P. 1
Rezumat Teza de Doctorat

Rezumat Teza de Doctorat

|Views: 232|Likes:
Published by floranskis

More info:

Published by: floranskis on May 02, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

08/05/2013

pdf

text

original

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE GEOLOGIE ŞI GEOFIZICĂ CATEDRA DE GEOLOGIE-PALEONTOLOGIE

TEZA DE DOCTORAT
STUDIUL PALEOMICOLOGIC AL DEPOZITELOR MIOCENE DIN BAZINELE VĂILOR TELEAJEN ŞI BUZĂU REZUMAT

Conducător ştiinţific: Prof. Dr. Ovidiu Dragastan

Doctorand: Victor Băcăran

Bucureşti, 2009

V. Băcăran, Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău

CUPRINS
I Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . II Cuvânt înainte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . III Istoricul cercetărilor paleomicologice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . IV Consemnarea geologică a fungilor fosili . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . V Istoricul cercetărilor paleomicologice în România . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . VI Istoricul cercetărilor paleomicologice în bazinele văilor Teleajen şi Buzău . . . . . . . . . . VII Istoricul cercetărilor în micologie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . VIII Metodele de preparae şi studiul palinomorfelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . IX Clasificarea sporilor fosili de ciuperci . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1. Date generale asupra regiunii cercetate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2. Cadrul geologic al regiunii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3. Cadrul geologic al Formaţiunii cu sare de la Slănic – Prahova. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9. Reconstituirea paleomediului miocen . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9.1. Generalităţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9.2. Elemente morfologice folosite în procesul comparării sporilor actuali de ciuperci cu cei fosili . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . 9.3. Spectrul ecologic al sinuziilor de micro- şi macromicete care se aseamănă cu cele descoperite în depozitele miocene cuprinse în bazinele văilor Teleajen şi Buzău. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . a) Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Podu Morii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . b) Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Podu Morii – Calcarele de Jaslo . . . . . . . . . . . . . . . . . . c) Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea Gresiei de Kliwa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . d) Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Doftana . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . e) Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea cu sare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . f) Profilul ecologic al ciupercilor care se aseammănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Şipoţelu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9.4. Reconstituirea paleoclimatului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9.4.1. Evoluţia florei în Cenozoic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9.4.2. Evoluţia climei şi florei ăn Paleogenul Europei Occidentale . . . . . . . . . . . . . . . . 9.4.3. Factorii fizici (temperaturi şi umiditate) în dezvoltarea ciupercilor . . . . . . . . . . . 9.4.4. Procesul de tranzienţă micotică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10. Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10.1. Consideraţii asupra paleoecosistemului miocen . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10.2. Probleme de nomenclatură la sporii, hifele şi corpurile sporifere, descoperite în depozitele miocene în bazinele văilor Teleajen şi Buzău . . . . . . . . . . . 11. Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11.1. Bibliografie – Geologie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11.2. Bibliografie – Paleomicologie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11.3. Bibliografie – Micologie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . II III V VII IX XI XV XVII XIX 1 2 35 37 37 39 40 40 41 41 41 41 41 41 42 42 43 43 240 240 246 249 249 256 260

I

existau genurile de ciuperci cunoscute din micologia actuală. Practica determinării sporilor actuali de ciuperci indică necesitatea cercetării lor în contextul natural al corpurilor sporifere. al descrierilor morfologice şi al efortului de adecvare a nomenclaturii. de încadrare. de clasificare. în majoritatea lor. II . ascelor. s-a procedat la investigarea palinologică a unor formaţiuni miocene ale principalelor aflorimente din regiune. preluat şi însuşit din literatura geologică recentă. rar pe sterigme. niciodată nu vom găsi o identitate morfologică între sporii fosili şi cei actuali de ciuperci. sporoforilor. Această constatare obligă pe palinolog să compare sporii de ciuperci fosili cu cei actuali. dar frecvent în corpuri sporifere. În lucrare s-a abordat şi oferta de informaţie geologică din zone limitrofe perimetrului. cu necesitate. cu implicaţii în evoluţia geologică a bazinului miocen din sudul Carpaţilor Orientali. în scopul elucidării datelor oferite de paleomicologie. Lucrarea de faţă oferă descrierea morfologică a unui număr infim de spori de ciuperci fosile. Informaţia paleomicologică cantitativă din investigarea formaţiunilor s-a dorit a fi urmărită sub diferite aspecte în încercarea de a desprinde tendinţe evolutive ale diferiţilor taxoni. sedimentologic (ciclicităţi. intuim deci cât de ridicat trebuie să fie nivelul de cunoaştere al palinologului angrenat în descifrarea tainelor paleomicologice ale Cainozoicului. Din lumea bogată şi variată a palinomorfelor constatate şi determinate. 200000 de specii de ciuperci (cunoscute fiind cca. unele deschideri din Zona Cutelor Diapire. 100000 specii). Studiile de morfologie comparată pot aduce noi elemente utile palinologului în actul identificării formelor fosile. sau din aflorimente situate la vest sau la est de perimetru. Băcăran. încadraţi într-un sistem de clasificare artificial.V. cu posibilităţi de uz biostratigrafic. Paleopalinologul întâlneşte sporii de ciuperci fosile nu întotdeauna izolaţi. uneori în asce. Respectând în continuare regulile atât de vechi ale principiului actualismului. paleoecologice în lumea plantelor. se pot obţine datele necesare evaluării condiţiilor paleoclimatologice şi paleobiogeografice. s-au selectat pentru studiul de detaliu numai sporii de ciuperci. se poate crea acel fond minim de lucrări de sporologie. cum ar fi oportunitatea investigării forajelor din sarea de la Slănic Prahova. în Cainozoic. O vastă literatură de strictă specialitate a trebuit să fie consultată ca suport al diagnosticului paleomicologic. Cercetările paleomicologice cu mijloace palinologice aduc informaţii din care rezultă că. urmărindu-se evoluţia relaţiei: preevaporitic–evaporitic–postevaporitic. paleomicologia poate oferi ocazia unor noi interpretări filogenetice. bazidiilor etc. ca element în procesul de comparare cu sporii de ciuperci actuale. conidiofori etc. să se apeleze la studierea sporilor omologi actuali în condiţiile naturale ale sursei. S-au detaliat îndeosebi formaţiunile purtătoare de evaporite. Cum asemănările sunt mai mult decât evidente. Pe baza unui cadru stratigrafic şi tectonic. Numai printr-un proces continuu de comparare a sporilor fosili de ciuperci cu cei actuali. Pe glob se presupune că ar exista cca. paleoclimă. organizat astfel încât să creeze un prim fond de date în cercetarea de morfologie comparată în paleomicologie. Numai înarmat cu informaţii de sporologie ale ciupercilor actuale. instrumente de lucru pentru palinologi. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău I. în completarea celor furnizate de celelalte grupuri de plante inferioare şi superioare. Introducere Prezenta lucrare îşi propune studiul paleomicologic al formaţiunilor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău. Lucrarea reprezintă o încercare de prezentare a sporilor fosili în interesul procesului de cunoaştere în geologie. semnificaţii ambientale). Acest avantaj presupune.

Răzvan Givulescu. R.A. Dr. D. Mihai Popa. Zoe Apostolache Stoicescu. − Prof. Dr. Leonid Apostol de la Muzeul de Istorie Naturală “GR. − Dr. − Prof. − Dr.A. G. − Prof. Catedra de Geologie şi Paleontologie. Băcăran. Sheffy – Indiana University. cărora le aduc mulţumirile mele. Nicolae Ţicleanu de la Facultatea de Geologie şi Geofizică. J. Monica Crihan de la Universitatea “Petrol-Gaze”-Ploieşti. cu sediul în Bucureşti (str. cărora le rămân îndatorat şi le prezint mulţumirile mele: − Prof. − Dr. Ovidiu Dragastan din Facultatea de Geologie şi Geofizică. pentru realizarea unor fotografii la microscopul ZEISS din Laboratorul de Palinologie. Ellis – British Mycological Society.G.U. Dr. Nicolae Balteş de la I. J. Un uriaş ajutor mi-au dat îndemnurile şi îndrumările următoarelor personalităţi.U. S. Doubinger – Centre de recherche de sédimentoligie et de géochimie de la surface CNRS (Strasbourg). Dr. şi al şansei ce am avut-o să abordez acest domeniu la îndemnul Dr. Geologic al României.A. Norris de la Geological Survey of Canada. cu care. Calgary. personalităţi cărora le rămân îndatorat şi le prezint sincerele mele omagii. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău II.. Dr. Dr. Munteanu Emilia de la Institutul Geologic al României. Elsik – Exxon . Dr. − Prof. Popescu Gheorghe de la Institutul Geologic al României. − Dr. membru de onoare al Academiei Române. în cea mai mare parte. − Dr. De mare ajutor. Dilcher – Indiana University.P. Pons – Laboratoire de Paléobotanique de la Faculté des Sciences de Paris. Dr.V. M.C. S. din Universitatea Bucureşti. al faptului că am început să lucrez sub îndrumarea Prof. în parte. Dumitru Frunzescu de la Universitatea “Petrol-Gaze” Ploieşti. Marcel Locquin – Laureat de l'Institut. W. Dr. S. Toamnei). Leonid Olaru de la Facultatea de Geologie a Universităţii “Al. Ioana Pană de la Facultatea de Geologie şi Geofizică. Cuza” Iaşi.U. M.M. − Conf. Houston. ANTIPA” şi să mă iniţiez în Palinologie şi. J. − Prof. Taylor – University of Kansas. − Dr. Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. dar. I. Texas.P. − Conf. Calgary. D..Jansonius de la Geological Survey of Canada. sub îndrumarea Dr. − Dr. S. − Dr. Dr. − Dr. Cuvânt înainte Prezenta lucrare de doctorat este rodul pasiunii mele pentru Paleomicologie.A. Câmpina. catedra de Geologie şi Paleontologie a Universităţii din Bucureşti. Dr.P. Theodor Neagu. Thomas N. Dr. Catedra de Geologie şi Paleontologie a Universităţii din Bucureşti. − Prof. să patroneze aceste cercetări. Ellis – Commonwealth Mycological Society.V. înfiinţând laboratorul de palinologie şi să mi se asigure probele palinologice de către Prof. − Prof. Justinian Petrescu de la Facultatea de Geologie. − Dr. − Prof. Claude Sittler – Faculté des Sciences de l'Université de Strasbourg.L. prin persoana Dr. Dr. − Dr. Tot şansa a făcut ca Muzeul de Biologie Umană Ploieşti. m-am aflat în corespondenţă: − Dr. Dr. Aurelia Bărbulescu de la Facultatea de Geologie şi Geofizică. Kalgutkar de la Geological Survey of Canada.C. Mărunţeanu Mariana de la Inst. Liviu Drăgănescu de la Salina Slănic Prahova şi Dr. Huică Ilie de la Universitatea “Petrol-Gaze” Ploieşti. Catedra de Geologie şi Paleontologie a Universităţii din Bucureşti. Dr. Dr. membru al Academiei Române. respectiv în Paleomicologie.B. III . − Prof. cu o contribuţie majoră în abordarea de către mine a domeniului Paleomicologiei au avut-o personalităţile ce au publicat lucrări ştiinţifice esenţiale. Catedra de Geologie şi Paleontologie.. − Prof.U.

Prof. Maria Oprea de la Institutul de Protecţia Plantelor Bucureşti. Eugenia şi Nicolae Cristea. menţionându-i: Dr. Dr. Valeriu Bratu.P. esenţial pentru mine a fost sprijinul moral şi material al apropiaţilor mei: mama.R. Dr.G. Dr. tehnoredactorului Andrei Neagu de la firma S.R. Mihai Popa de la Facultatea de Geologie şi Geofizică. Băcăran. care mi-au oferit. verişoara mea. nepoatele mele: Irina şi Cristina. cu marea disponibilitate pentru bine. Acestora le aduc profundele mele omagii şi mulţumiri. toţi oameni de viţă basarabeană şi bucovineană. Ana Ionescu de la C.C. sora şi cumnatul. IV . Catedra de Geologie şi Paleontologie a Universităţii din Bucureşti. profesorilor Cornel Popescu. Dr. Tatiana Eugenia Şesan de la Facultatea de Biologie a Universităţii din Bucureşti.E. fratele. m-au îndrumat. Multor persoane le mulţumesc pentru ajutorul dat în procurarea microscopului (firma S. cu multă dărnicie. Gheorghe Popescu de la Institutul de Geologie al României.V. fosta directoare a Complexului Muzeal Prahova. a domnului Şerban Ionescu-Homoriceanu şi Conferenţiar Dr. Dr. Zoe Apostolache Stoicescu. Mihai Toma de la Universitatea Agronomică şi de Medicină Veterinară “Ion Ionescu de la Brad” din Iaşi. Dr. lucrări de micologie şi paleomicologie. De-a lungul timpului. cât şi în reproducerea materialului bibliografic de către Adrian Stocheciu. Eugenia Puica Iamandei de la Institutul de Geologie al României. Dr. Titus Brustur de la Institutul de Geologie şi Ecologie Marină. În elaborarea lucrării. din care cauză le mulţumesc cu toată recunoştinţa. OPTOFINA S. Gheorghe Brănoiu de la Universitatea “Petrol-Gaze” – Ploieşti. a domnului Ion Vânt). Maria. Dr. m-am bucurat de bunăvoinţa multor personalităţi. Conf.L.-Bucureşti. Dr. în mod special. Alexandru Manoliu de la Centrul de Cercetări Biologice Iaşi. Prof. Stănilă Iamandei de la Institutul de Geologie al României.L. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Mulţi dintre aceşti micologi şi paleomicologi mi-au trimis lucrări ştiinţifice de mare valoare. Elena Potop şi prietenul meu.C.C. uneori rămânând uluit de bunătatea lor. Constantin Hunciag. Laboratoarele TONNIE S. terminologiei latine şi corecturii. dar. Dr. Gabriela Pigulea şi Constantin Hârlav.

înainte de a deveni o ştiinţă consacrată. V . Kindston & Lang. 2000). Din anii 1840 până către sfârşitul secolului al XIX-lea. 1968). pot fi în aparenţă identici (după Kalgutkar & Jansonius. iar “micologie” s. 1851) ce defineşte ciupercile cu mai multe forme sau stadii sporifere haploide sau diploide (asexuate sau sexuate). au ignorat fungii fosili datorită dificultăţilor de identificare a acestora. Ramanujam & Rao (1978) acuză ideea că sporii fungici nu sunt adecvaţi interpretărilor stratigrafice. însoţite de publicări au putut fi semnalate (Williamson. 2000). 2000). stereotipia grăunciorilor de polen (după Kalgutkar & Jansonius. Mai mult. paleo). 2000). Renault. încă de la 1820 (după Kalgutkar & Jansonius. reprezintă expresia polimorfă a unui singur organism. termenul “paleo” este element de compunere care înseamnă “vechi” (din fr. pertinente. – ramură a botanicii care se ocupă cu studiul ciupercilor (din fr. În “Inconographica” (1902). puţine descoperiri importante. Polimorfismul (Tulasne. 1983. invalidate diferă de lista din “Index nominum genericorum plantarum” (“ING”. Pirozynski & Veresub (1979 a) văd dificultatea interpretării fosilelor fungice descoperite. mai ales după 1970. 1968). dar numele acestora sunt discutabile: nefiind valid publicate (la numele unor genuri nu a fost asigurată diagnoza). 1996). 2000). 1921. Wang. În această mare variabilitate morfologică. tocmai datorită insuficentei cunoaşteri a morfologiei fungilor moderni. Paleomicologia este un domeniu foarte tânăr. Cercetările paleozoologice şi cele paleobotanice nu sunt asociate cu cele micologice. sinonime cu prezenţa mai multor forme de spori. 1922 – din Kalgutkar & Jansonius.V. 1880. 1976 a. astfel că propagulele. Farr. dar. ea o fost cunoscută din date disparate. Compilaţiile lui Meschinelli rămân importante doar din punct de vedere istoric şi nomenclatural (după Tiffney & Barghoorn. din Kalgutkar & Jansonius. prin comparaţie. 2000). dar tratate autonom sunt apreciate ca forma taxon. 2000). mulţi paleobotanişti (Brogniart. astfel că fungii fosili sunt priviţi drept rezultatul contaminărilor. iar sporii fungici dispersaţi ai unei aceleiaşi specii au multă deosebire. Edwards. Lange (1978 c) sesizează variabilitatea şi diversitatea sporilor fungici şi. 1979) (din Kalgutkar & Jansonius. mycologie)(după DEX. nu a văzut utilitatea fungilor. Până în 1950. Piroyznski (1976 a) şi Piroyznski & Veresub (1979 a) au făcut scurte prezentări ale fungilor fosili. spori. 1979. sporangii (după Ainsworth & Sussman. iar Stubblefield & Taylor (1988) pun pe seama asemănării fungilor fosili dificultatea recunoaşterii. Lesquereux. 1878. Etimologic. 2000).f. Băcăran. Pirozynski. 1895) şi în Fungorum Fossilium Omnium (1902) (Answorth & Sussman. spori disperşi etc. iar morfologia variată şi compoziţia acestora ca probleme complicate de interpretare (după Kalgutkar & Jansonius. Meschinelli rezumă cunoaşterea fungilor fosili de la sfârşitul secolului al XIX-lea în volumele 10 şi 11 ale lui Saccardo Syloge Fungorum (1892. din Kalgutkar & Jansonius. 1974. în lucrarea “Paleomycology”. numele publicate. corpuri sporifere. iar Piroyznski (1976 a). semnalând că interesul pentru aceştia a crescut în anii de după 1950. din care cauză a avut reţineri faţă de prezenţa acestora (după Kalgutkar & Jansonius. Leussink & Stafleu. Lange & Smith (1971) constată la polenul fosil dispersat o morfologie relativ uniformă şi o mărime apropiată. evidenţiate populaţional. Heer. 2000). 2000). împreună cu polimorfismul ce generează modificările structurilor morfologice. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău III. Istoricul cercetărilor paleomicologice Paleomicologia se ocupă cu studiul componentelor fungilor fosili: hife. manipulării şi interpretării acestora (după Kalgutkar & Jansonius. pe când indivizii diferitelor specii. 2000). datorită dezvoltării palinologiei sporilor (după Kalgutkar & Jansonius. Schimer şi Ungar) au publicat note privitoare la fungii întâlniţi ca miceliu. Tiffney & Barghoorn (1974). datorită factorilor de mediu sunt doi factori ce produc marea variabilitate a morfologiei sporilor fungici (după Hulea. ca şi mulţi micropaleontologi. Meschinelli a inclus 63 genuri. diferenţiate sexuat sau asexuat. deci polimorfismul controlat genetic.

astfel că se creează o presiune a nomenclaturii. din Kalgutkar & Jansonius. 2000). 2000). oriunde în coloana geologică şi în toate regiunile lumii trebuie să aibă în vedere faptul că numărul fungilor studiaţi exhaustiv este mic şi aceia care au fost studiaţi din perspectiva biologică sunt chiar puţini (după Kalgutkar & Jansonius. 2000). 2000). Băcăran. biostratografie. dar sugerează evoluţia fungilor în Paleozoicul inferior sau chiar în Precambrianul superior (după Kalgutkar & Jansonius.A. şi de către Imperial Oil. la subdivizarea biostratigrafică (există spori caracteristici: Pesavis. 1995. în Cenozoicul inferior al Mackenzie Delta. care reclamă o elucidare în detaliu (din Kalgutkar & Jansonius.şi neomicologii este benefică în cunoaşterea paleomediului. Larga variaţie morfologică poate induce acceptarea mai multor specii. 2000).V. care rar furnizează suficiente informaţii ale numărului lor sau chiar filiaţia filogenetică (după Kalgutkar & Jansonius. Devonianului şi Carboniferului atestă prezenţa tuturor grupurilor majore de fungi în Paleozoic. 2000). Recentele studii asupra fungilor străvechi au implicaţii importante în evoluţie. Elsik (1976 b) şi susţin abundenţa fungilor în Cenozoic. 1988. 2000). Sherwood-Pike (1991) a scris câteva minore comentarii despre valoarea fosilelor.). 2000. 2000). din Kalgutkar & Jansonius. din Kalgutkar & Jansonius. Paleomicologia şi-a adus contribuţia la o înţelegere elevată a plantelor. Pirozynski (1976 c) a întrevăzut în studiul grupurilor şi fragmentelor individuale fosile posibilitatea asigurării unei baze pentru rezolvarea originii şi filogeniei fungilor şi rolul lor în evoluţia vieţii (după Kalgutkar & Jansonius. din Kalgutkar & Jansonius. Fungii permit interpretarea paleomediului cu condiţia să se cunoască înrudirea (afinităţile) acestora cu speciile actuale (după Kalgutkar & Jansonius. Pirozynski (1976 b) a fost preocupat de fragmentele corpurilor sporifere miceliene.U. O cooperare cu micologii familiarizaţi cu fungii fosili. 1978. din care cauză microstratigrafia a fost folosită ca instrument de explorare de către Exxon în Cenozoicul Coastei Golfului. cu paleo. Palinomorfele fungice ajută la determinarea vârstei. cum tot aşa de adevărat este că numărul mic de descoperiri fungice înainte de Cenozoic a limitat lipsa interesului pentru potenţialul lor stratigrafic (după Kalgutkar & Jansonius. 1975a. VI . ca mijloace ale înţelegerii evoluţiei fungilor şi a consemnat date despre fungii flagelaţi şi neflagelaţi. asupra înţelegerii afinităţii cu taxonomii moderni şi interpretarea paleomediului. 2000). 1978. 1989). Recentele sale lucrări asupra Silurianului. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Descrierea nomenclaturală şi taxonomică a sporilor fungici disperşi se poate face pe baza diferenţierii în cadrul unei scări aplicate în studiile populaţionale (după Lange & Smith. Băcăran. Creşterea frecvenţei noilor fungi fosili. astfel de informaţii au crescut rapid (Taylor & White. Tiffney & Barghoorn (1974) observă că descoperirile paleomicologice limitează afirmarea fermă a unei filogenii. animalelor şi mediului geologic şi a relaţiilor lor cu fungii în trecut (după Stubblefield & Taylor. fie a unei singure specii cu mare şi continuă variaţie (după Smith. S. Canada (după Kalgutkar & Jansonius. fără a afecta independenţa taxonomiei (după Pirozynski. 2000). Ctenosporites etc. Gheorghies. Băcăran. 1997). 2000).

se presupune a fi un spor de ascomicete. Butterworth & Williams (1988) şi Playford (1962). Segal şi Baxter descriu Protoascon missouriensis.U. (1969) au descoperit în Devonianul inferior de la Rhynie Chert Apodachlya pyrifera Zopf. totuşi. Băcăran. Apariţia vieţii în Precambrian este indispensabil legată şi de fungi (după Pirozynski. 2000). atribuite subordinelor Gigasporinae şi Glomineae (după Kalgutkar & Jansonius. Schopf. (1994) apreciază fungii descrişi la Rhynie Chert ca morfotipuri diverse de Chytridiomycetes incluse în forma class Palaeomastigomycetes (după Kalgutkar & Jansonius. O veche fosilă descoperită. 1970) din Pensylvanianul mediu este probabil cea mai veche prezenţă de Basidiomycetes în sferele de cărbuni ale florei fosile. 1976 a). 2000). Barghoorn & Tyler. astfel că acestea au fost identificate de timpuriu (după Kalgutkar & Jansonius. 2000). astfel că ultimul a putut publica 4 fotografii ale ciupercii remarcabil conservate. datat din Carbonifer superior. Baxter (1975) a atribuit-o Saprolegniales. Schopf & Barghoorn. diversele grupuri ale regnului Mycota au evoluat în variate condiţii de mediu şi cu diferite ritmuri. 1954. Kidston & Lang (1921) au descris diverse specii de Palaeomyces (spori fungici şi vezicule) la nişte plante din Rhynie Chert. ulterior descrisă sub numele de Chaetosphaerites Felix. 2000). structuri silicefiate asemănătoare filamentelor cu celule ramificate şi aparent septate. Hallbaner & van Warmelo. iniţial atribuit Ascomycetes. (1974) şi Taylor et al. care au fost înlocuiţi în Mezozoic. asemănători Endochaetophora. În timpul geologic. 2000). Batra. Mulţi fungi sau filamente cenocitice asemănătoare algelor au fost descoperiţi până în prezent (după Tyler & Barghoorn. 2000). fungii au o origine polifiletică. Descoperirea miceliului cu “clamp bearing” (ansă) de Palaeancistrus (Dennis. Osborn. pot avea strămoşi în Paleozoic. În 1964. 1976 b. precizează provenienţa: “sfere de cărbune din Formţiunea Cabaniss. 1989. Rămâne. grupul Cherokee. Locquin. 1968. corali au fost semnalate forme endozoice de Palaeachlya (după Duncan. 2000). pe care le numes Gigasporites myriamyces şi Glomites cycestris. solzi de peşte. Halbaner & van Warmelo (1974) au descoperit.A. Haas et al. ca specializare endofită şi exemplu timpuriu de micoparazitism. Lekh R. artropode. S. Taylor et al. Taylor & White (1989) comunică Palaeofibulus ca basidiomycetă pe bază de clamp connection (ansă) şi spori din Triasicul Antarcticii (după Kalgutkar & Jansonius. (1975) au descoperit arbuscule micorizante din simbiozele plantelor Devonianului inferior. Mai târziu. din Kalgutkar & Jansonius. VII . 1982. identificate ca fungi primitivi într-o asociere cu o algă (afinitate cu lichenii). 1984 de Dubova & Jachowicz (1957). Harvey et al. parţial încrustate cu aur. 1969. 1974. Aceşti didymospori (cu septul median gros) sunt incluşi în genul Felixites Elsik. 1966) Propythim şi Ordovicimyces (după Elias. Pirozynski (1976 a) îl compară cu zigosporul de Absidia (Mucorales) (după Locquin.) încadrează arbusculele simbiotice în endomicorize şi le atribuie noului gen Glomites. Exemplarele cu 3 celule par a fi ascospori (după Kalgutkar & Jansonius. 1983). 2000).c. localitatea tip: mina Pioneer Appleton city. faza Desmoinesian ale Pennsylvanianului mediu”. (l. într-un conglomerat aurifer cu thucolit din Precambrianul Africii de Sud. 1982). Mossouri. Remy et al. 2000). 2000). Grupul mare al Ascomycetes a fost statornicit în Cretacic şi a devenit viguros în Cenozoic (după Kalgutkar & Jansonius. 1966) de vârstă Paleozoic inferior (din Kalgutkar & Jansonius. Consemnarea geologică a fungilor fosili După cele mai autorizate ipoteze. 1965. Batra a încredinţat preparatele paleomicologului Marcel V. Pe scoici. 1984) a încercat să rezume cunoştinţele actuale în materie de ciuperci fosile sub forma unui tablou ce nu poate fi considerat încă un arbore de încrengături datorită lipsei unui anumit număr de informaţii. Fungii vechi din Cretacic. Batra et al. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău IV. bun pentru stimularea cercetării în paleomicologie şi respectarea anumitor reguli ale “cladisticii henningienne” (după Locquin.V. Marile grupuri de Eumycota au fost prezente încă din Carboniferul inferior (Stewart. Locquin (1982. În 1850 a fost consemnată ştiinţific o structură saproleginaceae fosilă (după Pirozynski. White & Taylor (1988) au descris Endochetophora antarctica în Triasicul Anctarcticii şi ar reprezenta corespondenţă închisă a corpilor sporiferi ce aparţin de Ascomycetes. descrisă ca Sporonites de Horst (1955). Kalgutkar & Jansonius. Phipps & Taylor (1996) descriu două arbuscule micorizante din Triasic pe rădăcinile de Antarcticycas. din Kalgutkar & Jansonius.

în paralel cu evoluţia rapidă a angiospermelor. parvus şi continuată în Eocen cu P. VIII . 2000). 2000). nu poate fi înlăturat.V. parazite şi epifite. Kalgutkar & Sweet (1988) au descoperit ocurenţa lui Pesavis în Maastrichtian şi au confirmat caracterul stratigrafic al liniei filogenetice începute în Maastrichtian cu P. Pirozynski & Weresub (1979 a) compară lanţul scurt moniliform cu miceliul mucegaiului negru modern. 2000). Băcăran. izbitor de asemănătoare cu teliosporul de Puccinia. Tot ca o presupusă filiaţie a ascomicetelor a fost descrisă de către Wilson (1962) în Permianul superior Reduviasporonites. relativ neschimbaţi până în prezent. astfel împărţite de Clarke (1965) şi Srivastava (1968). datorită rezistenţei la degradarea chimică. 1965. Clarke (1965) şi Singh (1971) au evidenţiat în Cretacic specia Dyadosporites ellipsus Clarke. caracterul algal al acestor fosile (după Kalgutkar & Jansonius. cu afinitate biologică încă nestabilită (după Kalgutkar & Jansonius. Comparaţi cu conidiosporii de Aspergillus. provenită dintr-un afloriment al marnei marine de coastă din Oklahoma. Specia Involutisporonites foraminus Clarke. 1965. conidii elicoidale de Cirrenalia (Involutisporonites). 2000). Penicillium. asemănătoare unei asce moderne ce conţine 8 corpuri asemănătoare ascosporilor şi un îngust canal. respectiv Ophiocapnocoma din Matecapnodiaceae. în totalitate. În Cretacic şi Cenozoic. sporii descrişi evidenţiază şi diferenţe de mărime şi detalii. Sporidesmium (fragmoconidii) sau Xylomyces. similară speciei actuale Cirrenalia. cresc în habitate variate ca saprofite. biologică şi melanizării accentuate. tagluensis (după Kalgutkar & Jansonius. deşi ascomicetele sunt caracterizate prin ascospori şi conidii foarte diverşi. Mai recent. Monilia şi Torula. chlamidospori de Pluricellaesporites. fără a evidenţia modificări morfologice esenţiale. Pirozynski şi Weresub (1979 a) fac un rezumat al reprezentărilor Ascomycetes în timpul Cretacicului: toruloide. dominante în depozitele inferioare şi terminale ale Cretacicului. Totuşi. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Schopf & Barghoorn (1969) au descris o microfosilă bine conservată. reminiscenţă a porului ascal ce conectează cavitatea centrală cu exteriorul. nenumită. ameroconidii denticulate (Lacrimasporonites) şi ascospori didymospori (Dyadosporites). dar şi prin dominanţa lor. ambele lucrări corectate ca fiind Cretacic superior (după Kalgutkar & Jansonius. confirmă prezenţa fungilor elicoidali în Cretacic. capnodiacee.

cu privire specială asupra condiţiilor paleoclimatice” de Gheorghe Pop şi Justinian Petrescu apare un spor din genul Diporicellaesporites Elsik. IX . Oligocen. 3. asteroxyli. evidenţiind corpuri sporifere de diverse tipuri. P. corpuri sporifere şi hife. glyptostrobi . autorii prezintă ciupercile începând cu Devonianul. Pop (1936) semnalează: Sphaerites phragmitis. parazită pe Acer subcampestre. Rhytismites induratus. X. aceştia apărând în puţine lucrări de palinologie. 1889). Ascomycetes: . Depozites picta (pe Acer tricuspidatum . Boemia.Plectascales: Microthyrium. glyptostrobi. P. eocenica. dar nu văd în ciuperci a avea un rol stratigrafic în determinarea de vârste şi niciun rol constructor de depozite. Băcăran. 6. Carbonifer) şi Urophlyctites (pe pinule de Alethopteris. Laurus . Omycetes: Palaeomyces (P. dar cu precizarea dimensiunilor. Observaţii paleomilogice au fost semnalate de paleobotanişti. frunze de graminee şi Depozites pictus. fără descriere. parazită pe leguminoase de tip Cassia. 5. Eocen. Basidiomycetes: Puccinites (pe Eucaliptus . Anglia). fagi Pop. parazită pe Pterocarya. Deuteromycetes (Fungi Imperfecti): Clasterosporites eocenicus (pe Equisetum .Cenomanian. la 1. S. parazită pe M. Fomes Oligocen. Dintre Plectascales . . X.Pannonian F. Anglia). leguminosarum Pop. zamites (Triasic). R. parazită pe Cunninghamia şi M. Rhynie. Miocen).Microthyriaceae se evidenţiază: Microthyriacites cunninghamiae Givulescu. În Pliocenul de la Borsec. Sicilia). Cluj. 1971. Pliocen. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău V. pe lângă grăunciorii de polen şi alte palinomorfe. Perisporiacites (EocenMiocen).Oligocen). Phycomycetes (Liasic. 4./G. Cercospora coriococcum pe Dewlaquea concava şi Hedera primordialis . La Borsec au fost menţionate puţine basidiomicete şi deuteromicete prin Puccinites minutus Pop. În lucrarea “Plante fosile” (1981).Miocen la Oeningen). Valea Becaş. Materialul prezentat de Petrescu şi Dragastan (1981) are valoarea unui index şi păstrează informaţiile pentru viitoarele cercetări ale paleofiloplanului. Istoricul cercetărilor paleomicologice în România Paleomicologia în România este o ştiinţă foarte tânără şi nu are un istoric viguros. Phragmothyrium (P. parazită pe Acer.Cenomanian.majus. astfel că. Scoţia. Xylomites (pe Lepidodendron. Carbonifer). Pop (1936) semnalează în flora pliocenă de la Borsec urme fosilizate ale atacului unor ciuperci. În “Cercetări palinologice asupra Eocenului de la Morlaca-Huedin.Perisporales: Uncinulites baccarini (Miocen. Franţa). Phycomycetes: fără urme fosile. Astfel. Badenian.V. De asemenea. parazită pe tulpini. S. Petrescu & Dragastan (1981) semnalează existenţa ciupercii Aecidium rhamnitertiariae. Bazinul Petroşani (Staub. parazită pe frunze de Castanea. de la Sărmăşag. pterocaryae Pop. Zygomycetes: Mucorites cambrensis (Carbonifer-Permian. S. Petrescu & Dragastan (1981) fac o sinteză a cercetărilor paleomicologice. în care probele sunt prelucrate după o tehnologie specială. Oochytridium (pe Lepidodendron. 7. Astfel. într-o clasificare după structura corpului vegetativ şi modul de reproducere.Eocen). parazită pe Populus şi Magnolia. 2. în preparatele microscopice se află şi sporii de ciuperci. varius (pe Populus mutabilis. S. Palinologii au semnalat prezenţa sporilor de ciuperci destul de timid. annulifer. Devonian. etichetat drept “fungi”. R. Aceste câteva exemple de abordare paleomicologică nu se referă la domeniul palinologic. 1968. Archimycetes sunt prezentate genurile fosile: Olpidiopsis (Carbonifer). Pythiites disodilus şi Peronosporites miocaenicus. parazită pe frunze de Phragmites. leguminosarum Pop şi Xylomites sp. gracilis. Carbonifer-Permian). castaneae Pop. Miocen).

Ţiganului (Maastrichtian). (pl. (pl. 2). Ţiganului (Maastrichtian superior) din Roşia Montană (Cârnic. Mollisia aquosa (Berk. Techereu . 120. 17). fig. fig. 15. dar cu precizarea dimensiunilor.Levuri sporogene. Raj & Kendrick (pl. 6).Almaşu Mare (Maastrichtian): Levuri asporogene La Techereu . 5. 3). fig. Ascomycetes 1. 4). fără a fi descris.V. 120. (pl.V. etichetat drept “spor de ciuperci”. fig. 18). semnalează palinomorfe fungice din Gurasada . fig. 7. 120. X . 1821 (pl. 2. 4). 4. 120.Almaşu Mare (Maastrichtian superior): . 3. Băcăran. 16. Coelomycetes Myxocyclus polycistis (Berk.) Rehm (pl. Lucia Trăistaru (2001) “Identificarea asociaţiei cu Deflandrea spinulosa în zona Stârmini.Almaşu Mare (Maastrichtian superior): Deuteromycotina.V. La Gurasada . fig. 4). Pseudovalsa umbonata (Tul. “Studiul lemnelor fosile din depozitele Cretacic-Paleocene (?) din România”. În lucrarea palobotanistei Eugenia Puica Imandei (2004). Berlesiella nigerrina (Bloxam ex Currey) Sacc. 120. teză de doctorat. după cum urmează: Regnul Fungi Ascomycotina . fig. 3. & Br. fig. 8. Hyphomycetes Chalara ovoidea Nag. 120.Discomycetes 1. La Gurasada . Pleospora cytisii Fuckel (pl. Hysterographium mori (Schw. fig. & Br. Ascotremella faginea (Peck) Scaver (pl. Maastrichtian superior).) Phill (pl.) Sacc. 120.) Sacc.) Bond (pl. 120.Basidiomycotina . Levuri asporogene (după Petrescu & Dragastan. 1981). Bucureşti. 2. Ţiganului (Maastrichtian superior) şi Techereu .V. fig. 1). 11). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău În lucrarea palinologilor Ana Ionescu. 120. Catinella olivacea (Batsch. Pânza de Tarcău” este semnalat un spor din genul Alternaria 1817 ex Fries.

1994. a fost elaborat articolul: Băcăran. Cu materialul provenit din Formaţiunea de Doftana. 1997. Este o primă încercare de stabilire a paleomediului miocen prin compararea genurilor fosile de ciuperci cu cele actuale. Frunzescu Dumitru de la Universitatea “Petrol-Gaze” Ploieşti. O a doua încercare de stabilire a paleomediului este articolul: Băcăran. m-am familiarizat în problemele acestui domeniu ştiinţific. Ţicleanu de la Facultatea de Geologie şi Geofizică. “Microspores de champignon dans l'horizon supérieur du grès de Kliwa de l'Eperon de Văleni” s-a făcut sub îndrumarea Dr. înzestrându-l cu un microscop ML4M şi obiecte de inventar anexe. Calcarele de Jaslo (Miocen inferior). neîndoielnic. Justinian Petrescu de la Facultatea de Geologie. Cu ajutorul acestui material a fost elaborat articolul: Victor Băcăran. motiv pentru care îi rămân îndatorat şi îi mulţumesc. “Originea miocenă a unor agenţi patogeni ai plantelor”. Cornel Gheorghieş. N. legată de ucenicia noastră făcută la I. Catedra de Geologie şi Paleontologie a Universităţii din Bucureşti. Liviu Drăgănescu din Formaţiunea cu sare de la Slănic Prahova. dintr-un foraj (F1) ce a interceptat brecia sării cu lentile de sare pe o adâncime totală de 282m. “Studiul stratigrafic şi sedimentologic al evaporitelor miocene dintre valea Buzăului şi valea Teleajenului” (1998). 1995. Prin bunăvoinţa muzeologului Dr. V. În cercul abordării palinologice a fost prins şi actualul Prof. Leonard Olaru de la Facultatea de Geologie.C.. propriu-zise. Cu motivaţie monografică.G. Un al doilea lot de probe palinologice este cel oferit de Dr.V. V. Frunzescu Dumitru mi-a oferit şi capitolul de prezentare geologică a zonei studiate. XI .I.orizontul superior (Burdigalian) şi Formaţiunea cu sare (Badenian) a fost elaborat articolul: Victor Băcăran. pentru lucrarea dânsului şi paleomicologice. Băcăran. în vederea iniţierii unor cercetări palinologice la Muzeul de Biologie Umană Ploieşti.. 1994. cu sediul în actualul Palat al Culturii. Formaţiunea Gresiei de Kliwa . Balteş şi a fost prezentată la Filiala Cluj-Napoca a Academiei Române.. Dr. Băcăran.. Leonid Apostol de la Muzeul de Istorie Naturală “GR. Conducerea Complexului Muzeal Prahova (director Dr. le prezentăm recunoştinţa noastră.. Dr.P. “Microspori de ciuperci oligocene în Calcarele de Jaslo din zona sudică a Carpaţilor Orientali”. Frunzescu.. este. Dr. Cuza” Iaşi şi Prof. Dumitru Frunzescu. N. Ambele analize de prelucrare palinologică le-am efectuat la Muzeul de Biologie Umană Ploieşti. “Studiu comparativ al sporilor de ciuperci din Formaţiunea gipsurilor inferioare a Sinclinalului Slănicului (Miocen inferior) cu sporii de ciuperci actuali”. Catedra de Geologie şi Paleontologie a Universităţii “Al. V. Zoe Apostolache Stoicescu) m-a ajutat în organizarea laboratorului de palinologie la “Casa de târgoveţ – sec. Istoricul cercetărilor paleomicologice în bazinele văilor Teleajen şi Buzău Cercetarea paleomicologică a depozitelor miocene cuprinse în bazinele văilor Teleajen şi Buzău. D. cu anexele aferente (componente ale lucrării mele). a fost abordată problema fiziologiei sporale a germinării la genul Alternaria. Catedra de Geologie şi Paleontologie. “Consideraţii teoretice asupra germinării sporilor ce ciuperci miocene din genul Alternaria”. “Microspori de ciuperci din Formaţiunea cu sare de la Slănic Prahova”. Prof. Dr. Dr. V. În prima parte a anilor '80 am început documentarea în palinologie şi. a prelevat probele ce au fost folosite la analize palinologice. Ulterior. în articolul: Băcăran. care pentru elaborarea tezei de doctorat. Liviu Drăgănescu. Prof. al XVIII-lea-XIX-lea – Hagi Prodan” şi apoi la Muzeul de Biologie Umană Ploieşti. ANTIPA” (decedat) am fost recomandat domnului Dr. Bucureşti în domeniul palinologiei. aducându-ne aminte de încurajările Prof. de vârstă Badenian. Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. pentru prezenta lucrare.P. Balteş Nicolae. cu greutăţile începutului. D. Aici am aflat că aceasta era prima lucrare de paleomicologie din România şi. Lucrarea: Frunzescu. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău VI. Cu ajutorul probelor din Formaţiunea de Podu Morii.

sabotată cu invidie şi nesăbuinţă de conducerea muzeului. deci potrivnică activităţii mele. Pensionat în octombrie 1999. După 1989. din care cauză au şi fost prelucrate. astfel am putut să termin o muncă începută în prima parte a anilor '80. de peste 20 de ani. 5 ani n-am mai putut continua cercetarea ştiinţifică pentru doctorat. Tocmai la finele anului 2004.V. Până în anul 1989. la Muzeul Judeţean de Ştiinţele Naturii Prahova s-a produs o degradare continuă şi gravă a cercetării ştiinţifice. a fost identificat un volum uriaş de polinomorfe de provenienţă fungică. a distrus probele palinologice şi a înstrăinat obiectele de inventar şi substanţele chimice ce-mi aparţineau. din Sinclinalul Cătina-Crivineni. Băcăran. ca mărturie a muncii mele ştiinţifice. judeţul Buzău. Ilie Huică din Formaţiunea de Şipoţelu. care mi-a violat laboratorul cu ranga. timp de cca. din comuna Pătârlagele. cercetate cele mai mult probe. XII . de vârstă Volhinian. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Al treilea lot de probe palinologice mi-a fost oferit de Dr. la Muzeul de Biologie Umană a existat un climat propice cercetării ştiinţifice. ordonată şi disciplinată. am procurat un microscop MC-3 şi mi-am organizat un laborator foto de apartament. Practic. Am întocmit această teză de doctorat. datorită lipsei laboratorului de palinologie şi a microscopului.

