UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE GEOLOGIE ŞI GEOFIZICĂ CATEDRA DE GEOLOGIE-PALEONTOLOGIE

TEZA DE DOCTORAT
STUDIUL PALEOMICOLOGIC AL DEPOZITELOR MIOCENE DIN BAZINELE VĂILOR TELEAJEN ŞI BUZĂU REZUMAT

Conducător ştiinţific: Prof. Dr. Ovidiu Dragastan

Doctorand: Victor Băcăran

Bucureşti, 2009

V. Băcăran, Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău

CUPRINS
I Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . II Cuvânt înainte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . III Istoricul cercetărilor paleomicologice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . IV Consemnarea geologică a fungilor fosili . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . V Istoricul cercetărilor paleomicologice în România . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . VI Istoricul cercetărilor paleomicologice în bazinele văilor Teleajen şi Buzău . . . . . . . . . . VII Istoricul cercetărilor în micologie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . VIII Metodele de preparae şi studiul palinomorfelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . IX Clasificarea sporilor fosili de ciuperci . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1. Date generale asupra regiunii cercetate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2. Cadrul geologic al regiunii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3. Cadrul geologic al Formaţiunii cu sare de la Slănic – Prahova. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9. Reconstituirea paleomediului miocen . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9.1. Generalităţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9.2. Elemente morfologice folosite în procesul comparării sporilor actuali de ciuperci cu cei fosili . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . 9.3. Spectrul ecologic al sinuziilor de micro- şi macromicete care se aseamănă cu cele descoperite în depozitele miocene cuprinse în bazinele văilor Teleajen şi Buzău. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . a) Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Podu Morii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . b) Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Podu Morii – Calcarele de Jaslo . . . . . . . . . . . . . . . . . . c) Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea Gresiei de Kliwa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . d) Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Doftana . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . e) Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea cu sare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . f) Profilul ecologic al ciupercilor care se aseammănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Şipoţelu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9.4. Reconstituirea paleoclimatului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9.4.1. Evoluţia florei în Cenozoic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9.4.2. Evoluţia climei şi florei ăn Paleogenul Europei Occidentale . . . . . . . . . . . . . . . . 9.4.3. Factorii fizici (temperaturi şi umiditate) în dezvoltarea ciupercilor . . . . . . . . . . . 9.4.4. Procesul de tranzienţă micotică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10. Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10.1. Consideraţii asupra paleoecosistemului miocen . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10.2. Probleme de nomenclatură la sporii, hifele şi corpurile sporifere, descoperite în depozitele miocene în bazinele văilor Teleajen şi Buzău . . . . . . . . . . . 11. Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11.1. Bibliografie – Geologie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11.2. Bibliografie – Paleomicologie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11.3. Bibliografie – Micologie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . II III V VII IX XI XV XVII XIX 1 2 35 37 37 39 40 40 41 41 41 41 41 41 42 42 43 43 240 240 246 249 249 256 260

I

În lucrare s-a abordat şi oferta de informaţie geologică din zone limitrofe perimetrului. 200000 de specii de ciuperci (cunoscute fiind cca. bazidiilor etc. Cercetările paleomicologice cu mijloace palinologice aduc informaţii din care rezultă că. semnificaţii ambientale). paleomicologia poate oferi ocazia unor noi interpretări filogenetice. instrumente de lucru pentru palinologi. dar frecvent în corpuri sporifere. Pe glob se presupune că ar exista cca. cu implicaţii în evoluţia geologică a bazinului miocen din sudul Carpaţilor Orientali. Acest avantaj presupune. Cum asemănările sunt mai mult decât evidente. Practica determinării sporilor actuali de ciuperci indică necesitatea cercetării lor în contextul natural al corpurilor sporifere. Numai înarmat cu informaţii de sporologie ale ciupercilor actuale. cu posibilităţi de uz biostratigrafic. încadraţi într-un sistem de clasificare artificial. de încadrare. urmărindu-se evoluţia relaţiei: preevaporitic–evaporitic–postevaporitic. în completarea celor furnizate de celelalte grupuri de plante inferioare şi superioare. cum ar fi oportunitatea investigării forajelor din sarea de la Slănic Prahova. Respectând în continuare regulile atât de vechi ale principiului actualismului. existau genurile de ciuperci cunoscute din micologia actuală. în Cainozoic. Pe baza unui cadru stratigrafic şi tectonic. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău I. Lucrarea de faţă oferă descrierea morfologică a unui număr infim de spori de ciuperci fosile. O vastă literatură de strictă specialitate a trebuit să fie consultată ca suport al diagnosticului paleomicologic. rar pe sterigme. Studiile de morfologie comparată pot aduce noi elemente utile palinologului în actul identificării formelor fosile. Numai printr-un proces continuu de comparare a sporilor fosili de ciuperci cu cei actuali. sporoforilor. ca element în procesul de comparare cu sporii de ciuperci actuale. în majoritatea lor. Băcăran. ascelor. Din lumea bogată şi variată a palinomorfelor constatate şi determinate. Informaţia paleomicologică cantitativă din investigarea formaţiunilor s-a dorit a fi urmărită sub diferite aspecte în încercarea de a desprinde tendinţe evolutive ale diferiţilor taxoni. al descrierilor morfologice şi al efortului de adecvare a nomenclaturii. Paleopalinologul întâlneşte sporii de ciuperci fosile nu întotdeauna izolaţi. s-au selectat pentru studiul de detaliu numai sporii de ciuperci. Lucrarea reprezintă o încercare de prezentare a sporilor fosili în interesul procesului de cunoaştere în geologie. organizat astfel încât să creeze un prim fond de date în cercetarea de morfologie comparată în paleomicologie. cu necesitate. 100000 specii). II . de clasificare. conidiofori etc. uneori în asce. paleoclimă. intuim deci cât de ridicat trebuie să fie nivelul de cunoaştere al palinologului angrenat în descifrarea tainelor paleomicologice ale Cainozoicului. s-a procedat la investigarea palinologică a unor formaţiuni miocene ale principalelor aflorimente din regiune. Această constatare obligă pe palinolog să compare sporii de ciuperci fosili cu cei actuali. sau din aflorimente situate la vest sau la est de perimetru. unele deschideri din Zona Cutelor Diapire. să se apeleze la studierea sporilor omologi actuali în condiţiile naturale ale sursei. se poate crea acel fond minim de lucrări de sporologie. paleoecologice în lumea plantelor.V. se pot obţine datele necesare evaluării condiţiilor paleoclimatologice şi paleobiogeografice. sedimentologic (ciclicităţi. niciodată nu vom găsi o identitate morfologică între sporii fosili şi cei actuali de ciuperci. S-au detaliat îndeosebi formaţiunile purtătoare de evaporite. Introducere Prezenta lucrare îşi propune studiul paleomicologic al formaţiunilor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău. preluat şi însuşit din literatura geologică recentă. în scopul elucidării datelor oferite de paleomicologie.

Dr. Leonid Apostol de la Muzeul de Istorie Naturală “GR.. Dr. Houston. Liviu Drăgănescu de la Salina Slănic Prahova şi Dr. Dilcher – Indiana University. Texas.U. dar. Ellis – Commonwealth Mycological Society.G. şi al şansei ce am avut-o să abordez acest domeniu la îndemnul Dr. Nicolae Balteş de la I. Geologic al României.B. Calgary.P. Cuza” Iaşi. − Prof. − Dr. Dr. Mihai Popa. Catedra de Geologie şi Paleontologie a Universităţii din Bucureşti.U. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău II. catedra de Geologie şi Paleontologie a Universităţii din Bucureşti.. − Prof. să patroneze aceste cercetări. R.C. ANTIPA” şi să mă iniţiez în Palinologie şi. − Prof.P. − Dr. Câmpina. Zoe Apostolache Stoicescu. Sheffy – Indiana University. − Dr. Dr.Jansonius de la Geological Survey of Canada. Dumitru Frunzescu de la Universitatea “Petrol-Gaze” Ploieşti. Dr. D. al faptului că am început să lucrez sub îndrumarea Prof. Dr. − Dr. III .A. în cea mai mare parte. înfiinţând laboratorul de palinologie şi să mi se asigure probele palinologice de către Prof. Un uriaş ajutor mi-au dat îndemnurile şi îndrumările următoarelor personalităţi. W.. Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Munteanu Emilia de la Institutul Geologic al României. J. Mărunţeanu Mariana de la Inst. − Dr. M.L. cu sediul în Bucureşti (str. Marcel Locquin – Laureat de l'Institut. Calgary. membru de onoare al Academiei Române.A. G.P. cărora le rămân îndatorat şi le prezint mulţumirile mele: − Prof. Ellis – British Mycological Society. − Dr. Dr. Nicolae Ţicleanu de la Facultatea de Geologie şi Geofizică. Dr.A.C. Claude Sittler – Faculté des Sciences de l'Université de Strasbourg.U. Popescu Gheorghe de la Institutul Geologic al României. − Prof. − Prof. din Universitatea Bucureşti. − Prof. − Dr. Dr. Dr. Doubinger – Centre de recherche de sédimentoligie et de géochimie de la surface CNRS (Strasbourg). pentru realizarea unor fotografii la microscopul ZEISS din Laboratorul de Palinologie. S. Kalgutkar de la Geological Survey of Canada. Dr. Thomas N. Norris de la Geological Survey of Canada. respectiv în Paleomicologie. membru al Academiei Române. Tot şansa a făcut ca Muzeul de Biologie Umană Ploieşti. Theodor Neagu. J. D. Ovidiu Dragastan din Facultatea de Geologie şi Geofizică. Pons – Laboratoire de Paléobotanique de la Faculté des Sciences de Paris. − Prof. Dr. − Conf. S. Băcăran.M. I. Catedra de Geologie şi Paleontologie a Universităţii din Bucureşti. Dr. Taylor – University of Kansas. − Dr.V. sub îndrumarea Dr. S.U. Răzvan Givulescu. − Dr. în parte. Dr. − Dr. Elsik – Exxon . − Prof. S. Dr. cărora le aduc mulţumirile mele. cu care. − Prof. M. J. Dr. Cuvânt înainte Prezenta lucrare de doctorat este rodul pasiunii mele pentru Paleomicologie. Aurelia Bărbulescu de la Facultatea de Geologie şi Geofizică. De mare ajutor. Monica Crihan de la Universitatea “Petrol-Gaze”-Ploieşti. prin persoana Dr. − Conf. m-am aflat în corespondenţă: − Dr. − Prof. Ioana Pană de la Facultatea de Geologie şi Geofizică. Leonid Olaru de la Facultatea de Geologie a Universităţii “Al. Justinian Petrescu de la Facultatea de Geologie.V. Toamnei). personalităţi cărora le rămân îndatorat şi le prezint sincerele mele omagii.A. cu o contribuţie majoră în abordarea de către mine a domeniului Paleomicologiei au avut-o personalităţile ce au publicat lucrări ştiinţifice esenţiale. − Dr. Catedra de Geologie şi Paleontologie. Huică Ilie de la Universitatea “Petrol-Gaze” Ploieşti. Catedra de Geologie şi Paleontologie.

De-a lungul timpului. Elena Potop şi prietenul meu. Băcăran. m-au îndrumat. din care cauză le mulţumesc cu toată recunoştinţa. cât şi în reproducerea materialului bibliografic de către Adrian Stocheciu. tehnoredactorului Andrei Neagu de la firma S.V. fratele.C. în mod special. Dr. fosta directoare a Complexului Muzeal Prahova. Eugenia Puica Iamandei de la Institutul de Geologie al României. Dr.E. Maria Oprea de la Institutul de Protecţia Plantelor Bucureşti. Ana Ionescu de la C. Dr. Dr.L. verişoara mea. Dr. uneori rămânând uluit de bunătatea lor. Gheorghe Brănoiu de la Universitatea “Petrol-Gaze” – Ploieşti. Eugenia şi Nicolae Cristea. Alexandru Manoliu de la Centrul de Cercetări Biologice Iaşi. În elaborarea lucrării. Laboratoarele TONNIE S.R.C. Mihai Toma de la Universitatea Agronomică şi de Medicină Veterinară “Ion Ionescu de la Brad” din Iaşi. terminologiei latine şi corecturii. OPTOFINA S. IV . Acestora le aduc profundele mele omagii şi mulţumiri.C. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Mulţi dintre aceşti micologi şi paleomicologi mi-au trimis lucrări ştiinţifice de mare valoare. Dr. Dr. Titus Brustur de la Institutul de Geologie şi Ecologie Marină. a domnului Şerban Ionescu-Homoriceanu şi Conferenţiar Dr. Maria. toţi oameni de viţă basarabeană şi bucovineană. Gheorghe Popescu de la Institutul de Geologie al României. Prof. Tatiana Eugenia Şesan de la Facultatea de Biologie a Universităţii din Bucureşti.-Bucureşti. Constantin Hunciag. Valeriu Bratu.P. Zoe Apostolache Stoicescu. sora şi cumnatul. cu marea disponibilitate pentru bine.L. nepoatele mele: Irina şi Cristina. Dr.R. menţionându-i: Dr. lucrări de micologie şi paleomicologie. Dr. Prof. Stănilă Iamandei de la Institutul de Geologie al României. m-am bucurat de bunăvoinţa multor personalităţi. Mihai Popa de la Facultatea de Geologie şi Geofizică. profesorilor Cornel Popescu. Dr. care mi-au oferit. cu multă dărnicie. Gabriela Pigulea şi Constantin Hârlav.G. Multor persoane le mulţumesc pentru ajutorul dat în procurarea microscopului (firma S. esenţial pentru mine a fost sprijinul moral şi material al apropiaţilor mei: mama. Conf. dar. Catedra de Geologie şi Paleontologie a Universităţii din Bucureşti. a domnului Ion Vânt).

sinonime cu prezenţa mai multor forme de spori. 1979) (din Kalgutkar & Jansonius. corpuri sporifere. 2000).f. Polimorfismul (Tulasne. Băcăran. – ramură a botanicii care se ocupă cu studiul ciupercilor (din fr. Kindston & Lang. Schimer şi Ungar) au publicat note privitoare la fungii întâlniţi ca miceliu. Meschinelli a inclus 63 genuri. dar tratate autonom sunt apreciate ca forma taxon. pot fi în aparenţă identici (după Kalgutkar & Jansonius. 2000). Din anii 1840 până către sfârşitul secolului al XIX-lea. spori. însoţite de publicări au putut fi semnalate (Williamson. Leussink & Stafleu. Pirozynski & Veresub (1979 a) văd dificultatea interpretării fosilelor fungice descoperite. 2000). 1878. iar Piroyznski (1976 a). din Kalgutkar & Jansonius. pe când indivizii diferitelor specii. V . dar. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău III. Lange (1978 c) sesizează variabilitatea şi diversitatea sporilor fungici şi. înainte de a deveni o ştiinţă consacrată. Heer. datorită factorilor de mediu sunt doi factori ce produc marea variabilitate a morfologiei sporilor fungici (după Hulea. iar Stubblefield & Taylor (1988) pun pe seama asemănării fungilor fosili dificultatea recunoaşterii. invalidate diferă de lista din “Index nominum genericorum plantarum” (“ING”. 1983. Meschinelli rezumă cunoaşterea fungilor fosili de la sfârşitul secolului al XIX-lea în volumele 10 şi 11 ale lui Saccardo Syloge Fungorum (1892. din Kalgutkar & Jansonius. 2000). 1976 a. paleo). 1921. mai ales după 1970. Tiffney & Barghoorn (1974). 2000). numele publicate. În “Inconographica” (1902). iar morfologia variată şi compoziţia acestora ca probleme complicate de interpretare (după Kalgutkar & Jansonius. Mai mult. Etimologic. 2000). Cercetările paleozoologice şi cele paleobotanice nu sunt asociate cu cele micologice. deci polimorfismul controlat genetic. 2000). din care cauză a avut reţineri faţă de prezenţa acestora (după Kalgutkar & Jansonius. Lange & Smith (1971) constată la polenul fosil dispersat o morfologie relativ uniformă şi o mărime apropiată. 2000). iar sporii fungici dispersaţi ai unei aceleiaşi specii au multă deosebire. 1922 – din Kalgutkar & Jansonius. nu a văzut utilitatea fungilor. prin comparaţie. datorită dezvoltării palinologiei sporilor (după Kalgutkar & Jansonius. stereotipia grăunciorilor de polen (după Kalgutkar & Jansonius. Renault. reprezintă expresia polimorfă a unui singur organism. manipulării şi interpretării acestora (după Kalgutkar & Jansonius. Ramanujam & Rao (1978) acuză ideea că sporii fungici nu sunt adecvaţi interpretărilor stratigrafice. astfel că propagulele. 1968). astfel că fungii fosili sunt priviţi drept rezultatul contaminărilor. 1974. evidenţiate populaţional. Până în 1950. mycologie)(după DEX. încă de la 1820 (după Kalgutkar & Jansonius. ea o fost cunoscută din date disparate. 2000). semnalând că interesul pentru aceştia a crescut în anii de după 1950. Compilaţiile lui Meschinelli rămân importante doar din punct de vedere istoric şi nomenclatural (după Tiffney & Barghoorn. 2000). diferenţiate sexuat sau asexuat. În această mare variabilitate morfologică. împreună cu polimorfismul ce generează modificările structurilor morfologice. puţine descoperiri importante. pertinente. ca şi mulţi micropaleontologi. în lucrarea “Paleomycology”. 1968). Farr. 1996). Lesquereux. Pirozynski. dar numele acestora sunt discutabile: nefiind valid publicate (la numele unor genuri nu a fost asigurată diagnoza). au ignorat fungii fosili datorită dificultăţilor de identificare a acestora. 2000). Wang. 1895) şi în Fungorum Fossilium Omnium (1902) (Answorth & Sussman. spori disperşi etc. Paleomicologia este un domeniu foarte tânăr. tocmai datorită insuficentei cunoaşteri a morfologiei fungilor moderni. 1851) ce defineşte ciupercile cu mai multe forme sau stadii sporifere haploide sau diploide (asexuate sau sexuate). Edwards. 1880. termenul “paleo” este element de compunere care înseamnă “vechi” (din fr. 1979. iar “micologie” s.V. sporangii (după Ainsworth & Sussman. Istoricul cercetărilor paleomicologice Paleomicologia se ocupă cu studiul componentelor fungilor fosili: hife. Piroyznski (1976 a) şi Piroyznski & Veresub (1979 a) au făcut scurte prezentări ale fungilor fosili. mulţi paleobotanişti (Brogniart.

Sherwood-Pike (1991) a scris câteva minore comentarii despre valoarea fosilelor. VI . 1995. Palinomorfele fungice ajută la determinarea vârstei. oriunde în coloana geologică şi în toate regiunile lumii trebuie să aibă în vedere faptul că numărul fungilor studiaţi exhaustiv este mic şi aceia care au fost studiaţi din perspectiva biologică sunt chiar puţini (după Kalgutkar & Jansonius. din Kalgutkar & Jansonius. 2000). Pirozynski (1976 c) a întrevăzut în studiul grupurilor şi fragmentelor individuale fosile posibilitatea asigurării unei baze pentru rezolvarea originii şi filogeniei fungilor şi rolul lor în evoluţia vieţii (după Kalgutkar & Jansonius. Gheorghies. 2000). 2000). Canada (după Kalgutkar & Jansonius. Larga variaţie morfologică poate induce acceptarea mai multor specii. cum tot aşa de adevărat este că numărul mic de descoperiri fungice înainte de Cenozoic a limitat lipsa interesului pentru potenţialul lor stratigrafic (după Kalgutkar & Jansonius.).şi neomicologii este benefică în cunoaşterea paleomediului. care rar furnizează suficiente informaţii ale numărului lor sau chiar filiaţia filogenetică (după Kalgutkar & Jansonius. 2000). astfel de informaţii au crescut rapid (Taylor & White. Ctenosporites etc.A. 2000). O cooperare cu micologii familiarizaţi cu fungii fosili. Recentele sale lucrări asupra Silurianului. Fungii permit interpretarea paleomediului cu condiţia să se cunoască înrudirea (afinităţile) acestora cu speciile actuale (după Kalgutkar & Jansonius. din care cauză microstratigrafia a fost folosită ca instrument de explorare de către Exxon în Cenozoicul Coastei Golfului. 1975a. din Kalgutkar & Jansonius. 1978. biostratografie. dar sugerează evoluţia fungilor în Paleozoicul inferior sau chiar în Precambrianul superior (după Kalgutkar & Jansonius. Paleomicologia şi-a adus contribuţia la o înţelegere elevată a plantelor. la subdivizarea biostratigrafică (există spori caracteristici: Pesavis. din Kalgutkar & Jansonius. care reclamă o elucidare în detaliu (din Kalgutkar & Jansonius.U. Creşterea frecvenţei noilor fungi fosili. 2000). 1978. S. animalelor şi mediului geologic şi a relaţiilor lor cu fungii în trecut (după Stubblefield & Taylor. Devonianului şi Carboniferului atestă prezenţa tuturor grupurilor majore de fungi în Paleozoic. 2000). Băcăran. Băcăran. 2000). 2000). 1997).V. Pirozynski (1976 b) a fost preocupat de fragmentele corpurilor sporifere miceliene. din Kalgutkar & Jansonius. asupra înţelegerii afinităţii cu taxonomii moderni şi interpretarea paleomediului. 2000. ca mijloace ale înţelegerii evoluţiei fungilor şi a consemnat date despre fungii flagelaţi şi neflagelaţi. Tiffney & Barghoorn (1974) observă că descoperirile paleomicologice limitează afirmarea fermă a unei filogenii. cu paleo. 1989). astfel că se creează o presiune a nomenclaturii. 2000). Recentele studii asupra fungilor străvechi au implicaţii importante în evoluţie. Elsik (1976 b) şi susţin abundenţa fungilor în Cenozoic. 1988. Băcăran. 2000). în Cenozoicul inferior al Mackenzie Delta. şi de către Imperial Oil. fie a unei singure specii cu mare şi continuă variaţie (după Smith. fără a afecta independenţa taxonomiei (după Pirozynski. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Descrierea nomenclaturală şi taxonomică a sporilor fungici disperşi se poate face pe baza diferenţierii în cadrul unei scări aplicate în studiile populaţionale (după Lange & Smith.

Pirozynski (1976 a) îl compară cu zigosporul de Absidia (Mucorales) (după Locquin. corali au fost semnalate forme endozoice de Palaeachlya (după Duncan.c. 2000). În 1964. 1966) de vârstă Paleozoic inferior (din Kalgutkar & Jansonius. Taylor et al. Taylor & White (1989) comunică Palaeofibulus ca basidiomycetă pe bază de clamp connection (ansă) şi spori din Triasicul Antarcticii (după Kalgutkar & Jansonius. Butterworth & Williams (1988) şi Playford (1962). 1982. datat din Carbonifer superior. 1976 a). structuri silicefiate asemănătoare filamentelor cu celule ramificate şi aparent septate. ulterior descrisă sub numele de Chaetosphaerites Felix. (1994) apreciază fungii descrişi la Rhynie Chert ca morfotipuri diverse de Chytridiomycetes incluse în forma class Palaeomastigomycetes (după Kalgutkar & Jansonius. În 1850 a fost consemnată ştiinţific o structură saproleginaceae fosilă (după Pirozynski.A. (1969) au descoperit în Devonianul inferior de la Rhynie Chert Apodachlya pyrifera Zopf. faza Desmoinesian ale Pennsylvanianului mediu”. Descoperirea miceliului cu “clamp bearing” (ansă) de Palaeancistrus (Dennis. S. 1968. 1984 de Dubova & Jachowicz (1957). parţial încrustate cu aur. În timpul geologic. Batra et al. Locquin (1982. 1989. 2000). Mai târziu. descrisă ca Sporonites de Horst (1955). 1966) Propythim şi Ordovicimyces (după Elias. localitatea tip: mina Pioneer Appleton city. 1969. Consemnarea geologică a fungilor fosili După cele mai autorizate ipoteze. se presupune a fi un spor de ascomicete. (1975) au descoperit arbuscule micorizante din simbiozele plantelor Devonianului inferior. Osborn. atribuite subordinelor Gigasporinae şi Glomineae (după Kalgutkar & Jansonius. 1974. 1970) din Pensylvanianul mediu este probabil cea mai veche prezenţă de Basidiomycetes în sferele de cărbuni ale florei fosile. 2000). 1983). Barghoorn & Tyler. 2000). fungii au o origine polifiletică.) încadrează arbusculele simbiotice în endomicorize şi le atribuie noului gen Glomites. 2000). astfel că ultimul a putut publica 4 fotografii ale ciupercii remarcabil conservate. precizează provenienţa: “sfere de cărbune din Formţiunea Cabaniss. diversele grupuri ale regnului Mycota au evoluat în variate condiţii de mediu şi cu diferite ritmuri. 1954. Mossouri. Kalgutkar & Jansonius. 1976 b.U. VII . Halbaner & van Warmelo (1974) au descoperit. astfel că acestea au fost identificate de timpuriu (după Kalgutkar & Jansonius. care au fost înlocuiţi în Mezozoic. Harvey et al. solzi de peşte. 2000). Haas et al. Kidston & Lang (1921) au descris diverse specii de Palaeomyces (spori fungici şi vezicule) la nişte plante din Rhynie Chert. Băcăran. Remy et al. iniţial atribuit Ascomycetes. Baxter (1975) a atribuit-o Saprolegniales. identificate ca fungi primitivi într-o asociere cu o algă (afinitate cu lichenii). grupul Cherokee. Locquin. Fungii vechi din Cretacic. Segal şi Baxter descriu Protoascon missouriensis. Exemplarele cu 3 celule par a fi ascospori (după Kalgutkar & Jansonius. (l. (1974) şi Taylor et al. Schopf. Marile grupuri de Eumycota au fost prezente încă din Carboniferul inferior (Stewart. Lekh R.V. 2000). Phipps & Taylor (1996) descriu două arbuscule micorizante din Triasic pe rădăcinile de Antarcticycas. 2000). Pe scoici. totuşi. Mulţi fungi sau filamente cenocitice asemănătoare algelor au fost descoperiţi până în prezent (după Tyler & Barghoorn. într-un conglomerat aurifer cu thucolit din Precambrianul Africii de Sud. Hallbaner & van Warmelo. 2000). Aceşti didymospori (cu septul median gros) sunt incluşi în genul Felixites Elsik. pe care le numes Gigasporites myriamyces şi Glomites cycestris. Apariţia vieţii în Precambrian este indispensabil legată şi de fungi (după Pirozynski. Schopf & Barghoorn. 1982). O veche fosilă descoperită. 1984) a încercat să rezume cunoştinţele actuale în materie de ciuperci fosile sub forma unui tablou ce nu poate fi considerat încă un arbore de încrengături datorită lipsei unui anumit număr de informaţii. Batra. ca specializare endofită şi exemplu timpuriu de micoparazitism. pot avea strămoşi în Paleozoic. 1965. 2000). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău IV. din Kalgutkar & Jansonius. din Kalgutkar & Jansonius. asemănători Endochaetophora. Batra a încredinţat preparatele paleomicologului Marcel V. Rămâne. bun pentru stimularea cercetării în paleomicologie şi respectarea anumitor reguli ale “cladisticii henningienne” (după Locquin. Grupul mare al Ascomycetes a fost statornicit în Cretacic şi a devenit viguros în Cenozoic (după Kalgutkar & Jansonius. White & Taylor (1988) au descris Endochetophora antarctica în Triasicul Anctarcticii şi ar reprezenta corespondenţă închisă a corpilor sporiferi ce aparţin de Ascomycetes. artropode.

Tot ca o presupusă filiaţie a ascomicetelor a fost descrisă de către Wilson (1962) în Permianul superior Reduviasporonites.V. biologică şi melanizării accentuate. datorită rezistenţei la degradarea chimică. Comparaţi cu conidiosporii de Aspergillus. asemănătoare unei asce moderne ce conţine 8 corpuri asemănătoare ascosporilor şi un îngust canal. tagluensis (după Kalgutkar & Jansonius. Monilia şi Torula. dominante în depozitele inferioare şi terminale ale Cretacicului. relativ neschimbaţi până în prezent. parvus şi continuată în Eocen cu P. confirmă prezenţa fungilor elicoidali în Cretacic. 2000). cu afinitate biologică încă nestabilită (după Kalgutkar & Jansonius. VIII . sporii descrişi evidenţiază şi diferenţe de mărime şi detalii. Totuşi. 1965. nu poate fi înlăturat. respectiv Ophiocapnocoma din Matecapnodiaceae. fără a evidenţia modificări morfologice esenţiale. nenumită. provenită dintr-un afloriment al marnei marine de coastă din Oklahoma. Sporidesmium (fragmoconidii) sau Xylomyces. izbitor de asemănătoare cu teliosporul de Puccinia. Specia Involutisporonites foraminus Clarke. deşi ascomicetele sunt caracterizate prin ascospori şi conidii foarte diverşi. caracterul algal al acestor fosile (după Kalgutkar & Jansonius. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Schopf & Barghoorn (1969) au descris o microfosilă bine conservată. astfel împărţite de Clarke (1965) şi Srivastava (1968). Clarke (1965) şi Singh (1971) au evidenţiat în Cretacic specia Dyadosporites ellipsus Clarke. 2000). chlamidospori de Pluricellaesporites. Băcăran. în totalitate. 2000). în paralel cu evoluţia rapidă a angiospermelor. cresc în habitate variate ca saprofite. 2000). ambele lucrări corectate ca fiind Cretacic superior (după Kalgutkar & Jansonius. Mai recent. Pirozynski & Weresub (1979 a) compară lanţul scurt moniliform cu miceliul mucegaiului negru modern. În Cretacic şi Cenozoic. dar şi prin dominanţa lor. parazite şi epifite. Pirozynski şi Weresub (1979 a) fac un rezumat al reprezentărilor Ascomycetes în timpul Cretacicului: toruloide. Kalgutkar & Sweet (1988) au descoperit ocurenţa lui Pesavis în Maastrichtian şi au confirmat caracterul stratigrafic al liniei filogenetice începute în Maastrichtian cu P. ameroconidii denticulate (Lacrimasporonites) şi ascospori didymospori (Dyadosporites). 1965. similară speciei actuale Cirrenalia. capnodiacee. reminiscenţă a porului ascal ce conectează cavitatea centrală cu exteriorul. conidii elicoidale de Cirrenalia (Involutisporonites). Penicillium.

Bazinul Petroşani (Staub. parazită pe M.Miocen la Oeningen). fagi Pop. Palinologii au semnalat prezenţa sporilor de ciuperci destul de timid. Depozites picta (pe Acer tricuspidatum . Deuteromycetes (Fungi Imperfecti): Clasterosporites eocenicus (pe Equisetum . Cluj. Laurus . la 1. Dintre Plectascales . Rhytismites induratus. parazită pe Acer.Microthyriaceae se evidenţiază: Microthyriacites cunninghamiae Givulescu. Ascomycetes: .majus. parazită pe Cunninghamia şi M. 1971. Zygomycetes: Mucorites cambrensis (Carbonifer-Permian. În Pliocenul de la Borsec. Phycomycetes: fără urme fosile. zamites (Triasic). parazită pe frunze de Castanea. parazită pe Populus şi Magnolia. Archimycetes sunt prezentate genurile fosile: Olpidiopsis (Carbonifer). evidenţiind corpuri sporifere de diverse tipuri.Cenomanian. etichetat drept “fungi”.Cenomanian. Carbonifer) şi Urophlyctites (pe pinule de Alethopteris. eocenica. Pythiites disodilus şi Peronosporites miocaenicus. Basidiomycetes: Puccinites (pe Eucaliptus . glyptostrobi . în care probele sunt prelucrate după o tehnologie specială. parazită pe leguminoase de tip Cassia.Plectascales: Microthyrium. Carbonifer-Permian). Miocen). glyptostrobi. Astfel. pterocaryae Pop. castaneae Pop. Scoţia. P.V. 1889). într-o clasificare după structura corpului vegetativ şi modul de reproducere. Pop (1936) semnalează: Sphaerites phragmitis. În “Cercetări palinologice asupra Eocenului de la Morlaca-Huedin. . Materialul prezentat de Petrescu şi Dragastan (1981) are valoarea unui index şi păstrează informaţiile pentru viitoarele cercetări ale paleofiloplanului. 7. Badenian. R. Oligocen. S. X. dar cu precizarea dimensiunilor. 1968. Eocen. gracilis. parazită pe Acer subcampestre.Pannonian F. Aceste câteva exemple de abordare paleomicologică nu se referă la domeniul palinologic. Petrescu & Dragastan (1981) semnalează existenţa ciupercii Aecidium rhamnitertiariae. astfel că. Băcăran. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău V. R. asteroxyli. fără descriere. Omycetes: Palaeomyces (P. leguminosarum Pop şi Xylomites sp./G. IX . Miocen). 5. de la Sărmăşag. Franţa). varius (pe Populus mutabilis. pe lângă grăunciorii de polen şi alte palinomorfe. în preparatele microscopice se află şi sporii de ciuperci. Perisporiacites (EocenMiocen). 6.Oligocen). Valea Becaş. Devonian. Rhynie. parazită pe tulpini. autorii prezintă ciupercile începând cu Devonianul. Oochytridium (pe Lepidodendron.Eocen). annulifer. dar nu văd în ciuperci a avea un rol stratigrafic în determinarea de vârste şi niciun rol constructor de depozite. frunze de graminee şi Depozites pictus. P. Observaţii paleomilogice au fost semnalate de paleobotanişti. La Borsec au fost menţionate puţine basidiomicete şi deuteromicete prin Puccinites minutus Pop. Anglia). Phragmothyrium (P. Astfel. Carbonifer). parazită pe frunze de Phragmites. Phycomycetes (Liasic. Cercospora coriococcum pe Dewlaquea concava şi Hedera primordialis . leguminosarum Pop. De asemenea. Fomes Oligocen. S. Sicilia). S.Perisporales: Uncinulites baccarini (Miocen. Istoricul cercetărilor paleomicologice în România Paleomicologia în România este o ştiinţă foarte tânără şi nu are un istoric viguros. S. parazită pe Pterocarya. Xylomites (pe Lepidodendron. aceştia apărând în puţine lucrări de palinologie. 3. Boemia. 4. 2. Petrescu & Dragastan (1981) fac o sinteză a cercetărilor paleomicologice. Anglia). X. cu privire specială asupra condiţiilor paleoclimatice” de Gheorghe Pop şi Justinian Petrescu apare un spor din genul Diporicellaesporites Elsik. corpuri sporifere şi hife. În lucrarea “Plante fosile” (1981). Pop (1936) semnalează în flora pliocenă de la Borsec urme fosilizate ale atacului unor ciuperci. Pliocen.

Raj & Kendrick (pl. etichetat drept “spor de ciuperci”. 18). 8. Ţiganului (Maastrichtian superior) din Roşia Montană (Cârnic.Discomycetes 1. fig. 5. Techereu . dar cu precizarea dimensiunilor. & Br.Almaşu Mare (Maastrichtian superior): Deuteromycotina. (pl. Pleospora cytisii Fuckel (pl. 120. Pseudovalsa umbonata (Tul.V. 120.) Bond (pl. Ţiganului (Maastrichtian). fig. fig. Hyphomycetes Chalara ovoidea Nag.) Rehm (pl. 120. teză de doctorat. 120. Catinella olivacea (Batsch. 120. La Gurasada . fig. 2). 4). 2. 1). Lucia Trăistaru (2001) “Identificarea asociaţiei cu Deflandrea spinulosa în zona Stârmini. 4. (pl. & Br. Pânza de Tarcău” este semnalat un spor din genul Alternaria 1817 ex Fries.V. Ascotremella faginea (Peck) Scaver (pl.Basidiomycotina . 6). fig. 4). 16. 2. În lucrarea palobotanistei Eugenia Puica Imandei (2004).) Phill (pl. 17). Levuri asporogene (după Petrescu & Dragastan. semnalează palinomorfe fungice din Gurasada . Berlesiella nigerrina (Bloxam ex Currey) Sacc.) Sacc.V.V. 3. Ascomycetes 1. Mollisia aquosa (Berk. Coelomycetes Myxocyclus polycistis (Berk. fig. 4). 3. La Gurasada . Maastrichtian superior). (pl. 120. 7. Bucureşti. fig.Almaşu Mare (Maastrichtian superior): . fig. 1981). Băcăran. Hysterographium mori (Schw. 15. fig. “Studiul lemnelor fosile din depozitele Cretacic-Paleocene (?) din România”. 11).) Sacc. 120. fig. 1821 (pl. Ţiganului (Maastrichtian superior) şi Techereu .Almaşu Mare (Maastrichtian): Levuri asporogene La Techereu . 3). X .Levuri sporogene. 120. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău În lucrarea palinologilor Ana Ionescu. 120. fără a fi descris. după cum urmează: Regnul Fungi Ascomycotina .

pentru prezenta lucrare. Liviu Drăgănescu. Lucrarea: Frunzescu. Formaţiunea Gresiei de Kliwa . Balteş Nicolae. Catedra de Geologie şi Paleontologie a Universităţii “Al. Dr. Frunzescu. Cu materialul provenit din Formaţiunea de Doftana. Dr.P. Cu ajutorul probelor din Formaţiunea de Podu Morii.. “Microspori de ciuperci oligocene în Calcarele de Jaslo din zona sudică a Carpaţilor Orientali”. Prin bunăvoinţa muzeologului Dr. Cu ajutorul acestui material a fost elaborat articolul: Victor Băcăran. Prof.. ANTIPA” (decedat) am fost recomandat domnului Dr. “Originea miocenă a unor agenţi patogeni ai plantelor”. m-am familiarizat în problemele acestui domeniu ştiinţific. N. V. le prezentăm recunoştinţa noastră. cu sediul în actualul Palat al Culturii. Dr. Cu motivaţie monografică. Băcăran. propriu-zise. al XVIII-lea-XIX-lea – Hagi Prodan” şi apoi la Muzeul de Biologie Umană Ploieşti. motiv pentru care îi rămân îndatorat şi îi mulţumesc. “Consideraţii teoretice asupra germinării sporilor ce ciuperci miocene din genul Alternaria”. O a doua încercare de stabilire a paleomediului este articolul: Băcăran. neîndoielnic. V. D. D.. Prof. de vârstă Badenian. în vederea iniţierii unor cercetări palinologice la Muzeul de Biologie Umană Ploieşti. Cuza” Iaşi şi Prof.G. Catedra de Geologie şi Paleontologie. aducându-ne aminte de încurajările Prof. Catedra de Geologie şi Paleontologie a Universităţii din Bucureşti.P. Dr. Justinian Petrescu de la Facultatea de Geologie. Calcarele de Jaslo (Miocen inferior). V. Conducerea Complexului Muzeal Prahova (director Dr. Liviu Drăgănescu din Formaţiunea cu sare de la Slănic Prahova. Dr. Frunzescu Dumitru de la Universitatea “Petrol-Gaze” Ploieşti. “Studiul stratigrafic şi sedimentologic al evaporitelor miocene dintre valea Buzăului şi valea Teleajenului” (1998).C. Băcăran. În prima parte a anilor '80 am început documentarea în palinologie şi. “Microspori de ciuperci din Formaţiunea cu sare de la Slănic Prahova”. dintr-un foraj (F1) ce a interceptat brecia sării cu lentile de sare pe o adâncime totală de 282m. Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Frunzescu Dumitru mi-a oferit şi capitolul de prezentare geologică a zonei studiate. 1994. Dumitru Frunzescu. Ulterior.orizontul superior (Burdigalian) şi Formaţiunea cu sare (Badenian) a fost elaborat articolul: Victor Băcăran. a prelevat probele ce au fost folosite la analize palinologice. XI . Bucureşti în domeniul palinologiei. care pentru elaborarea tezei de doctorat.. Zoe Apostolache Stoicescu) m-a ajutat în organizarea laboratorului de palinologie la “Casa de târgoveţ – sec. În cercul abordării palinologice a fost prins şi actualul Prof.. Aici am aflat că aceasta era prima lucrare de paleomicologie din România şi. N. a fost abordată problema fiziologiei sporale a germinării la genul Alternaria. “Studiu comparativ al sporilor de ciuperci din Formaţiunea gipsurilor inferioare a Sinclinalului Slănicului (Miocen inferior) cu sporii de ciuperci actuali”. 1995. a fost elaborat articolul: Băcăran. Este o primă încercare de stabilire a paleomediului miocen prin compararea genurilor fosile de ciuperci cu cele actuale. Ambele analize de prelucrare palinologică le-am efectuat la Muzeul de Biologie Umană Ploieşti.V. este. 1997.I. 1994. legată de ucenicia noastră făcută la I. pentru lucrarea dânsului şi paleomicologice. în articolul: Băcăran. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău VI. Cornel Gheorghieş. înzestrându-l cu un microscop ML4M şi obiecte de inventar anexe. Balteş şi a fost prezentată la Filiala Cluj-Napoca a Academiei Române. Leonard Olaru de la Facultatea de Geologie. Ţicleanu de la Facultatea de Geologie şi Geofizică. Leonid Apostol de la Muzeul de Istorie Naturală “GR. Un al doilea lot de probe palinologice este cel oferit de Dr. “Microspores de champignon dans l'horizon supérieur du grès de Kliwa de l'Eperon de Văleni” s-a făcut sub îndrumarea Dr. Istoricul cercetărilor paleomicologice în bazinele văilor Teleajen şi Buzău Cercetarea paleomicologică a depozitelor miocene cuprinse în bazinele văilor Teleajen şi Buzău.. cu greutăţile începutului. cu anexele aferente (componente ale lucrării mele). V.

din comuna Pătârlagele. Pensionat în octombrie 1999. Tocmai la finele anului 2004. ordonată şi disciplinată. astfel am putut să termin o muncă începută în prima parte a anilor '80. După 1989. la Muzeul de Biologie Umană a existat un climat propice cercetării ştiinţifice. de vârstă Volhinian. cercetate cele mai mult probe. judeţul Buzău. sabotată cu invidie şi nesăbuinţă de conducerea muzeului. de peste 20 de ani. timp de cca. la Muzeul Judeţean de Ştiinţele Naturii Prahova s-a produs o degradare continuă şi gravă a cercetării ştiinţifice. a fost identificat un volum uriaş de polinomorfe de provenienţă fungică. din care cauză au şi fost prelucrate. Am întocmit această teză de doctorat. XII .V. Băcăran. a distrus probele palinologice şi a înstrăinat obiectele de inventar şi substanţele chimice ce-mi aparţineau. am procurat un microscop MC-3 şi mi-am organizat un laborator foto de apartament. Până în anul 1989. deci potrivnică activităţii mele. din Sinclinalul Cătina-Crivineni. care mi-a violat laboratorul cu ranga. ca mărturie a muncii mele ştiinţifice. Ilie Huică din Formaţiunea de Şipoţelu. Practic. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Al treilea lot de probe palinologice mi-a fost oferit de Dr. 5 ani n-am mai putut continua cercetarea ştiinţifică pentru doctorat. datorită lipsei laboratorului de palinologie şi a microscopului.

