acestui capitol este, în mod evident, tipologia pădurilor (celelalte tipologii au fost sau vor fi
prezentate la alte cursuri specializate), ramură a silvobiologiei care se ocupă cu identificarea, descrierea
şi clasificarea tipurilor de pădure, după ansamblul însuşirilor naturale esenţiale (Stănescu, în Negulescu
et al., 1973).
Apariţia tipologiei pădurilor se datoreşte silvicultorului rus G.F. Morozov care, începând din 1903, a
pus bazele teoretice ale acestui domeniu. Cu timpul, au apărut diverse curente tipologice în numeroase
ţări ale globului, extinzându-se tot mai mult şi fie păstrându-şi principiile metodologice iniţiale, fie
adaptându-se noilor condiţii în care erau aplicate.
Mişcarea tipologică de la noi a pornit de la principiile şcolii lui Morozov. Iniţiatorul tipologiei în
România a fost ing. Zaharia Przemeţchi care, începând din 1921, în calitate de inspector la fosta Casa
Autonomă a Pădurilor Statului (CAPS), a identificat, descris şi consemnat în procesele-verbale de control
al împăduririlor o serie de tipuri de pădure.
Deşi au existat preocupări reduse şi în perioada interbelică, afirmarea şcolii de tipologie de la noi s-a
realizat după 1948, prin înfiinţarea Laboratorului de Tipologie la Institutul de Cercetări Silvice (1949),
condus la început de ing. Sergiu Paşcovschi, ulterior de dr.ing. Ştefan Purcelean.
Ulterior, cercetările de tipologie forestieră s-au intensificat, adoptându-se două curente tipologice (de
tipologie a pădurilor, respectiv a staţiunilor), fapt care a făcut necesară organizarea unei conferinţe de
unificare a acestor concepţii. Desfăşurată la Bucureşti în anul 1955, această conferinţă, deşi a contribuit la
precizarea principiilor şi metodelor de lucru folosite în tipologia forestieră, nu a rezolvat unificarea
concepţiilor respective (fiecare s-a dezvoltat într-o direcţie distinctă), situaţie valabilă şi în prezent.

5.2. Principiile de bază adoptate în tipologia pădurilor


În România, tipologia pădurilor a fost din primul moment considerată ca o disciplină de fundamentare
ştiinţifică a silviculturii, pusă în slujba producţiei. Astfel, tipologia s-a dezvoltat ca o disciplină de
cunoaştere, sinteză, generalizare şi clasificare a pădurilor în unităţi tipologice, în funcţie de care să se
diferenţieze întregul complex de măsuri silvotehnice (Stănescu, în Negulescu et al., 1973).
Cunoscându-se că pădurea este un fenomen geografic, şi cercetările tipologice au un pronunţat
caracter geografic regional şi se sprijină pe o atentă cartare staţională, care furnizează informaţii
importante pentru definirea unităţilor tipologice, fără însă a se subestima rolul diferenţial edificator al
vegetaţiei în precizarea unităţilor tipologice.
În linii mari, la noi au fost preluate principiile şcolii tipologice de la Sankt-Petersburg a lui Sukacev,
cu unele modificări şi adaptări impuse de particularităţile fondului nostru forestier. În acest sens, în
lucrările de tipologie a pădurilor autohtone au fost adoptate la început (Tipuri de pădure din R.P.R. -
Paşcovschi şi Leandru, 1958) trei unităţi de clasificare:
1. Tipul de pădure, considerat unitatea fundamentală de clasificare tipologică, care reuneşte toate
porţiunile de pădure uniforme după compoziţia speciilor arborescente, după celelalte etaje de
vegetaţie şi faună, după complexul condiţiilor staţionale (climatice, edafice, hidrologice), după
relaţiile dintre plante şi mediu, după procesul de regenerare şi după direcţia succesiunii speciilor
între ele, cerând în consecinţă ca în aceleaşi condiţii economice să se aplice aceleaşi măsuri
silvotehnice. Definiţia de mai sus, stabilită la Moscova în 1950 şi prezentată la noi în lucrarea
publicată în 1958, este greoaie, ceea ce a făcut să fie simplificată până la forma tipul de pădure
reuneşte toate porţiunile de pădure omogene ca vegetaţie şi staţiune, permiţând aplicarea cu aceleaşi
rezultate a aceluiaşi gen de măsuri culturale (Negulescu, 1966).
2. Formaţia forestieră, unitate superioară de clasificare, care reuneşte toate tipurile de pădure
constituite din aceeaşi specie sau din acelaşi amestec de specii (molidişuri, molideto-brădete, brădete,
făgete, goruneto-făgete, gorunete, stejărete, şleauri, plopişuri etc.).
3. Faciesul, unitate inferioară (subunitate) tipului de pădure, caraterizat în special prin variaţia
procentuală sau absenţa speciilor de amestec caracteristice unui anumit tip. Este cazul mai ales în
şleauri, unde se distinge un facies normal (cu gorun sau stejar ca specii de bază, tei, carpen, jugastru,