della Porta (cca. algele. Emberger. XIII . La botaniştii timpurii a existat tendinţa de a urma mersul sistemului binar din “The Grete Herbal”. de fond şi cu conţinut biologic al ştiinţei botanice. Microscopiştii Christian Huygens (1629-1695). Fungii au fost consideraţi. Ainsworth. Clusius grupează 21 de genuri descrise în “Fungi esculenti” şi 26 din genurile descrise în “Fungi noxi et perniciosi”. Basidiomycetele ar deriva din Ascomycete (după Ainsworth. lucrarea “Rariorum Plantarum Historia” (1601) (după Ainsworth.. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău VII. Penicillium şi Botrytis (după Ainsworth. Van Sterbeeck a fost vizitat de către John Ray (1627-1705). Carolus Clusius îşi va publica. hepaticele. deoarece prin ultima descoperă legăturile naturale dintre ciuperci şi dintre acestea şi restul lumii vegetale. fiziologiei. În elaborarea sistemelor actuale de clasificare a ciupercilor pe baze filogenetice s-a urmărit originea şi evoluţia diferitelor grupuri de ciuperci. toate plantele sunt înpărţite de John Ray în două grupe – plante imperfecte şi perfecte. Istoricul cercetărilor în micologie în relaţia sa cu clasificarea ciupercilor Taxonomia. Băcăran. din anumite Flagellatae. Moreau. Deşi în sistemul de clasificare al lui Ray sunt numeroase erori. are ca obiect descrierea. Mucor. 1965). Gäuman etc.). 1961. În 1663. Actuală este teoria polifiletică (susţinută de Chadefaud. în tiparniţa lui Plantin de la Antwerpen. ca şi . 1965). Evoluţia cunoaşterii în domeniul clasificării ciupercilor Naturalistul roman Plinius a făcut prima clasificare a ciupercilor. ca serii paralele rezultate prin pierderea clorofilei şi adaptarea la viaţa heterotrofă. ferigile. 1995). 1526 (după Ainsworth. În 1672. în mod tradiţional. lichenii. Phycomycetele ar deriva din algele verzi Siphonale (respectiv Heterosiphonale). 1965). în special din cunoaşterea aprofundată a procesului sexual la diferite grupuri de ciuperci (după Mititiuc. Greis. muşchii. la Antwerpen. Sistematica în micologie este indispensabil legată de filogenie. Potrivit teoriei monofiletice se consideră că toate ciupercile pot fi derivate din algele verzi Siphonale şi Flagellatae. care a publicat “Fungorum in Pannonia Observatorum Brevis Historia”. Wettstein. la Antwerpen. Robert Hooke (1635-1703) face primele ilustrări ale fungilor în “Micrographia” (1655). cel care va reuşi să delimiteze şi să dea diagnoze la numeroase grupe naturale de plante. Pentru stabilirea filogeniei ciupercilor se folosesc date care rezultă din studiul morfologiei comparate şi al biologiei ciupercilor. 1535-1615) în lucrarea “Phyto Gnomonica” (1588) a fost primul care a observat sporii de la Agaricaceae şi trufe. Chlorophytae. Din plantele imperfecte fac parte: ciupercile. Către sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea a trăit botanisul Charles l’Escluse (Clusius) (1526-1609). împărţindu-le în două grupuri: Fungi esculenti şi Fungi noxi et perniciosi. Antony Van Leeuwenhoeck (1632-1723) prin activităţile legate de microscopie au pregătit observaţiile de mai târziu în lumea sporilor fungici. În 1675 va apărea o lucrare dedicată Fungilor “Theatrum Fungorum oft het Tooncel de Compernoelien” de Johannes Franciscus von Sterbeeck (1630-1693). 1965). plante. În această lucrare. Marcello Malpighi (1628-1694). trebuie amintit că el foloseşte destul de larg nomenclatura binară (după Botnariuc. pe mai multe căi. În stabilirea filogeniei ciupercilor s-au folosit date rezultate din studiul morfologiei comparate şi al biologiei ciupercilor. Ascomycetele se leagă de algele roşii (Rhodophyta) prin intermediul Laboulbenialelor. istoriei filogenetice şi ecologiei acesteia. Sistematica ciupercilor s-a definitivat mult mai târziu decât sistematica plantelor superioare. Clasificarea ciupercilor depinde de aprecierea naturii organismului ce se clasifică după cunoaşterea morfologiei. se publică “Codul lui Clusius” de către Adriaan David. una din ramurile principale. G. în “Anatome Plantarum” (1679).. 1974). Astfel. Rhodophytae. care afirmă că diferitele grupuri de ciuperci sunt cu totul independente unul de altul şi sunt considerate ca provenind. deşi vechii botanişti şi zoologi îi plasau în regnul animal. clasificarea şi sistematizarea taxonilor (unităţilor sistematice) (după Vaczy. 1965). bazându-se temeinic pe clasificarea naturală. polipii şi spongierii (!). a descris forme noi referitoare la Rhizopus. Taxonomia este esenţială în toate ramurile biologiei.V.

genurile sunt aranjate după metoda lu J. care avea să cuprindă 13 volume. Osterreich und der Schweiz”.. Voronin s-a ocupat de morfologia şi fiziologia ciupercilor inferioare Archimycetes şi de ciupercile din genul Monilia (după Mititiuc. sunt Mucor. 1965). Aspergillus.H. În “Morphological und Biologie der Pilze Flechten und Myxomyceten” (1866). a sistematizat genurile şi speciile de fungi (cu o descriere în limba latină). 1965).D. Oudeman (1825-1906) în “Enumeratio Systematica Fungorum” 5 volume (1919-1924). Ca deosebită inovaţie semnalăm introducerea sistemului “spore groups” – cod pentru clasificarea şi remedierea multor ascomicete şi fungi imperfecţi (după Ainsworth. la plante şi animale. scrisă în latină.J. Din cele 1900 plante (1400 plante observate pentru prima dată). De Bary dovedeşte că ruginile şi tăciunii de la plante se datoresc unor ciuperci parazite. fungii denumiţi “Fungus ramosus niger compressus parvus apicibus albidus”. se numesc Xylaria hypoxylon. Astfel. în care a excelat German-Heinrich Anton De Bary (1831-1888). Printre noile genuri descrise. şi “Systema Mycologicum” (1821-1832). 1965). În lucrarea “Die Broud Pilze” (1853).A. a clasificat fungii printre Vermes (viermi) în genul său Chaos. a notat seria de 4 a bazidiosporilor. El a observat germenii (sporii) din toate grupele de fungi. După apariţia “Originii speciilor” (1859). evoluţia fiind acceptată şi în sistemul clasificării plantelor. Primul elaborează un index al plantelor gazdă a ciupercilor parazite (şi unele saprofite). saprofite şi parazite (după Ainsworth. XIV . 1965). Stemonitis. ca supliment la “silloge”. El a mai făcut cercetări asupra morfologiei şi biologiei ciupercii Phytophthora infestans De Bary (după Ainsworth. 900 sunt fungi. De Bary a reconstruit clasificarea fungilor. Se recunoaşte la Fries specializarea în Agaricaceae. de E. profesor de botanică la Padua. Micheli a descris experimentele de cultivare a fungilor prin sporii de Mucor. Tournefort. Fries (1704-1748). C. a rezolvat problema sinonimiilor. Syndow (1825-1925) în “Thesaurus Litteraturae Mycologicae et Lichenologicae” 5 volume (1809-1918) aduc importante contribuţii ştiinţei micologice. Aspergillus şi Botrytis (după Ainsworth. Clavaria. 1995). 1965). Deşi Persoon a folosit mai puţin microscopul. constituită din 108 xilogravuri. în “Methodus Fungorum exhibens genera. J. A. denumită “Kryptogamen Flora von Detschland. a fost primul care a descris ascele şi ascosporii la licheni. a divizat 11 genuri recunoscute în două grupuri în funcţie de expunerea sau includerea suprafeţei de sporulare. numite şi ilustrate foarte frumos. Persoon (1761-1836). desăşurat pe etape până la Codul Internaţional: “Synopsis Methodica Fungorum” (1801). A fost primul care a descris cistidia şi funcţia sa de proiectare. a devenit prioritar punctul de vedere filogenetic. G. Carl von Linné (Linnaeus) (1707-1778). A folosit termenii clasici în noul sens al terminologiei genurilor pentru Fungi (Agaricus. Aici a luat multe decizii taxonomice. În Rusia. asociaţia Mucor. Polyporus. Boletus şi Agaricus sunt consideraţi într-un grup. P. În “Nova Genera Plantarum” (1729). Băcăran.P. Lindau (1866-1923) şi P. de C. a propus noi nume de taxoni.M. compilând. Lycoperdon în altul. enumerate în “Nova Genera Plantarum”. apropiind-o de modelul modern şi a delimitat şi denumit Phycomycetes. Separarea genului Elvela (Helvella) de Peziza nu a avut succes deoarece clasificarea fungilor a fost dependentă de cunoaşterea detaliilor structurilor microscopice (după Ainsworth. Micologia a beneficiat de introducerea de către Linné a nomenclaturii binare. “Sylloge Fungorum Omnium hucusque cognitorum” (1882-1925). ne-a rămas de la el acurateţea descrierii multor ciuperci microscopice. Clathrus şi Geastrum. Într-o monumentală lucrare de compilaţie (25 volume). profesor de botanică la Halle şi mai târziu la Strasbourg.V. Boletus). species et varietates” (1753). Două mari lucrări sunt hotărâtoare în demararea unui proces nomenclatural. Pietro Antonio Micheli (1679-1737) a fundamentat câteva din marile subdiviziuni ale micologiei actuale. Gleditsch (1714-1786). 1965). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Tournefort (1656-1708) a făcut prima clasificare a ciupercilor pe baza caracterelor macroscopice. la John Ray. Botrytis. după post-Linnaean-ul Greville. al doilea completează lista literaturii taxonomice micologice până în jur de 1910 (după Ainsworth. În 1884 apare lucrarea lui Rabenhorst L. Saccardo (1845-1920).

Liro în Finlanda. Atanasoff în Bulgaria.. Dangeard. 1964.A. În 1853.C. 1995). 1998).. Aprofundarea cercetărilor în anumite probleme legate de ciuperci duce la apariţia unor lucrări monografice asupra unor grupuri de ciuperci. fără a insista asupra relaţiilor filogenetice dintre clase sau grupuri de ciuperci. O serie de mari micologi a activat în diverse ţări: Eriksonn în Suedia. Tot el. Curvularia. Brânză. care publică o serie de lucrări în reviste de specialitate (după Mititiuc. XV . Claussen. 1995). Ionescu. Harper. 1965). 1979). Aceste sisteme de clasificare au fost folosite de Mititiuc (1995). Drechslera.V. A. Mititiuc. Exerohilum şi alte teleomorfe pe graminee” (1987). M. Săvulescu. cu necesitate. Au mai elaborat lucrări J. 1964.”. Klebahn. Cavaro. Sivanesan “Speciile de Bipolaris. Dezvoltarea Micologiei în România În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea se fac primele semnalări de ciuperci parazite în Transilvania şi Banat. 1995). a unor ordine. sistemul lui Alexopoulos (1966). Mycologia. Fuss. Bubak în Cehoslovacia (după O. sistemul lui Roberti şi Bouthroyd (1972). Naumov s-a ocupat de studiul mucoraceelor. Moreau. Rostrup în Danemarca. Maire. 1967-1979). monografia lu Thom asupra genurilor Penicillium şi Asperigillus. cea despre macromicete a lui Al. 1995). După 1915. ca Mixomycetes şi Actinomycetes. la uredinale a lui C. Apar lucrări de citologie micologică ce aparţin cercetătorilor R. De studiul micoflorei forestiere în ţara noastră s-a ocupat. Kneip. Hedwigia. Deighton “Studii de Cercospora şi alte genuri” (2 volume. Hazslinski. F. Petrak în Germania. monografia lui Salmon asupra Erysiphaceelor (după O.R. Schur. Dangeard. scrisă de C. pentru început. Berlese şi Ferraris în Italia. Ainsworth asupra Ustilaginalelor din Insulele Britanice (1984). Tranzschel a studiat flora uredinalelor în fosta U. 1995.C. N. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Studii privitoare la sexualitatea ciupercilor elaborează Blakeslee. dintre care amintim: Buletin de la société mycologique de France. sistemul lui Ainsworth. monografia lui Gäumann asupra genului Peronospora . Popovici sau despre flora micologică a Moldovei. 1964).S. din care amintim cele efectuate de: M. precum cele privitoare la mixomicete ale lui M. care ţine seama în clasificare numai de caracterele morfologice. Băcăran. Elizabeth. sistemul lui Moreau (1953). Mordue şi G. Săvulescu.S. monografia lui Gutner asupra ustilaginalelor din fosta U. Kursanov în tratatul său “Myhologhia” (1940) se ocupă de morfologia. Constantineanu. Simonkai şi Römer (după Mititiuc.R. sistemul lui Gäumann (1964). (după Mititiuc. Aug. după care ciupercile ar avea origine polifiletică. Spanow şi Sussman (1973) s. Bondarzev şi Jacevski publică “Mykologhiceskaia flora Rossii” şi Determinatorul Phycomycetelor şi al Erysiphaceelor. deci şi de noi. 1996). Mititiuc (1995) consideră că cele mai juduicioase sisteme de clasificare sunt următoarele: “sistemul lui Greis (1943). (după Mititiuc. Sidowia.S. Fuss a publicat cea dintâi contribuţie asupra criptogramelor din Transilvania. (după O. Săvulescu. Kanitz. Fischer în Elveţia. 1996). Sydow. Mititiuc. după care ciupercile derivă din mai multe grupe de flagelate. Astfel cităm lucrarea lui Sidow “Monographia Uredinalelor” (2 volume). Mycotaxon etc. sistemul lui Kursanov (1954). Buller. Arthur în S. Petrescu (după Baicu şi Sesan. după care ciupercile derivă din diferite organisme fungoide. indicând în împrejurimile Sibiului câteva specii de uredinale şi ustilaginale. care în bună parte este bazat pe sistemul lui Gäumann. Fragaso în Spania. Iacobescu şi G. Annales mycologice. derivând din algele albastre (cele sifonale) şi din Mixomycetes. genuri. În perioada sovietică. apar primele lucrări româneşti de micologie. biologia şi sistematica ciupercilor.a. F. Baicu şi Sesan.S. M. familii. Craigie. De la jumătatea secolului XIX-lea până în prezent au apărut numeroase reviste cu profil micologic. Punithalingam “Specii de Ascochyta pe graminee” (2 volume. a publicat o lucrare monografică în care a descris sumar 139 specii de uredinale din Transilvania (după Pârvu. Arens etc. sistemul lui Goidanich (1963-1964). în 1878.U. monografia lui Wallenweber asupra genului Fusarium. Moesz în Ungaria.

Bontea a publicat o lucrare de inventariere a tuturor speciilor de ciuperci descrise de diferiţi cercetători din ţara noastră.A. II. În perioada 1970-1975. Timp de peste 40 de ani. Tot în cadrul I. 1998). Tr. Rayss. Melanconiales etc. morfologic. asupra unor genuri sau familii din Fungii imperfecţi (Septoria. “Ustilaginalele din Republica Populară Română” (I. Sub conducerea prof. Băcăran. 1957) (după Pârvu. valoroşi fitopatologi: T. Diplodia. alături de Tr. Ustilaginalelor. Iaşi. 1998).a. II. Săvulescu.A. Tr. Săvulescu.R. Peronosporaceelor. Săvulescu a început elaborarea exiccatei de ciuperci “Herbarium Mycologicum Romanicum”. Din anul 1929.C. dintre care: 133 publicate de prof. multe dintre ele de mare anvergură ştiinţifică. Numărul speciilor de macromicete şi micromicete cunoscute în ţara noastră este de 8727. 1953). Traian Săvulescu (1889-1963) a creat “Şcoala Fitopatologică Românească”. Săvulescu. Al. 1927) a permis.. Cluj-Napoca. Tr. Erysiphaceelor.m. Ana Hulea. XVI . V. Săvulescu şi colaboratorii săi.V.) (după Pârvu. biologic şi fitopatologic. distribuită la 60 de instituţii ştiinţifice din lumea întreagă (după O. aparţinând numeroşilor specialişti din centrele de învăţământ superior (Bucureşti. Vera Bontea. grupuri mari de ciuperci au fost studiate din punct de vedere sistematic. sub conducerea prof. cele mai multe aparţinând subîncrengăturii Deuteromycotina (după Mititiuc. În anul 1953. Erysiphaceelor etc. precum “Monografia Uredinalelor din Republica Populară Română” (I. 1995).R.d. au lucrat. publicându-se lucrări cu caracter monografic asupra Uredinalelor. numită “Ciuperci parazite şi saprofite din Republica Populară Română”. 1964). S-au făcut studii asupra Peronosporaceelor. studiul ciupercilor parazite. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Înfiinţarea secţiei de fitopatologie în fostul Institut de Cercetări Agronomice al României (I. au apărut peste 150 de lucrări de micologie. Alexandri.C. publicând numeroase lucrări. Alice Săvulescu ş. Între 1930 şi 1951. au apărut 1096 de lucrări. Ascochyta. în special. Craiova).

mai cărbunoase. intră în reacţie mai violent şi este necesar să intervenim cu alcool etilic. se trece direct la tratarea cu hidroxizi. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău VIII. Uneori. după care se trece la operaţiunea de spălare a probelor (de 3 ori. operaţie ce se repetă de 2 ori. operaţie ce se excută sub nişă. “Oxidarea cu HNO3. Se centrifughează cca. până se ajunge la un pH neutru. probele trebuie lăsate cca. După 24 ore. se toarnă cu grijă. se decantează şi se pune lichid greu cu densitatea 2.. puţin câte puţin.. dându-i o culoare brun-închis. HCl. are drept scop eliminarea acizilor humici ce îmbibă materia organică. sau HFl. în special la probele ce provin din roci tinere. prin centrifugare. iar pasta umedă se aruncă. Dezagregarea chimică Peste probele sfărâmate. Din ce rămâne în paharul de centrifugă (cuva). ca şi în cazurile anterioare) până la un pH neutru. care diminuează reacţia. lichidul se varsă într-un vas de reziduuri pentru recuperarea lor. în cazul rocilor argiloase (câte 100 ml pentru fiecare probă). pentru ca. Centrifugarea în lichide grele După ultima decantare se mai lasă în pahar 150 ml lichid. Probele se evidenţiază într-un caiet în ordinea sccesiunii operaţiunii de prelevare. Fiecare probă este înregistrată şi apoi numărul dat se trece pe punga şi pe paharul în care urmează a se face dezagregarea chimică. 48 ore. Operaţia aceasta este deci operaţia de decolorare a materiei organice. obţinându-se. în cazul rocilor calcaroase. Unele probe. astfel ca paharul să fie aproape plin. 1975). până la urmă. Dezagregarea mecanică Sfărâmarea probei se face pe o placă metalică până la dimensiunile de cca. 5 minute. După 2-3 ore se decantează lichidul din pahare şi se reumple cu apă. după care probele se spală de câteva ori. fără a se utiliza un oxidant puternic (după Dragastan et al. Probele se ţin 24 ore cu acidul clorhidric sau 48 ore cu acidul fluorhidric. operaţii ce se execută sub nişă. din nou să se creeze la suprafaţa lichidului o peliculă în care se află microfosilele. respectiv 48 ore. Particulele se pun într-un pahar de plastic pe care se află numărul din registru. până se ajunge la un pH neutru. Se foloseşte hidroxid de sodiu (NaOH) sau potasiu (KOH) în soluţie diluată (5-10%). Evidenţa probelor Pentru început. care apoi se agită şi se pune în paharul din centrifugă. Fracţiunea palinologică separată se colectează cu pipeta şi se trece într-un pahar mic de 50 ml. pe pungile în care se află probele sunt trecute numărul şi denumirea formaţiunii.” (după Dragastan et al. Tratarea cu hidroxizi Este o operaţie obligatorie ce urmează unei oxidări cu un oxidant puternic. ceea ce nu-i permite să fie observată la microscop. Probele cu un conţinut mare în carbonaţi fac efervescenţă. Pentru ca oxidarea să se producă. 1-10 mm. Oxidarea După ultima decantare. preparatul ce se studiază la microscop. adâncimea (în cazul forajelor) şi numele unităţii care solicită analiza palinologică. iar în cazul rocilor argiloase. 1975). XVII . reacţia este exotermă.V. peste probe se toarnă apă. Durata tratării cu hidroxizi este de 15-30 minute la rece sau la cald. Băcăran. proba rămasă în pahar se tratează cu HNO3 în vederea oxidării. Metode de preparare şi studiul palinomorefelor Separarea materiei organice din rocile cercetate presupune o succesiune de etape obligatorii.

conţinutul tubuşorului se încălzeşte în baia de apă şi cu o baghetă de sticlă se iau 1-2 picături ce se pun pe o lamă de sticlă. numai pentru 10 fotografii. În prezentarea fazelor de preparare am avut în vedere. marginile preparatului se curăţă şi se lutează.G.-3 şi ZEISS Axoiscope A1. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Se spală paharul bine şi se umple cu tot ce s-a colectat şi apă. BIOROM. ultimele aparţinând laboratorului Facultăţii de Geologie şi Geodezie a Universităţii din Bucureşti. XVIII . M. după coordonate rectangulare. bromoformul (CHBr3). prin transmisie. iodura de cadmiu (CdI2·2KI). peste care se aplică o lamelă. Cu bagheta se apasă uşor pe lamelă. în principal. Fracţiunea organică colectată se depozitează într-un tubuşor de sticlă. Bucureşti şi literatura clasică în domeniu (după Dragastan et al.. se decantează cu mare grijă fără ca să nu pierdem material vegetal.C. Se centrifughează iar. ZEISS Axiovisin Extended Focus. se reumple paharul cu apă distilată şi iar se centrifughează. Toate aceste microscoape au dat posibilitatea unui studiu sistematic.P. Ca lichide grele se utilizează clorura de zinc (ZnCl2).V. Studiul preparatelor palinologice s-a făcut cu microscoapele ML4-M. practica I.C. Studiul preparatelor palinologice Microscoapele utilizate trebuie să fie binoculare. tetrabrometanul (C2H2Br4). Băcăran. 1975). Montarea preparatorului Pentru a fi lichid. cu platina mobilă care se poate mişca pe cele două axe rectangulare. pentru ca lichidul să ocupe toată suprafaţa acestuia.P. se scoate fiecare pahar. în mediu fixator de gelatină-glicerină. iar după răcire.

XIX . raportul lungime/lăţime al corpului sporului 15:1. spori aperturaţi cu un por sau hilum. spori aperturaţi cu un por sau hilum la capătul proximal sau alternativ la capătul distal sau cu doi pori la fiecare capăt. uneori. inaperturate sau cu un hilum mai mare sau mai mic. Clasificarea sporilor fosili de ciuperci Datorită faptului că în teză m-am folosit. urmând ca aceasta să rămână pentru uzul cercetării (vezi Frunzescu & Băcăran. Amerosporae: Spori unicelulari. Aşa se explică de ce un acelaşi gen apare ca aparţinând la două familii. 1990). Adesea rupt în fragmente şi lipsa terminaţiei proximale sau distale. Sistemul de clasificare în versiunea Saccardo are în vedere. mycelia and fructifications” de Kalgutkar & Jansonius (2000). nu am folosit-o. acesta putând fi o cicatrice sau o proiecţie. dar aceasta este.sau pluricelulari. în unul sau trei planuri contorsionate. Băcăran. în principal. aşa cum este prezentat de autori. filamentoşi. Helicosporae: Spori uni. inaperturaţi sau aperturaţi cu un por sau hilum la capătul aperturat sau doi pori. Prezenta teză foloseşte şi clasificarea propusă de Elsik (1976). la rându-mi. ca o continuarea celei publicate de Elsik (1976). câte unul la fiecare sau lângă capetele proximal sau distal. Scolecosporae: Spori elongaţi. Staurosporae: Spori pluricelulari cu mai mult de un ax sau stelaţi (forma stelată). inaperturaţi sau aperturaţi. 2000). cu un por sau hilum la capătul proximal şi distal. 1979a) şi adoptat de Alexopoulos & Mims (1983). sistemul de clasificare Saccardo. după cum urmează. divizaţi de mai puţine sau mai multe septuri longitudinale transversale sau oblice. Didymosporae: Spori dicelulari. în cazul modernelor Denteromycetes (Fungi Imperfecti).sau pluricelulari cu un ax curb (răsucit în spirală). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău IX. doi sau mai mulţi pori sau aperturi variabile. septare transversală. incompatibilă cu nomenclatura şi taxonomia deja citate (după Kalgutkar & Jansonius. forme variabile. proximal şi distal. pluricelulari cu o septare scalariformă (sau de forma segmentării anelidelor). de lucrarea “Synopsis of fossil fungi spores. Phragmosporae: Spori tri. pentru comparaţii. precizările făcute de Kendrick şi Nag Raj (1979. spori înguşti. unii septaţi transversal. Clasificarea propusă de noi în 1990. Dictyosporae: Spori muriformi. inaperturaţi sau aperturaţi.V. am adoptat.

.

Leordeanul (838 m). La exterior. Vf. Ruptura (734 m). Poiana Braşov (641 m). Berindel . Smeuret (1130 m). Vf. la nord de Păcureţi). Băcăran. cu altitudini ce coboară de la cca. Muchia Stânii (1117m). Ţapului (773 m).Surani. Anticlinalul Istriţa cu vârful Istriţa -. Jumătatea sudică a perimetrului este încadrabilă depozitelor mio-pliocene ale .. Vf. Există concordanţă de relief. Există şi zone depresionare legate de Sinclinale (Sinclinalul Valea Unghiului corelat cu depresiunea Văii Nişcovului) sau Sinclinorii (cuveta Surani . Dealurile cu înălţimi de 500600 m şi pe alocuri. În profilul transversal al văilor. În funcţie de necesităţile de explicitare a informaţiei geologice se fac referiri in extenso atât spre vest. depresiuni pe axe de Anticlinal.Bâscenii de Sus). Valea Curmătura. marcată cartografic de limita cu depozitele flişului paleogen şi cretacic. Cetăţuia (710 m) şi către est. 1000m în nord. cu cote de 547 . Văile adânci ale Teleajenului şi Buzăului creează largi culoare de eroziune cu terase bine păstrate.Pintenului” de Homorâciu este jalonată de: Vf. În vest este drenat de afluenţii pe stânga ai Teleajenului: Telejenel. culmea Priporului (823. ridicările lor axiale ocupând zone depresionare (Copăceni . Sunt frecvente inversiunile de relief. depozitele paleogene alcătuiesc culmile alungite NE . perimetrul de studiu se încadrează în Subcarpaţii de curbură. Măgura . ale . Sinclinale suspendate etc. Relieful variat cuprinde dealuri. de la 541 m în Vf. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 1. muchia Telejenelului. Marginea nordică a perimetrului e jalonată de înălţimi în care aflorează depozite grezoase de vârstă cretacică precum: Vf.sud vest. dezvoltate în jumătatea de nord a perimetrului. depresiunile corespunzând cu Anticlinale.430 m) şi depresiuni Sinclinale (Sinclinalul Nişcovului suprapus culoarului Vintilă Vodă Grabicina . CARACTERIZARE OROHIDROGRAFICĂ Perimetrul studiat este cuprins în aria judeţelor Prahova şi Buzău. Măgura Măneciu (1300. către Valea Prahovei. Inversiunile de relief sunt prezente mai ales în jumătatea sudică a perimetrului. Vf. Vf.1. Pietrii (662m). consecventă direcţiei structurilor geologice. Durducu Mare (588 m). orientarea generală fiind nord est .604. ale Subcarpaţilor Buzăului sunt separate spre nord prin culoarul depresionar Vintilă Vodă . depozitele miocene apar cu caracter de inversiune de relief. DATE GENERALE ASUPRA REGIUNII CERCETATE 1. fiind delimitat la est de Valea Buzăului. Măneciu Pământeni (830 m). la vest de Valea Teleajenului. Sinclinalelor neogene Slănic şi Drajna. Vf. Vf.7 m). iar dealurile identificându-se cu Sinclinale (Salcia. Ciuha Nemţilor (716 m).Sângeru). transversale pe structurile geologice: Teleajenul. Vf.Pintenului” de Văleni are înălţimi ceva mai reduse: Vf. Lapoş (652. Stânei la 454 m în Vf. Plaiul Şerban Vodă (1059. Cricovul. Cetăţuie (631.Grabicina Policiori .Policiori .Monteoru identificat unor culmi mai joase. Vf.Arbănaşi . Teleajenului (811 m). Buzăul. POZIŢIA GEOGRAFICĂ ŞI DELIMITAREA REGIUNII STUDIATE. cu frecvente văi de falie.Nişcov. Din punct de vedere geografic. cu brecia sării în ax (Bădila Lapoş). Râpa Bufnei. Culmea . până la traseul dedus din foraje al liniei pericarpatice.. cât şi către est de Valea Buzăului. Vf. Între Valea Teleajenului şi Valea Chiojdului. Perimetrul studiat este drenat de trei văi principale. pe alocuri marcate de alunecări.Cătunul cu vârfurile Jugureni – 595 m. Zonelor de aflorare a depozitelor paleogene le corespund culmi ce domină zonele de aflorare a depozitelor neogene.zonei cutelor diapire”. le corespund zone depresionare ce se îngustează şi se închid treptat către est. Cătiaşu. şi depresiuni cu altitudini de cca. apar alternanţe de defilee (în dreptul Anticlinalelor) cu lărgiri depresionare (în dreptul Sinclinalelor). Vf. dealuri Anticlinale (Anticlinalul Tătaru ..pintenilor” de Homorâciu şi de Văleni. incluzând aria mediană şi externă mio-pliocenă. Vf. 1980). Relieful zonei miocene dintre Valea Teleajenului şi Valea Lopatnei se prezintă sub forma unor coame cu cădere axială spre sud. mai precis. Anticlinalul Pietroasa . Măciucu Berţii (902 m). Năeni .Slavu. Ţiganului (1080 m). către 400-500 m în sud.Aninoasa). la nord de zona muntoasă.5 m. Vf. 1 .7 m). dealurile Berca .V. La exteriorul Pintenului de Văleni. Numeroase fracturi longitudinale şi transversale complică aspectul de ansamblu creând abrupturi structurale. în Subcarpaţii Prahovei şi Subcarpaţii Buzăului (Roşu. cu afundare către Teleajen. iar la sud de zona de câmpie şi mai exact.SV..Calvini . Culmea .2).Istriţa. ale cărei structuri orientate NE-SV determină forme de relief consecvente. Piscul Monteorului (1347 m). Scafelor (773 m).3 m).5 m). 300m. de 700 m: Culmea Salciei.

Cătiaşu. Principalele localităţi din regiune. Chiojd. Izvoranu. spre sud şi vest. la stabilirea de stratotipuri ale unor formaţiuni devenite clasice în literatura geologică. Pe marginea de nord-vest a perimetrului cercetat. Gura Vitioarei.digitaţiei Gresiei de Tarcău” şi un facies extern. Matiţa. la aspectele petrografice sau sedimentologice ale acestora. Valea Rea. Numărul mare al lucrărilor geologice în care apar referiri directe sau indirecte la regiunea de studiu. PÂNZA DE TARCĂU (= pânza de Skole). Tisăul. la realizarea multor sinteze cu implicaţii asupra geologiei Carpaţilor.STRATIGRAFIC AL REGIUNII 2.. 1. Jumătatea sudică a perimetrului este drenată de afluenţii Cricovului Sărat (Sărăţel. Bâsca Chiojdului (cu afluenţii săi de dreapta: Bâsca fără cale.2. 1948. în regiunea amintită. tectonic al depozitelor miocene. Pietroasa). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Drajna (cu afluentul său Ogretin). Lopatna. caracterizat de Eocenul în facies de Colţi şi Oligocenul în facies bituminos cu gresii de Kliwa ce corespunde . Lapoş) şi de Valea Nişcovului cu afluenţii săi: Valea Unghiului. gips. Haleşul. CADRUL GEOLOGIC . Chiojdeanca. Nişcov). aflorează depozitele cretacice în facies de fliş ale pânzei de Macla. 1984): un facies intern. caracterizat de flişuri grezoase masive (gresiile de Tarcău în Eocen. afectate de falii longitudinale axiale. Formaţiunile paleogen . XIX au condus. Valea Muscelului.pliocene aparţinând flancului intern al avanfosei. CARACTERIZARE GEOLOGICĂ STRUCTURALĂ Teritoriul situat între Valea Teleajenului şi Valea Buzăului se încadrează sectorului sudic al Carpaţilor Orientali din cadrul unităţilor moldavidice externe şi flancului intern cutat al Avanfosei carpatice (Săndulescu. prezentându-se doar lucrările ce au marcat etape în evoluţia cunoaşterii geologice. 1952) este delimitată la interior de fruntea şariajului pânzei de Audia (Valea Buzăului . în cadrul perimetrului. faciesul de Pucioasa cu gresiile de Fusaru în Oligocen) ce corespunde . ce debutează cu Molasa de Doftana (Ştefănescu. Din dorinţa de conciziune s-a preferat redactarea acestui subcapitol sub formă de tabel în care se punctează contribuţia esenţială a fiecărui autor referitoare la cadrul stratigrafic. are dezvoltarea cea mai amplă. Slimnic. Cercetările demarate încă de la începutul sec.Molasa de Sl ă nic (post-tectogeneza stirică nouă: Langhian / Kossovian). Definită ca unitate plurifacială cu mai multe digitaţii (Dumitrescu. Năianca. materiale de construcţii. Zeletin. apar dezvoltate în două faciesuri ce reprezintă continuarea sud-vestică a unor subunităţi structurale bine individualizate în Moldova (Săndulescu. la realizarea unor teorii şi. Bătrâneanca. orientate nord est-sud vest. iar la exterior are un contur festonat. Mărunţeanu. În est este drenat de afluenţii pe dreapta ai Buzăului: Siriu. Versantul sudic al dealului Istriţa este drenat de o serie de pâraie mici ce se pierd în câmpie sau confluează pe dreapta cu Valea Sărata (Budureasa.miocen inferioare. verticale sau înclinate spre nord vest. În aria de maximă afundare axială dintre Valea Teleajenului şi Valea Prahovei. Băcăran. Salcia. Din bazinul Văii Buzăului spre vest. cuvertura post-tectogenetică stirică veche. partea frontală a pânzei de Tarcău este acoperită discordant de depozitele molasice neosarmaţian . de la Valea Slănicului de Buzău. 2. 1980) şi se continuă cu al doilea episod molasic . cu depozite ce se întind de la Paleogen la MioPliocen. În perimetru. Nehoiu. sare gemă. pierzând caracterul de şariaj şi trecând la falii inverse dispuse în releu.Valea Siriului) sau a pânzei de Macla (Valea Siriului spre vest). Tohăneanca. la detalierea aspectelor economice cu finalitate practică. Turburea. 1984). depozitele paleogen-miocen inferioare din partea internă a pânzei de Tarcău alcătuiesc un fascicul de cute convergente şi în afundare spre vest. ca şi obiectivul propus al tezei nu permit întocmirea unui istoric detaliat.1. Greceanca. ISTORICUL CERCETĂRILOR GEOLOGICE Structura geologică variată şi interesantă.V. face ca partea sudică a curburii Carpaţilor Orientali să beneficieze de o mare densitate de lucrări geologice. ca şi drumurile de acces aferente sunt situate pe văile principale şi de la ele pleacă o serie de drumuri comunale şi forestiere.digitaţiei de Tazlău 2 . proprii pânzei de Tarcău. bineînţeles.. ca şi prezenţa zăcămintelor de hidrocarburi.

şi un flanc extern. Dumitrescu. în timp şi spaţiu. mult mai tânără. prezintă un flanc intern cutat.Camena la nord. mediană sau de Pietricica (cu molase conglomeratice în baza celei roşii. Pânza subcarpatică conţine depozite priaboniene (straturi de Bisericani). reprezentând mularea frontului de încălecare a faliei pericarpatice determinat în foraje. la depresiunea care găzduieşte sedimentarea molasică neosarmaţian pliocenă (Săndulescu et. Băcăran. 1970). Aceste formaţiuni apar ca petece de eroziune de sub depozitele flancului intern.s. este determinată din date de foraj.Perchiu şi ale digitaţiei de Pietricica. ca pânză incipientă.. heterocrone şi cu un nivel .Homorâciu . falia Caşin . Între Valea Trotuşului şi Valea Buzăului. Faciesul intern apare dezvoltat în structura intermediară (= pintenul) Smeuret . Depozitele celor trei structuri paleogen . 1982).Bisoca. fiind marcată de îngroşarea accentuată a depozitelor neosarmaţian . sunt prezente formaţiuni ale digitaţiei Măgireşti . limitează la exterior pânza subcarpatică. care la rândul ei este acoperită discordant de cuvertura depozitelor neogene de molasă ce formează umplutura Sinclinalelor de Slănic (la nord) şi Drajna (la sud) (Săndulescu et al.. precum şi acoperirea ei spre vest de Valea Buzăului de molase sarmaţian-pliocene. fruntea pânzei subcarpatice fiind acoperită discordant de molasa neosarmaţian . În accepţiunea lui Săndulescu (1984).pliocene ale cuverturii de platformă.falia Plopeasa. intrapleistocenă. dezvoltat ca o depresiune asimetrică cu marginea internă sprijinită pe elementele cutate ale catenei. Predominarea depozitelor de molasă. AVANFOSA. contemporană deformărilor tectogenezei valahe. cuprinde depozite ale molasei superioare sarmaţian – pliocene. iar de la Valea Buzăului spre vest.Bisoca şi prelungirea ei . îngroşare materializată într-o flexură mai mult sau mai puţin evidentă.cel superior . falia pericarpatică este înlocuită la interior de o altă falie inversă. Dintre digitaţiile separate în sectorul Subcarpaţilor Moldovei: internă sau de Măgireşti . iar faciesul extern este întâlnit în structura sudică (= pintenul) Lera – Văleni . constituită din depozite miocene inferioare şi medii în facies predominant de molasă. 1981 a. Formaţiunile eocen şi oligocen-miocen inferioare ale pintenilor sunt mărginite la sud de o linie tectonică importantă de-a lungul căreia încalecă peste depozitele miocene. oligocene (în facies bituminos . dezvoltat de la Valea Râmnicului Sărat spre sud şi vest. cu gresii de Kliwa sau conglomerate). în cadrul perimetrului. dar mai ales (şi în cadrul perimetrului). externă sau de Valea Mare. cea mai externă unitate a moldavidelor este PÂNZA SUBCARPATICĂ. Limita dintre cele două flancuri ale avanfosei este marcată de asemenea de o flexură. al avanfosei. falie. la sud de ea.Prăjani şi cu caractere particulare. contur ce acoperă discordant elemente din ce în ce mai interne pe măsura apropierii de Valea Dâmboviţei. Ea este rezultatul cutărilor valahe ce au afectat un segment de la exteriorul Carpaţilor cuprins între falia intramoesică la vest şi falia Peceneaga . Astfel. Limita externă a avanfosei este convenţională. necutat. restrânsă prin definirea pânzei subcarpatice.Perchiu (cu o molasă roşie grezoasă şi două nivele de gipsuri în schlierul Miocen inferior . La sud de Valea Buzăului. şariată peste formaţiunea cu sare depusă pe vorland. delimitarea pânzei subcarpatice este marcată în afloriment de conturul frontal al pânzei cutelor marginale sau al pânzei de Tarcău (în perimetrul de studiu). 1984). Separată iniţial de Mrazec şi Voiteşti (1914). la Valea Trotuşului.Langhian bazal). activ în subducţia spre orogen. în structura nordică (= pintenul) Slon. de falia pericarpatică. Falia pericarpatică e vizibilă în afloriment de la graniţa de nord. Restrângerea avanfosei. depozite ale molasei miocen inferioare. care în acest sector. care în sudul curburii Carpaţilor Orientali este denumit Zona Cutelor Diapire.menilitic. dă posibilitatea unei definiri precise a pânzei subcarpatice (Săndulescu.pliocenă a avanfosei externe str. această unitate a fost confirmată ulterior de foraje şi a fost denumită de Băncilă (1958) unitatea pericarpatică. de conturul de eroziune al depozitelor neosarmaţian . 3 . au determinat încadrarea acestei unităţi în zona internă a avanfosei (Dumitrescu et al.miocene sunt urmate de o secvenţă predominant evaporitică. Zona cutelor diapire ocupă aria sudică a perimetrului de studiu.de gipsuri). de falia Caşin .V. b) post-tectogenetică (post attică) în raport cu cele mai noi şariaje. spre sud. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Valea Rea” sau skibelor interne (Micu. 1995). cutat. de unde.pliocene. al. limita externă a pânzei subcarpatice este marcată de încălecarea depozitelor miocene peste cuvertura de platformă a vorlandului de-a lungul faliei pericarpatice. Limita internă a avanfosei este marcată la nord de Valea Trotuşului. şi este cunoscută sub numele de Zona mio-pliocenă.Buştenari. 1962. Săndulescu.

ea traversând unităţi stratigrafice omogene. . Formaţiunile miocen inferioare şi medii (din cuprinsul moldavidelor şi cuverturilor post tectonice). când s-a produs şariajul principal al Pânzei de Tarcău şi a Cutelor Marginale. fiind prinse în structuri înalte (“pintenii” de Slon . Principalele deformări tectonice.formaţiuni bituminoase şi de fliş oligocen-miocen inferioare. reprezentate prin Pânza de Tarcău. depunerea evaporitelor şi anume. aparţinând zonei externe a flişului.V. pânza subcarpatică îşi pierde caracterul plurifacial fiind reprezentată prin depozite asemănătoare numai digitaţiei Măgireşti-Perchiu. în regiunea Văii Buzăului. geotectonic (Săndulescu.Bisoca cu ramificaţia Plopeasa îşi pierde din importanţă. 1995): .formaţiunile molasei de vârstă miocenă medie. gipsurile inferioare sau formaţiunea cu sare inferioară (intra-burdigaliană). în sectorul sudic al Carpaţilor Orientali (implicit între Valea Teleajenului şi Valea Buzăului) există formaţiuni miocen inferioare şi medii ce se regăsesc: în cadrul pânzelor moldavidice externe. care au afectat depozitele neogene aparţin tectogenezelor: (1) stirică veche (intra-burdigaliană).Gaze” Ploieşti (1998. 2004).1. . şi un sector nordic. Mărunţeanu şi Popescu (1995). prezintă mai multe structuri plicative cu aspecte variabile de la un sector la altul (Săndulescu et al. în constituţia Subcarpaţilor Munteniei intră unităţile externe ale Moldavidelor. care a determinat încheierea şariajului Pânzei Subcarpatice. (2) stirică nouă (intra-badeniană). depozitele de vârstă oligocen-miocen inferioară se regăsesc în pânza de Tarcău sub două litofaciesuri specifice (Săndulescu et al.formaţiuni evaporitice miocen inferioare. 1984). Astfel. iar delimitarea pânzei subcarpatice de avanfosă se face dificil. cunoscută sub numele de Zona Cutelor Diapire. Formaţiunile neogene molasice. Dacianului şi Romanianului. Sedimentele neogene molasice. Formaţiunile miocen superioare şi pliocene (din cuprinsul umpluturii avanfosei) cuprind depozite în facies salmastru atribuite Meoţianului şi Ponţianului şi respectiv. numai prin conturul de eroziune al depozitelor sarmaţian-pliocene. în care cutele au o poziţie structurală mai coborâtă. STRATIGRAFIA MIOCENULUI 2. Limita Oligocen / Miocen nu este subliniată de schimbări litologice.. Formaţiuni bituminoase şi de fliş oligocen-miocen inferioare În aria investigată. În bazinele văilor Cricovului şi Teleajenului se individualizează un sector sudic.2. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău De la Valea Buzăului spre sud: falia Caşin . După Săndulescu.1. 2. cu Sinclinale largi. sunt intens cutate şi faliate. de Văleni) sau coborâte (Sinclinalele de Slănic şi de Drajna). izocrone sau heteropice. stilul de cutare este ejectiv. respectiv Pânza de Tarcău şi Pânzele subcarpatice. separate de Anticlinale diapire înguste (cu nuclee de sare intra-burdigaliană)..Măneciu. (3) moldavă (intra-sarmaţiană). Pintenii. şi în cadrul cuverturilor post-tectonice (cuverturi post pânză = neo-autohtone) şi formaţiuni miocen superioare şi pliocene ce formează umplutura Avanfosei şi a unor depresiuni intramontane. formaţiunea cu sare superioară (langhiană). intens tectonizate.. de Homorâciu. dezvoltate în Zona Cutelor Diapire.1. LITOSTRATIGRAFIA MIOCENULUI Litostratigrafia depozitelor miocene este cea adoptată după datele publicate de Prof. 1995): un litofacies intern (litofaciesul Fusaru – Pucioasa) în continuarea Eocenului în faciesul Gresiei de Tarcău cu arie sursă carpatică. 1968).2. Dr. respectiv. Dumitru Frunzescu de la Universitatea “Petrol . . Contactul dintre pânzele moldavidice şi avanfosa internă este acoperit de depozite neosarmaţian . cuprind următoarea succesiune (Săndulescu et al. În concluzie. mai ales cel de Văleni. Pânza Cutelor Marginale şi Pânza Subcarpatică (ultimele două fiind acoperite aproape în totalitate de Pânza de Tarcău) precum şi partea internă a avanfosei carpatice. 2.pliocene. cu cute solzi.2. şi (4) valahă (intra-pleistocenă). ridicate şi deversate spre sud. 4 . cu încălecări miocen medii. au complicaţii Anticlinale sau Sinclinale.formaţiunea molasei inferioare. Tectogenezele stirice au avut drept ecou în Subcarpaţii Munteniei. Băcăran.