Potrivit teoriei monofiletice se consideră că toate ciupercile pot fi derivate din algele verzi Siphonale şi Flagellatae. Wettstein. în tiparniţa lui Plantin de la Antwerpen. În 1675 va apărea o lucrare dedicată Fungilor “Theatrum Fungorum oft het Tooncel de Compernoelien” de Johannes Franciscus von Sterbeeck (1630-1693). Din plantele imperfecte fac parte: ciupercile. În stabilirea filogeniei ciupercilor s-au folosit date rezultate din studiul morfologiei comparate şi al biologiei ciupercilor. Pentru stabilirea filogeniei ciupercilor se folosesc date care rezultă din studiul morfologiei comparate şi al biologiei ciupercilor. În elaborarea sistemelor actuale de clasificare a ciupercilor pe baze filogenetice s-a urmărit originea şi evoluţia diferitelor grupuri de ciuperci.. a descris forme noi referitoare la Rhizopus. plante. clasificarea şi sistematizarea taxonilor (unităţilor sistematice) (după Vaczy. toate plantele sunt înpărţite de John Ray în două grupe – plante imperfecte şi perfecte.. de fond şi cu conţinut biologic al ştiinţei botanice. se publică “Codul lui Clusius” de către Adriaan David. Fungii au fost consideraţi. 1965). în mod tradiţional. Clasificarea ciupercilor depinde de aprecierea naturii organismului ce se clasifică după cunoaşterea morfologiei. Microscopiştii Christian Huygens (1629-1695). În 1672. Carolus Clusius îşi va publica. ca serii paralele rezultate prin pierderea clorofilei şi adaptarea la viaţa heterotrofă. Ascomycetele se leagă de algele roşii (Rhodophyta) prin intermediul Laboulbenialelor. Sistematica ciupercilor s-a definitivat mult mai târziu decât sistematica plantelor superioare. ca şi . 1961. 1995). della Porta (cca. ferigile. Sistematica în micologie este indispensabil legată de filogenie. Moreau. Van Sterbeeck a fost vizitat de către John Ray (1627-1705). În această lucrare. lucrarea “Rariorum Plantarum Historia” (1601) (după Ainsworth. istoriei filogenetice şi ecologiei acesteia. Basidiomycetele ar deriva din Ascomycete (după Ainsworth. muşchii. hepaticele. 1535-1615) în lucrarea “Phyto Gnomonica” (1588) a fost primul care a observat sporii de la Agaricaceae şi trufe. Penicillium şi Botrytis (după Ainsworth. 1965). împărţindu-le în două grupuri: Fungi esculenti şi Fungi noxi et perniciosi. În 1663. la Antwerpen. Phycomycetele ar deriva din algele verzi Siphonale (respectiv Heterosiphonale). are ca obiect descrierea. Clusius grupează 21 de genuri descrise în “Fungi esculenti” şi 26 din genurile descrise în “Fungi noxi et perniciosi”. din anumite Flagellatae. Chlorophytae. Astfel. la Antwerpen. 1974). XIII . bazându-se temeinic pe clasificarea naturală.V. La botaniştii timpurii a existat tendinţa de a urma mersul sistemului binar din “The Grete Herbal”. trebuie amintit că el foloseşte destul de larg nomenclatura binară (după Botnariuc. care a publicat “Fungorum in Pannonia Observatorum Brevis Historia”. Robert Hooke (1635-1703) face primele ilustrări ale fungilor în “Micrographia” (1655). polipii şi spongierii (!). Emberger. deşi vechii botanişti şi zoologi îi plasau în regnul animal. Istoricul cercetărilor în micologie în relaţia sa cu clasificarea ciupercilor Taxonomia.). 1965). Actuală este teoria polifiletică (susţinută de Chadefaud. care afirmă că diferitele grupuri de ciuperci sunt cu totul independente unul de altul şi sunt considerate ca provenind. una din ramurile principale. deoarece prin ultima descoperă legăturile naturale dintre ciuperci şi dintre acestea şi restul lumii vegetale. Băcăran. Deşi în sistemul de clasificare al lui Ray sunt numeroase erori. G. Evoluţia cunoaşterii în domeniul clasificării ciupercilor Naturalistul roman Plinius a făcut prima clasificare a ciupercilor. cel care va reuşi să delimiteze şi să dea diagnoze la numeroase grupe naturale de plante. Rhodophytae. 1965). fiziologiei. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău VII. Către sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea a trăit botanisul Charles l’Escluse (Clusius) (1526-1609). 1526 (după Ainsworth. în “Anatome Plantarum” (1679). Taxonomia este esenţială în toate ramurile biologiei. Ainsworth. algele. 1965). Antony Van Leeuwenhoeck (1632-1723) prin activităţile legate de microscopie au pregătit observaţiile de mai târziu în lumea sporilor fungici. lichenii. Greis. Gäuman etc. Marcello Malpighi (1628-1694). în special din cunoaşterea aprofundată a procesului sexual la diferite grupuri de ciuperci (după Mititiuc. Mucor. pe mai multe căi.

900 sunt fungi.M. El a observat germenii (sporii) din toate grupele de fungi. A fost primul care a descris cistidia şi funcţia sa de proiectare. apropiind-o de modelul modern şi a delimitat şi denumit Phycomycetes. al doilea completează lista literaturii taxonomice micologice până în jur de 1910 (după Ainsworth. numite şi ilustrate foarte frumos. după post-Linnaean-ul Greville. A. asociaţia Mucor. ne-a rămas de la el acurateţea descrierii multor ciuperci microscopice. “Sylloge Fungorum Omnium hucusque cognitorum” (1882-1925). Persoon (1761-1836). la plante şi animale. În Rusia. la John Ray. 1965). Aici a luat multe decizii taxonomice. 1965). În lucrarea “Die Broud Pilze” (1853). genurile sunt aranjate după metoda lu J. Micologia a beneficiat de introducerea de către Linné a nomenclaturii binare. În “Nova Genera Plantarum” (1729). Din cele 1900 plante (1400 plante observate pentru prima dată). Două mari lucrări sunt hotărâtoare în demararea unui proces nomenclatural. În 1884 apare lucrarea lui Rabenhorst L. evoluţia fiind acceptată şi în sistemul clasificării plantelor. denumită “Kryptogamen Flora von Detschland. de C. Separarea genului Elvela (Helvella) de Peziza nu a avut succes deoarece clasificarea fungilor a fost dependentă de cunoaşterea detaliilor structurilor microscopice (după Ainsworth. a devenit prioritar punctul de vedere filogenetic.P. a clasificat fungii printre Vermes (viermi) în genul său Chaos. Boletus). G. Aspergillus. a notat seria de 4 a bazidiosporilor. a fost primul care a descris ascele şi ascosporii la licheni. se numesc Xylaria hypoxylon. 1965). De Bary a reconstruit clasificarea fungilor. Clavaria. Astfel. Osterreich und der Schweiz”. Saccardo (1845-1920). compilând. de E. ca supliment la “silloge”. profesor de botanică la Halle şi mai târziu la Strasbourg. a rezolvat problema sinonimiilor. desăşurat pe etape până la Codul Internaţional: “Synopsis Methodica Fungorum” (1801). Polyporus. Primul elaborează un index al plantelor gazdă a ciupercilor parazite (şi unele saprofite). De Bary dovedeşte că ruginile şi tăciunii de la plante se datoresc unor ciuperci parazite.V. species et varietates” (1753).J. a divizat 11 genuri recunoscute în două grupuri în funcţie de expunerea sau includerea suprafeţei de sporulare. P. constituită din 108 xilogravuri. Boletus şi Agaricus sunt consideraţi într-un grup. a propus noi nume de taxoni. Aspergillus şi Botrytis (după Ainsworth. Deşi Persoon a folosit mai puţin microscopul. a sistematizat genurile şi speciile de fungi (cu o descriere în limba latină). enumerate în “Nova Genera Plantarum”. Tournefort. Botrytis. Oudeman (1825-1906) în “Enumeratio Systematica Fungorum” 5 volume (1919-1924). A folosit termenii clasici în noul sens al terminologiei genurilor pentru Fungi (Agaricus. Lindau (1866-1923) şi P. Micheli a descris experimentele de cultivare a fungilor prin sporii de Mucor. Stemonitis. Pietro Antonio Micheli (1679-1737) a fundamentat câteva din marile subdiviziuni ale micologiei actuale. Se recunoaşte la Fries specializarea în Agaricaceae. care avea să cuprindă 13 volume. Printre noile genuri descrise. saprofite şi parazite (după Ainsworth. în “Methodus Fungorum exhibens genera. Voronin s-a ocupat de morfologia şi fiziologia ciupercilor inferioare Archimycetes şi de ciupercile din genul Monilia (după Mititiuc. Fries (1704-1748). fungii denumiţi “Fungus ramosus niger compressus parvus apicibus albidus”. Ca deosebită inovaţie semnalăm introducerea sistemului “spore groups” – cod pentru clasificarea şi remedierea multor ascomicete şi fungi imperfecţi (după Ainsworth. XIV . Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Tournefort (1656-1708) a făcut prima clasificare a ciupercilor pe baza caracterelor macroscopice. 1995). Băcăran. J. După apariţia “Originii speciilor” (1859). El a mai făcut cercetări asupra morfologiei şi biologiei ciupercii Phytophthora infestans De Bary (după Ainsworth. şi “Systema Mycologicum” (1821-1832). în care a excelat German-Heinrich Anton De Bary (1831-1888). C. În “Morphological und Biologie der Pilze Flechten und Myxomyceten” (1866). scrisă în latină. Syndow (1825-1925) în “Thesaurus Litteraturae Mycologicae et Lichenologicae” 5 volume (1809-1918) aduc importante contribuţii ştiinţei micologice. 1965). profesor de botanică la Padua. Lycoperdon în altul. sunt Mucor.D.. Carl von Linné (Linnaeus) (1707-1778). 1965). Într-o monumentală lucrare de compilaţie (25 volume). Gleditsch (1714-1786). 1965).H.A. Clathrus şi Geastrum.

Atanasoff în Bulgaria. Maire. O serie de mari micologi a activat în diverse ţări: Eriksonn în Suedia.. 1996). Mycologia. Aug. (după Mititiuc. 1995). familii.”. Dezvoltarea Micologiei în România În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea se fac primele semnalări de ciuperci parazite în Transilvania şi Banat. F. monografia lui Wallenweber asupra genului Fusarium. Hedwigia. Buller. (după O. Klebahn. M. În perioada sovietică. După 1915. Arens etc. Băcăran. cu necesitate. din care amintim cele efectuate de: M. Fuss a publicat cea dintâi contribuţie asupra criptogramelor din Transilvania. ca Mixomycetes şi Actinomycetes. Rostrup în Danemarca. Dangeard. Constantineanu. Fragaso în Spania. sistemul lui Gäumann (1964). Fuss. Hazslinski. Spanow şi Sussman (1973) s. Simonkai şi Römer (după Mititiuc. Exerohilum şi alte teleomorfe pe graminee” (1987). Sivanesan “Speciile de Bipolaris. Sidowia.R. Arthur în S. 1964. genuri. la uredinale a lui C. după care ciupercile ar avea origine polifiletică. Ainsworth asupra Ustilaginalelor din Insulele Britanice (1984). A. fără a insista asupra relaţiilor filogenetice dintre clase sau grupuri de ciuperci. Au mai elaborat lucrări J. 1967-1979). Drechslera. 1998).R. Sydow. Kanitz. Brânză. monografia lui Gäumann asupra genului Peronospora . Aprofundarea cercetărilor în anumite probleme legate de ciuperci duce la apariţia unor lucrări monografice asupra unor grupuri de ciuperci. Ionescu. Popovici sau despre flora micologică a Moldovei. Tranzschel a studiat flora uredinalelor în fosta U. Schur.S. scrisă de C.V. după care ciupercile derivă din mai multe grupe de flagelate. 1979). Bondarzev şi Jacevski publică “Mykologhiceskaia flora Rossii” şi Determinatorul Phycomycetelor şi al Erysiphaceelor. derivând din algele albastre (cele sifonale) şi din Mixomycetes. 1995.U. Cavaro. Moreau. 1995).C. biologia şi sistematica ciupercilor. Claussen. monografia lui Gutner asupra ustilaginalelor din fosta U.C. Naumov s-a ocupat de studiul mucoraceelor. De studiul micoflorei forestiere în ţara noastră s-a ocupat. care ţine seama în clasificare numai de caracterele morfologice. dintre care amintim: Buletin de la société mycologique de France. Dangeard.a. în 1878.. Aceste sisteme de clasificare au fost folosite de Mititiuc (1995). 1995). Liro în Finlanda. Mititiuc. sistemul lui Goidanich (1963-1964). Harper. N. care în bună parte este bazat pe sistemul lui Gäumann. Kneip. De la jumătatea secolului XIX-lea până în prezent au apărut numeroase reviste cu profil micologic. Kursanov în tratatul său “Myhologhia” (1940) se ocupă de morfologia. 1964). Berlese şi Ferraris în Italia.S. (după Mititiuc. 1964. cea despre macromicete a lui Al. sistemul lui Ainsworth. M. sistemul lui Kursanov (1954). 1965).S. Annales mycologice. În 1853. 1996). Punithalingam “Specii de Ascochyta pe graminee” (2 volume.A. Săvulescu. F. 1995). Săvulescu. Săvulescu. Iacobescu şi G. Mititiuc. Astfel cităm lucrarea lui Sidow “Monographia Uredinalelor” (2 volume). XV . sistemul lui Roberti şi Bouthroyd (1972). Bubak în Cehoslovacia (după O. a unor ordine. Petrak în Germania. după care ciupercile derivă din diferite organisme fungoide. Apar lucrări de citologie micologică ce aparţin cercetătorilor R. apar primele lucrări româneşti de micologie. Mycotaxon etc. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Studii privitoare la sexualitatea ciupercilor elaborează Blakeslee. monografia lui Salmon asupra Erysiphaceelor (după O. deci şi de noi. Fischer în Elveţia.S. indicând în împrejurimile Sibiului câteva specii de uredinale şi ustilaginale. sistemul lui Moreau (1953). Baicu şi Sesan. monografia lu Thom asupra genurilor Penicillium şi Asperigillus. Mordue şi G. Mititiuc (1995) consideră că cele mai juduicioase sisteme de clasificare sunt următoarele: “sistemul lui Greis (1943). Deighton “Studii de Cercospora şi alte genuri” (2 volume. Tot el. sistemul lui Alexopoulos (1966). Craigie. pentru început. Moesz în Ungaria. a publicat o lucrare monografică în care a descris sumar 139 specii de uredinale din Transilvania (după Pârvu. Petrescu (după Baicu şi Sesan. Curvularia. care publică o serie de lucrări în reviste de specialitate (după Mititiuc. Elizabeth. precum cele privitoare la mixomicete ale lui M.

asupra unor genuri sau familii din Fungii imperfecţi (Septoria. Tr. 1953). distribuită la 60 de instituţii ştiinţifice din lumea întreagă (după O. multe dintre ele de mare anvergură ştiinţifică. Între 1930 şi 1951.A. Erysiphaceelor etc. 1995). Ana Hulea. Diplodia. publicându-se lucrări cu caracter monografic asupra Uredinalelor. publicând numeroase lucrări. Al.C. 1998). valoroşi fitopatologi: T. Rayss. cele mai multe aparţinând subîncrengăturii Deuteromycotina (după Mititiuc. 1957) (după Pârvu. Bontea a publicat o lucrare de inventariere a tuturor speciilor de ciuperci descrise de diferiţi cercetători din ţara noastră. studiul ciupercilor parazite. în special.d. În anul 1953. 1964). Tr. XVI . Săvulescu. Vera Bontea. biologic şi fitopatologic. “Ustilaginalele din Republica Populară Română” (I. Iaşi.) (după Pârvu.C. au apărut peste 150 de lucrări de micologie.A. Tr. precum “Monografia Uredinalelor din Republica Populară Română” (I. În perioada 1970-1975. dintre care: 133 publicate de prof. S-au făcut studii asupra Peronosporaceelor. sub conducerea prof. Cluj-Napoca. alături de Tr.. grupuri mari de ciuperci au fost studiate din punct de vedere sistematic.R. Traian Săvulescu (1889-1963) a creat “Şcoala Fitopatologică Românească”. aparţinând numeroşilor specialişti din centrele de învăţământ superior (Bucureşti. Ascochyta. Săvulescu. Din anul 1929. II. Craiova). morfologic. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Înfiinţarea secţiei de fitopatologie în fostul Institut de Cercetări Agronomice al României (I. Alexandri.m. 1998). numită “Ciuperci parazite şi saprofite din Republica Populară Română”.R. au lucrat. Melanconiales etc. Erysiphaceelor. Săvulescu şi colaboratorii săi. Săvulescu a început elaborarea exiccatei de ciuperci “Herbarium Mycologicum Romanicum”. Timp de peste 40 de ani. 1927) a permis. Alice Săvulescu ş.V. Sub conducerea prof.a. Numărul speciilor de macromicete şi micromicete cunoscute în ţara noastră este de 8727. Săvulescu. Tot în cadrul I. II. au apărut 1096 de lucrări. Ustilaginalelor. Băcăran. V. Peronosporaceelor.

în special la probele ce provin din roci tinere. XVII . Uneori. în cazul rocilor calcaroase. Fiecare probă este înregistrată şi apoi numărul dat se trece pe punga şi pe paharul în care urmează a se face dezagregarea chimică. prin centrifugare. ceea ce nu-i permite să fie observată la microscop. lichidul se varsă într-un vas de reziduuri pentru recuperarea lor. Metode de preparare şi studiul palinomorefelor Separarea materiei organice din rocile cercetate presupune o succesiune de etape obligatorii. preparatul ce se studiază la microscop. astfel ca paharul să fie aproape plin. Se foloseşte hidroxid de sodiu (NaOH) sau potasiu (KOH) în soluţie diluată (5-10%). în cazul rocilor argiloase (câte 100 ml pentru fiecare probă).” (după Dragastan et al. iar pasta umedă se aruncă. “Oxidarea cu HNO3. peste probe se toarnă apă. pe pungile în care se află probele sunt trecute numărul şi denumirea formaţiunii. 1975). Particulele se pun într-un pahar de plastic pe care se află numărul din registru. adâncimea (în cazul forajelor) şi numele unităţii care solicită analiza palinologică. care apoi se agită şi se pune în paharul din centrifugă. Din ce rămâne în paharul de centrifugă (cuva). După 2-3 ore se decantează lichidul din pahare şi se reumple cu apă. până se ajunge la un pH neutru. obţinându-se.. după care probele se spală de câteva ori. Oxidarea După ultima decantare. HCl. reacţia este exotermă. Probele se ţin 24 ore cu acidul clorhidric sau 48 ore cu acidul fluorhidric. Probele se evidenţiază într-un caiet în ordinea sccesiunii operaţiunii de prelevare. respectiv 48 ore. se toarnă cu grijă. pentru ca. se trece direct la tratarea cu hidroxizi. Operaţia aceasta este deci operaţia de decolorare a materiei organice.. operaţie ce se excută sub nişă. mai cărbunoase. Băcăran. Probele cu un conţinut mare în carbonaţi fac efervescenţă. Unele probe. ca şi în cazurile anterioare) până la un pH neutru. până se ajunge la un pH neutru. Fracţiunea palinologică separată se colectează cu pipeta şi se trece într-un pahar mic de 50 ml. operaţii ce se execută sub nişă. probele trebuie lăsate cca. se decantează şi se pune lichid greu cu densitatea 2. operaţie ce se repetă de 2 ori. din nou să se creeze la suprafaţa lichidului o peliculă în care se află microfosilele. 1975). are drept scop eliminarea acizilor humici ce îmbibă materia organică. 1-10 mm. Centrifugarea în lichide grele După ultima decantare se mai lasă în pahar 150 ml lichid. 5 minute. dându-i o culoare brun-închis. până la urmă. fără a se utiliza un oxidant puternic (după Dragastan et al. sau HFl. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău VIII. după care se trece la operaţiunea de spălare a probelor (de 3 ori. puţin câte puţin. Pentru ca oxidarea să se producă. intră în reacţie mai violent şi este necesar să intervenim cu alcool etilic. iar în cazul rocilor argiloase. Dezagregarea chimică Peste probele sfărâmate.V. 48 ore. Se centrifughează cca. După 24 ore. Dezagregarea mecanică Sfărâmarea probei se face pe o placă metalică până la dimensiunile de cca. care diminuează reacţia. Tratarea cu hidroxizi Este o operaţie obligatorie ce urmează unei oxidări cu un oxidant puternic. Evidenţa probelor Pentru început. Durata tratării cu hidroxizi este de 15-30 minute la rece sau la cald. proba rămasă în pahar se tratează cu HNO3 în vederea oxidării.

marginile preparatului se curăţă şi se lutează. ZEISS Axiovisin Extended Focus. iar după răcire. BIOROM. Studiul preparatelor palinologice Microscoapele utilizate trebuie să fie binoculare.P. pentru ca lichidul să ocupe toată suprafaţa acestuia. numai pentru 10 fotografii.V. conţinutul tubuşorului se încălzeşte în baia de apă şi cu o baghetă de sticlă se iau 1-2 picături ce se pun pe o lamă de sticlă. iodura de cadmiu (CdI2·2KI). XVIII . Băcăran. Ca lichide grele se utilizează clorura de zinc (ZnCl2). 1975). cu platina mobilă care se poate mişca pe cele două axe rectangulare. Montarea preparatorului Pentru a fi lichid. Studiul preparatelor palinologice s-a făcut cu microscoapele ML4-M.C. M. în principal.C. În prezentarea fazelor de preparare am avut în vedere. Cu bagheta se apasă uşor pe lamelă. practica I. Se centrifughează iar. prin transmisie. se scoate fiecare pahar. ultimele aparţinând laboratorului Facultăţii de Geologie şi Geodezie a Universităţii din Bucureşti. după coordonate rectangulare. tetrabrometanul (C2H2Br4).. Fracţiunea organică colectată se depozitează într-un tubuşor de sticlă. peste care se aplică o lamelă.-3 şi ZEISS Axoiscope A1. se reumple paharul cu apă distilată şi iar se centrifughează. bromoformul (CHBr3). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Se spală paharul bine şi se umple cu tot ce s-a colectat şi apă. Bucureşti şi literatura clasică în domeniu (după Dragastan et al. Toate aceste microscoape au dat posibilitatea unui studiu sistematic.P. în mediu fixator de gelatină-glicerină. se decantează cu mare grijă fără ca să nu pierdem material vegetal.G.

câte unul la fiecare sau lângă capetele proximal sau distal. Sistemul de clasificare în versiunea Saccardo are în vedere.sau pluricelulari cu un ax curb (răsucit în spirală). am adoptat. 1979a) şi adoptat de Alexopoulos & Mims (1983). Adesea rupt în fragmente şi lipsa terminaţiei proximale sau distale. pluricelulari cu o septare scalariformă (sau de forma segmentării anelidelor). pentru comparaţii. Aşa se explică de ce un acelaşi gen apare ca aparţinând la două familii. divizaţi de mai puţine sau mai multe septuri longitudinale transversale sau oblice. precizările făcute de Kendrick şi Nag Raj (1979. raportul lungime/lăţime al corpului sporului 15:1. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău IX.sau pluricelulari. Didymosporae: Spori dicelulari. spori aperturaţi cu un por sau hilum. după cum urmează. 2000). spori aperturaţi cu un por sau hilum la capătul proximal sau alternativ la capătul distal sau cu doi pori la fiecare capăt. Staurosporae: Spori pluricelulari cu mai mult de un ax sau stelaţi (forma stelată). proximal şi distal. dar aceasta este. Dictyosporae: Spori muriformi. Prezenta teză foloseşte şi clasificarea propusă de Elsik (1976). cu un por sau hilum la capătul proximal şi distal. XIX . uneori. urmând ca aceasta să rămână pentru uzul cercetării (vezi Frunzescu & Băcăran. Clasificarea sporilor fosili de ciuperci Datorită faptului că în teză m-am folosit. aşa cum este prezentat de autori. mycelia and fructifications” de Kalgutkar & Jansonius (2000). inaperturaţi sau aperturaţi. acesta putând fi o cicatrice sau o proiecţie. 1990). la rându-mi. Clasificarea propusă de noi în 1990. inaperturate sau cu un hilum mai mare sau mai mic. filamentoşi. nu am folosit-o. inaperturaţi sau aperturaţi. doi sau mai mulţi pori sau aperturi variabile. în cazul modernelor Denteromycetes (Fungi Imperfecti). în principal. în unul sau trei planuri contorsionate. Phragmosporae: Spori tri. unii septaţi transversal. forme variabile. Băcăran. Amerosporae: Spori unicelulari. septare transversală. ca o continuarea celei publicate de Elsik (1976). de lucrarea “Synopsis of fossil fungi spores. spori înguşti. sistemul de clasificare Saccardo. incompatibilă cu nomenclatura şi taxonomia deja citate (după Kalgutkar & Jansonius.V. Scolecosporae: Spori elongaţi. Helicosporae: Spori uni. inaperturaţi sau aperturaţi cu un por sau hilum la capătul aperturat sau doi pori.

.

Durducu Mare (588 m). Smeuret (1130 m).Nişcov. mai precis. Ciuha Nemţilor (716 m). până la traseul dedus din foraje al liniei pericarpatice. La exteriorul Pintenului de Văleni.7 m). culmea Priporului (823. Din punct de vedere geografic. depozitele paleogene alcătuiesc culmile alungite NE . Vf. Scafelor (773 m). cu cote de 547 . de la 541 m în Vf.. Marginea nordică a perimetrului e jalonată de înălţimi în care aflorează depozite grezoase de vârstă cretacică precum: Vf. fiind delimitat la est de Valea Buzăului.Surani. transversale pe structurile geologice: Teleajenul. consecventă direcţiei structurilor geologice.7 m). Sinclinalelor neogene Slănic şi Drajna. Sunt frecvente inversiunile de relief. pe alocuri marcate de alunecări. Plaiul Şerban Vodă (1059. Vf. depresiuni pe axe de Anticlinal. Există concordanţă de relief. orientarea generală fiind nord est . dezvoltate în jumătatea de nord a perimetrului.Pintenului” de Văleni are înălţimi ceva mai reduse: Vf. de 700 m: Culmea Salciei. Vf. 1980). ale cărei structuri orientate NE-SV determină forme de relief consecvente. În funcţie de necesităţile de explicitare a informaţiei geologice se fac referiri in extenso atât spre vest. cu brecia sării în ax (Bădila Lapoş). Numeroase fracturi longitudinale şi transversale complică aspectul de ansamblu creând abrupturi structurale. 300m. muchia Telejenelului. Vf. Între Valea Teleajenului şi Valea Chiojdului. DATE GENERALE ASUPRA REGIUNII CERCETATE 1..Arbănaşi . Există şi zone depresionare legate de Sinclinale (Sinclinalul Valea Unghiului corelat cu depresiunea Văii Nişcovului) sau Sinclinorii (cuveta Surani . Măciucu Berţii (902 m). Ruptura (734 m). Jumătatea sudică a perimetrului este încadrabilă depozitelor mio-pliocene ale . Vf. Vf. Cătiaşu. Cetăţuia (710 m) şi către est. Culmea . Dealurile cu înălţimi de 500600 m şi pe alocuri. Sinclinale suspendate etc.pintenilor” de Homorâciu şi de Văleni.430 m) şi depresiuni Sinclinale (Sinclinalul Nişcovului suprapus culoarului Vintilă Vodă Grabicina . marcată cartografic de limita cu depozitele flişului paleogen şi cretacic. Poiana Braşov (641 m).5 m. Vf. Teleajenului (811 m). la vest de Valea Teleajenului. Văile adânci ale Teleajenului şi Buzăului creează largi culoare de eroziune cu terase bine păstrate. ridicările lor axiale ocupând zone depresionare (Copăceni . Pietrii (662m). Măneciu Pământeni (830 m).Istriţa. Băcăran.Grabicina Policiori . Vf. către Valea Prahovei. Valea Curmătura.5 m). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 1. le corespund zone depresionare ce se îngustează şi se închid treptat către est.sud vest. Zonelor de aflorare a depozitelor paleogene le corespund culmi ce domină zonele de aflorare a depozitelor neogene. Măgura Măneciu (1300.Bâscenii de Sus). Măgura .Cătunul cu vârfurile Jugureni – 595 m.Calvini . depozitele miocene apar cu caracter de inversiune de relief. ale Subcarpaţilor Buzăului sunt separate spre nord prin culoarul depresionar Vintilă Vodă . Năeni .Sângeru). la nord de zona muntoasă. Buzăul. În profilul transversal al văilor.Pintenului” de Homorâciu este jalonată de: Vf. Vf. apar alternanţe de defilee (în dreptul Anticlinalelor) cu lărgiri depresionare (în dreptul Sinclinalelor). perimetrul de studiu se încadrează în Subcarpaţii de curbură. 1000m în nord. cu afundare către Teleajen. Perimetrul studiat este drenat de trei văi principale. POZIŢIA GEOGRAFICĂ ŞI DELIMITAREA REGIUNII STUDIATE.2).. Râpa Bufnei. Cetăţuie (631. Anticlinalul Istriţa cu vârful Istriţa -.SV.Monteoru identificat unor culmi mai joase. Vf. Ţapului (773 m). Cricovul. iar dealurile identificându-se cu Sinclinale (Salcia.zonei cutelor diapire”. cu frecvente văi de falie. Stânei la 454 m în Vf.Policiori . la nord de Păcureţi).604. Relieful zonei miocene dintre Valea Teleajenului şi Valea Lopatnei se prezintă sub forma unor coame cu cădere axială spre sud. cu altitudini ce coboară de la cca. Relieful variat cuprinde dealuri. La exterior. în Subcarpaţii Prahovei şi Subcarpaţii Buzăului (Roşu. Berindel . În vest este drenat de afluenţii pe stânga ai Teleajenului: Telejenel. depresiunile corespunzând cu Anticlinale. iar la sud de zona de câmpie şi mai exact. Culmea . dealuri Anticlinale (Anticlinalul Tătaru .Slavu.V. Muchia Stânii (1117m). Ţiganului (1080 m). dealurile Berca . ale . incluzând aria mediană şi externă mio-pliocenă. Anticlinalul Pietroasa . şi depresiuni cu altitudini de cca. Piscul Monteorului (1347 m). către 400-500 m în sud.3 m). Lapoş (652.. Vf. Vf. Vf.Aninoasa). cât şi către est de Valea Buzăului. Inversiunile de relief sunt prezente mai ales în jumătatea sudică a perimetrului. 1 .1. CARACTERIZARE OROHIDROGRAFICĂ Perimetrul studiat este cuprins în aria judeţelor Prahova şi Buzău. Leordeanul (838 m).

1984): un facies intern. apar dezvoltate în două faciesuri ce reprezintă continuarea sud-vestică a unor subunităţi structurale bine individualizate în Moldova (Săndulescu. 2.2.miocen inferioare. Chiojdeanca.. la detalierea aspectelor economice cu finalitate practică. la realizarea multor sinteze cu implicaţii asupra geologiei Carpaţilor. gips. Zeletin. Formaţiunile paleogen . iar la exterior are un contur festonat. la realizarea unor teorii şi. 1980) şi se continuă cu al doilea episod molasic . 1952) este delimitată la interior de fruntea şariajului pânzei de Audia (Valea Buzăului . Pe marginea de nord-vest a perimetrului cercetat. Din bazinul Văii Buzăului spre vest. cu depozite ce se întind de la Paleogen la MioPliocen.Valea Siriului) sau a pânzei de Macla (Valea Siriului spre vest). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Drajna (cu afluentul său Ogretin). pierzând caracterul de şariaj şi trecând la falii inverse dispuse în releu. Valea Muscelului. afectate de falii longitudinale axiale. Bâsca Chiojdului (cu afluenţii săi de dreapta: Bâsca fără cale. Din dorinţa de conciziune s-a preferat redactarea acestui subcapitol sub formă de tabel în care se punctează contribuţia esenţială a fiecărui autor referitoare la cadrul stratigrafic. proprii pânzei de Tarcău. bineînţeles.V. Haleşul. are dezvoltarea cea mai amplă. caracterizat de flişuri grezoase masive (gresiile de Tarcău în Eocen. aflorează depozitele cretacice în facies de fliş ale pânzei de Macla. CARACTERIZARE GEOLOGICĂ STRUCTURALĂ Teritoriul situat între Valea Teleajenului şi Valea Buzăului se încadrează sectorului sudic al Carpaţilor Orientali din cadrul unităţilor moldavidice externe şi flancului intern cutat al Avanfosei carpatice (Săndulescu. Tohăneanca. caracterizat de Eocenul în facies de Colţi şi Oligocenul în facies bituminos cu gresii de Kliwa ce corespunde . Jumătatea sudică a perimetrului este drenată de afluenţii Cricovului Sărat (Sărăţel. Versantul sudic al dealului Istriţa este drenat de o serie de pâraie mici ce se pierd în câmpie sau confluează pe dreapta cu Valea Sărata (Budureasa. În aria de maximă afundare axială dintre Valea Teleajenului şi Valea Prahovei. În est este drenat de afluenţii pe dreapta ai Buzăului: Siriu. Numărul mare al lucrărilor geologice în care apar referiri directe sau indirecte la regiunea de studiu. cuvertura post-tectogenetică stirică veche.digitaţiei Gresiei de Tarcău” şi un facies extern. Valea Rea. la stabilirea de stratotipuri ale unor formaţiuni devenite clasice în literatura geologică. materiale de construcţii. 1. PÂNZA DE TARCĂU (= pânza de Skole). ISTORICUL CERCETĂRILOR GEOLOGICE Structura geologică variată şi interesantă. faciesul de Pucioasa cu gresiile de Fusaru în Oligocen) ce corespunde . Năianca. partea frontală a pânzei de Tarcău este acoperită discordant de depozitele molasice neosarmaţian . ce debutează cu Molasa de Doftana (Ştefănescu.Molasa de Sl ă nic (post-tectogeneza stirică nouă: Langhian / Kossovian). verticale sau înclinate spre nord vest. CADRUL GEOLOGIC .1. Mărunţeanu. Principalele localităţi din regiune. Pietroasa). Băcăran. în regiunea amintită. Gura Vitioarei. Greceanca. spre sud şi vest. tectonic al depozitelor miocene. Cătiaşu. 1984). ca şi prezenţa zăcămintelor de hidrocarburi. Izvoranu. XIX au condus. ca şi drumurile de acces aferente sunt situate pe văile principale şi de la ele pleacă o serie de drumuri comunale şi forestiere.STRATIGRAFIC AL REGIUNII 2. depozitele paleogen-miocen inferioare din partea internă a pânzei de Tarcău alcătuiesc un fascicul de cute convergente şi în afundare spre vest.pliocene aparţinând flancului intern al avanfosei. ca şi obiectivul propus al tezei nu permit întocmirea unui istoric detaliat. Lopatna. la aspectele petrografice sau sedimentologice ale acestora. Nişcov). sare gemă.digitaţiei de Tazlău 2 . de la Valea Slănicului de Buzău. în cadrul perimetrului. Lapoş) şi de Valea Nişcovului cu afluenţii săi: Valea Unghiului. Nehoiu. Salcia. Turburea. orientate nord est-sud vest. face ca partea sudică a curburii Carpaţilor Orientali să beneficieze de o mare densitate de lucrări geologice. În perimetru. prezentându-se doar lucrările ce au marcat etape în evoluţia cunoaşterii geologice. Slimnic. Chiojd. Cercetările demarate încă de la începutul sec.. 1948. Tisăul. Definită ca unitate plurifacială cu mai multe digitaţii (Dumitrescu. Bătrâneanca. Matiţa.

Langhian bazal). şariată peste formaţiunea cu sare depusă pe vorland. 3 . Limita externă a avanfosei este convenţională.pliocene ale cuverturii de platformă. spre sud. 1982).cel superior .Bisoca şi prelungirea ei . de unde. şi este cunoscută sub numele de Zona mio-pliocenă.Perchiu (cu o molasă roşie grezoasă şi două nivele de gipsuri în schlierul Miocen inferior . prezintă un flanc intern cutat. Între Valea Trotuşului şi Valea Buzăului. intrapleistocenă. iar de la Valea Buzăului spre vest. este determinată din date de foraj.menilitic. activ în subducţia spre orogen. limita externă a pânzei subcarpatice este marcată de încălecarea depozitelor miocene peste cuvertura de platformă a vorlandului de-a lungul faliei pericarpatice. Separată iniţial de Mrazec şi Voiteşti (1914). în cadrul perimetrului. dă posibilitatea unei definiri precise a pânzei subcarpatice (Săndulescu. 1984). La sud de Valea Buzăului. Dumitrescu. al. al avanfosei. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Valea Rea” sau skibelor interne (Micu. oligocene (în facies bituminos . falie.. Pânza subcarpatică conţine depozite priaboniene (straturi de Bisericani). cutat. iar faciesul extern este întâlnit în structura sudică (= pintenul) Lera – Văleni . falia pericarpatică este înlocuită la interior de o altă falie inversă. şi un flanc extern.Buştenari. care în acest sector. au determinat încadrarea acestei unităţi în zona internă a avanfosei (Dumitrescu et al. Falia pericarpatică e vizibilă în afloriment de la graniţa de nord. 1995).. depozite ale molasei miocen inferioare. Predominarea depozitelor de molasă. sunt prezente formaţiuni ale digitaţiei Măgireşti .pliocenă a avanfosei externe str. cea mai externă unitate a moldavidelor este PÂNZA SUBCARPATICĂ. această unitate a fost confirmată ulterior de foraje şi a fost denumită de Băncilă (1958) unitatea pericarpatică. de falia Caşin . Depozitele celor trei structuri paleogen . Ea este rezultatul cutărilor valahe ce au afectat un segment de la exteriorul Carpaţilor cuprins între falia intramoesică la vest şi falia Peceneaga .Prăjani şi cu caractere particulare.Camena la nord. 1970). AVANFOSA. precum şi acoperirea ei spre vest de Valea Buzăului de molase sarmaţian-pliocene. dar mai ales (şi în cadrul perimetrului). Băcăran. 1962. ca pânză incipientă. Formaţiunile eocen şi oligocen-miocen inferioare ale pintenilor sunt mărginite la sud de o linie tectonică importantă de-a lungul căreia încalecă peste depozitele miocene. necutat.V.miocene sunt urmate de o secvenţă predominant evaporitică. reprezentând mularea frontului de încălecare a faliei pericarpatice determinat în foraje. constituită din depozite miocene inferioare şi medii în facies predominant de molasă. heterocrone şi cu un nivel . b) post-tectogenetică (post attică) în raport cu cele mai noi şariaje. restrânsă prin definirea pânzei subcarpatice. contemporană deformărilor tectogenezei valahe. Faciesul intern apare dezvoltat în structura intermediară (= pintenul) Smeuret . în timp şi spaţiu. Limita internă a avanfosei este marcată la nord de Valea Trotuşului.Bisoca.Homorâciu .Perchiu şi ale digitaţiei de Pietricica. limitează la exterior pânza subcarpatică. Săndulescu. la sud de ea. Zona cutelor diapire ocupă aria sudică a perimetrului de studiu. cu gresii de Kliwa sau conglomerate). la Valea Trotuşului. îngroşare materializată într-o flexură mai mult sau mai puţin evidentă. de conturul de eroziune al depozitelor neosarmaţian . în structura nordică (= pintenul) Slon. mediană sau de Pietricica (cu molase conglomeratice în baza celei roşii. fiind marcată de îngroşarea accentuată a depozitelor neosarmaţian . delimitarea pânzei subcarpatice este marcată în afloriment de conturul frontal al pânzei cutelor marginale sau al pânzei de Tarcău (în perimetrul de studiu).s. Restrângerea avanfosei. la depresiunea care găzduieşte sedimentarea molasică neosarmaţian pliocenă (Săndulescu et.de gipsuri). 1981 a.pliocene. Astfel. dezvoltat ca o depresiune asimetrică cu marginea internă sprijinită pe elementele cutate ale catenei. externă sau de Valea Mare. fruntea pânzei subcarpatice fiind acoperită discordant de molasa neosarmaţian . În accepţiunea lui Săndulescu (1984). Limita dintre cele două flancuri ale avanfosei este marcată de asemenea de o flexură. Dintre digitaţiile separate în sectorul Subcarpaţilor Moldovei: internă sau de Măgireşti . dezvoltat de la Valea Râmnicului Sărat spre sud şi vest. contur ce acoperă discordant elemente din ce în ce mai interne pe măsura apropierii de Valea Dâmboviţei. Aceste formaţiuni apar ca petece de eroziune de sub depozitele flancului intern. cuprinde depozite ale molasei superioare sarmaţian – pliocene. care în sudul curburii Carpaţilor Orientali este denumit Zona Cutelor Diapire. falia Caşin . care la rândul ei este acoperită discordant de cuvertura depozitelor neogene de molasă ce formează umplutura Sinclinalelor de Slănic (la nord) şi Drajna (la sud) (Săndulescu et al.falia Plopeasa. de falia pericarpatică. mult mai tânără.

Bisoca cu ramificaţia Plopeasa îşi pierde din importanţă. STRATIGRAFIA MIOCENULUI 2. în regiunea Văii Buzăului. stilul de cutare este ejectiv. şi (4) valahă (intra-pleistocenă). Limita Oligocen / Miocen nu este subliniată de schimbări litologice. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău De la Valea Buzăului spre sud: falia Caşin . izocrone sau heteropice. 4 . geotectonic (Săndulescu. . care au afectat depozitele neogene aparţin tectogenezelor: (1) stirică veche (intra-burdigaliană).2.. 2. Sedimentele neogene molasice. Mărunţeanu şi Popescu (1995).1. În concluzie. de Văleni) sau coborâte (Sinclinalele de Slănic şi de Drajna). Formaţiunile miocen inferioare şi medii (din cuprinsul moldavidelor şi cuverturilor post tectonice). gipsurile inferioare sau formaţiunea cu sare inferioară (intra-burdigaliană). În bazinele văilor Cricovului şi Teleajenului se individualizează un sector sudic. 1995): un litofacies intern (litofaciesul Fusaru – Pucioasa) în continuarea Eocenului în faciesul Gresiei de Tarcău cu arie sursă carpatică. cuprind următoarea succesiune (Săndulescu et al.2. de Homorâciu. sunt intens cutate şi faliate.pliocene. şi un sector nordic. Contactul dintre pânzele moldavidice şi avanfosa internă este acoperit de depozite neosarmaţian . Dacianului şi Romanianului. ridicate şi deversate spre sud. formaţiunea cu sare superioară (langhiană). fiind prinse în structuri înalte (“pintenii” de Slon .Gaze” Ploieşti (1998. când s-a produs şariajul principal al Pânzei de Tarcău şi a Cutelor Marginale. mai ales cel de Văleni. Formaţiunile neogene molasice. Tectogenezele stirice au avut drept ecou în Subcarpaţii Munteniei. ea traversând unităţi stratigrafice omogene. care a determinat încheierea şariajului Pânzei Subcarpatice. După Săndulescu. prezintă mai multe structuri plicative cu aspecte variabile de la un sector la altul (Săndulescu et al. (2) stirică nouă (intra-badeniană). 1968). cu cute solzi. iar delimitarea pânzei subcarpatice de avanfosă se face dificil. respectiv.Măneciu. Dumitru Frunzescu de la Universitatea “Petrol . intens tectonizate.formaţiunea molasei inferioare. Astfel. .V. 1984). Formaţiuni bituminoase şi de fliş oligocen-miocen inferioare În aria investigată. şi în cadrul cuverturilor post-tectonice (cuverturi post pânză = neo-autohtone) şi formaţiuni miocen superioare şi pliocene ce formează umplutura Avanfosei şi a unor depresiuni intramontane. respectiv Pânza de Tarcău şi Pânzele subcarpatice. cunoscută sub numele de Zona Cutelor Diapire. depozitele de vârstă oligocen-miocen inferioară se regăsesc în pânza de Tarcău sub două litofaciesuri specifice (Săndulescu et al. 2004). (3) moldavă (intra-sarmaţiană). Dr.formaţiuni evaporitice miocen inferioare. Pânza Cutelor Marginale şi Pânza Subcarpatică (ultimele două fiind acoperite aproape în totalitate de Pânza de Tarcău) precum şi partea internă a avanfosei carpatice. în sectorul sudic al Carpaţilor Orientali (implicit între Valea Teleajenului şi Valea Buzăului) există formaţiuni miocen inferioare şi medii ce se regăsesc: în cadrul pânzelor moldavidice externe. depunerea evaporitelor şi anume. dezvoltate în Zona Cutelor Diapire. cu încălecări miocen medii. . Formaţiunile miocen superioare şi pliocene (din cuprinsul umpluturii avanfosei) cuprind depozite în facies salmastru atribuite Meoţianului şi Ponţianului şi respectiv.formaţiunile molasei de vârstă miocenă medie.1.. numai prin conturul de eroziune al depozitelor sarmaţian-pliocene. cu Sinclinale largi.. în constituţia Subcarpaţilor Munteniei intră unităţile externe ale Moldavidelor. Pintenii.2.formaţiuni bituminoase şi de fliş oligocen-miocen inferioare. aparţinând zonei externe a flişului. reprezentate prin Pânza de Tarcău. au complicaţii Anticlinale sau Sinclinale. Băcăran. pânza subcarpatică îşi pierde caracterul plurifacial fiind reprezentată prin depozite asemănătoare numai digitaţiei Măgireşti-Perchiu. 2. LITOSTRATIGRAFIA MIOCENULUI Litostratigrafia depozitelor miocene este cea adoptată după datele publicate de Prof. separate de Anticlinale diapire înguste (cu nuclee de sare intra-burdigaliană). 1995): .1. Principalele deformări tectonice. în care cutele au o poziţie structurală mai coborâtă.