- 41 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

ulm, frasin etc ca specii de amestec). Dacă însă proporţia speciilor de amestec creşte peste sau scade
sub cea normală, se diferenţiază faciesuri bogate sau sărace în tei, carpen sau chiar în stejar.
Prin lucrarea tipologică publicată în 1968 (Cercetări tipologice de sinteză asupra tipurilor
fundamentale de pădure din România - Purcelean şi Paşcovschi), care a prilejuit trecerea la clasificarea
zecimală a tipurilor de pădure, au mai fost introduse două unităţi de clasificare superioare tipului de
pădure:
4. Grupa de tipuri de pădure, care reuneşte toate tipurile de pădure având, în general, aceeaşi
comunitate de plante indicatoare; uneori, gruparea tipurilor de pădure se face în raport cu alte
caracteristici comune, cum sunt: forma de relief, substratul litologic, tipul de sol, conţinutul de
schelet, drenajul intern etc;
5. Grupa de formaţii forestiere, care reuneşte toate formaţiile forestiere având aceeaşi sau aceleaşi
specii edificatoare (ex. (1) Molidişuri şi tipuri de pădure cu molid; (2) Brădete şi tipuri de pădure cu
brad; (3) Pinete, laricete şi păduri de răşinoase fără molid şi brad; (4) Făgete şi păduri de amestec de
fag cu specii de foioase; (5) Gorunete şi păduri cu gorun; (6) Stejărete de stejar pedunculat şi păduri
cu stejar pedunculat (fără gorun); (7) Cerete, gârniţete, păduri amestecate cu cer şi gârniţă; (8)
Stejărete de stejar brumăriu, cu stejar pufos şi păduri amestecate cu stejar brumăriu şi pufos; (9)
Păduri de plop, salcie, anin şi (0) Păduri din diverse specii de foioase (cărpinete, teişuri, păltinişuri,
frăsinete, ulmete).
Denumirea acestor unităţi de clasificare (10 grupe de formaţii forestiere, 50 formaţii forestiere, 133
grupe de tipuri de pădure şi peste 300 tipuri de pădure) se prezintă în terminologie românească dar, pentru
necesităţi de cooperare ştiinţifică internaţională şi pentru evitarea unor confuzii de traducere, se poate
indica şi denumirea în limba latină. Se utilizează terminologia binară sau ternară, derivată din denumirea
speciilor arborescente şi erbacee caracteristice, la care se pot adăuga şi alte caractere diferenţiale
importante gen nivelul productivităţii arboretului, tipul de floră indicatoare, substratul litologic, forma de
relief etc. Astfel, au fost definite Făgetul normal (montan) cu floră de mull, Făgetul cu floră de mull pe
soluri schelete, Molidişul cu Oxalis acetosella, Gorunetul de platou cu sol greu etc.
Este de remarcat faptul că în natură există o mare variabilitate a tipurilor de pădure şi sub influenţa
modului de gospodărire adoptat cele mai multe dintre tipurile naturale de pădure au fost puternic
modificate, punând probleme dintre cele mai diverse specialiştilor tipologi. Aceasta a făcut ca, în ţara
noastră, pe lângă lucrările care s-au ocupat de tipologia tipurilor naturale de pădure, să fie publicată şi o
sinteză, din păcate puţin utilizată în mod practic, de tipologie a arboretelor artificiale şi derivate
(Cercetări tipologice asupra arboretelor artificiale şi derivate din Republica Socialistă România -
Leandru, 1967). Aceasta tratează tipologia arboretelor derivate cu specii de amestec, provenite din şleauri,
a celor derivate cu specii pioniere (mestecănişuri, aninişuri), precum şi a arboretelor artificiale gen
molidişuri, brădete, pinete de pin silvestru şi pin negru.