b) Formaţiunea de Podu Morii Teisseyre. eoceniformă de Podu Morii e descrisă şi divizată de Grigoraş (1955) în Valea Buzăului şi de Pătruţ (1955) în bazinul Văii Teleajen. formaţiunea cenuşie. se citează şi un al treilea nivel menilitic Menilitele Terminale (tabel nr. în secvenţe succesive. Ele constituie Forma ţ iunea Gresiei de Kliwa care în sectorul studiat al Pânzei de Tarcău apare la două nivele. în cuprinsul Forma ţ iunii ş isturilor disodilice superioare (în Pânza Cutelor Marginale). trecându-se la condiţii anoxice care au predominat de-a lungul întregului Oligocen şi a unei părţi din Miocenul inferior. 1952 Separată de Teisseyre (1911). în partea externă a Domeniului Moldavidic se dezvoltă. argile bituminoase (şisturi disodilice). (2) Forma ţ iunea disodilelor inferioare. (4) Forma ţ iunea de Topilele. şistoase în straturi subcentimetrice sau compacte în straturi submetrice. ritmică. stratonomia Forma ţ iunii de Podu Morii este dominată de lutite şi siltite (85%) în straturi foarte subţiri faţă de arenite (gresii de Kliwa şi gresii calcaroase convolute) (15%) în straturi subţiri (Dinu. Limita Oligocen/Miocen este situată sub Forma ţ iunea menilitelor superioare. 1911. cu semnificaţia suitei de depozite cuprinse între cele două formaţiuni ale Gresiei de Kliwa: inferioară şi. în general. 1.Homorâciu şi (cu caractere particulare) în structura Slon.V. bituminos. 1952. Subdiviziunea dominată de tipurile petrografice brune asemănătoare Forma ţ iunii de tip Pucioasa are o grosime stratigrafică de 150-200 m şi cuprinde marno-argile cenuşii şi cenuşii negricioase. sau în cuprinsul Forma ţ iunii de Topilele (Ştefănescu et al. corespunzătoare Forma ţ iunii Gresiei de Kliwa inferioare şi Forma ţ iunii Gresiei de Kliwa superioare = Nisipurile de Bu ş tenari (tabel nr. Băcăran. (6) Forma ţ iunea de Bu ş tenari. Succesiunea formaţiunilor litofaciesului extern. emend. 1. Pătruţ. o corelare a faciesurilor interne şi externe indică echivalenţa dintre Forma ţ iunile de Podu Morii şi de Bu ş tenari din faciesul extern cu Forma ţ iunea de Vine ţ i ş u din faciesul intern al Pânzei de Tarcău precum şi cu Forma ţ iunea de Starchiojd din Pânzele subcarpatice. Popescu. Pe baza intercalaţiilor cineritice. silicolite bituminoase (menilite) care la unul sau două momente (în zone diferite) au fost “parazitate” de veniri de mase importante de ortocuarţite având ca arie sursă marginea forlandului (actualmente subşariată sub pânzele Moldavidice). sunt două nivele: Menilitele Inferioare (asociate cu calcare marnoase bituminoase = Marne brune bituminoase) şi Menilitele Superioare (fără Marne bituminoase). Forma ţ iunea de Podu Morii este în continuitate cu formaţiunile subjacente şi apare cu o grosime stratigrafică de cca. 1990). 1955) cuprinde: (1) Forma ţ iunea menilitelor inferioare cu marne bituminoase. (3) Forma ţ iunea Gresiei de Kliwa inferioar ă . cu Gresie de Kliwa (Popescu. odată cu începutul Oligocenului caracteristicile mediului depoziţional se schimbă. 1955 Urmând dezvoltării tipice a “Marnelor cu Globigerine” din Priabonianul final (cunoscute în întreaga arie tethysiană).. Ca urmare a acestui fapt.Buştenari. în structura Lera – Văleni . 300-400m în ariile de afloriment anterior descrise. Pe alocuri. Litofaciesul bituminos cu Gresii de Kliwa Popescu. A. alternând cu 5 . în Pânzele Subcarpatice şi Pânza Cutelor Marginale. după Săndulescu et al. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău în structura Monteoru – Smeuret . cu arie sursă situată în forland. flişoidă. (7) Forma ţ iunea Menilitelor Superioare = Forma ţ iunea de Starchiojd. superioară. între care se situează litofaciesuri de tranzi ţ ie. cu interferarea ariilor sursă. Pătruţ. cu structuri convolute şi mecanoglife de curent şi bioglife asemănătoare Forma ţ iunii de Izvoarele (Vineţişu) din faciesul intern.. (5) Forma ţ iunea de Podu Morii. respectiv. 1995). 1995). şi un litofacies extern (litofaciesul bituminos cu gresie de Kliwa). Frunzescu. Nivelele silicolitice (menilitele) constituie cele mai bune repere de corelare şi. Pe ansamblu. 1993) în Pânza de Tarcău. în Moldova. după Săndulescu et al.. în continuarea Eocenului în faciesul de Colţi. Pătruţ (1947) separă două subdiviziuni (PM1+2) dominate de tipurile petrografice brune asemănătoare Forma ţ iunii de tip Pucioasa din faciesul intern şi una (PM3) în care apare o alternanţă de siltolutite şi arenite cenuşii. 1952.

et al. apar gresii tip Fusaru în straturi groase. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău şisturi disodilice tipice. gresii cu structură convolută..Tabel nr. PÂNZA CUTELOR MARGINALE PÂNZA DE TARCĂU Conglomerate şi gresii Formaţiunea de Telega (Şisturi cu radiolari + Marnele cu Spirialis) PÂNZA SUBCARPATICĂ Formaţiunea de Haloş Formaţiunea de Răchitaşu LANGHIAN Formaţiunea de Telega (= Şisturile cu radiolari + Marnele cu Spirialis) Brecia de Cosmina (Formaţiunea evaporitică) Brecia de Cosmina (Formaţiunea evaporitică) Formaţiunea de Câmpiniţa (Tuful de Slănic) Formaţiunea de Câmpiniţa (Tuful de Slănic) Formaţiunea Schlier-ului cenuşiu Gipsul de Perchiu Formaţiunea de Hârja Formaţiunea de Măgireşti Conglomerate de Pietricica Formaţiunea de Tescani Formaţiunea de Doftana V. cu intercalaţii subdecimetrice de gresii calcaroase cu abundenţă de claste micacee. Băcăran. 1. tufite bentonitizate. de tip Fusaru. foioase. În bazinul pârâului Chiojd. apar straturi subţiri de arenite de tip Kliwa. 6 Gresia de Condor Formaţiunea de Goru – Mişina – Menilitele Formaţiunea de Starchiojd = Menilitele Şisturile disodilice superioare Formaţiunea gresiei de Kliwa Conglomeratele de Brebu Formaţiunea de Sărata (Formaţiunea cu sare) Formaţiunea de Cornu BURDIGALIAN Formaţiunea de Sărata = Gipsurile inferioare Formaţiunea de Starchiojd (Disodilele şi menilitele superioare) Formaţiunea de Buştenari AQUITANIAN Formaţiunea de Slon Formaţiunea de Vineţişu Formaţiunea de Podu Morii Formaţiunea de Topilele Formaţiunea gresiei de Fusaru OLIGOCEN „Orizontul argilos” Şisturile disodilice inferioare Menilitele inferioare Gresia de Fierăstrău + Şisturile ardeziene Marnele cu globigerine + Gresia de Lucăceşti PRIABONIAN SUPERIOR . Corelarea unităţilor litostratigrafice oligocene. casante. Subordonat. negre. sau de marnocalcare sideritice cenuşiu-negricioase. miocene inferioare şi medii din Moldavidele externe în Carpaţii Orientali (după Săndulescu M. modificat). 1995. grosier granulare.

Brustur. Frunzescu. 40 m grosime (Alexandrescu. ca 3-4 straturi decimetrice şi 10-12 straturi centimetrice dezvoltate într-un pachet litologic de cca. Zeletin. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Subdiviziunea dominată de alternanţa de siltolutite şi arenite cenuşii cu structuri mecanice şi biotice are grosimi stratigrafice cuprinse între 150-250 m şi apare cu aspectul unor fâşii discontinue bine deschise pe văile mai adânci (Valea Buzăului .Starchiojd. fine. Rusu et al. Stratul de (3.. 50-60 m sub Forma ţ iunea de Starchiojd. Depusă în continuitate de sedimentare peste Forma ţ iunea de Podu Morii.. situate în partea mediană a subdiviziunii cu straturi de tip Pucioasa. la Văleni) şi intermediar pe Văile Cătina. 5.. Ştefănescu et.s. Brustur. la coloraţia cenuşie-albicioasă şi ritmicitatea pronunţată datorată alternanţei de arenite în straturi subţiri cu siltite şi lutite în straturi foarte subţiri. 1993). Frunzescu. 2. Valea Buzăului). Bentonitele de Gura Vitioarei. Subordonat apar argile bentonitice în straturi foarte subţiri (milimetrice) şi straturi subţiri de arenite (nisipuri sau gresii) de tip Kliwa (sau uneori. straturi groase (50-70 cm) de arenite grosiere de tip Fusaru. pârâul Gâlmelor).Burdigalian timpuriu (Melinte.60 m pe diferite profile (Alexandrescu.structurile Păltineni. Subliniem prezenţa în cadrul Forma ţ iunii de Podu Morii (ea însăşi un marker regional) a unor markeri litologici cu valoare de corelare regională (tabel nr. Pe bază de foraminifere şi nannoplancton calcaros s-au identificat zonele NP25. ar corespunde cu ceea ce. precum şi bioglife de tip Sabularia reprezentând adevărate nivele diagnostic pentru această formaţiune (Alexandrescu. 1990. 1993 Forma ţ iunea de Bu ş tenari este sinonimă cu Forma ţ iunea Gresiei de Kliwa superioare denumită informal din punct de vedere al ghidului stratigrafic internaţional. ce permit diagnosticarea vârstei Chattian terminal .1993). al. 1993) (fig. Valea Teleajenului . brun-negricioase. sunt de menţionat: 1. 1993. 1993. Pârâul cu Apă Dulce. Frunzescu. 10). Frunzescu.Sinclinalele Piatra Albă. are grosimi între 2 şi 3.. 1996). al. situat constant în faciesul extern bituminos la 40-50 m peste complexul argilelor bentonitice de Gura Vitioarei şi la 45 m sub limita cu Forma ţ iunea de Bu ş tenari. la Gura Vitioarei şi Frânghieşti. dezvoltat ca două straturi apropiate de tufit şi tuf.. între complexul Bentonitelor de Gura Vitioarei şi Tuful de V ă leni (Alexandrescu. Valea Lupului . 1993 descrie ca Tuful de Ml ă cile. Lutitele sunt marne cenuşii şi cenuşii-verzui.. c) Formaţiunea de Buştenari Ştefănescu et al.s. plastice. Arenitele sunt reprezentate prin gresii cu claste micacee şi liant carbonatic. Brustur. 4. Brustur. Calcarele laminitice de Jaslo. 1993) (fig. 1985. 7 . 1971). semnalate de Pătruţ (1955) şi statuate de Alexandrescu. cu trecere în bază la marne fin micacee. în Valea Buzăului. 1989. Limita inferioară tranşantă este marcată de trecerea de la siltolutitele brune-negricioase de tip Pucioasa. Frunzescu. 10) (s-ar corela cu Tufurile de Vine ţ i ş u descrise de Ştefănescu et al. str. Lopatna.20 m) nisip grosier cu elemente microruditice de şisturi verzi şi resturi de lamelibranhiate şi gasteropode situat la 57 m deasupra Tufului de V ă leni şi la 12 m sub limita cu Forma ţ iunea de Bu ş tenari (Grujinschi. este delimitată de aceasta printr-un pachet de tranziţie de 20-30 m.V. Frunzescu et.. 3. Termenii petrografici elementari sunt organizaţi în secvenţe de tip Bouma pretabili unei analize secvenţiale (Dinu. Zâmbroaia. Ştefănescu et al. Tuful de V ă leni. Pachetul litologic cu silto-arenite ce adăpostesc palaeoichnocenoza cu Sabularia situat în Subdiviziunea superioar ă = Podu Morii. compacte sau cu desfacere după laminaţia convolută ce domină structofaciesul lor. 1992. situate în baza subdiviziunii superioare = Podu Morii str. în care dispar marnele (siltice) cenuşii-verzui şi gresiile calcaroase micacee cu structuri convolute şi apar primele straturi groase de arenite de tip Kliwa cu intercalaţii de şisturi argiloase disodiliforme. Băcăran. respectiv NN1 şi NN2. Astfel. 1996). 1995). iar în faciesul intern de Pucioasa . 2. Gresiile (asemănătoare celor din Eocen) au frecvente structuri erozionale de curent. alături de laminaţia plană paralelă. 10). după Rusu et al.Fusaru la cca. Brustur (1997) (fig. dure.

legate de repetarea unor cute. ele participând la formarea unor secvenţe de tip thicker-upward (TkU) (Frunzescu et al. 8 . Subordonat. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Forma ţ iunea de Bu ş tenari apare ca fâşii orientate NE . 1996) raportabilă Burdigalianului inferior. brun-negricioase. Georgescu.1985). iar în treimea superioară predominând net arenitele (Frunzescu et al. 22% gresii cenuşii-calcaroase micacee) şi 55% ca grosime (50% gresii de Kliwa. 1987. argile plastice bentonitice). tufuri. Semnalăm prezenţa a şapte pachete litologice de 8-20m. Arenitele reprezintă 48% ca număr (26% gresii de Kliwa. Petrofaciesul Gresiei de Kliwa superioare este asemănător celei inferioare. microbrecii cu elemente de şisturi verzi. Are grosime stratigrafică între 300 m în est şi 400 m în vestul perimetrului. lutite (marne. dar cimentul este exclusiv silicios sau lipseşte (ortocuarţite silicioase). apar straturi subţiri de diatomite. 5% gresii cenuşii-calcaroase... gresii calcaroase micacee cu structuri convolute. şisturi argiloase.SV bine deschise pe toate profilele anterioare. 1988). gresiile calcaroase. 1988). bituminoase. apar frecvent în straturi subţiri-medii (10-20 cm). solzi. lutitele. Litologic. 1987. siltite (marne fin nisipoase. micacee). este alcătuită dintr-o alternanţă neuniformă de arenite (gresii şi nisipuri de Kliwa. în treimea inferioară predominând lutitele şi silto-lutitele. disodilice. distanţate la 20-80 m între ele. rare marnocalcare sideritice. Băcăran. Siltitele. Lutitele reprezintă 47% din numărul total de straturi şi 36% din grosimea lor.V. şisturi cărbunoase). Analizele de nannoplancton calcaros au identificat partea superioară a zonei NN2 (după Rusu et al.. iar gresiile de Kliwa în straturi groase (mai mari de 3 m în partea superioară a formaţiunii). accidente silicioase. cuarţite cu silicifiere avansată). cuprinzând între 3 şi 21 straturi foarte subţiri (centimetrice) de material cineritic frecvent bentonitizat (Frunzescu.

b ++++ TUF DE MLĂCILE = TUF DE VĂLENI AQUITANIAN ++++ TUF DE VINEŢIŞU = BENTONITE DE GURA VITIOAREI NN1 NP25 a. LITOFACIESUL BITUMINOS DE KLIWA (EXTERN) FORMAŢIUNEA DE STARCHIOJD (FORMAŢIUNEA MENILITELOR SUPERIOARE + ŞISTURI DISODILICE) FORMAŢIUNEA DE BUŞTENARI (GRESIA DE KLIWA SUPERIOARĂ) FORMAŢIUNEA DE PODU MORII TUF DE MLĂCILE = TUF DE VĂLENI FORMAŢIUNEA DE TOPILELE PALEOICHNOCENOZA CU SABULARIA TUF DE VINEŢIŞU LITOFACIESUL DE PUCIOASA . b FORMAŢIUNEA GRESIEI DE KLIWA INFERIOARĂ CALCARE DE TIP JASLO CALCARE DE TIP JASLO CALCARE DE JASLO CHATTIAN V. 1996)..FUSARU (INTERN) FORMAŢIUNEA DE SĂRATA (= FORMAŢIUNEA GIPSURILOR INFERIOARE) TUF DE BĂTRÂNI Nanno zone NN3 FORMAŢIUNEA DE STARCHIOJD (FORMAŢIUNEA DISODILELOR SUPERIOARE) BURDIGALIAN MIOCEN FORMAŢIUNEA DE VINEŢIŞU NN2 a. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 9 FORMAŢIUNEA DE PUCIOASA CU GRESII DE FUSARU OLIGOCEN NP24 RUPELIAN CALCARE DE TYLAWA FORMAŢIUNEA MENILITELOR INFERIOARE NP23 FORMAŢIUNEA DISODILELOR INFERIOARE NP22 TUF DE VALEA TIGVEI .Tabel nr. Băcăran. 2. Corelarea faciesurilor Oligocen – Miocenului inferior din Pânza de Tarcău în regiunea Văii Buzăului (după Rusu et al.

dar prezentând la diferite nivele. Cea mai tânără unitate litostratigrafică a litofaciesului de Fusaru .. Buzăului) (structura V.V. micacee cu argile şi marne de culoare cenuşie deschisă (Rusu et al. specifică arenitelor Litofaciesului Bituminos.Pucioasa este reprezentată de Forma ţ iunea de Starchiojd = Forma ţ iunea disodilelor ş i menilitelor superioare. limita Oligocen / Miocen este situată în cadrul Forma ţ iunii de Vine ţ i ş u. Brustur. 10 .V. Este lipsită de şisturi verzi din forland. cu grosimi de 1000-2000 m şi chiar mai mult. de culoare verde-negricioasă. Caracterul de flexoturbidite al Gresiei de Fusaru este subliniat de intercalaţiile grosier granulare dezvoltate la diferite nivele. Homorâciu) (Alexandrescu. şi Tuful de Ml ă cile. Fig. având caractere de graywacke (Săndulescu et al.V. 1996). de culoare albă. La partea inferioară a acestei formaţiuni. Frânghieşti). A5 . Deasupra Gresiei de Fusaru se dezvoltă o importantă secvenţă de tip fliş. Ea este constituită dintr-un fliş de tip “straturi cu hieroglife” reprezentat printr-o alternanţă de gresii convolute cenuşii – albăstrui. 1955 În jumătatea internă a Pânzei de Tarcău.. cu aceeaşi vârstă Oligocen-Miocen inferior... calcaroase. Băcăran. Teleajenului (Sincl. 1955). Frunzescu. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău B. A2 .Pucioasa. puternic bentonizat. Gresia de Fusaru (Popescu. Pe alocuri. anume Forma ţ iunea de Vine ţ i ş u (Grigoraş. 1952) este o gresie bogată în mice.. Grigoraş.V. Litofaciesul de Fusaru – Pucioasa Pătruţ. După conţinutul de nannofosile. intercalaţii de secvenţe de wildfliş (olistostrome) (Săndulescu et al. Teleajenului (Sincl. sub Tuful de Vine ţ i ş u (Melinte. 1995).Pucioasa se referă la arenitele Gresiei de Fusaru cu arie sursă “carpatică”. Homorâciu). opusă “sursei de forland”. Lupului). 1995).Pucioasa este predominant lutitică (= “Orizontul şistos”) fiind constituită din marne şi argile închise la culoare. 1995). Cosminele (flanc N P. un echivalent al Forma ţ iunii menilitelor superioare din faciesul extern (Săndulescu et al. 8. Limita sa inferioară este situată deasupra “Marnelor cu Globigerine” de vârstă Priabonian terminal. A1 . au fost identificate două nivele de tufuri (Ştefănescu et al. cu biotit. Piatra Albă). O dezvoltare litologică particulară apare în părţile cele mai interne ale ariei de răspândire a litofaciesului de Fusaru . care apar în extremitatea estică a perimetrului ca un nivel foarte subţire la partea terminală a Forma ţ iunii de Plopu (Popescu. Caracteristica specifică importantă a Litofaciesului de Fusaru . în secvenţe subţiri. echivalentul stratigrafic al Litofaciesului Bituminos este Litofaciesul de Fusaru . 1993): Tuful de Vine ţ i ş u. cu intercalaţii subţiri. Ogretin (flanc SE P. A4 -V. 1952). îndeosebi la cel al Forma ţ iunii de Vine ţ i ş u. metaclastele componente fiind îndeosebi mezometamorfite. 1955. unde Forma ţ iunea de Slon apare cu dezvoltare identică. 1995).V. Secvenţa inferioară a Litofaciesului de Fusaru . Coloane stratigrafice sintetice cu poziţia Tufului de Văleni (A) şi (B). A3 . nisipoase. 1993).Pucioasa. sunt intercalate şisturi disodilice şi uneori chiar menilite.

V. Băcăran, Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău

2.2.1.2. Formaţiuni evaporitice miocen inferioare
În întregul domeniu al Moldavidelor, atât litofaciesul bituminos cât şi cel de Fusaru (ca şi echivalenţii lor) sunt urmate de o secvenţă predominant evaporitică (Săndulescu et al., 1995). În Pânzele Subcarpatice şi Pânza Cutelor Marginale se dezvoltă la acest nivel Forma ţ iunea s ă rii (matrice argiloasă – siltică, de culoare cenuşiu-închis cu intercalaţii: de brecii sedimentare, conglomerate, de argile sau marne salifere; gipsuri şi corpuri discontinue de sare). În unele arii, această asociaţie “haotică” este urmată de o secvenţă mai mult sau mai puţin stratificată de marne, argile şi gresii sau de gresii arcoziene grosier granulare (Gresia de Condor). Distribuţia areală a Forma ţ iunii s ă rii miocen inferioare este discontinuă din motive paleogeografice (zone de depunere separate de riduri emergente) şi tectonice (corpuri diapire). În Pânza de Tarcău, ca şi în ariile mai interne ale Domeniului Moldavidelor, secvenţa predominant evaporitică miocen inferioară a fost introdusă în literatura geologică de Mrazec (1901), sub denumirea de “Strate de Cornu”, având un “trecut zbuciumat” sub aspectul controverselor asupra conţinutului şi al vârstei, reliefat exhaustiv în istoricul tezei de doctorat a lui Grujinschi (1972). Având sensul entităţii stratigrafice cuprinse între Forma ţ iunea de Starchiojd, în bază, şi Molasa de Doftana, ce debutează cu c o n g l o m e r a t e l e d e B r e b u , la partea superioară, Forma ţ iunea de Cornu (sensu Mrazec, 1914) este divizată de către Grujinschi în: (a) Forma ţ iunea gipsurilor inferioare şi (b) Forma ţ iunea brecioas ă . După Ştefănescu (1978), în aria de curbură a Carpaţilor Orientali, finalul sedimentării flişului este marcat de un nivel evaporitic (Gipsurile inferioare din Forma ţ iunea de Cornu, sensu Mrazec, 1914), care stă discordant peste Forma ţ iunea disodilelor inferioare din litofaciesul intern (de Pucioasa-Fusaru) a Oligocen - Miocenului inferior şi, respectiv, peste Forma ţ iunea menilitelor inferioare din litofaciesul extern (bituminos cu gresii de Kliwa). De fapt, în ambele litofaciesuri nivelul evaporitic stă discordant peste unica Forma ţ iune de Starchiojd (Popescu, 2000). Nivelul evaporitic este denumit Forma ţ iunea de S ă rata (complex de roci alcătuit din două pachete de gips groase de 1-4 m, separate de un nivel de brecie sedimentară, groasă de 10-20 m şi formată din elemente provenind în special, din faciesul de Valea Caselor). După Stefănescu şi Mărunţeanu (1980), în aria de curbură a Carpaţilor Orientali, Forma ţ iunea de S ă rata (cu baza formaţiunii situată în zona NN3 = partea terminală a Burdigalianului inferior), reprezintă debutul sedimentării în facies de molasă (Molasa de Doftana de vârstă Burdigalian inferior –mediu). După Săndulescu et al. (1981), acoperişul post-tectogenetic al pânzelor de geneză miocen inferioară (discordant peste depozitele pânzei de Tarcău) are în bază Forma ţ iunea de Cornu, discordant urmată de depozitele molasice ce debutează cu Conglomeratele ş i gresiile de Brebu. După Săndulescu et al. (1995), în pânza de Tarcău, formaţiunea evaporitică a Miocenului inferior este reprezentată de: (a) gipsuri (denumite “Gipsurile inferioare”) ce au deasupra lor, (b) o secvenţă şistoasă, nisipoasă (Forma ţ iunea de Cornu s.str., Mrazec, 1907; fide Popescu Voiteşti, 1935), cu faune şi microfaune marine (ea poate fi un corespondent al GRES IEI de Condor).

2.2.1.3. Formaţiuni ale molasei miocen inferioare
Formaţiunile evaporitice miocen inferioare sunt urmate în întreg Domeniul Moldavidelor de debutul sedimentării de tip molasă. Ca şi pentru formaţiunile mai vechi există două arii sursă pentru molasă: externă (argumentată de prezenţa galeţilor sau granulelor de “şisturi verzi” din forlandul acoperit de clastitele Pânzelor Subcarpatice şi de Pânza Cutelor Marginale) şi internă (cu material de sorginte “carpatică” ce alimentează molasele Pânzei de Tarcău). Pe părţile marginale ale bazinului depoziţional al molasei inferioare, succesiunea stratigrafică începe cu conglomerate. În partea externă a Pânzei Subcarpatice aceste conglomerate masive (cu diferite denumiri locale: conglomerate de Pietricica, Pleşu, Bârseşti) sunt foarte bogate în galeţi de “şisturi verzi” asociaţi cu sediclaste (calcare jurasice şi eocene, gresii permo-triasice, marne jurasice). Conglomeratele sunt urmate de molase marnoase-nisipoase (Forma ţ iunea de Tescani)
11

V. Băcăran, Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău

sau de molase nisipoase masive (Gresia de Moi ş a), ambele bogate în granoclaste de “şisturi verzi”. Zone mai distale faţă de sursa forland ale bazinului depoziţional (părţile interne ale Pânzei Subcarpatice şi Pânza Cutelor Marginale) prezintă doar molase nisipoase-marnoase, respectiv Forma ţ iunea de M ă gire ş ti sau Forma ţ iunea de Hârja, care corespund cu conglomeratele externe şi cu o parte a molaselor nisipoase sau nisipoase-marnoase suprajacente (tabel nr.1) (Săndulescu et al., 1995). În Pânza Subcarpatică şi parţial în Pânza Cutelor Marginale, molasele sunt urmate de Forma ţ iunea de Schlier cenu ş ie, predominant lutitică (mai ales marne) cu intercalaţii de secvenţe nisipoase şi gresii subţiri şi cu unul sau două nivele evaporitice. Limita dintre Miocenul inferior şi Miocenul mediu se află în cuprinsul Forma ţ iunii de Schlier cenuşie. În Pânza de Tarcău, formaţiunile de molasă prezintă dezvoltări litologice şi paleogeografice similare (Săndulescu et al., 1995). În părţile interne (proximale “sursei carpatice”) ale Pânzei de Tarcău succesiunea litostratigrafică începe cu conglomerate (Conglomeratele de Brebu, Mrazec, fide Grujinschi, 1971), urmate de depozite de molasă, nisipoase sau marnoase-nisipoase. În partea externă a Pânzei de Tarcău (distală “sursei carpatice”) se dezvoltă doar molase nisipoase urmate de Forma ţ iunea de Schlier cenu ş ie similară celei din unităţile mai externe. Cadrul sedimentar al molaselor este de apă puţin adâncă la fluvio-deltaic, pentru formaţiunile de schlier putând fi acceptată o mică adâncire a bazinului (Săndulescu et al., 1995). Forma ţ iunea molasei inferioare (incluzând Conglomeratele de Brebu) din Pânza de Tarcău este denumită de Ştefănescu şi Mărunţeanu (1980), Molasa de Doftana. Denumirea se referă la depozitele transgresive şi discordante de peste Forma ţ iunea de Cornu s.str. (Mrazec, 1907) şi de sub Tuful de Sl ă nic, alcătuite dintr-o alternanţă ritmică, roşie spre bază şi cenuşie spre partea superioară, de rudito-arenite (predominante spre bază = Conglomeratele de Brebu) cu siltolutite (predominante spre partea superioară). Pe baza asociaţiilor cu Globigerinoides trilobus (Burdigalian) şi cu Orbulina suturalis, Globorotalia bykovae (Langhian) se atribuie vârsta Burdigalian superior = Langhian inferior. Limita Burdigalian / Langhian este în cuprinsul Molasei de Doftana la cca. 350-400 m deasupra bazei sale, unde apar primele specii ale zonei cu Praeorbulina. Săndulescu et al. (1995) restrânge termenul Molasei de Doftana şi separă: (a) Conglomeratele de Brebu şi (b) Forma ţ iunea de Doftana. În rapoarte geologice ulterioare, Mărunţeanu, Popescu (1997, 2002) păstrează sensul iniţial pentru Molasa de Doftana (adică sensul Ştefănescu, Mărunţeanu, 1980).

12

V. Băcăran, Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău

Fig. 15. Unităţi interne şi externe ale Curburii Carpaţilor (după Patrulius, 1969, modificat): 1- Pânza Transilvana; 2 -masive cristaline; 3 - zona de wildfliş; 4 – zona Dâmbovicioara; 5 – zona Pre-Leaota; 6 – Subunitatea Bratocea – Zamora; 8 - Subunitatea de Bobu; 9 - formaţiuni cretacic – paleogene ale Moldavidelor (a - Unitatea flişului curbicortical; b - Unitatea de Audia; c – Unitatea de Tarcău); 10 formaţiuni de molasă; 11 - contacte tectonice majore; 12 - prima mişcare a materialului de origine; 13 - a doua şi a treia mişcare a materialului de origine (Cehlarov, Alexandrescu, Frunzescu, 1993).

b) Formaţiunea de Doftana Săndulescu et al., 1995 În Pânza de Tarcău, Forma ţ iunea de Doftana aflorează în Sinclinalele Slănic şi Drajna, similar conglomeratelor de Brebu. Aici, concordant peste Conglomeratele de Brebu, Forma ţ iunea de Doftana debutează cu un pachet puternic de gresii grosiere, uneori conglomerate mărunte, cu rare elemente mari, cu ciment calcaros-argilos, slab roşcat. Gresiile, în straturi de la 50 cm la 2 m, alternează cu straturi de 10-30 cm de marne roşii, adesea cenuşii, şi au structuri de curent la partea inferioară. Spre partea superioară, acest pachet cu continuitate pe diferite profile şi cu un reper ichnologic în cadrul său, devine din ce în ce mai lutitic. Asociat lutitelor acestui pachet, apar nivele distincte de tuf şi gips. Tuful apare ca patru straturi mai importante, albe sau slab verzui şi unul chiar roz (în Sinclinalul Drajnei), decimetrice sau metrice, la care se adaugă numeroase intercalaţii subţiri centimetrice de tuf bentonitizat. Gipsul, alb zaharoid în straturi de la 1 la 30 cm, apare ca intercalaţii subţiri şi rare, în jumătatea inferioară a nivelului mediu şi progresiv mai groase spre partea superioară. De remarcat că gipsul apare asociat strâns cu tuful pe care îl urmează. Unul din straturile de gips are constanţă cartografică şi a fost denumit de Ştefănescu, Mărunţeanu (1980) - Gipsul de Cire ş u. Limita Miocen inferior / Miocen mediu pare a se plasa deasupra reperului Gipsului de Cire ş u (Ştefănescu, Mărunţeanu, 1980). Pachetul gipsifer de 10-25 m de la partea terminală a jumătăţii inferioare (cu tuf ş i gips, Grujinschi, 1972) a Forma ţ iunii de Doftana a fost denumit de Mrazec, Gipsurile superioare. Jumătatea superioară a Forma ţ iunii de Doftana (cu ş isturi calcaroase ş i gips, Grujinschi, 1972) are baza arenitică constituită din straturi groase (metrice) de nisipuri argiloase cenuşii, uneori slab roşcate, mediu granulometrice, în zona periSinclinalului Slănic şi fin prăfoase, în
13

V. Băcăran, Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău

restul perimetrului, micacee, adesea cu laminaţie oblică de curent (stratificaţie încrucişată). Nisipurile au structuri de curent pe feţele inferioare şi alternează cu marne plastice cenuşii şi uneori roşcate, în straturi de 30-50 cm. Partea terminală a acestei jumătăţi devine predominant lutitică, fiind alcătuită din marne cenuşii sau roşii fin micacee, nisipoase sau plastice, în straturi de 20-70 cm, alternând cu straturi foarte subţiri de nisipuri argiloase, fine, compacte. Intervalul se încheie cu un pachet lutitic puternic, alcătuit din marne roşii, pachet acoperit de tuful cu globigerine, Badenian, al megasecvenţei următoare. În partea terminală lutitică a jumătăţii superioare al Forma ţ iunii de Doftana apar mai multe intercalaţii de ş isturi calcaroase bituminoase, gălbui-ruginii, în plăci subţiri, extinse, flexibile, ce sunt urmate de gipsuri compacte, neuniform colorate, maronii-ruginii, slab bituminoase şi desfăcându-se de asemenea în plăci ca şi şisturile calcaroase. Şisturile calcaroase s-au dovedit a fi stromatolite, în care lamine micritice carbonatice alternează cu filme de bitumene autohtone (Ştefănescu, 1982). Asocierea cu indiciile de margine de bazin (urme de paşi de vertebrate, urme de picături de ploaie, laminaţii ondulate, oolite) sugerează condiţii intertidale de depunere a Forma ţ iunii de Doftana. Grosimea depozitelor burdigalian - langhiene este mai mare în flancurile interne (nord-vestice) ale Sinclinalelor neogene şi mai mică în flancurile externe (sud-estice). Fiecare nivel are cca. 500700 m grosime în flancul intern al Sinclinalului Slănic şi cca. 350-400 m în Sinclinalul Drajna. Aceeaşi dezvoltare a depozitelor burdigalian - langhiene ale Forma ţ iunii de Doftana din Sinclinalul Drajnei (cu granofacies mai fin şi grosimi mai reduse comparativ cu Sinclinalul Slănicului) apare şi în structurile Sinclinale Predeal Sărari, Albinari (la Ariceşti Zeletin) şi spre estul perimetrului, la Cătina - Crivineni. Astfel, pe Valea Turburea (Predeal Sărari) (Dragoş, 1964), Forma ţ iunea de Doftana debutează cu un pachet de cca. 110 m de marne cenuşii şi roşii, cu diaclaze umplute cu gips în bază, urmate de marne roşii şi cenuşii, cu intercalaţii de gresii la partea superioară peste care stă o secvenţă de 100 m de nisip grosier granulometric, în straturi groase şi foarte groase 7-10 m), cu intercalaţii subţiri de marne roşii şi cenuşii. Aceste nisipuri s-ar corela cu arenito-lutitele roşii din Valea Secuianca, care reprezintă echivalentul estompat pe direcţie, al conglomeratelor de Brebu. Forma ţ iunea de Doftana, se dezvoltă în continuare pe cca. 120 m, reprezentată prin aceeaşi alternanţă de marne, gresii, nisipuri, gipsuri, cu intercalaţii de tuf aferente (în membrul mediu - trei intercalaţii de 0,20-0,40 m de tuf dacitic cu biotit). În Sinclinalul Cătina - Crivineni (Huică, 1962) pare a se dezvolta numai jumătatea superioară a Forma ţ iunii de Doftana, dominant cenuşie, cu marne nisipoase, nisipuri albe-gălbui cu intercalaţii de tufuri şi gipsuri cenuşii-fumurii, fibroase şi zaharoide. Prezenţa unor asociaţii micropaleontologice cu Globigerina angustiumbilicata, Globigerina ciperoensis şi Globigerinoides trilobus în probe luate din formaţiunea superioară din Sinclinalul Drajna, indică vârsta Burdigalian, iar prezenţa speciei Globoratalia major indică Burdigalian superior. Există şi forme de Orbulina universa ce indică Langhianul. Asociaţia de nannoplancton calcaros cu Helicosphaera ampliaperta indică biozona NN3 = Burdigalian superior. Pe baza cercetărilor de nannoplancton, Săndulescu et al. (1995) consideră partea superioară a Forma ţ iunii de Doftana de vârstă langhiană. Depozitele molasei inferioare echivalente Pânzei Subcarpatice apar dezvelite de eroziune în axul structurilor Anticlinale din Zona Cutelor Diapire (flancul intern cutat al Avanfosei), litostratigrafic, încadrându-se Molasei de Doftana (Ştefănescu, Mărunţeanu, 1980), termen înlocuit ulterior (prin excluderea Conglomeratelor de Brebu) cu cel de Forma ţ iunea de Doftana de către Săndulescu et al. (1995). Această denumire are prioritate faţă de cea propusă de Papaianopol (1992), ca ,,Stratele de Vispe ş ti” pentru depozitele similare din bazinul Cricovul Sărat. Având limita inferioară necunoscută în afloriment şi limita superioară clar marcată de apariţia Marnelor ş i tufurilor cu globigerine = Forma ţ iunea de Câmpini ţ a (Crihan, 1999), Forma ţ iunea de Doftana (Săndulescu et al., 1995), are dezvoltare relativ redusă în cadrul
14

V. Băcăran, Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău

perimetrului, având grosimi stratigrafice de la 150 la 300 m şi dezvoltare cartografică sub forma unor fâşii înguste, în cadrul unor structuri Anticlinale înguste, sau pe flancurile unor Sinclinale, uneori, precum în cadrul structurii Anticlinale Năeni - Sărata Monteoru (bazinul Văii Năianca şi bazinul Văii Rele) având dezvoltare mai amplă, cu grosimi de 450-500 m în afloriment şi cca. 1.200m în foraje. Astfel, apare deschisă pe flancul de nord al Sinclinalului Cătina - Crivineni, de-a lungul Văii Muscelului; pe Valea Oancei (afluent dreapta Valea Salciei) traversând Anticlinalul Chiojdeanca - Salcia, ca şi pe continuarea sa la est de Valea Buzăului, sub forma a două fâşii corespunzând celor două Anticlinale: Tega - Vârful Geroasa şi Cislău - Punga, ale Anticlinalului recutat Cislău. Cu grosimi de 150-175 m, Forma ţ iunea de Doftana apare ca o fâşie îngustă, orientată nord est-sud vest, în axul Anticlinalului faliat Lapoş - Bădila (între pârâul Podişca, la nord-est şi pârâul Pietrei, la sud-vest; pe pârâul Podişca; la est de Vispeşti, pe văile unde se afundă periclinal sub depozitele badeniene). Mai apare cu grosimi reduse în cutele-solz Păcureţi–Matiţa, Apostolache– Mârlogea-Piatra Mică (pe pârâul Stânii), în Anticlinalul fracturat Udreşti. Dezvoltare medie are în zonele periclinale vestice ale Sinclinalelor Predeal Sărari şi Şoimari-Calvini. În general, în Zona Cutelor Diapire, Forma ţ iunea de Doftana este reprezentată prin partea ei superioară şi externă, prezentând un litofacies monoton, dominat de granofaciesul lutitic-siltic. Astfel, apare dezvoltată sub forma unor ritmuri de (65-75%) straturi decimetrice de marne, marne siltice, marne arenitice, de coloraţie cenuşie-albicioasă sau negricioasă, cu siltite şi arenite (25-35%) în straturi centimetrice, reprezentate prin nisipuri sau prin consolidare, gresii fine granulometric, micacee, cenuşii-gălbui. Structura monotonă, marnos-nisipoasă cenuşie, prezintă intercalaţii de petrofacies diferit, cu grosimi variabile şi, uneori, cu dezvoltare regională. Astfel, în partea inferioară se pot intercala pachete de 20-40 m de nisipuri în straturi metrice alternând cu marne şi asociate cu gipsuri în straturi medii (0,30-0,60 m grosime); pachete de 40-50m de marne cenuşii-friabile, cu intercalaţii centimetrice-decimetrice de tufuri albe-cenuşii fine, corelabile cu Cineritele de Helegiu din Moldova. Intercalaţiile de gipsuri, prezente la diferite nivele în marne, în straturi subţiri sau chiar ca lamine în nisipuri, cresc ca frecvenţă şi grosime, spre partea superioară individualizându-se într-un pachet care, în structura Năeni are 80-100m, denumit de Micu (1981) Gipsul de Vispe ş ti şi paralelizat cu Gipsul de Stufu din Moldova. La diferite nivele apar pachete metrice de marne roşii, care spre partea superioară sunt mai frecvente, amintind Marnele de tip Valea Calului (Olteanu, 1958 din Micu, 1981). Asociat gipsurilor, cu dezvoltare regională, apar straturi decimetrice până la metrice de calcare laminitice, care pe structura Năeni marchează partea terminală a Forma ţ iunii de Doftana, deasupra lor urmând Marnele ş i tufurile cu globigerine = Forma ţ iunea de Câmpini ţ a (Crihan, 1999) (corelabile calcarelor de tip Tilawa, după Baltreş, 1998 din Munteanu, 1998). Pe întreg Paratethysul, Burdigalianul este caracterizat de reducerea domeniului marin (Marinescu, 1992), ceea ce, în aria Subcarpaţilor Orientali a condus la acumularea unor sedimente cu aport continental major, mediul devenind neprielnic vieţii acvatice (Mărunţeanu, 1987). În regiune, nu au fost identificaţi indicatori biostratigrafici în cadrul Forma ţ iunii de Doftana. Depozitele burdigaliene se corelează (după Munteanu, 1998) litologic, cu cele din aria Pătârlagele (Valea Muscelului), de unde Mărunţeanu et al. (1997) citează asociaţii de nannoplancton cu: Helicosphaera ampliaperta Bramlette şi Wilcoxon, Helicosphaera kamptneri Hay şi Mohler, Sphenolithus heteromorphus (Deflandre), Coccolithus pelagicus (Wall), Reticulofenestra pseudoumbilicata (Gartner), care aparţin zonei NN3 – NN4, caracteristică Burdigalianului. Popescu (în Mărunţeanu et al., 1997) consideră şisturile calcaroase cu conţinut de ostracode şi gasteropode ca bun reper la limita Miocen inferior / Miocen mediu. Foraminiferele identificate de Orbocea (1979) în aria Vispeşti – Breaza- Urugoaia: Globigerina angustiumbilicata Bolli, Globigerina ottnangensis Rögl, Globorotalia siakensis Le Roy, indică Subzona Globigerina angustiumbilicata – Globigerina ottnangensis, Zona Globigerina triloba (Popescu, 1975), raportabile Burdigalianului.
15

Protescu separă în cadrul formaţiunii helveţiene două orizonturi: “orizontul inferior” (straturile de Cornu) şi “orizontul superior”. Acelaşi autor (Papaianopol. Ştefănescu menţionează prezenţa etajului Helveţian în judeţul Prahova. Diferenţele dintre formaţiunea sării langhiană şi cea burdigaliană se referă nu numai la vârstă ci şi la originea materialului detritic al matricei (caracterizat de abundenţa în claste de “şisturi verzi”. Pillide recunoaşte în regiune. primul etaj mediteranean. Aradi (1906) menţionează prezenţa tufurilor şi marnelor cu globigerine în cadrul Forma ţ iunii salifere miocenice. separaţiilor litostratigrafice clasice ale autorilor Popescu şi Olteanu (1951). Unităţile stabilite de ei sunt relativ uşor de recunoscut şi au o extindere destul de mare nu numai în Subcarpaţi. în linii mari. Prima unitate stratigrafică separată în regiune. statuează entităţi litostratigrafice langhiene: (a) Tuful de Sl ă nic. despre care arată că mai era cunoscut şi sub numele de schlier sau Forma ţ iunea salifer ă subcarpatic ă . Săndulescu et al. legat genetic de creşterea activităţii lanţului vulcanic neogen. Popescu şi Olteanu stabilesc pentru Miocenul Mediu dintre Valea Prahovei şi Pârâul Bălăneasa o împărţire lito-biostratigrafică rămasă în vigoare. a fost Forma ţ iunea salifer ă subcarpatic ă (Foetterle şi Hauer. (b) Forma ţ iunea evaporitic ă . În 1897. formaţiuni evaporitice langhiene. Formaţiunea evaporitică langhiană este reprezentată de gipsuri şi / sau de formaţiunea sării. Ştefănescu (1971) şi Ştefănescu şi Mărunţeanu (1980) introduc denumirea de Molasa de Sl ă nic. Ulterior. ce încep cu tufuri şi marne cu globigerine (Tuful de Dej). al doilea etaj mediteranean ş i etajul sarma ţ ian. 1870). în 16 . (3) orizontul argilos cu radiolari şi (4) orizontul marnos cu Spirialis. Pentru depozitele de litologie distinctă din Subcarpaţii Munteniei. cu caracter de unităţi cronostratigrafice. În 1877.V. (a) Tuful de Sl ă nic (rocile cineritice = tufitice). până astăzi. Cei doi autori atribuie acestor unităţi vârsta tortoniană. de vârstă Miocen inferior-Badenian. Băcăran. Olteanu recunoaşte un “orizont marnos” la partea inferioară a acestora şi un “orizont nisipos–marnos” la partea superioară. care cuprinde şi depozitele Miocenul Mediu. formaţiuni kossoviene.4.1. 1999). În 1951. în cea burdigaliană şi de absenţa acestora. Formaţiunile molasei de vârstă miocenă medie Aceste formaţiuni reprezintă cuvertura post-tectogenetică a Moldavidelor şi sunt alcătuite din depozite de vârstă badeniană şi sarmaţiană (Volhinian şi Bassarabian). kossoviene: (c) Ş isturile cu Radiolari. În cadrul formaţiunilor de molasă de vârstă miocenă medie ce alcătuiesc cuvertura posttectogenetică a Moldavidelor. se dezvoltă în pânzele de Tarcău şi Subcarpatică. se adaugă formaţiuni volhinian-bessarabian inferioare implicate încă în structurile Pânzei Subcarpatice. depozitele Miocenului Mediu din Subcarpaţii Munteniei au fost încadrate la diferite unităţi stratigrafice. Rocile cineritice = tufitice (Tuful de Sl ă nic) sunt asociate cu marne interstratificate (bogate în microfaună planctonică) şi. corelabilă cu nivele similare din Depresiunea Transilvaniei. Sub aspect istoric. în funcţie de nivelul de cunoaştere a zonei şi de evoluţia pe plan regional şi european a conceptelor privind studiile stratigrafice (Crihan. fiind situată sub limita cu Kossovianul şi deasupra secvenţei cineritice. (2) orizontul breciei s ă rii cu sare. Cele patru unităţi lito-biostratigrafice stabilite de Popescu şi Olteanu sunt: (1) orizontul tufurilor cu globigerine. peste care se dispun depozitele celui de-al doilea Mediteranean sau straturile tortoniene. (d) Marnele cu Spirialis. Referitor la depozitele de vârstă sarmaţiană.2. 1992) include intervalul Kossovian terminal = Volhinian în Forma ţ iunea de Valea Neago ş ului. 1995): formaţiuni cineritice langhiene. în partea externă a Pânzei Subcarpatice sunt asociate cu gresii calcaroase (Forma ţ iunea de R ă chita ş u). aspect deja semnalat încă din 1902 de către Teisseyre şi Mrazec. ci chiar şi în ariile intracarpatice. În Zona Cutelor Diapire. rang de membru în cadrul Forma ţ iunii de Chiojdeanca. cuprinse între Molasa de Doftana şi depozitele sarmaţiene.. de către Papaianopol (1992). (1995). şi are o poziţie stratigrafică bine datată. Cuvertura post-tectogenetică a Moldavidelor include (Săndulescu et al. care are la partea terminală marne cu globigerine şi tufuri dacitice. (e) volhinian-bessarabiene. În 1922. li se acordă. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 2. în bază. (b) Forma ţ iunea evaporitic ă aflorează în pânzele de Tarcău şi Subcarpatică.