Pătruţ. în structura Lera – Văleni . (7) Forma ţ iunea Menilitelor Superioare = Forma ţ iunea de Starchiojd. emend. în partea externă a Domeniului Moldavidic se dezvoltă. 300-400m în ariile de afloriment anterior descrise. A. după Săndulescu et al. corespunzătoare Forma ţ iunii Gresiei de Kliwa inferioare şi Forma ţ iunii Gresiei de Kliwa superioare = Nisipurile de Bu ş tenari (tabel nr. stratonomia Forma ţ iunii de Podu Morii este dominată de lutite şi siltite (85%) în straturi foarte subţiri faţă de arenite (gresii de Kliwa şi gresii calcaroase convolute) (15%) în straturi subţiri (Dinu. (3) Forma ţ iunea Gresiei de Kliwa inferioar ă . în cuprinsul Forma ţ iunii ş isturilor disodilice superioare (în Pânza Cutelor Marginale). 1. b) Formaţiunea de Podu Morii Teisseyre. (5) Forma ţ iunea de Podu Morii. (4) Forma ţ iunea de Topilele. Popescu. Limita Oligocen/Miocen este situată sub Forma ţ iunea menilitelor superioare. Frunzescu. 1995). alternând cu 5 . cu Gresie de Kliwa (Popescu. 1. o corelare a faciesurilor interne şi externe indică echivalenţa dintre Forma ţ iunile de Podu Morii şi de Bu ş tenari din faciesul extern cu Forma ţ iunea de Vine ţ i ş u din faciesul intern al Pânzei de Tarcău precum şi cu Forma ţ iunea de Starchiojd din Pânzele subcarpatice.. în continuarea Eocenului în faciesul de Colţi. Litofaciesul bituminos cu Gresii de Kliwa Popescu. odată cu începutul Oligocenului caracteristicile mediului depoziţional se schimbă. şi un litofacies extern (litofaciesul bituminos cu gresie de Kliwa). flişoidă. cu arie sursă situată în forland. argile bituminoase (şisturi disodilice). Ele constituie Forma ţ iunea Gresiei de Kliwa care în sectorul studiat al Pânzei de Tarcău apare la două nivele. (2) Forma ţ iunea disodilelor inferioare. Pătruţ (1947) separă două subdiviziuni (PM1+2) dominate de tipurile petrografice brune asemănătoare Forma ţ iunii de tip Pucioasa din faciesul intern şi una (PM3) în care apare o alternanţă de siltolutite şi arenite cenuşii. sau în cuprinsul Forma ţ iunii de Topilele (Ştefănescu et al. Succesiunea formaţiunilor litofaciesului extern. cu interferarea ariilor sursă. superioară.. Subdiviziunea dominată de tipurile petrografice brune asemănătoare Forma ţ iunii de tip Pucioasa are o grosime stratigrafică de 150-200 m şi cuprinde marno-argile cenuşii şi cenuşii negricioase. 1955) cuprinde: (1) Forma ţ iunea menilitelor inferioare cu marne bituminoase. 1955 Urmând dezvoltării tipice a “Marnelor cu Globigerine” din Priabonianul final (cunoscute în întreaga arie tethysiană). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău în structura Monteoru – Smeuret . 1911. 1952. Pătruţ. Pe alocuri. 1993) în Pânza de Tarcău. eoceniformă de Podu Morii e descrisă şi divizată de Grigoraş (1955) în Valea Buzăului şi de Pătruţ (1955) în bazinul Văii Teleajen. formaţiunea cenuşie. Pe ansamblu. Băcăran. după Săndulescu et al. Nivelele silicolitice (menilitele) constituie cele mai bune repere de corelare şi. cu semnificaţia suitei de depozite cuprinse între cele două formaţiuni ale Gresiei de Kliwa: inferioară şi. se citează şi un al treilea nivel menilitic Menilitele Terminale (tabel nr. Ca urmare a acestui fapt. (6) Forma ţ iunea de Bu ş tenari. Forma ţ iunea de Podu Morii este în continuitate cu formaţiunile subjacente şi apare cu o grosime stratigrafică de cca. cu structuri convolute şi mecanoglife de curent şi bioglife asemănătoare Forma ţ iunii de Izvoarele (Vineţişu) din faciesul intern. 1952 Separată de Teisseyre (1911).V. între care se situează litofaciesuri de tranzi ţ ie. bituminos. 1990). în secvenţe succesive. în Moldova. şistoase în straturi subcentimetrice sau compacte în straturi submetrice. în Pânzele Subcarpatice şi Pânza Cutelor Marginale. 1952.Homorâciu şi (cu caractere particulare) în structura Slon. silicolite bituminoase (menilite) care la unul sau două momente (în zone diferite) au fost “parazitate” de veniri de mase importante de ortocuarţite având ca arie sursă marginea forlandului (actualmente subşariată sub pânzele Moldavidice). 1995). sunt două nivele: Menilitele Inferioare (asociate cu calcare marnoase bituminoase = Marne brune bituminoase) şi Menilitele Superioare (fără Marne bituminoase). Pe baza intercalaţiilor cineritice. ritmică.Buştenari.. în general. respectiv. trecându-se la condiţii anoxice care au predominat de-a lungul întregului Oligocen şi a unei părţi din Miocenul inferior.

modificat). gresii cu structură convolută. Băcăran. În bazinul pârâului Chiojd.Tabel nr. grosier granulare. 1995. cu intercalaţii subdecimetrice de gresii calcaroase cu abundenţă de claste micacee. negre. tufite bentonitizate. casante. apar gresii tip Fusaru în straturi groase. 6 Gresia de Condor Formaţiunea de Goru – Mişina – Menilitele Formaţiunea de Starchiojd = Menilitele Şisturile disodilice superioare Formaţiunea gresiei de Kliwa Conglomeratele de Brebu Formaţiunea de Sărata (Formaţiunea cu sare) Formaţiunea de Cornu BURDIGALIAN Formaţiunea de Sărata = Gipsurile inferioare Formaţiunea de Starchiojd (Disodilele şi menilitele superioare) Formaţiunea de Buştenari AQUITANIAN Formaţiunea de Slon Formaţiunea de Vineţişu Formaţiunea de Podu Morii Formaţiunea de Topilele Formaţiunea gresiei de Fusaru OLIGOCEN „Orizontul argilos” Şisturile disodilice inferioare Menilitele inferioare Gresia de Fierăstrău + Şisturile ardeziene Marnele cu globigerine + Gresia de Lucăceşti PRIABONIAN SUPERIOR . PÂNZA CUTELOR MARGINALE PÂNZA DE TARCĂU Conglomerate şi gresii Formaţiunea de Telega (Şisturi cu radiolari + Marnele cu Spirialis) PÂNZA SUBCARPATICĂ Formaţiunea de Haloş Formaţiunea de Răchitaşu LANGHIAN Formaţiunea de Telega (= Şisturile cu radiolari + Marnele cu Spirialis) Brecia de Cosmina (Formaţiunea evaporitică) Brecia de Cosmina (Formaţiunea evaporitică) Formaţiunea de Câmpiniţa (Tuful de Slănic) Formaţiunea de Câmpiniţa (Tuful de Slănic) Formaţiunea Schlier-ului cenuşiu Gipsul de Perchiu Formaţiunea de Hârja Formaţiunea de Măgireşti Conglomerate de Pietricica Formaţiunea de Tescani Formaţiunea de Doftana V. 1. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău şisturi disodilice tipice. Subordonat. sau de marnocalcare sideritice cenuşiu-negricioase. miocene inferioare şi medii din Moldavidele externe în Carpaţii Orientali (după Săndulescu M. de tip Fusaru. Corelarea unităţilor litostratigrafice oligocene. apar straturi subţiri de arenite de tip Kliwa.. foioase. et al.

10) (s-ar corela cu Tufurile de Vine ţ i ş u descrise de Ştefănescu et al. dure. 1993.20 m) nisip grosier cu elemente microruditice de şisturi verzi şi resturi de lamelibranhiate şi gasteropode situat la 57 m deasupra Tufului de V ă leni şi la 12 m sub limita cu Forma ţ iunea de Bu ş tenari (Grujinschi. 1985. Frunzescu. în care dispar marnele (siltice) cenuşii-verzui şi gresiile calcaroase micacee cu structuri convolute şi apar primele straturi groase de arenite de tip Kliwa cu intercalaţii de şisturi argiloase disodiliforme. 3. compacte sau cu desfacere după laminaţia convolută ce domină structofaciesul lor. Calcarele laminitice de Jaslo. Băcăran. 1993). 1993 descrie ca Tuful de Ml ă cile. Brustur (1997) (fig. Bentonitele de Gura Vitioarei. 1993 Forma ţ iunea de Bu ş tenari este sinonimă cu Forma ţ iunea Gresiei de Kliwa superioare denumită informal din punct de vedere al ghidului stratigrafic internaţional.Fusaru la cca. Zâmbroaia. Ştefănescu et. între complexul Bentonitelor de Gura Vitioarei şi Tuful de V ă leni (Alexandrescu.. Subordonat apar argile bentonitice în straturi foarte subţiri (milimetrice) şi straturi subţiri de arenite (nisipuri sau gresii) de tip Kliwa (sau uneori. 2. 40 m grosime (Alexandrescu. dezvoltat ca două straturi apropiate de tufit şi tuf. Valea Lupului . 1993) (fig. Termenii petrografici elementari sunt organizaţi în secvenţe de tip Bouma pretabili unei analize secvenţiale (Dinu. 10). Valea Buzăului). 1996).. are grosimi între 2 şi 3. Frunzescu. 1993) (fig. fine. 4. 1990. Astfel. Brustur. Brustur. situat constant în faciesul extern bituminos la 40-50 m peste complexul argilelor bentonitice de Gura Vitioarei şi la 45 m sub limita cu Forma ţ iunea de Bu ş tenari. după Rusu et al. pârâul Gâlmelor). 1971).Starchiojd. al.. str. 1989. precum şi bioglife de tip Sabularia reprezentând adevărate nivele diagnostic pentru această formaţiune (Alexandrescu. Lopatna.. la coloraţia cenuşie-albicioasă şi ritmicitatea pronunţată datorată alternanţei de arenite în straturi subţiri cu siltite şi lutite în straturi foarte subţiri. Frunzescu. Brustur. 1993.. este delimitată de aceasta printr-un pachet de tranziţie de 20-30 m. 1996). Zeletin. Gresiile (asemănătoare celor din Eocen) au frecvente structuri erozionale de curent.structurile Păltineni. 1995). al.Burdigalian timpuriu (Melinte.s. semnalate de Pătruţ (1955) şi statuate de Alexandrescu. Brustur. situate în partea mediană a subdiviziunii cu straturi de tip Pucioasa. alături de laminaţia plană paralelă. plastice.s. 7 ..1993). respectiv NN1 şi NN2. ca 3-4 straturi decimetrice şi 10-12 straturi centimetrice dezvoltate într-un pachet litologic de cca. în Valea Buzăului. Frunzescu. Lutitele sunt marne cenuşii şi cenuşii-verzui.. Frunzescu et. 5. iar în faciesul intern de Pucioasa . 1992. Subliniem prezenţa în cadrul Forma ţ iunii de Podu Morii (ea însăşi un marker regional) a unor markeri litologici cu valoare de corelare regională (tabel nr. Pe bază de foraminifere şi nannoplancton calcaros s-au identificat zonele NP25. Limita inferioară tranşantă este marcată de trecerea de la siltolutitele brune-negricioase de tip Pucioasa. ce permit diagnosticarea vârstei Chattian terminal . 10). sunt de menţionat: 1. brun-negricioase. Frunzescu. straturi groase (50-70 cm) de arenite grosiere de tip Fusaru. Tuful de V ă leni. situate în baza subdiviziunii superioare = Podu Morii str. c) Formaţiunea de Buştenari Ştefănescu et al. Pârâul cu Apă Dulce.Sinclinalele Piatra Albă. cu trecere în bază la marne fin micacee. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Subdiviziunea dominată de alternanţa de siltolutite şi arenite cenuşii cu structuri mecanice şi biotice are grosimi stratigrafice cuprinse între 150-250 m şi apare cu aspectul unor fâşii discontinue bine deschise pe văile mai adânci (Valea Buzăului . la Văleni) şi intermediar pe Văile Cătina. Arenitele sunt reprezentate prin gresii cu claste micacee şi liant carbonatic. Stratul de (3. Pachetul litologic cu silto-arenite ce adăpostesc palaeoichnocenoza cu Sabularia situat în Subdiviziunea superioar ă = Podu Morii. Depusă în continuitate de sedimentare peste Forma ţ iunea de Podu Morii. Ştefănescu et al. la Gura Vitioarei şi Frânghieşti. ar corespunde cu ceea ce.60 m pe diferite profile (Alexandrescu. 50-60 m sub Forma ţ iunea de Starchiojd. Rusu et al. 2. Valea Teleajenului .V.

. cuprinzând între 3 şi 21 straturi foarte subţiri (centimetrice) de material cineritic frecvent bentonitizat (Frunzescu. gresii calcaroase micacee cu structuri convolute. legate de repetarea unor cute. dar cimentul este exclusiv silicios sau lipseşte (ortocuarţite silicioase). iar gresiile de Kliwa în straturi groase (mai mari de 3 m în partea superioară a formaţiunii).1985). 1987. 5% gresii cenuşii-calcaroase.V. 8 ... disodilice. Semnalăm prezenţa a şapte pachete litologice de 8-20m. Analizele de nannoplancton calcaros au identificat partea superioară a zonei NN2 (după Rusu et al. rare marnocalcare sideritice. cuarţite cu silicifiere avansată). 1988). şisturi cărbunoase). Are grosime stratigrafică între 300 m în est şi 400 m în vestul perimetrului. Arenitele reprezintă 48% ca număr (26% gresii de Kliwa. micacee). 1996) raportabilă Burdigalianului inferior. Litologic. accidente silicioase. 1987.SV bine deschise pe toate profilele anterioare. 1988). Lutitele reprezintă 47% din numărul total de straturi şi 36% din grosimea lor. lutitele. este alcătuită dintr-o alternanţă neuniformă de arenite (gresii şi nisipuri de Kliwa. ele participând la formarea unor secvenţe de tip thicker-upward (TkU) (Frunzescu et al. Subordonat. apar straturi subţiri de diatomite. în treimea inferioară predominând lutitele şi silto-lutitele. 22% gresii cenuşii-calcaroase micacee) şi 55% ca grosime (50% gresii de Kliwa. gresiile calcaroase. şisturi argiloase. apar frecvent în straturi subţiri-medii (10-20 cm). lutite (marne. Siltitele. Băcăran. microbrecii cu elemente de şisturi verzi. Petrofaciesul Gresiei de Kliwa superioare este asemănător celei inferioare. bituminoase. tufuri. Georgescu. siltite (marne fin nisipoase. argile plastice bentonitice). solzi. brun-negricioase. iar în treimea superioară predominând net arenitele (Frunzescu et al. distanţate la 20-80 m între ele. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Forma ţ iunea de Bu ş tenari apare ca fâşii orientate NE .

b FORMAŢIUNEA GRESIEI DE KLIWA INFERIOARĂ CALCARE DE TIP JASLO CALCARE DE TIP JASLO CALCARE DE JASLO CHATTIAN V. 2. Corelarea faciesurilor Oligocen – Miocenului inferior din Pânza de Tarcău în regiunea Văii Buzăului (după Rusu et al. 1996). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 9 FORMAŢIUNEA DE PUCIOASA CU GRESII DE FUSARU OLIGOCEN NP24 RUPELIAN CALCARE DE TYLAWA FORMAŢIUNEA MENILITELOR INFERIOARE NP23 FORMAŢIUNEA DISODILELOR INFERIOARE NP22 TUF DE VALEA TIGVEI .Tabel nr. b ++++ TUF DE MLĂCILE = TUF DE VĂLENI AQUITANIAN ++++ TUF DE VINEŢIŞU = BENTONITE DE GURA VITIOAREI NN1 NP25 a. LITOFACIESUL BITUMINOS DE KLIWA (EXTERN) FORMAŢIUNEA DE STARCHIOJD (FORMAŢIUNEA MENILITELOR SUPERIOARE + ŞISTURI DISODILICE) FORMAŢIUNEA DE BUŞTENARI (GRESIA DE KLIWA SUPERIOARĂ) FORMAŢIUNEA DE PODU MORII TUF DE MLĂCILE = TUF DE VĂLENI FORMAŢIUNEA DE TOPILELE PALEOICHNOCENOZA CU SABULARIA TUF DE VINEŢIŞU LITOFACIESUL DE PUCIOASA . Băcăran.FUSARU (INTERN) FORMAŢIUNEA DE SĂRATA (= FORMAŢIUNEA GIPSURILOR INFERIOARE) TUF DE BĂTRÂNI Nanno zone NN3 FORMAŢIUNEA DE STARCHIOJD (FORMAŢIUNEA DISODILELOR SUPERIOARE) BURDIGALIAN MIOCEN FORMAŢIUNEA DE VINEŢIŞU NN2 a..

sunt intercalate şisturi disodilice şi uneori chiar menilite. A4 -V. Brustur. Pe alocuri.. Teleajenului (Sincl.V. cu aceeaşi vârstă Oligocen-Miocen inferior. Ogretin (flanc SE P. Gresia de Fusaru (Popescu.Pucioasa. specifică arenitelor Litofaciesului Bituminos. Coloane stratigrafice sintetice cu poziţia Tufului de Văleni (A) şi (B). în secvenţe subţiri. Fig. dar prezentând la diferite nivele. Ea este constituită dintr-un fliş de tip “straturi cu hieroglife” reprezentat printr-o alternanţă de gresii convolute cenuşii – albăstrui. 1993). Frunzescu. nisipoase. micacee cu argile şi marne de culoare cenuşie deschisă (Rusu et al..Pucioasa. 1955. şi Tuful de Ml ă cile. Secvenţa inferioară a Litofaciesului de Fusaru .Pucioasa este reprezentată de Forma ţ iunea de Starchiojd = Forma ţ iunea disodilelor ş i menilitelor superioare. Litofaciesul de Fusaru – Pucioasa Pătruţ. Este lipsită de şisturi verzi din forland.Pucioasa este predominant lutitică (= “Orizontul şistos”) fiind constituită din marne şi argile închise la culoare. de culoare albă. sub Tuful de Vine ţ i ş u (Melinte. 1952) este o gresie bogată în mice. 10 . Buzăului) (structura V. 1995). A5 . cu grosimi de 1000-2000 m şi chiar mai mult.V.. puternic bentonizat. Limita sa inferioară este situată deasupra “Marnelor cu Globigerine” de vârstă Priabonian terminal. A1 . cu intercalaţii subţiri. echivalentul stratigrafic al Litofaciesului Bituminos este Litofaciesul de Fusaru . anume Forma ţ iunea de Vine ţ i ş u (Grigoraş. 1955 În jumătatea internă a Pânzei de Tarcău.Pucioasa se referă la arenitele Gresiei de Fusaru cu arie sursă “carpatică”. Frânghieşti). După conţinutul de nannofosile. Deasupra Gresiei de Fusaru se dezvoltă o importantă secvenţă de tip fliş. care apar în extremitatea estică a perimetrului ca un nivel foarte subţire la partea terminală a Forma ţ iunii de Plopu (Popescu. Caracteristica specifică importantă a Litofaciesului de Fusaru . având caractere de graywacke (Săndulescu et al. cu biotit. intercalaţii de secvenţe de wildfliş (olistostrome) (Săndulescu et al. îndeosebi la cel al Forma ţ iunii de Vine ţ i ş u. O dezvoltare litologică particulară apare în părţile cele mai interne ale ariei de răspândire a litofaciesului de Fusaru . calcaroase. 1952). Piatra Albă). 8. La partea inferioară a acestei formaţiuni.V. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău B. 1993): Tuful de Vine ţ i ş u. A2 . Teleajenului (Sincl. au fost identificate două nivele de tufuri (Ştefănescu et al. un echivalent al Forma ţ iunii menilitelor superioare din faciesul extern (Săndulescu et al. 1995).V. A3 . Homorâciu). 1995). Caracterul de flexoturbidite al Gresiei de Fusaru este subliniat de intercalaţiile grosier granulare dezvoltate la diferite nivele. de culoare verde-negricioasă. Lupului). limita Oligocen / Miocen este situată în cadrul Forma ţ iunii de Vine ţ i ş u. opusă “sursei de forland”. Homorâciu) (Alexandrescu.V. Băcăran. 1955). 1996). Grigoraş.. 1995). Cosminele (flanc N P. metaclastele componente fiind îndeosebi mezometamorfite.. unde Forma ţ iunea de Slon apare cu dezvoltare identică. Cea mai tânără unitate litostratigrafică a litofaciesului de Fusaru .

V. Băcăran, Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău

2.2.1.2. Formaţiuni evaporitice miocen inferioare
În întregul domeniu al Moldavidelor, atât litofaciesul bituminos cât şi cel de Fusaru (ca şi echivalenţii lor) sunt urmate de o secvenţă predominant evaporitică (Săndulescu et al., 1995). În Pânzele Subcarpatice şi Pânza Cutelor Marginale se dezvoltă la acest nivel Forma ţ iunea s ă rii (matrice argiloasă – siltică, de culoare cenuşiu-închis cu intercalaţii: de brecii sedimentare, conglomerate, de argile sau marne salifere; gipsuri şi corpuri discontinue de sare). În unele arii, această asociaţie “haotică” este urmată de o secvenţă mai mult sau mai puţin stratificată de marne, argile şi gresii sau de gresii arcoziene grosier granulare (Gresia de Condor). Distribuţia areală a Forma ţ iunii s ă rii miocen inferioare este discontinuă din motive paleogeografice (zone de depunere separate de riduri emergente) şi tectonice (corpuri diapire). În Pânza de Tarcău, ca şi în ariile mai interne ale Domeniului Moldavidelor, secvenţa predominant evaporitică miocen inferioară a fost introdusă în literatura geologică de Mrazec (1901), sub denumirea de “Strate de Cornu”, având un “trecut zbuciumat” sub aspectul controverselor asupra conţinutului şi al vârstei, reliefat exhaustiv în istoricul tezei de doctorat a lui Grujinschi (1972). Având sensul entităţii stratigrafice cuprinse între Forma ţ iunea de Starchiojd, în bază, şi Molasa de Doftana, ce debutează cu c o n g l o m e r a t e l e d e B r e b u , la partea superioară, Forma ţ iunea de Cornu (sensu Mrazec, 1914) este divizată de către Grujinschi în: (a) Forma ţ iunea gipsurilor inferioare şi (b) Forma ţ iunea brecioas ă . După Ştefănescu (1978), în aria de curbură a Carpaţilor Orientali, finalul sedimentării flişului este marcat de un nivel evaporitic (Gipsurile inferioare din Forma ţ iunea de Cornu, sensu Mrazec, 1914), care stă discordant peste Forma ţ iunea disodilelor inferioare din litofaciesul intern (de Pucioasa-Fusaru) a Oligocen - Miocenului inferior şi, respectiv, peste Forma ţ iunea menilitelor inferioare din litofaciesul extern (bituminos cu gresii de Kliwa). De fapt, în ambele litofaciesuri nivelul evaporitic stă discordant peste unica Forma ţ iune de Starchiojd (Popescu, 2000). Nivelul evaporitic este denumit Forma ţ iunea de S ă rata (complex de roci alcătuit din două pachete de gips groase de 1-4 m, separate de un nivel de brecie sedimentară, groasă de 10-20 m şi formată din elemente provenind în special, din faciesul de Valea Caselor). După Stefănescu şi Mărunţeanu (1980), în aria de curbură a Carpaţilor Orientali, Forma ţ iunea de S ă rata (cu baza formaţiunii situată în zona NN3 = partea terminală a Burdigalianului inferior), reprezintă debutul sedimentării în facies de molasă (Molasa de Doftana de vârstă Burdigalian inferior –mediu). După Săndulescu et al. (1981), acoperişul post-tectogenetic al pânzelor de geneză miocen inferioară (discordant peste depozitele pânzei de Tarcău) are în bază Forma ţ iunea de Cornu, discordant urmată de depozitele molasice ce debutează cu Conglomeratele ş i gresiile de Brebu. După Săndulescu et al. (1995), în pânza de Tarcău, formaţiunea evaporitică a Miocenului inferior este reprezentată de: (a) gipsuri (denumite “Gipsurile inferioare”) ce au deasupra lor, (b) o secvenţă şistoasă, nisipoasă (Forma ţ iunea de Cornu s.str., Mrazec, 1907; fide Popescu Voiteşti, 1935), cu faune şi microfaune marine (ea poate fi un corespondent al GRES IEI de Condor).

2.2.1.3. Formaţiuni ale molasei miocen inferioare
Formaţiunile evaporitice miocen inferioare sunt urmate în întreg Domeniul Moldavidelor de debutul sedimentării de tip molasă. Ca şi pentru formaţiunile mai vechi există două arii sursă pentru molasă: externă (argumentată de prezenţa galeţilor sau granulelor de “şisturi verzi” din forlandul acoperit de clastitele Pânzelor Subcarpatice şi de Pânza Cutelor Marginale) şi internă (cu material de sorginte “carpatică” ce alimentează molasele Pânzei de Tarcău). Pe părţile marginale ale bazinului depoziţional al molasei inferioare, succesiunea stratigrafică începe cu conglomerate. În partea externă a Pânzei Subcarpatice aceste conglomerate masive (cu diferite denumiri locale: conglomerate de Pietricica, Pleşu, Bârseşti) sunt foarte bogate în galeţi de “şisturi verzi” asociaţi cu sediclaste (calcare jurasice şi eocene, gresii permo-triasice, marne jurasice). Conglomeratele sunt urmate de molase marnoase-nisipoase (Forma ţ iunea de Tescani)
11

V. Băcăran, Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău

sau de molase nisipoase masive (Gresia de Moi ş a), ambele bogate în granoclaste de “şisturi verzi”. Zone mai distale faţă de sursa forland ale bazinului depoziţional (părţile interne ale Pânzei Subcarpatice şi Pânza Cutelor Marginale) prezintă doar molase nisipoase-marnoase, respectiv Forma ţ iunea de M ă gire ş ti sau Forma ţ iunea de Hârja, care corespund cu conglomeratele externe şi cu o parte a molaselor nisipoase sau nisipoase-marnoase suprajacente (tabel nr.1) (Săndulescu et al., 1995). În Pânza Subcarpatică şi parţial în Pânza Cutelor Marginale, molasele sunt urmate de Forma ţ iunea de Schlier cenu ş ie, predominant lutitică (mai ales marne) cu intercalaţii de secvenţe nisipoase şi gresii subţiri şi cu unul sau două nivele evaporitice. Limita dintre Miocenul inferior şi Miocenul mediu se află în cuprinsul Forma ţ iunii de Schlier cenuşie. În Pânza de Tarcău, formaţiunile de molasă prezintă dezvoltări litologice şi paleogeografice similare (Săndulescu et al., 1995). În părţile interne (proximale “sursei carpatice”) ale Pânzei de Tarcău succesiunea litostratigrafică începe cu conglomerate (Conglomeratele de Brebu, Mrazec, fide Grujinschi, 1971), urmate de depozite de molasă, nisipoase sau marnoase-nisipoase. În partea externă a Pânzei de Tarcău (distală “sursei carpatice”) se dezvoltă doar molase nisipoase urmate de Forma ţ iunea de Schlier cenu ş ie similară celei din unităţile mai externe. Cadrul sedimentar al molaselor este de apă puţin adâncă la fluvio-deltaic, pentru formaţiunile de schlier putând fi acceptată o mică adâncire a bazinului (Săndulescu et al., 1995). Forma ţ iunea molasei inferioare (incluzând Conglomeratele de Brebu) din Pânza de Tarcău este denumită de Ştefănescu şi Mărunţeanu (1980), Molasa de Doftana. Denumirea se referă la depozitele transgresive şi discordante de peste Forma ţ iunea de Cornu s.str. (Mrazec, 1907) şi de sub Tuful de Sl ă nic, alcătuite dintr-o alternanţă ritmică, roşie spre bază şi cenuşie spre partea superioară, de rudito-arenite (predominante spre bază = Conglomeratele de Brebu) cu siltolutite (predominante spre partea superioară). Pe baza asociaţiilor cu Globigerinoides trilobus (Burdigalian) şi cu Orbulina suturalis, Globorotalia bykovae (Langhian) se atribuie vârsta Burdigalian superior = Langhian inferior. Limita Burdigalian / Langhian este în cuprinsul Molasei de Doftana la cca. 350-400 m deasupra bazei sale, unde apar primele specii ale zonei cu Praeorbulina. Săndulescu et al. (1995) restrânge termenul Molasei de Doftana şi separă: (a) Conglomeratele de Brebu şi (b) Forma ţ iunea de Doftana. În rapoarte geologice ulterioare, Mărunţeanu, Popescu (1997, 2002) păstrează sensul iniţial pentru Molasa de Doftana (adică sensul Ştefănescu, Mărunţeanu, 1980).

12

V. Băcăran, Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău

Fig. 15. Unităţi interne şi externe ale Curburii Carpaţilor (după Patrulius, 1969, modificat): 1- Pânza Transilvana; 2 -masive cristaline; 3 - zona de wildfliş; 4 – zona Dâmbovicioara; 5 – zona Pre-Leaota; 6 – Subunitatea Bratocea – Zamora; 8 - Subunitatea de Bobu; 9 - formaţiuni cretacic – paleogene ale Moldavidelor (a - Unitatea flişului curbicortical; b - Unitatea de Audia; c – Unitatea de Tarcău); 10 formaţiuni de molasă; 11 - contacte tectonice majore; 12 - prima mişcare a materialului de origine; 13 - a doua şi a treia mişcare a materialului de origine (Cehlarov, Alexandrescu, Frunzescu, 1993).

b) Formaţiunea de Doftana Săndulescu et al., 1995 În Pânza de Tarcău, Forma ţ iunea de Doftana aflorează în Sinclinalele Slănic şi Drajna, similar conglomeratelor de Brebu. Aici, concordant peste Conglomeratele de Brebu, Forma ţ iunea de Doftana debutează cu un pachet puternic de gresii grosiere, uneori conglomerate mărunte, cu rare elemente mari, cu ciment calcaros-argilos, slab roşcat. Gresiile, în straturi de la 50 cm la 2 m, alternează cu straturi de 10-30 cm de marne roşii, adesea cenuşii, şi au structuri de curent la partea inferioară. Spre partea superioară, acest pachet cu continuitate pe diferite profile şi cu un reper ichnologic în cadrul său, devine din ce în ce mai lutitic. Asociat lutitelor acestui pachet, apar nivele distincte de tuf şi gips. Tuful apare ca patru straturi mai importante, albe sau slab verzui şi unul chiar roz (în Sinclinalul Drajnei), decimetrice sau metrice, la care se adaugă numeroase intercalaţii subţiri centimetrice de tuf bentonitizat. Gipsul, alb zaharoid în straturi de la 1 la 30 cm, apare ca intercalaţii subţiri şi rare, în jumătatea inferioară a nivelului mediu şi progresiv mai groase spre partea superioară. De remarcat că gipsul apare asociat strâns cu tuful pe care îl urmează. Unul din straturile de gips are constanţă cartografică şi a fost denumit de Ştefănescu, Mărunţeanu (1980) - Gipsul de Cire ş u. Limita Miocen inferior / Miocen mediu pare a se plasa deasupra reperului Gipsului de Cire ş u (Ştefănescu, Mărunţeanu, 1980). Pachetul gipsifer de 10-25 m de la partea terminală a jumătăţii inferioare (cu tuf ş i gips, Grujinschi, 1972) a Forma ţ iunii de Doftana a fost denumit de Mrazec, Gipsurile superioare. Jumătatea superioară a Forma ţ iunii de Doftana (cu ş isturi calcaroase ş i gips, Grujinschi, 1972) are baza arenitică constituită din straturi groase (metrice) de nisipuri argiloase cenuşii, uneori slab roşcate, mediu granulometrice, în zona periSinclinalului Slănic şi fin prăfoase, în
13

V. Băcăran, Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău

restul perimetrului, micacee, adesea cu laminaţie oblică de curent (stratificaţie încrucişată). Nisipurile au structuri de curent pe feţele inferioare şi alternează cu marne plastice cenuşii şi uneori roşcate, în straturi de 30-50 cm. Partea terminală a acestei jumătăţi devine predominant lutitică, fiind alcătuită din marne cenuşii sau roşii fin micacee, nisipoase sau plastice, în straturi de 20-70 cm, alternând cu straturi foarte subţiri de nisipuri argiloase, fine, compacte. Intervalul se încheie cu un pachet lutitic puternic, alcătuit din marne roşii, pachet acoperit de tuful cu globigerine, Badenian, al megasecvenţei următoare. În partea terminală lutitică a jumătăţii superioare al Forma ţ iunii de Doftana apar mai multe intercalaţii de ş isturi calcaroase bituminoase, gălbui-ruginii, în plăci subţiri, extinse, flexibile, ce sunt urmate de gipsuri compacte, neuniform colorate, maronii-ruginii, slab bituminoase şi desfăcându-se de asemenea în plăci ca şi şisturile calcaroase. Şisturile calcaroase s-au dovedit a fi stromatolite, în care lamine micritice carbonatice alternează cu filme de bitumene autohtone (Ştefănescu, 1982). Asocierea cu indiciile de margine de bazin (urme de paşi de vertebrate, urme de picături de ploaie, laminaţii ondulate, oolite) sugerează condiţii intertidale de depunere a Forma ţ iunii de Doftana. Grosimea depozitelor burdigalian - langhiene este mai mare în flancurile interne (nord-vestice) ale Sinclinalelor neogene şi mai mică în flancurile externe (sud-estice). Fiecare nivel are cca. 500700 m grosime în flancul intern al Sinclinalului Slănic şi cca. 350-400 m în Sinclinalul Drajna. Aceeaşi dezvoltare a depozitelor burdigalian - langhiene ale Forma ţ iunii de Doftana din Sinclinalul Drajnei (cu granofacies mai fin şi grosimi mai reduse comparativ cu Sinclinalul Slănicului) apare şi în structurile Sinclinale Predeal Sărari, Albinari (la Ariceşti Zeletin) şi spre estul perimetrului, la Cătina - Crivineni. Astfel, pe Valea Turburea (Predeal Sărari) (Dragoş, 1964), Forma ţ iunea de Doftana debutează cu un pachet de cca. 110 m de marne cenuşii şi roşii, cu diaclaze umplute cu gips în bază, urmate de marne roşii şi cenuşii, cu intercalaţii de gresii la partea superioară peste care stă o secvenţă de 100 m de nisip grosier granulometric, în straturi groase şi foarte groase 7-10 m), cu intercalaţii subţiri de marne roşii şi cenuşii. Aceste nisipuri s-ar corela cu arenito-lutitele roşii din Valea Secuianca, care reprezintă echivalentul estompat pe direcţie, al conglomeratelor de Brebu. Forma ţ iunea de Doftana, se dezvoltă în continuare pe cca. 120 m, reprezentată prin aceeaşi alternanţă de marne, gresii, nisipuri, gipsuri, cu intercalaţii de tuf aferente (în membrul mediu - trei intercalaţii de 0,20-0,40 m de tuf dacitic cu biotit). În Sinclinalul Cătina - Crivineni (Huică, 1962) pare a se dezvolta numai jumătatea superioară a Forma ţ iunii de Doftana, dominant cenuşie, cu marne nisipoase, nisipuri albe-gălbui cu intercalaţii de tufuri şi gipsuri cenuşii-fumurii, fibroase şi zaharoide. Prezenţa unor asociaţii micropaleontologice cu Globigerina angustiumbilicata, Globigerina ciperoensis şi Globigerinoides trilobus în probe luate din formaţiunea superioară din Sinclinalul Drajna, indică vârsta Burdigalian, iar prezenţa speciei Globoratalia major indică Burdigalian superior. Există şi forme de Orbulina universa ce indică Langhianul. Asociaţia de nannoplancton calcaros cu Helicosphaera ampliaperta indică biozona NN3 = Burdigalian superior. Pe baza cercetărilor de nannoplancton, Săndulescu et al. (1995) consideră partea superioară a Forma ţ iunii de Doftana de vârstă langhiană. Depozitele molasei inferioare echivalente Pânzei Subcarpatice apar dezvelite de eroziune în axul structurilor Anticlinale din Zona Cutelor Diapire (flancul intern cutat al Avanfosei), litostratigrafic, încadrându-se Molasei de Doftana (Ştefănescu, Mărunţeanu, 1980), termen înlocuit ulterior (prin excluderea Conglomeratelor de Brebu) cu cel de Forma ţ iunea de Doftana de către Săndulescu et al. (1995). Această denumire are prioritate faţă de cea propusă de Papaianopol (1992), ca ,,Stratele de Vispe ş ti” pentru depozitele similare din bazinul Cricovul Sărat. Având limita inferioară necunoscută în afloriment şi limita superioară clar marcată de apariţia Marnelor ş i tufurilor cu globigerine = Forma ţ iunea de Câmpini ţ a (Crihan, 1999), Forma ţ iunea de Doftana (Săndulescu et al., 1995), are dezvoltare relativ redusă în cadrul
14

V. Băcăran, Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău

perimetrului, având grosimi stratigrafice de la 150 la 300 m şi dezvoltare cartografică sub forma unor fâşii înguste, în cadrul unor structuri Anticlinale înguste, sau pe flancurile unor Sinclinale, uneori, precum în cadrul structurii Anticlinale Năeni - Sărata Monteoru (bazinul Văii Năianca şi bazinul Văii Rele) având dezvoltare mai amplă, cu grosimi de 450-500 m în afloriment şi cca. 1.200m în foraje. Astfel, apare deschisă pe flancul de nord al Sinclinalului Cătina - Crivineni, de-a lungul Văii Muscelului; pe Valea Oancei (afluent dreapta Valea Salciei) traversând Anticlinalul Chiojdeanca - Salcia, ca şi pe continuarea sa la est de Valea Buzăului, sub forma a două fâşii corespunzând celor două Anticlinale: Tega - Vârful Geroasa şi Cislău - Punga, ale Anticlinalului recutat Cislău. Cu grosimi de 150-175 m, Forma ţ iunea de Doftana apare ca o fâşie îngustă, orientată nord est-sud vest, în axul Anticlinalului faliat Lapoş - Bădila (între pârâul Podişca, la nord-est şi pârâul Pietrei, la sud-vest; pe pârâul Podişca; la est de Vispeşti, pe văile unde se afundă periclinal sub depozitele badeniene). Mai apare cu grosimi reduse în cutele-solz Păcureţi–Matiţa, Apostolache– Mârlogea-Piatra Mică (pe pârâul Stânii), în Anticlinalul fracturat Udreşti. Dezvoltare medie are în zonele periclinale vestice ale Sinclinalelor Predeal Sărari şi Şoimari-Calvini. În general, în Zona Cutelor Diapire, Forma ţ iunea de Doftana este reprezentată prin partea ei superioară şi externă, prezentând un litofacies monoton, dominat de granofaciesul lutitic-siltic. Astfel, apare dezvoltată sub forma unor ritmuri de (65-75%) straturi decimetrice de marne, marne siltice, marne arenitice, de coloraţie cenuşie-albicioasă sau negricioasă, cu siltite şi arenite (25-35%) în straturi centimetrice, reprezentate prin nisipuri sau prin consolidare, gresii fine granulometric, micacee, cenuşii-gălbui. Structura monotonă, marnos-nisipoasă cenuşie, prezintă intercalaţii de petrofacies diferit, cu grosimi variabile şi, uneori, cu dezvoltare regională. Astfel, în partea inferioară se pot intercala pachete de 20-40 m de nisipuri în straturi metrice alternând cu marne şi asociate cu gipsuri în straturi medii (0,30-0,60 m grosime); pachete de 40-50m de marne cenuşii-friabile, cu intercalaţii centimetrice-decimetrice de tufuri albe-cenuşii fine, corelabile cu Cineritele de Helegiu din Moldova. Intercalaţiile de gipsuri, prezente la diferite nivele în marne, în straturi subţiri sau chiar ca lamine în nisipuri, cresc ca frecvenţă şi grosime, spre partea superioară individualizându-se într-un pachet care, în structura Năeni are 80-100m, denumit de Micu (1981) Gipsul de Vispe ş ti şi paralelizat cu Gipsul de Stufu din Moldova. La diferite nivele apar pachete metrice de marne roşii, care spre partea superioară sunt mai frecvente, amintind Marnele de tip Valea Calului (Olteanu, 1958 din Micu, 1981). Asociat gipsurilor, cu dezvoltare regională, apar straturi decimetrice până la metrice de calcare laminitice, care pe structura Năeni marchează partea terminală a Forma ţ iunii de Doftana, deasupra lor urmând Marnele ş i tufurile cu globigerine = Forma ţ iunea de Câmpini ţ a (Crihan, 1999) (corelabile calcarelor de tip Tilawa, după Baltreş, 1998 din Munteanu, 1998). Pe întreg Paratethysul, Burdigalianul este caracterizat de reducerea domeniului marin (Marinescu, 1992), ceea ce, în aria Subcarpaţilor Orientali a condus la acumularea unor sedimente cu aport continental major, mediul devenind neprielnic vieţii acvatice (Mărunţeanu, 1987). În regiune, nu au fost identificaţi indicatori biostratigrafici în cadrul Forma ţ iunii de Doftana. Depozitele burdigaliene se corelează (după Munteanu, 1998) litologic, cu cele din aria Pătârlagele (Valea Muscelului), de unde Mărunţeanu et al. (1997) citează asociaţii de nannoplancton cu: Helicosphaera ampliaperta Bramlette şi Wilcoxon, Helicosphaera kamptneri Hay şi Mohler, Sphenolithus heteromorphus (Deflandre), Coccolithus pelagicus (Wall), Reticulofenestra pseudoumbilicata (Gartner), care aparţin zonei NN3 – NN4, caracteristică Burdigalianului. Popescu (în Mărunţeanu et al., 1997) consideră şisturile calcaroase cu conţinut de ostracode şi gasteropode ca bun reper la limita Miocen inferior / Miocen mediu. Foraminiferele identificate de Orbocea (1979) în aria Vispeşti – Breaza- Urugoaia: Globigerina angustiumbilicata Bolli, Globigerina ottnangensis Rögl, Globorotalia siakensis Le Roy, indică Subzona Globigerina angustiumbilicata – Globigerina ottnangensis, Zona Globigerina triloba (Popescu, 1975), raportabile Burdigalianului.
15

de către Papaianopol (1992). 1870). Rocile cineritice = tufitice (Tuful de Sl ă nic) sunt asociate cu marne interstratificate (bogate în microfaună planctonică) şi. Aradi (1906) menţionează prezenţa tufurilor şi marnelor cu globigerine în cadrul Forma ţ iunii salifere miocenice. în cea burdigaliană şi de absenţa acestora. formaţiuni kossoviene. (3) orizontul argilos cu radiolari şi (4) orizontul marnos cu Spirialis. în partea externă a Pânzei Subcarpatice sunt asociate cu gresii calcaroase (Forma ţ iunea de R ă chita ş u). cu caracter de unităţi cronostratigrafice. primul etaj mediteranean. (d) Marnele cu Spirialis. Unităţile stabilite de ei sunt relativ uşor de recunoscut şi au o extindere destul de mare nu numai în Subcarpaţi. ci chiar şi în ariile intracarpatice. legat genetic de creşterea activităţii lanţului vulcanic neogen. Pentru depozitele de litologie distinctă din Subcarpaţii Munteniei. care are la partea terminală marne cu globigerine şi tufuri dacitice. Olteanu recunoaşte un “orizont marnos” la partea inferioară a acestora şi un “orizont nisipos–marnos” la partea superioară. până astăzi. Referitor la depozitele de vârstă sarmaţiană. Săndulescu et al. kossoviene: (c) Ş isturile cu Radiolari. despre care arată că mai era cunoscut şi sub numele de schlier sau Forma ţ iunea salifer ă subcarpatic ă . a fost Forma ţ iunea salifer ă subcarpatic ă (Foetterle şi Hauer. se adaugă formaţiuni volhinian-bessarabian inferioare implicate încă în structurile Pânzei Subcarpatice. Ştefănescu menţionează prezenţa etajului Helveţian în judeţul Prahova. Acelaşi autor (Papaianopol. în bază. rang de membru în cadrul Forma ţ iunii de Chiojdeanca. În 1951. Protescu separă în cadrul formaţiunii helveţiene două orizonturi: “orizontul inferior” (straturile de Cornu) şi “orizontul superior”. 1999). de vârstă Miocen inferior-Badenian. (b) Forma ţ iunea evaporitic ă aflorează în pânzele de Tarcău şi Subcarpatică. cuprinse între Molasa de Doftana şi depozitele sarmaţiene. Popescu şi Olteanu stabilesc pentru Miocenul Mediu dintre Valea Prahovei şi Pârâul Bălăneasa o împărţire lito-biostratigrafică rămasă în vigoare. Ştefănescu (1971) şi Ştefănescu şi Mărunţeanu (1980) introduc denumirea de Molasa de Sl ă nic. fiind situată sub limita cu Kossovianul şi deasupra secvenţei cineritice.. În Zona Cutelor Diapire. corelabilă cu nivele similare din Depresiunea Transilvaniei. În 1897. (1995). al doilea etaj mediteranean ş i etajul sarma ţ ian. aspect deja semnalat încă din 1902 de către Teisseyre şi Mrazec. În 1922. Ulterior. 1995): formaţiuni cineritice langhiene. statuează entităţi litostratigrafice langhiene: (a) Tuful de Sl ă nic.2. în linii mari. Cele patru unităţi lito-biostratigrafice stabilite de Popescu şi Olteanu sunt: (1) orizontul tufurilor cu globigerine.1. în 16 . Cuvertura post-tectogenetică a Moldavidelor include (Săndulescu et al. Prima unitate stratigrafică separată în regiune. Băcăran. peste care se dispun depozitele celui de-al doilea Mediteranean sau straturile tortoniene. Formaţiunea evaporitică langhiană este reprezentată de gipsuri şi / sau de formaţiunea sării. (b) Forma ţ iunea evaporitic ă . şi are o poziţie stratigrafică bine datată. depozitele Miocenului Mediu din Subcarpaţii Munteniei au fost încadrate la diferite unităţi stratigrafice. Cei doi autori atribuie acestor unităţi vârsta tortoniană.V. formaţiuni evaporitice langhiene. (e) volhinian-bessarabiene. Formaţiunile molasei de vârstă miocenă medie Aceste formaţiuni reprezintă cuvertura post-tectogenetică a Moldavidelor şi sunt alcătuite din depozite de vârstă badeniană şi sarmaţiană (Volhinian şi Bassarabian). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 2. Diferenţele dintre formaţiunea sării langhiană şi cea burdigaliană se referă nu numai la vârstă ci şi la originea materialului detritic al matricei (caracterizat de abundenţa în claste de “şisturi verzi”. separaţiilor litostratigrafice clasice ale autorilor Popescu şi Olteanu (1951).4. (a) Tuful de Sl ă nic (rocile cineritice = tufitice). care cuprinde şi depozitele Miocenul Mediu. În cadrul formaţiunilor de molasă de vârstă miocenă medie ce alcătuiesc cuvertura posttectogenetică a Moldavidelor. se dezvoltă în pânzele de Tarcău şi Subcarpatică. ce încep cu tufuri şi marne cu globigerine (Tuful de Dej). în funcţie de nivelul de cunoaştere a zonei şi de evoluţia pe plan regional şi european a conceptelor privind studiile stratigrafice (Crihan. În 1877. 1992) include intervalul Kossovian terminal = Volhinian în Forma ţ iunea de Valea Neago ş ului. Pillide recunoaşte în regiune. (2) orizontul breciei s ă rii cu sare. Sub aspect istoric. li se acordă.