Bibliografie

Archibold, O.W., 1995: The ecology of world vegetation. Chapman &Hall, London-Glasgow-Weinheim-New York-
Tokyo-Melbourne-Madras, 510 p.
Arnould, P., Hotyat, M., Simon, L., 1997: Les forêts d'Europe. Edition Nathan, Paris.
Bernatzky, A., 1978: Tree ecology and preservation. Elsevier Scientific Publishing Company, Amsterdam-Oxford-
New York.
Delcourt, P.A., Delcourt, H.R., 1987: Long-term forest dynamics of the temperate zone. A case-study of Late-
Quaternary forests in eastern North America. Springer Verlag, New York-Berlin-Heidelberg-London-Paris-
Tokyo.
Devèze, M., 1965: Histoire des forêts. Presses Universitaires de France, Paris.
Doniţă, N., 1993: Geobotanică. Note de curs. Reprografia Institutului de Construcţii, Bucureşti.
Dragastan, O., Petrescu, J., Olaru, L., 1980: Palinologie cu elemente de geologie. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
Fischesser, B., 1981: Connaître les arbres en 10 leçons. Hachette, Paris.
Ionescu, Al., 1991: Ecologie şi societate. Editura Ceres, Bucureşti.
Ionescu, Al., Săhleanu, V., Bîndiu, C., 1989: Protecţia mediului înconjurător şi educaţia ecologică. Editura Ceres,
Bucureşti.
Ivan, D., 1979: Fitocenologie şi vegetaţia Republicii Socialiste România. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
Köstler, J., 1956: Silviculture. Oliver and Boyd, Edinburgh-London.
Leandru, V., 1967: Cercetări tipologice asupra tipurilor artificiale şi derivate din Republica Socialistă România.
Centrul de documentare tehnică pentru economia forestieră, Bucureşti.
- 42 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Valeriu-Norocel Nicolescu Fitogeografie şi Fitosociologie Curs anul III Silv 2016-2017
___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Negulescu, E.G., Ciumac, Gh., 1959: Silvicultura. Editura Agro-Silvică de Stat, Bucureşti.
Packham, J.R., Harding, D.J.L., Hilton, G.M., Stuttard, R.A., 1992: Functional ecology of woodlands and forests.
Chapman & Hall, London-Glasgow-New York-Tokyo-Melbourne-Madrid.
Paşcovschi, S., Leandru, V., 1958: Tipuri de pădure din Republica Populară Romînă. Editura Agro-Silvică,
Bucureşti.
Paşcovschi, S., 1967: Succesiunea speciilor forestiere. Editura Agro-Silvică, Bucureşti.
Petrescu, J., 1990: Perioadele glaciare ale Pământului. Editura Tehnică, Bucureşti.
Pop, E., 1960: Mlaştinile de turbă din Republica Populară Romînă. Editura Academiei R.P.R.
Pop, E., 1971: Geologie generală. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Purcelean, Şt., Paşcovschi, S., 1968: Cercetări tipologice de sinteză asupra tipurilor fundamentale de pădure din
R.S.R. Centrul de documentare forestieră pentru economia forestieră, Bucureşti.
Rameau, J.C., 1990: Eléments de chorologie appliqués aux espèces forestières. ENGREF, Nancy.
Strahler, A.N., 1973: Geografia fizică. Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Tranquillini, W., 1979: Physiological ecology of the alpine timberline. Springer-Verlag, Berlin-Heidelberg-New
York.
Woodward, F.I., 1987: Climate and plant distribution. Cambridge University Press, Cambridge-London-New York-
New Rochelle-Melbourne-Sydney.

- 43 -