din punct de vedere faunistic. Depozitele bessarabiene din regiune conţin macrofaune cu geurile de Mactra sp. alcătuind Forma ţ iunea de Halo ş . litologia Sarma ţ ianului inferior este variată.Odăile. alternanţa de argile şi nisipuri cu caracter pararitmic. De la Valea Cricovului Sărat către vest până la Valea Cricovului Dulce. Obsoletiforma sp.. pe Valea Neagoşului (satul Chiojdeanca). pe unele profile. Pe Valea Dara (aliniamentul cutelor diapire externe). Musculus sp. În depozitele bessarabiene de pe Valea Dara a fost evidenţiată existenţa zonei de nannoplancton NN8 (Zona cu Cattinaster coalitus) la nivelul straturilor cu Cryptomactra pesanseris şi a zonei NN9 (Zona cu Discoaster hamatus) la 7 m deasupra acestui bioreper.. se regăseşte şi în Bessarabian. Dezvoltarea areală discontinuă a Forma ţ iunii evaporitice langhiene poate fi determinată de o dezvoltare discontinuă a bazinelor de sedimentare şi / sau de uşoare procese de eroziune apărute înainte de depunerea depozitelor kossoviene. se dezvoltă între calcarele cu Mactra şi primele depozite meoţiene şi care este predominant lutitic.. Actaeocina sp. 1972). Duplicata sp. Ervilia sp. Volhinianul are depozite argiloase în partea inferioară. la nord de Valea Buzăului. (d) Marnele cu Spirialis alcătuiesc o secvenţă predominant lutitică cu intercalaţii subsecvente de gresii sau nisipuri la partea superioară a Badenianului superior.. Pirenella sp. 17 . Pahia sp.. pe alocuri. Plicatiforma sp. (e) Forma ţ iuni Sarma ţ iene (Volhinian.. Faunele de moluşte includ genurile: Abrai sp. volhinian-bessarabiene: Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu (Andreescu. Sarmaţianul nu este reprezentat decât prin Volhinian şi. În Sinclinalul Bozioru .Odăile. Sarmaţianul este foarte bine reprezentat şi complet dezvoltat numai în regiunea dintre Valea Cricovului Sărat şi Valea Buzăului. cu rang de formaţiuni: Tuful de Sl ă nic.. Sarma ţ ianul mediu (Bessarabianul) prezintă diferenţe litologice la nord şi sud de Valea Buzăului. la sud de Valea Buzăului până la Valea Cricovului Sărat.. kersoniene: Forma ţ iunea de Valea Ciomegii. Kossovianul este reprezentat de nisipuri masive şi gresii cu interstratificări de marne. Kersonian). Calliostoma sp... există un ansamblu de nannofosile calcaroase care fără a include taxoni index. În funcţie de zona de depunere. existentă în Volhinian.. 1992). numeroase similitudini cu Sarmaţianul din Platforma Moldovenească. în Sinclinalul Bozioru . poate fi atribuită. 1998). se regăsesc în cuprinsul tezei Munteanu (1998) referitoare la perimetrul dintre Valea Lopatna şi Valea Buzăului... Între Valea Cricovului Dulce şi Valea Dâmboviţei nu mai aflorează depozite de vârstă sarmaţiană. zonei NN10 (Zona cu Discoaster calcaris). În schimb. în mod convenţional.. Bessarabian. Basarabia şi Ucraina. deseori nisipoase. mai frecvente fiind formele Mactra bulgarica şi Mactra caspia. Forma ţ iunea evaporitic ă . de şisturi argiloase siltice bogate în radiolari. (c) Forma ţ iunea Ş isturilor cu Radiolari cuprinde o secvenţă arenitică din baza Badenianului superior. Volhinianul are un caracter pararitmic fiind alcătuit dintr-o alternanţă de argile cu nisipuri. alcătuite din nisipuri şi gresii cu intercalaţii. Cryptomactra sp. Volhinianul este preponderent argilos. Macrofaunele existente permit individualizarea subetajelor Volhinian. Obsoletiforma sp. Bessarabian şi Kersonian. Inaequicostata sp. Marnele cu Spirialis la care se adaugă cele kossovian terminal-volhiniene: Forma ţ iunea de Valea Neago ş ului (Papaianopol. Bessarabianul este constituit din depozite argiloase la partea inferioară (straturile cu Cryptomactra pesanseris) şi din depozite grezocalcaroase (Calcarul de Istri ţ a) la partea superioară. Cerithium sp. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău cea langhiană). prin Bessarabianul inferior. Duplicata sp. În complexul pestri ţ care. El prezintă. Mohrensternia sp.V. Macrofauna este constituită numai din specimene ale genului Mactra. kossoviene: Ş isturile cu radiolari. De exemplu. Mactra sp.. Forma ţ iunea de Valea Vizuinei (Munteanu. bessarabian-kersoniene: Forma ţ iunea de Râmnic. mai mult sau mai puţin dezvoltate. urmate de nisipuri cu intercalaţii de gresii. Spre deosebire de această situaţie.. În sectorul nordic al arcului carpatic şi mai la nord. Băcăran. Plicatiforma sp. Entităţile litostratigrafice langhiene. Depozitele volhiniene din regiune au furnizat o asociaţie de nannofosile calcaroase caracteristică zonei NN7 (Zona Discoaster kugleri). Sarma ţ ianul superior (Kersonianul) este omogen din punct de vedere litologic fiind constituit din depozite grezocalcaroase (partea superioară a calcarului de Istriţa)..

Crihan stabileşte şi o serie de unităţi biostratigrafice bazate pe foraminifere planctonice. 18 . Salvador. (c) Forma ţ iunea de Telega. În cadrul acestor depozite. (d) Forma ţ iunea de M ă ce ş u. autoarea propune şi descrie pentru Miocenul Mediu dintre Valea Prahovei şi Valea Teleajenului. 1994) şi consideră unităţile litostratigrafice separate anterior ca fiind informale. Băcăran. pentru depozitele în facies salmastru. Aceste unităţi litostratigrafice se vor păstra şi în prezenta lucrare.V. pentru depozitele în facies marin normal şi pe foraminifere bentonice. Încercând un compromis între cerinţele ghidului stratigrafic şi tradiţia istorică a studiilor anterioare. (b) Brecia de Cosmina. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Crihan (1999) se racordează la normele actuale de nomenclatură a unităţilor stratigrafice prevăzute în Ghidul Stratigrafic Internaţional (Hedberg. 1976. la sud de Sinclinalul Slănic. următoarele unităţi litostratigrafice: (a) Forma ţ iunea de Câmpini ţ a.

Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău NN4b Sphenolithus Belemnos – NN3 Discoaster adamanteus -NN4a Helicosphaera carteri .NN2 Paragloborotalia semivera Discoaster druggi Reticulofenestra pseudoumbilicus Paragloborotalia semivera Eggenburgian BURDIGALIAN 20 21 22 19 23 Globigerinoides triloba Calcidiscus macintyrei Calcidiscus leptoporus Candorbulina glomerosa Sphenolithus belemnos Sphenolithus belemnos Globigerina angustiumbilicata Sphenolithus dissimilis Helicosphaera ampliaperta Globigerinoides triloba BIOEVENIMENTE Helicosphaera mediterranea Globigerinoides primordius M. Niculescu.a. pe alocuri. 1972 Volhinianul din aria carpatică se prezintă sub un facies predominant argilos (= “marnos”).NN2b Sphenolithus dissimilis . Motaş et al. 1998). 1964. BIOZONE Helicosphaera ampliaperta -NN4 Candorb. 3. glomerosa Discoaster druggii . 1953. primordius ciperoensis Foraminifere . Papaianopol.. 1944. 19 Globigerinoide s G. 1997. 1976. CRONOSTRATIGRA. Iorgulescu. Pauliuc. Băcăran. 1968. fapt evidenţiat în literatura mai veche (Bolgiu.NN2a Triquetrorhabdulus Carinatus – NN1 Egerian OLIGOCEN Chattian Nannoplancton Tabel nr. Munteanu şi Munteanu. 2002). 1992.CRONOSTRATIGRAFICE REGIONALE MIOCEN Langhian Karpatian superior MEDIU UNITĂŢI FICE GLOBALE UNITĂŢI ACVITANIAN Ottnangian Karpatian inferior MIOCEN INFERIOR 17 18 f) Formaţiunea de Şipoţelu Andreescu. Caracterizarea biostratigrafică a unităţilor cronostratigrafice ale Miocenului inferior (Raport IGR.V. cu intercalaţii fin nisipoase.

Casele. la nord de văile Cricovul Sărat – Nişcov sau Volhinian-Bessarabian terminal. Local. (1974) separă . Meandroloculina. se încadrează suita argiloasă volhiniană (incluzând şi partea inferioară a Bessarabianului superior) în Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu (Andreescu. caracteristice Volhinianului şi la apariţia speciilor de Mactra (Sarmatimactra) pallasi Baily şi Tapes ponderosus (d’Orbigny). pe Valea Urugoaia. (b) Forma ţ iunea de 20 . urmate de 450 m de argile siltice şi silturi argiloase cu macrofaună caracteristică. Pe Valea Lopatna s-au separat depozite ale intervalului Volhinian–Bessarabian. Mohrensternia sp.. Pe văile Pietroasa şi Pietrei din aria periclinală a Anticlinalului Lapoş – Bădila. nisipuri şi gresii cenuşii sau gălbui. Cheia. Pirenella mitralis sau a speciilor de Ervilia. depozitele basarabiene se prezintă sub două litofaciesuri distincte: unul argilos si altul arenitic-calcaros. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău În aceste depozite. La nord de văile Cricovul Sărat şi Nişcov. specific Forma ţ iunii de Râmnic (Andreescu. Andreescu (1972. Mactra eichwaldi. prezenţa în întreaga arie subcarpatică a aceluiaşi litofacies predominant argilos (al Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu) din Volhinian şi în cuprinsul unei părţi din Bessarabian. a constituit cauza neseparării celor două subetaje în majoritatea lucrărilor geologice mai vechi. litofaciesul argilos al Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu se extinde până în Bessarabian inferior. Capul Mielului. În întreaga arie subcarpatică. în litofaciesuri detritice. Salcia (satul Piatra Mică). devenind arenitic sau arenito-ruditic. la Vilăneşti. de vârstă Volhinian superior – Bessarabian inferior (Depozitele argiloase de bază cu: Abra sp. După Munteanu (1998). Saramatiella. Oancea. 1972). preluată în lucrarea de faţă). Purcărete. Conform dreptului la prioritate şi evoluţiei paleogeografice a Sarmaţianului din regiune. Papaianopol (1992) trasează limita amintită sub argilele în care apare specia Cryptomactra pesanseris pe Valea Gruiu (sat Călţeşti) sau pentru arealul Chiojdeanca în argilele şi argilele nisipoase. Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu cuprinde 50 m de argile masive cenuşiu-roşcate. 1973) şi Andreescu et al. după Ionesi (1968) şi Paghida – Trelea (1969). Plicatiforma latisulcata. În regiune. litofaciesul se schimbă. vitaliana d’Orbigny. limita se trasează la dispariţia taxonilor Plicatiforma plicata. Băcăran. au permis separarea subetajelor Volhinian şi Bessarabian în cuprinsul aceluiaşi litofacies. Bessarabianul debutează cu specii de Plicatiforma plicatofittoni (Sinzov). După Ionesi (1980) şi Ionesi şi Ionesi (1994). la sud de văile amintite). şi în sudul perimetrului pe văile Dara (în aval de confluenţa cu Valea Gruiul) şi Urugoaia. argilele siltice alternează cu benzi decimetrice de nisipuri argiloase. 1972). Elphidium. Faunele de moluşte şi foraminifere din unele aflorimente. depozitele volhiniene aflorează pe văile Salcia şi Purcărete ca o stivă de 25-30 m de argile şi argile siltice cenuşii. al Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu (Munteanu. În aria Anticlinalului Apostolache – Buda .. în regiune. argile siltice cenuşii cu rare silturi argiloase gălbui sau cu benzi de gresii fosilifere. fără macrofaună dar cu foraminifere.Stratele de Ş ipo ţ elu” cu rang de formaţiune.Bădila). depozitele argiloase volhiniene ating 120 m grosime. Mactra (Sarmatimactra) aff. În consecinţă. În bazinul Văii Chiojdeanca. Din punct de vedere microfaunistic.Crăciuneşti.. Papaianopol (1992) încadrează depozitele argiloase ale Sarmaţianului inferior şi din baza Sarmaţianului mediu în Stratele de Dara. 1998).V. Quinqueloculina în litofaciesuri argiloase sau de Sinzowiella. Vizuina. Cheia (în Anticlinalul Lapoş . Bessarabianul este caracterizat de genuri precum: Dogielina. Ervilia sp. în acord cu Munteanu (1998). Depozitele ei au fost identificate pe văile: Lopatna. în accepţiunea Munteanu (1998. la sud de Cricovul Sărat. Fundătura. iar la sud de aliniamentul acestor văi se extinde până în partea inferioară a Bessarabianului superior. precum cele de pe văile Capul Mielului (la nord de Nucet). În continuarea suitei stratigrafice. Bessarabianul cuprinde două entităţi litostratigrafice: (a) Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu (Volhinian-Bessarabian superior. Salcia. pe Valea Fundătura. Calliostoma anceps (Eichwald) şi Duplicata duplicata (Sowerby). Porosononian. sunt atribuite Volhinianului inferior considerat Volhinian. Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu este reprezentată prin argile calcaroase cenuşiu – albăstrui.

2. Helicosphaera mediteranea Muller. Litofaciesul bituminos cu Gresii de Kliwa a) Formaţiunea de Podu Morii Teisseyre. pe Valea Oancei. pe Valea Viei sau Valea Bălăneasa şi. Asociaţia menţionată aparţine Z o n e i Globigerinoides primordius. în Forma ţ iunea de Podu Morii. la est de Valea Rastu şi la nord de Nucet apar argile şi argile siltice cenuşii cu microfaună bessarabiană. la Lapoş. către vest. în cadrul celui de-al doilea pachet de tufite (superior şi mai gros decât cel inferior). Depozite asemănătoare se citează către est. uneori cu intercalaţii decimetrice de gresii. pe Valea Pietroasa.V. Globigerinoides primordius Blow şi Banner. În cadrul regiunii cercetate. depozitele bessarabian inferioare ale Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu cuprind 120-150 m de argile calcaroase cenuşii–albăstrui. 1952 Pe Valea Teleajenului.. Băcăran. Continuarea în Bessarabian a litofaciesului argilos din aria Subcarpaţilor Orientali este consemnată încă din 1944 de către Bolgiu. Sphenolithus delphix Bukry. caracteristică începutului Miocenului. Limita dintre S u b z o n a Sphenolithus dissimilis . Helicosphaera kamptneri Hay şi Mohler. în localitatea Telega. Reticulofenestra pseudoumbilicus (Gartner). compacte. 21 . fiind specific zonei NN2. Popescu.2. 1997) ca prezentând în partea sa superioară asociaţii de nannoplancton. se descriu 50 m de argile siltice şi argile cenuşii nisipoase basarabiene pe Valea Lopatna (Pauliuc. care par a fi primele specii ale genului Globoquadrina ce apar în Miocenul inferior.1. Forma ţ iunea de Podu Morii este citată (Mărunţeanu et al. secvenţa bessarabiană a acestei formaţiuni corespunde descrierii litologice din aria stratotipului. 1998). Faţă de foraminifere. Discoaster druggii Bramlette şi Wilcoxon) este situată la jumătatea distanţei dintre cele două pachete de tufite. apar 75 m de argile calcaroase compacte şi argile siltice cenuşii. din Munteanu. Ele sunt reprezentate prin Helicosphaera ampliaperta Bramlette şi Wilcoxon. 1911. “Stratele de Ş ipo ţ elu” au fost separate ca entitate litostratigrafică cu rang de formaţiune în regiunea dintre râurile Milcov şi Râmnicu Sărat şi au fost considerate a acoperi intervalul cronostratigrafic Volhinian-Bessarabian inferior (prin echivalare cu . Pe Valea Dara (localitatea Dara). cu spărtură concoidală. 1997) o asociaţie de foraminifere constituite din globigerine mici de tipul Globigerina ciperoensis Bolli. Astfel. stiva bogat fosiliferă. 2. În Anticlinalul Lapoş–Bădila. emend.. 1968). 1998). la Cuib. Discoaster druggii Bramlette şi Wilcoxon) şi S u b z o n a Helicosphaera kamptneri – NN2b (cu Helicosphaera ampliaperta Bramlette şi Wilcoxon. Sphenolithus dissimilis Bukry şi Percival. precum şi numeroase specimene de Globoquadrina. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Râmnic (Bessarabian–Kersonian). În Valea Chiojdeanca şi pe pârâul Capul Mielului sau în Anticlinalul Salcia. la Vălenii de Munte. sunt intercalate bancuri marnoase din care se citează (Mărunţeanu et al. Nannofosilele menţionate definesc S u b z o n a NN2b de nannoplancton. Cyclocargolithus floridanus (Roth şi Hay) şi Coccolithus pelagicus (Wallich).2. pe pârâul Sarăţelu. pe văile Cheia şi Grecul. spre partea terminală devenind mai siltice. Formaţiuni bituminoase şi de fliş oligocen-miocen inferioare A. cu secvenţe de argile siltice şi cu două intercalaţii grezoase în jumătatea inferioară a permis extinderea intervalului stratigrafic al Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu (Munteanu. Globigerina praebulloides Blow. Pe Valea Salcia (satul Piatra Mică). Reticulofenestra pseudoumbilicus (Gartner). Pe Valea Telega. 1970. din arealul sudic al regiunii.complexul pelitic” separat în aceeaşi arie de Andreescu şi Papaionopol. de 600 m de argile calcaroase cenuşii. Helicosphaera scissura Miller. BIOSTRATIGRAFIA MIOCENULUI 2.NN2a (cu Reticulofenestra pseudoumbilicus (Gartner). Helicosphaera mediteranea Muller..2. nannoplanctonul are o largă răspândire în Forma ţ iunea de Podu Morii.

1980. precum şi în diatomitele din cariera Sibiciu de Sus.V. 1980).. în aval de puntea ce leagă oraşul Vălenii de Munte de satul Frânghieşti. Conţinutul microfloristic este reprezentat de speciile Coscinodiscus grunowii Part. Pe Valea Teleajenului. Asociaţia cu Actinophychus thumii. Asociaţia cu Actinophychus thumii este tipic marină. Abundenţa speciei Aulocoseira praegranulata sugerează deci un important aport de apă dulce în cadrul bazinului de sedimentare. specie de apă dulce.2. 1993 Pe Valea Telega. mai rar cenuşii şi microconglomerate. Dumitrică (1993) stabileşte vârsta acestor depozite ca fiind Aquitanian–Burdigalian. 1997) asociaţii de diatomee sărace din punct de vedere generic şi numeric. 2. prin compoziţia sa. Triceratium condeconum Bail. micacee şi se 22 . Diferenţa este de natură ecologică. O serie de specii de diatomee identificate în asociaţiile de la Telega au fost descrise de Rehakova (1977) în Avanfosa carpatică a Moraviei. Buştenari şi Sibiciu. dispusă mai sus stratigrafic. 1987) pentru depozite miocene din Ungaria nu se poate aplica arealului studiat aici lipsind din asociaţie speciile cu valoare stratigrafică ale acestei zonări. Rhaphoneis gemmifera Ehr. Vălenii de Munte.. Formaţiuni ale Molasei Miocen inferioare b) Formaţiunea de Doftana Ştefănescu. Însă. la nivelul Forma ţ iunii de Starchiojd (Menilite superioare cu diatomee).. Prezenţa speciei Actinophychus thumii (Schmidt) Hanna permite încadrarea celor două nivele în cadrul asociaţiei cu Actinophychus thumii. Rhaphoneis rhombica Ehr. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău b) Formaţiunea de Buştenari Ştefănescu et al. se află profilul tip al asociaţiei cu Actinophychus thumii. în timp ce asociaţia cu Aulocoseira praegranulata este caracterizată de elemente planctonice de apă dulce (raportabilă Miocenului inferior de apă dulce din Cehoslovacia descris de Rehakova). Forma ţ iunea de Doftana (sensu Săndulescu et al. din asociaţia determinată la Telega. 1995) cuprinde secvenţele litostratigrafice mediană şi superioară Molasei de Doftana (sensu Ştefănescu şi Mărunţeanu. Toate aceste specii aparţin planctonului litoral şi sublitoral.. Coscinodiscus oculus irodis Ehr. Melosira clavigera Gron. contrastează cu cea a asociaţiei Aulocoseira praegranulata. 1993) în partea inferioară a Forma ţ iunii de Bu ş tenari. în schimb silicoflagelatele sunt un foarte bun reper biostratigrafic. fin granulare. alternanţă de marne roşii. de pe Valea Buzăului. Datarea pe bază de diatomee fiind încă imprecisă se apelează pentru raportări la scheme de zonare a intervalului Oligocen – Miocen pentru diverse bazine marine. Pe baza speciei Naviculopsis quadrata din cadrul asociaţiei cu Actinophychus thumii întâlnită pe Valea Buzăului. definită de Dumitrică şi Pestreş (în Ţicleanu et al.. asociaţie apreciată de autoare ca aparţinând etajelor Ottnangian (Z o n a Coscinodiscus moronensis) şi Karpatian (Z o n a Raphidodiscus marylandicus). Băcăran. emend. cu rare intercalaţii grezoase.. Stephanodiscus hanitai Grunn. Dezvoltarea în masă a acestei specii permite paralelizarea acestei asociaţii cu asociaţia cu Aulocoseira praegranulata Sousé descrisă la partea superioară a profilului de la Vălenii de Munte. cu frustule prezentând un grad avansat de fragmentare. pe malul drept al Văii Teleajenului. lipsesc diatomeele penate (citate de Rehakova). Probe din jumătatea superioară a Forma ţ iunii de Bu ş tenari oferă asociaţii diferite de cele din partea inferioară a aceleaşi formaţiuni. la Breaza. Rhaphoneis paralis Hanna. litorală şi sublitorală. Săndulescu et al.3. în partea inferioară a Forma ţ iunii de Bu ş tenari. 1995 În secţiunea geologică din Valea Prahovei. Forma ţ iunea de Bu ş tenari relevă (Mărunţeanu et al. în contextul unei asociaţii tipic marine. Secvenţa litostratigrafică superioară sau argilo – marnoasă este alcătuită din alternanţe mai mult sau mai puţin regulate de argile sau marne cenuşii şi gresii sau nisipuri. cunoscute ca specii tipic marine şi Aulocoseira praegranulata Sousé. Dacă pe baza diatomeelor vârsta asociaţiei cu Actinophychus thumii (Schmidt) Hanna este apreciată cu dificultate. la Telega. În probe din jumătatea inferioară a formaţiunii au fost determinate specii de Actinoptychus thumii (Schmidt) Hanna. Mărunţeanu.. Secvenţa mediană este constituită din argile roşii. Zonarea realizată de Hajos (1986. fiind tipice marine.2.

ce constituie un echivalent al Gipsului de Cire ş u din Sinclinalul de Slănic. Calcidiscus praemacintyrei (Stradner şi Fuchs) şi Calcidiscus macintyrei (Bukry şi Bramlette) indicând S u b z o n a Calcidiscus leptoporus NN4b. Ca şi în secţiunea geologică de pe Valea Prahovei (Breaza). 1980) este acoperită de Forma ţ iunea de Câmpini ţ a (Crihan. cu numeroase intercalaţii de gresii şi siltite. rare intercalaţii de gresii gipsifere şi chiar un nivel de tufite. Asociaţia determinată în tufitele situate imediat deasupra Gipsului de Cire ş u prezintă primele ocurenţe ale speciei Calcidiscus leptoporus (Murray şi Blackman). Cyclocargolithus floridanus (Roth şi Hay). corelabilă cu limita Miocen inferior/Miocen mediu sau Burdigalian/Karpatian superior. Discoaster adamanteus Bramlette şi Wilcoxon. Helicosphaera ampliaperta Bramlette şi Wilcoxon. Spre partea superioară. ce defineşte limita dintre S u b z o n e l e NN4a–NN4b. În această secţiune. Cele două secvenţe sunt separate de un pachet de gipsuri şi şisturi gipsifere. Pe Valea Muscelului. caracterizând Subzona NN4a. această subzonă caracterizează debutul Miocenului mediu. Succesiunea continuă cu un pachet gros de gipsuri separate prin şisturi şi gresii gipsifere. urmată de o secvenţă predominant argilo – nisipoasă cenuşie ce debutează cu un nivel de tufite însoţite de şisturi calcaroase. în comunitatea de nannofosile calcaroase se înregistrează primele ocurenţe ale speciilor Calcidiscus leptoporus (Murray şi Blackman). Coccolithus miopelagicus Bukry. de la Homorâciu. Pontosphaera multipora Kamptner. Gipsul de Cire ş u şi partea terminală a Molasei de Doftana aparţin Miocenului mediu. asociaţiile de foraminifere ale Z o n e i Globigerinoides triloba evidenţiate în Forma ţ iunea de Cornu. Helicosphaera euphratis Haq au fost observate şi primele ocurenţe ale speciei Discoaster cf. în continuitate de sedimentare. În secţiunea geologică de pe Valea Teleajenului. Discoaster deflandrei Bramlette şi Riedel. Helicosphaera euphratis Haq. fie deasupra Conglomeratele de Brebu (care nu conţin resturi fosile) iar iviri de nannoplancton fără indivizi de Sphenolithus belemnos Bramlette şi Wilcoxon. Coccolithus pelagicus (Wallich). Forma ţ iunea de Doftana stă peste Conglomeratele de Brebu şi cuprinde o secvenţă de argile şi gresii roşii. având acelaşi conţinut de nannofosile. Cu debutul sedimentării Molasei de Doftana. Limita dintre Z o n e l e NN3 şi NN4 se regăseşte fie în cuprinsul. În Forma ţ iunea de Doftana apare nannoplancton calcaros în primele nivele argiloase din secvenţa marnelor roşii. Băcăran. Gipsul de Cire ş u. Molasa de Doftana (sensu Ştefănescu. argile cenuşii cu dese intercalaţii de gresii şi nisipuri sau rare intercalaţii de şisturi calcaroase. gipsuri. precum şi în marnele cenuşii ale secvenţei superioare de sub Gipsul de Cire ş u. apar în primele nivele marnoase din secvenţa lutitelor roşii ale Forma ţ iunii de Doftana. ce începe cu o secvenţă de argile roşii şi cenuşii. Helicosphaera scissura Muller. mai precis al Karpatianului superior.. În secţiunea geologică de pe Valea Lupei. 1999) = Tuful de Sl ă nic. Cyclocargolithus abisectus (Muller). Helicosphaera carteri (Wallich). gresiile echivalente Conglomeratelor de Brebu trec gradat la alternanţe neregulate de argile roşii sau cenuşii verzui. peste Forma ţ iunea de Cornu urmează Forma ţ iunea de Doftana (sensu Săndulescu et al. la Pătârlagele. Jumătatea superioară a Forma ţ iunii de Doftana este alcătuită din alternanţe neregulate de argile cenuşii şi 23 . În primele nivele argiloase. Mărunţeanu. Coronocyclus nitescens (Kamptner). Printr-o mică lacună. acestea indică S u b z o n a Discoaster adamanteus – NN4. gresii gipsifere şi chiar tufite. Reticulofenestra gelida (Geitznauer). Helicosphaera intermedia Martini. Rhabdosphaera pannonica Baldi-Beke. situate imediat deasupra Gipsului de Cire ş u. După Mărunţeanu şi Popescu (2002). Acesta este reprezentat prin Braarudosphaera bigelowii (Graan şi Braarud). cu intercalaţii subţiri de gresii sau nisipuri. Reticulofenestra pseudoumbilicata(Gartner). Peste acestea se dispun. Rhabdosphaera clariger Murray şi Blackman. dispar din sedimente iar cele de nannoplancton apar numai la două nivele stratigrafice situate deasupra gresiilor din Conglomeratele de Brebu şi sub Gipsul de Cire ş u. 1995). corelabilă cu Burdigalianul superior.V. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău încheie cu Gipsul de Cire ş u (gros de câţiva metri) şi cu frecvente intercalaţii de şisturi calcaroase. această secvenţă admite dese intercalaţii de nisipuri. concomitent cu stingerea speciilor Helicosphaera intermedia Martini. (ultimele două situându-se chiar sub Gipsul de Cireşu). variabilis.

1999) = “Marne cu Globigerine” este urmat de sedimente argiloase sau argilo-marnoase.. s-a observat că debutul Badenianului este ulterior celui al Langhianului (Mărunţeanu.2. nisipuri cu intercalaţii de marne sau argile (în zone marginale) urmate de depozite pelagice (de larg) cu foarte puţin material terigen. Mult timp s-a admis că Badenianul (etaj al scării cronostratigrafice regionale a Paratethysului Central) poate fi corelat în totalitate cu Langhianul şi Kossovianul. Reticulofenestra pseudoumbilicata (Gartner). a mai fost întâlnită către partea terminală a Forma ţ iunii de Doftana. 1999) adică de “Şisturile cu Radiolari” (constituite predominant din argile şistoase) şi “Marnele cu Spirialis” (alcătuite din alternanţe de marne. Popescu et al. microconglomerate. mai ales în zonele marginale ale bazinelor de sedimentare. Pe Valea Muscelului sunt întâlnite nannofosile calcaroase dezvoltate discontinuu stratigrafic. este imposibil de trasat exact limita NN4a/NN4b. echivalentă Z o n e i cu Lagenide. este diferită de cea a ariei intracarpatice. succesiunea sedimentară a Langhianului începe cu conglomerate. Formaţiunile kossoviene. mai ales pe baza asociaţiilor de nannoplancton. sare) cunoscute ca Brecia de Cosmina (Crihan. de pe Valea Muscelului. autoarea (Crihan. 2. Având o constituţie litostratigrafică similară pe tot cuprinsul centrului Paratethysului. ar fi existenţa unei lacune de sedimentare intralanghiană. sub egida Institutului Geologic al României corelate cu informaţii din tezele Munteanu (1998) şi Crihan (1999). Biozonele separate de Crihan (1999) în aria dintre râurile Prahova şi Teleajen au fost raportate preponderent la biozonarea făcută de Popescu (1975. foarte sărace sau lipsite de bentos. Băcăran.. Din lipsă de nannofosile calcaroase. care urmează nivelului cu Globigerine în Bazinul Transilvaniei şi pe bordura estică a Depresiunii Pannonice. Miocenul Mediu marin corespunde unităţilor cronostratigrafice Langhian şi Kossovian. Formaţiuni ale Molasei de vârstă Miocenă medie Prezentarea biostratigrafiei formaţiunilor molasei de vârstă miocenă medie se bazează (ca şi biozonarea formaţiunilor miocen inferioare) pe studiile elaborate de către Popescu. 1999) s-a raportat la biozonările lui Blow (1969. neglijând ansamblurile paleontologice se admite un control ecologic: toate depozitele din aria subcarpatică şi sectorul estic al Depresiunii Getice s-au acumulat în bazine sedimentare adânci. bancuri de gipsuri sau gresii gipsifere şi mai multe intercalaţii de şisturi calcaroase. După cum s-a specificat la capitolul de litostratigrafie. 1998) pentru Miocenul Mediu marin din România şi la biozonarea aceluiaşi autor elaborată pentru Miocenul Mediu salmastru (Popescu. Secvenţa lutitică pelagică cunoscută sub numele de Forma ţ iunea de Câmpini ţ a (Crihan.2. caracteristice Z o n e i NN3 de nannoplancton. 1995).. Coccolithus miopelagicus Bukry. Sphenolithus heteromorphus Deflandre. mai rar calcaroase. Z o n a c u L a g e n i d e . Mărunţeanu et al. 24 . Pe de o parte. Pe de altă parte. şi este considerat a caracteriza S u b z o n a NN4b. Astfel.V. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău siltite între care se dezvoltă gresii subţiri. lipseşte în zona subcarpatică. S u b z o n a NN4b al cărei debut este marcat de prima ocurenţă a lui Calcidiscus leptoporus începe sub nivelul reper al calcarelor cu ostracode. (1997). de la localitatea Horezu spre est (Mărunţeanu. argile şi siltite cu intercalaţii de gresii calcaroase sau chiar calcare spre partea lor superioară). de către Forma ţ iunea de Telega (Crihan. Coccolithus pelagicus (Wallich). 1999) = “Brecia sării cu masive de sare” = “Nivelul evaporitic superior”. din care dispar speciile de Sphenolithus belemnos dar în care apar specimene de Calcidiscus leptoporus. 1997). Helicosphaera kamptneri Hay şi Mohler. 1995). având aceeaşi constituţie în întreg arealul carpatic. Popescu et al. sunt reprezentate în succesiune stratigrafică normală. În partea inferioară a Forma ţ iunii de Doftana apar asociaţii cu Helicosphaera ampliaperta Bramlette şi Wilcoxon. dezvoltate în aria extracarpatică. Ulterior. iar în al doilea rând. în Forma ţ iunea de Doftana.4. (1995). Această asociaţie. Sphenolithus belemnos Bramlette şi Wilcoxon. Succesiunea faunelor cantonate în depozitele langhiene. 1979) şi Berggren et al. Acest fenomen are după autorii de mai sus două explicaţii. depozitele Miocenului Mediu marin intră în constituţia cuverturi post-tectonice a pânzelor externe moldavidice (Săndulescu et al. Succesiunea langhiană se încheie cu depozite de precipitaţie chimică (gipsuri. 1997).

într-o succesiune nefirească. ce au în partea terminală un nivel reper de calcare algale. cu rang de formaţiune). Autorii raportului de sinteză din 1997 au optat pentru cea de-a doua explicaţie. Această entitate este reprezentată fie prin gipsuri (a căror grosime variază de la 1–2 m pe Valea Câmpiniţa până la 15-20 m la Slănic. fapt ce ar atesta începutul fenomenului de desalinizare. la Câmpina). în axul Sinclinalului Drajna). este constant în toată stiva depozitelor kossoviene. sau în bazinul Văii Buzăului. atunci când predomină asupra depozitelor lutitice sunt cunoscute sub numele de Tuful de Sl ă nic (ca parte a Forma ţ iunii de Câmpini ţ a). tipice Langhianului terminal. constante ca apariţie în toţi Subcarpaţii şi chiar în Bazinul Transilvaniei. Marnele cu Globigerine includ o cantitate redusă de cenuşă vulcanică diseminată în masa acestora. O secţiune similară se află pe interfluviul dintre Valea Prahovei şi Valea Prahoviţei. conţinutul de foraminifere planctonice cu specii ale genului Velapertina. Peneroplide). pe Valea Bălăneasa). din aria Subcarpaţilor Munteniei. în timp. Băcăran. la circa 2 km amonte de confluenţa cu Valea Prahovei. conţinând două intercalaţii de tufite (unul la partea superioară a “Şisturilor cu Radiolari” şi cel de-al doilea la partea superioară a “Marnelor cu Spirialis”). la Bozioru până la 500-1000 m sau mai mult pe Valea Teleajenului. în Zona Cutelor Diapire (la Apostolache sau în bazinul Văii Buzăului. Borelis. legate de diferite erupţii vulcanice. apoi la Slănic. aceste depozite sunt predominant argilo-marnoase. va conduce la extincţia faunelor marine kossoviene. Pe Valea Câmpiniţa. sunt deschise depozitele langhiene. precum şi la Greceanca în dealul Istriţa. Depozitele kossoviene ale Forma ţ iunii de Telega (= Ş isturile cu Radiolari şi Marnele cu Spirialis) au fost întâlnite în numeroase secţiuni geologice în Sinclinalele Slănic şi Drajna (la Slănic. Având o grosime ce nu depăşeşte 6 m. Paleontologic. 25 . sau prin brecii (cu grosimii cuprinse între 10 m pe Valea Murătoarei. depozite ce conţin faune cu Globorotalia transsylvanica şi Globigerina (Globoturborotalita) druryi. În stiva depozitelor Miocenului Mediu marin. în talvegul Văii Prahova. la Bozioru (văile Fişici şi Murătoarele) în depozitele langhiene se intercalează nivele tufitice care se îngroaşă considerabil (20 – 40 m) în Marnele cu Globigerine. ele se dispun peste depozite burdigaliene. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Ca argument al acestei ipoteze ar fi prezenţa în Brecia de Cosmina (= Brecia s ă rii) a unor foraminifere tipice Lagenidelor inferioare precum şi faptul că peste Forma ţ iunea de Câmpini ţ a (= Marnele cu Globigerine) urmează. O altă caracteristică a depozitelor langhiene din Subcarpaţii Munteniei este dată de constituţia şi grosimea Breciei de Cosmina (= Brecia s ă rii). În toată succesiunea amintită au fost recunoscute cele trei zone de foraminifere planctonice (Z o n e l e Candorbulina glomerosa. Câmpina). care. sau prin brecii cu lentile de sare (pe Valea Prahovei. reprezentate prin argile cenuşii. Spre partea superioară a Marnelor cu Spirialis. în Dealul Piatra Verde). în apropiere de uzina electrică. Din punct de vedere litologic. reprezentate printr-o succesiune de marne cu globigerine peste care urmează Brecia de Cosmina (“Brecia sării” sau “Nivelul evaporitic superior”. se înregistrează o îmbogăţire a asociaţiei cu foraminifere cu test porţelanos (Miliolide. În secţiunea geologică de la Câmpina. în Dealul Piatra Verde. Cardorbulina universa şi Globigerina drurryi). pe Bălăneasa.V. se intercalează tufuri şi tufite. Pachetul de tufuri şi tufite.

reussi E. druryi V. Băcăran. minuta P.Tabel nr. beliicostata L. orbignyana P. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 26 U. transsylvanica Gb. reginum P. sarmaticum P. indigena V. Principalele bioevenimente înregistraturi în Miocenul Mediu din Subcarpaţi (din Crihan. 1990). universa Gt.dividena V. 4. LANGHIAN Aria mediteraneană Paratethysul Central Martini (1971) Blow (1969) SERRAVALLIAN KOSSOVIAN NN9 TORTONIAN BESSARABIAN MORAVIAN VOLHYNIAN NN 7 N 16 N 13 N 14 N 15 WIELICZIAN NN 6 N 10 NN 5 NN 8 Cronobiostratigrafie NN11 N 17 N8 N9 C. aragviens Bioevenimente Unităţi litostratigrafice Formaţiunea de Câmpiniţa Brecia de Cosmina Formaţiunea de Telega Formaţiunea de Măceşu . styriaca U.

Varidentella sarmatica. 1968.V. la nord de văile Cricovul Sărat – Nişcov sau Volhinian – Bessarabian terminal. Pseudotriloculina nitens. În secţiunea de pe Valea Oancea (pe flancul nord vestic al Anticlinalului faliat Salcia). Chartocardium gleichenbergense. Ervilia andrussowi. din argilele calcaroase negricioase care urmează celor anterioare se citează o macrofaună diversificată: Plicatiforma plicata (Eichwald). Cycloforina predcarpatica. se citează foraminifere de talie mică. Bolivina sarmatica. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău f) Formaţiunea de Şipoţelu Andreescu. Munteanu şi Munteanu. Pirenella mitralis. Quinqueloculina angustioris (Bogdanowich). Conţinutul în nannoplancton din depozitele argiloase de pe văile Oancea şi Casele se referă la speciile: Catinaster coalithus (Martini şi Bramlette). Porosononion subgranosus. Munteanu (1998) citează o macrofaună săracă reprezentată prin exemplare de Chartocardium gleichenbergense cu valvele subţiri. Duplicata duplicata. Articulina sarmatica. Mactra (Podolimactra) eichwaldi. Articulina sarmatica. Porosononion subgranosus. În secţiunea geologică de pe Valea Salcia. foraminiferele mai frecvent întâlnite sunt: Ammonia beccari şi Elphidium macellum la care se adaugă cu frecvenţă moderată speciile: Varidentella rotunda (Gerke). Elphidium minutum (Reuss). Ammonia beccari. Obsoletiforma lithopodolica. Elphidium macellum. Pseudotriloculina consobrina şi Bolivina sarmatica şi cu frecvenţă rară. Tapes dissitus. Elphidium aculeatum. Gibbula picta. Pseudotriloculina nitens. Elphidium macellum. 27 . dominarea bivalvelor din grupul Obsoletiforma. Nonion bogdanowiczi. Tapes vitalianus. Nicolescu. Varidentella latelacunata. dinţi de peşti. Din argilele calcaroase compacte cenuşiu – albăstrui. Elphidium aculeatum. dintre care sunt date drept caracteristice speciile: Plicatiforma plicata. În secţiunea de pe Valea Casele. Elphidium macellum. Mactra (Podolimactra) eichwaldi. 1992. Actaeocina lajonkaireana. Calcidiscus leptoporus. Tapes vitalianus. 1953. Către topul stivei argiloase de pe Valea Oancea. Spiroloculina okrajantzi Bogdanowich (ultima devenind frecventă în depozitele bessarabian inferioare). Obsoletiforma obsoleta. Băcăran. Pirenalla nodosoplicata. unele specii continuându-şi evoluţia din Volhinian: Obsoletiforma sarmatica. Ervilia dissita. otolithe şi rare exemplare de Chara. din depozitele argiloase ale Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu. Calliostoma angulatosarmates (Sinzov). Papaianopol. specii care indică Z o n a NN8. Obsoletiforma obsoleta. din depozitele argiloase din partea inferioară a succesiunii volhiniene. pe primii 8-10m. Helicosphaera carteri. care urmează depozitelor cu gipsuri volhiniene fosilifere. 1964. speciile: Elphidium hauerianum. Coccolithus pelagicus. ce urmează peste nivelul de tuf andezitic. Munteanu (1998) citează. Pseudotriloculina consobrina. Microfauna de foraminifere a acestor depozite este caracterizată de abundenţa speciilor: Varidentella sarmatica (cu forme aberante ale testului) şi Articulina problema la care se adaugă: Cycloforina stomata (Luczkowska). În următorul interval se menţin speciile de Ervilia podolica şi Ervilia dissita şi apare Tapes gregarius. Ervilia dissita. între care predomină Varidentella sarmatica. Elphidium glabrum Bystricka. Tapes gregarius. la sud de văile amintite) ceea ce impune tratare biostratigrafică separată pentru Volhinian şi pentru Bessarabian. Munteanu şi Munteanu (1997) citează din depozitele volhiniene dintre Teleajen şi Buzău 19 specii de moluşte şi foraminifere. Alături de Obsoletiforma ringeiseni apar exemplare de Chartocardium gleichenbergense. Porosononion subgranosus. Abra reflexa. Fissurina basarabica Popescu. Microfauna acestui interval mai este caracterizată de specii de ostracode din grupul Aurila şi statolithe de Myssidae. urmată în ordinea frecvenţei de Ammonia beccari. Pauliuc. Calcidiscus macyntirei (Buckry şi Bramlette). Cercetările biostratigrafice (Iorgulescu. Tapes naviculatus. Cycloforina stomata. Ammonia beccari. 1972 Aşa cum s-a prezentat la capitolul de litostratigrafie Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu acoperă intervalul (încă neseparat) Volhinian – Bessarabian (Bessarabian superior. 1997) asupra depozitelor volhiniene ale părţii inferioare ale Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu din regiunea cuprinsă între Valea Teleajenului şi Valea Buzăului se referă îndeosebi la fauna de moluşte şi foraminifere.