Spre deosebire de această situaţie.. Bessarabianul este constituit din depozite argiloase la partea inferioară (straturile cu Cryptomactra pesanseris) şi din depozite grezocalcaroase (Calcarul de Istri ţ a) la partea superioară. Mactra sp. (e) Forma ţ iuni Sarma ţ iene (Volhinian. numeroase similitudini cu Sarmaţianul din Platforma Moldovenească.Odăile. alternanţa de argile şi nisipuri cu caracter pararitmic.. Entităţile litostratigrafice langhiene. El prezintă.. Duplicata sp. În depozitele bessarabiene de pe Valea Dara a fost evidenţiată existenţa zonei de nannoplancton NN8 (Zona cu Cattinaster coalitus) la nivelul straturilor cu Cryptomactra pesanseris şi a zonei NN9 (Zona cu Discoaster hamatus) la 7 m deasupra acestui bioreper. se dezvoltă între calcarele cu Mactra şi primele depozite meoţiene şi care este predominant lutitic. 17 . Volhinianul are depozite argiloase în partea inferioară. Duplicata sp. urmate de nisipuri cu intercalaţii de gresii. prin Bessarabianul inferior. Kossovianul este reprezentat de nisipuri masive şi gresii cu interstratificări de marne. Macrofauna este constituită numai din specimene ale genului Mactra. Pe Valea Dara (aliniamentul cutelor diapire externe). În funcţie de zona de depunere.. există un ansamblu de nannofosile calcaroase care fără a include taxoni index. mai frecvente fiind formele Mactra bulgarica şi Mactra caspia.. zonei NN10 (Zona cu Discoaster calcaris). în Sinclinalul Bozioru . Bessarabian şi Kersonian. la nord de Valea Buzăului.. Marnele cu Spirialis la care se adaugă cele kossovian terminal-volhiniene: Forma ţ iunea de Valea Neago ş ului (Papaianopol. În schimb. alcătuite din nisipuri şi gresii cu intercalaţii. kossoviene: Ş isturile cu radiolari. Sarmaţianul este foarte bine reprezentat şi complet dezvoltat numai în regiunea dintre Valea Cricovului Sărat şi Valea Buzăului.. Obsoletiforma sp. Forma ţ iunea evaporitic ă . (c) Forma ţ iunea Ş isturilor cu Radiolari cuprinde o secvenţă arenitică din baza Badenianului superior. mai mult sau mai puţin dezvoltate. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău cea langhiană). litologia Sarma ţ ianului inferior este variată. Basarabia şi Ucraina. De exemplu. la sud de Valea Buzăului până la Valea Cricovului Sărat. Sarma ţ ianul mediu (Bessarabianul) prezintă diferenţe litologice la nord şi sud de Valea Buzăului. Forma ţ iunea de Valea Vizuinei (Munteanu.. În complexul pestri ţ care. se regăsesc în cuprinsul tezei Munteanu (1998) referitoare la perimetrul dintre Valea Lopatna şi Valea Buzăului. Sarmaţianul nu este reprezentat decât prin Volhinian şi. În Sinclinalul Bozioru . De la Valea Cricovului Sărat către vest până la Valea Cricovului Dulce. Depozitele volhiniene din regiune au furnizat o asociaţie de nannofosile calcaroase caracteristică zonei NN7 (Zona Discoaster kugleri). kersoniene: Forma ţ iunea de Valea Ciomegii. se regăseşte şi în Bessarabian. deseori nisipoase.V. 1972).. Dezvoltarea areală discontinuă a Forma ţ iunii evaporitice langhiene poate fi determinată de o dezvoltare discontinuă a bazinelor de sedimentare şi / sau de uşoare procese de eroziune apărute înainte de depunerea depozitelor kossoviene.. existentă în Volhinian... Cerithium sp. Kersonian). Bessarabian. Pirenella sp.. Volhinianul are un caracter pararitmic fiind alcătuit dintr-o alternanţă de argile cu nisipuri. Musculus sp. în mod convenţional. Depozitele bessarabiene din regiune conţin macrofaune cu geurile de Mactra sp. poate fi atribuită.Odăile.. Obsoletiforma sp.. Mohrensternia sp. Plicatiforma sp. Cryptomactra sp. Ervilia sp. de şisturi argiloase siltice bogate în radiolari. 1998). Actaeocina sp. (d) Marnele cu Spirialis alcătuiesc o secvenţă predominant lutitică cu intercalaţii subsecvente de gresii sau nisipuri la partea superioară a Badenianului superior. cu rang de formaţiuni: Tuful de Sl ă nic. Între Valea Cricovului Dulce şi Valea Dâmboviţei nu mai aflorează depozite de vârstă sarmaţiană. Băcăran. pe Valea Neagoşului (satul Chiojdeanca). Pahia sp. În sectorul nordic al arcului carpatic şi mai la nord. din punct de vedere faunistic. Plicatiforma sp. volhinian-bessarabiene: Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu (Andreescu. bessarabian-kersoniene: Forma ţ iunea de Râmnic. 1992).. Inaequicostata sp. pe alocuri. Sarma ţ ianul superior (Kersonianul) este omogen din punct de vedere litologic fiind constituit din depozite grezocalcaroase (partea superioară a calcarului de Istriţa). Volhinianul este preponderent argilos. pe unele profile.. alcătuind Forma ţ iunea de Halo ş . Calliostoma sp. Faunele de moluşte includ genurile: Abrai sp. Macrofaunele existente permit individualizarea subetajelor Volhinian.

Aceste unităţi litostratigrafice se vor păstra şi în prezenta lucrare.V. 18 . pentru depozitele în facies salmastru. Băcăran. Crihan stabileşte şi o serie de unităţi biostratigrafice bazate pe foraminifere planctonice. pentru depozitele în facies marin normal şi pe foraminifere bentonice. (c) Forma ţ iunea de Telega. autoarea propune şi descrie pentru Miocenul Mediu dintre Valea Prahovei şi Valea Teleajenului. la sud de Sinclinalul Slănic. În cadrul acestor depozite. următoarele unităţi litostratigrafice: (a) Forma ţ iunea de Câmpini ţ a. (d) Forma ţ iunea de M ă ce ş u. Salvador. 1994) şi consideră unităţile litostratigrafice separate anterior ca fiind informale. (b) Brecia de Cosmina. 1976. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Crihan (1999) se racordează la normele actuale de nomenclatură a unităţilor stratigrafice prevăzute în Ghidul Stratigrafic Internaţional (Hedberg. Încercând un compromis între cerinţele ghidului stratigrafic şi tradiţia istorică a studiilor anterioare.

Caracterizarea biostratigrafică a unităţilor cronostratigrafice ale Miocenului inferior (Raport IGR. 1972 Volhinianul din aria carpatică se prezintă sub un facies predominant argilos (= “marnos”).CRONOSTRATIGRAFICE REGIONALE MIOCEN Langhian Karpatian superior MEDIU UNITĂŢI FICE GLOBALE UNITĂŢI ACVITANIAN Ottnangian Karpatian inferior MIOCEN INFERIOR 17 18 f) Formaţiunea de Şipoţelu Andreescu. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău NN4b Sphenolithus Belemnos – NN3 Discoaster adamanteus -NN4a Helicosphaera carteri . primordius ciperoensis Foraminifere . Munteanu şi Munteanu. Papaianopol. pe alocuri.NN2 Paragloborotalia semivera Discoaster druggi Reticulofenestra pseudoumbilicus Paragloborotalia semivera Eggenburgian BURDIGALIAN 20 21 22 19 23 Globigerinoides triloba Calcidiscus macintyrei Calcidiscus leptoporus Candorbulina glomerosa Sphenolithus belemnos Sphenolithus belemnos Globigerina angustiumbilicata Sphenolithus dissimilis Helicosphaera ampliaperta Globigerinoides triloba BIOEVENIMENTE Helicosphaera mediterranea Globigerinoides primordius M. 1992. BIOZONE Helicosphaera ampliaperta -NN4 Candorb. CRONOSTRATIGRA.NN2a Triquetrorhabdulus Carinatus – NN1 Egerian OLIGOCEN Chattian Nannoplancton Tabel nr. 1998).V. 1944. 1953. 19 Globigerinoide s G. cu intercalaţii fin nisipoase. 1976. fapt evidenţiat în literatura mai veche (Bolgiu. 1964. Pauliuc. Motaş et al. Niculescu. 1968. 3. glomerosa Discoaster druggii . Băcăran. Iorgulescu. 1997. 2002)..a.NN2b Sphenolithus dissimilis .

În regiune. după Ionesi (1968) şi Paghida – Trelea (1969). În întreaga arie subcarpatică. argilele siltice alternează cu benzi decimetrice de nisipuri argiloase. vitaliana d’Orbigny. Din punct de vedere microfaunistic. Faunele de moluşte şi foraminifere din unele aflorimente. de vârstă Volhinian superior – Bessarabian inferior (Depozitele argiloase de bază cu: Abra sp. Elphidium. sunt atribuite Volhinianului inferior considerat Volhinian. urmate de 450 m de argile siltice şi silturi argiloase cu macrofaună caracteristică. În aria Anticlinalului Apostolache – Buda . După Munteanu (1998). 1972). specific Forma ţ iunii de Râmnic (Andreescu. Vizuina. pe Valea Urugoaia. litofaciesul argilos al Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu se extinde până în Bessarabian inferior. Conform dreptului la prioritate şi evoluţiei paleogeografice a Sarmaţianului din regiune. Meandroloculina. 1998). Salcia. Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu cuprinde 50 m de argile masive cenuşiu-roşcate. în regiune. În continuarea suitei stratigrafice. La nord de văile Cricovul Sărat şi Nişcov. Băcăran. (b) Forma ţ iunea de 20 . litofaciesul se schimbă. la sud de văile amintite). se încadrează suita argiloasă volhiniană (incluzând şi partea inferioară a Bessarabianului superior) în Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu (Andreescu. a constituit cauza neseparării celor două subetaje în majoritatea lucrărilor geologice mai vechi. Cheia (în Anticlinalul Lapoş . Mactra eichwaldi. În bazinul Văii Chiojdeanca. caracteristice Volhinianului şi la apariţia speciilor de Mactra (Sarmatimactra) pallasi Baily şi Tapes ponderosus (d’Orbigny)... Papaianopol (1992) încadrează depozitele argiloase ale Sarmaţianului inferior şi din baza Sarmaţianului mediu în Stratele de Dara. Fundătura. În consecinţă. (1974) separă . Casele. Cheia. Papaianopol (1992) trasează limita amintită sub argilele în care apare specia Cryptomactra pesanseris pe Valea Gruiu (sat Călţeşti) sau pentru arealul Chiojdeanca în argilele şi argilele nisipoase. Quinqueloculina în litofaciesuri argiloase sau de Sinzowiella. la Vilăneşti. Calliostoma anceps (Eichwald) şi Duplicata duplicata (Sowerby).V. depozitele volhiniene aflorează pe văile Salcia şi Purcărete ca o stivă de 25-30 m de argile şi argile siltice cenuşii. şi în sudul perimetrului pe văile Dara (în aval de confluenţa cu Valea Gruiul) şi Urugoaia. depozitele argiloase volhiniene ating 120 m grosime. la nord de văile Cricovul Sărat – Nişcov sau Volhinian-Bessarabian terminal. 1972). Mactra (Sarmatimactra) aff. Andreescu (1972.Crăciuneşti. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău În aceste depozite. al Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu (Munteanu. Oancea. nisipuri şi gresii cenuşii sau gălbui.Bădila). devenind arenitic sau arenito-ruditic. Salcia (satul Piatra Mică).. Pe Valea Lopatna s-au separat depozite ale intervalului Volhinian–Bessarabian. Pe văile Pietroasa şi Pietrei din aria periclinală a Anticlinalului Lapoş – Bădila. prezenţa în întreaga arie subcarpatică a aceluiaşi litofacies predominant argilos (al Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu) din Volhinian şi în cuprinsul unei părţi din Bessarabian. argile siltice cenuşii cu rare silturi argiloase gălbui sau cu benzi de gresii fosilifere. în accepţiunea Munteanu (1998. în acord cu Munteanu (1998). limita se trasează la dispariţia taxonilor Plicatiforma plicata. fără macrofaună dar cu foraminifere. preluată în lucrarea de faţă).Stratele de Ş ipo ţ elu” cu rang de formaţiune. Purcărete. Bessarabianul este caracterizat de genuri precum: Dogielina. Capul Mielului. Porosononian. 1973) şi Andreescu et al. depozitele basarabiene se prezintă sub două litofaciesuri distincte: unul argilos si altul arenitic-calcaros. Saramatiella. iar la sud de aliniamentul acestor văi se extinde până în partea inferioară a Bessarabianului superior. Depozitele ei au fost identificate pe văile: Lopatna. Pirenella mitralis sau a speciilor de Ervilia. Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu este reprezentată prin argile calcaroase cenuşiu – albăstrui. Local. Mohrensternia sp. precum cele de pe văile Capul Mielului (la nord de Nucet). au permis separarea subetajelor Volhinian şi Bessarabian în cuprinsul aceluiaşi litofacies. Bessarabianul debutează cu specii de Plicatiforma plicatofittoni (Sinzov). Ervilia sp. în litofaciesuri detritice. După Ionesi (1980) şi Ionesi şi Ionesi (1994). la sud de Cricovul Sărat. Plicatiforma latisulcata. pe Valea Fundătura. Bessarabianul cuprinde două entităţi litostratigrafice: (a) Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu (Volhinian-Bessarabian superior.

Limita dintre S u b z o n a Sphenolithus dissimilis . Popescu. În Anticlinalul Lapoş–Bădila. precum şi numeroase specimene de Globoquadrina. din arealul sudic al regiunii.. către vest. sunt intercalate bancuri marnoase din care se citează (Mărunţeanu et al.. 1952 Pe Valea Teleajenului. Globigerinoides primordius Blow şi Banner.1. Helicosphaera mediteranea Muller. Pe Valea Salcia (satul Piatra Mică). secvenţa bessarabiană a acestei formaţiuni corespunde descrierii litologice din aria stratotipului. Forma ţ iunea de Podu Morii este citată (Mărunţeanu et al. 21 . Discoaster druggii Bramlette şi Wilcoxon) şi S u b z o n a Helicosphaera kamptneri – NN2b (cu Helicosphaera ampliaperta Bramlette şi Wilcoxon. Asociaţia menţionată aparţine Z o n e i Globigerinoides primordius.2. emend. “Stratele de Ş ipo ţ elu” au fost separate ca entitate litostratigrafică cu rang de formaţiune în regiunea dintre râurile Milcov şi Râmnicu Sărat şi au fost considerate a acoperi intervalul cronostratigrafic Volhinian-Bessarabian inferior (prin echivalare cu . se descriu 50 m de argile siltice şi argile cenuşii nisipoase basarabiene pe Valea Lopatna (Pauliuc. la est de Valea Rastu şi la nord de Nucet apar argile şi argile siltice cenuşii cu microfaună bessarabiană. la Vălenii de Munte. în localitatea Telega.V. Băcăran. Globigerina praebulloides Blow. compacte. Cyclocargolithus floridanus (Roth şi Hay) şi Coccolithus pelagicus (Wallich). spre partea terminală devenind mai siltice. Reticulofenestra pseudoumbilicus (Gartner). 1998). pe pârâul Sarăţelu.NN2a (cu Reticulofenestra pseudoumbilicus (Gartner). Discoaster druggii Bramlette şi Wilcoxon) este situată la jumătatea distanţei dintre cele două pachete de tufite. În Valea Chiojdeanca şi pe pârâul Capul Mielului sau în Anticlinalul Salcia. Reticulofenestra pseudoumbilicus (Gartner). care par a fi primele specii ale genului Globoquadrina ce apar în Miocenul inferior.complexul pelitic” separat în aceeaşi arie de Andreescu şi Papaionopol. Sphenolithus dissimilis Bukry şi Percival. pe Valea Pietroasa. pe Valea Viei sau Valea Bălăneasa şi. de 600 m de argile calcaroase cenuşii. Nannofosilele menţionate definesc S u b z o n a NN2b de nannoplancton. cu spărtură concoidală. uneori cu intercalaţii decimetrice de gresii. 1998). fiind specific zonei NN2. 1911. stiva bogat fosiliferă. nannoplanctonul are o largă răspândire în Forma ţ iunea de Podu Morii. Helicosphaera kamptneri Hay şi Mohler. depozitele bessarabian inferioare ale Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu cuprind 120-150 m de argile calcaroase cenuşii–albăstrui. BIOSTRATIGRAFIA MIOCENULUI 2. 1968). Helicosphaera scissura Miller. 1997) o asociaţie de foraminifere constituite din globigerine mici de tipul Globigerina ciperoensis Bolli.2. Depozite asemănătoare se citează către est. la Lapoş. Pe Valea Dara (localitatea Dara).. în cadrul celui de-al doilea pachet de tufite (superior şi mai gros decât cel inferior). Helicosphaera mediteranea Muller. Sphenolithus delphix Bukry. pe Valea Oancei.2. În cadrul regiunii cercetate. pe văile Cheia şi Grecul. Ele sunt reprezentate prin Helicosphaera ampliaperta Bramlette şi Wilcoxon. apar 75 m de argile calcaroase compacte şi argile siltice cenuşii.2. Continuarea în Bessarabian a litofaciesului argilos din aria Subcarpaţilor Orientali este consemnată încă din 1944 de către Bolgiu. din Munteanu. 2. 1997) ca prezentând în partea sa superioară asociaţii de nannoplancton. Faţă de foraminifere. Formaţiuni bituminoase şi de fliş oligocen-miocen inferioare A. Pe Valea Telega. Astfel. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Râmnic (Bessarabian–Kersonian). Litofaciesul bituminos cu Gresii de Kliwa a) Formaţiunea de Podu Morii Teisseyre. în Forma ţ iunea de Podu Morii. la Cuib. 1970. caracteristică începutului Miocenului. cu secvenţe de argile siltice şi cu două intercalaţii grezoase în jumătatea inferioară a permis extinderea intervalului stratigrafic al Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu (Munteanu.

asociaţie apreciată de autoare ca aparţinând etajelor Ottnangian (Z o n a Coscinodiscus moronensis) şi Karpatian (Z o n a Raphidodiscus marylandicus).. Triceratium condeconum Bail. 1995 În secţiunea geologică din Valea Prahovei.. Rhaphoneis rhombica Ehr. lipsesc diatomeele penate (citate de Rehakova). 1995) cuprinde secvenţele litostratigrafice mediană şi superioară Molasei de Doftana (sensu Ştefănescu şi Mărunţeanu. Conţinutul microfloristic este reprezentat de speciile Coscinodiscus grunowii Part. Datarea pe bază de diatomee fiind încă imprecisă se apelează pentru raportări la scheme de zonare a intervalului Oligocen – Miocen pentru diverse bazine marine. O serie de specii de diatomee identificate în asociaţiile de la Telega au fost descrise de Rehakova (1977) în Avanfosa carpatică a Moraviei. Secvenţa litostratigrafică superioară sau argilo – marnoasă este alcătuită din alternanţe mai mult sau mai puţin regulate de argile sau marne cenuşii şi gresii sau nisipuri. litorală şi sublitorală.2. definită de Dumitrică şi Pestreş (în Ţicleanu et al. 1993 Pe Valea Telega. de pe Valea Buzăului. contrastează cu cea a asociaţiei Aulocoseira praegranulata. Stephanodiscus hanitai Grunn. Coscinodiscus oculus irodis Ehr. Mărunţeanu.V. Prezenţa speciei Actinophychus thumii (Schmidt) Hanna permite încadrarea celor două nivele în cadrul asociaţiei cu Actinophychus thumii. fiind tipice marine. 1993) în partea inferioară a Forma ţ iunii de Bu ş tenari. Formaţiuni ale Molasei Miocen inferioare b) Formaţiunea de Doftana Ştefănescu. 1987) pentru depozite miocene din Ungaria nu se poate aplica arealului studiat aici lipsind din asociaţie speciile cu valoare stratigrafică ale acestei zonări. Asociaţia cu Actinophychus thumii este tipic marină. precum şi în diatomitele din cariera Sibiciu de Sus. alternanţă de marne roşii. în contextul unei asociaţii tipic marine. Băcăran. Dumitrică (1993) stabileşte vârsta acestor depozite ca fiind Aquitanian–Burdigalian. În probe din jumătatea inferioară a formaţiunii au fost determinate specii de Actinoptychus thumii (Schmidt) Hanna.. cu frustule prezentând un grad avansat de fragmentare. în partea inferioară a Forma ţ iunii de Bu ş tenari. cunoscute ca specii tipic marine şi Aulocoseira praegranulata Sousé. Pe baza speciei Naviculopsis quadrata din cadrul asociaţiei cu Actinophychus thumii întâlnită pe Valea Buzăului. Rhaphoneis gemmifera Ehr. în timp ce asociaţia cu Aulocoseira praegranulata este caracterizată de elemente planctonice de apă dulce (raportabilă Miocenului inferior de apă dulce din Cehoslovacia descris de Rehakova).. fin granulare. Asociaţia cu Actinophychus thumii. Vălenii de Munte. emend. Toate aceste specii aparţin planctonului litoral şi sublitoral. mai rar cenuşii şi microconglomerate. 2. Buştenari şi Sibiciu. la nivelul Forma ţ iunii de Starchiojd (Menilite superioare cu diatomee). se află profilul tip al asociaţiei cu Actinophychus thumii. prin compoziţia sa. Săndulescu et al. Rhaphoneis paralis Hanna.2. Melosira clavigera Gron. pe malul drept al Văii Teleajenului. Dezvoltarea în masă a acestei specii permite paralelizarea acestei asociaţii cu asociaţia cu Aulocoseira praegranulata Sousé descrisă la partea superioară a profilului de la Vălenii de Munte. Însă. Probe din jumătatea superioară a Forma ţ iunii de Bu ş tenari oferă asociaţii diferite de cele din partea inferioară a aceleaşi formaţiuni.3. la Telega. dispusă mai sus stratigrafic. micacee şi se 22 . Diferenţa este de natură ecologică... Forma ţ iunea de Doftana (sensu Săndulescu et al. Abundenţa speciei Aulocoseira praegranulata sugerează deci un important aport de apă dulce în cadrul bazinului de sedimentare. în aval de puntea ce leagă oraşul Vălenii de Munte de satul Frânghieşti. Zonarea realizată de Hajos (1986. în schimb silicoflagelatele sunt un foarte bun reper biostratigrafic. Dacă pe baza diatomeelor vârsta asociaţiei cu Actinophychus thumii (Schmidt) Hanna este apreciată cu dificultate.. Pe Valea Teleajenului. Forma ţ iunea de Bu ş tenari relevă (Mărunţeanu et al. 1980. cu rare intercalaţii grezoase. Secvenţa mediană este constituită din argile roşii. 1980). la Breaza. specie de apă dulce. din asociaţia determinată la Telega. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău b) Formaţiunea de Buştenari Ştefănescu et al. 1997) asociaţii de diatomee sărace din punct de vedere generic şi numeric.

în comunitatea de nannofosile calcaroase se înregistrează primele ocurenţe ale speciilor Calcidiscus leptoporus (Murray şi Blackman). ce constituie un echivalent al Gipsului de Cire ş u din Sinclinalul de Slănic. Rhabdosphaera clariger Murray şi Blackman. caracterizând Subzona NN4a. ce începe cu o secvenţă de argile roşii şi cenuşii. Discoaster deflandrei Bramlette şi Riedel. După Mărunţeanu şi Popescu (2002). În secţiunea geologică de pe Valea Teleajenului. Helicosphaera intermedia Martini. Pe Valea Muscelului. această subzonă caracterizează debutul Miocenului mediu. Forma ţ iunea de Doftana stă peste Conglomeratele de Brebu şi cuprinde o secvenţă de argile şi gresii roşii. Spre partea superioară. (ultimele două situându-se chiar sub Gipsul de Cireşu). Cele două secvenţe sunt separate de un pachet de gipsuri şi şisturi gipsifere. cu numeroase intercalaţii de gresii şi siltite. Succesiunea continuă cu un pachet gros de gipsuri separate prin şisturi şi gresii gipsifere. 1980) este acoperită de Forma ţ iunea de Câmpini ţ a (Crihan. Reticulofenestra pseudoumbilicata(Gartner). Rhabdosphaera pannonica Baldi-Beke. În primele nivele argiloase. Pontosphaera multipora Kamptner. fie deasupra Conglomeratele de Brebu (care nu conţin resturi fosile) iar iviri de nannoplancton fără indivizi de Sphenolithus belemnos Bramlette şi Wilcoxon. având acelaşi conţinut de nannofosile. Gipsul de Cire ş u şi partea terminală a Molasei de Doftana aparţin Miocenului mediu. Helicosphaera euphratis Haq. Helicosphaera carteri (Wallich). Coccolithus pelagicus (Wallich). Helicosphaera euphratis Haq au fost observate şi primele ocurenţe ale speciei Discoaster cf. corelabilă cu Burdigalianul superior. corelabilă cu limita Miocen inferior/Miocen mediu sau Burdigalian/Karpatian superior. argile cenuşii cu dese intercalaţii de gresii şi nisipuri sau rare intercalaţii de şisturi calcaroase. de la Homorâciu. variabilis. precum şi în marnele cenuşii ale secvenţei superioare de sub Gipsul de Cire ş u. cu intercalaţii subţiri de gresii sau nisipuri. situate imediat deasupra Gipsului de Cire ş u. Calcidiscus praemacintyrei (Stradner şi Fuchs) şi Calcidiscus macintyrei (Bukry şi Bramlette) indicând S u b z o n a Calcidiscus leptoporus NN4b. În secţiunea geologică de pe Valea Lupei. Băcăran. 1995). Coccolithus miopelagicus Bukry. Reticulofenestra gelida (Geitznauer). Asociaţia determinată în tufitele situate imediat deasupra Gipsului de Cire ş u prezintă primele ocurenţe ale speciei Calcidiscus leptoporus (Murray şi Blackman). Coronocyclus nitescens (Kamptner). această secvenţă admite dese intercalaţii de nisipuri. acestea indică S u b z o n a Discoaster adamanteus – NN4. gresii gipsifere şi chiar tufite. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău încheie cu Gipsul de Cire ş u (gros de câţiva metri) şi cu frecvente intercalaţii de şisturi calcaroase. apar în primele nivele marnoase din secvenţa lutitelor roşii ale Forma ţ iunii de Doftana. Limita dintre Z o n e l e NN3 şi NN4 se regăseşte fie în cuprinsul. Cu debutul sedimentării Molasei de Doftana. ce defineşte limita dintre S u b z o n e l e NN4a–NN4b. Helicosphaera ampliaperta Bramlette şi Wilcoxon. mai precis al Karpatianului superior. Jumătatea superioară a Forma ţ iunii de Doftana este alcătuită din alternanţe neregulate de argile cenuşii şi 23 . Printr-o mică lacună. Cyclocargolithus floridanus (Roth şi Hay). Cyclocargolithus abisectus (Muller).. Helicosphaera scissura Muller. la Pătârlagele. Discoaster adamanteus Bramlette şi Wilcoxon. în continuitate de sedimentare. concomitent cu stingerea speciilor Helicosphaera intermedia Martini. gresiile echivalente Conglomeratelor de Brebu trec gradat la alternanţe neregulate de argile roşii sau cenuşii verzui. Peste acestea se dispun. gipsuri. Gipsul de Cire ş u. Molasa de Doftana (sensu Ştefănescu. Ca şi în secţiunea geologică de pe Valea Prahovei (Breaza). Acesta este reprezentat prin Braarudosphaera bigelowii (Graan şi Braarud).V. dispar din sedimente iar cele de nannoplancton apar numai la două nivele stratigrafice situate deasupra gresiilor din Conglomeratele de Brebu şi sub Gipsul de Cire ş u. asociaţiile de foraminifere ale Z o n e i Globigerinoides triloba evidenţiate în Forma ţ iunea de Cornu. 1999) = Tuful de Sl ă nic. În Forma ţ iunea de Doftana apare nannoplancton calcaros în primele nivele argiloase din secvenţa marnelor roşii. urmată de o secvenţă predominant argilo – nisipoasă cenuşie ce debutează cu un nivel de tufite însoţite de şisturi calcaroase. peste Forma ţ iunea de Cornu urmează Forma ţ iunea de Doftana (sensu Săndulescu et al. Mărunţeanu. În această secţiune. rare intercalaţii de gresii gipsifere şi chiar un nivel de tufite.

Sphenolithus belemnos Bramlette şi Wilcoxon. mai ales în zonele marginale ale bazinelor de sedimentare. Pe de o parte. Pe de altă parte. mai rar calcaroase. a mai fost întâlnită către partea terminală a Forma ţ iunii de Doftana.4. Această asociaţie. 1998) pentru Miocenul Mediu marin din România şi la biozonarea aceluiaşi autor elaborată pentru Miocenul Mediu salmastru (Popescu. 1999) adică de “Şisturile cu Radiolari” (constituite predominant din argile şistoase) şi “Marnele cu Spirialis” (alcătuite din alternanţe de marne. 1995). ar fi existenţa unei lacune de sedimentare intralanghiană. (1997). Mărunţeanu et al. Pe Valea Muscelului sunt întâlnite nannofosile calcaroase dezvoltate discontinuu stratigrafic. Reticulofenestra pseudoumbilicata (Gartner). Având o constituţie litostratigrafică similară pe tot cuprinsul centrului Paratethysului. Băcăran. echivalentă Z o n e i cu Lagenide. 1995). După cum s-a specificat la capitolul de litostratigrafie. este diferită de cea a ariei intracarpatice. Succesiunea langhiană se încheie cu depozite de precipitaţie chimică (gipsuri. Coccolithus pelagicus (Wallich). (1995). Biozonele separate de Crihan (1999) în aria dintre râurile Prahova şi Teleajen au fost raportate preponderent la biozonarea făcută de Popescu (1975. 1979) şi Berggren et al. 1999) s-a raportat la biozonările lui Blow (1969. autoarea (Crihan. sub egida Institutului Geologic al României corelate cu informaţii din tezele Munteanu (1998) şi Crihan (1999). Popescu et al. depozitele Miocenului Mediu marin intră în constituţia cuverturi post-tectonice a pânzelor externe moldavidice (Săndulescu et al. Ulterior.2. Helicosphaera kamptneri Hay şi Mohler. Mult timp s-a admis că Badenianul (etaj al scării cronostratigrafice regionale a Paratethysului Central) poate fi corelat în totalitate cu Langhianul şi Kossovianul. 2. Formaţiunile kossoviene. lipseşte în zona subcarpatică. iar în al doilea rând. de către Forma ţ iunea de Telega (Crihan. Z o n a c u L a g e n i d e . caracteristice Z o n e i NN3 de nannoplancton. Sphenolithus heteromorphus Deflandre. microconglomerate. Secvenţa lutitică pelagică cunoscută sub numele de Forma ţ iunea de Câmpini ţ a (Crihan. Succesiunea faunelor cantonate în depozitele langhiene.. în Forma ţ iunea de Doftana. dezvoltate în aria extracarpatică. este imposibil de trasat exact limita NN4a/NN4b. din care dispar speciile de Sphenolithus belemnos dar în care apar specimene de Calcidiscus leptoporus. şi este considerat a caracteriza S u b z o n a NN4b. 1999) = “Brecia sării cu masive de sare” = “Nivelul evaporitic superior”.2. 24 .. care urmează nivelului cu Globigerine în Bazinul Transilvaniei şi pe bordura estică a Depresiunii Pannonice. 1999) = “Marne cu Globigerine” este urmat de sedimente argiloase sau argilo-marnoase. s-a observat că debutul Badenianului este ulterior celui al Langhianului (Mărunţeanu. neglijând ansamblurile paleontologice se admite un control ecologic: toate depozitele din aria subcarpatică şi sectorul estic al Depresiunii Getice s-au acumulat în bazine sedimentare adânci. În partea inferioară a Forma ţ iunii de Doftana apar asociaţii cu Helicosphaera ampliaperta Bramlette şi Wilcoxon. nisipuri cu intercalaţii de marne sau argile (în zone marginale) urmate de depozite pelagice (de larg) cu foarte puţin material terigen.V. Miocenul Mediu marin corespunde unităţilor cronostratigrafice Langhian şi Kossovian. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău siltite între care se dezvoltă gresii subţiri. mai ales pe baza asociaţiilor de nannoplancton. Din lipsă de nannofosile calcaroase. bancuri de gipsuri sau gresii gipsifere şi mai multe intercalaţii de şisturi calcaroase. având aceeaşi constituţie în întreg arealul carpatic. sunt reprezentate în succesiune stratigrafică normală. de pe Valea Muscelului. Formaţiuni ale Molasei de vârstă Miocenă medie Prezentarea biostratigrafiei formaţiunilor molasei de vârstă miocenă medie se bazează (ca şi biozonarea formaţiunilor miocen inferioare) pe studiile elaborate de către Popescu. Acest fenomen are după autorii de mai sus două explicaţii. Coccolithus miopelagicus Bukry. Popescu et al. foarte sărace sau lipsite de bentos.. S u b z o n a NN4b al cărei debut este marcat de prima ocurenţă a lui Calcidiscus leptoporus începe sub nivelul reper al calcarelor cu ostracode. sare) cunoscute ca Brecia de Cosmina (Crihan. 1997). succesiunea sedimentară a Langhianului începe cu conglomerate. 1997). de la localitatea Horezu spre est (Mărunţeanu. argile şi siltite cu intercalaţii de gresii calcaroase sau chiar calcare spre partea lor superioară). Astfel.

În secţiunea geologică de la Câmpina. sau în bazinul Văii Buzăului. din aria Subcarpaţilor Munteniei. sunt deschise depozitele langhiene. se intercalează tufuri şi tufite. este constant în toată stiva depozitelor kossoviene. Cardorbulina universa şi Globigerina drurryi). în timp. conţinutul de foraminifere planctonice cu specii ale genului Velapertina. Peneroplide). Având o grosime ce nu depăşeşte 6 m. depozite ce conţin faune cu Globorotalia transsylvanica şi Globigerina (Globoturborotalita) druryi. Câmpina). în axul Sinclinalului Drajna). fapt ce ar atesta începutul fenomenului de desalinizare. se înregistrează o îmbogăţire a asociaţiei cu foraminifere cu test porţelanos (Miliolide. Din punct de vedere litologic. Pachetul de tufuri şi tufite. pe Bălăneasa. reprezentate prin argile cenuşii. Borelis. Pe Valea Câmpiniţa. Băcăran. apoi la Slănic. într-o succesiune nefirească. conţinând două intercalaţii de tufite (unul la partea superioară a “Şisturilor cu Radiolari” şi cel de-al doilea la partea superioară a “Marnelor cu Spirialis”).V. 25 . constante ca apariţie în toţi Subcarpaţii şi chiar în Bazinul Transilvaniei. va conduce la extincţia faunelor marine kossoviene. ce au în partea terminală un nivel reper de calcare algale. tipice Langhianului terminal. O secţiune similară se află pe interfluviul dintre Valea Prahovei şi Valea Prahoviţei. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Ca argument al acestei ipoteze ar fi prezenţa în Brecia de Cosmina (= Brecia s ă rii) a unor foraminifere tipice Lagenidelor inferioare precum şi faptul că peste Forma ţ iunea de Câmpini ţ a (= Marnele cu Globigerine) urmează. în apropiere de uzina electrică. sau prin brecii (cu grosimii cuprinse între 10 m pe Valea Murătoarei. Această entitate este reprezentată fie prin gipsuri (a căror grosime variază de la 1–2 m pe Valea Câmpiniţa până la 15-20 m la Slănic. În stiva depozitelor Miocenului Mediu marin. reprezentate printr-o succesiune de marne cu globigerine peste care urmează Brecia de Cosmina (“Brecia sării” sau “Nivelul evaporitic superior”. Depozitele kossoviene ale Forma ţ iunii de Telega (= Ş isturile cu Radiolari şi Marnele cu Spirialis) au fost întâlnite în numeroase secţiuni geologice în Sinclinalele Slănic şi Drajna (la Slănic. care. aceste depozite sunt predominant argilo-marnoase. cu rang de formaţiune). În toată succesiunea amintită au fost recunoscute cele trei zone de foraminifere planctonice (Z o n e l e Candorbulina glomerosa. la Bozioru până la 500-1000 m sau mai mult pe Valea Teleajenului. Autorii raportului de sinteză din 1997 au optat pentru cea de-a doua explicaţie. în Zona Cutelor Diapire (la Apostolache sau în bazinul Văii Buzăului. legate de diferite erupţii vulcanice. sau prin brecii cu lentile de sare (pe Valea Prahovei. atunci când predomină asupra depozitelor lutitice sunt cunoscute sub numele de Tuful de Sl ă nic (ca parte a Forma ţ iunii de Câmpini ţ a). în Dealul Piatra Verde). la circa 2 km amonte de confluenţa cu Valea Prahovei. la Câmpina). ele se dispun peste depozite burdigaliene. Marnele cu Globigerine includ o cantitate redusă de cenuşă vulcanică diseminată în masa acestora. în Dealul Piatra Verde. în talvegul Văii Prahova. Paleontologic. precum şi la Greceanca în dealul Istriţa. O altă caracteristică a depozitelor langhiene din Subcarpaţii Munteniei este dată de constituţia şi grosimea Breciei de Cosmina (= Brecia s ă rii). Spre partea superioară a Marnelor cu Spirialis. pe Valea Bălăneasa). la Bozioru (văile Fişici şi Murătoarele) în depozitele langhiene se intercalează nivele tufitice care se îngroaşă considerabil (20 – 40 m) în Marnele cu Globigerine.

druryi V. orbignyana P. reussi E.dividena V. 4.Tabel nr. sarmaticum P. beliicostata L. styriaca U. LANGHIAN Aria mediteraneană Paratethysul Central Martini (1971) Blow (1969) SERRAVALLIAN KOSSOVIAN NN9 TORTONIAN BESSARABIAN MORAVIAN VOLHYNIAN NN 7 N 16 N 13 N 14 N 15 WIELICZIAN NN 6 N 10 NN 5 NN 8 Cronobiostratigrafie NN11 N 17 N8 N9 C. transsylvanica Gb. minuta P. Principalele bioevenimente înregistraturi în Miocenul Mediu din Subcarpaţi (din Crihan. indigena V. aragviens Bioevenimente Unităţi litostratigrafice Formaţiunea de Câmpiniţa Brecia de Cosmina Formaţiunea de Telega Formaţiunea de Măceşu . Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 26 U. reginum P. Băcăran. universa Gt. 1990).

Pirenalla nodosoplicata. Obsoletiforma obsoleta. 27 . Tapes gregarius. urmată în ordinea frecvenţei de Ammonia beccari. Cercetările biostratigrafice (Iorgulescu. Obsoletiforma obsoleta. Porosononion subgranosus. Tapes vitalianus. Porosononion subgranosus. Quinqueloculina angustioris (Bogdanowich). Articulina sarmatica. Tapes vitalianus. foraminiferele mai frecvent întâlnite sunt: Ammonia beccari şi Elphidium macellum la care se adaugă cu frecvenţă moderată speciile: Varidentella rotunda (Gerke). Către topul stivei argiloase de pe Valea Oancea. din argilele calcaroase negricioase care urmează celor anterioare se citează o macrofaună diversificată: Plicatiforma plicata (Eichwald). care urmează depozitelor cu gipsuri volhiniene fosilifere. Pseudotriloculina consobrina. Calcidiscus macyntirei (Buckry şi Bramlette). 1968. Helicosphaera carteri. Elphidium aculeatum. În secţiunea geologică de pe Valea Salcia. Varidentella latelacunata. Ervilia andrussowi. la sud de văile amintite) ceea ce impune tratare biostratigrafică separată pentru Volhinian şi pentru Bessarabian. Cycloforina predcarpatica. Porosononion subgranosus. Ervilia dissita. otolithe şi rare exemplare de Chara. Elphidium minutum (Reuss). specii care indică Z o n a NN8. Chartocardium gleichenbergense. Elphidium macellum. Pseudotriloculina nitens. Abra reflexa. Nicolescu. Din argilele calcaroase compacte cenuşiu – albăstrui. speciile: Elphidium hauerianum. pe primii 8-10m. dintre care sunt date drept caracteristice speciile: Plicatiforma plicata. Bolivina sarmatica. Spiroloculina okrajantzi Bogdanowich (ultima devenind frecventă în depozitele bessarabian inferioare). între care predomină Varidentella sarmatica. Pseudotriloculina consobrina şi Bolivina sarmatica şi cu frecvenţă rară. 1964. Ammonia beccari. 1972 Aşa cum s-a prezentat la capitolul de litostratigrafie Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu acoperă intervalul (încă neseparat) Volhinian – Bessarabian (Bessarabian superior. Mactra (Podolimactra) eichwaldi. ce urmează peste nivelul de tuf andezitic. Alături de Obsoletiforma ringeiseni apar exemplare de Chartocardium gleichenbergense. Munteanu (1998) citează. Cycloforina stomata. 1997) asupra depozitelor volhiniene ale părţii inferioare ale Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu din regiunea cuprinsă între Valea Teleajenului şi Valea Buzăului se referă îndeosebi la fauna de moluşte şi foraminifere. din depozitele argiloase ale Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu. Articulina sarmatica. Mactra (Podolimactra) eichwaldi. Obsoletiforma lithopodolica. Tapes dissitus. din depozitele argiloase din partea inferioară a succesiunii volhiniene. Actaeocina lajonkaireana. Ervilia dissita. În secţiunea de pe Valea Oancea (pe flancul nord vestic al Anticlinalului faliat Salcia). 1953. Coccolithus pelagicus. Conţinutul în nannoplancton din depozitele argiloase de pe văile Oancea şi Casele se referă la speciile: Catinaster coalithus (Martini şi Bramlette). Papaianopol. În secţiunea de pe Valea Casele. Varidentella sarmatica. Munteanu şi Munteanu (1997) citează din depozitele volhiniene dintre Teleajen şi Buzău 19 specii de moluşte şi foraminifere. Gibbula picta. Băcăran. unele specii continuându-şi evoluţia din Volhinian: Obsoletiforma sarmatica. Elphidium macellum. la nord de văile Cricovul Sărat – Nişcov sau Volhinian – Bessarabian terminal. Elphidium aculeatum. Fissurina basarabica Popescu. Pirenella mitralis. 1992. Pseudotriloculina nitens. Munteanu şi Munteanu. Elphidium macellum. Pauliuc. Calliostoma angulatosarmates (Sinzov). Duplicata duplicata. Microfauna de foraminifere a acestor depozite este caracterizată de abundenţa speciilor: Varidentella sarmatica (cu forme aberante ale testului) şi Articulina problema la care se adaugă: Cycloforina stomata (Luczkowska). În următorul interval se menţin speciile de Ervilia podolica şi Ervilia dissita şi apare Tapes gregarius. Microfauna acestui interval mai este caracterizată de specii de ostracode din grupul Aurila şi statolithe de Myssidae.V. Tapes naviculatus. Ammonia beccari. Elphidium glabrum Bystricka. Calcidiscus leptoporus. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău f) Formaţiunea de Şipoţelu Andreescu. dominarea bivalvelor din grupul Obsoletiforma. se citează foraminifere de talie mică. Munteanu (1998) citează o macrofaună săracă reprezentată prin exemplare de Chartocardium gleichenbergense cu valvele subţiri. dinţi de peşti. Nonion bogdanowiczi.

Tapes naviculatus. Ervilia podolica şi o microfaună de foraminifere reprezentată prin speciile: Varidentella reussi. 1998) o macrofaună reprezentată prin Mactra (Podolimactra) eichwaldi. Băcăran. sicanus Mi 2 N6 NN 3 Mi 1 Formaţiunea de Doftana N5 Ottnangian Tabelul nr.. corelată cu poziţia principalelor evenimente izotopice. Tapes dissitus. Plicatiforma latisulca (Munster). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău BIOSTRATIGRAFIE TIMPUL ÎN MIL. Tapes aksajicus (Eichwald). Microfauna este dominată de Elphidium hauerianum. Munteanu (1998) citează o bogată asociaţie de moluşte: Musculus sarmaticus. reussi/E. Pirenella disjuncta (Sowerby). 1991. şi mai rar de Ammonia beccari. aragviensis Tortonian 10 Mi 7 NN 9 NN 8 NN 7 N 16 N 15-N 14 P. 28 Burdigalian NN 4 N7 Langhian N9 C. Succesiunea volhiniană se încheie. Duplicata duplicata. 1991a) CRONOSTRATIGRAFIE ARIA MEDITERANEANĂ PARATETHYS Kossovian Wieliczian Moravian Karpatian MARTIN (1971) NN 11 NN 10 N 17 BLOW (1969) POPESCU (1998) CRIHAN (1999) LITOSTRATIGRAFIE P.b. Tapes naviculatus. Poziţia Deviaţiei Monterey după Vincent & Killinglex (1985) (din Crihan. Varidentella sarmatica. sarmaticum V. Mactra (Podolimactra) eichwaldi. ANI EVENIMENTE IZOTOPICE (după Miller et al. Duplicata dissita (Dubois). Pirenella nodosoplicata. Gibbula picta. Plicatiforma jammense (Hilber). cu argile siltice gălbui ce conţin încă specii volhiniene: Chartocardium gleichenbergense. Tapes gregarius. dividens Velapertina Gb. Elphidium rugosum. Plicatiforma plicata. Elphidium macellum. universa/G. glomerosa / G. Tapes tricuspis. satul Cozieni). 1999). druryi / G. pe Valea Caselor. Articulina problema. 5. Ervilia dissita. Brecia de Cosmina Formaţiunea de Câmpiniţa Serravallian Sarmaţian . Elphidium hauerianum. Din silturile argiloase şi nisipurile ce aflorează pe Valea Casele şi din nisipurile cu nivele grezificate fosilifere de pe Valea Oancea. Ervilia dissita. Mactra (Podolimactra) urupica Danov. transsylv. reg. În argilele siltice de pe Valea Bălăneasa (la nord de Valea Buzăului. Tapes gregarius.V. Mi 6 Mi 5 Mi 4 Formaţiunea de Măceşu N 13 NN 6 Formaţiunea de Telega DEVIAŢIA MONTEREY Mi 3 15 NN 5 N8 P. Tapes vitalianus. Încadrarea bio-cronostratigrafică a depozitelor Miocenului mediu dintre Prahova şi Teleajen. L. Donax dentiger. se citează (Munteanu. Calliostoma angulatosarmates (Sinzov).

Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău La Chiojdeanca. Orbulina. Varidentella latelacunata. Ervilia dissita. Elphidium reginum. Gibbula picta. şi de ostracode din grupurile Candona şi Cyprinotus. Munteanu (1998) citează din depozitele volhiniene.unele specii de Ervilia ce dau nota caracteristică pentru Sarmaţianul inferior se menţin alături de specii de Mactra (Podolimactra) eichwaldi. Tapes vitalianus. a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu a pus în evidenţă 34 de specii de moluşte şi 22 specii de foraminifere (comparativ reduse faţă de depozitele volhiniene ale Forma ţ iunii de Valea Neago ş ului sau ale Forma ţ iunii de Valea Vizuinei) dintre care: . Porosononion subgranosus. Pe Valea Cheia. din argile siltice cenuşiu–gălbui.16 specii de moluşte îşi continuă evoluţia din Volhinian. Pseudoamnicola sarmatica Jekelius şi remanieri de foraminifere din depozite badeniene (Orbulina. din argile siltice cenuşii. în partea somitală a depozitelor volhiniene din Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu se citează de asemenea (Munteanu. În partea de sud a perimetrului. Abra reflexa şi Inaequicostata pia. numeroase exemplare de Abra reflexa. în cadrul subzonei. Ervilia şi Tapes. Ervilia andrussovi. Ervilia podolica. volhiniană. Inaequicostata pia. Subzona Chartocardium gleichenbergense (Interval Subzone). Kojumdgieva et al. specia Mactra (Podolimactra) eichwaldi se găseşte şi în depozite argiloase.V. Local. În aria Anticlinalului Lapoş–Bădila–Pietraru. Munteanu (1998) citează o faună săracă de moluşte. reprezentată prin Tapes gregarius. Pe pârâul Pietroasa. În concluzie. Globorotalia. Este tipică pentru Sarmaţianul inferior. analiza (Munteanu. Actaeocina lajonkaireana şi o microfaună dominată de foraminiferele Ammonia beccari şi Elphidium macellum. 29 . Munteanu (1998) citează o microfaună puţin variată dar cu număr mare de indivizi din speciile: Varidentella reussi şi Articulina problema. Argilele siltice suprajacente conţin o macrofaună de: Plicatiforma plicata. în regiune. Dintre foraminifere se remarcă dezvoltarea maximă a speciilor Varidentella sarmatica. Articulina problema.. Mactra (Podolimactra) eichwaldi. Ervilia podolica. Munteanu (1998) mai identifică: Mactra (Podolimactra) eichwaldi. Articulina sarmatica. . din argilele masive de pe pârâul Fundătura. . etc. În intervalul litologic superior conţinutul de moluşte se diversifică: Chartocardium gleichenbergense. Obsoletiforma sp. Chartocardium gleichenbergense sunt caracteristice intervalului. Varidentella reussi. Este raportabilă Volhinianului şi este definită în bază de ultima apariţie a speciei Inaequicostata inopinata şi la partea terminală de ultima ocurenţă stratigrafică a speciei Chartocardium gleichenbergense. la ieşirea din satul Nucet. Pirenella mitralis. din depozite volhinian superioare de la confluenţa Văii Gruiu cu Dara. Pseudoamnicola sarmatica iar dintre foraminifere Porosononion subgranosus şi specii remaniate de Lobatula. Tapes vitalianus. la partea superioară a Volhinianului se remarcă dezvoltarea maximă a speciei Ammonia beccari. 1998) frecvenţa mare a foraminiferelor Ammonia beccari. 1998) o macrofaună de Mactra (Podolimactra) eichwaldi. . Pseudotriloculina consobrina. Globigerina. Obsoletiforma sarmatica. este semnalată (Munteanu. din aria periclinală a Anticlinalului Lapoş–Bădila–Pietraru. Globigerina. Nonion bogdanowiczi.se diversifică genurile Plicatiforma. Băcăran. Articulina problema. 1998) faunelor de moluşte şi foraminifere determinate din partea inferioară. Munteanu (1998) citează o macrofauna cu Mactra (Podolimactra) eichwaldi. Mactra (Podolimactra) eichwaldi. Varidentella reussi. Bolivina sarmatica şi rare statolithe de Myssidae. 1988).unele specii Plicatiforma plicata. Ervilia podolica. Ervilia concinna. Elphidium macellum. Tapes gregarius.. Munteanu (1998) citează mai multe unităţi biostratigrafice create pe bază de moluşte sau foraminifere: Zona Abra reflexa (Interval Zone. Pe baza faunelor determinate în cadrul părţii inferioare (din Volhinian) a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu.). Ervilia andrussovi Kolesnikov. Pe pârâul Capul Mielului. Alături de specia index. deci incluzând şi Volhinianul pentru care autoarea a creat Subzona Chartocardium gleichenbergense (deja enunţată). Cycloforina stomata. din silturi argiloase cenuşii subjacente celor cu faune bessarabiene. Microfauna identificată cuprinde: Elphidium hauerianum.

Nichiforescu şi Nichiforescu.. 1995. 1981) sau. abordată în câteva cercetări anterioare (Iorgulescu. Ionesi et al. adăugându-se Meandroloculina schirwanensis Bogdanowich. Plicatiforma plicatofittoni. Papaianopol. Tapes gregarius. Tapes gregarius. Duplicata corbiana. Ervilia dissita. Obsoletiforma ingrata (Kolesnikov). A fost identificată în depozitele volhinian superioare ale Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu în arealele Chiojdeanca-Nucet. în depozitele Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu mai apar: Elphidium macellum.V. Dogiolina simnicensis Popescu. speciile Varidentella reussi şi Varidentella sarmatica au dezvoltarea maximă şi sunt asociate. Acmaea subcostata Sinzov. etc. apar argilele calcaroase compacte. 1953. Elphidium hauerinum. Articulina daraensis. raportabilă Bessarabianului. Băcăran. Fauna de moluşte se diversifică prin apariţia speciilor: Musculus sarmaticus. Porosononion subgranosus. Nicolescu. Elphidium hauerianum.Odăile sau cu depozitele volhiniene din aria Sinclinalelor Meliceşti şi Predeal Sărari. Obsoletiforma ringeiseni. 1998) frecvente specii de Fissurina lamarae Popescu. Mactra (Podolimactra) urupica. În intervalul stratigrafic următor se citează: Elphidium macellum. Pseudotriloculina consobrina. Tapes vitalianus. Fischericardium fischerianum 30 . La acest profil se fac de obicei. Kojumdgieva et al. Elphidium aculeatum. Ammonia beccari. la cca. Partea superioară. 1995 şi respectiv Luczkowska. Calliostoma rumanum (Simionescu şi Barbu). Plicatiforma jammense. Dintre moluşte apar exemplare de Obsoletiforma nefanda. Elphidium crispum. Elphidium sammeli. fiind singurul areal dintre Lopatna şi Bozioru în care aflorează “Argilele cu Cryptomactra”. În cel de-al doilea nivel cu Cryptomactra. Salcia. 1997). Zona Mactra (Podolimactra) eichwaldi–Plicatiforma plicata (Concurrent Range Zone.. reprezentată prin: Mactra (Sarmatimactra) pallasi şi numeroase specii de Pseudotriloculina nitens. Elphidium macellum. La confluenţa cu afluentul stânga dinspre satul Călţeşti. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Obsoletiforma sarmatica. Obsoletiforma lithopodolica. numeroase exemplare de Porosononion subgranosus. Spiroloculina okrajantzi Bogdanowich. Profilul Dara este reprezentativ litologic. cu Articulina problema alături de care se mai citează (Munteanu. 1968. microfauna este caracterizată tot prin specimene de Dogielina şi Articulina cărora li se adaugă Affinetrina cubanica Voloshinova. Elphidium macellum. Elphidium reginum. Popescu. 1992. Este raportabilă intervalului Volhinian superior-Kersonian superior-Meoţian inferior (= Oltenian) şi este definită de bio-orizonturile cu schimbări notabile de abundenţă ale acestui taxon. Din aflorimentele următoare se citează (Munteanu. Brânzilă. a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu. În secţiunea de pe Valea Dara.. 1998) pentru încadrarea la Volhinian a depozitelor nisipoase cu gresii fosilifere din arealul Salcia. În regiune. Andreescu şi Papaianopol. Ervilia podolica. “Zona cu Cryptomactra” fiind importantă pentru identificarea Sarmaţianului mediu (Saulea. 1974). 1970. Duplicata duplicata. Microfauna se diversifică. Dogielina sarmatica Bogdanowich şi Voloshinova. 1964. cu aceeaşi frecvenţă. pe lângă taxonii anterior citaţi. A fost definită (Munteanu. a Bessarabianului inferior şi prima parte a Bessarabianului superior (Ionesi şi Ionesi. 1976. Nonion bogdanowiczi. 1956. Zona Varidentella reussi – Varidentella sarmatica (Concurrent Range Zone. Pauliuc. Tisău. Munteanu şi Munteanu. Depozitele argiloase din partea inferioară a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu din cadrul perimetrului sunt corelabile cu depozitele argilo – nisipoase cu intercalaţii de gresii din Sinclinalul Bozioru . Motaş et al. Ervilia dissita. Porosononion subgranosus. Zona mai include taxonii: Plicatiforma latisulcata. Tapes aksajicus. Tapes naviculatus. rare otolithe şi statolithe de Myssidae. 150 m de confluenţa cu pârâul Gruiu. apare primul nivel de faune cu Cryptomactra pesanseris în asociaţie cu Tapes ponderosus. căreia i se asociază Sarmatiella prima Bogdanowich. 1995. Popescu. Gibbula hommairei (d'Orbigny). Este raportabilă Volhinianului şi este definită la limita inferioară de ultima apariţie a speciei Lobatula dividens iar la limita superioară prin ultimele ocurenţe ale speciilor ce denumesc zona. raportări corelative pentru restul faunelor din perimetrul cercetat. 1998): Articulina sarmatica. Pseudotriloculina nitens. Alături de specia indicatoare de biozonă. cenuşii cu o faună bessarabiană. Subzona Ammonia beccari (Abundance Zone). Dara. 1988). Mactra (Sarmatimactra) pallasi. 1973) sau a Bessarabianului inferior (Andreescu. mai precis. 1992. 1997) îşi găseşte reprezentativitatea pentru biostratigrafia acestei formaţiuni în secţiunea geologică de pe Valea Dara.

Articulina problema. Akburnella impexa. Munteanu (1998) descrie al treilea nivel cu Cryptomactra pesanseris în care această specie apare asociată cu taxoni specifici pentru Bessarabianul superior: Musculus sarmaticus. Ammonia beccari. Elphidium fichtellianum. Pseudotriloculina consobrina. Duplicata elegans (Simionescu şi Barbu). Mactra (Podolimactra) ovata. În continuarea profilului se citează 50 m de remanieri de Globigerina şi Globorotalia după care conţinutul stivei argiloase include taxonii: Nonion bogdanowiczi. “Argilele cu Cryptomactra” sau acumulat în intervalul Bessarabian inferior-partea inferioară a Bessarabianului superior. raportabilă Bessarabianului. Tapes dissitus (Eichwald). Obsoletiforma ingrata. Inaequicostata suessi. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău (Kolesnikov). Duplicata duplicata. Catinaster calyculus Martini şi Bramlette. Pirenella disjuncta. Porosononion subgranosus. Calliostoma cordierianum. Se concluzionează că în secţiunea de referinţă de pe Valea Dara. Elphidium crispum. 1970) atestă vârsta bessarabian superioară a argilelor ce conţin al treilea nivel cu Cryptomactra pesanseris. Calliostoma woronzowi. Retusa truncatula Bruguer. Chartocardium barboti (Hoernes). Duplicata iassiense (Simionescu şi Barbu). Mactra (Sarmatimactra) fabreana. Actaeocina maxima (Berger). Elphidium hauerinum. Calliostoma kishinevense (Kolesnikov). 1998) faune asemănătoare. Mactra (Sarmatimactra) pallasi. În raza localităţii Atârnaţi. cu frecvenţă moderată se 31 . Tapes tricuspis. Amnicola bilineata Simionescu şi Barbu. Gibbula picta. Littorina basarabica (Sinzov). Coccolithus pelagicus (Wallich) care indică zonele NN8 şi NN9. şi prin foraminifere: Porosononion subgranosus. Gibbula hommairei. Modiolus naviculoides Dubois. Pseudotriloculina consobrina. Calliostoma poppelacki. Calliostoma poppelacki. Elphidium macellum. din aceleaşi depozite. Calcidiscus leptoporus (Murray şi Blackman). Duplicata nasuta (Kolesnikov). Calliostoma anceps (Eichwald). Cyclichna melitopolitana Sokolev. Fauna de foraminifere este reprezentată prin: Pseudotriloculina nitens. bryozoare. Littorina basarabica (specifice Bessarabianului superior după Kojumdgieva. Sinzowella crustaformis (Bogdanowich) transportate probabil din zone de acumulare litorală. viermi. Porosononion subgranosus. se caracterizează prin specii de moluşte: Plicatiforma plicatofittoni (Sinzow). Sunt citate şi frecvente specii de Sinzowella: Sinzowella nodula (Kareer şi Sinzow). Obsoletiforma ingrata. Băcăran. Calliostoma marginato sinzowi (Kolesnikov). Obsoletiforma nefanda. a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu. argilele siltice din partea superioară. Pe pârâul Capul Mielului. Plicatiforma fittoni (d'Orbigny). Tapes ponderosus. Microfauna este comparabilă cu aceea din primele două nivele cu Cryptomactra. Mactra (Sarmatimactra) fabreana. Calliostoma cordierianum (d'Orbigny).V. Munteanu (1998) citează taxoni de moluşte: Musculus sarmaticus. Tapes vitalianus. Prezenţa moluştelor: Plicatiforma fittoni. Modiolus fuchsi Barbot. Calliostoma marginata sinzowi. Acmaea subcostata. Mactra (Sarmatimactra) fabreana d'Orbigny. Tapes dissitus. Duplicata moldavica. 1998) a indicat taxonii: Catinaster coalithus Martini şi Bramlette. Porosononion subgranosus. Discoaster variabilis Martini şi Bramlette. Amnicola zonata Eichwald. Pe Valea Chiojdeanca. Acmaea subcostata. Mactra (Podolimactra) macarovicii Jeanrenaud. Porosononion aragviensis. După o secvenţă lipsită de faune. Ultimele aflorimente de argile de pe Valea Dara sunt citate (Munteanu. Porosononion hyalinus. încă de la limita cu argilele volhiniene. Dintre foraminifere se menţin speciile: Pseudotriloculina consobrina. Elphidium samueli. Hydrobia elongata (Eichwald). argilele siltice de la contactul cu gresiile meoţiene conţin foraminifere: Porosononion subgranosus. Calliostoma kishinevense. Depozitele bessarabiene ale Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu de pe Valea Salcia (satul Piatra Mică) se caracterizează. prin predominarea foraminiferelor: Porosononion subgranosus. Studiul nannoplanctonului (Mărunţeanu din Munteanu. Actaeocina lajonkaireana. Elphidium macellum. Actaeocina sinzowi. Fischericardium fischerianum (Kolesnikov). Pseudotriloculina nitens. Mactra (Sarmatimactra) pallasi. Elphidium macellum. etc. 1998) cu o faună de moluşte concludentă pentru Bessarabianul superior: Plicatiforma fittoni. Pseudotriloculina consobrina. Actaeocina sinzowi. Plicatiforma rustorense (Sultanov). Planacardium doengingki. Elphidium reginum. Actaeocina lajonkaireana. Dogielina kaptarenko. Porosononion aragviensis. Duplicata dissita (Dubois). Tapes ponderosus. Se adaugă otolithe. Pe Valea Oancea se citează (Munteanu. cărora li se adaugă Dogielina kaptarenko Bogdanowich şi Didovsky. Articulina daraensis. Mactra (Podolimactra) ovata.

Bolivina sinzowi Didkovsky. Cyclichna melitopolitana. lipsite de macrofaună. Mactra (Sarmatimactra) vitaliana d'Orbigny. Mactra. Bolivina moldavica. Mactra (Sarmatimactra) vitaliana. 1980. Nonion bogdanowiczi. Se pot cita biozone pe bază de moluşte: Zona Mactra (Sarmatimactra) pallasi–Tapes ponderosus (Concurrent Range Zone. din argilele siltice se citează: Mactra (Sarmatimactra) pallasi. 1968. Nonion bogdanowiczi. Este raportabilă Bessarabianului superior în asociaţie cu Plicatiforma fittoni.. Inaequicostata suessi. Distribuţia largă a speciilor Mactra (Sarmatimactra) pallasi.numărul de taxoni de moluşte în litofaciesul argilos al Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu este de 57. 1991). În concluzie. Mactra (Podolimactra) podolica ovata. etc. în argilele siltice bessarabiene se citează: Obsoletiforma nefanda. Dintre moluşte se aminteşte: Mactra (Podolimactra) podolica cobălcescui Ionesi. Apariţia zonei marchează trecerea de la Volhinian la Bessarabian (Ionesi. Mactra (Podolimactra) podolica cobălcescui. Planacardium doengingki. frecvenţa mare a taxonilor Porosononion şi Bolivina precum şi identificarea speciei de moluşte Cryptomactra pesanseris au permis stabilirea unor repere la nivelul Bessarabianului. 1988) creată pentru depozite grosiere în întregul Paratethys şi menţinută de Papaianopol pentru aria subcarpatică.V. 1991). a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu conţin (după Munteanu. Kojumdgieva et al. sau a speciilor de foraminifere: Sinzowella. . Obsoletiforma obsoletiformis. Ionesi. 1998) de pe pârâul Andrei. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău află Pseudotriloculina consobrina. Tapes ponderosus. Plicatiforma fittoni etc. În secţiunile de pe văile Cheia şi Grecu. Inaequicostata suessi. Meandroloculina. Caracterizează Bessarabianul superior şi este definită de extinderea taxonului care o denumeşte. În aria Anticlinalului Lapoş–Bădila. Nonion bogdanowiczi. Pseudotriloculina nitens. Asociaţia zonei mai conţine: Obsoletiforma nefanda. Obsoletiforma nefanda. Tapes ponderosus. Elphidium samueli. Elphidium macellum. Articulina daraensis. Bolivina nisporenica Didkovsky. iar cu frecvenţă redusă se întâlneşte Elphidium macellum. etc. Zona Mactra (Sarmatimactra) fabreana-Plicatiforma fittoni (Concurrent Range Zone). Băcăran. Obsoletiforma nefanda. Zona Cryptomactra pesanseris (Interval Zone. Sarmatiella. Porosononion subgranosus. Tapes ponderosus. Ionesi. Zona Calliostoma marginata sinzowi (Range Zone). Mactra (Podolimactra) podolica orata. analiza faunelor de moluşte şi foraminifere (Munteanu. 1988).. Tapes gregarius. Articulina daraensis. Inaequicostata suessi. Actaeocina lajonkaireana. Elphidium fichtellianum. Microfauna se diferenţiază de cea volhiniană prin prezenţa cu frecvenţă maximă a taxonilor: Bolivina sarmatica. 1998) determinate din partea superioară bessarabiană a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu relevă o mai mare bogăţie în genuri şi specii decât în subetajele şi formaţiunile precedente (81 de specii de moluşte şi 33 de specii de foraminifere) ceea ce permite anumite sublinieri: . Dogielina. iar la limita superioară de apariţia speciei Mactra (Sarmatimactra) fabreana.din cele 26 de genuri de moluşte. etc. Este tipică pentru Bessarabian inferior este definită la limita inferioară de apariţia celor doi taxoni care dau numele zonei. Obsoletiforma ingrata. Chartocardium barboti. Obsoletiforma obsoletiformis (Kolesnikov). Argilele siltice prelevate (Munteanu. argilele părţii superioare bessarabiene.dezvoltare maximă cunosc genurile de moluşte: Obsoletiforma. În argilele de deasupra depozitelor cu Bolivina se citează: Dogielina kaptarenko. Calliostoma. Dintre moluşte. Mactra (Sarmatimactra) pallasi. Specia index este însoţită de: Calliostoma 32 . Plicatiforma plicatofittoni. Zona este corelabilă cu Zona Mactra vitaliana pallasi (Kojumdgieva et al. . Caracterizează Bessarabianul inferior şi este definită la limita inferioară de apariţia taxonului Mactra (Sarmatimactra) fabreana iar la limita superioară de dispariţia celor două specii. Obsoletiforma obsoletiformis. Plicatiforma plicatofittoni. 1998) specii de moluşte şi foraminifere. au indicat foraminifere din speciile Porosononion subgranosus. Retusa truncata. doar 14 îşi continuă evoluţia din Volhinian iar din cele 15 genuri de foraminifere doar 9 îşi continuă evoluţia din Volhinian. Dogielina kaptarenko. Pseudotriloculina nitens. Elphidium reginum. foraminiferele fiind diversificate. Tapes dissitus. Elphidium crispum. În cadrul zonei mai apar: Plicatiforma rustovense.

2. estimate la 21. Băcăran. Zona Porosononion aragviensis–Porosononion hyalinus (Concurrent Range Zone). Littorina basarabica. . în vest. formând împreună marea intercontinentală Paratethys (Jones şi Simmons.primele ocurenţe ale foraminiferului Globigerinoides triloba.. Este o subzonă a Zonei Dogielina sarmatica. Evoluţia izolată faţă de oceanul deschis a Paratethysului a determinat prezenţa unor faune şi flore cu caracter endemic. alături de care apar şi alte forme ce caracterizează Bessarabianul: Bolivina sinzowi. în intervalul Miocenului inferior. Popescu et al. etc.3. În Miocenul inferior (Aquitanian şi Burdigalian). astfel de corelări au fost făcute de Rögl (1996. Elphidium reginum. Coliziunile au determinat iniţial formarea unei suite de bazine sedimentare cu orientare generală est-vest. Porosononion subgranosus.primele apariţii ale nannofosilelor Discoaster druggii şi Reticulofenestra pseudoumbilicus. 1996). Mai recent. 2002): . ca a doua (bessarabiană) maximă abundenţă (după cea din Volhinian) a taxonului index. Bolivina moldavica. Calliostoma woronzowi. Studiul biostratigrafic şi paleontologic (Mărunţeanu. 1995). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău rumanum. Biozone create pe bază de foraminifere: Zona Dogielina sarmatica (Taxon Range Zone. şi de asemenea apariţia Mării Mediterane. ce ar defini baza Burdigalianului. 1996 din Crihan. În prima parte a biozonei. Articulina daraensis. 1998) şi Jones şi Simmons (1996) (din Crihan. a permis decelarea mai multor bioevenimente în evoluţia comunităţilor microplanctonice. ce au fost ulterior corelate cu diferite calibrări paleomagnetice. accentuat mai ales în Paratethysul oriental.2 milioane ani (după primele ocurenţe ale lui Discoaster druggii–Berggren et al. Munteanu (1998) subliniază abundenţa speciilor de Sinzowella.8 milioane ani (Berggren et al. concomitente cu cele ale nannofosilului Helicosphaera ampliaperta. Popescu. Spiroloculina okrajantzi se regăsesc şi în argilele basarabiene din partea superioară a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu (în care lipseşte Cryptomactra pesanseris). Nonion bogdanowiczi. . sunt concludente următoarele bioevenimente (Mărunţeanu. Bolivina nisporenica.. CRONOSTRATIGRAFIA MIOCENULUI Ca rezultat al coliziunii plăcilor de-a lungul marginii sudice a supercontinentului Eurasiatic. Alte specii de foraminifere ce însoţesc taxonul index sunt: Meandroloculina schirwanensis. 1995) şi Porosononion hyalinus se alătură o asociaţie cu Elphidium (Elphidium macellum. care se extindeau din Austria. Elphidium crispum. Acest fapt a dus la definirea unor sisteme de etaje regionale diferite de Marea Mediterană şi diferite între zonele centrale şi orientale ale Paratethysului. 2002) al asociaţiilor de foraminifere şi nannofosile calcaroase. Duplicata nasuta. Caracterizează Bessarabianul din “Argilele cu Cryptomactra”.. până în Asia Centrală.4 milioane ani.. Sarmatiella prima. Calliostoma cordierianum.V. Duplicata elegans. 1996).primele ocurenţe ale foraminiferului Globigerinoides primordius concomitente cu cele ale nannofosilului Helicosphaera mediteranea la limita Oligocen/Miocen sau Chattian/Aquitanian. ce ar caracteriza începutul Aquitanianului superior. 2. Elphidium fichtellianum) şi Porosononion subgranosus. concomitente cu cele ale foraminiferului Globoturborotalia semivera. începând din Eocen. datate la 23. Este tipică pentru toate litofaciesurile din Bessarabianul superior şi este definită de extinderea celor doi taxoni atât în Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu cât şi în partea inferioară a Forma ţ iunii de Râmnic. Elphidium samueli. datate la 23. 33 . Calliostoma kishinevense. Popescu et al. Pe lângă speciile index: Porosononion aragviensis (fosilă index pentru Bessarabianul superior după Popescu. în est. 1999). dar unele din speciile ce se asociază taxonului index Dogielina kaptarenko. Subzona Bolivina sarmatica. Oceanul Tethys a început să se închidă cu consecinţa formării lanţului muntos alpino–carpato–himalayan. 1999). corelarea lor fiind extrem de dificilă.

4 milioane ani) corespunde Egerianului superior (între 23.4 milioane ani.5 – 16. 1967.Aquitanianul (între 23. Fornaciari et al. Popescu et al. în cadrul Zonei N8 de foraminifere planctonice a lui Blow (1969) şi în cadrul Zonei NN4 de nannoplancton a lui Martini (1971) (Fornaciari et al. Rio et al. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău . Băcăran.. Fornaciari et al.. Iaccarino. Miculan (1994) stabileşte o nouă schemă biostratigrafică pe baza foraminiferelor planctonice a depozitelor Miocenului Mediu din Italia.4 milioane ani) se regăseşte în Eggenburgianul superior. (1997). 1978.limita Burdigalian / Langhian (la 16. 2001): .Burdigalianul (cuprins între 21. Prin convenţie internaţională.De asemenea: ..4 milioane ani. Definirea necorespunzătoare a acestor etaje (deşi sunt larg utilizate)....baza Langhianului.5 milioane ani) este intra-karpatiană. Theodoridis.4 – 16.2 – 21.5 milioane ani). la 16. 1990. corespunde Zonelor Globigerinoides primordius şi Globoturborotalita semivera de foraminifere sau Zonei Triquetrorhabdulus carinatus – NN1 şi Subzonei Discoaster Sphenolithus dissimilis – NN2a de nannoplancton. 2002)... unităţile cronostratigrafice globale (Muller.. .8 – 23.5 milioane ani) poate fi corelat cu Eggenburgianului superior (între 21. 1999).8 – 21. 1996.primele apariţii ale foraminiferului Candorbulina glomerosa concomitente cu cele ale lui Calcidiscus leptoporus. 1994. . . 34 . cuprins între 23.. cu datele de acelaşi tip referitoare la bioprovincia Tethysului. Jenkins et al. 1981).4 – 16.limita Aquitanian / Burdigalian (la 21. (1997 a.1 – 18.8 – 21.primele apariţii ale nannofosilului Sphenolithus belemnos însoţite de cele ale foraminiferului Globigerina angustiumbilicata. cuprins între 21.2 milioane ani (Berggren et al. 1975. Papp et al.NN2b. 1973. Prin coroborarea rezultatelor paleontologice. 1996).. plecând şi de la scheme mai vechi. ale căror stratotipuri se află în aria mediteraneană. 1997 a). 1971. Fornaciari et al.) pot fi corelate astfel cu cele regionale (Baldi et al. Muller şi Pujol. este caracterizat de Zona Globigerinoides triloba de foraminifere precum şi de Subzona Helicosphaera carteri . 1979. etc.la partea terminală a Langhianului se înregistrează prima apariţie a speciei Orbulina universa.8 milioane ani) este intra-eggeriană.. ceea ce asigură o bună corelabilitate a unităţii biostratigrafice cu acelaşi nume. .Burdigalianul. 1999): . în vederea definirii lor riguroase (după Crihan. Ottnangianul (între 19. . cunoscută ca apărând în cadrul Zonei N9 a lui Blow (1969) (Miculan. aproximate la 19.în cadrul Langhianului are loc evoluţia genului Orbulina (Orbulina datum) din genul Globigerinoides prin intermediul genului Praeorbulina.. . cum sunt cele ale lui Salvatorini şi Iaccarino (1982) sau Iaccarino (1995). Miocenul Mediu a fost subdivizat în două etaje Langhianul şi Serravallianul (Berggren et al.Aquitanianul (Miocen inferior). b) şi Rio et al.2 milioane ani) – Eggenburgianului inferior (între 23. 1984. Cicha et al. rezultate din studii (Mărunţeanu. precum şi datele biostratigrafice care sunt uneori în discordanţă unele cu celelalte. ajung la următoarele concluzii (din Crihan.1 milioane ani). Andrehova – Grigorovic et al. marcând debutul Burdigalianului superior. . au determinat reluarea studiilor în zonele tip ale acestor etaje. în arealul românesc al bioprovinciei Paratethysului. în urma studierii depozitelor Miocenului Mediu din Italia şi din zona Mediteranei din punct de vedere al conţinuturilor în microorganisme planctonice calcaroase. 1996.5 milioane ani) şi Karpatianul inferior (între 18. 1985). este localizată la cca.4 – 19. . care din punct de vedere litostratigrafic corespunde cu baza Marnelor de Cessole. În conformitate cu aceste plane de datare. Fornaciari şi Rio. 1997 a). Steininger et al. Berggren et al. marcând debutul Miocenului mediu. în Miocenul inferior. Zona Sphenolithus belemnos – NN3 şi Subzona Discoaster deflandrei – NN4a de nannoplancton.4 milioane ani). etajele Aquitanian şi Burdigalian ale Miocenului inferior pot fi caracterizate biostratigrafic astfel: . 1985. în Italia.5 milioane ani.limita Chattian / Aquitanian (datată la 23. biostratigrafice şi paleomagnetice. (1996). 100 m deasupra primei apariţii a speciei Praeorbulina sicana (Praeorbulina datum.V.

1997 b din Crihan. respectiv în regiunea mediteraneană (Fornaciari et al. Kossovian. Woodruff şi Savin. 1997 b). (1997) propun ca baza Tortonianului (Miocenului superior) să fie de prima apariţie a speciei Neogloboquadrina acostaensis. Papp et al. pentru Badenianul inferior. limita Langhian/Serravalian ar putea fi aproximată în baza Zonei N10 a lui Blow (1969) sau cu Zona Globorotalia siakensis a lui Iaccarino (1985). contemporană cu o creştere mai rapidă a banchizei est – antarctice (Kennett. este foarte important faptul că ultima ocurenţă a lui Sphenolithus heteromorphus aproape coincide cu una din schimbările majore din istoria paleoclimatică – paleoocceanografică a întregului Cainozoic. partea terminală a miocenului Mediu este echivalată. . 1985.. 1968) din Paratethysul Central în trei etaje cu caracter regional şi anume: Moravian. atât din ariile intracarpatice cât şi extracarpatice din România. Rögl (1996) consideră că depozitele Moravianului din Avanfosa Carpatică şi din bazinele intramontane ale ariei Pannonice se pot corela cu Langhianul. 1997 a. 1997).V.contrar celor susţinute de Martini (1971). formate în depozite marine deschise şi impune necesitatea folosirii unei scări geocronologice locale (din Crihan. conduce la dificultăţi foarte mari în corelarea cu depozite contemporane. De aceea. Motaş et al. 1999).. În aria carpatică. în ariile oceanice.. cât şi bentonice (finalul aşa-numitului “Monterey excursion” a lui Vincent şi Berger. se înscriu în Zona NN6.deoarece baza Serravalianului este aproape de ultima ocurenţă a lui Sphenolithus heteromorphus. ceea ce a condus la o scădere continuă a salinităţii cu consecinţa dispariţiei faunelor de foraminifere de salinitate normală şi înlocuirea lor cu asociaţii de apă salmastră.. fenomen interpretat ca legat de productivitatea crescută a apelor reci de adâncime de la latitudinile înalte. . topul stratotipului Langhianului se află în întregime în cadrul Zonei NN5 a lui Martini (1971).Rio et al. el consideră că şi depozitele Wielicianului se află încă în cadrul Zonei Orbulina suturalis. 1992). De asemenea. . 1999). aria Paratethysului a fost aproape complet izolată de marea deschisă. 1999) arată însă că depozitele kossoviene. Wright şi Fairbanks. Wielician pentru Badenianul mediu şi respectiv. De asemenea. 1999). Wright şi Fairbanks (1991) au denumit creşterea maximă a δ18O ca evenimentul Mi3 şi au demonstrat larga lui corelabilitate. Mărunţeanu (1992) (din Crihan. 1999). Wright et al.. Miller. cu etajul Sarmaţian (sensu Barbot de Marny. Faptul că biostratigrafia acestor depozite salmastre se face. 1997 b. Acelaşi autor arată că depozitele kossoviene se încadrează în Zonele NN6/NN7 de nannoplancton calcaros. 1995). cel mai probabil. 35 . (1997 b) arată că limita Serravalian/Tortonian (Miocen mediu–superior poate cu fi cu uşurinţă trasată la ultima apariţie a lui Helicosphaera walbersdorfensis în aria mediteraneană şi la prima apariţie a lui Catinaster coalithus în ariile oceanice de latitudine medie (din Crihan.. Fornaciari et al.. 1991 din Crihan. (1978) împart Miocenul Mediu marin (= Badenianul. De asemenea. pe baza primei apariţii a genului Praeorbulina şi a speciei Orbulina suturalis şi pe baza Zonei NN5 de nannoplancton. utilizarea subetajelor Moravian şi Wielician nu se justifică şi propun utilizarea Badenianului ca superetaj.ultima ocurenţă a lui Sphenolithus heteromorphus are loc în ariile occenice aproape de prima apariţie a speciei Globorotalia peripheroacuta (Miller et al. La finele Badenianului. 1999). 1985 în Fornaciari et al. acesta este propus ca principal criteriu de definire a GSSP (Global Stratotype Section and Point) pentru limita Langhian / Serravalian (Fornaciari et al. aşa zisul “eveniment Miocen Mediu” (“mid–Miocene event”) (Miller. parţial. Băcăran. Acest eveniment este concomitent cu o schimbare pe plan global a δ13C atât a foraminiferelor planctonice. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău .. Rio et al. (1976) consideră că deoarece evoluţia foraminiferelor planctonice la nivelul Badenianului inferior şi mediu este identică cu cea din aria mediteraneană. 1991. 1985 din Crihan. Cicha şi Seneş. care în ariile de latitudine medie şi în aria mediteraneană este foarte aproape de baza Zonei NN8 de nannoplancton calcaros. Papp et al. pentru cel superior.. 1985. Limita inferioară a Sarmaţianului este. 1866). b. unul dintre bio-orizonturile de nannoplancton calcaros cele mai uşor de recunoscut şi de corelat. în general. 1968. doar pe baza faunelor endemice de moluşte şi foraminifere bentonice. iar în regiunea mediteraneană aproape de ultima apariţie a speciei Globorotalia peripheroronda (Fornaciari et al. Evenimentul a constat într-o creştere majoră a δ18O pentru foraminiferele bentonice. Berggren et al. iar Langhianul şi Kossovianul ca etaje ale Badenianului.

sunt date de moluşte şi ostracode. se pot trage anumite concluzii (din Crihan. 1999): . în ale cărei depozite a fost identificată Zona Candorbulina universa/Globorotalia bykovae de foraminifere planctonice şi Zona NN5 de nannoplancton calcaros (Mărunţeanu şi Crihan. 1998. Cryptomactra fabreana (Bessarabian). Zona Varidentella reussi. respectiv Mactra bulgarica şi ale ostracodelor Miocyprideis sarmatica.partea inferioară a Forma ţ iunii de Câmpini ţ a.deoarece faunele de foraminifere planctonice au o evoluţie comună doar la nivelul Langhianului. atunci această limită se va regăsi la limita Sarmaţian inferior (Volhinian) – Sarmaţian mediu (Bessarabian) sau chiar în cadrul Volhinianului superior. Începând cu Sarmaţianul (şi până la finele Neogenului). .V. principalele grupuri de organisme ce pot caracteriza etajele Neogenului. Depozitele Sinclinalului de Slănic s-au depus peste relieful creat în urma cutărilor savice şi cuprinde o succesiune ce începe cu stratele de Cornu (în sens larg). . precum şi Brecia de Cosmina. referitor la încadrarea cronostratigrafică a depozitelor Miocenului Mediu. 1992 din Crihan. Ca urmare a aspectelor prezentate. unde se înregistrează prima apariţie a speciei Catinaster coalithus (Meszaros.partea superioară a Forma ţ iunii de Câmpini ţ a. Zona Pseudotriplasia minuta/Uvigerina orbignyana. . Limitele subetajelor Volhinian-Bessarabian şi Bessarabian-Kersonian corespund primelor ocurenţe ale bivalvelor Cryptomactra pesanseris. 2004). subdivizat în Moravian. se consideră ca utilă menţinerea. din cauza îndulcirii progresive a mediului acvatic. mult mai frecvente faţă de foraminifere. în care au fost identificate Zona Globoturborotalita druryi/Globorotalia transsylvanica de foraminifere planctonice şi respectiv. Foraminiferele. a schemei cronostratigrafice regionale (etajul Badenian.” (după Frunzescu. Mactra bulgarica / Mactra caspia (Kersonian). destul de rare. Nannofosilele calcaroase. doar la bioorizontul reprezentat de ultima apariţie a speciei de nannoplancton calcaros Sphenolithus heteromorphus. respectiv Loxoconcha potetis. 1998) are vârsta Langhian superior sau.Forma ţ iunea de Telega reprezintă partea terminală a Miocenului Mediu marin. peste cele paleogene ale Pânzei de Tarcău (planşa XXX). deci în cadrul Serravalianului. după scara locală utilizată în Paratethysul Central. şi are vârsta Kossovian.dintre depozitele de vârstă Sarmaţian inferior–mediu (Volhinian–Bessarabian). care după conţinutul în nannoplancton calcaros (Zona NN6) poate fi corelată cu Serravalianul. Catinaster coalithus (NN8). de foraminifere bentonice. Acest aspect ar face ca Bessarabianul şi chiar partea superioară a Volhinianului să corespundă părţii inferioare a Miocenului superior. au vârsta Langhian terminal – Serravalian inferior sau Wielician. Cadrul geologic al Formaţiunii cu sare de la Slănic – Prahova Formaţiunea cu sare de la Slănic aparţine sinclinalului cu acelaşi nume dispus pe depozite ale flisului extern şi. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău corelabilă cu limita dintre zonele de nannoplancton calcaros NN6 şi NN7 (Mărunţeanu. parţial Zonei Discoaster calcaris (NN10). 1997). urmate de depozitele Molasei de Doftana 36 . Băcăran. îndeosebi. Zona Elphidium reginum) iar cele ale complexului superior (siltic – argilos) la Bessarabian (Zona Porosononion sarmaticum şi Zona Porosononion aragviensis). precum şi partea terminală a Zonei NN5 şi Zona NN6 de nannoplancton calcaros. cele ale complexului inferior (marnos) sau median (arenitic) se încadrează la Volhinian (Zona Lobatula dividens. aparţin Zonelor Discoaster kugleri (NN7). sunt cantonate îndeosebi în formaţiunile Sarmaţianului inferior şi mediu. în Paratethys. Moravian. a cărui limită superioară poate fi corect caracterizată. pentru Miocenul Mediu marin. 3. Discoaster hamatus (NN9) şi probabil. Wielician şi Kossovian). 1999). . Dacă se iau în considerare propunerile de trasare a limitei Serravalian/Tortonian (Miocen mediu–superior) la baza Zonei NN8 de nannoplancton calcaros şi datele oferite de Mărunţeanu (1992). deşi Rögl (1996) propune corelarea limitei inferioare a Tortonianului cu limita Bessarabian / Kersonian. Conţinutul biostratigrafic al întregului etaj Sarmaţian este reprezentat prin asociaţiile Zonelor de moluşte Abra reflexa (Volhinian). ele putând fi încadrate în Zonele Lobatula dividens – Porosononion aragviensis (Bessarabian).