Poziţia Deviaţiei Monterey după Vincent & Killinglex (1985) (din Crihan. Plicatiforma latisulca (Munster). sicanus Mi 2 N6 NN 3 Mi 1 Formaţiunea de Doftana N5 Ottnangian Tabelul nr. 5. se citează (Munteanu. Ervilia podolica şi o microfaună de foraminifere reprezentată prin speciile: Varidentella reussi. aragviensis Tortonian 10 Mi 7 NN 9 NN 8 NN 7 N 16 N 15-N 14 P. Tapes dissitus. Încadrarea bio-cronostratigrafică a depozitelor Miocenului mediu dintre Prahova şi Teleajen. Munteanu (1998) citează o bogată asociaţie de moluşte: Musculus sarmaticus. satul Cozieni). Ervilia dissita. Tapes gregarius. 1991. Calliostoma angulatosarmates (Sinzov). dividens Velapertina Gb. Elphidium macellum. ANI EVENIMENTE IZOTOPICE (după Miller et al. Elphidium hauerianum. L. Plicatiforma plicata. corelată cu poziţia principalelor evenimente izotopice. Pirenella nodosoplicata. Microfauna este dominată de Elphidium hauerianum. 28 Burdigalian NN 4 N7 Langhian N9 C. Pirenella disjuncta (Sowerby). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău BIOSTRATIGRAFIE TIMPUL ÎN MIL. Gibbula picta. universa/G. Din silturile argiloase şi nisipurile ce aflorează pe Valea Casele şi din nisipurile cu nivele grezificate fosilifere de pe Valea Oancea. cu argile siltice gălbui ce conţin încă specii volhiniene: Chartocardium gleichenbergense. 1991a) CRONOSTRATIGRAFIE ARIA MEDITERANEANĂ PARATETHYS Kossovian Wieliczian Moravian Karpatian MARTIN (1971) NN 11 NN 10 N 17 BLOW (1969) POPESCU (1998) CRIHAN (1999) LITOSTRATIGRAFIE P. Mactra (Podolimactra) urupica Danov. Donax dentiger. Succesiunea volhiniană se încheie. Tapes naviculatus. Ervilia dissita. Varidentella sarmatica. Mi 6 Mi 5 Mi 4 Formaţiunea de Măceşu N 13 NN 6 Formaţiunea de Telega DEVIAŢIA MONTEREY Mi 3 15 NN 5 N8 P. sarmaticum V. Băcăran. pe Valea Caselor. reussi/E. Plicatiforma jammense (Hilber). Mactra (Podolimactra) eichwaldi.b. Tapes aksajicus (Eichwald). Tapes tricuspis. Tapes naviculatus. Duplicata duplicata. şi mai rar de Ammonia beccari. Articulina problema. 1998) o macrofaună reprezentată prin Mactra (Podolimactra) eichwaldi. În argilele siltice de pe Valea Bălăneasa (la nord de Valea Buzăului. druryi / G. reg. Brecia de Cosmina Formaţiunea de Câmpiniţa Serravallian Sarmaţian . transsylv.V. glomerosa / G. 1999). Elphidium rugosum.. Duplicata dissita (Dubois). Tapes gregarius. Tapes vitalianus.

Ervilia podolica.. Munteanu (1998) citează din depozitele volhiniene. Elphidium macellum. Varidentella latelacunata. 1998) o macrofaună de Mactra (Podolimactra) eichwaldi. 1998) faunelor de moluşte şi foraminifere determinate din partea inferioară. Gibbula picta. Este tipică pentru Sarmaţianul inferior.. analiza (Munteanu. Varidentella reussi.). Ervilia şi Tapes. .se diversifică genurile Plicatiforma. Ervilia podolica. Tapes vitalianus. Subzona Chartocardium gleichenbergense (Interval Subzone). în partea somitală a depozitelor volhiniene din Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu se citează de asemenea (Munteanu. . În concluzie. din silturi argiloase cenuşii subjacente celor cu faune bessarabiene. din argile siltice cenuşii. Globigerina. 1998) frecvenţa mare a foraminiferelor Ammonia beccari. Chartocardium gleichenbergense sunt caracteristice intervalului. Alături de specia index. în cadrul subzonei. Pe baza faunelor determinate în cadrul părţii inferioare (din Volhinian) a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu. Porosononion subgranosus. Ervilia andrussovi. la partea superioară a Volhinianului se remarcă dezvoltarea maximă a speciei Ammonia beccari. În aria Anticlinalului Lapoş–Bădila–Pietraru. Ervilia concinna. . Pseudotriloculina consobrina. Băcăran. volhiniană. Munteanu (1998) citează o macrofauna cu Mactra (Podolimactra) eichwaldi. reprezentată prin Tapes gregarius. Tapes gregarius. din argile siltice cenuşiu–gălbui. Pseudoamnicola sarmatica iar dintre foraminifere Porosononion subgranosus şi specii remaniate de Lobatula. Abra reflexa şi Inaequicostata pia. Inaequicostata pia.unele specii de Ervilia ce dau nota caracteristică pentru Sarmaţianul inferior se menţin alături de specii de Mactra (Podolimactra) eichwaldi. Munteanu (1998) citează o microfaună puţin variată dar cu număr mare de indivizi din speciile: Varidentella reussi şi Articulina problema. În partea de sud a perimetrului. deci incluzând şi Volhinianul pentru care autoarea a creat Subzona Chartocardium gleichenbergense (deja enunţată). la ieşirea din satul Nucet. Obsoletiforma sp. 1988). Pirenella mitralis. Microfauna identificată cuprinde: Elphidium hauerianum. a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu a pus în evidenţă 34 de specii de moluşte şi 22 specii de foraminifere (comparativ reduse faţă de depozitele volhiniene ale Forma ţ iunii de Valea Neago ş ului sau ale Forma ţ iunii de Valea Vizuinei) dintre care: . din depozite volhinian superioare de la confluenţa Văii Gruiu cu Dara. Ervilia podolica. Globigerina. Mactra (Podolimactra) eichwaldi. Pe pârâul Pietroasa. din aria periclinală a Anticlinalului Lapoş–Bădila–Pietraru. Nonion bogdanowiczi. Kojumdgieva et al. Tapes vitalianus. Ervilia dissita. Actaeocina lajonkaireana şi o microfaună dominată de foraminiferele Ammonia beccari şi Elphidium macellum. Cycloforina stomata. În intervalul litologic superior conţinutul de moluşte se diversifică: Chartocardium gleichenbergense. Mactra (Podolimactra) eichwaldi. 29 . Globorotalia. Munteanu (1998) citează o faună săracă de moluşte. în regiune. Argilele siltice suprajacente conţin o macrofaună de: Plicatiforma plicata. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău La Chiojdeanca. Pseudoamnicola sarmatica Jekelius şi remanieri de foraminifere din depozite badeniene (Orbulina. Este raportabilă Volhinianului şi este definită în bază de ultima apariţie a speciei Inaequicostata inopinata şi la partea terminală de ultima ocurenţă stratigrafică a speciei Chartocardium gleichenbergense. Dintre foraminifere se remarcă dezvoltarea maximă a speciilor Varidentella sarmatica. numeroase exemplare de Abra reflexa. Varidentella reussi. este semnalată (Munteanu. Ervilia andrussovi Kolesnikov. Orbulina. Pe Valea Cheia.V.unele specii Plicatiforma plicata. Munteanu (1998) mai identifică: Mactra (Podolimactra) eichwaldi. Elphidium reginum. Articulina problema. Pe pârâul Capul Mielului. Obsoletiforma sarmatica. etc.16 specii de moluşte îşi continuă evoluţia din Volhinian. Articulina sarmatica. Munteanu (1998) citează mai multe unităţi biostratigrafice create pe bază de moluşte sau foraminifere: Zona Abra reflexa (Interval Zone. Articulina problema. Bolivina sarmatica şi rare statolithe de Myssidae. din argilele masive de pe pârâul Fundătura. specia Mactra (Podolimactra) eichwaldi se găseşte şi în depozite argiloase. Local. şi de ostracode din grupurile Candona şi Cyprinotus.

Munteanu şi Munteanu. Calliostoma rumanum (Simionescu şi Barbu). Spiroloculina okrajantzi Bogdanowich. 1953. pe lângă taxonii anterior citaţi. Nichiforescu şi Nichiforescu. Obsoletiforma lithopodolica. 1973) sau a Bessarabianului inferior (Andreescu. Ervilia podolica. În intervalul stratigrafic următor se citează: Elphidium macellum. 1974). Popescu. în depozitele Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu mai apar: Elphidium macellum. Tapes vitalianus. Zona Varidentella reussi – Varidentella sarmatica (Concurrent Range Zone. Popescu. Este raportabilă Volhinianului şi este definită la limita inferioară de ultima apariţie a speciei Lobatula dividens iar la limita superioară prin ultimele ocurenţe ale speciilor ce denumesc zona. Ammonia beccari. Plicatiforma plicatofittoni. În cel de-al doilea nivel cu Cryptomactra. Porosononion subgranosus. Ionesi et al. rare otolithe şi statolithe de Myssidae. Nicolescu. Este raportabilă intervalului Volhinian superior-Kersonian superior-Meoţian inferior (= Oltenian) şi este definită de bio-orizonturile cu schimbări notabile de abundenţă ale acestui taxon. 1998) frecvente specii de Fissurina lamarae Popescu. Partea superioară. Andreescu şi Papaianopol. Elphidium sammeli. Nonion bogdanowiczi. Fauna de moluşte se diversifică prin apariţia speciilor: Musculus sarmaticus. La confluenţa cu afluentul stânga dinspre satul Călţeşti.. Duplicata corbiana. raportabilă Bessarabianului. Tapes aksajicus. Brânzilă. Tapes naviculatus. Salcia. Elphidium hauerinum. Acmaea subcostata Sinzov. cenuşii cu o faună bessarabiană. microfauna este caracterizată tot prin specimene de Dogielina şi Articulina cărora li se adaugă Affinetrina cubanica Voloshinova. 1970. 1976. Ervilia dissita. Papaianopol. adăugându-se Meandroloculina schirwanensis Bogdanowich. Elphidium hauerianum. 1995. a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu. Subzona Ammonia beccari (Abundance Zone). La acest profil se fac de obicei. 1997) îşi găseşte reprezentativitatea pentru biostratigrafia acestei formaţiuni în secţiunea geologică de pe Valea Dara.. A fost definită (Munteanu. Mactra (Sarmatimactra) pallasi. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Obsoletiforma sarmatica. În regiune. mai precis. Tapes gregarius. Motaş et al. Dintre moluşte apar exemplare de Obsoletiforma nefanda. Pseudotriloculina consobrina. 1998): Articulina sarmatica. Microfauna se diversifică. 1995. speciile Varidentella reussi şi Varidentella sarmatica au dezvoltarea maximă şi sunt asociate. Elphidium reginum. 1988). Dogiolina simnicensis Popescu. raportări corelative pentru restul faunelor din perimetrul cercetat. Mactra (Podolimactra) urupica. reprezentată prin: Mactra (Sarmatimactra) pallasi şi numeroase specii de Pseudotriloculina nitens. 1964. Zona mai include taxonii: Plicatiforma latisulcata. 150 m de confluenţa cu pârâul Gruiu. Profilul Dara este reprezentativ litologic. Elphidium aculeatum. cu aceeaşi frecvenţă. A fost identificată în depozitele volhinian superioare ale Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu în arealele Chiojdeanca-Nucet. 1992. Gibbula hommairei (d'Orbigny).. Pseudotriloculina nitens. abordată în câteva cercetări anterioare (Iorgulescu. Kojumdgieva et al. Duplicata duplicata. Zona Mactra (Podolimactra) eichwaldi–Plicatiforma plicata (Concurrent Range Zone. 1992. 1995 şi respectiv Luczkowska. “Zona cu Cryptomactra” fiind importantă pentru identificarea Sarmaţianului mediu (Saulea. Porosononion subgranosus. Din aflorimentele următoare se citează (Munteanu. la cca. Dogielina sarmatica Bogdanowich şi Voloshinova. cu Articulina problema alături de care se mai citează (Munteanu. Depozitele argiloase din partea inferioară a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu din cadrul perimetrului sunt corelabile cu depozitele argilo – nisipoase cu intercalaţii de gresii din Sinclinalul Bozioru . Tapes gregarius. numeroase exemplare de Porosononion subgranosus. 1998) pentru încadrarea la Volhinian a depozitelor nisipoase cu gresii fosilifere din arealul Salcia.Odăile sau cu depozitele volhiniene din aria Sinclinalelor Meliceşti şi Predeal Sărari. Ervilia dissita. Băcăran. 1981) sau. Dara. Elphidium macellum. fiind singurul areal dintre Lopatna şi Bozioru în care aflorează “Argilele cu Cryptomactra”. Plicatiforma jammense. 1997). a Bessarabianului inferior şi prima parte a Bessarabianului superior (Ionesi şi Ionesi. În secţiunea de pe Valea Dara. căreia i se asociază Sarmatiella prima Bogdanowich. apar argilele calcaroase compacte. etc. Alături de specia indicatoare de biozonă. Fischericardium fischerianum 30 . Elphidium macellum. Tisău. apare primul nivel de faune cu Cryptomactra pesanseris în asociaţie cu Tapes ponderosus. Elphidium crispum. Obsoletiforma ingrata (Kolesnikov).V. 1968. Obsoletiforma ringeiseni. Pauliuc. Articulina daraensis. 1956.

Elphidium macellum. Mactra (Podolimactra) macarovicii Jeanrenaud. Duplicata iassiense (Simionescu şi Barbu). argilele siltice de la contactul cu gresiile meoţiene conţin foraminifere: Porosononion subgranosus. Gibbula hommairei. Calliostoma cordierianum (d'Orbigny). Munteanu (1998) citează taxoni de moluşte: Musculus sarmaticus. 1998) cu o faună de moluşte concludentă pentru Bessarabianul superior: Plicatiforma fittoni. Calliostoma anceps (Eichwald). Mactra (Sarmatimactra) fabreana. Dogielina kaptarenko. Actaeocina lajonkaireana. Plicatiforma rustorense (Sultanov). “Argilele cu Cryptomactra” sau acumulat în intervalul Bessarabian inferior-partea inferioară a Bessarabianului superior. Tapes tricuspis. Elphidium fichtellianum. Mactra (Podolimactra) ovata. Amnicola bilineata Simionescu şi Barbu. Elphidium reginum. Actaeocina sinzowi. Obsoletiforma ingrata. Porosononion subgranosus. cu frecvenţă moderată se 31 . Porosononion hyalinus. Gibbula picta. Pseudotriloculina consobrina. Pseudotriloculina consobrina. Articulina daraensis. Băcăran. Coccolithus pelagicus (Wallich) care indică zonele NN8 şi NN9. Elphidium macellum. raportabilă Bessarabianului. Dintre foraminifere se menţin speciile: Pseudotriloculina consobrina. Tapes vitalianus. Fauna de foraminifere este reprezentată prin: Pseudotriloculina nitens. bryozoare. Pe pârâul Capul Mielului. Actaeocina sinzowi. Se adaugă otolithe. După o secvenţă lipsită de faune. Calliostoma poppelacki. Porosononion subgranosus. Articulina problema. Sinzowella crustaformis (Bogdanowich) transportate probabil din zone de acumulare litorală. În raza localităţii Atârnaţi. din aceleaşi depozite. Ammonia beccari. Calcidiscus leptoporus (Murray şi Blackman). etc. Mactra (Podolimactra) ovata. Akburnella impexa. Tapes dissitus (Eichwald). 1970) atestă vârsta bessarabian superioară a argilelor ce conţin al treilea nivel cu Cryptomactra pesanseris. Mactra (Sarmatimactra) fabreana. Mactra (Sarmatimactra) pallasi. Calliostoma cordierianum. Discoaster variabilis Martini şi Bramlette. Fischericardium fischerianum (Kolesnikov). Acmaea subcostata. Calliostoma marginato sinzowi (Kolesnikov). se caracterizează prin specii de moluşte: Plicatiforma plicatofittoni (Sinzow). a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu. Tapes dissitus. Studiul nannoplanctonului (Mărunţeanu din Munteanu. Acmaea subcostata. Calliostoma kishinevense (Kolesnikov). În continuarea profilului se citează 50 m de remanieri de Globigerina şi Globorotalia după care conţinutul stivei argiloase include taxonii: Nonion bogdanowiczi. Plicatiforma fittoni (d'Orbigny). Obsoletiforma nefanda. Cyclichna melitopolitana Sokolev. Porosononion aragviensis. Porosononion aragviensis. Actaeocina maxima (Berger). Pe Valea Chiojdeanca. Chartocardium barboti (Hoernes). Pirenella disjuncta. Mactra (Sarmatimactra) fabreana d'Orbigny. Littorina basarabica (specifice Bessarabianului superior după Kojumdgieva. Mactra (Sarmatimactra) pallasi. încă de la limita cu argilele volhiniene. Calliostoma poppelacki. Prezenţa moluştelor: Plicatiforma fittoni. 1998) faune asemănătoare. Pseudotriloculina nitens. Microfauna este comparabilă cu aceea din primele două nivele cu Cryptomactra. 1998) a indicat taxonii: Catinaster coalithus Martini şi Bramlette. Ultimele aflorimente de argile de pe Valea Dara sunt citate (Munteanu. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău (Kolesnikov). Calliostoma woronzowi. cărora li se adaugă Dogielina kaptarenko Bogdanowich şi Didovsky. Munteanu (1998) descrie al treilea nivel cu Cryptomactra pesanseris în care această specie apare asociată cu taxoni specifici pentru Bessarabianul superior: Musculus sarmaticus. Pe Valea Oancea se citează (Munteanu. prin predominarea foraminiferelor: Porosononion subgranosus. Duplicata nasuta (Kolesnikov). Duplicata duplicata. Elphidium samueli.V. argilele siltice din partea superioară. Elphidium hauerinum. Planacardium doengingki. Se concluzionează că în secţiunea de referinţă de pe Valea Dara. Inaequicostata suessi. Hydrobia elongata (Eichwald). şi prin foraminifere: Porosononion subgranosus. Calliostoma marginata sinzowi. Modiolus fuchsi Barbot. Actaeocina lajonkaireana. Calliostoma kishinevense. Amnicola zonata Eichwald. Sunt citate şi frecvente specii de Sinzowella: Sinzowella nodula (Kareer şi Sinzow). Pseudotriloculina consobrina. Duplicata dissita (Dubois). Elphidium crispum. Porosononion subgranosus. Tapes ponderosus. Modiolus naviculoides Dubois. Duplicata elegans (Simionescu şi Barbu). Elphidium macellum. Retusa truncatula Bruguer. Tapes ponderosus. Obsoletiforma ingrata. Catinaster calyculus Martini şi Bramlette. viermi. Littorina basarabica (Sinzov). Duplicata moldavica. Depozitele bessarabiene ale Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu de pe Valea Salcia (satul Piatra Mică) se caracterizează.

doar 14 îşi continuă evoluţia din Volhinian iar din cele 15 genuri de foraminifere doar 9 îşi continuă evoluţia din Volhinian. Pseudotriloculina nitens. Cyclichna melitopolitana. Meandroloculina. foraminiferele fiind diversificate. Obsoletiforma ingrata. Tapes gregarius. Zona este corelabilă cu Zona Mactra vitaliana pallasi (Kojumdgieva et al. Se pot cita biozone pe bază de moluşte: Zona Mactra (Sarmatimactra) pallasi–Tapes ponderosus (Concurrent Range Zone.. sau a speciilor de foraminifere: Sinzowella. Dogielina. Tapes dissitus. Obsoletiforma obsoletiformis. Mactra (Sarmatimactra) vitaliana. Obsoletiforma nefanda. au indicat foraminifere din speciile Porosononion subgranosus. În concluzie. În argilele de deasupra depozitelor cu Bolivina se citează: Dogielina kaptarenko. În secţiunile de pe văile Cheia şi Grecu. Mactra (Podolimactra) podolica ovata. în argilele siltice bessarabiene se citează: Obsoletiforma nefanda. Sarmatiella. iar la limita superioară de apariţia speciei Mactra (Sarmatimactra) fabreana. Obsoletiforma obsoletiformis (Kolesnikov). Plicatiforma plicatofittoni. Plicatiforma plicatofittoni. Bolivina nisporenica Didkovsky. Bolivina sinzowi Didkovsky. Tapes ponderosus. Plicatiforma fittoni etc. Kojumdgieva et al. Mactra (Sarmatimactra) pallasi. etc. 1968. 1988). Actaeocina lajonkaireana. Apariţia zonei marchează trecerea de la Volhinian la Bessarabian (Ionesi. analiza faunelor de moluşte şi foraminifere (Munteanu. argilele părţii superioare bessarabiene. Specia index este însoţită de: Calliostoma 32 . Mactra (Podolimactra) podolica orata. Tapes ponderosus.. Ionesi. a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu conţin (după Munteanu. Articulina daraensis. Elphidium samueli. 1998) specii de moluşte şi foraminifere. Planacardium doengingki. Pseudotriloculina nitens. din argilele siltice se citează: Mactra (Sarmatimactra) pallasi. Zona Mactra (Sarmatimactra) fabreana-Plicatiforma fittoni (Concurrent Range Zone). Elphidium crispum. Tapes ponderosus.din cele 26 de genuri de moluşte. 1998) determinate din partea superioară bessarabiană a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu relevă o mai mare bogăţie în genuri şi specii decât în subetajele şi formaţiunile precedente (81 de specii de moluşte şi 33 de specii de foraminifere) ceea ce permite anumite sublinieri: .dezvoltare maximă cunosc genurile de moluşte: Obsoletiforma. Retusa truncata. Dintre moluşte. În cadrul zonei mai apar: Plicatiforma rustovense. Zona Calliostoma marginata sinzowi (Range Zone). Porosononion subgranosus. Bolivina moldavica.numărul de taxoni de moluşte în litofaciesul argilos al Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu este de 57. lipsite de macrofaună. frecvenţa mare a taxonilor Porosononion şi Bolivina precum şi identificarea speciei de moluşte Cryptomactra pesanseris au permis stabilirea unor repere la nivelul Bessarabianului. Elphidium reginum. Nonion bogdanowiczi. Este tipică pentru Bessarabian inferior este definită la limita inferioară de apariţia celor doi taxoni care dau numele zonei. Obsoletiforma nefanda. Argilele siltice prelevate (Munteanu. În aria Anticlinalului Lapoş–Bădila. Nonion bogdanowiczi. Băcăran. Inaequicostata suessi. Este raportabilă Bessarabianului superior în asociaţie cu Plicatiforma fittoni. Zona Cryptomactra pesanseris (Interval Zone.V. Ionesi. Chartocardium barboti. 1988) creată pentru depozite grosiere în întregul Paratethys şi menţinută de Papaianopol pentru aria subcarpatică. Mactra (Podolimactra) podolica cobălcescui. 1991). iar cu frecvenţă redusă se întâlneşte Elphidium macellum. Mactra. Dintre moluşte se aminteşte: Mactra (Podolimactra) podolica cobălcescui Ionesi. . 1980. Dogielina kaptarenko. 1998) de pe pârâul Andrei. Caracterizează Bessarabianul inferior şi este definită la limita inferioară de apariţia taxonului Mactra (Sarmatimactra) fabreana iar la limita superioară de dispariţia celor două specii. Obsoletiforma obsoletiformis. Calliostoma. Nonion bogdanowiczi. Mactra (Sarmatimactra) vitaliana d'Orbigny. Microfauna se diferenţiază de cea volhiniană prin prezenţa cu frecvenţă maximă a taxonilor: Bolivina sarmatica. etc. Inaequicostata suessi. Caracterizează Bessarabianul superior şi este definită de extinderea taxonului care o denumeşte. 1991). Inaequicostata suessi. . Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău află Pseudotriloculina consobrina. Articulina daraensis. Elphidium macellum. Elphidium fichtellianum. Asociaţia zonei mai conţine: Obsoletiforma nefanda. etc. Distribuţia largă a speciilor Mactra (Sarmatimactra) pallasi.

şi de asemenea apariţia Mării Mediterane. 2002) al asociaţiilor de foraminifere şi nannofosile calcaroase.3. Pe lângă speciile index: Porosononion aragviensis (fosilă index pentru Bessarabianul superior după Popescu. Acest fapt a dus la definirea unor sisteme de etaje regionale diferite de Marea Mediterană şi diferite între zonele centrale şi orientale ale Paratethysului.. Spiroloculina okrajantzi se regăsesc şi în argilele basarabiene din partea superioară a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu (în care lipseşte Cryptomactra pesanseris). datate la 23. dar unele din speciile ce se asociază taxonului index Dogielina kaptarenko.primele ocurenţe ale foraminiferului Globigerinoides triloba. care se extindeau din Austria. Zona Porosononion aragviensis–Porosononion hyalinus (Concurrent Range Zone). concomitente cu cele ale foraminiferului Globoturborotalia semivera.primele ocurenţe ale foraminiferului Globigerinoides primordius concomitente cu cele ale nannofosilului Helicosphaera mediteranea la limita Oligocen/Miocen sau Chattian/Aquitanian. Elphidium reginum. ce ar defini baza Burdigalianului. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău rumanum. Elphidium crispum. formând împreună marea intercontinentală Paratethys (Jones şi Simmons. Duplicata elegans. 1996 din Crihan. Calliostoma woronzowi. Coliziunile au determinat iniţial formarea unei suite de bazine sedimentare cu orientare generală est-vest. Nonion bogdanowiczi.V. Oceanul Tethys a început să se închidă cu consecinţa formării lanţului muntos alpino–carpato–himalayan. 1996). 1998) şi Jones şi Simmons (1996) (din Crihan. în intervalul Miocenului inferior. Băcăran. sunt concludente următoarele bioevenimente (Mărunţeanu. .4 milioane ani. Elphidium fichtellianum) şi Porosononion subgranosus.2.primele apariţii ale nannofosilelor Discoaster druggii şi Reticulofenestra pseudoumbilicus. 2002): . accentuat mai ales în Paratethysul oriental. Alte specii de foraminifere ce însoţesc taxonul index sunt: Meandroloculina schirwanensis..2 milioane ani (după primele ocurenţe ale lui Discoaster druggii–Berggren et al. Munteanu (1998) subliniază abundenţa speciilor de Sinzowella. Elphidium samueli. Popescu et al. concomitente cu cele ale nannofosilului Helicosphaera ampliaperta.. Bolivina moldavica. Calliostoma kishinevense. 1996). etc. Duplicata nasuta. 1995). Popescu et al. Sarmatiella prima. 33 . estimate la 21. Studiul biostratigrafic şi paleontologic (Mărunţeanu. astfel de corelări au fost făcute de Rögl (1996. Articulina daraensis. Mai recent..8 milioane ani (Berggren et al. Calliostoma cordierianum. în vest. începând din Eocen. până în Asia Centrală. În Miocenul inferior (Aquitanian şi Burdigalian). Evoluţia izolată faţă de oceanul deschis a Paratethysului a determinat prezenţa unor faune şi flore cu caracter endemic. a permis decelarea mai multor bioevenimente în evoluţia comunităţilor microplanctonice. datate la 23. în est. Popescu. ca a doua (bessarabiană) maximă abundenţă (după cea din Volhinian) a taxonului index. În prima parte a biozonei. Caracterizează Bessarabianul din “Argilele cu Cryptomactra”. alături de care apar şi alte forme ce caracterizează Bessarabianul: Bolivina sinzowi. Porosononion subgranosus. Biozone create pe bază de foraminifere: Zona Dogielina sarmatica (Taxon Range Zone. . 1999). Bolivina nisporenica. 2. ce au fost ulterior corelate cu diferite calibrări paleomagnetice. 1995) şi Porosononion hyalinus se alătură o asociaţie cu Elphidium (Elphidium macellum. corelarea lor fiind extrem de dificilă. ce ar caracteriza începutul Aquitanianului superior. Subzona Bolivina sarmatica. 1999). Littorina basarabica. Este tipică pentru toate litofaciesurile din Bessarabianul superior şi este definită de extinderea celor doi taxoni atât în Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu cât şi în partea inferioară a Forma ţ iunii de Râmnic. CRONOSTRATIGRAFIA MIOCENULUI Ca rezultat al coliziunii plăcilor de-a lungul marginii sudice a supercontinentului Eurasiatic. Este o subzonă a Zonei Dogielina sarmatica.

Burdigalianul (cuprins între 21. este caracterizat de Zona Globigerinoides triloba de foraminifere precum şi de Subzona Helicosphaera carteri . 100 m deasupra primei apariţii a speciei Praeorbulina sicana (Praeorbulina datum. 1981). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău .5 milioane ani) şi Karpatianul inferior (între 18.4 – 19. în Miocenul inferior..De asemenea: . (1996). Definirea necorespunzătoare a acestor etaje (deşi sunt larg utilizate).primele apariţii ale nannofosilului Sphenolithus belemnos însoţite de cele ale foraminiferului Globigerina angustiumbilicata. 1967.. 1996.baza Langhianului. Rio et al.5 milioane ani). 1971.. în cadrul Zonei N8 de foraminifere planctonice a lui Blow (1969) şi în cadrul Zonei NN4 de nannoplancton a lui Martini (1971) (Fornaciari et al.1 – 18.2 milioane ani) – Eggenburgianului inferior (între 23. Prin convenţie internaţională. Fornaciari et al..NN2b.2 milioane ani (Berggren et al.4 milioane ani). cuprins între 21. etajele Aquitanian şi Burdigalian ale Miocenului inferior pot fi caracterizate biostratigrafic astfel: . . Papp et al. în arealul românesc al bioprovinciei Paratethysului. Ottnangianul (între 19.limita Aquitanian / Burdigalian (la 21. cuprins între 23. Prin coroborarea rezultatelor paleontologice.Aquitanianul (Miocen inferior). este localizată la cca. 1985.8 – 21..5 milioane ani. în vederea definirii lor riguroase (după Crihan. .8 milioane ani) este intra-eggeriană. 34 . . în Italia. marcând debutul Burdigalianului superior.. 1999): . ajung la următoarele concluzii (din Crihan. biostratigrafice şi paleomagnetice.Aquitanianul (între 23. etc. care din punct de vedere litostratigrafic corespunde cu baza Marnelor de Cessole. (1997 a. 1994.2 – 21..limita Chattian / Aquitanian (datată la 23.la partea terminală a Langhianului se înregistrează prima apariţie a speciei Orbulina universa. ale căror stratotipuri se află în aria mediteraneană. . Miculan (1994) stabileşte o nouă schemă biostratigrafică pe baza foraminiferelor planctonice a depozitelor Miocenului Mediu din Italia. Fornaciari şi Rio. În conformitate cu aceste plane de datare. Steininger et al.V.. aproximate la 19. Cicha et al. 1997 a). cum sunt cele ale lui Salvatorini şi Iaccarino (1982) sau Iaccarino (1995). 1975. Muller şi Pujol. Popescu et al.1 milioane ani).în cadrul Langhianului are loc evoluţia genului Orbulina (Orbulina datum) din genul Globigerinoides prin intermediul genului Praeorbulina. 1985).primele apariţii ale foraminiferului Candorbulina glomerosa concomitente cu cele ale lui Calcidiscus leptoporus. la 16. (1997). Zona Sphenolithus belemnos – NN3 şi Subzona Discoaster deflandrei – NN4a de nannoplancton.. 1979.limita Burdigalian / Langhian (la 16.Burdigalianul. Andrehova – Grigorovic et al. au determinat reluarea studiilor în zonele tip ale acestor etaje. cunoscută ca apărând în cadrul Zonei N9 a lui Blow (1969) (Miculan. . 1996. 1997 a).4 milioane ani) corespunde Egerianului superior (între 23. în urma studierii depozitelor Miocenului Mediu din Italia şi din zona Mediteranei din punct de vedere al conţinuturilor în microorganisme planctonice calcaroase. Fornaciari et al. Theodoridis. unităţile cronostratigrafice globale (Muller..) pot fi corelate astfel cu cele regionale (Baldi et al. . Miocenul Mediu a fost subdivizat în două etaje Langhianul şi Serravallianul (Berggren et al. . Băcăran..4 milioane ani.4 – 16. marcând debutul Miocenului mediu.5 milioane ani) poate fi corelat cu Eggenburgianului superior (între 21.4 – 16. ceea ce asigură o bună corelabilitate a unităţii biostratigrafice cu acelaşi nume. plecând şi de la scheme mai vechi. 1996). b) şi Rio et al. 1978. Iaccarino. 1973.4 milioane ani) se regăseşte în Eggenburgianul superior. rezultate din studii (Mărunţeanu. 2001): .. 1999). 2002). precum şi datele biostratigrafice care sunt uneori în discordanţă unele cu celelalte.5 – 16. . Jenkins et al.4 milioane ani.8 – 21. Fornaciari et al. cu datele de acelaşi tip referitoare la bioprovincia Tethysului. 1984.8 – 23.5 milioane ani) este intra-karpatiană. 1990. corespunde Zonelor Globigerinoides primordius şi Globoturborotalita semivera de foraminifere sau Zonei Triquetrorhabdulus carinatus – NN1 şi Subzonei Discoaster Sphenolithus dissimilis – NN2a de nannoplancton.. Berggren et al.

partea terminală a miocenului Mediu este echivalată.. cu etajul Sarmaţian (sensu Barbot de Marny. în general.. Fornaciari et al. 1995). Limita inferioară a Sarmaţianului este. se înscriu în Zona NN6. iar în regiunea mediteraneană aproape de ultima apariţie a speciei Globorotalia peripheroronda (Fornaciari et al. Papp et al. 1866). 1997 b). La finele Badenianului. 35 . Băcăran. 1985 din Crihan. acesta este propus ca principal criteriu de definire a GSSP (Global Stratotype Section and Point) pentru limita Langhian / Serravalian (Fornaciari et al. unul dintre bio-orizonturile de nannoplancton calcaros cele mai uşor de recunoscut şi de corelat. De asemenea. Acelaşi autor arată că depozitele kossoviene se încadrează în Zonele NN6/NN7 de nannoplancton calcaros. Papp et al. 1997 b.. 1968. pe baza primei apariţii a genului Praeorbulina şi a speciei Orbulina suturalis şi pe baza Zonei NN5 de nannoplancton. Rögl (1996) consideră că depozitele Moravianului din Avanfosa Carpatică şi din bazinele intramontane ale ariei Pannonice se pot corela cu Langhianul. aşa zisul “eveniment Miocen Mediu” (“mid–Miocene event”) (Miller. Kossovian. 1992). (1976) consideră că deoarece evoluţia foraminiferelor planctonice la nivelul Badenianului inferior şi mediu este identică cu cea din aria mediteraneană. 1991 din Crihan. b. . doar pe baza faunelor endemice de moluşte şi foraminifere bentonice. 1999). este foarte important faptul că ultima ocurenţă a lui Sphenolithus heteromorphus aproape coincide cu una din schimbările majore din istoria paleoclimatică – paleoocceanografică a întregului Cainozoic. atât din ariile intracarpatice cât şi extracarpatice din România. Mărunţeanu (1992) (din Crihan.. Evenimentul a constat într-o creştere majoră a δ18O pentru foraminiferele bentonice. Cicha şi Seneş. conduce la dificultăţi foarte mari în corelarea cu depozite contemporane. utilizarea subetajelor Moravian şi Wielician nu se justifică şi propun utilizarea Badenianului ca superetaj. fenomen interpretat ca legat de productivitatea crescută a apelor reci de adâncime de la latitudinile înalte. respectiv în regiunea mediteraneană (Fornaciari et al. Miller. ceea ce a condus la o scădere continuă a salinităţii cu consecinţa dispariţiei faunelor de foraminifere de salinitate normală şi înlocuirea lor cu asociaţii de apă salmastră. limita Langhian/Serravalian ar putea fi aproximată în baza Zonei N10 a lui Blow (1969) sau cu Zona Globorotalia siakensis a lui Iaccarino (1985). De asemenea. Woodruff şi Savin. el consideră că şi depozitele Wielicianului se află încă în cadrul Zonei Orbulina suturalis. 1991. cât şi bentonice (finalul aşa-numitului “Monterey excursion” a lui Vincent şi Berger. În aria carpatică. 1997). 1999). formate în depozite marine deschise şi impune necesitatea folosirii unei scări geocronologice locale (din Crihan. 1997 a. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău . 1985.contrar celor susţinute de Martini (1971). Acest eveniment este concomitent cu o schimbare pe plan global a δ13C atât a foraminiferelor planctonice. topul stratotipului Langhianului se află în întregime în cadrul Zonei NN5 a lui Martini (1971).. . care în ariile de latitudine medie şi în aria mediteraneană este foarte aproape de baza Zonei NN8 de nannoplancton calcaros. contemporană cu o creştere mai rapidă a banchizei est – antarctice (Kennett. 1999). 1999). 1985. . De asemenea. pentru cel superior.V.. cel mai probabil. 1999). 1968) din Paratethysul Central în trei etaje cu caracter regional şi anume: Moravian. Wright et al. Motaş et al. aria Paratethysului a fost aproape complet izolată de marea deschisă.. iar Langhianul şi Kossovianul ca etaje ale Badenianului.Rio et al. 1999) arată însă că depozitele kossoviene. pentru Badenianul inferior. în ariile oceanice. Wright şi Fairbanks (1991) au denumit creşterea maximă a δ18O ca evenimentul Mi3 şi au demonstrat larga lui corelabilitate. (1997 b) arată că limita Serravalian/Tortonian (Miocen mediu–superior poate cu fi cu uşurinţă trasată la ultima apariţie a lui Helicosphaera walbersdorfensis în aria mediteraneană şi la prima apariţie a lui Catinaster coalithus în ariile oceanice de latitudine medie (din Crihan. Wielician pentru Badenianul mediu şi respectiv.ultima ocurenţă a lui Sphenolithus heteromorphus are loc în ariile occenice aproape de prima apariţie a speciei Globorotalia peripheroacuta (Miller et al. (1978) împart Miocenul Mediu marin (= Badenianul. 1985 în Fornaciari et al. Wright şi Fairbanks. parţial. Faptul că biostratigrafia acestor depozite salmastre se face.deoarece baza Serravalianului este aproape de ultima ocurenţă a lui Sphenolithus heteromorphus. (1997) propun ca baza Tortonianului (Miocenului superior) să fie de prima apariţie a speciei Neogloboquadrina acostaensis.. Berggren et al.. 1997 b din Crihan. Rio et al. De aceea.

subdivizat în Moravian. . referitor la încadrarea cronostratigrafică a depozitelor Miocenului Mediu. şi are vârsta Kossovian. respectiv Loxoconcha potetis. în Paratethys. a schemei cronostratigrafice regionale (etajul Badenian. principalele grupuri de organisme ce pot caracteriza etajele Neogenului. . în ale cărei depozite a fost identificată Zona Candorbulina universa/Globorotalia bykovae de foraminifere planctonice şi Zona NN5 de nannoplancton calcaros (Mărunţeanu şi Crihan. Catinaster coalithus (NN8). deşi Rögl (1996) propune corelarea limitei inferioare a Tortonianului cu limita Bessarabian / Kersonian. aparţin Zonelor Discoaster kugleri (NN7).” (după Frunzescu. 3. Cadrul geologic al Formaţiunii cu sare de la Slănic – Prahova Formaţiunea cu sare de la Slănic aparţine sinclinalului cu acelaşi nume dispus pe depozite ale flisului extern şi. Dacă se iau în considerare propunerile de trasare a limitei Serravalian/Tortonian (Miocen mediu–superior) la baza Zonei NN8 de nannoplancton calcaros şi datele oferite de Mărunţeanu (1992). mult mai frecvente faţă de foraminifere.deoarece faunele de foraminifere planctonice au o evoluţie comună doar la nivelul Langhianului. 1992 din Crihan. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău corelabilă cu limita dintre zonele de nannoplancton calcaros NN6 şi NN7 (Mărunţeanu. sunt date de moluşte şi ostracode. 1998) are vârsta Langhian superior sau. unde se înregistrează prima apariţie a speciei Catinaster coalithus (Meszaros. ele putând fi încadrate în Zonele Lobatula dividens – Porosononion aragviensis (Bessarabian).partea inferioară a Forma ţ iunii de Câmpini ţ a.partea superioară a Forma ţ iunii de Câmpini ţ a. Zona Varidentella reussi. atunci această limită se va regăsi la limita Sarmaţian inferior (Volhinian) – Sarmaţian mediu (Bessarabian) sau chiar în cadrul Volhinianului superior. Acest aspect ar face ca Bessarabianul şi chiar partea superioară a Volhinianului să corespundă părţii inferioare a Miocenului superior. îndeosebi. care după conţinutul în nannoplancton calcaros (Zona NN6) poate fi corelată cu Serravalianul. 2004). sunt cantonate îndeosebi în formaţiunile Sarmaţianului inferior şi mediu. după scara locală utilizată în Paratethysul Central. Conţinutul biostratigrafic al întregului etaj Sarmaţian este reprezentat prin asociaţiile Zonelor de moluşte Abra reflexa (Volhinian). Depozitele Sinclinalului de Slănic s-au depus peste relieful creat în urma cutărilor savice şi cuprinde o succesiune ce începe cu stratele de Cornu (în sens larg). Limitele subetajelor Volhinian-Bessarabian şi Bessarabian-Kersonian corespund primelor ocurenţe ale bivalvelor Cryptomactra pesanseris. a cărui limită superioară poate fi corect caracterizată. deci în cadrul Serravalianului. au vârsta Langhian terminal – Serravalian inferior sau Wielician. se consideră ca utilă menţinerea. Ca urmare a aspectelor prezentate.V. precum şi partea terminală a Zonei NN5 şi Zona NN6 de nannoplancton calcaros. în care au fost identificate Zona Globoturborotalita druryi/Globorotalia transsylvanica de foraminifere planctonice şi respectiv. Începând cu Sarmaţianul (şi până la finele Neogenului). de foraminifere bentonice. destul de rare. urmate de depozitele Molasei de Doftana 36 . Cryptomactra fabreana (Bessarabian). Wielician şi Kossovian). Zona Elphidium reginum) iar cele ale complexului superior (siltic – argilos) la Bessarabian (Zona Porosononion sarmaticum şi Zona Porosononion aragviensis). parţial Zonei Discoaster calcaris (NN10). Băcăran. Foraminiferele. se pot trage anumite concluzii (din Crihan. peste cele paleogene ale Pânzei de Tarcău (planşa XXX). Mactra bulgarica / Mactra caspia (Kersonian). 1999): . Nannofosilele calcaroase. Zona Pseudotriplasia minuta/Uvigerina orbignyana. din cauza îndulcirii progresive a mediului acvatic.Forma ţ iunea de Telega reprezintă partea terminală a Miocenului Mediu marin. . 1998. cele ale complexului inferior (marnos) sau median (arenitic) se încadrează la Volhinian (Zona Lobatula dividens. . doar la bioorizontul reprezentat de ultima apariţie a speciei de nannoplancton calcaros Sphenolithus heteromorphus. respectiv Mactra bulgarica şi ale ostracodelor Miocyprideis sarmatica. 1997).dintre depozitele de vârstă Sarmaţian inferior–mediu (Volhinian–Bessarabian). Discoaster hamatus (NN9) şi probabil. precum şi Brecia de Cosmina. 1999). Moravian. pentru Miocenul Mediu marin.