Formaţiunea breciei sării şi la 167m a intrat în sare. 1951). arenitice-fin ruditice. Băcăran. Forajul s-a continuat încă 30m de la ieşirea din sare. 1943. având avantajul că intersectează stratele evaporitice. 1980) şi cele ale Molasei de Slănic (Ştefănescu. brecia sării cu lentile de sare (orizont evaporitic). pe care a străbătut-o pe o grosime de 85m. 37 . Drăgănescu. Forajul F1 a traversat o succesiune de marne cu rare intercalaţii arenitice. oprindu-se într-un complex litologic de marne vinete (după Băcăran. următoarea succesiune: roci lutitice (marne şi argilite). marne şi tufuri cu globigerine. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău (Ştefănescu. succesiunea se încheie cu depozitele sarmaţiene şi pliocene. În scopul determinării exacte a conturului sare-steril şi pentru o eventuală abordare a exploatării în carieră. Mărunţeanu.V. de vârstă Miocen mediu (Badenian). coloana litologică prezentând. Frunzescu. de sus în jos. Molasa de Slănic. 1994). cuprinde orizonturi lito-biostratigrafice tipice (Grigore Popescu. neexistând riscul repetării în foraj a anumitor nivele. doar slab cutate (constant înclinării de 30o). Zăcământul Slănic amplasat în zona central-sudică a Sinclinalului Slănic are o formă alungită pe trei direcţii cu îngroşare maximă în zona centrală. în zona SE a zăcământului s-au executat mai multe foraje de cercetare geologică. Forajele au interceptat brecia sării cu lentile de sare. urmate de formaţiunea evaporitică (halit în bază cu anhidrit) şi având în talpa forajului o formaţiune carbonatică fină. şisturi cu radiolari. Forajul F1 ce face obiectul investigaţiei paleomicologice abordate în prezenta lucrare e plasat în zona marginală de subţiere a lentilei de sare. 1980). Mărunţeanu. La partea superioară. marne cu Spirialis. Succesiunea întâlnită relevă un ciclu simplu de sedimentare evaporitică.

.

dându-ne imaginea diversităţii fungilor fosili care pot constitui suportul înţelegerii relaţiilor dintre marile grupuri de ciuperci. In Cenozoic. iar în sedimente din Pleistacen au fost decelaţi clamidospori cu suport micelian de Phycomycetes. s-au format idiomorfonii. 1965). Sporii de tip aff. la sporii multicelulari aporaţi ce apar în Miocen. Totuşi. Intyre. monocelulari cu veruce (ce apar în Miocen). 1976. 37 . Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 9. 1988. Ramanujam & Srisailam. speciile fosile corespund exact sporilor moderni. Elsik (1977) constată că diversitatea de forme morfologice se stabilizează în Maastrichtian (Cretacic superior). acompaniată de schimbările ecologice edafice şi biotice care afectează substratul lor. RECONSTITUIREA PALEOMEDIULUI MIOCEN 9. însă. 1966 . Endogone sp. consecvent mediului de nutriţie saprofit sau parazit (Kalgutkar. precum Slaniceites caracioni. 1982). 1986. 1971. ciupercile şi-au manifestat prezenţa prin 645 genuri fosile şi 6000 genuri actuale (Locquin. au semnificaţia unor etape în evoluţia elementelor de ornamentaţie.V. Jarzen & Elsik. În sedimente din Eocen au fost identificaţi teliospori de Puccinia. până la morfologiile cu ornamentaţii (la sporii monocelulari aporaţi ce apar în Paleocen. 1968. 1971). Locquin (1982) a explicat procesul evoluţiei ciupercilor prin trecerea de la simbioză la integrarea genetică într-un singur organism. b. la sporii multicelulari. (Wolf. Pirozynski et al. ce apar în Triasic. Sporii cu costaţie de tip Fusiformisporites (ce apar în Paleocen). Marcel V. Porul a constituit apertura de bază din Triasic superior până în Cenozoic (Elsik. 1991). contrariul. la sporii diporaţi ce apar în Eocen.. Genurile moderne de Ascomycetes epifite au fost cunoscute din Cenozoic (Dilcher.1. O importanţă deosebită în explicarea filogeniei morfologice o au genurile fără antecedenţi. Generalităţi Ca rezultat al creşterii complexităţii şi diversificării sporilor fungici de-a lungul timpului geologic. Pirozynski. aseptaţi şi psilaţi). Cercetările ulterioare au dovedit apariţia unor antecedenţi. Elsik (1977) a avut intuiţia unei adevărate filogenii morfologice a sporilor fungici fosili. Existenţa unei filogenii morfologice a sporilor fungici este un argument al folosirii acestora în biostratigrafie. Compararea sporilor actuali cu cei fosili de ciuperci dintr-o formaţiune de o anumită vârstă realizează o imagine generală. aplicarea în biostratigrafie a fungilor fosili a fost mărită de descoperirile caracteristice şi unice de spori care au amplitudini stratigrafice limitate (Kalgutkar & Sigler. Combinarea studiilor fungilor fosili cu cei actuali măreşte potenţialul palinomorfelor fungice fosile în interpretarea palomediului (Wolf. Cercetările noastre dovedesc. Multe esemenea informaţii au crescut. 1969. 1980. Pornind de la morfologia cea mai simplă (la sporii aporaţi. 1979. dar ajunge la apogeu în Cenozoic inferior. precum Desmidiospora şi Tetraploa (Elsik. acele modele specifice întâlnite în procesul evoluţiei ciupercilor (Locquin. a stării evolutive a acestora în contextul paleobotanic şi palinologic respectiv. De la Ballistomycotina la Trichomycetes ce au stabilit primele punţi oncogenice acum 600-700 milioane de ani (sfârşitul Precambrionului) până în prezent. fungii nu au o dezvoltare evolutivă pe deplin elucidată (Sheffy & Dilcher. 1977). la un moment dat. Rareori. folosindu-se de elementele sporologiei comparate. 1977). Arthrinium şi Hypoxylon cu şanţ longitudinal apar în tranziţia Paleocen superiorEocen. mulţi spori fungici distincţi evidenţiază afinităţi cu genurile moderne. diporaţi ce apar în Maastrchtian) există o întreagă scară a reperelor care uşurează munca paleomicologului. Aceasta poate fi atribuită variaţiei factorilor incluşi rapid de fungi. parţial. dicelulari. psilaţi-elicoidal (ce apar în Paleocen) şi dicelulari reticulaţi (ce apar în Miocen). ci de conservatorism şi continuitate. Băcăran. Pirozynski (1976) evidenţiază că istoria fungilor nu este marcată de schimbări şi extincţii. Resturile fosile de fungi sunt mai pretabile la interpretarea mediului înconjurător decât indexul lor. Lange & Smith. 1995). 1969). 1983). antrenat în comparaţiile sporilor actuali cu cei fosili. Kalgutkar & Mc. 1975). Deşi cunoscuţi de timpuriu. Ramanujam & Rao.

în valori cantitative şi calitative şi a dus la descoperirea într-o singură secvenţă a stratului a informaţiilor valabile pentru întregul strat. şi determină paleoclimatul regiunii. Interpretarea paleogeografică a prezenţei fungilor în diverse formaţiuni măreşte potenţialul informativ al acestora: . Ramanujam. însoţitoare ale oaselor de Mastodon. Erysiphales şi Meliolales (Eocen mediu) din Tennessee. 1977). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău În practica comparării sporilor de ciuperci actuali cu cei de vârstă miocenă trebuie să se îmbine cunoştinţele dobândite în filogenia morfologică a sporilor fosili (pl. 1968 a.V. Descrierea şi comentarea de către Chitaley (1978) şi Chitaley & Wawale (1978) a relaţiilor dintre plantele gazdă şi fungi şi a plantelor gazdă cu fungii fosili a dus la cunoaşterea paleomediului din Mohgaonkalan din Deccanul Intertrappean-India. III. descoperind o diversitate ce se reflectă în morfologia sporului.Bharadwaj (1967) şi Lange (1976). 1982) (după Kalgutkar & Jansonius. a fost insuficient exploatat pentru Cenozoic (după Kalgutkar & Jansonius.Pirozynski et al. Anglia. . Deşi rare. Sporidesmium.Stubblefield & Taylor (1988) şi Taylor (1990) discută semnificaţia fungilor folosiţi şi asocierea lor în paleoclimatele terestre în interacţiunea cu plantele şi animalele. . . India de Sud cu cei moderni Cirrenalia şi văd în Grallomyces. Gray (1985) a comparat relaţiile de mediu ale microfosilelor (polen şi spori fungici) şi macrofosile. 1981. 1976. Implicarea macrofosilelor în cercetarea paleobotanică alături de cea palinologică lărgeşte posibilitatea înţelegerii relaţiilor dintre fungi şi plantele gazdă. .Ramanujam & Srisailam (1980) corelează sporii helicoidali Paleocirrenalia din Neogenul Kerala. Isthmospora elementele unui climat cald. Mulţi cercetători s-au folosit de sporii fungici în comparări cu cei actuali în vederea determinării unui climat: .Lange (1978b) a comentat semnificaţia prezenţei speciilor Pesavis tagluensis şi Ctenosporites eskerensis. 1988.subliniind rolul lor determinant (van Geel et al. . b. 2000). 2000).U. Stubblefield & Taylor. după Elsik.Wolf (1966 a. 2000). . 38 . altfel existând riscul erorilor. 1995..A. Malaezia şi Rusia. IV. India. .Elsik compară speciile actuale ale genului Hypoxylon din Zona Temperată Nordică şi din zone aparent tropicale.. Canada. Pirozynski et al. S. . 1995) din Eocenul Formaţiunii Eureka Sud.Kalgutkar & Mc Intyre (1991) descriu doi helicospori fungici tipici (Helicoönites şi Helicosporiates Kalgutkar & Sigler. după Kalgutkar. .Kalgutkar (1993) a comparat fungii Cenozoicului inferior din Formaţiunea Bonnet Plume din Canadianul Arctic cu cele de aceeaşi vârstă din Argentina. Fungii sunt o sursă particulară de informaţii privitoare la paleomediu. Australia. Amphissphaerella. în studiile lor paleoclimatice. descoperind semnificaţii de similaritate. 1968) leagă fluctuaţiile de abundenţă a sporilor fungici de modificarea vegetaţiei cauzată de schimbarea climatului. b. Africa. Băcăran. 2000). au implicat în cadrul factorului paleogeografic corelarea componentelor floristice. China. (1988) a investigat palinologic şi micologic sferele de argilă cu conţinut organic. . neputându-se explica asemănarea îndepărtată cu flora paleocenă din Australia şi America de Nord. Determinarea paleomediului cu ajutorul Fungilor a fost în atenţia paleomicologilor: .trecând în revistă relaţiile fungilor cu mediul lor (Stubblefield & Taylor.Dilcher (1965) compară fungii epifiţi Microthyriales. indicatori ai climatului cald şi grupul generic subacvatic Helicoön. 1988). 1995) cu ocurenţa cenozoică (pl.folosindu-i ca indicatori ai mediului vechi (Pirozynski. comunicând prezenţa numeroşilor taxoni ai diverşilor fungi (după Kalgutkar & Jansonius. relaţiile fungilor fosili cu animalele sunt valoroase: . 1988). Helicodendron şi Helicosporium în regiunea paleomediului umed (după Kalgutkar & Jansonius. mai târziu (1973) va sugera că prin identificarea speciilor fosile şi compararea lor cu formele vii se poate deduce paleomediul. din Canadianul Arctic. descoperit în New Brunswic.Yarzen şi Elsik (1968) consideră sporii descoperiţi de-a lungul râului Luangwa din Zambia ca utili deducerii mediului din Neogen.

dispuse în cruce sau în dreptul 1/2 . culoarea. longitudinali (1-2). cu 5-8 septuri transversale şi mai puţine septuri longitudinale (după Ellis & Ellis. care arată că acest binom este folosit în sens larg pentru a acoperi un grup variabil. A. multicelulare. accidental.2. 27). Corpul simetric. dând naştere la două serii de celule (după Ellis & Ellis. ascosporii hialini sau subhialini au un aspect muriform datorită septurilor longitudinale prezente câte 1-2 la acelaşi nivel celular. formând astfel tipul de septare „siparia”. La Gloniopsis praelonga (Schw. dând 39 . XVIII. XVII. Fiecare specie (sau grupuri de specii) de spori fungici are un specific al dispunerii septurilor în asociere cu alte caractere. La Alternaria (Macrosporium) carthami Tr. XVII. cu septuri curbe. La Pleomassaria siparia (Berk. Această dispunere mozaicată a septurilor longitudinale. se numeşte septare de tip „bevanii”.) Sacc. monoseptat). Al. fragmentată. în mijlocul a 3 celule succesive sau numai 1-2 la jumătatea distanţei dintre 2 septuri paralele sau dispuse în V.S. constricţiile. 4). În planşele XVII şi XVIII prezint imaginile a 45 de specii de spori actuali din lucrarea sporologilor Martin B. deci la un număr nesemnificativ de exemplare. Ceea ce este hotărâtor în stabilirea înrudirii acestora este tocmai existenţa septării de tip „robusta”. aproape în întregime paralele cu axul longitudinal.F.V. brune. Sporul fără sept se numeşte monocelular (aseptat). clavate sau alungite. Săvulescu. fig 15) cu specificaţia L. 14). ei se numesc tetracelulari (triseptaţi). segmentat de septuri transversale la distanţe aproape egale. XVII. 1942 îşi găseşte corespondentul fosil miocenic în Alternaria robusta nov. dispuse toate trei. fig. Manoliu (1982) le citează la specia P. La sporii genului Pleospora sp. (pl.(Macrosporium) carthami Tr. sporii care au două septuri se numesc tricelulari.P. ornamentaţia. 1985). sp. patru. Băcăran. 1942. aperturile. Elementele morfologice folosite în procesul comparării sporilor actuali de ciuperci cu cei fosili În compararea sporilor actuali de ciuperci cu cei fosili se foloseşte o gamă largă de elemente: septurile. Ellis şi Pamela Ellis (1985) şi două specii din lucrările micologilor români Al. verticali sau oblici. 1983). VIII. major (cel mai gros) sau minor (cel mai subţire) (după A. XVIII. 1985). la mijlocul celulei a treia. Rădulescu (1969) cu scopul de a evidenţia faptul că aceştia îşi găsesc antecedenţii în micoflora miocenă. Redau mai jos câteva tipuri de septare. forma. multicelulari (cu 6 sau mai multe celule. (pl. pentacelulari (tetraseptaţi). despărţite prin pereţi transversali (7-10). fig. Săvulescu. piriforme. La Ramphoria bevanii Sivan (pl. astfel că a apărut noţiunea de septare tip. drept. şi la alte specii. (pl. incapsulaţi. La conidiile acestei specii se întâlneşte septarea de tip „carthami”. multiseptaţi). ascosporii au 5-6 septuri transversale şi 3-4 septuri longitudinale. Săvulescu. diseptaţi şi pe măsură ce aceştia au trei. 23). 1969). De la sporul cu un sept (dicelular. se întâlneşte uneori septarea de tip „vulgaris”. Manoliu (1982) şi E.) Zogg (pl. situat la fiecare a 3-a sau a 4-a celulă (după Ellis & Ellis. ascosporii sunt bruni-aurii. Septurile sunt elementele morfologice cele mai importante ale definirii sporilor actuali şi fosili de ciuperci. ascosporii au 5 septuri transversale şi numai 1 sept longitudinal. fig.. Wehmeyer. este marcat la două segmente mijlocii de două septuri longitudinale. fig. cinci sau mai multe septuri. simetria. fusiform. Acest tip de septare numit „pulcherrima” este întâlnit. 14) se întâlnesc conidii elipsoidale. dimensiunile etc. constituită din 2 septuri oblice şi 2 septuri transversale ce delimitează 3 loji. alcătuind. fig. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 9. La Dictyotrichiella pulcherrima Munk.1/3 din lungimea celei opuse. care prezintă aproape permanent 3 septuri transversale şi 3 septuri de tip „vulgaris” la unele celule ale sporilor. lactucicola Ellis & Everh. grupuri de 4-6-7 celule continui sau separate de alte grupuri constituite mai simplu.A. 1985). 1942 (pl. Septul poate fi median (la mijlocul sporului). sinonimă cu cea de tip „carthami” la specia actuală Alternaria (Macrosporium) carthami Tr. cu celula terminală mai alungită şi care măsoară 58-74 x 11-14 µm (după Rădulescu. & Br. frecvent.

filiformă. ovată. 2 specii parazite (9. p. Tilia. Ansamblul poral (hilar).aliniat. eliptică. Spectrul ecologic al sinuziilor de micro-şi macromicete care se aseamănă cu cele descoperite în depozitele miocene cuprinse în bazinele văilor Teleajen şi Buzău. scolescospori. Constricţiile din dreptul septurilor reprezintă un caracter de specie şi trebuie neapărat să se ţina seamă de acestea în procesul comparării (apreciate ca slabe. atunci când porul (mai rar hilul) coboară sub nivelul umerilor sporului cu mai puţin de 1/2 din înălţimea acestora. Ulex. (h. (după A. atunci când porul (hilul) se ridică deasupra umerilor cu mai mult de 1/2 din înălţimea acestora (frecvent). cilindrică. Quercus. vermiformă (vermiculată) naviculată. 1 specie a fost lignicolă (10 %) pe lemnul rădăcinilor genurilor: Albizia.prăbuşit. obpiriformă. 1 specie tericolă (4. alantiformă. Ulmus. Celtis. Aesculus. clavată (măciucată) şi obclavată. Gmelina. 1985).5 %). acerosă (aculeată). Hevea. eliptică. medii şi puternice).F.emergent. lentiformă. împreuna cu gâtul şi umerii sporului.. rombic-rotunjită. doliformă. septul median este asociat cu o constricţie puternică. monoporaţi sau diporaţi. asteriformă (după Hulea şi colab. au două extremităţi (capete): proximală şi distală. circulară. atunci când porul (hilul) are o poziţie oblică faţă de axul longitudinal al sporului. Băcăran.7 %) cu Sporoschisma mirabile. . Magnolia.). 1 specie micorizantă. 9. liniar-curbă. limoniformă. lunată. campanulată. prescurtat a. . halteriformă. napiformă. a. Constricţia de la mijlocul ascosporului este mai accentuată decât la restul corpului (după Ellis & Ellis. ventricoasă etc. helocoidală. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău aspectul unei furci. fapt mai puţin evident la septul major. Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Podu Morii – Calcarele de Jaslo. 2 specii au fost cosmopolite 40 . obdeltat-rotunjită. . Hippophaë. ovată. pe când modul pleurogen de formare a sporilor (pe părţile laterale) contribuie la asimetria sporului şi oblicitatea ansamblului poral (hilar). b. Ilex. Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Podu Morii. dacrioidă. Sorbus. 2 specii foliicole (9. Fagus. Frecvent. (ovală). astfel că. cu capetele rotunjite şi trunchiate.A. Pinus.9 %) pe genurile: Acer. atunci când porul (hilul) este la acelaşi nivel cu umerii sporului (frecvent).. Mangifera.V. rombică. elipsoidală. Din cele 10 specii de ciuperci care au fost implicate în procesul comparării. falcată. piriformă. globoasă (globuloasă).adâncit. lageniformă. tip de septare numit „praelonga”. Forma sporilor fungici poate fi eliptic-îngustă. poate fi: . Cele 21 specii de ciuperci care au fost implicate în procesul comparării au următorul profil ecologic: 13 specii au fost lignicole (16. Cytisus. Taxus. obovată.P. Ansamblul poral (hilar) Sporii fungici de tipul conidiilor. 1983). Modul acrogen de formare a sporilor (la vârful conidioforului sau a bazidiei) asigură o simetrie a acestora. elipticcurbă.S. formează un ansamblu numit de noi ansamblul poral (hilar) ce este un caracter de diferenţiere a speciilor. uncinată (hamată). Capătul proximal (uneori şi cel distal) este purtătorul porului sau hilului. subgloboasă.3. obovată. piriformă. atunci când porul (mai rar hilul) coboară sub nivelul umerilor sporului cu mai mult de 1/2 din înălţimea acestora.oblic.8 %). Cornus. . 1983). fusiformă. lanceolată. Betula.5 %) şi o specie asociată (4.

Hura. criticarea. Raphia sp. Cicorium intybus. Sonchus (S. P. Hevea. paleomicologia). Tripogon. Hevea. Carthamus tinctorius L. Rhamnus. Desmodium. Quercus. Liquidambar.3 %) şi 1 specie entomofagă (5. Bersamia paullinioides. Cedrella. Salix. genuri şi familii: Berkheya. Quercus. Ulmus. Fagus (F. Pisidium. Poa (P.1 %) pe speciile şi genurile: Acer. asper). Albizia. Nyssa. Saccharum. principiu folosit de lucrările lui Heer. 1 specie lignicolă (7.. Carthamus. grandiflora). Mangifera. Vitis.2 %) pe Carthamus tinctorius. 10 specii parazite (34. Carthamus. Gmelina. verificarea şi completarea rezultatelor. Theobroma. Fargesia (Ariundinaria).5 %). Engelhardt. 1 specie foliicolă (3. Fagus. Hevea. Lactuca. considerat un act complex şi delicat: necesitatea concursului tuturor metodelor utilizabile. Alnus. Callistephus chinensis. flora (paleobotanica. Mahabalella acutisetosa Sutton & Patel. Cunoaşterea ecologiei plantelor actuale furnizează informaţii pentru cunoaşterea paleoecologiei speciilor fosile. Ulmus.5 %) pe plantele ierboase din genurile: Arachis.7 %) pe lemnul rădăcinilor genurilor: Albizia.5 %). Betula. Cedrella. de Saporta. Sittler (1965) propune câteva reguli în reconstituirea paleoclimatului. palinologia. Betula. Eryobotrya japonica. Urochloa. Băcăran. Populus. Populus. 2 specii tericole (6. Agropyrum.7 %). pe Bambus şi Pyrus. Hymenocardia. Samanea. Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea cu sare Cele 20 specii de ciuperci care au fost implicate în procesul comparării au următorul profil ecologic: 7 specii au fost lignicole (35 %) pe genurile Albizia. Mangifera. f. Cichorium endivia. Gmelima.2 %) pe lemnul genurilor: Abies. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău (20 %) şi 7 specii parazite (70 %) pe genurile: Antiaris. Quercus. 1965). Mangifera. Ilex. Fagus. Barbacenia. Ettinghausen. Castanea. d. 2 specii tericole (15. P. Pyrus. 1 specie cosmopolită (3. Reconstituirea paleoclimatului Printre cele mai uzuale mijloace de reconstituire a paleoclimatului s-au dovedit a fi: fauna. Malus. folosirea cu prudenţă a cifrelor şi limitelor. Nyssa. Viburnum. Salmalia şi alţi arbori şi arbuşit. mineralele argiloase etc. Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea Gresiei de Kliwa Cele 29 specii de ciuperci implicate în procesul comparării au următorul profil ecologic: 14 specii lignicole (48. c. Rauvolfia. Carica. Dactylis. Malus. pe membrii familiilor Leguminoase. Betula. Triticum şi.7 %). pe alţi membri ai familiilor Euphorbiaceae. Persea. 1 specie micorizantă (5. trivialis).7 %). Dioscorea. Dianthus. (Palmae). 8 specii parazite (42. Saccharum. Leguminosae. Agrostis. 1966.4 %). Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Şipoţelu Cele 19 specii de ciuperci care au fost implicate în procesul comparării au următorul profil ecologic: 7 specii lignicole (36. Quercus. Poa. e. Avantajele şi inconvenientele metodei palinologice sunt valabile şi pentru paleomicologie (repartiţia de către vânt şi apă a organelor ciupercilor.5 %). Gmelina. Calcophyllum.. Boulay. Castanea. Magnolia. Zeae etc. Gramineae. Taxus. 1 specie foliicolă (7. Acer. Eucalyptus. Balsa.3 %).V. 2 specii au fost foliicole (10 %) şi 11 specii parazite (55 %) pe următoarele specii. Triticum. Hibiscus. 1 specie micorizantă (7. Dianthus. Pyracantha coccinea. Festuca rubra.4 %). oleracea. 2 specii foliicole (10. (după Sittler. Corylus. nemoralis. Monanthotaxis.7 %) şi 6 specii parazite (46. Theobroma. Tinospora. pratensis.9 %).8 %) pe genurile şi speciile: Alnus. Liquidambar. selectivitatea procesului fosilizării. intybus. C. S. 1 specie micorizantă (3. 1 specie praticolă (7. în general. antrenarea în 41 . 9.4. Chlorophora. Malus. Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Doftana Cele 13 specii de ciuperci care au fost implicate în procesul comparării au următorul profil ecologic: 1 specie humicolă pe plante moarte (7. Unger etc. Euphorbiaceae.

4. fără ca formele tropocale să dispară în acelaşi procent. Odată cu invazia mării rupeliene. convergenţele de formă. Tilia. parazite. în care Gimnospermele sunt tot preponderente. Salix. în concurenţă cu Pinus silvestris.V. nu se cunosc limitele în care procesul evolutiv a afectat şi zestrea enzimatică cu care primele activează în stările de saprofitism.). Cenozoicul vechi (Eocenul. dar se găsesc Tsuga. 1965). dar în care Pinaceele le duc către alte grupe. având limita superioară la baza Rupelianului mijlociu. B. în care vechile esenţe termofile au dispărut. Alnus. 42 . Pinus haploxylon. Juglans. sporodic. micorize etc. care vor dispărea treptat în cursul acestei epoci şi cu forme mai boreale. Băcăran. forme noi recente tipice: Carya. caracterizat prin predominarea Dicotiledonatelor asupra Gimnospermelor cu numeroşi spori de Pteridofite. Sittler (1965) a avut în vedere subdivizarea Cenozoicului în trei perioade floristice. nu mai sunt Palmate. Încălzirea de la începutul Aquitanianului este improbabilă. în Rupelianul superior sunt semnalate. într-un ritm lent. iar al doilea îl va înlocui în Miocenul superior (Pons. Procesul de răcire a climatului a avut drept consecinţe instalarea formelor noi arctoterţiare şi a celor coborâte din zonele înalte. Chenopodiacee şi Symplocacee (Sittler. În microflora Schleichsandu-lui (Bazinul Mayence al Fosei Renane) se constată dispariţia genurilor termofile.1. C. Evoluţia florei în Cenozoic În funcţie de evoluţia florei. cazul stratelor de Heskem (Oligocen inferior).4. În Bazinul Hesse. 9. Betulacee (Sittler. Acer. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău procesul sedimentării a speciilor de vârste şi provenienţe diverse. dar nu au înflorit noile grupe ale Oligocenului superior. 1965). Evoluţia climei şi florei în Paleogenul Europei Occidentale Din cercetarea florelor palogene din Fosa Renană şi Fosa Rodaniană. complexitatea procesului nomenclatural. formele din regiunile mai înalte cuprind ansamblul continentului (Sittler. va deveni preponderent în partea inferioară. Specificul sedimentării la cotul Carpaţilor şi variaţiilor climei nu anulează instalarea unei flore mai noi cu care ciupercile vor stabili relaţii saprofite. după Sittler. Cenozoicul recent (Miocen superior şi Pliocenul).2. cu o imagine polinică ce reflectă parţial pe cea din Cretacicul superior. imaginea floristică redând o răcire progresivă şi lentă (Sittler. se constată o profundă schimbare a condiţiilor de climă între Luteţianul tropical şi umed şi Rupelian. Ulmus. 1965). de unde şi concluzia că variaţiunile floristice şi climatice rămân lente şi ezitante (Sittler. plantele din climatul mediteranean cald apar din ce în ce mai frecvent. (după Sittler. prima degradare climatică a Cenozoicului. referindu-se la Bazinul Hesse. Deci Sittler (1965) este cel care va evidenţia amploarea înlocuirii formelor termifile cu formele arctoterţiare. în care Gimnospermele domină şi împart spectrele cu Angiospermele termofile ale Cenozoicului vechi. 1965). dar flora relativ tânără indică mai curând o degradare climatică (speciile termofile ale Pinaceelor fac loc la Sciadopitys). Alnus. cu ocazia invaziei marine. În regiunea de la nord de Vogelsberg. Sittler (1965). sub influenţa variaţiilor climatice. incertitudinea înrudirii filogenetice etc. apărute la începutul acestei perioade. Oligocenul inferior şi parţial Oligocenul mijlociu. 1965). A. 1965). Cenozoicul mijlociu (restul Oligocenului mijlociu şi superior plus Miocenul inferior). Având în vedere relaţia complexă a ciupercilor cu plantele şi animalele. Pterocarya. parazitism. 9. este un fapt ce echivalează cu o racire a temperaturii. 1965). micorize etc. nici Engelhardtia. Tilia. 1964.

. ca factor ecologic esenţial. atunci când am efectuat actul comparării. că speciile actuale de ciuperci rezultate din comparări. Procesul de tranzienţă micotică Primele două volume de sporologie ale lui Martin B. termotolerante (t.9 %). „La temperatura optimă. Era mult mai cald în timpul Formaţiunii de Doftana (cu gipsuri) decât în timpul Formaţiunii Gresiei de Kliwa. 63 %.9 %).4. optimă 20-35oC). fără ca să fie omorâtă.3. minimă sub 20oC).. Hulea şi colab. Crisan. are un rol preponderent în evoluţia ciupercilor ca temperaturi de nişă (din Ainswarh & Sussman ed. Factorii fizici (temperaturi şi umiditate) în dezvoltarea ciupercilor Ralph Emerson (1964) este cel care arată rolul limitativ al factorilor fizici în distribuţia organismelor vii pe suprafaţa Pământului. t. 50oC. 1983). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 9. optimă sub. 53. Ciupercile pot fi clasificate în: termofile (temperaturi de creştere 20-50oC. 1973. în cazul primului. ciuperca este distrusă.1 % = 37 % 22. Ellis. Nici măcar în Burdigalianul Formaţiunii Gresiei de Kliwa nu există o identitate cu Burdigalianul Formaţiunii de Doftana: speciile cu preferinţe climatice de zone tropicale. Ellis (Dematiaceous Hyphomycetes-1971 şi More Dematiaceous Hyphomycetes-1976) abordează şi răspândirea geografică a speciilor de ciuperci. t. În cazul Formaţiunii de Podu Morii – Calcarele de Jaslo. Săvulescu.specii de ciuperci cu preferinţe de zone tropicale şi subtropicale.4 % = 66. Temperatura. la fiecare formaţiune şi subdiviziune studiate. Ponderea ridicată a speciilor cu preferinţe de zone temperate (în ordinea citării vărstelor: 80.4. 20oC) (după Kirk şi col. 25. mezofile (t.. de creştere 10-40oC. faţă de 66.4 %). 1968.6 %. în cazul celui de-al doilea.9 % + 11. 1987).9 %.specii de ciuperci cu preferinţe de zone temperate. temperatura optimă 40o 50 C) (după Cooney & Emerson. fiecare diagramă evidenţiează un profil climatic diferit: a) cu preponderenţe climatice temperate: în Formaţiunea de Podu Morii (80.Miocen inferior. de creştere sub 10oC.8 %). dezvoltarea ciupercii este oprită. speciile cu preferinţe de climă temperată (arctoterţiare) erau deja cantonate. La temperatura mortală. La alcătuirea celor 10 liste de spori de ciuperci actuale am constatat că sporii celor trei grupe nu se află în aceleaşi proporţii. miceliul ciupercii se dezvoltă abundent şi ciuperca este capabilă să fructifice.8 %) indică faptul că în Oligocen superior . de unde şi ideea deductivă că în formaţiunile şi subdiviziunile studiate există un proces de tranzienţă micotică miocenă. ponderea speciilor cu preponderente climatice temperate este egală cu ponderea speciilor cu preferinţe de zone mixte (40 %).specii de ciuperci cu preferinţe de zone mixte.” (după O. iar oscilaţiile lor ulterioare erau doar episodice. fapt ce aduce argumente în plus la poziţia lor de reper. în Formaţiunea Gresiei de Kliwa (63 %) şi în Formaţiunea de Şipoţelu (53. 1964. . psihrofile (t. La temperatura minimă şi maximă. Se întâmplă ca în mediu să se realizeze temperatura minimă şi maximă la care ciuperca continuă să trăiască şi piere numai dacă temperatura este mortală. subtropicale şi mixte totalizează un procent de 37 %. maximă cca. t. Am marcat pe planiglob fiecare specie de spori de ciuperci actuale în funcţie de informaţiile oferite de cele două volume de sporologie (1971-1976) ale lui Martin B.6 % 43 . se grupează în felul următor: . Bilai & Zakharcenko. Pentru fiecare din cele 10 planşe cu speciile sporilor fosili de ciuperci descoperite pe văile bazinelor Teleajen şi Buzău am întocmit câte o listă în care au fost evidenţiate speciile de spori de ciuperci actuale cu care primele se aseamănă. Aşa am ajuns să constat. .V. 1964). 2004). 9.4. b) cu preponderenţe climatice tropicale: în Formaţiunea cu sare (52. În funcţie de afinităţile climatice ale speciilor sporilor de ciuperci actuale care se aseamănă cu speciile sporilor de ciuperci fosile descoperite în bazinele văilor Teleajen şi Buzău. Băcăran.2 % + 44. c) cu preponderenţe climatice mixte: în Formaţiunea de Doftana (44.

complex. Amploarea mulţimii uriaşe a numărului de spori este legată de alcătuirea relativ simplă a ciupercilor. Se realizează o efemeritate în timp geologic a asociaţiilor speciilor de ciuperci. cu numărul mare de spori. al compoziţiei asociaţiilor de ciuperci miocene.6 % în Formaţiunea cu sare şi 23. reprezintă o componentă indispensabilă în circuitul materiei. 11. decelat cu uşurinţă. când se pot face mai uşor comparaţii cu sporii de ciuperci actuale. 44. 44 .8 % în Formaţiunea de Podu Morii.1 % în Formaţiunea de Şipoţelu.. însoţitoare fidele. care nu este un lux al naturii. şi de disponibilitatea pentru rapiditate în înmulţire. pentru că asigură un fond ce se integrează potrivit afinităţilor climatice. reprezintă identitatea ecologică din umbră a plantelor şi animalelor. În interpretarea relaţiei Soare-Pământ. tranzient. în funcţie de afinităţile climatice ale acestora. populaţional. respectiv sporii de ciuperci. mai ales în Cenozoic. ca doi factori de evlouţie darwiniană. se numeşte proces de tranzienţă micotică miocenă. Procesul trenzienţei micotice a apărut odată cu ciupercile din Precambianul superior şi s-a continuat până astăzi. Caracterul trecător. la un moment dat. cu necesitate. Parametrii termici largi ai ciupercilor reprezintă rezultatul unei selecţii naturale. ciupercile sunt cele care dau profilul climatic. ceea ce ne conduce.V.1 % în Formaţiunea Gresiei de Kliwa. la un moment dat. capabilă să se manifeste fiabil. nu întotdeauna. Tranzienţa micotică.4 % în Formaţiunea de Doftana. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Se remarcă procentele mici realizate de speciile de ciuperci cu preferinţe climatice mixte: 4. al formaţiunii. Degradarea climatică de la sfârşitul Oligocenului superior şi începutul Miocenului inferior este susţinută de către Sittler (1965) şi de către noi (2009) cu mijloace palinologice diferite: grăunciorii de polen. de mare aploare. asigurând destructurarea parţială a acestora prin parazitism şi saprofitism. existând astfel o continuitate a determinării paleoclimatului. altfel natura nu şiar permite luxul distrugerii masive a speciilor la şocurile mari de temperatură. este un fenomen legic. ordonat. 17. sporii de ciuperci reprezintă o adevărată “bandă magnetică” sau o “cutie neagră”. Ciupercile. la ideea existenţei LEGII TRANZIENŢEI MICOTICE. Sesizând modificările climatice survenite în diferite vârste ale Miocenului. ale vegetaţiei. 20 % în Formaţiunea de Podu Morii – Calcarele de Jaslo. deoarece amplitudinea dintre temperaturile minime şi maxime ale speciilor este cea care permite pendularea între optim şi extreme. Băcăran. Ciupercile. permanent pe Pământ.

la Gonoderma applanatum 30. 1992. 1991). Pentru a înţelege amploarea paleoecosistemului miocen. indică amploarea activităţii fungice.000 spori etc. structurile iniţiale prenetrează cuticula şi permite formarea unei strome subcuticulare (după Gessler & Stumm. tericole. inaequalis este realizată de apresor. mai ales pe frunze şi tulpini. papile. cosmopolite. 1988. lignicole. tericole. Smereka et al. pe un snigur bob bolnav de Tilletia caries 12. parazite. ca organisme heterotrofe. Venturia dovedesc faptul că un mare număr de fungi evidenţiază a fi producători de cutinaze. Hass & Remy. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 10.. din Cole & Hoch.000. 1974. Sunt invocate şi alte plasmodiophoromycete descoperite de Karling (de ex. 3. Unii fungi şi celulele plantelor sunt controlaţi de acest tip de antagonism (după Taylor & Osborn.000. Consideraţii asupra paleoecosistemului miocen Implicaţi. lignitubuli) la suprafaţa internă a pereţilor groşi ai clamidosporilor. sunt în interacţiune cu organisme foarte variate.humicole. apertura cu o mică papilă de eliberare.000 spori. agentul patogen al rapănului mărului. pe Penicillium spinulosum. 1964. cu necesitate. micorizante şi foliicole. charofita Palaeonitella din Devonianul inferior de la Rhynie chert (după Taylor et al. dat de numărul uriaş de indivizi. După primele studii. 1972) şi pregăteşte implicarea cutinazei în penetrarea frunzei mărului. Milleromyces rhyniensis Taylor.000. aflăm că: în „puff-boll”-ul Calvatia gigantea sunt 7. praticole. nu întotdeauna întâlnite în natura cutinazei. Taylor . 1996). 1996). din Cole & Hoch. 1963. ca exemplu clasic de gazdă în care sunt implicaţi fungii.000 spori. 1991).000. paleo. sugerând abilitatea acestora de a produce enzime larg răspândite. 1964). Paleosinuzia parazită evidenţiază activitatea intensă a fungilor. în realizarea paleoecosistemului miocen. Sunt evidenţiaţi zoosporii care au penetrat pereţii celulei gazdei şi un zoosporange cu un tub de eliberare. în stroma peritecială de Daladinia concentrica 100. în apotecia Sclerotinia sclerotiorum 30. Voronina şi Sorodiscus). Hass & Remy. 1992 cu zoosporange holocarpic.000. 1991).000 spori/zi. CONCLUZII 10. 1984. cea mai viguroasă în paleoecosistemul miocen. 45 . praticole.1. Fusarium. tubul germinal are la exterior apresorul (după Parry & Pegg. Penetrarea cuticulei în cazul V. iar la polul opus se situează paleosinuziile humicole. entomofage. din Cole & Hoch. precum şi prezenţa unei adaptări a plantelor la infecţia fungică. 2. dar este citat.. 1991). Băcăran. (după Ingold. Enzimele descoperite la câteva din speciile genurilor Alternaria. micorizante şi entomofage. În paleoecosistemul din Devonianul inferior au fost detectate răspunsuri ale gazdei cauzate de parazitism: îngroşări (calozităţi. 1991). Hass & Remy (1992) descriu trei noi taxoni de fungi acvatici din Plasmidiophoromycetes pe alga Palaeonitella cranii: 1. paleosinuziile parazite şi lignicole evidenţiază p bogată paleofloră. Paleosinuziile sunt. din Cole & Hoch. cosmopolite.000. aşa cum se observă în planşa XX. După degradarea enzimatică. Hass & Remy. Pythum. Activitatea tranzitorie a esterazei este prezentă în prima fază a infecţiei (după Nicholson et al.V. prezenţa unui complex cutinaza nu a fost descoperită (după Van den Ende & Linskens. din Cole & Hoch. În marea lor majoritate. Krispiromyces discoides Taylor. din Taylor & Osborn. Din datele cunoscute în prezent la Venturia inaequalis. deci. 1992 cu talul piriform-globular. dar şi de desfăşurarea rapidă a procesului de înmulţire. La Fusarium sp. Lyonomyces piriformis Taylor. Stemphyllium. Prezenţa activităţii cutinazelor a fost cunoscută încă din 1963 (după Linskens & Haage. Între parazitism şi simbioză (dubla mişcare a nutrienţilor) diferenţele sunt greu de decelat.000. 1987. cu date referitoare la speciile actuale. 1992 cu talul discoidal. fungii. epibiotic... Sclerotinia. Paleosinuzia parazită (planşa XX/g). acizii graşi vor accentua efectul distrugerii la invadarea fungilor (după Martin.000. foliicole. în primele faze ale infecţiei provocate de ascospori sau conidii. holocarpic. ajungem la concluzia ca Mycota reprezintă un regn redutabil.000 ascospori. Exemplificând. Ulocladium. existenţa la aceştia a unui mecanism evoluat de penetrare a cuticulei. Rhizoctonia.

. astfel producându-se o imunitate (după Shaykh et al. fig. 1995). 1999). ascospori. dată fiind amploarea procesului parazitar la plante. Devonianul inferior. 1987. 1994). sp. Pragian. mai ales prin deschiderile naturale sau prin lemn (după Huang. 1985. Halket. Totuşi există o cutinază bacteriană cu rol în penetrarea cuticulei (după Cole & Hoch. Microorganismele (bacterii. Este cunoscută ocurenţa endomicorizei în rădăcini şi alte organe subpământene ale plantelor (după Malloch et al. pe specia Aglaophyton major (după Taylor. parafize şi perifize are semnificaţia continuităţii. fig. completează imaginea paleoecosistemului miocen cu ciuperci endoparazite. Ca exemplu de activitate saprofită se descrie Paleoblastocladia (tufe de hife ramificate. 1986) şi nu direct prin suprafaţa intactă a plantei. 1996). 1930. Nicholson. ca principalii descompunători ai celulozei şi ligninei în Triasic (după Taylor & Taylor. dovediţi în m. (pl. cyanobacterii. 1994). 1995). 1909. 1991). 1985). Hass şi Kerp.. 1987).. dar acesta nu a fost mai precis evidenţiat ca fungi pe frunze mai devreme de Cretacic (după Taylor & Osborn. Ruinen (1963) asugerat pentru prima dată că organismele filoplanului pot utiliza componentele cuticulei ca sursă de carbon. 46 . Tot bazidiomicetele sunt invocate ca responsabile în putrezirea lemnului rădăcinilor în Permian-Triasic-Antarctica (după Stubblefield & Taylor. 1980. momentan nedeterminabil. dar şi cu mult mai înainte. din Taylor & Osborn. 1991). 1975. În descrierea paleoecosistemului de la Rhynie chert de 400 milioane ani. holocarpice şi eucarpice. Somero. derivat din Chytridiomycetes. Aşa se explică existenţa fungilor ce atacă polipii celenteratelor coloniale (după Bentis şi col. gen.. din Taylor et al. 2000).) pot coexista în relaţii simbiotice. 1996). 1983) sau endotrofă (după Mititiuc. XX. 1975. se evidenţiază asociaţia fungică cu plante terestre. eubacterii. 1991). (necomunicată) semnalează doar creşterea într-un organ tubular. Pseudomonas putida şi Corynebacterium sp.. ca teleutospor care indică prezenţa ruginilor la ierburi. Semnalarea Ascomycetes de acum 400 milioane ani din Devonianul inferior de la Rhynie chert cu preitecii de 400 µm diametru. endocelulare. fig. 1985). din Taylor & Osborne. dacă vom avea în vedere că Basidiomycetes şi Ascomycetes s-au despărţit acum 500 milioane ani (după Taylor. White şi Taylor (1989) citează Zygomycetes. drojdii etc. Remy & Hass. cu asce. Biotrofismul endofitic este definit ca sistem endomicorizial generalizat (după Trappe. Pe secţiuni subţiri au fost semnalaţi fungi saprofitici din Devonianul inferior de la Rhynie chert din genul Allomyces subgeul Euallomyces... iar din 1992. organismele fungice au capacitatea adaptării la diferite medii (după Moon. Cazul speciei miocene Saeptatustubulus insiduosus nov. IV. fără a putea preciza. din Cole & Hoch. Procesul saprofitismului este cunoscut ca existent din Paleozoic. împreună cu alte microorganisme. 1986. Datorită aşa-ziselor enzime strategice.V. Pucciniasporonites herbilis nov.. Celuloza şi lignina sunt descompuse de Basidiomycetes în Devonianul superior (după Stubblefield et al. Băcăran.. ca în cazul fungilor. similar Blastocladiales. nov. 20). ataşate cu rizoizi de Nothia (algă multicelulară). din Taylor et al. penetrează plantele. Paleosinuzia micorizantă (pl. 1996). din Paleozoic (după Osborn. h) micoenă atestă asocierea simbiotică dintre ciuperi şi radacinile plantelor în accepţia ecto-endotrofă (după Hulea. 1995).. care va contribui la introducerea în circuitul materiei a tot ceea ce a rezultat din mineralizarea acestuia. Plantele emit anticorpi (“ferritin lobeled antibodies”).. Într-o concepţie mai largă. comparabilă cu Euallomyces. 1991). cu siguranţă. Arbusculele sunt cunoscute din Trasicul Antarcticii (după Stubblefieled et. al. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Filoplanul este alcătuit din organisme neparazite la suprafaţa frunzei (după Kirk şi col. din Taylor et al. din Cole & Hoch. sp. l) defineşte destructurarea lemnului pădurilor miocene ce a presupus existenţa unui complex de specii de ciuperci saprofite. 1981.e. 2000) sau pot destructura materialele polimere (după Lugauskas. Paleosinuzia lignicolă (pl. 2004). Prezentarea pe scurt a mecanismului de infecţie a fungilor ne face să apreciem că acesta era deja constituit în Miocen.. capabili să inhibe cutinazele. 1977. ieşite din stomate şi de sub cuticula de Aglaophyton) (după Remy et al. filoplanul a existat din Devonianul mediu. Taylor semnalează Chytridiamycetes. starea parazitară sau simbiotică. XX. După Bashan (1985) şi bacteriile pot produce cutinaze (din Cole & Hoch.

astfel că hifa ajunge către epidermă (după Zacharuk. cu poziţia stratigrafică în Siegenian.proteaze (colagenaze).V. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Paleoecosistemul Rhynie chert din Devonianul inferior. al.. IV. 1980. 8) în Formaţiunea Gresiei de Kliwa (Burdigalian). 1981. trebuie să adere la suprafaţa cuticulei. 1966). fig. La degradarea enizimatică a procuticulei apar reacţii ale cuticulei în jurul hifei penetrante (după Charnley. inclusiv prin histolize (după Hassan şi Charnley. 1986) (din Taylor et al. emise de Entomophthora cornuta (zigomycetă) (după Hurion et al. asemănătoare cu S. a fost descoperit de Kingston şi Lang (1921) şi cunoscut cu genul Palaeomyces Renault (spori şi hife). reglează populaţiile de insecte (după Gillespie. din Cole & Hoch. are un strat exterior mai fragil (după Hackman. un strat mult mai gros decât epicuticula. Hass et Kerp. întâlnite la vârste înaintate. ca reţea arbusculară (endomicoriză) din Formaţiunea de Şipoţelu. aminopeptidaze. să dea naştere apoi tubului germinal şi apresorului (după Cole & Hoch. 1989). 1995 se referă la hifele aseptate. 1991). pentru creştere şi dezvoltare (reproducere). carboxipeptidaze) au apărut după ≤ 24 ore. când aceasta este mai puţin hidrofobă (după Boucias et al. St. Saeptatustubulus obliquus (pl. prima barieră a infecţiei fungice. cuprinde fibrile de chitină. Sporul. reducerea abilităţii conidiilor la aderare. aceştia. 1977). 1986a. prin epizootii. Exemplificăm existenţa micorizei miocene cu speciile Saeptatustubulus insiduosus nov. extraradicale (uneori în ghemuri) şi intraradicale cu arbuscule în celulele corticale ale plantei Aglaophyton major Edwards (Edwards. 19). gen. secvenţial. Hass et Kerp. din Cole & Hoch. Cole & Hoch (1991) semnalează că fungii entomopatogeni produc o mare diversitate de endo. 1991). Epicuticula. 1988) şi apariţia inhibării proteazei (după Boucias & Pendlard. Taylor. ca hifă simplă. în matricea proteinelor. ajungând să degradeze şi endocuticula (după Robinson. 1991). fig. 1991). insiduosus. 1970a. 1987) pot influenţa patogeneza (din Cole & Hoch. 47 . să tolereze potenţialul toxic al acesteia. După realizarea breşei epicuticulei.. 1991). este penetrată de stratul inferior al apresorului sau prin tubul germinal (după Zacharuk. multistratificată. din Cole & Hoch.. dar şi prezenţa apei în condiţii de sclerozare sunt factori limitativi ai penetrării (după Hepburn. Penetrarea verticală a hifei afectează exocuticula. din Cole & Hoch. Deşi prezenţi în toate clasele de fungi entomopatogeni. este o componentă de valoare a paleoecosistemului miocen din Volhinianul Formţiunii de Şipoţelu. 1991). Chitinazele şi lipazele au apărut 3-5 zile mai târziu. momentan nedeterminabil. Leger.. prin pulverizarea cuticulei cu deoteromicetele Metarhizium anisopliae.. fungii traversează procuticula. 1990. 1984) şi asigură rezistenţa acesteia. Vallmuscelisporites commissuralis (pl. Leger et al. Remy. 1991). 1988. 1989. Rezistenţa exocuticulei la degradare. Beauveria bassiana şi Verticilium lecanii s-a produs. gen. 1984. sp. 1991). cu spori ce pot fi interpretaţi ca hifopode şi Gigasporites opimus (pl. Goettel şi col. împreună cu lipidele şi chinonele (după Neville. 1984). Înţelegerea acestei fosile este legată de interpretarea degradării de către fungi a insectei prin intermediul enzimelor. nov. de multe ori prin extensiile laterale. urmate de N-acetilglucosaminidaze (NGaze). concretizate în chinone (după Denell. genul Glomites Taylor. sp. o serie de enzime extracelulare ce au degradat mari componente ale cuticulei insectei: proteine. fig. Paleosinuzia entomofagă. Remy. Esterazele şi enzimele proteolitice (endoproteaze. 1986. din Cole & Hoch. din Cole & Hoch. 1984). în funcţie de compoziţia şi structura cuticulei (după Charnley. din Cole & Hoch. 1995 cu specia tip Glomites rhyniensisTaylor. IX. însă stratul interior este mai consistent şi alcătuit din lipoproteine polimerizate. şi conidia Pluricellaesporites enucleatus nov. (necomunicată) în Formaţiunea de Podu Morii (Oligocen superior-Miocen inferior) cu hifa aflată într-un organ tubular. nov.. lipide (după St.şi exo... Băcăran. 1991). cei mai răspândiţi sunt Fungi Imperfecti şi Entomophthorales. IX. evidenţiată de prezenţa corpului sporifer Vallvitisites volhynianus nov. chitina. 1995). Ca experiment. Procuticula. 1984. 14). Lagenidium giganteum (oomicetă) (după Hurion et. din Cole & Hoch.. Epicuticula. Schimbările adiţioale în compoziţia cuticulei. sp. 1991). 1946. sugerând că enzimele fungice sunt active la limita vecinătăţii structurilor fungice.enzime proteolitice în culturi: .

10. sp. Diporisporites anfractuosus nov. sesani nov. 21. (Endomophthorales. D. proteină produsă major... Alternaria caelestis nov.. 15. V. sp. diadematus nov.. (1987a) nu au reuşit evidenţierea chitinazei în primele 40 de ore critice la inocularea C. catalizând inactivarea proteolitică şi activarea proceselor (după St.. 48 . sp. mititiuci nov. Reglarea producţiei de Pr1 şi Pr2 nu este identică. sp. evidenţiază următoarele asociaţii de specii paleomicologice. D. 20.V. indetritus nov. Gazdele produc proteaze inhibitoare şi pot restricţiona activitatea enzimelor patogenlor (după Cole & Hoch. al. sp. NAG (N-acetilglucoisamina) induce efectiv chitinaza... 1990). 1984) se apreciază că fibrele sale sunt adevărata barieră de penetrare pentru fungii entomopatogeni. sp..Didymoporisporonites fenestratus nov. D..chimoelastaze şi tripsine. St. aleurodis (după St. Endoproteazele conţin în mod esenţial reziduuri de histidină şi pot antrena mecanismul de control celular. Leger et. A. 27. sp.. sp. B. Ciuciuruites vitiori nov. astfel Pr2 catalizează activarea proceselor proteolitice specifice şi este mai slab ca Pr1. Leger et al. schistosum nov. dar se ştie că nicio peptidază singură nu hidrolizează cuticula intactă (după Cole & Hoch. Odată ajunse în celulele epidermei. Diporicellaesporites anulatus nov. D.chimotripsina. D.. 1993. D. rileyi. womitoria pe aripă sau pe cuticula de M. A. parţial cunoscută. D. 13. să apară un corp sporifer similar celui descoperit de noi. A. Sinteza rapidă a proteinazelor este singura posibilă în ţesuturile gazdei. sp. 1983) de producţia de chitină degradată prin mecanismul represor de inducere. Brachysporisporites singularis nov. 25. Datorită complexităţii paleoecosistemului miocen.. 17. sp.. Charnley & Cooper. Băcăran. D. sp.. anisopliae. 12. Leger şi col. unde se desfăşoară activitatea saprofitică a ciupercii patogene. în situ. Dintre exoproteaze. supuse analizei după criterii nomenclaturale. camerarius nov. acest fapt putându-se datora extracţiei inadecvate sau inhibitorilor cuticulei. 1974. hifele şi corpurile sporifere. emise de M. prin înmulţire asexuată vegetativă.. 1965. geometricus nov. D. sp. 24. emisă de Erynia ssp. sp. hifele invadează întreg corpul insectei. anisopliae (după St. popae nov.. excuratus nov. graminea nov. diferenţiat pe vârste. iar esterazele sunt heterogene şi nu au o specificitate. sp. sp.. Endoproteazele au trei componente: 2 cu pH optim alcalin (Pr1 şi Pr2) ale serinei şi una cu pH optim acid (Pr3). 5. 1991). 11. bassiana. Sinteza chitinazei este reglată la M. sporii. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău . sp. paralellos nov. debilis nov. Dicellaesporites cellaequalis Kalgutkar. epicrocus nov. Samnels et al. sp. 26. sp. hamatus nov. 1991). Se cunoaşte că lipazele nu sunt produse extracelular de tinerele micelii (după St. 1991). B. din Cole & Hoch. ajungem să înţelegem natura corpului sporifer Vallvitisites volhynianus prin prisma procesului enzimatic declanşat de fungi până la faza în care aceştia sunt victorioşi şi din insectă nu mai rămân decât o aripă şi abdomenul. 6.. 8. exiguus nov. Cu 17-50% chitină din greutatea cuticulei uscate (după Hillerton. două clase de aminopeptidaze au fost izolate din culturile de creştere pe cuticula cu M. D. sp. 4. Leger et al. din care se eliberează conidiile. 1991). sp. la fel cum. N. Multiplele funcţiuni asigură nutrienţi în timpul fazei saprofitice a creşterii fungilor în cuticula gazdei insectei muribunde (din Cole & Hoch.. conspicabilis nov.. 18. sexta) (după St... 3... nepublicat). din Cole & Hoch. 23. zigomicetă). 1987. unde concentrarea rapidă a metaboliţilor este slabă. 1987c.. glucosamina o poate face. în timpul penetrării cuticulei gazdei (M. D. cu datele oferite de Cole & Hoch (1991). . anisopliae. Leger. ca apoi. bassiana (după Smith & Grula. 1991).. D. 19. 7. Abordând în această manieră. ca adaptare la factorul chitină din cuticula insectei (după Hackman şi Goldberg. 9. Dyadosporites archaetipus nov.. D. Leger et al. anisopliae. sp... 16. considerat catabolit represiv. 2. Asociaţia de specii paleomicologice din Oligocenul superior-Miocenul inferior 1. sexta cu M. 14. sp. sp. ductilis nov.. 22. din Cole & Hoch. corniculatus nov. lecanii. A. 1986b) şi B. 1991). sp. 1989b. sp. A.

5... sp. Lupuluites barbatus nov. P. D. sp. 46. sp. sp. Asociaţia de specii paleomicologice din Burdigalian 1. 12. sp. symmetros nov. sp. Diporicellaesporites aequabilis Kalgutkar. sp. 33. D. sp. 38. sp.. teleajensis nov. sp. 26. Rafailasporites laevus nov. 30. strangulatus nov. sp. 9. 32.. sp. sp. tigrinus nov. P. P. Asociaţia de specii paleomicologice din Badenian 1. sp. sp.. 12. sp. sp.. Manicsporites copulabilis nov. nana nov. M... sp... sp. Tomaites loculatus nov. sp. sp. sp. 3. S.. 27. sp. sp.. Hilidicellites amoenus nov. Vallmuscelisporites commissuralis nov.. 34.. columnaris nov. 50. mendosus nov. sp. truncus nov. 24. sp. 11. sp. sp. Pluricellaesporites consuetus nov... 9.. sp.. Patarlageleites teodori nov. Celyphus rallus Batten. P.. inopinatus nov. Traiansavulescumyces ovalis nov. sp. H. mucronatus nov. mundus nov... semisphaerialis nov. H. H. Frunzescuites multus nov. sp... 48.. sp. sp. sp.. sphaerialis nov. Multicellites bisymmetricus nov.. D. limbatus nov. 35. 43. perfectus nov. Ascochytites eliadei nov. Diporisporites oblongatus Ke & Shi. sp. 1995.. Manastirites semulcus nov. H. Hilidicellites appendiculatus (Sheffy & Dilcher) Kalgutkar & Jansonius. Balosinuites multicius nov. D.. incurvicervicus nov. sp. 38. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău D... circulus nov. 13. sp. P. Lichenii sunt interpretaţi ca fiind înrudiţi cu: 49 .. P. Foveodiporites pilosus nov. scansilis nov. Multicellites simplicissimus (Sheffy & Dilcher) Kalgutkar & Jansonius. 38. P. Crivineniites ovidi nov.. sp. 7. Uncinulites oculatus nov. 54. 2000. 29. 2. sp. 1978. 27. P. 29. 49. sp. sp. 5. 3. D. imperfectus nov. 14... P. P. contatus nov.. 14. 8. 31. 21. ignobilis nov. P. P.. D. M. Dyadosporites apostoicescui nov. sp. enucleatus nov. Gigasporites opimus nov. 41... H. 37. 19. sp. H. lamentabilis nov. sp. sp. contrarius nov... 9. sp. P.V. 13. sp. 24. 52... Pluricellaesporites aduncus nov. sp. A. 1997). 40. T. modicus nov. sp. 15. sp. 2000. 34. Cyanophyceae) şi o ciupercă (Zygomycotina. 30. P. A. Didymoporisporonites biturbinatus nov. 53. sp. 11. sp. sp.. Dragastansporites primigenius nov.. sp. sp. 16.. semiperfectus nov.. H. Slaniceites caracioni nov. sp. 39. 4. dragastani nov. rostratus nov. gemmosus nov... 1993. conifer nov. 30. cumulata nov. 34. Vallvitisites volhynianus. 12. 37. sp. 36... sp. tuberans nov. 23. 20. rostratus nov. 1997. sp. 28. sp. sp.. 15. Dyadosporites justiniani nov... gemina nov. sp. 22. 42. rugosus nov. 4. sp. sp.. strictissima nov.. sp. sp. 31. 35. Saeptatustubulus obliquus nov. sp. H. sp. oculatus nov.. Alternaria hirundinae nov.. sp. Olarufilum levatus nov. Cranguites orthogonius nov. sp. salmacidus nov. 18.... 22. inelegans nov.. E. pileatus nov.. Catinaites opulentus nov. 17. sp.. P. D. sp. sp. Chytridiosporites anomalus nov. Pucciniasporonites herbilis nov. Pluricellaesporites capsularis (Sheffy & Dilcher) Kalgutkar & Jansonius. Dicellaesporites cuneatus nov. 18.. Bonteasporites magnus nov.. evidens nov. Seciurites capitatus nov.. 39. 32. P.. sp. sp. sp. P. eminulus nov. Seciurites sellifer nov. 35... sp. 7. A. sp. sp. 11. sp. sp. 20.. sp. Paragranatisporites tortuosus nov. Dicellaeporisporites poratus Kalgutkar. P. Eliadesporites lateralis nov. sp. belicosa nov. oppositus nov.. 8.. sp. 32. 10.... sp. imperspicabilis nov. sp. sp. sp. Taylor & Taylr. P. sp. 51. P. 1968. sp. 33. Asociaţia de specii paleomicologice din Volhinian 1. 7. 40. Taylor et al. 28.. 23. P. 17. 6. sp. A. sp. 17. sp. 45. sp. P. trichorus nov. sp. 2000. P. 10. 55. Lichenii reprezintă o interacţiune dintre o algă autotrofă (Chlorophyceae.. 16. Băcăran.. sp.. 2.... C. 2. 14... P. ferratilis nov. spongiosus nov.. opreae nov. sp... A. sp. P. Paleocurvularia nodosa nov.. H. littoralis nov... 1995. sp. sp... Biseriessporites inaestimabilis nov. 13.. Ciuciuruites ovalis nov. 1973... hastatus nov. pretiosissima nov. P... D. nodosus nov. sp. sp. sp... sp. 47. Dicellaesporites apendicisphaericus nov. implanus nov. Paleobasidiomyces pentacordae nov. Alternaria renodis nov.. 26.. 8... negreani nov. 19. Pluricellaesporites agnoscibilis nov. constrictus nov. A. 6. fossilis nov. A. sp.. 36. 10.. Diporisporites minutus nov. thomae nov. 25.. lautiusculus nov. 21. 6.. 36. 25. D. Diporisporites hammenii Elsik. pares nov. S. sp.. 29.. 15. sp. apostoli nov. 16. sp.. sp. Hilidicellites levigatus nov. Alternaria baltesi nov. Ampuliferinites contortus nov. bombycinus nov.. 5. sp. 4. Ascomycotina şi Basidiomycotina) (după Mititiuc. D. Dyadosporites bipennatus nov. 31.. sp. D. sp. sp. sp. 44. 3. sp. Orjanisporites fructifer nov. Sesanites comparaticius nov. 33. intercalaris nov. 37. A. 28. P. Doceaspora facilis nov..

micorizante. este evidenţiat de genul Winfrenatia Taylor. cosmopolite. Cyanobacteriile se divid în 3 planuri. 1992). Se ajunge la un echilibru între categoriile ecologice parazite şi saprofite. aflate în relaţie de diviziune (necumonicate). lichenii sunt reprezentaţi de 4 celule fiice fotobionite. Hass & Kerp. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău . Jahns & Betman. Remy & Kerp. 1997). 1985) (din Taylor.structurile Pelicothallos din Cenozoic (după Sherwood-Pike. tericole şi praticole. 1997). Paleoecosistemul din Devonianul inferior de la Rhynie chert (400 milioane ani vechime). Hass & Kerp. similare cu cele evidenţiate de Taylor. insistăm pentru protejarea naturii Văii Teleajenului şi a Văii Buzăului. 1997). parazitaţi de fungi. Băcăran.V. 1995. Spectrul ecologic parazitar este dominat de paleosinuziile parazite. relaţia Soare-Pământ este interpretată de către fungi prin Legea Tranzienţei Micotice. Între procesul autotrof al plantelor verzi şi procesul destructurării biomasei de către fungi şi alte microorganisme există un echilibru guvernat de către Soare. Ori. motiv de apreciere a paleoecosistemului miocen. În vederea îndeplinirii motivaţiei ecologice a lucrării noastre de doctorat. . rezultând 64 indivizi. Micobioniţii sunt hife de Zygomycetes. . 1997 (din Taylor. În Miocenul Formaţiunii de Şipoţelu. lichenoide (?) şi entomofage. 50 . cu poziţia stratigrafică Pragian.filamentele hifale ale Thucomyces lichenoides din Precambrian (după Hallbauer. Hass. 1997 şi cu specia Winfrenatia reticulata Taylor.apotecia de pe un tal de lichen din Triasic (după Ziegler. foliicole. Hass & Kerp. Spectrul ecologic saprofit este dominat de paleosinuziile lignicole. în limitele bazinelor lor. Hass & Kerp.

IX. 10). dar o germinare evidentă atestă caracterul său fungic. X. VIII. VI. sp. 15) din Formaţiunea cu sare sau procesul este deja terminat. Crivineniites ovidii nov. Faptul că aceasta este afectată de o germinare impune. fig. gen. fig.. VIII. nov. din care 22 genuri deja cunoscute şi 31 genuri noi cu un total de 170 de specii noi.: Pluricellaesporites constrictus nov. IX. de ex. Ascochytites eliadei nov. a fi considerată de origine fungică. Astfel. I.Monoporisporites 1 gen . 1980 (pl. fig. (pl. sp. (pl. fără a ştii vreun amănunt legat de natura hifelor de germinaţie. 3). Mulţi spori şi hife sunt surprinşi ca structuri parţiale dispersate. 3) din Formaţiunea de Şipoţelu. fig. Hilidicellites spongiosus nov. (pl. sp. 12 specii. de norii sporiferi. 51 . 8 specii. Celyphus rallus Batten. sp. sp. nov.Pluricellaesporites 1 gen . formată cu ocazia eliberării. sp.Dyadosporites 1 gen . gen. Inapertisporites circularis (Sheffy & Dilcher) Kalgutkar & Jansonius. nov. fig. VII. VII.Hilidicellites 1 gen .Dicellaesporites 1 gen . Ciuciuruites vitiori nov. 3 specii. IX. 1) din Formaţiunea cu sare ar fi putut avea unele afinităţi cu algele familiei Rivulariaceae. XXI). 6). 31 specii. cu necesitate. 16). fig.2. 15). sp. Rare sunt cazurile în care sporii sunt surprinşi de fosilizare în cavitatea corpurilor sporifere. grupate în funcţie de numărul celulelor. (pl. 3) din Formaţiunea de Şipoţelu. 25 specii. VIII. fig. fără a evidenţia sursa lor.: Dicellaesporites dragastani nov. Tomaites loculatus nov. (pl. nov. de ex. fig. 14) din Formaţiunea cu sare. fig. 12 specii. (pl. X. 7 specii. de ex. sp. 10 specii. nov.37%) sunt. Dragastansporites primigenius nov. fig..: Monoporisporites neyveliensis Ramanujam & Ramachar. preponderenţi faţă de fiecare din primele două categorii. Mai evidente sunt cazurile în care originea micotică a sporului este dată: de dâra de aşchii micotice.Inapertisporites 1 gen .88%) au valori aproximativ egale. 19 specii. 2000 (pl. (pl. Patarlageleites teodori nov. Total 191 specii Dacă se comentează ponderea procentuală a principalelor specii de spori fosili de ciuperci (tabelele XVI. gen. (pl.: Seciurites evidens nov. 4 specii. 1973 (pl. Monoporisporites neoglobosus Kalgutkar & Jansonius. sp. 2) din Formaţiunea cu sare. (pl. 15) din Formaţiunea de Podu Morii-Calcarele de Jaslo. 36 specii. (pl. 3). VII. gen. constatăm că sporii monocelulari (28. (pl.Alternaria 36 genuri cu câte o specie 5 genuri cu câte 2 specii 1 gen cu 3 specii 1 gen cu 4 specii 2 genuri cu câte 6 specii 1 gen cu 7 specii Total 53 genuri 6 specii. sp. În componenţa celor 53 genuri există următoarea distribuţie a speciilor: 1 gen . gen.V. 13) din Formaţiunea de Şipoţelu. 2000 (pl. XII. sp. Probleme de nomenclatură la sporii. fig. fig. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 10. de ex. fig. Slaniceites caracioni nov. Există cumva o tendinţă evolutivă către sporii multicelulari? În puţine cazuri s-a pus în discuţie identitatea fungică a unor fosile prezentate în lucrare. Cazurile fericite sunt acelea în care corpurile sporifere eliberează sporii. Băcăran. fig. iar sporii pluricelulari (44. de ex. de la corpul sporifer la spor. 18 specii. 3) din Formaţiunea cu sare nu se încadrează în tiparul sporilor fungici prin aspectul spongios al episporului.75%) şi cei dicelulari (26. fig. III. în mod evident. hifele şi corpurile sporifere descoperite în depozitele miocene ale bazinelor văilor Teleajen şi Buzău În depozitele miocene ale bazinelor văilor Teleajen şi Buzău au fost descoperite 53 de genuri.

IX. II. sp. fig. (h. nov. prin comparare. considerăm că este de natură fungică. gen. în mod esenţial. (pl. (pl. fig. situat lângă corpul sporifer. nov. fig. (pl. VII. sp. fig. Forma sporilor. 18A). sp. Jansonius. dar şi prin faptul că. 1971. (pl. (pl. pliată. pl. III. fig. P. opreae nov. 11) şi D. (pl. 4).. III. sp. p. 12) din Formaţiunea Gresiei de Kliwa – orizontul superior – din Pintenul de Văleni se aseamănă cu specia Felixites pollenisimilis 52 . Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Fungii fosili de tipul speciei Monoporisporites tripertitus nov. sp. 1971. lipit acum de ostiolă. dar numai cu semnificaţia înmulţirii asexuate vegetative.) au hotărât separarea lor. din Formaţiunea Gresiei de Kliwa – orizontul superior – din Pintenul de Văleni. specie care n-a putut fi încadrată la genul Manicsporites nov. deoarece acesta nu a fost ilustrat.. I. fig. motiv pentru care l-am încadrat. VI. (pl. (pl. Este cazul a trei specii: Dyadosporites diadematus nov. nov. hastatus Chitaley & Sheikh. apostoli nov. prezenţa unei cute sau a unui tub cilindric sunt hotărâtoare în definirea unei singure specii. (pl. din Reynolds. p. De asemenea. Trebuie comentat cazul speciei Monoporisporites rugosus nov. sp. III. 1971.. I. nov.: Seciurites evidens nov. lăsând să se aprecieze natura sa juvenilă. 19). mundus nov.. (pl. 18B). de ex. 11). fig. II. II. 2000 (pl. Dicellaesporites mititiuci nov. tripertitus este forma taxon (după Hennebert. Deşi sunt asemănătoare. 21) din Volhinianul Formaţiunii de Şipoţelu. fig. fig. 3) din Formaţiunea de Doftana cu hifa de germinaţie surprinsă în creştere. sp. gen. X. excuratus nov. Situaţii similare apar la A. sp. sp. Practica stabilirii unor nume diferite pentru sporii de ciuperci este legată de decelarea caracterelor ce separă diverse specii. limbatus nov. este evidenţiat în cazul conidiei Alternaria fossilis nov. sp. X. modul de dispunere a septurilor şi punctul hifal de prindere plus a. gen. IX. 22). fig. Pluricellaesporites enucleatus nov. sp. (pl. fig. 21. imediat după eliberarea sa. fig. speciile P. Lupuluites barbatus nov. aduncus nov. 5). Dacă speciile Pluricellaesporites implanus nov. Inapertisporites obscurus (Sheffy & Dilcher) Kalgutkar & Jansonius. (pl. Un comentariu este necesar la Monoporisporites fornicatus nov. sp. gemina nov. (pl. I. Aceeaşi delicată diferenţiere au ridicat-o câteva specii ale genului Pluricellaesporites sp. (pl. dar aflaţi în imediata apropiere a corpului sporifer. precum P. toţi din Formaţiunea de Şipoţelu. 20) ridică problema înrudirii. 16) evidenţiază trecerea de la faza sexuată a reproducerii la faza asexuată vegetativă cu Dyadosporites. sp. sp. la genul Pluricellaesporites sp. I. sp. III. şi P. mundus Chitaley & Sheikh. VIII. 1981). 5). apostoli Chitaley & Sheikh. prima specie are un annulus evident. fig. P. Sporii deja eliberaţi. (h. 13) din Formaţiunea de Podu Morii-Calcarele de Jaslo sunt. Probleme mult mai delicate ridică specia Pluricellaesporites agnoscibilis nov. sp. folosindu-ne de caracterele acestora. fig. mendosus nov. fig.V. Reduviasporonites buzoiensis nov.) emergent cu punctul hifal de prindere tronconic. atestată de prezenţa unei germinări. X. 14) din Burdigalianul Formaţiunii de Doftana. fig. VI. 14) din Formaţiunea de Podu Morii (Oligocen superior-Miocen inferior). (pl. deşi ridică unele probleme disputate. (pl. opreae nov. sp. speciile studiate ar trebuii să se numească Helminthosporites implanus Chitaley & Sheikh. IX. M. fig. în mod cert. pe când cea de-a doua specie are un a. A. II. se deosebesc prin forma celulelor. II. 3). (pl. (pl. ele n-au putut fi încadrate în genul fosil Helminthosporites Chitaley & Sheikh. P. gen. sp. asemănătoare cu speciile genului actual Helminthosporium sp. 10). 1985. 5). aduncus nov. fig. în care diferenţierea s-a făcut după caractere legate de forma celulelor şi ornamentaţie. 20) şi un exemplar cu 3 celule (pl. VI. fapt impus. deşi decizia mea încalcă unul din criteriile principale ale definirii sporilor: numărul de celule. Băcăran. datorită lipsei unor informaţii legate de originea sa. Dyadosporites apostoicescui nov. fig. (pl. fig. hastatus nov. 1972. În această optică. (pl. P. I. fig.. (pl. fig. fig. 11) din Formaţiunea de Podu Morii (Oligocen superior-Miocen inferior). nu lasă niciun fel de dubii asupra originii lor. rugosus nov. 1971. în care sporul este eliberat din corpul sporifer. IX. sp. instalat pe corpul unei insecte. IX. fig. aflaţi pe Crivineniites ovidii nov. H. 1971 şi H. fig. În contextul reproductiv dat. 22. sp. cu necesitate. fig. V.. 9). prezenţa unor hife de germinaţie atestă originea fungică a sporilor respectivi. (pl. H. 20): două exemplare au 4 celule (pl. fig. provizoriu. 2). cu sporii de ariergardă. Acelaşi proces fiziologic. fig. 21. sp. D. sp. sp. sp. aflat lângă corpul sporifer Vallvitisites volhynianus nov. sp. 7) şi P. în care numai analiza formei celulelor. pl. gen. (pl. sp.. sp.

1989. şi Lupuluites nov. (după Elsik.). gen. fam. motiv pentru care a fost încadrat la genul Dyadosporites sp. Familiile Balosinaceae nov. 1943) Elsik. 53 . Băcăran. 2000). 1989. gen. şi Vallvitaceae nov. în mod cert. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău (Horst. dar este. Kalgutkar & Jansonius. fam. gen şi Sesanites nov.V. numai o convergenţă de formă: exemplarul nostru este prevăzut cu doi pori. gen.) şi individualizarea netă din corpul sporifer (genurile Vallvisites nov. sintetizează două noi moduri de înmulţire asexuată vegetativă (tabelul 13): prin decupare netranşată din corpul sporifer (genurile Seciurites nov.

ed. 77-80. Geofizică. Pays Hellen.. Bucureşti. p..... I. LXVII (1981). I. IGR-90. 1973... 1944..... O. p. Annuaire du Comité Géologique. E. Asupra microfaunei Terţiarului regiunii Câmpina-Buştenari.. Geochronology and the geological record. Antoescu Al. p. Matei. Comptesrendus desseances. N. T.. 1996.. Les cinérites du Néogen roumain et l’âge des eruptions vulcaniques correspondantes. Bucureşti. 18/2. Bratislava. Institutul de Geologie şi Geofizică.. I. Bucureşti. Special Paper. An Geolog. paleoecology. Bucureşti. Vehr. 157-176....Swisher. Athens (1979).J. I. 499-512.S.. Bucureşti. Pestrea.. Tulsa.C. geofiz. LVIII/4 (1971). III. Baldi. M. London Geological Society. S. I.. Faciostratotipurile Malvensianului din zona de curbură a Carpaţilor Orientali.. 1972. Andreescu.. V. 541-558. I.V. Senes. Baldi. T. I. Atanasiu. Asupra unor cinerite din partea centrală şi nordică a Carpaţilor Orientali. Andreescu. VEDA Edition. In: Berggren et al. Le developpment des formations sarmatiennes dans la Depression Precarpathique de Roumanie (Le flanc interne de la Depression Valaque). p. Avram. 1952. Athens. Study in stratigraphy. Academic Kiado. Tomes XXIV-XXV (résumes). p. Bucureşti. Anuarul Comitetului Geologic. I. Geol. Papainopol I. 77-80. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 11. Gh. An. J.. Aradi.R. p. Miozän M5 Sarmatien. Biostratigrafia depozitelor sarmaţiene dintre văile Milcov şi Rânicul Sărat. Alexandrescu.V. Neog. 1981. Roumanien Mitt. Crihan. In: Snelling. 1995. Rom. W. Faciesurile flişului din Carpaţii Orientali. D. Precizări asupra limitei etajului Meotian.. Bucureşti.. Medit. Suppl. D. Middle-Upper Neogene and Early Quaternary Chronostratigraphy from de Dacic Basin and correlation with the Neighbouring Areas VII-th Congr. R. Chronostratigraphie und Neostratotypen. 54.. 54 . Sabularia palaeoichnocoenosis between the Teleajen and Buzău Valley (East Carpathians). 118-126. 129-138. Atanasiu.. 511 p. Paleogene and Neogene deposits from south Dobrogea. I.. Bucharest. Institutul Geologic al României. D. Alpenland. geol. 69-90. 1916. I. Bucharest. 129-212. Vol. BIBLIOGRAFIE 11. Geologie. 14. Andreescu.. 35 Bd. SEPM Special publication no. Alexandrescu. T. 1972. Vol. BIBLIOGRAFIE GEOLOGIE Andreescu. G. C. Budapest. seria a 4-a. Acad. Acad. Frunzescu. Excursion Guide Dr-Stratigraphy of the Cretaceous. 15/2. Bucureşti. 1958. MOTAŞ.: Geochronology. CR Inst. Buzău). Bucureşti. Popescu. Dări de Seamă Vol. Neagu.).P. al Rom. Buletinul Societăţii Geologice a României. Roumain IV.. Studii şi Cercetări de Geologie. 1973. Neogene Geochronology and Chronostratigraphy.. OM Egerien. V. Kent. Vol. Kent. paleogeography and systematics. (1942). Geografie. Tome IV (1912-1913).. Contribuţii la stratigrafia Dacianului şi Romanianului din zona de curbură a Carpaţilor Orientali.. E. 1975. (Geol.. p. Bucureşti.131-156. 72 p. 1974. p. Miozän der Zentralen Paratetys. 1906.A. 1981. Brustur.. 69.1. 4. Géol..A. 1970.. 211-260. cerc geol.. time scales and global stratigraphic correlation. 1993. p. Andreescu. p. 3-6. G... Bolgiu. Mollase fauna the hungarian Upper Oligocene (Egerian). Sur la structure geologique du gisment de petrole de Copăceni. Gr. Băcăran. Aubry. Neue Daten zur Geologic des Gebietes von Naruja-Andreiasul. Andreescu. W. An. Inst. A revised Cenozoic geochronology and chronostratigraphy.. Pană. van Couvering.. I. 232-235. Dări de Seamă ale Institutului de Geologie şi Geofizică.. 1917. XXIV. VEDA Edition. p. Bratislava. 1985. Brustur. Munteanu. Dări de Seamă ale Şedinţelor.. Vol. et al. Institutul de Geologie şi Geofizică. I. Institut Géologique de Roumanie. Berggren. Dări de Seamă ale Şedinţelor. 6. XXVIII. Botez. geogr. Chronostratigraphic und Neostratotypen. T. Notă asupra Tortonianului din Valea Viei (Pătârlagele) (jud. Botez.. Andreescu. Gr. VII (1915-1916).V. St. Vol. I. LVIII/4 (1971). Berggren. p.A. p... nr. M.

foaia Covasna.. Cehlarov. Reichs. Über die geologische Beschaffenheit des Gebirges im westen un norden von Buzău. 1948... R. Bucureşti.S. Wien. Calcareous plankton biostratigraphy of the Serrvallian (Middle Miocene) stratotype section (Piedmont Tertiary Basin.. Salvatorini. E. S. 1867. La Nappe du Gres de Tarcău.... D. Bucureşti.. Bratislava.... 95-117. Grafica Prahoveană S. 1964. Tome XXIX (19401941).G.C. I. p.J. Coquand. scara 1:200. M..V. 187-144. A. Bucureşti. Studiul stratigrafic şi sedimentologic al evoporitelor miocene dintre Valea Buzăului şi Valea Teleajenului. Comitetul de Stat al Geologiei. Cocioni. Calcareous plankton biostratigraphy of the Langhian historical stratotype.. M. Badenien. 1992. Date noi cu privire la biostratigrafia şi corelarea Miocenului mediu din aria carpatică. Acad. Sur la position du Miocene de la Paratethys Centrale dans le cadre du Tertiaire de l’Europe... Geol. 51-61. Bul.. Frunzescu. Anastasiu. I. N. Massari. in: Montanari.. Brustur. B. R.A. Bucureşti. L. Costea. Dări de Seamă ale Şedinţelor.. N. 1975. geol. Vol.. la zone marginale et la zone neogene entre Caşin et Putna. 195-270. 1997.S. p. p. T. p. M. Gr. Bucureşti. Rom. Dări de Seamă ale Şedinţelor Vol. 1992. Clastic evaporitic events in the lower Neogene of the Pericarpathian Unit. D. Geologica Carpatica 19(1).. Dumitrescu.V.: Chronostratigraphie und Neostratotypen M4. Buletin tehnic-ştiinţific. p. V. I. 1-121. Studiul geologic al regiunii dintre Oituz şi Cozia. B. Bucureşti. Fl.. 1998. Bucureşti.. Institutul Geologic. I.A. 1995.. I.. Contribution to the establisment of the age of „Cryptomactra clays” of the Moldavian Platform. 1978. Drăgănescu. 1993. XXII/1.. Alexandrescu. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Brânzilă.... k. Baltes.. Filipescu. Gr.. Corelări stratigrafice pe baza microfaunelor.U.. Verhandl d. in: Papp A.. p. 1997a.. p. 263p.. Anuarul Comitetului Geologic. Gr. D. A. Fornaciari. XXIV. p. Monteforti. Gh. tehn. Dumitrică. 1968. 1-226 p. et al. Originea sării şi geneza masivelor de sare. 273-276. 1952. Ciocârdel. Bandrabur. An Com. Popescu. 1950. Cicha. 1997b. Bucureşti. Vol. Tome 37. Bratislava. Frunzescu. Bucureşti. Universitatea Babeş-Bolyai. G. D. I. H. of Bucharest. P. Institut Géologique de Roumanie. Univ. Dumitrică. R. Gheaţă. Vol. p. Cluj-Napoca. Senes.G. France.. Revue Roumaine de Géologie. P.. Harta Geologică a României. Ploieşti. Studii şi cercetări.. L (1962-1963). Frunzescu. XXIII.000. I. M. Rom. Odin. Săndulescu.. Institutul de Geologie şi Geofizică. G. Iaccarino. Geol. Frunzescu. D.. p. N. k. Rio.. Remarks on the composition of the Brebu conglomerates from the Teleajen Valley (Slănic syncline). Badenian Silicoflagelates from Central Paratethy. 1938. Paris. 1978)-un ichnofosil nou pentru flisul Paleogen din România.. 1962. 89-96.. Asteriacites stelliforme (Miller & Dyer. G. M. Bucureşti. 65-84. E. p.. 4-8. Comitetul de Stat al Geologiei. S. D. Universitatea Bucureşti. 1885. 1997. 1970. A. Teza de doctorat. S. Vol... 134-137. p. Italy). tomul 37. Le Néogene de la partie meridionale du departament de Putna. Fornaciari. Bossio. Sci.. Elsevier Science B. Academia Română. X-th Congress of the Regional Committee on Mediteranean Stratigraphy. sur les qites de petrole de la Valachi et de la Moldavie et sur l’âge des terraines qui le continent. Padova. Mem. Cobălcescu... Dumitrescu.. Ghibaudo. Editura Academiei Române.. Alexandrescu. Dinu. Crihan. J. Miocene Stratigraphy: An Integrated Approach. Iaccarino. 55 . Institut Géologique de Roumanie. Comptes Rendus des Séances. Acta Paleont. 505-509. Stratonomie des Gypses inferieurs de la carriere de Ceraşu (Synclinal de Slănic). NW... Băcăran. Cehlarov A.. Ed. Soc.. Prospecţiuni S. Dragoş. Popa. 49. Rio.. 1999. Tectonica regiunii dintre valea Teleajenului şi valea Loptna. T. Bucureşti.. Institutul Geologic Bucureşti. Le calcaire de Bădila (Buzău) et quelques considerations sur l’enveloppe du sel Comptes Rendus des Séances XXIII (1933-1934). Lito-biostratigrafia Miocenului mediu dintre valea Prahovei şi valea Teleajenului la sud de Sinclinalul Slănic... Mazzei. 207-230. Géol. LXI/4 (1973-1974). Bucureşti. F. Dumitrescu. II/XXIV.

Nauk. Grujinschi. Observaţiuni asupra discordanţei din ivirea de sare de la Baia Baciului (Slănic Prahova)... Stratigr.. 4. „Al. p. p. p. 25. I. 1-457 p. B. B. Com... p. R. XIX. Monografia geologică a Bazinului râului Buzău. W. p. Edit.D. Dări de Seamă ale şedinţelor. 101-107. i Litol. Kennett.. 1953. I. 65-163. Krejci-Graf. 154-150.. Grigoraş. 109-112. p.. Vol. M. S.. The Miocene from the Transylvanian Basin – Roumania.. Micropaleontology in Petroleum Exploration. J. Tom XVII. Bucureşti. p.S.S. Cuza”.. XIII. Ploieşti. I.. Goel. Geol.201 p. V. 1985. C. Vol.P. XXXVI. 99-220.S.. (Ed. Oxford. Geologie. Cambridge University Press. Geol.. Ionesi.M. p. C. Sur les subdivision stratigraphiques de la molase miocen de Transylvanie et Muntenie (Romanie).. LII. v. Buletinul I.G. Grujinschi.. Vol. Vol. in: Kennett. LXXVI. Cluj-Napoca. 1969. Ionesi. Teleajenului şi V.. XVII (1971). Buletin U. IIb. p.R. Zeit. notă asupra depozitelor Tortoniene din regiunea Pătârlagele-Orjani. N. Studiul complexului gresiei de Tarcău între V. Clarandon Press. Stratigr. Huică. R.. 2008. XVIII (1971). XIX.... Bucureşti. D. Buzăului. 133-140. 1955. XLVI (1958-1959). Mezzaros. Lăzărescu. Ionesi. L. Buletinul de ştiinţe geologice din R... 2. J. D. LVII/4. Contribuţiuni la studiul micropaleontologic al Miocenului superior din Muntenia de Est (Prahova şi Buzău).G. Rom. C. p. Stud. D. Iaşi. Saunders. Bucureşti... H.S. 90. Vederi noi în problema stratelor de Cornu. p. T. E. Deep Sea Drilling Project Leg 90.. î. Asupra prezenţei Volhinianului în Dobrogea de Sud. J. 1985. Vol. Buletinul Societăţii de ştiinţe geologice din R. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Frunzescu. Vol. 1989. 121-136... Akad. p. p. Plankton Stratigraphy. Wenz. Perch Nielsen. 1972. Sect. Precizări asupra depozitelor sarmaţiene din Unitatea Precarpatică de la Slobozia-Gura Văii (Bacău). Text Doctorat. 1996. p. 2-3. 1971... Ionesi. Ionesi. Editura Universităţii din Ploiesti.1383-1411. Bucureşti. Rasvitie na sarmatskie moliuski. 1988. L. Dări de Seamă ale Şedinţelor. XI. Mediterranean Miocene and Pliocene planctik foraminifera.. Ionesi.. Grujinschi. P. 8. România. Băcăran. Rep. p. Paleont. Brânzilă.P. Brănoiu. B. 83.J.W. Grujinschi. Vol. C... The oligocen from the Transylvanian Basin. Litostratigrafiana neoghenskie sedimenti v.. st. 1931. Iorgulescu. Iaşi. Ionesi... 1995. Gessel. p. 25-64. 1973. Grujinschi. Anuarul Comitetului Geologic. Vol. Init. Bucureşti. Miocene to early Pliocene oxygen and carbon isotope stratigraphy in the southwest Pacific. Iaccarino.. N. P.B.G. L. Univ. In: Bolli. 187-208.I. I. p. Cuza”. Acad. Izv. Prahova). sect. Iva Mariana.. 1972. Cluj-Napoca. 72-79. (serie nouă).. Bucureşti. România. 1968. Sarmatian of the Moldavian Platform. Bucureşti. Contribuţii la cunoaşterea ruditelor Miocenului inferior din sinclinalele Slănic şi Drajna. An. Ionesi. 1972. Deut. Jones. Oligocenul in facies de Slon-Bertea (jud... Bilg. J. 17-22. 283-314.G. Buletinul Institutului de Petrol şi Gaze. L.. 1971.P. 189-192. 56 . V. 1962. B. C. 201-212. N. N. 1994.v. Stratigraphie und Paläontologie des obermiozäns und Pliozäns der Muntenia (Rumänien). Ionesi. Frunzescu.P. Ionesi. Gh. Stratigr. Washington. 5. Gheol. Sofia.).. Kojumdgieva. Grujinschi.. no. 1972. 1971. Bucureşti. K. 391 p. D.I.. Stratigrafia depozitelor miocene de pe platforma dintre Valea Siretului şi Valea Moldovei. Bucureşti.222. Istocescu. Kojumdgieva.G. Vol. 33-38.. Berlin. Trelea. N.. H. Sur la limite Oligocene-Miocene dans le flysch externe carpatique. Geologie.V. Ştefan. Inst.. Popov. Evoluţia sectorului sudic al bazinului avanfosei Carpaţilor Orientali se reflectă în evoluţia evoporitelor miocene. Sofia. XXVIII. K. tehnic econ. 1970.P. p. Studiul comparativ al faciesurilor Paleogenului dintre Putna şi Buzău. Paleont. E.. Analele ştiinţifice ale Universităţii „Al.. B. Bucureşti. Studiul geologic al sectorului vestic al Bazinului Crişului Alb şi al ramei Munţilor Codru şi Highiş. Institutul Geologic Bucureşti. Suppl. 2000b. Severoyapadna Bulgaria. 3-26. Limite Basarabien-Chersonien sur les unites de Plate-forme de Roumanie.. nr. An. Institutul Geologic Bucureşti. et al.