în zona SE a zăcământului s-au executat mai multe foraje de cercetare geologică. urmate de formaţiunea evaporitică (halit în bază cu anhidrit) şi având în talpa forajului o formaţiune carbonatică fină. şisturi cu radiolari. pe care a străbătut-o pe o grosime de 85m. marne şi tufuri cu globigerine. 1994). coloana litologică prezentând. Forajul s-a continuat încă 30m de la ieşirea din sare. 1943. Forajele au interceptat brecia sării cu lentile de sare. neexistând riscul repetării în foraj a anumitor nivele. oprindu-se într-un complex litologic de marne vinete (după Băcăran. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău (Ştefănescu. brecia sării cu lentile de sare (orizont evaporitic). Mărunţeanu. Formaţiunea breciei sării şi la 167m a intrat în sare. arenitice-fin ruditice. Zăcământul Slănic amplasat în zona central-sudică a Sinclinalului Slănic are o formă alungită pe trei direcţii cu îngroşare maximă în zona centrală. Drăgănescu. de sus în jos. având avantajul că intersectează stratele evaporitice. Forajul F1 a traversat o succesiune de marne cu rare intercalaţii arenitice. doar slab cutate (constant înclinării de 30o). Frunzescu. Succesiunea întâlnită relevă un ciclu simplu de sedimentare evaporitică. 1980) şi cele ale Molasei de Slănic (Ştefănescu. succesiunea se încheie cu depozitele sarmaţiene şi pliocene. Mărunţeanu. Băcăran. 37 . Forajul F1 ce face obiectul investigaţiei paleomicologice abordate în prezenta lucrare e plasat în zona marginală de subţiere a lentilei de sare. următoarea succesiune: roci lutitice (marne şi argilite). La partea superioară. 1951). 1980).V. cuprinde orizonturi lito-biostratigrafice tipice (Grigore Popescu. marne cu Spirialis. În scopul determinării exacte a conturului sare-steril şi pentru o eventuală abordare a exploatării în carieră. de vârstă Miocen mediu (Badenian). Molasa de Slănic.

.

Deşi cunoscuţi de timpuriu. Multe esemenea informaţii au crescut. În sedimente din Eocen au fost identificaţi teliospori de Puccinia. 1977). s-au format idiomorfonii. mulţi spori fungici distincţi evidenţiază afinităţi cu genurile moderne. precum Desmidiospora şi Tetraploa (Elsik. iar în sedimente din Pleistacen au fost decelaţi clamidospori cu suport micelian de Phycomycetes. 1969. 1988. Cercetările ulterioare au dovedit apariţia unor antecedenţi. 1986. Combinarea studiilor fungilor fosili cu cei actuali măreşte potenţialul palinomorfelor fungice fosile în interpretarea palomediului (Wolf. Lange & Smith. 1965). b. antrenat în comparaţiile sporilor actuali cu cei fosili. însă. consecvent mediului de nutriţie saprofit sau parazit (Kalgutkar. RECONSTITUIREA PALEOMEDIULUI MIOCEN 9. aplicarea în biostratigrafie a fungilor fosili a fost mărită de descoperirile caracteristice şi unice de spori care au amplitudini stratigrafice limitate (Kalgutkar & Sigler. ci de conservatorism şi continuitate. 1982). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 9.. ce apar în Triasic. Sporii cu costaţie de tip Fusiformisporites (ce apar în Paleocen). O importanţă deosebită în explicarea filogeniei morfologice o au genurile fără antecedenţi. dicelulari. Elsik (1977) a avut intuiţia unei adevărate filogenii morfologice a sporilor fungici fosili. acele modele specifice întâlnite în procesul evoluţiei ciupercilor (Locquin. Ramanujam & Rao. contrariul. speciile fosile corespund exact sporilor moderni. 1995). Compararea sporilor actuali cu cei fosili de ciuperci dintr-o formaţiune de o anumită vârstă realizează o imagine generală. la sporii multicelulari. aseptaţi şi psilaţi). Endogone sp. psilaţi-elicoidal (ce apar în Paleocen) şi dicelulari reticulaţi (ce apar în Miocen). parţial. 1966 . Existenţa unei filogenii morfologice a sporilor fungici este un argument al folosirii acestora în biostratigrafie. (Wolf. 1991). dar ajunge la apogeu în Cenozoic inferior. 1971. Generalităţi Ca rezultat al creşterii complexităţii şi diversificării sporilor fungici de-a lungul timpului geologic. folosindu-se de elementele sporologiei comparate. 1976. In Cenozoic. dându-ne imaginea diversităţii fungilor fosili care pot constitui suportul înţelegerii relaţiilor dintre marile grupuri de ciuperci. De la Ballistomycotina la Trichomycetes ce au stabilit primele punţi oncogenice acum 600-700 milioane de ani (sfârşitul Precambrionului) până în prezent. Pirozynski (1976) evidenţiază că istoria fungilor nu este marcată de schimbări şi extincţii. 1971). ciupercile şi-au manifestat prezenţa prin 645 genuri fosile şi 6000 genuri actuale (Locquin. Genurile moderne de Ascomycetes epifite au fost cunoscute din Cenozoic (Dilcher. fungii nu au o dezvoltare evolutivă pe deplin elucidată (Sheffy & Dilcher. 1980. Intyre. 1969).V. Kalgutkar & Mc. la sporii multicelulari aporaţi ce apar în Miocen. 1977). Jarzen & Elsik. monocelulari cu veruce (ce apar în Miocen). Aceasta poate fi atribuită variaţiei factorilor incluşi rapid de fungi. 1968. Rareori. Pornind de la morfologia cea mai simplă (la sporii aporaţi. Elsik (1977) constată că diversitatea de forme morfologice se stabilizează în Maastrichtian (Cretacic superior). au semnificaţia unor etape în evoluţia elementelor de ornamentaţie. 1975). la sporii diporaţi ce apar în Eocen. Cercetările noastre dovedesc. Marcel V. Pirozynski et al. Băcăran. până la morfologiile cu ornamentaţii (la sporii monocelulari aporaţi ce apar în Paleocen. precum Slaniceites caracioni. la un moment dat. diporaţi ce apar în Maastrchtian) există o întreagă scară a reperelor care uşurează munca paleomicologului. Ramanujam & Srisailam. Resturile fosile de fungi sunt mai pretabile la interpretarea mediului înconjurător decât indexul lor. a stării evolutive a acestora în contextul paleobotanic şi palinologic respectiv. 1979. Pirozynski. Locquin (1982) a explicat procesul evoluţiei ciupercilor prin trecerea de la simbioză la integrarea genetică într-un singur organism. Arthrinium şi Hypoxylon cu şanţ longitudinal apar în tranziţia Paleocen superiorEocen. 1983). Totuşi.1. Porul a constituit apertura de bază din Triasic superior până în Cenozoic (Elsik. 37 . Sporii de tip aff. acompaniată de schimbările ecologice edafice şi biotice care afectează substratul lor.

au implicat în cadrul factorului paleogeografic corelarea componentelor floristice. Malaezia şi Rusia.Stubblefield & Taylor (1988) şi Taylor (1990) discută semnificaţia fungilor folosiţi şi asocierea lor în paleoclimatele terestre în interacţiunea cu plantele şi animalele. însoţitoare ale oaselor de Mastodon. Ramanujam. 1988.. 1982) (după Kalgutkar & Jansonius.A. S. Mulţi cercetători s-au folosit de sporii fungici în comparări cu cei actuali în vederea determinării unui climat: . 1968 a. . în studiile lor paleoclimatice. 1981.Kalgutkar & Mc Intyre (1991) descriu doi helicospori fungici tipici (Helicoönites şi Helicosporiates Kalgutkar & Sigler. . 38 . altfel existând riscul erorilor. Anglia. Australia. .Wolf (1966 a. Descrierea şi comentarea de către Chitaley (1978) şi Chitaley & Wawale (1978) a relaţiilor dintre plantele gazdă şi fungi şi a plantelor gazdă cu fungii fosili a dus la cunoaşterea paleomediului din Mohgaonkalan din Deccanul Intertrappean-India. 2000). Stubblefield & Taylor. Fungii sunt o sursă particulară de informaţii privitoare la paleomediu.Pirozynski et al.Elsik compară speciile actuale ale genului Hypoxylon din Zona Temperată Nordică şi din zone aparent tropicale. 1968) leagă fluctuaţiile de abundenţă a sporilor fungici de modificarea vegetaţiei cauzată de schimbarea climatului. India de Sud cu cei moderni Cirrenalia şi văd în Grallomyces.Yarzen şi Elsik (1968) consideră sporii descoperiţi de-a lungul râului Luangwa din Zambia ca utili deducerii mediului din Neogen.Lange (1978b) a comentat semnificaţia prezenţei speciilor Pesavis tagluensis şi Ctenosporites eskerensis. 1977). India. 1995. Gray (1985) a comparat relaţiile de mediu ale microfosilelor (polen şi spori fungici) şi macrofosile. după Kalgutkar. în valori cantitative şi calitative şi a dus la descoperirea într-o singură secvenţă a stratului a informaţiilor valabile pentru întregul strat. Determinarea paleomediului cu ajutorul Fungilor a fost în atenţia paleomicologilor: . 2000). (1988) a investigat palinologic şi micologic sferele de argilă cu conţinut organic. indicatori ai climatului cald şi grupul generic subacvatic Helicoön. .Ramanujam & Srisailam (1980) corelează sporii helicoidali Paleocirrenalia din Neogenul Kerala. 1976. şi determină paleoclimatul regiunii. descoperind semnificaţii de similaritate. a fost insuficient exploatat pentru Cenozoic (după Kalgutkar & Jansonius. relaţiile fungilor fosili cu animalele sunt valoroase: . Amphissphaerella. Deşi rare. descoperit în New Brunswic.subliniind rolul lor determinant (van Geel et al. 1988).Bharadwaj (1967) şi Lange (1976). 1995) cu ocurenţa cenozoică (pl. Sporidesmium. Isthmospora elementele unui climat cald. . mai târziu (1973) va sugera că prin identificarea speciilor fosile şi compararea lor cu formele vii se poate deduce paleomediul. descoperind o diversitate ce se reflectă în morfologia sporului. . ..Kalgutkar (1993) a comparat fungii Cenozoicului inferior din Formaţiunea Bonnet Plume din Canadianul Arctic cu cele de aceeaşi vârstă din Argentina.V.Dilcher (1965) compară fungii epifiţi Microthyriales. 1995) din Eocenul Formaţiunii Eureka Sud. b. China. 1988).trecând în revistă relaţiile fungilor cu mediul lor (Stubblefield & Taylor.U. IV.folosindu-i ca indicatori ai mediului vechi (Pirozynski. III. comunicând prezenţa numeroşilor taxoni ai diverşilor fungi (după Kalgutkar & Jansonius. Helicodendron şi Helicosporium în regiunea paleomediului umed (după Kalgutkar & Jansonius. . din Canadianul Arctic. Implicarea macrofosilelor în cercetarea paleobotanică alături de cea palinologică lărgeşte posibilitatea înţelegerii relaţiilor dintre fungi şi plantele gazdă. b. Canada. . 2000). Pirozynski et al. . Interpretarea paleogeografică a prezenţei fungilor în diverse formaţiuni măreşte potenţialul informativ al acestora: . Erysiphales şi Meliolales (Eocen mediu) din Tennessee. 2000). Băcăran. Africa. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău În practica comparării sporilor de ciuperci actuali cu cei de vârstă miocenă trebuie să se îmbine cunoştinţele dobândite în filogenia morfologică a sporilor fosili (pl. după Elsik. neputându-se explica asemănarea îndepărtată cu flora paleocenă din Australia şi America de Nord.

la mijlocul celulei a treia. fig. 1942 îşi găseşte corespondentul fosil miocenic în Alternaria robusta nov. sp. Corpul simetric. De la sporul cu un sept (dicelular. care arată că acest binom este folosit în sens larg pentru a acoperi un grup variabil. Fiecare specie (sau grupuri de specii) de spori fungici are un specific al dispunerii septurilor în asociere cu alte caractere. 1985). multiseptaţi). frecvent. multicelulari (cu 6 sau mai multe celule. incapsulaţi. XVII. ascosporii au 5 septuri transversale şi numai 1 sept longitudinal. constituită din 2 septuri oblice şi 2 septuri transversale ce delimitează 3 loji. Manoliu (1982) le citează la specia P. & Br. longitudinali (1-2). În planşele XVII şi XVIII prezint imaginile a 45 de specii de spori actuali din lucrarea sporologilor Martin B.S. brune. şi la alte specii. 1985). XVII. deci la un număr nesemnificativ de exemplare. fig. dând naştere la două serii de celule (după Ellis & Ellis. aperturile. ei se numesc tetracelulari (triseptaţi). cu celula terminală mai alungită şi care măsoară 58-74 x 11-14 µm (după Rădulescu.(Macrosporium) carthami Tr. forma. Ellis şi Pamela Ellis (1985) şi două specii din lucrările micologilor români Al. pentacelulari (tetraseptaţi). culoarea. La Dictyotrichiella pulcherrima Munk. patru.F.) Sacc. Sporul fără sept se numeşte monocelular (aseptat). 14). 1983). XVII. în mijlocul a 3 celule succesive sau numai 1-2 la jumătatea distanţei dintre 2 septuri paralele sau dispuse în V. fusiform. simetria. (pl. Rădulescu (1969) cu scopul de a evidenţia faptul că aceştia îşi găsesc antecedenţii în micoflora miocenă. segmentat de septuri transversale la distanţe aproape egale. sinonimă cu cea de tip „carthami” la specia actuală Alternaria (Macrosporium) carthami Tr. fig 15) cu specificaţia L. Septurile sunt elementele morfologice cele mai importante ale definirii sporilor actuali şi fosili de ciuperci. piriforme. dispuse toate trei. cu septuri curbe.P. diseptaţi şi pe măsură ce aceştia au trei. Această dispunere mozaicată a septurilor longitudinale. ascosporii hialini sau subhialini au un aspect muriform datorită septurilor longitudinale prezente câte 1-2 la acelaşi nivel celular. formând astfel tipul de septare „siparia”. 4). 27). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 9. accidental. major (cel mai gros) sau minor (cel mai subţire) (după A. La sporii genului Pleospora sp. fig. dând 39 . 1942 (pl. XVIII. ascosporii sunt bruni-aurii. La Ramphoria bevanii Sivan (pl. cu 5-8 septuri transversale şi mai puţine septuri longitudinale (după Ellis & Ellis. Săvulescu. despărţite prin pereţi transversali (7-10). (pl. drept. ascosporii au 5-6 septuri transversale şi 3-4 septuri longitudinale. ornamentaţia.V. 23). Wehmeyer. multicelulare. verticali sau oblici. constricţiile. dispuse în cruce sau în dreptul 1/2 . clavate sau alungite.. Manoliu (1982) şi E. dimensiunile etc. fig. sporii care au două septuri se numesc tricelulari. care prezintă aproape permanent 3 septuri transversale şi 3 septuri de tip „vulgaris” la unele celule ale sporilor.A. fragmentată. fig. La Pleomassaria siparia (Berk. astfel că a apărut noţiunea de septare tip. se întâlneşte uneori septarea de tip „vulgaris”.2. Săvulescu. Redau mai jos câteva tipuri de septare. 14) se întâlnesc conidii elipsoidale. VIII. 1969). Septul poate fi median (la mijlocul sporului). Al. La Alternaria (Macrosporium) carthami Tr. grupuri de 4-6-7 celule continui sau separate de alte grupuri constituite mai simplu.) Zogg (pl. (pl. XVIII. 1985). La conidiile acestei specii se întâlneşte septarea de tip „carthami”. aproape în întregime paralele cu axul longitudinal. situat la fiecare a 3-a sau a 4-a celulă (după Ellis & Ellis. Băcăran. monoseptat). La Gloniopsis praelonga (Schw.1/3 din lungimea celei opuse. alcătuind. lactucicola Ellis & Everh. A. Acest tip de septare numit „pulcherrima” este întâlnit. este marcat la două segmente mijlocii de două septuri longitudinale. cinci sau mai multe septuri. Elementele morfologice folosite în procesul comparării sporilor actuali de ciuperci cu cei fosili În compararea sporilor actuali de ciuperci cu cei fosili se foloseşte o gamă largă de elemente: septurile. se numeşte septare de tip „bevanii”. 1942. Săvulescu. Ceea ce este hotărâtor în stabilirea înrudirii acestora este tocmai existenţa septării de tip „robusta”.

filiformă. lageniformă. Ansamblul poral (hilar). Tilia.S. 2 specii au fost cosmopolite 40 . Ilex. circulară. cilindrică. dacrioidă.prăbuşit.3. elipticcurbă.A. Gmelina. rombic-rotunjită. Modul acrogen de formare a sporilor (la vârful conidioforului sau a bazidiei) asigură o simetrie a acestora. liniar-curbă. halteriformă. Betula. poate fi: .F. . limoniformă. atunci când porul (hilul) se ridică deasupra umerilor cu mai mult de 1/2 din înălţimea acestora (frecvent). atunci când porul (hilul) este la acelaşi nivel cu umerii sporului (frecvent). Mangifera. lunată. Hevea.5 %) şi o specie asociată (4. eliptică. ovată. 1 specie tericolă (4. 1985). uncinată (hamată). Forma sporilor fungici poate fi eliptic-îngustă.9 %) pe genurile: Acer. Quercus. monoporaţi sau diporaţi. rombică.P. eliptică. Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Podu Morii – Calcarele de Jaslo. Fagus. 9. obdeltat-rotunjită. Capătul proximal (uneori şi cel distal) este purtătorul porului sau hilului.7 %) cu Sporoschisma mirabile. Cytisus. Cornus. Hippophaë. helocoidală. piriformă.. Constricţiile din dreptul septurilor reprezintă un caracter de specie şi trebuie neapărat să se ţina seamă de acestea în procesul comparării (apreciate ca slabe. tip de septare numit „praelonga”. ovată.aliniat. obpiriformă.8 %).).V. ventricoasă etc. obovată.5 %). falcată. fusiformă.oblic. Băcăran. subgloboasă. Taxus. vermiformă (vermiculată) naviculată. atunci când porul (mai rar hilul) coboară sub nivelul umerilor sporului cu mai puţin de 1/2 din înălţimea acestora.. acerosă (aculeată). globoasă (globuloasă). fapt mai puţin evident la septul major. septul median este asociat cu o constricţie puternică. Celtis. au două extremităţi (capete): proximală şi distală. atunci când porul (mai rar hilul) coboară sub nivelul umerilor sporului cu mai mult de 1/2 din înălţimea acestora. campanulată. b. Magnolia. Ansamblul poral (hilar) Sporii fungici de tipul conidiilor. doliformă. Ulex. împreuna cu gâtul şi umerii sporului. formează un ansamblu numit de noi ansamblul poral (hilar) ce este un caracter de diferenţiere a speciilor. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău aspectul unei furci. Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Podu Morii. scolescospori. Pinus. . elipsoidală. piriformă. astfel că. 1 specie a fost lignicolă (10 %) pe lemnul rădăcinilor genurilor: Albizia. Din cele 10 specii de ciuperci care au fost implicate în procesul comparării. Aesculus. clavată (măciucată) şi obclavată. Ulmus. Frecvent. atunci când porul (hilul) are o poziţie oblică faţă de axul longitudinal al sporului. p. 1 specie micorizantă. napiformă. 1983). .emergent. Cele 21 specii de ciuperci care au fost implicate în procesul comparării au următorul profil ecologic: 13 specii au fost lignicole (16. prescurtat a. asteriformă (după Hulea şi colab. (h. . alantiformă. Sorbus. (ovală). 1983). Spectrul ecologic al sinuziilor de micro-şi macromicete care se aseamănă cu cele descoperite în depozitele miocene cuprinse în bazinele văilor Teleajen şi Buzău. a. 2 specii foliicole (9. pe când modul pleurogen de formare a sporilor (pe părţile laterale) contribuie la asimetria sporului şi oblicitatea ansamblului poral (hilar).adâncit. lentiformă. lanceolată. cu capetele rotunjite şi trunchiate. (după A. medii şi puternice). obovată. Constricţia de la mijlocul ascosporului este mai accentuată decât la restul corpului (după Ellis & Ellis. 2 specii parazite (9.

Unger etc. folosirea cu prudenţă a cifrelor şi limitelor. Avantajele şi inconvenientele metodei palinologice sunt valabile şi pentru paleomicologie (repartiţia de către vânt şi apă a organelor ciupercilor. Cicorium intybus. Vitis. 2 specii tericole (6. Fagus. Sonchus (S. Theobroma. Hevea. genuri şi familii: Berkheya. Salmalia şi alţi arbori şi arbuşit. 2 specii au fost foliicole (10 %) şi 11 specii parazite (55 %) pe următoarele specii. pratensis. Dianthus. 8 specii parazite (42. principiu folosit de lucrările lui Heer.2 %) pe lemnul genurilor: Abies. Fagus (F.3 %). verificarea şi completarea rezultatelor. Malus.. Carthamus. Eucalyptus. Triticum şi. intybus. Nyssa. 1 specie micorizantă (5. selectivitatea procesului fosilizării. S. 1 specie micorizantă (7. Bersamia paullinioides. Betula. Mangifera. criticarea. Persea. Theobroma. Saccharum. Salix. 1966. c. Populus. Poa. Pyracantha coccinea. Leguminosae. Rauvolfia. Agropyrum. asper). Gmelina. Pyrus. P. Triticum. Samanea. mineralele argiloase etc. Chlorophora. Malus. Pisidium. (Palmae). 1 specie foliicolă (7. Fagus.7 %) pe lemnul rădăcinilor genurilor: Albizia. Liquidambar. Magnolia. Urochloa. oleracea. Dactylis. d. Agrostis. Dioscorea. Albizia. Barbacenia. Gmelina. Carthamus tinctorius L. grandiflora). Malus. Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea cu sare Cele 20 specii de ciuperci care au fost implicate în procesul comparării au următorul profil ecologic: 7 specii au fost lignicole (35 %) pe genurile Albizia. Cichorium endivia.1 %) pe speciile şi genurile: Acer. Hevea. Engelhardt. pe Bambus şi Pyrus. P. Raphia sp. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău (20 %) şi 7 specii parazite (70 %) pe genurile: Antiaris. pe membrii familiilor Leguminoase. în general. Gramineae.V. Ilex.9 %). Euphorbiaceae.5 %) pe plantele ierboase din genurile: Arachis.5 %). Hibiscus. e. Acer. Mangifera. f.7 %). Lactuca. pe alţi membri ai familiilor Euphorbiaceae.4. Cedrella. Quercus. Quercus. (după Sittler. 1 specie lignicolă (7. Reconstituirea paleoclimatului Printre cele mai uzuale mijloace de reconstituire a paleoclimatului s-au dovedit a fi: fauna. Hevea. Saccharum. Callistephus chinensis. Ulmus. Taxus. Ulmus. Eryobotrya japonica. 2 specii foliicole (10. Mahabalella acutisetosa Sutton & Patel. 10 specii parazite (34. Dianthus. Alnus. Desmodium. 1 specie cosmopolită (3.3 %) şi 1 specie entomofagă (5. Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea Gresiei de Kliwa Cele 29 specii de ciuperci implicate în procesul comparării au următorul profil ecologic: 14 specii lignicole (48.4 %). Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Şipoţelu Cele 19 specii de ciuperci care au fost implicate în procesul comparării au următorul profil ecologic: 7 specii lignicole (36. C. Cedrella.5 %). Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Doftana Cele 13 specii de ciuperci care au fost implicate în procesul comparării au următorul profil ecologic: 1 specie humicolă pe plante moarte (7.4 %). 1 specie praticolă (7. Quercus.8 %) pe genurile şi speciile: Alnus. Poa (P. Zeae etc. Cunoaşterea ecologiei plantelor actuale furnizează informaţii pentru cunoaşterea paleoecologiei speciilor fosile. Rhamnus. flora (paleobotanica. Balsa. de Saporta. Carthamus. antrenarea în 41 . nemoralis. 9. Populus.. Quercus. Monanthotaxis. Sittler (1965) propune câteva reguli în reconstituirea paleoclimatului. Viburnum. Tinospora. Ettinghausen. palinologia. Betula.7 %) şi 6 specii parazite (46. 2 specii tericole (15. Boulay. Corylus. 1 specie foliicolă (3. Băcăran. trivialis). considerat un act complex şi delicat: necesitatea concursului tuturor metodelor utilizabile. Castanea. Tripogon. Betula. Gmelima.5 %).2 %) pe Carthamus tinctorius. Nyssa.7 %). 1 specie micorizantă (3. Calcophyllum. Fargesia (Ariundinaria). Mangifera. Carica. paleomicologia). Festuca rubra. Hymenocardia. 1965).7 %). Hura. Castanea. Liquidambar.

Având în vedere relaţia complexă a ciupercilor cu plantele şi animalele. micorize etc. imaginea floristică redând o răcire progresivă şi lentă (Sittler. nici Engelhardtia. Cenozoicul recent (Miocen superior şi Pliocenul). 1965). dar în care Pinaceele le duc către alte grupe. se constată o profundă schimbare a condiţiilor de climă între Luteţianul tropical şi umed şi Rupelian. Sittler (1965) a avut în vedere subdivizarea Cenozoicului în trei perioade floristice. Tilia. Tilia. într-un ritm lent. Ulmus. în Rupelianul superior sunt semnalate. Juglans. Deci Sittler (1965) este cel care va evidenţia amploarea înlocuirii formelor termifile cu formele arctoterţiare. va deveni preponderent în partea inferioară. Oligocenul inferior şi parţial Oligocenul mijlociu. sub influenţa variaţiilor climatice. apărute la începutul acestei perioade. 1965). În regiunea de la nord de Vogelsberg. 1965). 9. parazitism. (după Sittler. 1964. nu mai sunt Palmate. care vor dispărea treptat în cursul acestei epoci şi cu forme mai boreale.2. 42 . Cenozoicul mijlociu (restul Oligocenului mijlociu şi superior plus Miocenul inferior). prima degradare climatică a Cenozoicului. cazul stratelor de Heskem (Oligocen inferior). Chenopodiacee şi Symplocacee (Sittler. plantele din climatul mediteranean cald apar din ce în ce mai frecvent. incertitudinea înrudirii filogenetice etc.4. Pinus haploxylon. în concurenţă cu Pinus silvestris. convergenţele de formă. 1965). complexitatea procesului nomenclatural. În microflora Schleichsandu-lui (Bazinul Mayence al Fosei Renane) se constată dispariţia genurilor termofile. A. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău procesul sedimentării a speciilor de vârste şi provenienţe diverse. cu ocazia invaziei marine. Acer. dar nu au înflorit noile grupe ale Oligocenului superior. Evoluţia climei şi florei în Paleogenul Europei Occidentale Din cercetarea florelor palogene din Fosa Renană şi Fosa Rodaniană. Alnus. Specificul sedimentării la cotul Carpaţilor şi variaţiilor climei nu anulează instalarea unei flore mai noi cu care ciupercile vor stabili relaţii saprofite. 9. În Bazinul Hesse. caracterizat prin predominarea Dicotiledonatelor asupra Gimnospermelor cu numeroşi spori de Pteridofite. formele din regiunile mai înalte cuprind ansamblul continentului (Sittler. 1965). sporodic. în care Gimnospermele domină şi împart spectrele cu Angiospermele termofile ale Cenozoicului vechi. Evoluţia florei în Cenozoic În funcţie de evoluţia florei. în care Gimnospermele sunt tot preponderente. Salix. 1965). Alnus. cu o imagine polinică ce reflectă parţial pe cea din Cretacicul superior. Sittler (1965). Odată cu invazia mării rupeliene. B. 1965). C. iar al doilea îl va înlocui în Miocenul superior (Pons. Băcăran.1. referindu-se la Bazinul Hesse. după Sittler. de unde şi concluzia că variaţiunile floristice şi climatice rămân lente şi ezitante (Sittler. micorize etc. fără ca formele tropocale să dispară în acelaşi procent. în care vechile esenţe termofile au dispărut. Procesul de răcire a climatului a avut drept consecinţe instalarea formelor noi arctoterţiare şi a celor coborâte din zonele înalte. Betulacee (Sittler. forme noi recente tipice: Carya. având limita superioară la baza Rupelianului mijlociu. parazite. Pterocarya. dar se găsesc Tsuga. este un fapt ce echivalează cu o racire a temperaturii.4. dar flora relativ tânără indică mai curând o degradare climatică (speciile termofile ale Pinaceelor fac loc la Sciadopitys).V. nu se cunosc limitele în care procesul evolutiv a afectat şi zestrea enzimatică cu care primele activează în stările de saprofitism. Cenozoicul vechi (Eocenul.). Încălzirea de la începutul Aquitanianului este improbabilă.

t.6 % 43 . 53. în cazul primului. ciuperca este distrusă. subtropicale şi mixte totalizează un procent de 37 %. Factorii fizici (temperaturi şi umiditate) în dezvoltarea ciupercilor Ralph Emerson (1964) este cel care arată rolul limitativ al factorilor fizici în distribuţia organismelor vii pe suprafaţa Pământului. Am marcat pe planiglob fiecare specie de spori de ciuperci actuale în funcţie de informaţiile oferite de cele două volume de sporologie (1971-1976) ale lui Martin B. 1987). În cazul Formaţiunii de Podu Morii – Calcarele de Jaslo.. Săvulescu.Miocen inferior. Băcăran. . Temperatura. Se întâmplă ca în mediu să se realizeze temperatura minimă şi maximă la care ciuperca continuă să trăiască şi piere numai dacă temperatura este mortală. Bilai & Zakharcenko. 1983). Ponderea ridicată a speciilor cu preferinţe de zone temperate (în ordinea citării vărstelor: 80. „La temperatura optimă. 25.. ca factor ecologic esenţial. Aşa am ajuns să constat.3. Pentru fiecare din cele 10 planşe cu speciile sporilor fosili de ciuperci descoperite pe văile bazinelor Teleajen şi Buzău am întocmit câte o listă în care au fost evidenţiate speciile de spori de ciuperci actuale cu care primele se aseamănă. Ellis (Dematiaceous Hyphomycetes-1971 şi More Dematiaceous Hyphomycetes-1976) abordează şi răspândirea geografică a speciilor de ciuperci. 1973.” (după O. La temperatura mortală. Ciupercile pot fi clasificate în: termofile (temperaturi de creştere 20-50oC.4 %). psihrofile (t. b) cu preponderenţe climatice tropicale: în Formaţiunea cu sare (52.9 %). faţă de 66. Era mult mai cald în timpul Formaţiunii de Doftana (cu gipsuri) decât în timpul Formaţiunii Gresiei de Kliwa.specii de ciuperci cu preferinţe de zone mixte.9 %). iar oscilaţiile lor ulterioare erau doar episodice. termotolerante (t. mezofile (t. t. se grupează în felul următor: . ponderea speciilor cu preponderente climatice temperate este egală cu ponderea speciilor cu preferinţe de zone mixte (40 %).4. c) cu preponderenţe climatice mixte: în Formaţiunea de Doftana (44. minimă sub 20oC). 63 %. fără ca să fie omorâtă.9 %. Ellis.1 % = 37 % 22. La alcătuirea celor 10 liste de spori de ciuperci actuale am constatat că sporii celor trei grupe nu se află în aceleaşi proporţii. 1968. dezvoltarea ciupercii este oprită. 1964). fapt ce aduce argumente în plus la poziţia lor de reper.specii de ciuperci cu preferinţe de zone tropicale şi subtropicale.. optimă 20-35oC). speciile cu preferinţe de climă temperată (arctoterţiare) erau deja cantonate.specii de ciuperci cu preferinţe de zone temperate.8 %) indică faptul că în Oligocen superior . 9. 20oC) (după Kirk şi col. 50oC. Hulea şi colab. că speciile actuale de ciuperci rezultate din comparări. are un rol preponderent în evoluţia ciupercilor ca temperaturi de nişă (din Ainswarh & Sussman ed. de creştere 10-40oC.2 % + 44.9 % + 11.4 % = 66.8 %).V. atunci când am efectuat actul comparării. maximă cca. în Formaţiunea Gresiei de Kliwa (63 %) şi în Formaţiunea de Şipoţelu (53. Nici măcar în Burdigalianul Formaţiunii Gresiei de Kliwa nu există o identitate cu Burdigalianul Formaţiunii de Doftana: speciile cu preferinţe climatice de zone tropicale. La temperatura minimă şi maximă. t. Crisan. fiecare diagramă evidenţiează un profil climatic diferit: a) cu preponderenţe climatice temperate: în Formaţiunea de Podu Morii (80. În funcţie de afinităţile climatice ale speciilor sporilor de ciuperci actuale care se aseamănă cu speciile sporilor de ciuperci fosile descoperite în bazinele văilor Teleajen şi Buzău. 2004). la fiecare formaţiune şi subdiviziune studiate. . optimă sub. în cazul celui de-al doilea.4. de unde şi ideea deductivă că în formaţiunile şi subdiviziunile studiate există un proces de tranzienţă micotică miocenă. Procesul de tranzienţă micotică Primele două volume de sporologie ale lui Martin B. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 9. miceliul ciupercii se dezvoltă abundent şi ciuperca este capabilă să fructifice.4.6 %. de creştere sub 10oC. temperatura optimă 40o 50 C) (după Cooney & Emerson. 1964.

. ciupercile sunt cele care dau profilul climatic. Se realizează o efemeritate în timp geologic a asociaţiilor speciilor de ciuperci. mai ales în Cenozoic. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Se remarcă procentele mici realizate de speciile de ciuperci cu preferinţe climatice mixte: 4. altfel natura nu şiar permite luxul distrugerii masive a speciilor la şocurile mari de temperatură. complex. şi de disponibilitatea pentru rapiditate în înmulţire. ca doi factori de evlouţie darwiniană. permanent pe Pământ. Parametrii termici largi ai ciupercilor reprezintă rezultatul unei selecţii naturale. 11. Ciupercile. 20 % în Formaţiunea de Podu Morii – Calcarele de Jaslo. al formaţiunii. când se pot face mai uşor comparaţii cu sporii de ciuperci actuale. care nu este un lux al naturii.V. ordonat.8 % în Formaţiunea de Podu Morii. existând astfel o continuitate a determinării paleoclimatului. de mare aploare. la ideea existenţei LEGII TRANZIENŢEI MICOTICE. nu întotdeauna. 44. ale vegetaţiei. Caracterul trecător. Tranzienţa micotică. asigurând destructurarea parţială a acestora prin parazitism şi saprofitism. Degradarea climatică de la sfârşitul Oligocenului superior şi începutul Miocenului inferior este susţinută de către Sittler (1965) şi de către noi (2009) cu mijloace palinologice diferite: grăunciorii de polen. pentru că asigură un fond ce se integrează potrivit afinităţilor climatice. al compoziţiei asociaţiilor de ciuperci miocene. reprezintă o componentă indispensabilă în circuitul materiei. se numeşte proces de tranzienţă micotică miocenă. decelat cu uşurinţă. Băcăran. însoţitoare fidele. tranzient. În interpretarea relaţiei Soare-Pământ. cu necesitate.4 % în Formaţiunea de Doftana. 44 . populaţional.1 % în Formaţiunea Gresiei de Kliwa. cu numărul mare de spori. Sesizând modificările climatice survenite în diferite vârste ale Miocenului. sporii de ciuperci reprezintă o adevărată “bandă magnetică” sau o “cutie neagră”. 17. la un moment dat. reprezintă identitatea ecologică din umbră a plantelor şi animalelor. Procesul trenzienţei micotice a apărut odată cu ciupercile din Precambianul superior şi s-a continuat până astăzi. Ciupercile.1 % în Formaţiunea de Şipoţelu. Amploarea mulţimii uriaşe a numărului de spori este legată de alcătuirea relativ simplă a ciupercilor. respectiv sporii de ciuperci. în funcţie de afinităţile climatice ale acestora. la un moment dat. este un fenomen legic. ceea ce ne conduce.6 % în Formaţiunea cu sare şi 23. deoarece amplitudinea dintre temperaturile minime şi maxime ale speciilor este cea care permite pendularea între optim şi extreme. capabilă să se manifeste fiabil.

Hass & Remy. 1972) şi pregăteşte implicarea cutinazei în penetrarea frunzei mărului. iar la polul opus se situează paleosinuziile humicole. entomofage. paleo. existenţa la aceştia a unui mecanism evoluat de penetrare a cuticulei. cu date referitoare la speciile actuale. acizii graşi vor accentua efectul distrugerii la invadarea fungilor (după Martin. deci.000 spori etc. Milleromyces rhyniensis Taylor. holocarpic. Băcăran. 1963. din Taylor & Osborn.000. Ulocladium. 1992 cu zoosporange holocarpic. din Cole & Hoch. 1991). 1991). Din datele cunoscute în prezent la Venturia inaequalis. prezenţa unui complex cutinaza nu a fost descoperită (după Van den Ende & Linskens. 1964. pe Penicillium spinulosum. Pentru a înţelege amploarea paleoecosistemului miocen. Penetrarea cuticulei în cazul V. papile. pe un snigur bob bolnav de Tilletia caries 12. Între parazitism şi simbioză (dubla mişcare a nutrienţilor) diferenţele sunt greu de decelat. aşa cum se observă în planşa XX. micorizante şi entomofage.000 spori. Venturia dovedesc faptul că un mare număr de fungi evidenţiază a fi producători de cutinaze.000 spori. 1992 cu talul discoidal. din Cole & Hoch. Hass & Remy (1992) descriu trei noi taxoni de fungi acvatici din Plasmidiophoromycetes pe alga Palaeonitella cranii: 1. 2. 1996). în realizarea paleoecosistemului miocen. indică amploarea activităţii fungice. dar este citat. Lyonomyces piriformis Taylor. din Cole & Hoch. Hass & Remy. 1964). Enzimele descoperite la câteva din speciile genurilor Alternaria. 45 . Sunt invocate şi alte plasmodiophoromycete descoperite de Karling (de ex. Smereka et al.000. la Gonoderma applanatum 30. mai ales pe frunze şi tulpini. 1988. În paleoecosistemul din Devonianul inferior au fost detectate răspunsuri ale gazdei cauzate de parazitism: îngroşări (calozităţi. tericole. praticole. După primele studii. sunt în interacţiune cu organisme foarte variate.000. apertura cu o mică papilă de eliberare. Exemplificând. 1992 cu talul piriform-globular. charofita Palaeonitella din Devonianul inferior de la Rhynie chert (după Taylor et al. Voronina şi Sorodiscus). După degradarea enzimatică. 1974. paleosinuziile parazite şi lignicole evidenţiază p bogată paleofloră. tericole.000. din Cole & Hoch. cu necesitate.. Paleosinuzia parazită (planşa XX/g). (după Ingold. Taylor . aflăm că: în „puff-boll”-ul Calvatia gigantea sunt 7. Sunt evidenţiaţi zoosporii care au penetrat pereţii celulei gazdei şi un zoosporange cu un tub de eliberare.000 spori/zi. Fusarium. dat de numărul uriaş de indivizi. micorizante şi foliicole. 1984. nu întotdeauna întâlnite în natura cutinazei.000 ascospori. Pythum. Rhizoctonia. tubul germinal are la exterior apresorul (după Parry & Pegg. Stemphyllium. Unii fungi şi celulele plantelor sunt controlaţi de acest tip de antagonism (după Taylor & Osborn. 1991).. în primele faze ale infecţiei provocate de ascospori sau conidii. lignicole. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 10.000. 1992.000. Paleosinuziile sunt. ca organisme heterotrofe. Consideraţii asupra paleoecosistemului miocen Implicaţi. în stroma peritecială de Daladinia concentrica 100. În marea lor majoritate. dar şi de desfăşurarea rapidă a procesului de înmulţire. din Cole & Hoch. CONCLUZII 10. Activitatea tranzitorie a esterazei este prezentă în prima fază a infecţiei (după Nicholson et al. cosmopolite. Sclerotinia. parazite. La Fusarium sp. 1996). ajungem la concluzia ca Mycota reprezintă un regn redutabil.000. epibiotic. Paleosinuzia parazită evidenţiază activitatea intensă a fungilor. Hass & Remy.humicole.. precum şi prezenţa unei adaptări a plantelor la infecţia fungică. agentul patogen al rapănului mărului. cea mai viguroasă în paleoecosistemul miocen. structurile iniţiale prenetrează cuticula şi permite formarea unei strome subcuticulare (după Gessler & Stumm. sugerând abilitatea acestora de a produce enzime larg răspândite. inaequalis este realizată de apresor.. fungii. 1991). Prezenţa activităţii cutinazelor a fost cunoscută încă din 1963 (după Linskens & Haage. foliicole. 3. în apotecia Sclerotinia sclerotiorum 30.000. cosmopolite. lignitubuli) la suprafaţa internă a pereţilor groşi ai clamidosporilor. praticole. 1991). ca exemplu clasic de gazdă în care sunt implicaţi fungii.1. Krispiromyces discoides Taylor. 1987.V.

din Taylor & Osborn. cyanobacterii. Pe secţiuni subţiri au fost semnalaţi fungi saprofitici din Devonianul inferior de la Rhynie chert din genul Allomyces subgeul Euallomyces. Remy & Hass. 1995). starea parazitară sau simbiotică. Paleosinuzia lignicolă (pl. Microorganismele (bacterii. fig. sp. 1996). dar şi cu mult mai înainte. 1987. dacă vom avea în vedere că Basidiomycetes şi Ascomycetes s-au despărţit acum 500 milioane ani (după Taylor. se evidenţiază asociaţia fungică cu plante terestre.) pot coexista în relaţii simbiotice. Semnalarea Ascomycetes de acum 400 milioane ani din Devonianul inferior de la Rhynie chert cu preitecii de 400 µm diametru. eubacterii. 2000) sau pot destructura materialele polimere (după Lugauskas. penetrează plantele. 1994). dovediţi în m. parafize şi perifize are semnificaţia continuităţii. completează imaginea paleoecosistemului miocen cu ciuperci endoparazite. din Taylor et al.. pe specia Aglaophyton major (după Taylor. 1994). Arbusculele sunt cunoscute din Trasicul Antarcticii (după Stubblefieled et. cu asce. similar Blastocladiales.. 1991). IV. Devonianul inferior. din Taylor et al. Celuloza şi lignina sunt descompuse de Basidiomycetes în Devonianul superior (după Stubblefield et al. momentan nedeterminabil. Pragian. Într-o concepţie mai largă. nov. din Taylor & Osborne. din Cole & Hoch. Halket. 1995).. Tot bazidiomicetele sunt invocate ca responsabile în putrezirea lemnului rădăcinilor în Permian-Triasic-Antarctica (după Stubblefield & Taylor. Paleosinuzia micorizantă (pl. comparabilă cu Euallomyces.. 1995). l) defineşte destructurarea lemnului pădurilor miocene ce a presupus existenţa unui complex de specii de ciuperci saprofite. endocelulare. 1999). care va contribui la introducerea în circuitul materiei a tot ceea ce a rezultat din mineralizarea acestuia. Totuşi există o cutinază bacteriană cu rol în penetrarea cuticulei (după Cole & Hoch. 1981.. holocarpice şi eucarpice. 1991).. ca principalii descompunători ai celulozei şi ligninei în Triasic (după Taylor & Taylor. ieşite din stomate şi de sub cuticula de Aglaophyton) (după Remy et al. Cazul speciei miocene Saeptatustubulus insiduosus nov. 1985. Plantele emit anticorpi (“ferritin lobeled antibodies”). 1980. Nicholson. XX. După Bashan (1985) şi bacteriile pot produce cutinaze (din Cole & Hoch. gen. 2000). sp. din Cole & Hoch.. capabili să inhibe cutinazele. Băcăran. Ruinen (1963) asugerat pentru prima dată că organismele filoplanului pot utiliza componentele cuticulei ca sursă de carbon. 20). derivat din Chytridiomycetes. 1977. mai ales prin deschiderile naturale sau prin lemn (după Huang. filoplanul a existat din Devonianul mediu.V. h) micoenă atestă asocierea simbiotică dintre ciuperi şi radacinile plantelor în accepţia ecto-endotrofă (după Hulea. împreună cu alte microorganisme. Pseudomonas putida şi Corynebacterium sp. Datorită aşa-ziselor enzime strategice. 1996).. 1996). Taylor semnalează Chytridiamycetes. din Paleozoic (după Osborn. 1987). al. XX. 1991). ataşate cu rizoizi de Nothia (algă multicelulară).. 1985).. drojdii etc. 1991). (pl. cu siguranţă. În descrierea paleoecosistemului de la Rhynie chert de 400 milioane ani.e. Pucciniasporonites herbilis nov. organismele fungice au capacitatea adaptării la diferite medii (după Moon. 1986) şi nu direct prin suprafaţa intactă a plantei. Este cunoscută ocurenţa endomicorizei în rădăcini şi alte organe subpământene ale plantelor (după Malloch et al. 2004). 46 . iar din 1992. 1909. Prezentarea pe scurt a mecanismului de infecţie a fungilor ne face să apreciem că acesta era deja constituit în Miocen. 1930. Procesul saprofitismului este cunoscut ca existent din Paleozoic. 1983) sau endotrofă (după Mititiuc. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Filoplanul este alcătuit din organisme neparazite la suprafaţa frunzei (după Kirk şi col. dată fiind amploarea procesului parazitar la plante. Aşa se explică existenţa fungilor ce atacă polipii celenteratelor coloniale (după Bentis şi col. 1975. Ca exemplu de activitate saprofită se descrie Paleoblastocladia (tufe de hife ramificate. fig. Hass şi Kerp. fără a putea preciza. 1985). fig. din Taylor et al. astfel producându-se o imunitate (după Shaykh et al. Somero. ca în cazul fungilor. White şi Taylor (1989) citează Zygomycetes. 1975.. dar acesta nu a fost mai precis evidenţiat ca fungi pe frunze mai devreme de Cretacic (după Taylor & Osborn. ascospori. 1986. Biotrofismul endofitic este definit ca sistem endomicorizial generalizat (după Trappe. (necomunicată) semnalează doar creşterea într-un organ tubular.. ca teleutospor care indică prezenţa ruginilor la ierburi.

în matricea proteinelor. insiduosus. din Cole & Hoch. Remy.. 47 . dar şi prezenţa apei în condiţii de sclerozare sunt factori limitativi ai penetrării (după Hepburn. urmate de N-acetilglucosaminidaze (NGaze).. cei mai răspândiţi sunt Fungi Imperfecti şi Entomophthorales. 1990. Saeptatustubulus obliquus (pl. 1984). fungii traversează procuticula. inclusiv prin histolize (după Hassan şi Charnley. 8) în Formaţiunea Gresiei de Kliwa (Burdigalian). 1989. ca reţea arbusculară (endomicoriză) din Formaţiunea de Şipoţelu. de multe ori prin extensiile laterale. prima barieră a infecţiei fungice. împreună cu lipidele şi chinonele (după Neville.enzime proteolitice în culturi: . 1991). fig. Exemplificăm existenţa micorizei miocene cu speciile Saeptatustubulus insiduosus nov. din Cole & Hoch. gen. pentru creştere şi dezvoltare (reproducere). evidenţiată de prezenţa corpului sporifer Vallvitisites volhynianus nov. o serie de enzime extracelulare ce au degradat mari componente ale cuticulei insectei: proteine... aminopeptidaze. cu spori ce pot fi interpretaţi ca hifopode şi Gigasporites opimus (pl. 1991). 1987) pot influenţa patogeneza (din Cole & Hoch. însă stratul interior este mai consistent şi alcătuit din lipoproteine polimerizate. reglează populaţiile de insecte (după Gillespie. 1989). reducerea abilităţii conidiilor la aderare. 1988. Hass et Kerp. (necomunicată) în Formaţiunea de Podu Morii (Oligocen superior-Miocen inferior) cu hifa aflată într-un organ tubular. extraradicale (uneori în ghemuri) şi intraradicale cu arbuscule în celulele corticale ale plantei Aglaophyton major Edwards (Edwards. să tolereze potenţialul toxic al acesteia. 1991). sp.V. Vallmuscelisporites commissuralis (pl. Paleosinuzia entomofagă. 1995). Goettel şi col. a fost descoperit de Kingston şi Lang (1921) şi cunoscut cu genul Palaeomyces Renault (spori şi hife). Taylor. Rezistenţa exocuticulei la degradare. Penetrarea verticală a hifei afectează exocuticula. fig. multistratificată. nov. După realizarea breşei epicuticulei. emise de Entomophthora cornuta (zigomycetă) (după Hurion et al. Sporul. sugerând că enzimele fungice sunt active la limita vecinătăţii structurilor fungice. IX. 1981. gen. are un strat exterior mai fragil (după Hackman. 1991). 1966). din Cole & Hoch. 1991). când aceasta este mai puţin hidrofobă (după Boucias et al. 1991). St. cu poziţia stratigrafică în Siegenian. Cole & Hoch (1991) semnalează că fungii entomopatogeni produc o mare diversitate de endo. cuprinde fibrile de chitină. 19). Leger. Schimbările adiţioale în compoziţia cuticulei.. genul Glomites Taylor. 1986) (din Taylor et al. aceştia. Deşi prezenţi în toate clasele de fungi entomopatogeni.. momentan nedeterminabil. în funcţie de compoziţia şi structura cuticulei (după Charnley. Procuticula. Leger et al. 1986. 1991). chitina. 1984.proteaze (colagenaze). întâlnite la vârste înaintate. din Cole & Hoch.. Esterazele şi enzimele proteolitice (endoproteaze. Chitinazele şi lipazele au apărut 3-5 zile mai târziu. Ca experiment. al. ca hifă simplă. Remy. este o componentă de valoare a paleoecosistemului miocen din Volhinianul Formţiunii de Şipoţelu. astfel că hifa ajunge către epidermă (după Zacharuk. asemănătoare cu S. 1980. 1988) şi apariţia inhibării proteazei (după Boucias & Pendlard. din Cole & Hoch. 14). un strat mult mai gros decât epicuticula. 1995 cu specia tip Glomites rhyniensisTaylor. lipide (după St. secvenţial. 1991). prin pulverizarea cuticulei cu deoteromicetele Metarhizium anisopliae. La degradarea enizimatică a procuticulei apar reacţii ale cuticulei în jurul hifei penetrante (după Charnley. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Paleoecosistemul Rhynie chert din Devonianul inferior. din Cole & Hoch. nov.. Înţelegerea acestei fosile este legată de interpretarea degradării de către fungi a insectei prin intermediul enzimelor. Epicuticula. concretizate în chinone (după Denell. din Cole & Hoch.şi exo. IX. 1984) şi asigură rezistenţa acesteia. Băcăran. ajungând să degradeze şi endocuticula (după Robinson. 1984.. fig. Hass et Kerp. sp. sp. 1984). trebuie să adere la suprafaţa cuticulei. 1946. este penetrată de stratul inferior al apresorului sau prin tubul germinal (după Zacharuk. 1991). Beauveria bassiana şi Verticilium lecanii s-a produs. şi conidia Pluricellaesporites enucleatus nov. 1977). din Cole & Hoch. să dea naştere apoi tubului germinal şi apresorului (după Cole & Hoch. 1995 se referă la hifele aseptate. 1991). prin epizootii. IV. 1986a. Lagenidium giganteum (oomicetă) (după Hurion et. carboxipeptidaze) au apărut după ≤ 24 ore. Epicuticula. 1970a.

D. 48 . hamatus nov.. geometricus nov. D. sp. A. emise de M. anisopliae. 16. acest fapt putându-se datora extracţiei inadecvate sau inhibitorilor cuticulei. emisă de Erynia ssp. sp. din Cole & Hoch. bassiana.V. 11. diferenţiat pe vârste. A. anisopliae (după St. sexta cu M.. sp. sp. Leger et al... Cu 17-50% chitină din greutatea cuticulei uscate (după Hillerton. din care se eliberează conidiile. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău .. 1991). Alternaria caelestis nov. mititiuci nov. 12. 17. 13. 1991). sp. Gazdele produc proteaze inhibitoare şi pot restricţiona activitatea enzimelor patogenlor (după Cole & Hoch. Datorită complexităţii paleoecosistemului miocen. B. în timpul penetrării cuticulei gazdei (M. 4. Dyadosporites archaetipus nov. camerarius nov. D. 14. rileyi. D. sp. Brachysporisporites singularis nov. 10. 5. proteină produsă major. sp. indetritus nov. 15. sp. A. 24. Diporisporites anfractuosus nov. N. 3. 1991).. să apară un corp sporifer similar celui descoperit de noi. zigomicetă). unde concentrarea rapidă a metaboliţilor este slabă. D. Ciuciuruites vitiori nov. nepublicat). 1991).. parţial cunoscută. D... evidenţiază următoarele asociaţii de specii paleomicologice. 1989b. anisopliae. 9.. anisopliae. două clase de aminopeptidaze au fost izolate din culturile de creştere pe cuticula cu M. sp. ca adaptare la factorul chitină din cuticula insectei (după Hackman şi Goldberg. Se cunoaşte că lipazele nu sunt produse extracelular de tinerele micelii (după St.. Leger et al. 1986b) şi B. 1993. A.. ductilis nov.. sporii. V. 21. sp. 23.. Leger et al.. 2. D. 26. sesani nov. din Cole & Hoch.. bassiana (după Smith & Grula. 1987c. graminea nov. Leger et. D. debilis nov. Reglarea producţiei de Pr1 şi Pr2 nu este identică. 1984) se apreciază că fibrele sale sunt adevărata barieră de penetrare pentru fungii entomopatogeni. sp. . în situ..... D. 1991). 19. popae nov. Sinteza rapidă a proteinazelor este singura posibilă în ţesuturile gazdei. Abordând în această manieră. sp. 1990). Leger. ajungem să înţelegem natura corpului sporifer Vallvitisites volhynianus prin prisma procesului enzimatic declanşat de fungi până la faza în care aceştia sunt victorioşi şi din insectă nu mai rămân decât o aripă şi abdomenul.. NAG (N-acetilglucoisamina) induce efectiv chitinaza. D. (Endomophthorales. sp. D. sp. epicrocus nov. 25. Charnley & Cooper. B. (1987a) nu au reuşit evidenţierea chitinazei în primele 40 de ore critice la inocularea C. 1983) de producţia de chitină degradată prin mecanismul represor de inducere. 27. sexta) (după St. St. exiguus nov. iar esterazele sunt heterogene şi nu au o specificitate. 6. sp. 7. sp... la fel cum. conspicabilis nov. 22.. sp. 1987. considerat catabolit represiv. sp. Samnels et al. 1991). sp... lecanii. 1974. Dintre exoproteaze. 1965.. prin înmulţire asexuată vegetativă. astfel Pr2 catalizează activarea proceselor proteolitice specifice şi este mai slab ca Pr1. unde se desfăşoară activitatea saprofitică a ciupercii patogene. Odată ajunse în celulele epidermei.. paralellos nov. Sinteza chitinazei este reglată la M. Diporicellaesporites anulatus nov. Dicellaesporites cellaequalis Kalgutkar. Endoproteazele au trei componente: 2 cu pH optim alcalin (Pr1 şi Pr2) ale serinei şi una cu pH optim acid (Pr3). 18. schistosum nov. Asociaţia de specii paleomicologice din Oligocenul superior-Miocenul inferior 1.. glucosamina o poate face. diadematus nov. supuse analizei după criterii nomenclaturale.Didymoporisporonites fenestratus nov. corniculatus nov. dar se ştie că nicio peptidază singură nu hidrolizează cuticula intactă (după Cole & Hoch. Băcăran. aleurodis (după St. sp.. al. cu datele oferite de Cole & Hoch (1991). Multiplele funcţiuni asigură nutrienţi în timpul fazei saprofitice a creşterii fungilor în cuticula gazdei insectei muribunde (din Cole & Hoch.chimotripsina.chimoelastaze şi tripsine. catalizând inactivarea proteolitică şi activarea proceselor (după St. D. sp. excuratus nov. womitoria pe aripă sau pe cuticula de M. ca apoi. 20. sp. hifele invadează întreg corpul insectei. A. sp. Endoproteazele conţin în mod esenţial reziduuri de histidină şi pot antrena mecanismul de control celular. din Cole & Hoch. hifele şi corpurile sporifere. Leger şi col. sp. D. sp. 8.

Alternaria hirundinae nov. Paleobasidiomyces pentacordae nov. sp.. sp. P. gemmosus nov. 1997. apostoli nov. D. sp. 37. 32.. Bonteasporites magnus nov. 30. sp. sp. thomae nov. sp. sp. sp.. 38. Vallmuscelisporites commissuralis nov. Olarufilum levatus nov. 8. 17. sp.. sp.. pileatus nov.. Gigasporites opimus nov.. 1993.. 23. D. inopinatus nov... oppositus nov. 9. sp. Multicellites bisymmetricus nov. constrictus nov. sp.. D. 1995. sp. contatus nov. lautiusculus nov. P. nana nov. sp. sp... 50. cumulata nov. sp. sp. sp. sp. 37. D. 19. Doceaspora facilis nov. 36.. sp. 18. Crivineniites ovidi nov. Pluricellaesporites agnoscibilis nov. sp.. P. S. Lichenii sunt interpretaţi ca fiind înrudiţi cu: 49 . 26.. sp. salmacidus nov. 5. sp... Eliadesporites lateralis nov. 34. H. 6.. mundus nov. Didymoporisporonites biturbinatus nov. 29. sp. sp. D. fossilis nov. sp. 45. Chytridiosporites anomalus nov. A. sp. 10. sp. 6. Dicellaeporisporites poratus Kalgutkar. Celyphus rallus Batten.. sp. 2000. 23. perfectus nov. Dicellaesporites apendicisphaericus nov. sp. sp. 30.. teleajensis nov... P. imperspicabilis nov. sp. P. Dyadosporites justiniani nov. 17. Hilidicellites appendiculatus (Sheffy & Dilcher) Kalgutkar & Jansonius.. belicosa nov. P. 48. Ascochytites eliadei nov. 35. D. 2000. 4. 2000. Asociaţia de specii paleomicologice din Volhinian 1.. 22. 31. strictissima nov. P.. mendosus nov.. sp. sp. strangulatus nov.. P.V. hastatus nov. P. 22.. H. sp. Pluricellaesporites consuetus nov. Dyadosporites apostoicescui nov. sp. sp. rostratus nov. sp. 1995. sp... 34... contrarius nov. 12.. 17. limbatus nov. 49. 14. sp. P. 15. sp. negreani nov.. evidens nov. Dragastansporites primigenius nov. sp. sp.. A. A..... sp. A.. sp. P. bombycinus nov. P.. sp. Pluricellaesporites aduncus nov.. sp. enucleatus nov. A. 43. D.. sp.. 12. Lichenii reprezintă o interacţiune dintre o algă autotrofă (Chlorophyceae. 36.. 37. 32. sp. D. Patarlageleites teodori nov.. 4. sp. 53. sp. imperfectus nov. 13. sp.. sp.. P. 46.. E. Frunzescuites multus nov. Seciurites capitatus nov. mucronatus nov. H. sp. inelegans nov. sp. tigrinus nov. Saeptatustubulus obliquus nov. Alternaria baltesi nov. eminulus nov.. sphaerialis nov.. 3... 13. 9. 21. sp.. 2.. sp. D. 6.. sp. sp. 29. Sesanites comparaticius nov. 16. Orjanisporites fructifer nov. P. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău D. Traiansavulescumyces ovalis nov. M.. 25. 55. sp. 1997). H. 2. sp... 13. semiperfectus nov. oculatus nov. opreae nov. Taylor et al. P. 31. sp. H. Foveodiporites pilosus nov. 28. Tomaites loculatus nov. semisphaerialis nov. H. incurvicervicus nov. 19. 12.. 3.. ferratilis nov. dragastani nov.. D. Diporisporites minutus nov.. Asociaţia de specii paleomicologice din Burdigalian 1. 42. 27. Cyanophyceae) şi o ciupercă (Zygomycotina... P. sp. D. 18. sp. Catinaites opulentus nov. 21.. sp. 54.. sp.. 14. rugosus nov. 35... 1973. sp. 2. Hilidicellites levigatus nov. 1978. sp.. sp. P. T. Alternaria renodis nov. Ampuliferinites contortus nov. spongiosus nov. Multicellites simplicissimus (Sheffy & Dilcher) Kalgutkar & Jansonius. Paleocurvularia nodosa nov.. 8. sp.. sp. Slaniceites caracioni nov. sp. Dicellaesporites cuneatus nov.. Ascomycotina şi Basidiomycotina) (după Mititiuc. P.. sp. sp. Seciurites sellifer nov.. 11. P. Băcăran. 25. symmetros nov... 40. Hilidicellites amoenus nov. Diporicellaesporites aequabilis Kalgutkar. 51. sp. columnaris nov. 15. Paragranatisporites tortuosus nov. P. Asociaţia de specii paleomicologice din Badenian 1. conifer nov. 41. tuberans nov. sp. sp.. 24. Pluricellaesporites capsularis (Sheffy & Dilcher) Kalgutkar & Jansonius. 52..... sp. sp. 16... gemina nov.. sp. H. 40. 11. 9.. A. sp. sp. 28. modicus nov. 27. sp. 32. 38. Ciuciuruites ovalis nov.... 28. P. trichorus nov. Manicsporites copulabilis nov. sp. sp. sp. 7.. sp. sp. sp. intercalaris nov. 3. 4. H. implanus nov. sp... 33. Taylor & Taylr. sp. sp. ignobilis nov. 33.. sp. 15. 30. P. sp. sp. 47. sp. 8. 7. sp. Biseriessporites inaestimabilis nov. 14. 20. sp. Dyadosporites bipennatus nov.. sp.. M. P. 5. sp... sp. sp. sp. 1968. P. scansilis nov. 10. 44. P.. Diporisporites oblongatus Ke & Shi. 34. sp. Pucciniasporonites herbilis nov. 36. Rafailasporites laevus nov. 39.. 39. sp.. P. 35. 5. 38. 11... 24. sp. H. 10. littoralis nov. 26. A.. Vallvitisites volhynianus. 7. Uncinulites oculatus nov. pretiosissima nov. sp... pares nov.. Balosinuites multicius nov. rostratus nov. P. A. 16. Manastirites semulcus nov. C. sp. 31.. sp. circulus nov. sp. Lupuluites barbatus nov. lamentabilis nov. 29. 20. sp. sp. nodosus nov. Diporisporites hammenii Elsik.. sp. S. 33.. Cranguites orthogonius nov... sp. sp. truncus nov.

micorizante. 1997). cu poziţia stratigrafică Pragian. Hass. în limitele bazinelor lor. . 1992). motiv de apreciere a paleoecosistemului miocen.filamentele hifale ale Thucomyces lichenoides din Precambrian (după Hallbauer. Jahns & Betman. Se ajunge la un echilibru între categoriile ecologice parazite şi saprofite. 1997 şi cu specia Winfrenatia reticulata Taylor. În vederea îndeplinirii motivaţiei ecologice a lucrării noastre de doctorat. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău . 1997). lichenii sunt reprezentaţi de 4 celule fiice fotobionite. Hass & Kerp. foliicole.apotecia de pe un tal de lichen din Triasic (după Ziegler. Paleoecosistemul din Devonianul inferior de la Rhynie chert (400 milioane ani vechime). 1995. rezultând 64 indivizi. Ori. lichenoide (?) şi entomofage. 1997).structurile Pelicothallos din Cenozoic (după Sherwood-Pike. Cyanobacteriile se divid în 3 planuri. Micobioniţii sunt hife de Zygomycetes. similare cu cele evidenţiate de Taylor. aflate în relaţie de diviziune (necumonicate). 1985) (din Taylor. 1997 (din Taylor. relaţia Soare-Pământ este interpretată de către fungi prin Legea Tranzienţei Micotice. este evidenţiat de genul Winfrenatia Taylor. În Miocenul Formaţiunii de Şipoţelu. 50 . cosmopolite. Remy & Kerp. Spectrul ecologic parazitar este dominat de paleosinuziile parazite. insistăm pentru protejarea naturii Văii Teleajenului şi a Văii Buzăului. Hass & Kerp. tericole şi praticole. . Hass & Kerp. Între procesul autotrof al plantelor verzi şi procesul destructurării biomasei de către fungi şi alte microorganisme există un echilibru guvernat de către Soare. parazitaţi de fungi. Băcăran. Spectrul ecologic saprofit este dominat de paleosinuziile lignicole.V. Hass & Kerp.

VIII. (pl.2.. X. 10 specii. gen. Mai evidente sunt cazurile în care originea micotică a sporului este dată: de dâra de aşchii micotice. 31 specii. 15) din Formaţiunea cu sare sau procesul este deja terminat. fig. VIII. 15). 2) din Formaţiunea cu sare. Crivineniites ovidii nov.. de norii sporiferi. Rare sunt cazurile în care sporii sunt surprinşi de fosilizare în cavitatea corpurilor sporifere. preponderenţi faţă de fiecare din primele două categorii.: Pluricellaesporites constrictus nov. (pl. Dragastansporites primigenius nov. sp. 3 specii. 14) din Formaţiunea cu sare. Inapertisporites circularis (Sheffy & Dilcher) Kalgutkar & Jansonius. din care 22 genuri deja cunoscute şi 31 genuri noi cu un total de 170 de specii noi. 3) din Formaţiunea de Şipoţelu. 1973 (pl. fig. Probleme de nomenclatură la sporii. În componenţa celor 53 genuri există următoarea distribuţie a speciilor: 1 gen . fig. VIII.75%) şi cei dicelulari (26.Dyadosporites 1 gen . de ex. nov. fig. 3) din Formaţiunea cu sare nu se încadrează în tiparul sporilor fungici prin aspectul spongios al episporului. sp.: Monoporisporites neyveliensis Ramanujam & Ramachar. 18 specii. sp. de ex. nov. sp.V. Celyphus rallus Batten. hifele şi corpurile sporifere descoperite în depozitele miocene ale bazinelor văilor Teleajen şi Buzău În depozitele miocene ale bazinelor văilor Teleajen şi Buzău au fost descoperite 53 de genuri. XII. (pl. dar o germinare evidentă atestă caracterul său fungic. fig. (pl. VII. Băcăran. sp. gen. Monoporisporites neoglobosus Kalgutkar & Jansonius. fig. I. (pl. fără a evidenţia sursa lor.Dicellaesporites 1 gen . sp. VII. sp. (pl. 2000 (pl. 3). (pl. 15) din Formaţiunea de Podu Morii-Calcarele de Jaslo. fig. în mod evident. 12 specii.Hilidicellites 1 gen . fig. nov. 3) din Formaţiunea de Şipoţelu.Monoporisporites 1 gen . Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 10. gen. Astfel. de la corpul sporifer la spor. Mulţi spori şi hife sunt surprinşi ca structuri parţiale dispersate. IX. sp. Faptul că aceasta este afectată de o germinare impune. Ciuciuruites vitiori nov. 8 specii. sp. Hilidicellites spongiosus nov. Există cumva o tendinţă evolutivă către sporii multicelulari? În puţine cazuri s-a pus în discuţie identitatea fungică a unor fosile prezentate în lucrare. constatăm că sporii monocelulari (28. Slaniceites caracioni nov. IX. fig. 7 specii. de ex. III. a fi considerată de origine fungică. sp. (pl.Alternaria 36 genuri cu câte o specie 5 genuri cu câte 2 specii 1 gen cu 3 specii 1 gen cu 4 specii 2 genuri cu câte 6 specii 1 gen cu 7 specii Total 53 genuri 6 specii. grupate în funcţie de numărul celulelor. Total 191 specii Dacă se comentează ponderea procentuală a principalelor specii de spori fosili de ciuperci (tabelele XVI. fig. fig. IX. Patarlageleites teodori nov. de ex. (pl. nov. (pl. nov. formată cu ocazia eliberării.88%) au valori aproximativ egale. fig. 4 specii. fig.Pluricellaesporites 1 gen . (pl.: Seciurites evidens nov. 3). fără a ştii vreun amănunt legat de natura hifelor de germinaţie. sp. Cazurile fericite sunt acelea în care corpurile sporifere eliberează sporii.Inapertisporites 1 gen . de ex. 36 specii. gen. 19 specii. cu necesitate. 6). VII. 2000 (pl. fig. iar sporii pluricelulari (44. 1980 (pl. 25 specii. X. 1) din Formaţiunea cu sare ar fi putut avea unele afinităţi cu algele familiei Rivulariaceae. Ascochytites eliadei nov. VI. gen.37%) sunt. 13) din Formaţiunea de Şipoţelu. 51 . 12 specii.: Dicellaesporites dragastani nov. fig. 16). Tomaites loculatus nov. 10). XXI).

în mod cert. dar aflaţi în imediata apropiere a corpului sporifer. fig.. nov. modul de dispunere a septurilor şi punctul hifal de prindere plus a. (pl. fig. situat lângă corpul sporifer. II. sp.. fapt impus. 11) din Formaţiunea de Podu Morii (Oligocen superior-Miocen inferior). (pl. Situaţii similare apar la A.. II. în care diferenţierea s-a făcut după caractere legate de forma celulelor şi ornamentaţie. În această optică. prezenţa unei cute sau a unui tub cilindric sunt hotărâtoare în definirea unei singure specii. VI. în care numai analiza formei celulelor. (pl. limbatus nov. fig. fig. (pl. Este cazul a trei specii: Dyadosporites diadematus nov. nov. sp. fig. sp. (pl. Practica stabilirii unor nume diferite pentru sporii de ciuperci este legată de decelarea caracterelor ce separă diverse specii. aduncus nov. pl. sp. pe când cea de-a doua specie are un a. sp. (pl. De asemenea. I. VIII. 1971. (pl. (pl. fig. P. în mod esenţial. sp. 5). I.) au hotărât separarea lor. Băcăran. III. sp. nov. mundus Chitaley & Sheikh. III. fig. Lupuluites barbatus nov. (pl. tripertitus este forma taxon (după Hennebert. nov. asemănătoare cu speciile genului actual Helminthosporium sp. V. imediat după eliberarea sa. sp. rugosus nov. fig. P. Forma sporilor. din Formaţiunea Gresiei de Kliwa – orizontul superior – din Pintenul de Văleni. 5). VII. fig. hastatus nov. fig. (pl.: Seciurites evidens nov. dar numai cu semnificaţia înmulţirii asexuate vegetative. cu sporii de ariergardă. (pl. prima specie are un annulus evident. 12) din Formaţiunea Gresiei de Kliwa – orizontul superior – din Pintenul de Văleni se aseamănă cu specia Felixites pollenisimilis 52 . Acelaşi proces fiziologic. 14) din Burdigalianul Formaţiunii de Doftana. provizoriu. (pl. În contextul reproductiv dat. apostoli Chitaley & Sheikh. 2000 (pl. P. 1971 şi H. gen. sp. Jansonius. I. prezenţa unor hife de germinaţie atestă originea fungică a sporilor respectivi. datorită lipsei unor informaţii legate de originea sa. şi P. fig. Trebuie comentat cazul speciei Monoporisporites rugosus nov. 21. hastatus Chitaley & Sheikh. instalat pe corpul unei insecte. deşi decizia mea încalcă unul din criteriile principale ale definirii sporilor: numărul de celule. 3) din Formaţiunea de Doftana cu hifa de germinaţie surprinsă în creştere. (pl. sp. fig. 1971. X. nu lasă niciun fel de dubii asupra originii lor. 18A).. 7) şi P. atestată de prezenţa unei germinări. (pl. de ex. aflaţi pe Crivineniites ovidii nov. II. Dacă speciile Pluricellaesporites implanus nov. sp. Dicellaesporites mititiuci nov. sp. 18B). I. aduncus nov. IX. 20): două exemplare au 4 celule (pl. speciile studiate ar trebuii să se numească Helminthosporites implanus Chitaley & Sheikh. sp. III. 21. 1985. sp. fig. (h. excuratus nov. 16) evidenţiază trecerea de la faza sexuată a reproducerii la faza asexuată vegetativă cu Dyadosporites. H. specie care n-a putut fi încadrată la genul Manicsporites nov. VI. din Reynolds. deoarece acesta nu a fost ilustrat. fig. considerăm că este de natură fungică. opreae nov. 9). 20) şi un exemplar cu 3 celule (pl. precum P. lipit acum de ostiolă. (pl. X. 10). fig. Probleme mult mai delicate ridică specia Pluricellaesporites agnoscibilis nov.) emergent cu punctul hifal de prindere tronconic. IX. motiv pentru care l-am încadrat. 1972. gen. cu necesitate. fig. (h. prin comparare. 1971. X. fig. gemina nov. (pl. 22. VI. 1981). fig. fig. gen. H. III. A. gen. pl. I.. mendosus nov. 20) ridică problema înrudirii. sp. apostoli nov. P. fig. sp. (pl. fig. gen. este evidenţiat în cazul conidiei Alternaria fossilis nov. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Fungii fosili de tipul speciei Monoporisporites tripertitus nov. sp. 11) şi D. sp. sp. lăsând să se aprecieze natura sa juvenilă. II. opreae nov. (pl. p.V. dar şi prin faptul că. IX. deşi ridică unele probleme disputate. fig. fig. sp. Reduviasporonites buzoiensis nov. 3).. toţi din Formaţiunea de Şipoţelu. 21) din Volhinianul Formaţiunii de Şipoţelu. (pl. M. p. sp. Un comentariu este necesar la Monoporisporites fornicatus nov. fig. sp. sp. Aceeaşi delicată diferenţiere au ridicat-o câteva specii ale genului Pluricellaesporites sp. 2). Inapertisporites obscurus (Sheffy & Dilcher) Kalgutkar & Jansonius. Dyadosporites apostoicescui nov. IX. Deşi sunt asemănătoare. II. 13) din Formaţiunea de Podu Morii-Calcarele de Jaslo sunt. 11). sp. pliată. aflat lângă corpul sporifer Vallvitisites volhynianus nov. 5).. ele n-au putut fi încadrate în genul fosil Helminthosporites Chitaley & Sheikh. în care sporul este eliberat din corpul sporifer. fig. folosindu-ne de caracterele acestora. 19). 4). se deosebesc prin forma celulelor. Pluricellaesporites enucleatus nov. Sporii deja eliberaţi. sp. sp. mundus nov. fig. la genul Pluricellaesporites sp. fig. sp. 22). D. speciile P. 14) din Formaţiunea de Podu Morii (Oligocen superior-Miocen inferior). (pl. fig. IX. (pl. (pl. (pl. 1971.

1943) Elsik. (după Elsik. 1989. fam. în mod cert. 53 .). gen. sintetizează două noi moduri de înmulţire asexuată vegetativă (tabelul 13): prin decupare netranşată din corpul sporifer (genurile Seciurites nov. 2000). gen. gen şi Sesanites nov. şi Vallvitaceae nov. Kalgutkar & Jansonius. motiv pentru care a fost încadrat la genul Dyadosporites sp. Familiile Balosinaceae nov. fam. dar este. şi Lupuluites nov. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău (Horst. numai o convergenţă de formă: exemplarul nostru este prevăzut cu doi pori. Băcăran.V.) şi individualizarea netă din corpul sporifer (genurile Vallvisites nov. gen. 1989.

. 118-126. p.V.A. 54. Senes. D.. O. p. 14.. Athens. Bucharest.. Middle-Upper Neogene and Early Quaternary Chronostratigraphy from de Dacic Basin and correlation with the Neighbouring Areas VII-th Congr. 18/2. 157-176. 1981.. Andreescu. I. 1906.. J. Tomes XXIV-XXV (résumes). 77-80. T. Bratislava. OM Egerien. Bucureşti. nr. VEDA Edition. al Rom.. IGR-90. Roumanien Mitt. 69-90. Popescu. Alexandrescu.. 1944.. p. Acad.. 1995.A. I. Aubry. I. T. 511 p. D. Matei. Le developpment des formations sarmatiennes dans la Depression Precarpathique de Roumanie (Le flanc interne de la Depression Valaque). geofiz. Neue Daten zur Geologic des Gebietes von Naruja-Andreiasul. I.. Precizări asupra limitei etajului Meotian. I. Dări de Seamă ale Şedinţelor. Atanasiu. I. I. et al. VEDA Edition. 1958.. 1985. Sur la structure geologique du gisment de petrole de Copăceni. Vol. Alpenland. Faciesurile flişului din Carpaţii Orientali. 1973. paleoecology.. Aradi. Bratislava. M. 1952.. Geochronology and the geological record.... Asupra microfaunei Terţiarului regiunii Câmpina-Buştenari. 69. Bucureşti. R. Vol. 4.. Vol. Kent. Roumain IV... BIBLIOGRAFIE GEOLOGIE Andreescu. Pană. Bolgiu. Geografie. Bucureşti. 211-260. Acad... I. Brustur. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 11.. Neog. W... In: Berggren et al. p.. Chronostratigraphie und Neostratotypen. Academic Kiado. 1970. p.. 77-80. 15/2. G.. Dări de Seamă ale Şedinţelor. p. 35 Bd. 1993. An Geolog. 1996. Andreescu. Andreescu. E. 232-235. p. Bucureşti. Bucureşti.P. time scales and global stratigraphic correlation. Special Paper. Andreescu. Crihan.). Vol. Tome IV (1912-1913). I. Bucharest.. SEPM Special publication no. Baldi.. 1975. Băcăran.. Atanasiu. Dări de Seamă ale Institutului de Geologie şi Geofizică. Géol. 129-212. Asupra unor cinerite din partea centrală şi nordică a Carpaţilor Orientali. Contribuţii la stratigrafia Dacianului şi Romanianului din zona de curbură a Carpaţilor Orientali.. Buletinul Societăţii Geologice a României. 1917. Geol. ed.: Geochronology. Gr. III. Dări de Seamă Vol. p.1. Neogene Geochronology and Chronostratigraphy. 1972. 1974. 72 p.. Baldi.. Sabularia palaeoichnocoenosis between the Teleajen and Buzău Valley (East Carpathians). V. Paleogene and Neogene deposits from south Dobrogea. Excursion Guide Dr-Stratigraphy of the Cretaceous. Budapest. Institutul de Geologie şi Geofizică. Bucureşti. Vol. LXVII (1981). Medit. I. London Geological Society. Comptesrendus desseances. Les cinérites du Néogen roumain et l’âge des eruptions vulcaniques correspondantes. MOTAŞ. Neagu. Avram.C.. M. Botez. A revised Cenozoic geochronology and chronostratigraphy. p. Study in stratigraphy. Annuaire du Comité Géologique. 129-138. paleogeography and systematics. Institut Géologique de Roumanie. Mollase fauna the hungarian Upper Oligocene (Egerian).A. Berggren. (1942). p. VII (1915-1916). 541-558. Institutul de Geologie şi Geofizică. Pays Hellen. geogr. I... Bucureşti. Athens (1979).. Papainopol I. Berggren. XXIV. Inst.. An. LVIII/4 (1971). W. 54 . Gh. p. S.. Miozän M5 Sarmatien. Bucureşti. 1981.131-156. p. V.V.. Andreescu.J. Anuarul Comitetului Geologic. BIBLIOGRAFIE 11. 3-6. E. (Geol. Vehr. An. Brustur. Geologie.V.. Chronostratigraphic und Neostratotypen. Buzău).Swisher. Antoescu Al. Botez. geol. XXVIII. Gr.. D. Frunzescu. Studii şi Cercetări de Geologie.. Institutul Geologic al României. I. Andreescu. Alexandrescu. Faciostratotipurile Malvensianului din zona de curbură a Carpaţilor Orientali. 1973. T. Rom. 499-512. St. N.. I. van Couvering.. C. Notă asupra Tortonianului din Valea Viei (Pătârlagele) (jud. Biostratigrafia depozitelor sarmaţiene dintre văile Milcov şi Rânicul Sărat. Miozän der Zentralen Paratetys.S. Munteanu. 1972. T. Kent. Suppl. In: Snelling. seria a 4-a. Pestrea.R. G. 6. Bucureşti. CR Inst. 1916.. LVIII/4 (1971). Geofizică.. Bucureşti. p. Tulsa. cerc geol.

Bucureşti. Vol.V. 1948. Institut Géologique de Roumanie. Senes. Tome 37. p. Geol. Bucureşti. Săndulescu. France.. Prospecţiuni S. Comitetul de Stat al Geologiei. Grafica Prahoveană S. 1968. Calcareous plankton biostratigraphy of the Langhian historical stratotype... Bucureşti. 65-84.U. Sur la position du Miocene de la Paratethys Centrale dans le cadre du Tertiaire de l’Europe. Über die geologische Beschaffenheit des Gebirges im westen un norden von Buzău. I. I. Gr. 1867. in: Montanari. Sci.. Fornaciari. 273-276. Contribution to the establisment of the age of „Cryptomactra clays” of the Moldavian Platform. Comitetul de Stat al Geologiei. 1993.. Bucureşti. Teza de doctorat. Tectonica regiunii dintre valea Teleajenului şi valea Loptna. I.G. Frunzescu.. D. Academia Română.. Bucureşti. Popa.. 4-8. Reichs. M. XXII/1.. tomul 37. XXIV. 505-509. Dări de Seamă ale Şedinţelor. 51-61.. Le calcaire de Bădila (Buzău) et quelques considerations sur l’enveloppe du sel Comptes Rendus des Séances XXIII (1933-1934).. Dări de Seamă ale Şedinţelor Vol. N. 1997a. Dumitrescu. L (1962-1963). Buletin tehnic-ştiinţific. Editura Academiei Române.S. Studii şi cercetări.. Costea. Clastic evaporitic events in the lower Neogene of the Pericarpathian Unit. R.. Geologica Carpatica 19(1).. Iaccarino. D. Univ. 195-270. of Bucharest. Bucureşti. Originea sării şi geneza masivelor de sare. R. M. Harta Geologică a României. Cicha. An Com.... Frunzescu. Frunzescu. S. Comptes Rendus des Séances. Studiul geologic al regiunii dintre Oituz şi Cozia. A. H. A. Băcăran. Bul. S. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Brânzilă. B. Dumitrescu. Ghibaudo. M.. Vol. 55 . Crihan. 1964. Lito-biostratigrafia Miocenului mediu dintre valea Prahovei şi valea Teleajenului la sud de Sinclinalul Slănic.. Stratonomie des Gypses inferieurs de la carriere de Ceraşu (Synclinal de Slănic).. Anastasiu. Acad. R. Institutul de Geologie şi Geofizică. et al. L.. 1975. F. 134-137. I. p. E. Badenien... Bucureşti. Fl. Rom.. Mazzei. La Nappe du Gres de Tarcău. Cehlarov. Asteriacites stelliforme (Miller & Dyer. Odin.. Fornaciari. I. 1970... J. Institutul Geologic Bucureşti. p. Gr. T. 1962.. P. 1950. Date noi cu privire la biostratigrafia şi corelarea Miocenului mediu din aria carpatică. D. p. Soc. G. N. Bandrabur.. 1997. p. Italy).A.. Gr. Brustur.. Rio. Revue Roumaine de Géologie. Dumitrică. X-th Congress of the Regional Committee on Mediteranean Stratigraphy.. 263p. Mem.. D. p. 1978. Baltes. Iaccarino. Bucureşti. p. 207-230. Cehlarov A. Paris.. Cocioni.. N. Bucureşti.. Alexandrescu. Ciocârdel. Bucureşti. Cobălcescu.S. p. Anuarul Comitetului Geologic. A. Gheaţă. Bucureşti. Dumitrescu. G. k. D. Universitatea Babeş-Bolyai. in: Papp A.. Tome XXIX (19401941). G. P. NW. 89-96. Rio. Acta Paleont. Geol. M. 1998.. Alexandrescu. Monteforti. Cluj-Napoca.: Chronostratigraphie und Neostratotypen M4. p. Bratislava.. Calcareous plankton biostratigraphy of the Serrvallian (Middle Miocene) stratotype section (Piedmont Tertiary Basin.A.J. foaia Covasna. Badenian Silicoflagelates from Central Paratethy. p. V.. Filipescu.. Dinu. B... Verhandl d... 1992. tehn. E. p.000. Bucureşti. 1999. 1-121.. Géol..C. 1885. M. Frunzescu. 1995. I. Le Néogene de la partie meridionale du departament de Putna.. Miocene Stratigraphy: An Integrated Approach. 1978)-un ichnofosil nou pentru flisul Paleogen din România.. II/XXIV. 1997. p. Ploieşti. Salvatorini.. sur les qites de petrole de la Valachi et de la Moldavie et sur l’âge des terraines qui le continent. Universitatea Bucureşti. D. Dragoş. geol. scara 1:200. Drăgănescu.. Institut Géologique de Roumanie. LXI/4 (1973-1974).G. 49. 1952. Vol.. 1997b. 1938. Wien.. T. Bratislava. Popescu.. Remarks on the composition of the Brebu conglomerates from the Teleajen Valley (Slănic syncline).. Corelări stratigrafice pe baza microfaunelor. Massari. Rom. 1992. 187-144.V. Dumitrică. 1-226 p. Vol. Elsevier Science B. Studiul stratigrafic şi sedimentologic al evoporitelor miocene dintre Valea Buzăului şi Valea Teleajenului... Bossio.. XXIII. Institutul Geologic. Padova. Ed. 95-117. la zone marginale et la zone neogene entre Caşin et Putna. Coquand. S. Gh. I. k.

... Paleont.I. Geologie. Stratigr.. 83.S. Stratigr. 5. V. p. 25. E. XIX. 1996. Frunzescu. 2. notă asupra depozitelor Tortoniene din regiunea Pătârlagele-Orjani. Studiul complexului gresiei de Tarcău între V. Ştefan. Ionesi. (Ed. Perch Nielsen. I. Bucureşti. 1953. 72-79. N. Deep Sea Drilling Project Leg 90. J. 1989. et al.222. no. p. Ionesi. 1994. P. Buletinul I. XVIII (1971). 1969. Contribuţii la cunoaşterea ruditelor Miocenului inferior din sinclinalele Slănic şi Drajna. L.I. Cuza”. 1970... In: Bolli. Severoyapadna Bulgaria.. i Litol.. Iaşi. p.. N. Deut. Nauk. Akad. Gheol..1383-1411. H. J. Ionesi. I. Observaţiuni asupra discordanţei din ivirea de sare de la Baia Baciului (Slănic Prahova).. 189-192. Grujinschi. 121-136. Geol. K.. Saunders. 1962. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Frunzescu. Buletinul de ştiinţe geologice din R.. Lăzărescu. 56 . Washington. p. Dări de Seamă ale şedinţelor.. IIb. 133-140. p. N. LVII/4. W. 1995. Stratigrafia depozitelor miocene de pe platforma dintre Valea Siretului şi Valea Moldovei. B.. p. Bucureşti.G. Sofia. Sect. C. Vol. Jones. Institutul Geologic Bucureşti. 33-38. R. Evoluţia sectorului sudic al bazinului avanfosei Carpaţilor Orientali se reflectă în evoluţia evoporitelor miocene. Vol. Goel.. 1971. 2-3. Dări de Seamă ale Şedinţelor. Rep. p.. Kojumdgieva. Bucureşti. Gh. An.. Geol. p.. Geologie. Inst. D. Sur les subdivision stratigraphiques de la molase miocen de Transylvanie et Muntenie (Romanie). P. Brănoiu. Gessel. Ionesi.S. C...V.. sect. Bucureşti.. Contribuţiuni la studiul micropaleontologic al Miocenului superior din Muntenia de Est (Prahova şi Buzău). 99-220. p. L. 1972. Iorgulescu.. B. Stratigr. Cluj-Napoca.. Oxford.... 1972. D. Bilg. Vol. XXVIII. Clarandon Press. 283-314. 391 p. 1972.G. D. Ionesi. Grujinschi.W. Text Doctorat.S.J. Editura Universităţii din Ploiesti. Grigoraş. Bucureşti. XVII (1971). Vol.R. XIII. Vol. C. 90. Litostratigrafiana neoghenskie sedimenti v. nr. C. Buletin U. B..P. Stud.. I.G. S. p. 187-208. Wenz. Sofia. 1971. 1-457 p. Acad. 1972. 1988. Bucureşti. Bucureşti. Limite Basarabien-Chersonien sur les unites de Plate-forme de Roumanie. N. Trelea. Bucureşti. L.. 8. Oligocenul in facies de Slon-Bertea (jud. p.D.. 1971. XI.. Bucureşti. V.P. E.. 109-112. 2000b. L. p. Rasvitie na sarmatskie moliuski. v. „Al. Vol. XXXVI. Ploieşti. 154-150. Vederi noi în problema stratelor de Cornu.P. Studiul comparativ al faciesurilor Paleogenului dintre Putna şi Buzău. Buletinul Societăţii de ştiinţe geologice din R. Com. Sarmatian of the Moldavian Platform. p. Ionesi. Anuarul Comitetului Geologic. Popov. R. Huică. 1955. 25-64. Cluj-Napoca. st. Krejci-Graf. N. J. Grujinschi. Istocescu.P.. Grujinschi. Băcăran. Grujinschi. D. p.S. 2008. Stratigraphie und Paläontologie des obermiozäns und Pliozäns der Muntenia (Rumänien). (serie nouă). J. 65-163. România. LII. An. Berlin.. Grujinschi.. B. Ionesi.P. Buzăului.G... Izv. Prahova). Kojumdgieva. The Miocene from the Transylvanian Basin – Roumania. Analele ştiinţifice ale Universităţii „Al. 1968. 1931. Institutul Geologic Bucureşti.. Studiul geologic al sectorului vestic al Bazinului Crişului Alb şi al ramei Munţilor Codru şi Highiş. Miocene to early Pliocene oxygen and carbon isotope stratigraphy in the southwest Pacific.B.. 201-212. Univ.v. Ionesi. Buletinul Institutului de Petrol şi Gaze. Vol. p. tehnic econ.. Teleajenului şi V. Sur la limite Oligocene-Miocene dans le flysch externe carpatique. 3-26. in: Kennett.). Rom. C. H.. Mediterranean Miocene and Pliocene planctik foraminifera. Micropaleontology in Petroleum Exploration. Edit. Init... Bucureşti. Ionesi. The oligocen from the Transylvanian Basin... p. Brânzilă. XLVI (1958-1959). XIX.G. 4. Monografia geologică a Bazinului râului Buzău. 17-22. 1985. România. T. Iaccarino. Vol. Cuza”.. Plankton Stratigraphy. Suppl. 1985. p. 101-107. Paleont. Asupra prezenţei Volhinianului în Dobrogea de Sud. Mezzaros.. M. Vol. 1973. I. p. LXXVI. î. K.M.201 p.. Iaşi. Zeit... Cambridge University Press. Iva Mariana. Precizări asupra depozitelor sarmaţiene din Unitatea Precarpatică de la Slobozia-Gura Văii (Bacău). B. Ionesi. Kennett. Tom XVII.

N. Vol. Miller. Geophys.C. Paleon. „Al.. II.D. Meszaros. Edizioni Tecnoscienza. Standard Tertiary and Quaternaryy calcareous nannoplankton zonation. Miculan.. I. 299-339. M. Motaş. Knihov.. Institutul Geologic al României. Institutul Geologic Bucureşti. eustasy and. 1912. Băcăran. – Nannoplankton Research Vol. Vol...R.. I.R. 33(3). Unlocking the ice-house: Oligocene-Miocene oxygen Isotopes. 32-51. Caractères stratigraphiques et sédimentologiques des dépôts sarmato-pliocènes de la courbure des Carpates Orientales. 1992. N. J.R. 1967. Bucureşti. J. 1996. Bill. Bucureşti. Anuarul Institutului Geologic al României. Inst. Explanatory notes to Lithotectonic Profiles of Micene Molasses from Central Moldavia (Eastern Carpathions. Studiul biostratigrafic detaliat al secţiunilor geologice miocen inferioare. Pestrea. 87-92. Bucureşti.. I. Merutiu. Raport. Ital. Soc. Asupra vârstei Formaţiunei salifere subcarpatice. I. Arhiva Institutului Geologic al României. v. Bucureşti. marginal erosio. Evoluţia microorganismelor planctonice calcaroase din România.. Popescu-Voiteşti. în timpul Cainozoicului.. Vol. The Miocene from Transylvanian Basin – Romania. G.P. Szakács. Popescu.. Prague. Nicorici. p. Rom.. M. Geol. Bucureşti. Mărunteanu. 47-60. p. XVI/4. Fl. Sarea în pământul românesc. Acad. V. Raport de cercetare. Gh. 1994. Meotian-Pleistocen dintre Călugăreni şi Vadu Săpat (jud..V. I.. Mărunteanu. Gh. Macaleţ..N. în vederea definirii şi caracterizării unor secţiuni de referinţă pentru etajele marine ale Neogenului şi Paleogenului.. 1914. Anal. Papainopol. Hodonin. Essai sur le Néogene de Roumanie. Mateescu.. Ad WDDR. p.P. Academia R. Motaş. 1981. M.C. Saltbearing Badenien Deposits in the Slănic Syncline.. L. Cluj-Napoca.. Suppl. 3-14. Proceedings of the II Planktonic Conference. Wright. in: Hamrsmid B... M. LVIII/4 (1971). b. Z. Dări de Seamă ale Şedinţelor. M. 14/2. 1962. Popescu. p.. 2. 14b.. Dări de Seamă ale Şedinţelor Vol. Dări de Seamă ale Şedinţelor.. 96. et al.C. 1997. Roma. VII/1.. Vol.. Marinescu. Modena.. p. Gh. Iaşi. 1927. 127-148. Martini.. p.. 1991. 1978. II. Olteanu. Gh. L. Miocenul presarmaţian din culmea Istriţa... Bucureşti. R. Fairbanks.. 2002. Studii pentru scara biostratigrafică standard a Neogenului – Subcarpaţii Munteniei. Mărunteanu. Cuza”. Bucureşti. p..31. E. Phys.. L. 1976. R. 1994. Contribuţii la stabilirea limitei dintre Tortonian şi Sarmaţian între Cluj şi Turda. 7. I. Geologic. 1972. Drăgănescu. 247-261.. Knihoonicka YPN. Potsdam. Popescu. Prahova). V (1913-1914). p. An.... & Young R. 6829-6848. Planktonic foraminiferal biostratigraphy of the middle Miocene in Italy. Stratigrafia Neogenului superior din sectorul vestic al Bazinului Dacic. Biostratigrafia succesiunii. Roma. East Carpathians. cu privire generală asupra conţinutului şi poziţiei stratigrafice a Buglovianului.. LXIX. III. în: Farinacci. Res. St. I.P. Contribuţiuni la cunoaşterea pânzelor Flisului carpatic în România. L. Mrazec. p. XIII. 155 p. R. K. Associations de nannoplancton dans les depots sarmatiens de Muntenie (Bassin Dacique). V (1911). 221244. p. P.S. Edit. Motaş. 57 . Contescu.. Macovei. Mărunteanu.. Cercetări geologice în partea externă a curburii sud-estice a Carpaţilor Orientali. Micu. Studii şi Cercetări de Geologie Geofizică Geografic. M. Univ. N. no. Mărunteanu. Bucureşti. Marinescu. Institutul de Geologie şi Geofizică. 1970. Veröff Zentrdinst. I.. Vol. Popescu. R.. 1991. Papaianopol. 1992 Nannofossil zones in the Paleogene and Miocen deposits of Transylvanian Basin. Distributions of the calcareous nannofossils in the Intra – and Extra – Carpathians areas of Romania. Bucureşti. Micu.. Romania) (Comment to Annex 9-12). Journ. 66. 7. St.. Comunicări ale Societăţii de Ştiinţe Naturale din R. 1916. 1971... S. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Macarovici.. A..G. p. 1982. E.. Ed.. Papaianopol. 197-202.. Anuarul Institutului de Geologie şi Geofizică.G. Etapa a IV-a. Erde. 4754. p. Meszaros. F. Al. Geografie-Geologie. 4-th INA Conf. 738-785. Vol. p. M.

Univ. D.. Paghida. Geol. Patrulius. 53-77. Comité Géologique. II. I. p. 1998. Bucureşti. Studii Tehnice şi Economice. 1951. E. 1955. Bucureşti. Fl. C. 181. Vol. Edit.. p. D.. Buzăului şi V. Date noi cu privire la biostratigrafia şi corelarea Miocenului mediu din aria carpatică. 1/2. Studiul Miocenului şi Pliocenului din regiunea Cislău-Salcia-Lapoş. E. Popescu. 1975.. Studiul straografic al Neogenului din molasa pericarpatică (sectorul dintre V. 1978. J. LXX. 1978. I.. 1968. Bucureşti. România. Cricovului Sărat şi V. Munteanu. Cuza”. In: Papp et al. XXVIII. Pană.E. 155160. Contribuţiuni la cunoaşterea Sarmaţianului dintre V. 113-117. A. Acad. Nichiforescu. Geol. 291-300. p. Olteanu. 1951.. Vol. Munteanu.. 1979.. A. Init.. Rom.. p. Badenien. Geologia masivului Bucegi şi a culoarului Dâmbovicioarei. Mărunteanu.. M. Bucureşti. Munteanu. 1964. Bratislava. 727-750. 231-261.). Editura Academiei R.S. Planktonic foraminiferal zonation in the Dej Tuff Complex. Bucureşti. Ser. Bull. p. p. Stratigrafie.S. Lopatnei (Subcarpaţi). Anualele Universităţii. p. p. Universitatea Iaşi. 1969. studiul depozitelor pliocene din regiunea cuprinsă între V..S. Rezumatul tezei de doctorat. 1877. J... Fr. M.. DSDP. Bucureşti. Soc. Buzău). Die Entwicklung der Uvigerinen im Badenien der Zentralen Paratethys. Sur le bassin néogéne de la région située au nord de Ploiesci (Valachie). LXI (1973-1974). Geof.. 5-98. 65-84. Popescu. 157-162. XXXI-XXXV (1942-1949) (résumes). (st. K. Rom. Univ. Roumanie). Geol. 19-27. Academia Română.. Bucureşti. I. Correlation of Sarmatian deposits of South Dobrogea and the Sub-carpathians of Muntenia. Bucureşti. Kapounek.. -T. Géophysique et Géographie. Vehr.. Gh. 237-290. 1997. Pauliuc. 1. al Rom. Faunal remarks (Molluscs. M. Bucureşti. Bucureşti. XXVIII-XXXIX. Turnovsky. Géol. Stratigrafie. nat.: Chronostratigraphie und Neostratotypen M4.. M.-Geogr. Vol.. p.. 58 . Forams) on the Sarmatian în Salcia Area (Prahova County) An. I. Müller. Tome 14/2.. Teleajen şi P. Bucureşti. 1973.. Lopatna şi V. Inst. Bucureşti. M.. Bund. T. Observaţiuni asupra apariţiilor de brecia sării cu masiv de sare în zona miopliocenă dintre Teleajen şi Bălăneasa (cu privire specială pentru regiunea Pietraru-Buzău). Vol. T. p.. Pilide.. in co-operation with Grill R. Bucureşti. Pătruţ. XLII. 12-18. Inst. Bălăneasa. p. Nişcovului).. cerc Geol.R. 1969. Geologia şi tectonica regiunii Vălenii de Munte-Cosminele-Buştenari.. M. Teleajenului şi V. p. p. Asupra sarmaţianului din V.. -T. 136 p. 1992-1993. 1970. Memoriile Institutului de Geologie şi Geofizică. Papaianopol. St. Dări de Seamă ale Şedinţelor Tomes. Kallmann. Microfauna Miocenului dintre Siret şi Prut.. Bucureşti.. Anuarul Comitetului Geologic.R. An. 5-62. Geogr.S. IX. 1968. III. T. R. Gh. Iaşi.. Popescu. XXXIII.. Pană. Dări de Seamă ale Şedinţelor. Gh. Viena. Teza de doctorat... Bălăneasa cu privire specială pentru regiunea Pietraru-Buzău. Rep. Paris. 189-203. Buzăului. Fl...S.) Acad. Asupra prezenţei stratelor cu Cryptomactra şi a vârstei stratelor de Andreiaşu în bazinul râului Putna (Vrancea). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Munteanu. Nicolescu. 1969.. 1997. Olteanu. XXIX. XVII... Nichiforescu. Buletinul Societăţii de ştiinţe geologice din R... 277-282.. K. Janoschek. Vol. I.I. N. Băcăran. Papp.. Acad. 1. Vol. Institutul de Geologie şi Geofizică. of Bucharest.Leg. 42A of the deep Sea drilling project.L. 22-31. XI. p.R. Nannoplancton) du Sarmatien et du Meotien de l’est de Muntenia (Bassin Dacique. XXXII (1943-1944). C.. N. Washington.V. Neogene calcareous nannofossils from the Mediterranean . p. R. Kossovian foraminifera în România. Serie de Géologie. Rom. „Al. Bucureşti. Geol. R. Papp. Cârnului (Cislău. Papaianopol. sect. Munteanu. I. Vol.. 1992. Observaţiuni asupra „Breciei sării” cu masiv de sare din regiunea miopliocenă dintre R.. (Geol. nomenclature of the Neogene of Austria. Revue Roumaine de Géologic. p. E. Biostratigraphie (Mallusques. 1966. Acta Paleont. Studiul faunei sarmaţiene din regiunea cuprinsă între V. Anuarul Comitetului Geologic. 189 p.Schmid. Iaşi..

XXXII (1943-1944). Popovici. p. Vol. Marine Mid-Miocene stratigraphy of Central Paratethys (Romanian Area). Gh. 41. Oligocene-Miocene transition and main geological events in Romania (excursion guide). Buta. Săndulescu. Romanian Journal of Paleontology. Ştefănescu. D. 14-19. Atlasul foraminiferelor calcaroase din Miocenul mediu marin din România: Superfamilia Neosariacea.. no. M. 1922.. 1997. 76.. Serravalian and Tortonian historical stratotypes in: Montanari.. Buzăului şi V. 1952. Raport geologic de sinteză privind stratigrafia tectonică şi perspectivele de hidrocarburi ale zonei flisului. p. Inst. 1998. Mitt. Dări de Seamă ale Şedinţelor.. S. Tomes XXXI-XXXVI (1942-1949) (resumes). Saulea.. 1998. Geol.. O. Inst.V. 1995. Editura Tehnică. 489. Gh. Comite Géologique Bucureşti.S.M. Teleajenului).. Popescu.V. Carpathian-Balkan Geological Association XVI Congress. Zona Flisului paleogen între V. Miocene Stratigraphy: An Integrated Approach. p. Observaţiuni asupra „breciei sării” şi a unor masive de sare din zona paleogenă miocenă a jud. . Bucharest. Gh. Prezenţa Mediteranului al II-lea fosilifer la Ogretin-Mierla. Gr. M. 1-82. Marine Middle Miocene stratigraphy of Central Paratethys (Romanian Area).Atlasul Paleontologic al Neogenului. geol. p. Supplement 5. Prahova. M. Dări de Seamă ale Şedinţelor... p. 1984. 1925.. 1. Wien. Recherces sur la „brece du sel” et quelques massifs de sel de la Zone paleogene-miocene du departamente de Prahova (Valachie) Comptes Rendus des Séances. 76. Vărbilăului. 76.. I. Bucureşti..Mărunţeanu. Caşinului şi V. Butac.. Öster. Romanian Journal of Stratigraphy. 1971. Lower-Middle Micene Formations in the folded Area of the East Carpathians. Rom. Popescu-Voiteşti. Abstracts Vol. 65-73. Coccioni. Rio. Săndulescu. Contribuţiuni la stratigrafia Miocenului din Subcarpaţii Munteniei. Viena. F. 1958. Pătruţ. Prahovei). Dări de Seamă ale Şedinţelor.. 241-270. Georgescu. Institutul de Geologie şi Geofizică.. Bucureşti. Contribution to the knowledge of the Sarmatian Foraminifera of Romania. Popescu. XXXVI (1948-1949). A. Gnacolini.. Gr. D.S. Bucureşti. Institutul Geologic al României... Bucureşti. 3-12. Contribution à la connaissence de la faune burdigaliene de Cornu (V. Academia Română. Kusko. Geotehnica României. M.. Ges. Anuarul Institutului Geologic al României. Anuarul Comitetului Geologic. R. Bucureşti. Arhiva Institutului Geologic Bucureşti.. Vol. 727. p. 72-73/3 (1985-1986). Institutul Geologic al României. Stratigraphic correlation of the Paratethys Oligocene and Miocene. Vol. 1951. 1996. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Popescu.. An. An. XXIX. Vol. Preda. Popescu.. M.. 95-98. Gr. p. 19. G. Langhian. Vol. D.. 1996. X-th Congress RCMNS.. P. Bucureşti. Bucureşti. p. Popescu. Popescu. 1915. Geol. 1966. Gh. Bucureşti. Popescu. Zaharescu. Revue Roumaine de Géologic.. Géophysique et Géographie. Bucureşti. Săndulescu. Romanian Journal of Paleontology. 149-168.. 2000. p. Gh. Gelati. Carpatho-Balkan Geological Association XII Congress Guide book series no. 1987. Tema A10/1997 (8/1998. X. Serie de Géologie. 57-87. Prahova. Geologia şi tectonica părţii de răsărit a jud. 1956.. Genetical and Structural Relation between Flysch and Molasse (The East Carpathians Model). A. Cita. Geol.. Bergbanstud. M. Tome XV/1. 9. Bucureşti.. Institutul Geologic al României. C. Băcăran.. Bucureşti. Gr... 221-372. Marine Middle Miocene Microbiostratigraphical correlation in Central Paratethys. IV. Melinte. Institutul Geologic al României. Inst. R. de la curbura Carpaţilor Orientali (între V. A. Gh. p.. Prahova şi datele noi ce se pot scoate din raporturile sale stratigrafice şi tectonice.. Vol. Odin. Comitetul de Stat al Geologiei. M. Bucureşti. 1995. Contribuţiuni la studiul faunei de foaminifere terţiare din România. M. Vol. p. p. 113. Institutul Geologic al României. Rusu. A. Guide to Excursion B1 (post congress). p. Iaccarino.. Popescu. Rögl. Popescu.. Institutul de Geologie şi Geofizică. Bucureşti. Gh. 1981. Popescu. Vol... Elsevier Science B.B. 59 . Popescu. Protoescu.

Institutul de Geologie şi Geofizică. Teisseyre. Bratislava. Geol. R.. Bucarest.G. Aspect of the posibilities of lithological correlation of the Oligocene-Lower Miocene deposits of the Buzău Valley. Rom. Inst. VI.. Mrazec. Ialomiţei.. 1982.. Ştefănescu.. Vyd. Savin. S. Berger..-Miocene sotope stratigraphy in the deep sea: high-resolution correlations. J.H. p. V. I. On the Olgocen-Miocen Boundary in the External Flysch Zone of the Carpathian Bend (between the Teleajen Valley and the Dâmboviţa Valley). Vol. Vied.. II Miozän M1 Eggenburgien. Bucureşti. Gaze şi Gologic. LXVII/4 (1979-1980). no. Tome XXV. Soc. 827 p. Vincent. Buzăului. Structura geologică a regunii dintre V. Dări de Seamă ale Şedinţelor. F... 1979. Bucureşti..V. Contribuţiuni la cunoaşterea Sarmaţianului din regiunea Rusavăţu. Institutul de Geologie şi Geofizică. W. M. 1971. Dări de Seamă ale Şedinţelor. N. 1:50.. Vol. Talec şi V.. M. Vol. M. Early and Middle Miocene stable isotope: implications for deepwater circulation and climate. 455-468.. M. 1902: Privire geologică asupra formaţiunilor salifere şi zăcămintelor de sare din România. Băcăran. Senes. Vol. p. V.R. M. p. Vol... The Algal Nature of Certain Calcareous Rocks Intercalated in the Doftana Molasse. 1897. 60 . Ştefănescu.G.. 1962. Age of the Doftana Molasse. 6. Dări de Seamă ale Şedinţelor.. Ştefănescu. Tome 23/1..000. Dicea. p. Carte geologique de la region Vălenii de Munte. W. Consideraţii privind stratigrafia Neogenului din V. XLV (1957-1958).G. Bucureşti. Ştefănescu. III. Woodruff. LVII/5.D. L. Mărunteanu. p. 83-90. p. 23-31.. Buletinul Institutului de Petrol. VII. A tentative solving bycalcareous nannoplankton. 1963. Romanian Journal of Stratigraphy. Melinte. 1980. Institutul Geologic Bucureşti. 357-389. 1991. Gheţa.. 1992. Vol. Monit.. Calcarele de Podeni. Revue Roumaine de Géologie. p.755806. S. Paleoceanography. p. LXV/4. Valea de Lopatna district de Prahova Bull. 75. 1971. C.. 1911. Géophysique et Géographie. M. K. Dări de Seamă ale Şedinţelor. E.. 1993. Ivan. Vol. Fr. Slov. p. Bucureşti. Teisseyre. Popescu. Miller. Paleoceanogr. (Bucureşti). 37-57. W. F. Geophysical Monograph 32. 181-191. Mid. Ştefănescu. 1985. J. M. Akad. Petr. I.. paleoclimatic cycles and sediment preservation. Paris.. Chronostratigraphie und Neostratotypen. p. Stoica. Vol. Tudor.. 169-182.. Wright. Series de Géologie. Ştefănescu. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Steininger. X. Academia Română. 215-219... Fairbanks.. Comitetul Geologic Bucureşti. 3-eme serie. Ştefănescu. 89-94. Carbon dioxide and polar cooling in the Miocene: the Monterey hypothesis. et al.

Microscopic fungal remains and Cenozoic Palynostratigraphy.. GH...C. Univ. BENTIS. D. DEBORAH. p. DUNZINGER. D. HOCH. Conf. 1976. 43. BĂCĂRAN.. Editura Ceres. August 23. ELSIK. 1996. Ped. Bucureşti. U. Vol. 1963.. Criterii de clasificare la sporii de ciuperci de vârstă oligocen-miocenă. Classification geologic history of the microthyriaceous fungi. 1975. p. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 11. BĂCĂRAN. W. Mz.C. LVI. ELISK. J.C. ETHRIDGE. p. Acad.C..L. 3 tab. Studiu comparativ al sporilor de ciuperci din Formaţiunea gipsurilor inferioare a Sinclinalului Slănic (Miocen inferior) cu sporii de ciuperci actuali. New York and London. Bucureşti. RÁCZ...T...A. no 4. Originea miocenă a unor agenţi patogeni ai plantelor. I. Băcăran. Evolution and Kingdom of organisms from the perspective of a mycologist.P. Volume XIX. W. 91-97. Ploieşti. 99-112. Bul. W.. FRUNZESCU. O.C. Late Neogene palynomorph diagrams. Fitotehnic..S. DOUBINGER. Comunicări şi referate X.. W. 4 text. ELSIK. The Fungal Spore and Diseas Initiation in Plants and Animals.. & FRUNZESCU. p. 16 pl. Surrey. BIBLIOGRAFIE PALEOMICOLOGIE AINSWORTT & BISBY’S. BARNAURE. 2/2004. J. 262 p.V. E. p. & GOLUBIC. GOLUBIC. COICIU. J. 115-120. ELSIK. XV. K. V:. 198: 254-260 p. Abs. p. V. p. Soc.2. „Petrol-Gaze” Pl. W. V.. Classification and geologic history of Dispersed Microthyriaceous fungi. Mz. p. northen Gulf of Mexico. Second International Mycological Congress. V. L. Bucureşti. V. 1977.. 169. Geoscience and Man. Ed. Le gisement de Cerrejón (Paléocène-Eocène). Prahova... 403-420.. 1995. Seria Tehnică. 1962. Comunicări şi referate.. Comunicări şi referate. Paris. 1977. pl. Mz. Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”.J. 1977.C. D. 1-419. 1-413. no 3-4. Prahova. Abs. Academia Română. p. et al. V. C. 27 August . W.J. p. 147-149. BĂCĂRAN.. Endolitic Fungi in Reef Building Coral (Order: Scleractinia) Are Common Cosmopolitan and Potentially Pathogenic. J. L. II. Ploieşti. Humble Oil & Refining Company Huston. Şt.C. 61 . OLARU.. BÂLTEANU. 1991. 1927. Nat. Plante medicinale şi aromatice. G. L. 47-49. S. figures.R. IV. 1978. Vol.3 September 1977. Tampa. BROWN. . I.3 Sept. Dictionary of the Fungi. Ploieşti... D. G. America.. 1 p. Palinologie cu aplicaţii în geologie. DRAGASTAN. W. p. 1973. Palynol. & DRĂGĂNESCU. D. Vol. Fungal spores in stratigraphy Geo. Ploieşti. 1-1192... Prahova. Cole. ediţia a II-a. VIII. Prahova... 2000.C.. ELSIK. 1994. & ELSIK. 1969. V.: 1-555. p. Did.. & GHEORGHIES.. Vol. Association of Geological Societies. 27 Aug. V. Nat.D. Mycologia.... 1994. IX. Univ. Sinaia. Abstracts with Programs. Nat. BĂCĂRAN. Microspori de ciuperci din Formaţiunea evaporitică cu sare de la Slănic Prahova. 1992. Bucureşti. nr. Simpozionul Naţional de Micologie. Morphological phylogeny of dispersed fossil fungal spores-Intimations. Ploieşti. Consideraţii teoretice asupra germinaţiei sporilor de ciuperci miocene din genul Alternaria.. 232-252. 1992... 1989. Transactions Gulf Coast.. Systematischer Botanischer Bilderatlas.. de Şt. Les Champignons epphylles du Tertiaire de Columbie I. p. 2004. Pollen et Spores. 283. 1997. 44. B. 168. Berlin. A. PETRESCU. Tampa. de Şt.. Second International Mycological Congress.. p.. Vol. BĂCĂRAN. Texas.. H. Mz. Microspori de ciuperci oligocene în Calcarele de Jaslo din zona sudică a Carpaţilor Orientali. South Florida. Nat. Bull. G. COTEANU. 84 (1): 1-11. (netipărit). South Florida. Univers enciclopedic. R. Int..L. 1970. Plenum Press. BARR. Comunicări şi referate IX. et PONS. Commonwalth Mycological Institute Kew. Ed. J. vol. Lucknow (1976-1977) 1:331-342. C.. ELSIK. Şt.. Dicţionarul explicativ al limbii române.. 1986. O.. BĂCĂRAN. Univ. p. XXVIII.

& BATI.. no 1-2. ELSIK. W. 129-132. & JANSONIUS. Revue Roumaine de Géophysique et Géografie. p. Harta regiunii Crivineni. Ploieşti.L. Conf. East and South Central Texas: U. teză de doctorat. Băcăran. 1998. southwest Harris County. Pollen et Spores. Elsevier Scientific Publishing Company. GH. R. nr. 1987. 14: 91. 1-350. Revista Română de Petrol. W.. 25 (1978) 1-20. Vol.. Vol.. Fossil Bacteria and Fungi in some Cretaceous woods and their paleoecological implications. E. Bucureşti. 8.. Tome 34.C. Jakson Group. Catedra de Geologie-Paleontologie. Bucureşti. p.. nr.R. Roum de Géologie. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău ELSIK. 2001.P. Paleogene fungal spores and fruiting bodies of the Canadian Arctic. L. V. Cluj-Napoca. 5.. IV. GIVULESCU. leg. Volume 8. p. Pollen et Spores. W. Bucureşti. INDEX FUNGORUM http://indexfungorum. Univ.. 2001. + 120 planşe text. Facultatea de Geologie şi Geofizică.. E. ETHRIDGE. ELSIK. W. 155-159. Taxon.C. The AASP Inc Workgroup on Fossil Fungal Palynomorphs. p. London. Palynology. şi col. Microspores de champignons dans l’horizon supérieur du Grès de Kliwa de l’Éperon de Văleni. 1978. Adnotated Glossary of Fungal Palynomorphs. 53-63. R. Volume 52. Carpatica. W. C. Flora pliocenă de la Corniţel (reg. The fungal morphotype Felixites nov.C.C.. 1984. pages 953-958 National Research Council Canada.D. 1994. 1974..103. The stratigrafic value of Neogene fungal spores from DSDP site 493. D.. Printed in the Netherlands..A. p. 1-229 p. W. Istoria pădurilor fosile din Terţiarul Transilvaniei. 27 pl. G. XXVIII (1986). 1990. 1-12.S.. Bul.S. 156-162. Calvini. Number/numero 5. 23. 2004.. INGOLD. Ed.. Tome 47.. ELSIK. Pătârlagele. Z.B. XXXI.. D. XXVIII.P. New genera of Palaeogene fungal spores.C. Volume 15. J. IAMANDEI. & BĂCĂRAN. 62 . Dicţionar latin-român. GUŢU. August. Dispersal in Fungi. Bucureşti. A. 403-420. HUICĂ. p. Pollen et Spores... ELSIK. GEEL. IONESCU. Vol.-dec.. 4. Int. W. Banatului. 1990. Buzău. Amsterdam.asp INDREA..R. gen.V. A palaeogeological study of Holocene peat bag sections in Germany and the Netherlands Review of Palaeobotany and Palynology.org/names/names. Humanitas. p. International Code of Botanical Nomenclature.. 2003. JANSONIUS. Volume 42. 66. 421-426. Ed. V. Cătina jud. 1980. Studiul palinomorfelor Molasei de Doftana din Sinclinalul Drajnei (Bazinul Văii Teleajenului). Studiul lemnelor fosile din depozitele Cretacic-Paleocene (?) din România.L. D. XLVII-L (1995-1998). oct. Bucureşti. ELSIK. no 4. V. Vol. Oxford University Press.. GIVULESCU. XXIX.C. 1979.. FOURNIER. Lucknow (1976-1977). Pânza de Tarcău. 1-150 p. Did. 1976. D. Ed. Palynology. The utility fungal spores in marginal marine strata of the late Cenozoic. Crişanei şi Maramureşului. 1-172.C. 71-79. 1963 emend. & BĂCĂRAN. Palynol. Serie nouă. Academiei R. FRUNZESCU. Palynology of Late Pleistocene Giant Ground Sloth Locality.. no 1. p. ediţia a II-a.C. Vol. northern Gulf of Mexico. FRUNZESCU. 1997. 1987. HAWKSWORTH. I. D. W. Number 11.. şi Ped. V. 2: 436-493.. p.. Fungal spores from the Upper Eocene Manning Formation. 1986. 1 plate. G. Psilodiporites Varma and Rawat. p. AASP Contributions Series. 2003. & BROWN. 1983.. Oradea).. 1989. Texas.. nov. Fossil fungal spores: Anatolinites gen. Geoscience and Man. Editura Academiei Române. 77-82. 1-35 p. EDIGER. no 3-4. IAMANDEI. revizuită. Vol. 1996. p. Rev. 31-41. Canadian Journal of Botany. ELSIK. 1-1446 p. Fifteen miscellaneous proposals towards the evolution of a Code appropriate to the needs of the 21st century.D. Identificarea asociaţiei cu Deflandrea spinulosa în zona Stârmini. „Petrol-Gaze” Ploieşti. Pollen et Spores. p.C. ELSIK. Ploieşti. 1-208. Ed.. 1964. Bucureşti.T. ELSIK. W. & TRĂISTARU. p. 1993. Legumicultură. 1986.

Supervicornea pacltovae gen. p. Mycologia. T. Review of Palaeobotany and Palynology 85: 83-94. TAYLOR. 1971.. JANSONIUS. T.. Simpozionul de Palinologie Cluj. p. E. Plante fosile.. SVOBODOVA. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău JANSONIUS.. R. J. I. TAYLOR. E. 1-173 p. 133-138. M.. International Code of Botanical nomenclature.. & ELSIK. a Cretaceous fungal fructification. POP. Plenum Press. nov. Reprinted from Trends in Ecology and Evolution. JANSONIUS. TAYLOR. Morphology and Taxonomy of fungal Spores.34-51. Paléosporologie. 560-573.V. J. 2000. 64-2008. The nomenclature of fossils as fungi. 1971. Mycotaxon. Printed in Great Britain.N. no.. A comparision of some Paleogene fungal palynomorphs from Canada and from Patagonia. 2000. Linnaean nomenclature-universal language of taxonomists and the Sporae Dispersae (with a commentary of Hughes proposal). N.S. Les champignons fossiles. 3-4: 319-334. The distribution and interactions of some Paleozoic fungi. Dallas. 1971. Ed.... Ed.V. Canada. The fossil history of Ascomycetes Systematics and Perspectives in the Nineties.V. Bucureşti. Atlas des champignons d’Europe. E..M. 1981. 1-392. a new elateroid sporomorph from the Bohemian Cenomanian (Czeh Republic) Acta Musei Naturalis Pragae Series B-Historia Naturalis Vol..N. & DRAGASTAN. O. J. W.. în palin rom. Băcăran. 1990. p. T. Redescription of Some Fossils Fungal Spores. J. R.L. & KALGUTKAR. 1971. Zambia. Cluj-Napoca. 141152 SEPULVEDA. LOCQUIN. W. 63 . Volume 5. 1-351 p... 163-187 + 2 pl.. Utrecht-Netherlands.J. II. Geological Survey of Canada. 1981. Bucureşti.. of Paleobotany and Palynology.A. Recherches sur quelques organismes fungiquest et d’affinités fongiques probables présents and Paléozoiques. Paris.R.. no. DIJKSTRA. R. 249-262. PETRESCU. LOCQUIN. & VAVRDOVA. L. Mycol. 1981. G..L. M.R. 1996. pp. 1-89 p. August 1969. p. T. Progr. New York.M. Paleontolographica Abteilung B. & TAYLOR. 1982. 1995. p. & SIEGLER. p. nouvelles recherches sur les champignons fossiles. 2008. D.M. Acad. AMEGHINIANA.. 2-4.S. M.A. 1-178. Some fossil fungal form-taxa from the Maastrichtian and Palaeogene ages. XXIII.. Vol. 1994. R. REYNOLDS. The importance of Fungi in shaping the paleoecosistem. D. introducere în paleobotanică. 87 (4). by The New York Botanical Garden Bronx: N. KALGUTKAR. 557-562. Paris F. Geleenites Dijkstra 1949. PO. G. NORRIS. JARZEN. Pollen et Spores 23 (3-4). 1-260 p. SHEFFY. cu privire specială asupra condiţiilor paleoclimatice. TAYLOR. M. Acad. nov.R. Progrese în palinologia românească. 458-5126. 1-279 + 2 pl. AASP Fondation. Dacia. 1986.. pl. et al. Les champignons fossiles. Texas. 1982. Palynology: Volume 10: 35-60. STAFLEU. Cercetări palinologice asupra Eocenului de la MorlacaHuedin..Y... 1995. 36 pl. et sp.T. Thèsses. J.L.N. 1982. Stuttgart.. Macromycetes.. no 1.M.. POP. Vol. 1996. 1985. C. Tomo XIX. District of Mackenzie. Paris. pp. J. 15.M. Vol. 167-174. Southern Argentina. 17.N.V. Le Paléogéne des Fosses Rhenan et Rhodanien etudes sédimentologiques et paléoclimatiques.. Systematic and stratigraphic palynology of Eocene the Pliocene strata in the Imperial Nuktak C-22 Well.S. Mackenzie Delta Region. 1-471 p. Ed.C. KALGUTKAR. by D. Taxon 30 (2): 438-448.C. Fungal palynomorphs recovered from recent river deposits. 99 (5): 513-522..... & DILCHER.. M. R. & PETRESCU. Fungal Associations in the Terrestrial Paleoecosistem. H. adopted by Elleventh International Botanical Congress Seatle. Bulletin 340. Rew. Ed. Faculté des Sciences de l’Université de Strasbourg. I. & JANSONIUS. XXIX-XXXI.N. TAYLOR. & OSBORN. 1965. Bordas. PO. & ELSIK. F. S... U. GH. 13-16.. POP EMIL. Res. 14 mai 1970. Commision geologique du Canada.. Luangwa Valley. fig. mycelia and fructifications. D. Toronto. Published by the American Association of Stratigraphy Palynologists Foundation. Fossil arbuscular micorrhizae from the Early Devonian. Synopsis of fossils fungal spores.W. 1972. 1986. SITTLER. T. p. Palynology 24: 37-47. Hawksworth. ROMAGNESI.. 1995. & NORRIS..

Bucureşti. 1995. 64 . T. & AXSMITH. H.N.N. 1992. a complex fossil microfungus revisited..N. KRINGS.. T. HASS.M. Mycologia. National Science Foundation Deutsche Forsungemein schaft and Deutscher Akademischer Austauch Dienst. TAYLOR. p.N. Buenos Aires. W. 3. 901-910.. T.I. N. Bucureşti.Y. VERECCHIA. A Cyanolichen from the Lower Devonian Rhynie Chert American Journal of Botany 84 (7): 992-1004.L. Băcăran. & OSBORN. H. p. 84 (6): pp. Acad.N. Columbus. 1996. TAYLOR... H. The Rhynie Chert Ecosystem: A Model for Understanding Fungal Interactions. GALATIER. 2000. D..N.S.. TAYLOR. TAYLOR..R. nr. TAYLOR.N. Fungi and Sediments Springer-Verlag p. REMY. REMY. R. p. Dep.N. 10458-5126. Ohio. 1999. HASS. H.P. Protoascon missouriensis.. M. E.. of Botany and Institute of Polar Studies. Devonian Fungi: interactions with the green alga Palaeonitella.. Parasitism in a 400 milion year-old green alga. T. Ed. Studii şi Cercetări Biologice Cluj. H..D.. Nature Volume 378. & KERP. & REMY. T. VACZY. H. KLAVINS. TAYLOR. & KERP.. T. & TAYLOR. 68-75. W. The Ohio State Univ. W. T. 97 (3). & STUBBLEFIELD. 213-253. seria Botanică. Internaţional de Nomenclatură Botanică. Mycologia.. The importance of fungi in shaping the palaeoecosistem. T. C. S. TAYLOR. E. Fungi from the Lower Carboniferous of central France.P. Review of Palaeobotany and Palynology 83: 253-260. 244. & TAYLOR. 2000.N. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău TAYLOR.. 1997. C. 1974. T. The oldest fossil lichen. TAYLOR. TAYLOR. VACZY. S. 2005. Heidelberg. Nature Volume 399/ 17 iunie 1999.. 1992.. T. HASS. T. H. Cod. H. Berlin. & HASS.. A fossil mycoflora from Antarctica. 1972.. 24. Tipizarea nomenclaturală în Botanică.V. New York. 1-254. 725-729. 16 november 1995. 1994.L... J.. 1987. by The New York Botanical Garden. The oldest fossil ascomycetes. HASS. Review of Palaeobotany and Palynology 90: 229-262. E. & KERP.N. Bronx. B.

Botanica agricolă.. RĂDULESCU. Paris VIe. 47. Commonwealth Mycological Institute. Bucureşti. Paris VIe. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 11. Passalora. 1980. Bucureşti. 2005. Masson.. D. 1-337 p... & BONTEA.. 1982.. Commonwealth Mycological Institute.C. M. BAICU.D.. & SUSSAMAN.S. AL. Dictionary of the Fungi Commonwealth Mycological Institute. Moscova. CHELKOVSKI.. AINSWORTH.. 1963. Ed. p. 76-83. A.. C. England.. 1971.. 1961. p.Sc. Commonwealth Mycological Institute Kew. Studies on Cercospora and allied Genera VII New species and redisponizions. et KRANZLIN.V. 1-340 p. Complexul Muz.. 1967. DEIGHTON. „Ion Borcea” Bacău. Vol.S. Commonwealth Mycological Institute Kew. p. Le Genera Alternaria. Scrisoare către Băcăran Victor... New York. Ph.N.. 1979. LOCQUIN. D. London. A. Die Pilze.. Fitopatologie agricolă. A. syst. Academic Press..C. Române. 1-193. MADELIN..C. Lond. 1-545 p.. Evolution and Kingdoms of organisms from the perspective of a micologist. Mycol. 1-354. Catalogul micromicetelor biodestructoare ale materialelor polimere. Editions Paul Lechevalier.. & ELLIS. Ph. V. (Clasa Ascomycetes) şi reîncadrarea taxonomică a speciilor acestui gen din flora României. ELLIS. New York.V. 1966. Masson et Cie Editeurs. The Ecology of the Fungi. 396. T. Surrey.Sc. G. DEREMEK. P.B.R. 1-208 p. G. M.. Sc. 20: 9-14. Vol. BUIA. A.. 1-161 p.... Sc. Bratislava. 1984. Paris.. A.. 1-249 p.. Butteworths. Plant Diseases and Metabolites. Băcăran.C. 1-206 pl. 1-154 p. Mycologia 84 (1). Veget. SLIAUJENE. p. Kew. Bacău). 1992.34. Surrey. Malýatlas húb. Surrey..3.. 1996. & PETRESCU.. DEIGHTON. II.B. A. Stuttgart. 1981.F. Tome I.. 1979. MANOLIU. Kew. 65 . Elsevier – Amsterdam. 547 p. Champignons de Suiss.. MANOLIU. Bologna.S. ELLIS. Tokyo. BIBLIOGRAFIE MICOLOGIE ABBAYES. Dip.. p. Commonwealth Mycological Institute Kew. I: 1-748 p. p. 1968. 1964. 1-551 p. Acad.. 1-11. England. Cercosporidium and some species of Fusicladium on Euphorbia. Les Ascomycetes. M. MICULISKENE.. T. ST:. 1973. IV B: 1-504 p.. ex Ces & De not.J. Lucerne.. Acad. Oxford at the Clarendon Press. The Fungus Spore. O. 1-56 p. G. 1-507 p. Contribuţii la cunoaşterea genului Pleospora Rabenh. Manuale di Patologia vegetale...C. AINSWORTH. & LIZON.. 1964. & SESAN. LUGAUSKAS.. 1-1283 p. J. 1983. G.. Ceres.E. W. D.. Alternaria. J. COOKE.I. Cerc.B. P. GOIDÀNICH. V. More Dematiaceous Hyphomycetes. Dispersal in Fungi. Ph. Studii şi Comunicări. 12. Bucureşti. & VISCONTI. 1-609 p. 2000. 1985. MANOLIU. 1976. B. JOLY. Ed. Mycological Papers.B. p. P. The Fungi – An Advanced Treatise. Ed. 1964. Kew. C. BREITENBACH. HULEA. BONTEA. B.. Bucureşti. F. Dictionary of the Fungi fifth edition. Dicţionar de termeni populari. Press Inc. A. nr. Vol. Dicţionar fitopatologic în şase limbi – Micoze. no 144. de Ştiinţe a U.. et al...S.R. tehnici şi ştiinţifici în fitopatologie. 1966. 1997. London. Bucureşti. A. D.. INGOLD. 1-316 p. M. Editura Agro-Silvică. Surrey.C. 1965. Ceres. nr. Cercetări micocenologice în asociaţia Symphyto-Cordati-Fagetum din Munţii Nemira (jud. Botanique.. Boca Raton Florida. 1987. St. Nat. III: 1-571 p. Mycologie générale et structurale. 1-80 p. Studies on Cercospora and allied Genera II. 1-608 p.. Iaşi. Vol. Macmillan Publishing Company. Biol... B. New York and London. F. de Şt.. Surrey.J. H. E. B. 1964. Vol. A. Vol. 1963. AINSWORTH. T.. E. 141. F. ELLIS.. II: 1-804 p.. M. More Dematiaceous Hyphomycetes. 1 p.T. 83.. 1-541 p. Mycological Society of America. GÄUMANN.I. I.. JIGĂU.. Vol.. BARR.

Ascochyta II. Fitopatologie. Napoca Star. p.R. Cambridge. Bucureşti.. 1-250 p. R. 1971.. Bucureşti. O.S.. E. 144. Tratat de fitopatologie agricolă..S. F. National Museums & Galleries of Wales.S. I. Ed. 1-219 p. Septoriozele în România. E. 1998. T. Ciuperci Pyrenomycetes Sphaeriales din România. R. Cryptogams and Gymmosperms.S. NEGREAN. 1999. + 69 tab. Commonwealth Mycological Institute Kew. R. E. T. England. RĂDULESCU. RĂDULESCU.. H. J. Monografia Uredinalelor din Republica Populară România. A. Micologie. pl. J.. Surrey. 1-300 p. 1-355 p. Graminicolous species of Bipolaris. Bucureşti. 1969. COROI. S. Îndrumător pentru determinarea bolilor şi dăunătorilor la seminţe. 1988. H.I. PUNITHALINGAM. NEGRU.V. II. 1-325.R. 1964.. PÂRVU. CLEAL. Acad. Plante inferioare din masivul Ceahlău. 66 .B. 1-291.R. I şi II. p. MOREAU.. Did.P. Acad. pag. Vol. 1967. A. E. Agro-Silvică... 1969. 269. 235-236. Acad.. Bucureşti. 16. ŞTEFUREAC. p.. Le genre Alternaria. I şi II. 1-358 p. MOHAN. NEGRU. 1-148. I: 1-543 p. Ciupercile Erysiphaceae din România. 1954. Acad. Ceres... PUNITHALINGAM. J. Iaşi. 119. Acad. Evoluţia plantelor oglindită în opere recente de botanică filogenetică. Drechslera. ed. ZANOISCHI.. WEBSTER. SĂVULESCU. Bibliography of European Palaeobotany and Palynology 1996-1997. E. Cuza” Iaşi.H. Edit. M. Vol.. Graminicolous Ascochyta Species... Cluj-Napoca. Mucorales Verlag von J. CAB International Mycological Institute. R.. 1995. SĂVULSECU. E. Introdcution to Fungi University Press Cambridge. E.. R.S. Patologie vegetală.. M. PATRICK. 185.R. FRASER.. Vol. Species on Monocotyledons (excluding grasses).. Ed.. A. 1973.R. Bucureşti. C. DODEA. Ed. Ed..... Băcăran. Ustilaginalele din Republica Populară România.R. p. Paris VIe. ZYCHA. 1979. I: 1-1329 p. A. Bucureşti. PARDOE..P. pag. I-LXXXII. + 1 tab..C. 1973. G.. 1-614 p. şi Ped.. Cardif CF1 3NP. Department of Biodiversity and Systematic Biology. 1987. RĂDULESCU. R. şi Ped..H. V. SIVANESAN. T. C. II: 1-1168 p.. VILLE.. C. MITITIUC. Atlas des champignons d’Europe.S. II: 1-1166 p.. ROMAGNESI.. 1-242. Paris VIe. Paris... sec. Ed.. THOMAS. studiu monografic.. F. Ed.. Ed. 1967. R. Tome II. Curvularia. SĂVULESCU. „Al. Cramer. M. Paul Lechevalier Editeur. 1998. p. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău MANOLIU.. p. 1979.. Ed. SIEPMANN. Ed. Editions Paul Lechevalier.. Ed.. Les Champignons. 149-348. Bucureşti. Bucureşti. VILLE. 1995. 1-570 p... 1966. Ed. 1953. 1957.. RAFAILĂ. Did.. A.. Acad. Univ.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->