& Young R. 1991. p. Journ.. LVIII/4 (1971). Hodonin.. I. in: Hamrsmid B. în: Farinacci.G. St. The Miocene from Transylvanian Basin – Romania. Studii pentru scara biostratigrafică standard a Neogenului – Subcarpaţii Munteniei.. Fl. Roma. Associations de nannoplancton dans les depots sarmatiens de Muntenie (Bassin Dacique). East Carpathians. Studiul biostratigrafic detaliat al secţiunilor geologice miocen inferioare. Erde. Cluj-Napoca. 247-261. XIII. 4754. Gh. Mărunteanu. Knihov. Miller.R. 197-202. în timpul Cainozoicului. 1967.C. Nicorici. Drăgănescu. 1978.S. P. Meotian-Pleistocen dintre Călugăreni şi Vadu Săpat (jud. Geologic. Papaianopol.. R. Martini. Vol. 1970. Popescu. Vol. 32-51.. G. Bucureşti. Vol. Bucureşti. M. M... Micu. I. Geol. I. Mateescu. Al. M. XVI/4.. Papainopol. E. A. 3-14. Standard Tertiary and Quaternaryy calcareous nannoplankton zonation. I.C. 33(3). R.. 1996. Academia R. Popescu. Proceedings of the II Planktonic Conference. Mărunteanu. Edit.. Raport de cercetare. Edizioni Tecnoscienza. Explanatory notes to Lithotectonic Profiles of Micene Molasses from Central Moldavia (Eastern Carpathions. 299-339. Essai sur le Néogene de Roumanie.. 87-92. L. II. 1914.. S. Iaşi. Veröff Zentrdinst. Prague..P.. Institutul Geologic al României. Bucureşti. Contribuţii la stabilirea limitei dintre Tortonian şi Sarmaţian între Cluj şi Turda. II. Olteanu. Studii şi Cercetări de Geologie Geofizică Geografic. no. 1997. L. 1971. p. J. V (1913-1914). et al. N. p. 1962. Phys. Popescu-Voiteşti. p.G.P. Mărunteanu. Gh.. p. 1927. 1981.. Acad. Ital.N. Macovei. Institutul Geologic Bucureşti.. Motaş. Raport. Contribuţiuni la cunoaşterea pânzelor Flisului carpatic în România. p.. Bucureşti. Stratigrafia Neogenului superior din sectorul vestic al Bazinului Dacic. Z. 2. Unlocking the ice-house: Oligocene-Miocene oxygen Isotopes. Dări de Seamă ale Şedinţelor.. p. 96. I. N. M.D. R.. Fairbanks. An. 7. 127-148. marginal erosio.P. 155 p. Macaleţ.. Comunicări ale Societăţii de Ştiinţe Naturale din R.. Institutul de Geologie şi Geofizică. p. Ad WDDR. Soc. V. Gh. I. Popescu. Caractères stratigraphiques et sédimentologiques des dépôts sarmato-pliocènes de la courbure des Carpates Orientales. Motaş. Vol... 738-785. 1972. Szakács.. 1912. Geophys. VII/1. R... Vol. Roma. Bill. Anuarul Institutului de Geologie şi Geofizică. M. „Al. 6829-6848. Cuza”. Contescu. V (1911). Asupra vârstei Formaţiunei salifere subcarpatice. E. Res.C. Suppl. Bucureşti. 1991. Wright. p. b. N. 14/2. v. Bucureşti. Knihoonicka YPN.. cu privire generală asupra conţinutului şi poziţiei stratigrafice a Buglovianului. Miocenul presarmaţian din culmea Istriţa. Planktonic foraminiferal biostratigraphy of the middle Miocene in Italy. în vederea definirii şi caracterizării unor secţiuni de referinţă pentru etajele marine ale Neogenului şi Paleogenului. Sarea în pământul românesc.. 1992. Mărunteanu. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Macarovici. Paleon. K. Univ. Saltbearing Badenien Deposits in the Slănic Syncline. 1916. Mărunteanu. 1992 Nannofossil zones in the Paleogene and Miocen deposits of Transylvanian Basin.. St. Popescu. Modena. Motaş.V. Romania) (Comment to Annex 9-12). Arhiva Institutului Geologic al României. Marinescu. Bucureşti. Evoluţia microorganismelor planctonice calcaroase din România. J.. Marinescu. Inst... Rom. eustasy and. Băcăran. Meszaros. Etapa a IV-a. Merutiu..31. Bucureşti. Cercetări geologice în partea externă a curburii sud-estice a Carpaţilor Orientali.. L. Ed. Mrazec. I. 2002. III. LXIX. Dări de Seamă ale Şedinţelor Vol. Potsdam. Gh. Papaianopol.. M. Distributions of the calcareous nannofossils in the Intra – and Extra – Carpathians areas of Romania.. 1994. M. Geografie-Geologie. Dări de Seamă ale Şedinţelor. Prahova). 7. F. 1994.... Miculan.. 14b. Anal..R.. 47-60. – Nannoplankton Research Vol. 66. 221244.... Bucureşti. Anuarul Institutului Geologic al României. 1982. L. 1976.R.... p. p. Micu. Vol. Biostratigrafia succesiunii. 4-th INA Conf.. I.. 57 . p. p. Meszaros. Pestrea.

Vol. 1978. Nicolescu. LXI (1973-1974). Microfauna Miocenului dintre Siret şi Prut. 1992. Bucureşti. Vehr. Universitatea Iaşi. Kossovian foraminifera în România. An. Bucureşti. Teleajen şi P.I. Acta Paleont. 1997.. Géol. Pauliuc. Olteanu. p. Géophysique et Géographie. T. T. I. studiul depozitelor pliocene din regiunea cuprinsă între V. Nichiforescu. M. (st. Anuarul Comitetului Geologic. Papaianopol. p. 1966. J. Bucureşti.. Bucureşti. XVII. 1992-1993.). p. In: Papp et al. Vol.. Univ. al Rom. M. Paghida... -T. 1951. sect. 19-27.S. Rom. p. 181. Vol. Bucureşti. M. Stratigrafie. Gh. Inst.. XI. N. Bucureşti. 1975. „Al...R. Bucureşti. Planktonic foraminiferal zonation in the Dej Tuff Complex.... Dări de Seamă ale Şedinţelor Tomes. 136 p.. Munteanu. Bălăneasa cu privire specială pentru regiunea Pietraru-Buzău. Sur le bassin néogéne de la région située au nord de Ploiesci (Valachie). R. M.L. 237-290.. E. Gh. 12-18. Badenien. 1969.S. Bund. I. 1.R. Die Entwicklung der Uvigerinen im Badenien der Zentralen Paratethys. -T. IX. 157-162. Buzăului. 1/2. Rep. II. Lopatna şi V.. Munteanu. Fr.. I. in co-operation with Grill R. Cuza”. Bratislava. 155160. R. Contribuţiuni la cunoaşterea Sarmaţianului dintre V. Gh. Comité Géologique.. Dări de Seamă ale Şedinţelor. Anualele Universităţii. 58 . p. Vol. Băcăran. XXIX. Buletinul Societăţii de ştiinţe geologice din R. Teleajenului şi V. I. nat.. Bucureşti. Ser.. 189 p. p. Popescu. Bălăneasa.. Bucureşti. XXVIII-XXXIX..R.. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Munteanu. p. Buzău). Cârnului (Cislău. 1951.. Vol. Popescu. Correlation of Sarmatian deposits of South Dobrogea and the Sub-carpathians of Muntenia. 1964.. Müller. 1973. Teza de doctorat. C. Editura Academiei R.Leg.E. Biostratigraphie (Mallusques.. Academia Română. 5-62. D. III. Rezumatul tezei de doctorat. Popescu. 1969. Cricovului Sărat şi V. Observaţiuni asupra apariţiilor de brecia sării cu masiv de sare în zona miopliocenă dintre Teleajen şi Bălăneasa (cu privire specială pentru regiunea Pietraru-Buzău). Turnovsky. Pilide.S. Patrulius. cerc Geol. 291-300. Studiul Miocenului şi Pliocenului din regiunea Cislău-Salcia-Lapoş. Bull.: Chronostratigraphie und Neostratotypen M4. România. Bucureşti. Bucureşti. p. Iaşi. Buzăului şi V. Observaţiuni asupra „Breciei sării” cu masiv de sare din regiunea miopliocenă dintre R. Soc. Bucureşti. D. Geol. Vol.. Geogr. p. Rom. R. nomenclature of the Neogene of Austria. Nichiforescu.. C. Papp. Stratigrafie. Asupra prezenţei stratelor cu Cryptomactra şi a vârstei stratelor de Andreiaşu în bazinul râului Putna (Vrancea).. Memoriile Institutului de Geologie şi Geofizică.. 53-77..... Viena. St. DSDP. Faunal remarks (Molluscs. Geol. M. Lopatnei (Subcarpaţi). 189-203. Nannoplancton) du Sarmatien et du Meotien de l’est de Muntenia (Bassin Dacique. Edit. Inst. 1979. Forams) on the Sarmatian în Salcia Area (Prahova County) An. 1877. 1978. Bucureşti. p. Papp.. Nişcovului). Date noi cu privire la biostratigrafia şi corelarea Miocenului mediu din aria carpatică. p. Revue Roumaine de Géologic.. XXVIII. 1997. Institutul de Geologie şi Geofizică. M.. Bucureşti. Fl. 42A of the deep Sea drilling project.S. Geol. Studii Tehnice şi Economice. Tome 14/2. LXX.. Geologia masivului Bucegi şi a culoarului Dâmbovicioarei. 277-282.-Geogr.) Acad.. E. I. p. 727-750.. Washington. XXXII (1943-1944). 1955. 231-261. 1969. Paris.. Pătruţ.. Rom. A. 1968. Serie de Géologie. Munteanu. Asupra sarmaţianului din V. 1. Kapounek. XXXIII. Janoschek. Vol. Neogene calcareous nannofossils from the Mediterranean . 65-84... p. Studiul straografic al Neogenului din molasa pericarpatică (sectorul dintre V. p. (Geol. E. of Bucharest. 1970.. Mărunteanu.V. Univ. Anuarul Comitetului Geologic. J. Kallmann. Papaianopol. XXXI-XXXV (1942-1949) (résumes). Pană. K. T. Geologia şi tectonica regiunii Vălenii de Munte-Cosminele-Buştenari... 22-31. p. Acad. Pană. XLII.S. K. A. Roumanie). Init. N. Bucureşti. Iaşi. 1998. Fl. 1968.. Geof. Geol. 113-117. Olteanu.Schmid. Studiul faunei sarmaţiene din regiunea cuprinsă între V.. 5-98. I. Munteanu.. p. Acad..

. Romanian Journal of Paleontology.. Popescu.. Romanian Journal of Paleontology. 1925. no. Gr. Popescu.. 76. Gh.. Popescu. Tema A10/1997 (8/1998. Öster. Institutul Geologic al României. D.. Săndulescu. Bucureşti. p. M. Institutul Geologic al României. 149-168. 1971. p. F.. Rögl. p. Prahova. Saulea. Buta. 1981. Gr. 1915. Gh. O. Lower-Middle Micene Formations in the folded Area of the East Carpathians. Popescu. Ştefănescu. Bucureşti. 489. Carpathian-Balkan Geological Association XVI Congress. Gh. Vol. 2000. Rusu. Observaţiuni asupra „breciei sării” şi a unor masive de sare din zona paleogenă miocenă a jud. Tome XV/1. Institutul Geologic al României. Gh. p. 59 . Popescu-Voiteşti. Contribuţiuni la stratigrafia Miocenului din Subcarpaţii Munteniei. 72-73/3 (1985-1986). Bucureşti.. Bucureşti. Comite Géologique Bucureşti. Comitetul de Stat al Geologiei. Vol.. Marine Middle Miocene stratigraphy of Central Paratethys (Romanian Area).. 95-98. Preda. 727. Popescu. Bucureşti. p. p. Pătruţ. Inst. Academia Română. Editura Tehnică.V.. M. Contribution to the knowledge of the Sarmatian Foraminifera of Romania. Zaharescu. Marine Mid-Miocene stratigraphy of Central Paratethys (Romanian Area).. Inst. Zona Flisului paleogen între V. Dări de Seamă ale Şedinţelor. Prahova. 1951. 113.... 221-372. Georgescu. Supplement 5. Cita. M. 241-270. Institutul Geologic al României. IV. Bucureşti. Abstracts Vol. Bucureşti.S. p. 1984. Serie de Géologie. Geotehnica României. Dări de Seamă ale Şedinţelor. 1996. Bucureşti. A. Institutul de Geologie şi Geofizică. Geol. Oligocene-Miocene transition and main geological events in Romania (excursion guide). Prezenţa Mediteranului al II-lea fosilifer la Ogretin-Mierla. de la curbura Carpaţilor Orientali (între V. p. X-th Congress RCMNS. 1-82. Ges. Atlasul foraminiferelor calcaroase din Miocenul mediu marin din România: Superfamilia Neosariacea. Săndulescu. A.. Bucureşti. 41.. Gelati. Bucureşti. D. Geologia şi tectonica părţii de răsărit a jud. p. . A. Vol... Prahovei). Vol. X. 1.. Inst. Tomes XXXI-XXXVI (1942-1949) (resumes). 1966. G. Gr. Bucureşti. Gh. Contribution à la connaissence de la faune burdigaliene de Cornu (V. XXXVI (1948-1949). 19.. Revue Roumaine de Géologic. Bucureşti. Bucharest. Marine Middle Miocene Microbiostratigraphical correlation in Central Paratethys.. Rom. Popescu. Buzăului şi V.. 65-73. Kusko. Coccioni. Teleajenului). Wien.. 1956. Popescu. 1995.. Recherces sur la „brece du sel” et quelques massifs de sel de la Zone paleogene-miocene du departamente de Prahova (Valachie) Comptes Rendus des Séances. Romanian Journal of Stratigraphy. 1995. Stratigraphic correlation of the Paratethys Oligocene and Miocene.. Melinte. Institutul Geologic al României. Anuarul Comitetului Geologic. Géophysique et Géographie. Gh. 76. Elsevier Science B. Popescu. 1922. Popescu. Dări de Seamă ale Şedinţelor. 9.. M.S. XXXII (1943-1944). p.Mărunţeanu. Bucureşti.Atlasul Paleontologic al Neogenului. Langhian..V. An.. Guide to Excursion B1 (post congress).. Institutul de Geologie şi Geofizică. 57-87. p. Odin. M. Popovici. Geol. M.M... An. geol. C. p.. Geol. Rio. Serravalian and Tortonian historical stratotypes in: Montanari. M. Vărbilăului. 1952. 76. 1998. Gr. R. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Popescu. Vol. 1998. 1996. XXIX. Miocene Stratigraphy: An Integrated Approach. 1987. Popescu. Iaccarino. p. Prahova şi datele noi ce se pot scoate din raporturile sale stratigrafice şi tectonice. Anuarul Institutului Geologic al României. Carpatho-Balkan Geological Association XII Congress Guide book series no. Băcăran. Genetical and Structural Relation between Flysch and Molasse (The East Carpathians Model). Bergbanstud. Protoescu. 3-12. Vol. Caşinului şi V. Vol. Gh.. Arhiva Institutului Geologic Bucureşti. Săndulescu. Viena. 1958.B... M. Butac. I. Vol.. Raport geologic de sinteză privind stratigrafia tectonică şi perspectivele de hidrocarburi ale zonei flisului.. 14-19. Mitt.. P. D. Contribuţiuni la studiul faunei de foaminifere terţiare din România. A. 1997. Gnacolini.. R. S.

Ştefănescu. Dări de Seamă ale Şedinţelor. S. Rom. Wright. M. LXV/4. LVII/5. Bucarest. Carte geologique de la region Vălenii de Munte. The Algal Nature of Certain Calcareous Rocks Intercalated in the Doftana Molasse. (Bucureşti). J. K. p. Academia Română. 169-182. M..D. Vol.R. Valea de Lopatna district de Prahova Bull.. Akad. Bucureşti. R. Paris. Series de Géologie. Ştefănescu. Geol. 455-468.. et al. Vol.. Mrazec. 1982. p. Consideraţii privind stratigrafia Neogenului din V.. M. Gaze şi Gologic. Buzăului... Vyd.. Fairbanks. Geophysical Monograph 32. Géophysique et Géographie. I. Institutul Geologic Bucureşti. Bucureşti. 37-57. 1992. 1:50. M. 1963. Talec şi V. Aspect of the posibilities of lithological correlation of the Oligocene-Lower Miocene deposits of the Buzău Valley.. Comitetul Geologic Bucureşti. Popescu. Gheţa. V.755806. M.G. Stoica. J. paleoclimatic cycles and sediment preservation.. Vol. Vol. Age of the Doftana Molasse. Savin. Miller. I. Slov... C... Ştefănescu. Early and Middle Miocene stable isotope: implications for deepwater circulation and climate. Paleoceanogr. Băcăran. 1971. 75.. Calcarele de Podeni. Bucureşti. M. Soc. A tentative solving bycalcareous nannoplankton. W. V. Ivan. Ialomiţei. III. Paleoceanography. Dări de Seamă ale Şedinţelor. Vol.000. p. L. Petr. Bratislava... 89-94. XLV (1957-1958). 23-31. 1980. Mid. Ştefănescu. Tome 23/1.G. VI. Dicea.H.G. W.. 181-191. Institutul de Geologie şi Geofizică. no. E.. On the Olgocen-Miocen Boundary in the External Flysch Zone of the Carpathian Bend (between the Teleajen Valley and the Dâmboviţa Valley). Bucureşti. 3-eme serie. W. Vol. Dări de Seamă ale Şedinţelor. Teisseyre. Vol. VII. 6. Mărunteanu. Fr. Senes. Vied. 1979. p.. Revue Roumaine de Géologie. p.. M.. p. LXVII/4 (1979-1980).. II Miozän M1 Eggenburgien. Buletinul Institutului de Petrol. Vol. 1897. p. Teisseyre. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Steininger. Berger. Inst. Melinte. p. 1985. 357-389. 1971. 60 .. 83-90. p. 215-219.. F. Monit. Chronostratigraphie und Neostratotypen.. Carbon dioxide and polar cooling in the Miocene: the Monterey hypothesis. Tome XXV. Ştefănescu. Ştefănescu. Contribuţiuni la cunoaşterea Sarmaţianului din regiunea Rusavăţu. 1993. Woodruff..-Miocene sotope stratigraphy in the deep sea: high-resolution correlations. 1902: Privire geologică asupra formaţiunilor salifere şi zăcămintelor de sare din România. N. Structura geologică a regunii dintre V. Romanian Journal of Stratigraphy.. 827 p. X. 1962. Vincent. Ştefănescu. Dări de Seamă ale Şedinţelor. p. S. Institutul de Geologie şi Geofizică. F... 1911.V. Tudor. 1991.

p. 1989. DOUBINGER. L. Şt. 1-419. & FRUNZESCU.. p. 262 p. Bucureşti.. Plante medicinale şi aromatice. p. Comunicări şi referate. U. V. 1970. et PONS.P. W. D. XXVIII. Băcăran. Ploieşti. Vol.. 403-420.. ELSIK. R. K.. 198: 254-260 p. Comunicări şi referate IX. Vol. Vol. Association of Geological Societies. Late Neogene palynomorph diagrams. V:.. 1-413..L.C.. & DRĂGĂNESCU. 1986. Prahova. DRAGASTAN... Le gisement de Cerrejón (Paléocène-Eocène). I. Humble Oil & Refining Company Huston. Abstracts with Programs. figures. G. Sinaia. Editura Ceres. 1978.. G.. Lucknow (1976-1977) 1:331-342. ELSIK. 47-49. BĂCĂRAN. V. Pollen et Spores. 27 August . August 23.. J. Microscopic fungal remains and Cenozoic Palynostratigraphy. Mz. Univ. Vol. BENTIS. Abs. Palinologie cu aplicaţii în geologie. BĂCĂRAN. XV. 115-120. W.. VIII. S. Ploieşti.A... Ploieşti. 1963.. 1977. Did. Geoscience and Man. Mz. GH. W. BARR. Fungal spores in stratigraphy Geo. 1927. Academia Română. I. Dicţionarul explicativ al limbii române. Dictionary of the Fungi.3 Sept. 283. BIBLIOGRAFIE PALEOMICOLOGIE AINSWORTT & BISBY’S. Morphological phylogeny of dispersed fossil fungal spores-Intimations..S. BĂCĂRAN. Second International Mycological Congress. BĂCĂRAN. p. 2000. W.. OLARU... 1992.C. . Conf. Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”. Bucureşti.... 168.. Endolitic Fungi in Reef Building Coral (Order: Scleractinia) Are Common Cosmopolitan and Potentially Pathogenic. 3 tab. Bull. 1994.. V.. PETRESCU. Mycologia. Nat.D. 1962. & GHEORGHIES. Bul.C. ELISK. B. p. Ped. W.. Vol. Transactions Gulf Coast. & GOLUBIC. 1 p. 16 pl. p. p. Ed. II. 1996. BĂCĂRAN. Commonwalth Mycological Institute Kew. J.. 1991. D. Paris. Prahova. vol. Univ. Ploieşti. Les Champignons epphylles du Tertiaire de Columbie I. Bucureşti. p. V. G. 1975. H. Soc.. FRUNZESCU. 43. Simpozionul Naţional de Micologie. L. „Petrol-Gaze” Pl. Criterii de clasificare la sporii de ciuperci de vârstă oligocen-miocenă. South Florida. Prahova. 2/2004. Ed. 1977. E. 61 . C. 4 text. northen Gulf of Mexico.C. pl. ELSIK.. DEBORAH.J. A. Nat. Mz. COICIU. Systematischer Botanischer Bilderatlas.. Nat.. BĂCĂRAN. p. Acad. Nat. Studiu comparativ al sporilor de ciuperci din Formaţiunea gipsurilor inferioare a Sinclinalului Slănic (Miocen inferior) cu sporii de ciuperci actuali. Berlin.. Ploieşti. 99-112. Texas. Tampa... ELSIK. 27 Aug.T.. 84 (1): 1-11. p. BÂLTEANU. Tampa. D. Volume XIX. New York and London. BROWN. 169. V. O. Fitotehnic. HOCH. et al. de Şt. W.. p. Classification geologic history of the microthyriaceous fungi. 1995.C. ediţia a II-a. 1997. 1994. Microspori de ciuperci din Formaţiunea evaporitică cu sare de la Slănic Prahova. 1973. Int.. The Fungal Spore and Diseas Initiation in Plants and Animals. 1992... 232-252. de Şt. 2004. LVI. America.. Second International Mycological Congress. Şt. Comunicări şi referate... 1969. J. p. J.. 1-1192. IX. V. p.J.C. COTEANU.R.V. 91-97. Comunicări şi referate X. RÁCZ. Bucureşti.. W. Univ. Cole. Seria Tehnică. C. L. Abs. Prahova. GOLUBIC. Originea miocenă a unor agenţi patogeni ai plantelor. 147-149. BARNAURE. Plenum Press. 44. South Florida. Surrey.L. D. IV. 1977.C. ETHRIDGE. (netipărit).C.: 1-555. V. Mz. nr. O... ELSIK. & ELSIK. D. Consideraţii teoretice asupra germinaţiei sporilor de ciuperci miocene din genul Alternaria. no 3-4. p. DUNZINGER.2. p. Univers enciclopedic. Evolution and Kingdom of organisms from the perspective of a mycologist. Microspori de ciuperci oligocene în Calcarele de Jaslo din zona sudică a Carpaţilor Orientali. J. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 11.. Classification and geologic history of Dispersed Microthyriaceous fungi.3 September 1977. Palynol. no 4. 1976.

Pollen et Spores. W. Cluj-Napoca. IV. W. W. GIVULESCU.S. Elsevier Scientific Publishing Company. Geoscience and Man. „Petrol-Gaze” Ploieşti. Canadian Journal of Botany. W. 27 pl. 1-150 p. revizuită.P. Ploieşti..T. Bucureşti.. p. FRUNZESCU.C. V.. Carpatica. The AASP Inc Workgroup on Fossil Fungal Palynomorphs. Fungal spores from the Upper Eocene Manning Formation. 62 .. Vol. Băcăran. ELSIK. 1979.D. ETHRIDGE. Ed.. A. 25 (1978) 1-20. Dicţionar latin-român. Taxon... nov. 1 plate.. E. D. Istoria pădurilor fosile din Terţiarul Transilvaniei. 1987. Facultatea de Geologie şi Geofizică. Dispersal in Fungi. 156-162. Did. London. 1-229 p. The utility fungal spores in marginal marine strata of the late Cenozoic. Amsterdam. EDIGER. 2001. 1974. GEEL. 1993.org/names/names.. W. Palynology of Late Pleistocene Giant Ground Sloth Locality. 71-79.. p. Humanitas. 2003. Bucureşti. Cătina jud. The stratigrafic value of Neogene fungal spores from DSDP site 493. Printed in the Netherlands. 8. 1996. W. Texas. W. p. 14: 91. Vol. 2003. pages 953-958 National Research Council Canada. ediţia a II-a. Psilodiporites Varma and Rawat. Crişanei şi Maramureşului. G. Lucknow (1976-1977). 1-35 p. D. Tome 34. G. Volume 8..R. Pătârlagele. XXVIII (1986). Tome 47.D. Fossil Bacteria and Fungi in some Cretaceous woods and their paleoecological implications. 1-1446 p. Oxford University Press. Identificarea asociaţiei cu Deflandrea spinulosa în zona Stârmini. Revista Română de Petrol.. no 1.S. ELSIK. L. 1964. Vol. Bucureşti. V.103. 53-63. FRUNZESCU. Number/numero 5. Catedra de Geologie-Paleontologie. p. ELSIK. Z. IAMANDEI. Roum de Géologie. & BROWN. Ed. 1986. Palynology. Calvini. C. Int. Pollen et Spores. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău ELSIK.R. Bul. D.. 1976. şi col. W. GIVULESCU.V. 77-82. 1980. 1983. & JANSONIUS. Conf. XLVII-L (1995-1998). p.. ELSIK.C.... 31-41. East and South Central Texas: U.. I. Revue Roumaine de Géophysique et Géografie. Editura Academiei Române.. p. & BĂCĂRAN.C. ELSIK. gen. southwest Harris County. & TRĂISTARU. 1994. p. INDEX FUNGORUM http://indexfungorum.B.C. Fossil fungal spores: Anatolinites gen. IONESCU. p. Serie nouă. R. Microspores de champignons dans l’horizon supérieur du Grès de Kliwa de l’Éperon de Văleni. D. Number 11. Oradea). Pânza de Tarcău. 421-426. oct. FOURNIER. 1990... 1978.-dec. Volume 15. 2001. Volume 52. JANSONIUS. ELSIK.. Volume 42.C. Vol. HUICĂ. Ploieşti.. HAWKSWORTH. INGOLD.. W. Banatului. 66. no 1-2.. New genera of Palaeogene fungal spores.asp INDREA. E. Paleogene fungal spores and fruiting bodies of the Canadian Arctic.L. Univ. 23.C. no 3-4. Academiei R. teză de doctorat.C. XXXI. 1-208. 403-420. 2004. 1963 emend. 1998. Ed. Bucureşti. 129-132. nr.. 155-159. Pollen et Spores. J. Studiul lemnelor fosile din depozitele Cretacic-Paleocene (?) din România. 5. Vol. 1-172. Palynology. Buzău. p. northern Gulf of Mexico. GH. 4. & BATI.P. V. leg. p.L. p.A. August. 1986. şi Ped.. AASP Contributions Series. 1987. Studiul palinomorfelor Molasei de Doftana din Sinclinalul Drajnei (Bazinul Văii Teleajenului). 1-350. Jakson Group.. 1997.C. no 4. The fungal morphotype Felixites nov. Legumicultură. V. 1990. + 120 planşe text. 2: 436-493. ELSIK. GUŢU.. 1-12. Rev. A palaeogeological study of Holocene peat bag sections in Germany and the Netherlands Review of Palaeobotany and Palynology.. Ed. Vol. Palynol. Bucureşti. nr. & BĂCĂRAN. Harta regiunii Crivineni.. XXVIII. p. Bucureşti. International Code of Botanical Nomenclature. Adnotated Glossary of Fungal Palynomorphs.. D. Fifteen miscellaneous proposals towards the evolution of a Code appropriate to the needs of the 21st century. 1984. XXIX.C. ELSIK. 1989. IAMANDEI. R.. Flora pliocenă de la Corniţel (reg. p. Pollen et Spores.

1971.. New York. F. Supervicornea pacltovae gen. SITTLER. A comparision of some Paleogene fungal palynomorphs from Canada and from Patagonia. Ed.. XXIX-XXXI. J. no 1. 64-2008. U.N. Geological Survey of Canada. 1990.V. Systematic and stratigraphic palynology of Eocene the Pliocene strata in the Imperial Nuktak C-22 Well.. Tomo XIX. R. a Cretaceous fungal fructification.R.L. POP. J. GH. JANSONIUS. International Code of Botanical nomenclature.L. & SIEGLER. Ed.. Res. Utrecht-Netherlands. O. pl. Paris. JARZEN. & ELSIK. 1-178. Palynology 24: 37-47. 1995... & VAVRDOVA. & TAYLOR. Faculté des Sciences de l’Université de Strasbourg. 1996. Geleenites Dijkstra 1949. 1971. PO.. AASP Fondation. p. M. 1971. 141152 SEPULVEDA. nov. 87 (4). Progrese în palinologia românească. Bucureşti. R. 1986. XXIII. T. Simpozionul de Palinologie Cluj... REYNOLDS.. Zambia. SHEFFY. Paleontolographica Abteilung B. p. adopted by Elleventh International Botanical Congress Seatle. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău JANSONIUS. SVOBODOVA. Stuttgart. W.M. Published by the American Association of Stratigraphy Palynologists Foundation. Bulletin 340. 1986. nouvelles recherches sur les champignons fossiles. Les champignons fossiles. D. p. J. R.Y. PO. 13-16. 1-260 p. Volume 5. 2008. no. Ed. a new elateroid sporomorph from the Bohemian Cenomanian (Czeh Republic) Acta Musei Naturalis Pragae Series B-Historia Naturalis Vol.. II. Paléosporologie. ROMAGNESI. Linnaean nomenclature-universal language of taxonomists and the Sporae Dispersae (with a commentary of Hughes proposal). Some fossil fungal form-taxa from the Maastrichtian and Palaeogene ages...S. Mackenzie Delta Region.. T.M. Luangwa Valley. The nomenclature of fossils as fungi. nov. JANSONIUS.M. M. introducere în paleobotanică. Canada. p. cu privire specială asupra condiţiilor paleoclimatice. J. & NORRIS. 3-4: 319-334. 17. 1994. 1981. LOCQUIN. Texas. 167-174. 1981. p. Pollen et Spores 23 (3-4).V. TAYLOR. Thèsses. TAYLOR. Printed in Great Britain... T. PETRESCU. 2-4.N. & ELSIK. KALGUTKAR. Atlas des champignons d’Europe. Mycol. Morphology and Taxonomy of fungal Spores. 1-89 p. G. Mycologia. 15. Mycotaxon. August 1969. 1982.W. Dallas..C. W.T. of Paleobotany and Palynology. Redescription of Some Fossils Fungal Spores. p. M. 1-173 p. Ed.S. & KALGUTKAR. & DILCHER. E. 557-562. by The New York Botanical Garden Bronx: N. Plante fosile. pp.V. Commision geologique du Canada. M. 163-187 + 2 pl. T. & OSBORN. Review of Palaeobotany and Palynology 85: 83-94. T. J. 1995.R. 1982. 1995. no. Acad. LOCQUIN. & PETRESCU.. Cluj-Napoca. Fungal Associations in the Terrestrial Paleoecosistem. District of Mackenzie. Taxon 30 (2): 438-448. Les champignons fossiles. Synopsis of fossils fungal spores. The importance of Fungi in shaping the paleoecosistem... Acad. Bordas.. M. Macromycetes.. Vol. J.. 1-392. C. S. 249-262. 458-5126. Plenum Press. Băcăran... The fossil history of Ascomycetes Systematics and Perspectives in the Nineties. Paris F. Cercetări palinologice asupra Eocenului de la MorlacaHuedin.. 2000.. Southern Argentina. mycelia and fructifications. The distribution and interactions of some Paleozoic fungi. Vol. în palin rom... 1981. Paris.34-51.N. NORRIS. Le Paléogéne des Fosses Rhenan et Rhodanien etudes sédimentologiques et paléoclimatiques. fig... N. 1-471 p. 560-573.. Toronto. 1972. et sp. Dacia.. 1-279 + 2 pl.R.A. 1996. Recherches sur quelques organismes fungiquest et d’affinités fongiques probables présents and Paléozoiques. Reprinted from Trends in Ecology and Evolution. H. & DRAGASTAN. TAYLOR.. KALGUTKAR.C. 99 (5): 513-522. Progr. R.S. 63 . D.N.M. TAYLOR. p. POP. 133-138. 1985.V. L... R. Fungal palynomorphs recovered from recent river deposits.N. Rew. 1982. Bucureşti. 1971.J. TAYLOR. Hawksworth. 1-351 p. I. by D. I. 14 mai 1970. STAFLEU. Fossil arbuscular micorrhizae from the Early Devonian. 1965. 36 pl. & JANSONIUS.. AMEGHINIANA. E.M.A. Vol. Palynology: Volume 10: 35-60.. G. D. pp. E.L. DIJKSTRA.. POP EMIL.. 2000. et al.

TAYLOR.S. Tipizarea nomenclaturală în Botanică. C. 1999.. H. 244.V. W. TAYLOR. T.R. H. 10458-5126. T. T. TAYLOR. seria Botanică. & KERP. & OSBORN.N... S. The Rhynie Chert Ecosystem: A Model for Understanding Fungal Interactions. TAYLOR. 2000. & TAYLOR. Nature Volume 378. 64 . Protoascon missouriensis. a complex fossil microfungus revisited.N.N.. T.. & KERP. 1-254. TAYLOR. E. p. 1997. J. 901-910. HASS. T. & TAYLOR. H. Review of Palaeobotany and Palynology 90: 229-262.... 68-75. REMY. 2000. W. 1994. 16 november 1995. T. Ed. B..N.N. 2005. D. TAYLOR. VACZY. National Science Foundation Deutsche Forsungemein schaft and Deutscher Akademischer Austauch Dienst. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău TAYLOR. T. T. Heidelberg. H.. 1992. 1987.. by The New York Botanical Garden. GALATIER. S. HASS.P. 1992. A fossil mycoflora from Antarctica..M. Bucureşti.. Mycologia. 213-253. nr. A Cyanolichen from the Lower Devonian Rhynie Chert American Journal of Botany 84 (7): 992-1004. The importance of fungi in shaping the palaeoecosistem.. VACZY.. H. R. Fungi from the Lower Carboniferous of central France. Acad.. KLAVINS. M. Berlin. H. Parasitism in a 400 milion year-old green alga.L. T. Internaţional de Nomenclatură Botanică. Băcăran.. T. Dep.. TAYLOR. 84 (6): pp. HASS. Bucureşti.N. Buenos Aires. 24. TAYLOR.. New York. TAYLOR. 1996. & HASS. & STUBBLEFIELD. of Botany and Institute of Polar Studies. The Ohio State Univ.I. Bronx. H. The oldest fossil ascomycetes. C.. The oldest fossil lichen. & REMY. 1995. Mycologia. Columbus. 1974. H. p.. Cod. Devonian Fungi: interactions with the green alga Palaeonitella..Y. W. KRINGS. 3. N.L.N. & AXSMITH. HASS.N. p.P. REMY. 1972. Nature Volume 399/ 17 iunie 1999. Ohio. E. Studii şi Cercetări Biologice Cluj. T.. 97 (3).N.N. VERECCHIA. Fungi and Sediments Springer-Verlag p. Review of Palaeobotany and Palynology 83: 253-260. 725-729.D. E. & KERP.

. Elsevier – Amsterdam. A. 1964. Boca Raton Florida. 1-161 p. Commonwealth Mycological Institute Kew. (Clasa Ascomycetes) şi reîncadrarea taxonomică a speciilor acestui gen din flora României. RĂDULESCU. Acad. Studies on Cercospora and allied Genera VII New species and redisponizions. New York and London. D.3. nr.J. Commonwealth Mycological Institute.D. GOIDÀNICH.S. et KRANZLIN. MANOLIU.. Dictionary of the Fungi Commonwealth Mycological Institute.B. & VISCONTI. Bologna. 1-340 p. Iaşi. P. Ed.. 1 p. 2005. Mycol. Macmillan Publishing Company. 1984.. J. Ceres. M. Bucureşti.N. Butteworths. 20: 9-14..R. 1961. G. I. BONTEA.B. 1-208 p. nr. de Ştiinţe a U.. The Ecology of the Fungi.B. Bucureşti. D.. B. Sc. M. Masson et Cie Editeurs. 1971. O. Bucureşti. 47. Kew. Dispersal in Fungi. BIBLIOGRAFIE MICOLOGIE ABBAYES. D. ELLIS. Vol..R. Mycological Society of America. B. More Dematiaceous Hyphomycetes. 1997... & BONTEA. The Fungus Spore. 141. DEIGHTON. V. B. & SUSSAMAN. G. G.. Kew. 396. DEIGHTON. G. 1-337 p. Kew. Dicţionar de termeni populari. C. 1-80 p.. Commonwealth Mycological Institute Kew... BAICU. tehnici şi ştiinţifici în fitopatologie. Academic Press. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 11.I.. P.. Paris VIe. Nat. Veget. 1983. T. Dicţionar fitopatologic în şase limbi – Micoze. p. 1-551 p. Sc.. IV B: 1-504 p. Manuale di Patologia vegetale. et al. Tokyo. Dictionary of the Fungi fifth edition. 1-507 p. 1987. Editura Agro-Silvică. 1973. Evolution and Kingdoms of organisms from the perspective of a micologist.. Champignons de Suiss. T. 1-154 p. Plant Diseases and Metabolites. Ed. 76-83. Die Pilze. D. AINSWORTH. no 144. 1-316 p. Paris VIe. II.. 12. p.T.. Surrey... 1996. 1981. MICULISKENE. 1-193. Vol.. p. 1992. The Fungi – An Advanced Treatise. Studies on Cercospora and allied Genera II. St..S. 1-609 p... & PETRESCU.. 547 p. 1966. ST:. Dip. AL.. Mycologie générale et structurale. 1976.. 1979. H. B.. 1-541 p.C. 1964. „Ion Borcea” Bacău. Tome I.S.C. Băcăran. LOCQUIN.C.B. Botanique.C. 1-11. P. Române. Ph.. Scrisoare către Băcăran Victor. BUIA. Cerc. 1966. Bratislava. 1-56 p. JOLY. Vol. New York. 1968. 1964.. Studii şi Comunicări.C.. W.V... F. A. MANOLIU. 1-545 p. Cercetări micocenologice în asociaţia Symphyto-Cordati-Fagetum din Munţii Nemira (jud. A... Bacău). Surrey. 1963. A. p. Malýatlas húb. Biol. Botanica agricolă. A. GÄUMANN. E. England. 83. A. 1-1283 p. BARR. J. 1964. Bucureşti. AINSWORTH.. Ceres. 2000.S.. MADELIN. 1979.J. 1965. 1967. 1-206 pl. p.. Commonwealth Mycological Institute... Surrey. HULEA. 65 . Bucureşti. JIGĂU. de Şt.Sc. COOKE. LUGAUSKAS. London.. AINSWORTH.. ELLIS. Vol. Stuttgart. & ELLIS. 1-354. Press Inc. London..C.. Catalogul micromicetelor biodestructoare ale materialelor polimere. Masson.F.. Ph. Mycologia 84 (1).Sc. C. Alternaria. Moscova. Ph. 1980. F. III: 1-571 p.. Editions Paul Lechevalier.I. More Dematiaceous Hyphomycetes. V. Surrey. Mycological Papers. Oxford at the Clarendon Press. New York. Lond.. Le Genera Alternaria. syst. Passalora. Lucerne. F. A... M.. A. E. Les Ascomycetes.. Acad....V. & LIZON. I: 1-748 p... DEREMEK. 1-249 p. Surrey. Vol.. T. Vol. II: 1-804 p. BREITENBACH.. ex Ces & De not. CHELKOVSKI. 1985. A.. p. p.E. M. & SESAN. Paris. 1963. 1-608 p. MANOLIU. INGOLD. 1982.34. Contribuţii la cunoaşterea genului Pleospora Rabenh.. Vol. Cercosporidium and some species of Fusicladium on Euphorbia. Ed. England. ELLIS. Fitopatologie agricolă. M. Commonwealth Mycological Institute Kew. SLIAUJENE. Complexul Muz.

Ed. p. VILLE. Vol. Micologie. 1-325. I: 1-543 p. 1979. Mucorales Verlag von J. Cramer. Editions Paul Lechevalier. Ed.. Ed. Le genre Alternaria.H. 119. p. RAFAILĂ. 235-236.. Department of Biodiversity and Systematic Biology. O. Acad.. RĂDULESCU. p. R. I şi II. pag.. Species on Monocotyledons (excluding grasses)... 1-291. 1987. M. H. NEGREAN. T. + 1 tab. Graminicolous species of Bipolaris. ZYCHA.. E. Ed. Îndrumător pentru determinarea bolilor şi dăunătorilor la seminţe. 1995. I şi II.P. Did. p. II: 1-1168 p. 185.. Ciuperci Pyrenomycetes Sphaeriales din România. C. T.. 1973. Bucureşti. Commonwealth Mycological Institute Kew. Cardif CF1 3NP.S. PUNITHALINGAM. 1998.. R. RĂDULESCU. 1979.R. Cryptogams and Gymmosperms. Ed. 1973. Monografia Uredinalelor din Republica Populară România. PUNITHALINGAM. SIVANESAN. 1995. 1998. Bucureşti. Acad. CLEAL. Edit.B.. F. A.R.. I-LXXXII. 149-348. Paul Lechevalier Editeur. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău MANOLIU.S. pl. A. National Museums & Galleries of Wales. 1969. Bucureşti. Tome II. Patologie vegetală. Fitopatologie. COROI.R. Drechslera. Bucureşti. 1969. Bucureşti. + 69 tab.H. A. Graminicolous Ascochyta Species. A. Vol. Curvularia.I... SĂVULESCU.R. England. Cambridge.C. M. SIEPMANN. „Al.V. SĂVULSECU. E. Bibliography of European Palaeobotany and Palynology 1996-1997.R. Ascochyta II. Cluj-Napoca.. G..S. F. H.. ROMAGNESI. II. PATRICK. S.. Iaşi.. V..S. Ceres.P. Evoluţia plantelor oglindită în opere recente de botanică filogenetică. Acad. Napoca Star. 1967. Ed. ZANOISCHI. 16. 269.. 1971. R... Did. M. C. 1953. Acad. 1954. Băcăran.S... FRASER. 1-242.S. Ed.. E. 1-358 p. şi Ped. I: 1-1329 p. Les Champignons. NEGRU.. 1967.. Acad. E. J.. 144. Ustilaginalele din Republica Populară România. Ed. şi Ped. Ciupercile Erysiphaceae din România. p. Bucureşti. Plante inferioare din masivul Ceahlău. R. Ed.. J.. MOREAU. Acad. MITITIUC. E.. Atlas des champignons d’Europe. C... p... 66 . SĂVULESCU.. RĂDULESCU. Ed. THOMAS. ŞTEFUREAC. 1966.. 1-355 p. Introdcution to Fungi University Press Cambridge. ed. Vol. Paris. WEBSTER. DODEA. Agro-Silvică. 1-300 p. Paris VIe. Cuza” Iaşi. PARDOE.. 1957. studiu monografic. VILLE. 1-614 p. A. Bucureşti.. pag. Univ. Tratat de fitopatologie agricolă. J.. E.. R. Bucureşti. 1988. T.. E. Septoriozele în România.. Surrey. PÂRVU. 1999. 1964.. 1-570 p. II: 1-1166 p. 1-250 p.... Paris VIe. I. 1-148. CAB International Mycological Institute.R. MOHAN. R.. NEGRU.. sec. Ed. R. 1-219 p..

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful