UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE GEOLOGIE ŞI GEOFIZICĂ CATEDRA DE GEOLOGIE-PALEONTOLOGIE

TEZA DE DOCTORAT
STUDIUL PALEOMICOLOGIC AL DEPOZITELOR MIOCENE DIN BAZINELE VĂILOR TELEAJEN ŞI BUZĂU REZUMAT

Conducător ştiinţific: Prof. Dr. Ovidiu Dragastan

Doctorand: Victor Băcăran

Bucureşti, 2009

V. Băcăran, Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău

CUPRINS
I Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . II Cuvânt înainte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . III Istoricul cercetărilor paleomicologice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . IV Consemnarea geologică a fungilor fosili . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . V Istoricul cercetărilor paleomicologice în România . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . VI Istoricul cercetărilor paleomicologice în bazinele văilor Teleajen şi Buzău . . . . . . . . . . VII Istoricul cercetărilor în micologie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . VIII Metodele de preparae şi studiul palinomorfelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . IX Clasificarea sporilor fosili de ciuperci . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1. Date generale asupra regiunii cercetate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2. Cadrul geologic al regiunii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3. Cadrul geologic al Formaţiunii cu sare de la Slănic – Prahova. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9. Reconstituirea paleomediului miocen . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9.1. Generalităţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9.2. Elemente morfologice folosite în procesul comparării sporilor actuali de ciuperci cu cei fosili . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . 9.3. Spectrul ecologic al sinuziilor de micro- şi macromicete care se aseamănă cu cele descoperite în depozitele miocene cuprinse în bazinele văilor Teleajen şi Buzău. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . a) Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Podu Morii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . b) Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Podu Morii – Calcarele de Jaslo . . . . . . . . . . . . . . . . . . c) Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea Gresiei de Kliwa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . d) Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Doftana . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . e) Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea cu sare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . f) Profilul ecologic al ciupercilor care se aseammănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Şipoţelu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9.4. Reconstituirea paleoclimatului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9.4.1. Evoluţia florei în Cenozoic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9.4.2. Evoluţia climei şi florei ăn Paleogenul Europei Occidentale . . . . . . . . . . . . . . . . 9.4.3. Factorii fizici (temperaturi şi umiditate) în dezvoltarea ciupercilor . . . . . . . . . . . 9.4.4. Procesul de tranzienţă micotică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10. Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10.1. Consideraţii asupra paleoecosistemului miocen . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10.2. Probleme de nomenclatură la sporii, hifele şi corpurile sporifere, descoperite în depozitele miocene în bazinele văilor Teleajen şi Buzău . . . . . . . . . . . 11. Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11.1. Bibliografie – Geologie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11.2. Bibliografie – Paleomicologie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11.3. Bibliografie – Micologie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . II III V VII IX XI XV XVII XIX 1 2 35 37 37 39 40 40 41 41 41 41 41 41 42 42 43 43 240 240 246 249 249 256 260

I

Introducere Prezenta lucrare îşi propune studiul paleomicologic al formaţiunilor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău. cum ar fi oportunitatea investigării forajelor din sarea de la Slănic Prahova. Cum asemănările sunt mai mult decât evidente. existau genurile de ciuperci cunoscute din micologia actuală. Informaţia paleomicologică cantitativă din investigarea formaţiunilor s-a dorit a fi urmărită sub diferite aspecte în încercarea de a desprinde tendinţe evolutive ale diferiţilor taxoni. cu posibilităţi de uz biostratigrafic. în completarea celor furnizate de celelalte grupuri de plante inferioare şi superioare. ascelor. Practica determinării sporilor actuali de ciuperci indică necesitatea cercetării lor în contextul natural al corpurilor sporifere. de clasificare. O vastă literatură de strictă specialitate a trebuit să fie consultată ca suport al diagnosticului paleomicologic. Numai înarmat cu informaţii de sporologie ale ciupercilor actuale. Numai printr-un proces continuu de comparare a sporilor fosili de ciuperci cu cei actuali. uneori în asce. s-au selectat pentru studiul de detaliu numai sporii de ciuperci. Pe baza unui cadru stratigrafic şi tectonic. în scopul elucidării datelor oferite de paleomicologie. în Cainozoic. s-a procedat la investigarea palinologică a unor formaţiuni miocene ale principalelor aflorimente din regiune. să se apeleze la studierea sporilor omologi actuali în condiţiile naturale ale sursei. Această constatare obligă pe palinolog să compare sporii de ciuperci fosili cu cei actuali. sau din aflorimente situate la vest sau la est de perimetru. se poate crea acel fond minim de lucrări de sporologie. cu necesitate. 100000 specii). Lucrarea de faţă oferă descrierea morfologică a unui număr infim de spori de ciuperci fosile. paleomicologia poate oferi ocazia unor noi interpretări filogenetice. al descrierilor morfologice şi al efortului de adecvare a nomenclaturii. sedimentologic (ciclicităţi. ca element în procesul de comparare cu sporii de ciuperci actuale. niciodată nu vom găsi o identitate morfologică între sporii fosili şi cei actuali de ciuperci. bazidiilor etc. intuim deci cât de ridicat trebuie să fie nivelul de cunoaştere al palinologului angrenat în descifrarea tainelor paleomicologice ale Cainozoicului. instrumente de lucru pentru palinologi. 200000 de specii de ciuperci (cunoscute fiind cca. urmărindu-se evoluţia relaţiei: preevaporitic–evaporitic–postevaporitic. organizat astfel încât să creeze un prim fond de date în cercetarea de morfologie comparată în paleomicologie. Paleopalinologul întâlneşte sporii de ciuperci fosile nu întotdeauna izolaţi. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău I. dar frecvent în corpuri sporifere. cu implicaţii în evoluţia geologică a bazinului miocen din sudul Carpaţilor Orientali. rar pe sterigme. II . paleoecologice în lumea plantelor. Lucrarea reprezintă o încercare de prezentare a sporilor fosili în interesul procesului de cunoaştere în geologie.V. S-au detaliat îndeosebi formaţiunile purtătoare de evaporite. În lucrare s-a abordat şi oferta de informaţie geologică din zone limitrofe perimetrului. Din lumea bogată şi variată a palinomorfelor constatate şi determinate. preluat şi însuşit din literatura geologică recentă. Băcăran. Cercetările paleomicologice cu mijloace palinologice aduc informaţii din care rezultă că. încadraţi într-un sistem de clasificare artificial. semnificaţii ambientale). Studiile de morfologie comparată pot aduce noi elemente utile palinologului în actul identificării formelor fosile. se pot obţine datele necesare evaluării condiţiilor paleoclimatologice şi paleobiogeografice. în majoritatea lor. conidiofori etc. Respectând în continuare regulile atât de vechi ale principiului actualismului. Pe glob se presupune că ar exista cca. unele deschideri din Zona Cutelor Diapire. sporoforilor. de încadrare. paleoclimă. Acest avantaj presupune.

− Dr. Catedra de Geologie şi Paleontologie a Universităţii din Bucureşti. − Dr. − Dr. − Dr. dar.M.C. Nicolae Ţicleanu de la Facultatea de Geologie şi Geofizică. cu o contribuţie majoră în abordarea de către mine a domeniului Paleomicologiei au avut-o personalităţile ce au publicat lucrări ştiinţifice esenţiale. cu care. Dr. J. − Prof. să patroneze aceste cercetări. Dr. D. I. − Conf. − Prof. cărora le rămân îndatorat şi le prezint mulţumirile mele: − Prof. Băcăran.A. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău II. Geologic al României. Theodor Neagu. M.V. Norris de la Geological Survey of Canada. J.U. al faptului că am început să lucrez sub îndrumarea Prof. G.Jansonius de la Geological Survey of Canada. − Prof. − Dr. Răzvan Givulescu. − Prof.A. Taylor – University of Kansas. Dr. D. Texas. respectiv în Paleomicologie. − Dr. − Prof. Dr.A. în cea mai mare parte.U. − Dr. − Prof. − Dr. Cuza” Iaşi. Dr. S. sub îndrumarea Dr.C. Dilcher – Indiana University. înfiinţând laboratorul de palinologie şi să mi se asigure probele palinologice de către Prof. ANTIPA” şi să mă iniţiez în Palinologie şi. cărora le aduc mulţumirile mele. catedra de Geologie şi Paleontologie a Universităţii din Bucureşti. membru de onoare al Academiei Române. J. Dr. De mare ajutor. Dr. − Dr. Toamnei). S. − Dr. Dr.P.. − Prof. Popescu Gheorghe de la Institutul Geologic al României. Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. W. Liviu Drăgănescu de la Salina Slănic Prahova şi Dr. Claude Sittler – Faculté des Sciences de l'Université de Strasbourg. Dr. − Prof. Ioana Pană de la Facultatea de Geologie şi Geofizică. Sheffy – Indiana University. Calgary. Ovidiu Dragastan din Facultatea de Geologie şi Geofizică.G. Leonid Apostol de la Muzeul de Istorie Naturală “GR. şi al şansei ce am avut-o să abordez acest domeniu la îndemnul Dr. Thomas N. Justinian Petrescu de la Facultatea de Geologie.V. prin persoana Dr. S. membru al Academiei Române. Catedra de Geologie şi Paleontologie. Zoe Apostolache Stoicescu. Nicolae Balteş de la I. Dr. Monica Crihan de la Universitatea “Petrol-Gaze”-Ploieşti.U. − Prof.P. Dumitru Frunzescu de la Universitatea “Petrol-Gaze” Ploieşti.P. III . Ellis – British Mycological Society.. Aurelia Bărbulescu de la Facultatea de Geologie şi Geofizică. Munteanu Emilia de la Institutul Geologic al României. Catedra de Geologie şi Paleontologie a Universităţii din Bucureşti. Catedra de Geologie şi Paleontologie. Dr. Leonid Olaru de la Facultatea de Geologie a Universităţii “Al.A. R. Câmpina. în parte. Houston. S. Tot şansa a făcut ca Muzeul de Biologie Umană Ploieşti. pentru realizarea unor fotografii la microscopul ZEISS din Laboratorul de Palinologie. Mihai Popa.U. Pons – Laboratoire de Paléobotanique de la Faculté des Sciences de Paris. Kalgutkar de la Geological Survey of Canada. Doubinger – Centre de recherche de sédimentoligie et de géochimie de la surface CNRS (Strasbourg). Dr. m-am aflat în corespondenţă: − Dr. Marcel Locquin – Laureat de l'Institut. Dr. Cuvânt înainte Prezenta lucrare de doctorat este rodul pasiunii mele pentru Paleomicologie. − Dr. Mărunţeanu Mariana de la Inst.B. Dr. Dr. − Prof. Huică Ilie de la Universitatea “Petrol-Gaze” Ploieşti. M. Calgary. Ellis – Commonwealth Mycological Society.. − Conf. Dr. Un uriaş ajutor mi-au dat îndemnurile şi îndrumările următoarelor personalităţi. cu sediul în Bucureşti (str.L. personalităţi cărora le rămân îndatorat şi le prezint sincerele mele omagii. Elsik – Exxon . din Universitatea Bucureşti.

De-a lungul timpului.C. Dr. Dr. sora şi cumnatul.C. Constantin Hunciag. m-au îndrumat.C. Prof. Mihai Toma de la Universitatea Agronomică şi de Medicină Veterinară “Ion Ionescu de la Brad” din Iaşi. a domnului Şerban Ionescu-Homoriceanu şi Conferenţiar Dr. a domnului Ion Vânt). Stănilă Iamandei de la Institutul de Geologie al României. dar. Titus Brustur de la Institutul de Geologie şi Ecologie Marină. Eugenia Puica Iamandei de la Institutul de Geologie al României. În elaborarea lucrării. Ana Ionescu de la C. Zoe Apostolache Stoicescu.-Bucureşti.L. verişoara mea. Prof. fratele. Mihai Popa de la Facultatea de Geologie şi Geofizică. Valeriu Bratu. Dr. IV .G. fosta directoare a Complexului Muzeal Prahova.V. terminologiei latine şi corecturii. Laboratoarele TONNIE S. Multor persoane le mulţumesc pentru ajutorul dat în procurarea microscopului (firma S.R. Dr. Dr. cu marea disponibilitate pentru bine. Dr.P. Conf. profesorilor Cornel Popescu. lucrări de micologie şi paleomicologie. Alexandru Manoliu de la Centrul de Cercetări Biologice Iaşi. Acestora le aduc profundele mele omagii şi mulţumiri. nepoatele mele: Irina şi Cristina.R. care mi-au oferit. Tatiana Eugenia Şesan de la Facultatea de Biologie a Universităţii din Bucureşti. Băcăran. Gabriela Pigulea şi Constantin Hârlav. tehnoredactorului Andrei Neagu de la firma S. Eugenia şi Nicolae Cristea. OPTOFINA S. toţi oameni de viţă basarabeană şi bucovineană.E. esenţial pentru mine a fost sprijinul moral şi material al apropiaţilor mei: mama. Dr. Dr. Maria Oprea de la Institutul de Protecţia Plantelor Bucureşti. menţionându-i: Dr. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Mulţi dintre aceşti micologi şi paleomicologi mi-au trimis lucrări ştiinţifice de mare valoare. Gheorghe Brănoiu de la Universitatea “Petrol-Gaze” – Ploieşti. Gheorghe Popescu de la Institutul de Geologie al României.L. Maria. uneori rămânând uluit de bunătatea lor. cât şi în reproducerea materialului bibliografic de către Adrian Stocheciu. Dr. Elena Potop şi prietenul meu. din care cauză le mulţumesc cu toată recunoştinţa. m-am bucurat de bunăvoinţa multor personalităţi. Dr. Catedra de Geologie şi Paleontologie a Universităţii din Bucureşti. cu multă dărnicie. în mod special.

termenul “paleo” este element de compunere care înseamnă “vechi” (din fr. 1921. 1895) şi în Fungorum Fossilium Omnium (1902) (Answorth & Sussman. 2000). 2000). nu a văzut utilitatea fungilor. Heer. ca şi mulţi micropaleontologi. Lange & Smith (1971) constată la polenul fosil dispersat o morfologie relativ uniformă şi o mărime apropiată. 1996). 1979. Din anii 1840 până către sfârşitul secolului al XIX-lea. V . 1974. evidenţiate populaţional. Paleomicologia este un domeniu foarte tânăr. Cercetările paleozoologice şi cele paleobotanice nu sunt asociate cu cele micologice. corpuri sporifere. pot fi în aparenţă identici (după Kalgutkar & Jansonius. 2000). dar numele acestora sunt discutabile: nefiind valid publicate (la numele unor genuri nu a fost asigurată diagnoza). astfel că fungii fosili sunt priviţi drept rezultatul contaminărilor. Piroyznski (1976 a) şi Piroyznski & Veresub (1979 a) au făcut scurte prezentări ale fungilor fosili. spori. pe când indivizii diferitelor specii. datorită dezvoltării palinologiei sporilor (după Kalgutkar & Jansonius. Kindston & Lang. Istoricul cercetărilor paleomicologice Paleomicologia se ocupă cu studiul componentelor fungilor fosili: hife. 1922 – din Kalgutkar & Jansonius. 2000). împreună cu polimorfismul ce generează modificările structurilor morfologice. mulţi paleobotanişti (Brogniart. din care cauză a avut reţineri faţă de prezenţa acestora (după Kalgutkar & Jansonius. Renault. din Kalgutkar & Jansonius. prin comparaţie. semnalând că interesul pentru aceştia a crescut în anii de după 1950. 2000). Leussink & Stafleu. Tiffney & Barghoorn (1974). Băcăran. 1983. manipulării şi interpretării acestora (după Kalgutkar & Jansonius. În “Inconographica” (1902). iar Stubblefield & Taylor (1988) pun pe seama asemănării fungilor fosili dificultatea recunoaşterii. – ramură a botanicii care se ocupă cu studiul ciupercilor (din fr. au ignorat fungii fosili datorită dificultăţilor de identificare a acestora. 2000). Edwards. 1851) ce defineşte ciupercile cu mai multe forme sau stadii sporifere haploide sau diploide (asexuate sau sexuate). din Kalgutkar & Jansonius. Etimologic. 2000). diferenţiate sexuat sau asexuat. Până în 1950. iar Piroyznski (1976 a). Farr. înainte de a deveni o ştiinţă consacrată.f. dar. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău III. datorită factorilor de mediu sunt doi factori ce produc marea variabilitate a morfologiei sporilor fungici (după Hulea. 1979) (din Kalgutkar & Jansonius. în lucrarea “Paleomycology”. Ramanujam & Rao (1978) acuză ideea că sporii fungici nu sunt adecvaţi interpretărilor stratigrafice. dar tratate autonom sunt apreciate ca forma taxon. ea o fost cunoscută din date disparate. Meschinelli a inclus 63 genuri. 1968). sporangii (după Ainsworth & Sussman. Meschinelli rezumă cunoaşterea fungilor fosili de la sfârşitul secolului al XIX-lea în volumele 10 şi 11 ale lui Saccardo Syloge Fungorum (1892. Pirozynski. astfel că propagulele. stereotipia grăunciorilor de polen (după Kalgutkar & Jansonius. iar morfologia variată şi compoziţia acestora ca probleme complicate de interpretare (după Kalgutkar & Jansonius. mycologie)(după DEX. paleo). sinonime cu prezenţa mai multor forme de spori. Polimorfismul (Tulasne. 1880.V. mai ales după 1970. iar sporii fungici dispersaţi ai unei aceleiaşi specii au multă deosebire. 1878. însoţite de publicări au putut fi semnalate (Williamson. reprezintă expresia polimorfă a unui singur organism. Schimer şi Ungar) au publicat note privitoare la fungii întâlniţi ca miceliu. iar “micologie” s. 2000). invalidate diferă de lista din “Index nominum genericorum plantarum” (“ING”. Lange (1978 c) sesizează variabilitatea şi diversitatea sporilor fungici şi. puţine descoperiri importante. Lesquereux. 2000). 2000). În această mare variabilitate morfologică. tocmai datorită insuficentei cunoaşteri a morfologiei fungilor moderni. spori disperşi etc. 2000). încă de la 1820 (după Kalgutkar & Jansonius. Pirozynski & Veresub (1979 a) văd dificultatea interpretării fosilelor fungice descoperite. Mai mult. numele publicate. Wang. 1968). deci polimorfismul controlat genetic. Compilaţiile lui Meschinelli rămân importante doar din punct de vedere istoric şi nomenclatural (după Tiffney & Barghoorn. 1976 a. pertinente.

Pirozynski (1976 b) a fost preocupat de fragmentele corpurilor sporifere miceliene. Paleomicologia şi-a adus contribuţia la o înţelegere elevată a plantelor.V.şi neomicologii este benefică în cunoaşterea paleomediului. din Kalgutkar & Jansonius.U. astfel că se creează o presiune a nomenclaturii. asupra înţelegerii afinităţii cu taxonomii moderni şi interpretarea paleomediului. din Kalgutkar & Jansonius. 2000). astfel de informaţii au crescut rapid (Taylor & White. Canada (după Kalgutkar & Jansonius. oriunde în coloana geologică şi în toate regiunile lumii trebuie să aibă în vedere faptul că numărul fungilor studiaţi exhaustiv este mic şi aceia care au fost studiaţi din perspectiva biologică sunt chiar puţini (după Kalgutkar & Jansonius. 2000). din Kalgutkar & Jansonius. din care cauză microstratigrafia a fost folosită ca instrument de explorare de către Exxon în Cenozoicul Coastei Golfului. 2000). în Cenozoicul inferior al Mackenzie Delta. Recentele sale lucrări asupra Silurianului. 2000). fie a unei singure specii cu mare şi continuă variaţie (după Smith. 2000). O cooperare cu micologii familiarizaţi cu fungii fosili. biostratografie.A. fără a afecta independenţa taxonomiei (după Pirozynski. care reclamă o elucidare în detaliu (din Kalgutkar & Jansonius. Larga variaţie morfologică poate induce acceptarea mai multor specii. Băcăran. şi de către Imperial Oil. care rar furnizează suficiente informaţii ale numărului lor sau chiar filiaţia filogenetică (după Kalgutkar & Jansonius. cu paleo. 1988. dar sugerează evoluţia fungilor în Paleozoicul inferior sau chiar în Precambrianul superior (după Kalgutkar & Jansonius. 1975a. animalelor şi mediului geologic şi a relaţiilor lor cu fungii în trecut (după Stubblefield & Taylor. 2000). Pirozynski (1976 c) a întrevăzut în studiul grupurilor şi fragmentelor individuale fosile posibilitatea asigurării unei baze pentru rezolvarea originii şi filogeniei fungilor şi rolul lor în evoluţia vieţii (după Kalgutkar & Jansonius. 2000. Recentele studii asupra fungilor străvechi au implicaţii importante în evoluţie. 1989). Băcăran. 2000). Băcăran. ca mijloace ale înţelegerii evoluţiei fungilor şi a consemnat date despre fungii flagelaţi şi neflagelaţi. 1978. Elsik (1976 b) şi susţin abundenţa fungilor în Cenozoic. Creşterea frecvenţei noilor fungi fosili. 2000). Fungii permit interpretarea paleomediului cu condiţia să se cunoască înrudirea (afinităţile) acestora cu speciile actuale (după Kalgutkar & Jansonius. 2000). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Descrierea nomenclaturală şi taxonomică a sporilor fungici disperşi se poate face pe baza diferenţierii în cadrul unei scări aplicate în studiile populaţionale (după Lange & Smith. cum tot aşa de adevărat este că numărul mic de descoperiri fungice înainte de Cenozoic a limitat lipsa interesului pentru potenţialul lor stratigrafic (după Kalgutkar & Jansonius. Palinomorfele fungice ajută la determinarea vârstei. Gheorghies. 1995. VI . 2000). Devonianului şi Carboniferului atestă prezenţa tuturor grupurilor majore de fungi în Paleozoic. 1997).). S. 2000). din Kalgutkar & Jansonius. Ctenosporites etc. 1978. la subdivizarea biostratigrafică (există spori caracteristici: Pesavis. Sherwood-Pike (1991) a scris câteva minore comentarii despre valoarea fosilelor. Tiffney & Barghoorn (1974) observă că descoperirile paleomicologice limitează afirmarea fermă a unei filogenii.

1983). 2000). 2000). Halbaner & van Warmelo (1974) au descoperit. Taylor et al. Locquin (1982. fungii au o origine polifiletică. S. În 1964. Kalgutkar & Jansonius. corali au fost semnalate forme endozoice de Palaeachlya (după Duncan. 2000). (1974) şi Taylor et al. localitatea tip: mina Pioneer Appleton city. Hallbaner & van Warmelo. 2000). Batra a încredinţat preparatele paleomicologului Marcel V. 1970) din Pensylvanianul mediu este probabil cea mai veche prezenţă de Basidiomycetes în sferele de cărbuni ale florei fosile. Barghoorn & Tyler. Lekh R. Mossouri. se presupune a fi un spor de ascomicete. (l. Segal şi Baxter descriu Protoascon missouriensis. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău IV. 1989. 1968. astfel că acestea au fost identificate de timpuriu (după Kalgutkar & Jansonius. datat din Carbonifer superior. Grupul mare al Ascomycetes a fost statornicit în Cretacic şi a devenit viguros în Cenozoic (după Kalgutkar & Jansonius. Mulţi fungi sau filamente cenocitice asemănătoare algelor au fost descoperiţi până în prezent (după Tyler & Barghoorn. Butterworth & Williams (1988) şi Playford (1962). Remy et al. 1976 a). 2000). bun pentru stimularea cercetării în paleomicologie şi respectarea anumitor reguli ale “cladisticii henningienne” (după Locquin. Phipps & Taylor (1996) descriu două arbuscule micorizante din Triasic pe rădăcinile de Antarcticycas. Descoperirea miceliului cu “clamp bearing” (ansă) de Palaeancistrus (Dennis. 2000). solzi de peşte. 1984) a încercat să rezume cunoştinţele actuale în materie de ciuperci fosile sub forma unui tablou ce nu poate fi considerat încă un arbore de încrengături datorită lipsei unui anumit număr de informaţii. ca specializare endofită şi exemplu timpuriu de micoparazitism. faza Desmoinesian ale Pennsylvanianului mediu”.V. Haas et al. În 1850 a fost consemnată ştiinţific o structură saproleginaceae fosilă (după Pirozynski. (1969) au descoperit în Devonianul inferior de la Rhynie Chert Apodachlya pyrifera Zopf. (1975) au descoperit arbuscule micorizante din simbiozele plantelor Devonianului inferior. Taylor & White (1989) comunică Palaeofibulus ca basidiomycetă pe bază de clamp connection (ansă) şi spori din Triasicul Antarcticii (după Kalgutkar & Jansonius. totuşi.A. 2000). grupul Cherokee. atribuite subordinelor Gigasporinae şi Glomineae (după Kalgutkar & Jansonius. Locquin. pe care le numes Gigasporites myriamyces şi Glomites cycestris.) încadrează arbusculele simbiotice în endomicorize şi le atribuie noului gen Glomites. identificate ca fungi primitivi într-o asociere cu o algă (afinitate cu lichenii). artropode.U. Apariţia vieţii în Precambrian este indispensabil legată şi de fungi (după Pirozynski. 2000). descrisă ca Sporonites de Horst (1955). care au fost înlocuiţi în Mezozoic. 2000). 1965. Schopf & Barghoorn. Băcăran. 1974. Schopf. precizează provenienţa: “sfere de cărbune din Formţiunea Cabaniss. Pirozynski (1976 a) îl compară cu zigosporul de Absidia (Mucorales) (după Locquin. Consemnarea geologică a fungilor fosili După cele mai autorizate ipoteze. ulterior descrisă sub numele de Chaetosphaerites Felix. White & Taylor (1988) au descris Endochetophora antarctica în Triasicul Anctarcticii şi ar reprezenta corespondenţă închisă a corpilor sporiferi ce aparţin de Ascomycetes. VII . Aceşti didymospori (cu septul median gros) sunt incluşi în genul Felixites Elsik. Exemplarele cu 3 celule par a fi ascospori (după Kalgutkar & Jansonius. Harvey et al. asemănători Endochaetophora. diversele grupuri ale regnului Mycota au evoluat în variate condiţii de mediu şi cu diferite ritmuri. 1982. Baxter (1975) a atribuit-o Saprolegniales. 2000). Batra. Batra et al. 1976 b. Marile grupuri de Eumycota au fost prezente încă din Carboniferul inferior (Stewart. Kidston & Lang (1921) au descris diverse specii de Palaeomyces (spori fungici şi vezicule) la nişte plante din Rhynie Chert. pot avea strămoşi în Paleozoic. din Kalgutkar & Jansonius. 1954. 1966) Propythim şi Ordovicimyces (după Elias. într-un conglomerat aurifer cu thucolit din Precambrianul Africii de Sud. Rămâne. 1982). Mai târziu. În timpul geologic. Pe scoici. 1966) de vârstă Paleozoic inferior (din Kalgutkar & Jansonius. 1984 de Dubova & Jachowicz (1957). parţial încrustate cu aur. 1969. Osborn. (1994) apreciază fungii descrişi la Rhynie Chert ca morfotipuri diverse de Chytridiomycetes incluse în forma class Palaeomastigomycetes (după Kalgutkar & Jansonius. Fungii vechi din Cretacic. O veche fosilă descoperită.c. astfel că ultimul a putut publica 4 fotografii ale ciupercii remarcabil conservate. structuri silicefiate asemănătoare filamentelor cu celule ramificate şi aparent septate. din Kalgutkar & Jansonius. iniţial atribuit Ascomycetes.

datorită rezistenţei la degradarea chimică. 2000). dar şi prin dominanţa lor. în totalitate. În Cretacic şi Cenozoic. Mai recent. 1965. provenită dintr-un afloriment al marnei marine de coastă din Oklahoma. nu poate fi înlăturat. biologică şi melanizării accentuate. parazite şi epifite. ambele lucrări corectate ca fiind Cretacic superior (după Kalgutkar & Jansonius. astfel împărţite de Clarke (1965) şi Srivastava (1968). parvus şi continuată în Eocen cu P. fără a evidenţia modificări morfologice esenţiale. cu afinitate biologică încă nestabilită (după Kalgutkar & Jansonius. Tot ca o presupusă filiaţie a ascomicetelor a fost descrisă de către Wilson (1962) în Permianul superior Reduviasporonites. relativ neschimbaţi până în prezent. Sporidesmium (fragmoconidii) sau Xylomyces. capnodiacee. VIII . 1965. Penicillium. Specia Involutisporonites foraminus Clarke. confirmă prezenţa fungilor elicoidali în Cretacic. asemănătoare unei asce moderne ce conţine 8 corpuri asemănătoare ascosporilor şi un îngust canal. dominante în depozitele inferioare şi terminale ale Cretacicului. Monilia şi Torula. Comparaţi cu conidiosporii de Aspergillus. în paralel cu evoluţia rapidă a angiospermelor. cresc în habitate variate ca saprofite. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Schopf & Barghoorn (1969) au descris o microfosilă bine conservată. conidii elicoidale de Cirrenalia (Involutisporonites). chlamidospori de Pluricellaesporites. sporii descrişi evidenţiază şi diferenţe de mărime şi detalii. 2000). caracterul algal al acestor fosile (după Kalgutkar & Jansonius.V. Pirozynski & Weresub (1979 a) compară lanţul scurt moniliform cu miceliul mucegaiului negru modern. tagluensis (după Kalgutkar & Jansonius. nenumită. 2000). Totuşi. Clarke (1965) şi Singh (1971) au evidenţiat în Cretacic specia Dyadosporites ellipsus Clarke. izbitor de asemănătoare cu teliosporul de Puccinia. reminiscenţă a porului ascal ce conectează cavitatea centrală cu exteriorul. 2000). Kalgutkar & Sweet (1988) au descoperit ocurenţa lui Pesavis în Maastrichtian şi au confirmat caracterul stratigrafic al liniei filogenetice începute în Maastrichtian cu P. Băcăran. Pirozynski şi Weresub (1979 a) fac un rezumat al reprezentărilor Ascomycetes în timpul Cretacicului: toruloide. similară speciei actuale Cirrenalia. ameroconidii denticulate (Lacrimasporonites) şi ascospori didymospori (Dyadosporites). respectiv Ophiocapnocoma din Matecapnodiaceae. deşi ascomicetele sunt caracterizate prin ascospori şi conidii foarte diverşi.

Pliocen. Anglia). zamites (Triasic). 2. Scoţia. parazită pe Cunninghamia şi M.Cenomanian. etichetat drept “fungi”. parazită pe M. 7.Oligocen). Sicilia). pe lângă grăunciorii de polen şi alte palinomorfe. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău V. autorii prezintă ciupercile începând cu Devonianul. 3. pterocaryae Pop. X. corpuri sporifere şi hife. frunze de graminee şi Depozites pictus. Devonian. gracilis. glyptostrobi . În Pliocenul de la Borsec. Petrescu & Dragastan (1981) semnalează existenţa ciupercii Aecidium rhamnitertiariae. R. varius (pe Populus mutabilis. Depozites picta (pe Acer tricuspidatum . Palinologii au semnalat prezenţa sporilor de ciuperci destul de timid. Rhynie. fără descriere. parazită pe tulpini. În “Cercetări palinologice asupra Eocenului de la Morlaca-Huedin.majus. Petrescu & Dragastan (1981) fac o sinteză a cercetărilor paleomicologice. Zygomycetes: Mucorites cambrensis (Carbonifer-Permian. S. leguminosarum Pop. 4.Perisporales: Uncinulites baccarini (Miocen. IX . Bazinul Petroşani (Staub. S. Omycetes: Palaeomyces (P. Cercospora coriococcum pe Dewlaquea concava şi Hedera primordialis . parazită pe frunze de Phragmites. în preparatele microscopice se află şi sporii de ciuperci. eocenica. Astfel./G. 6. Phycomycetes (Liasic. S. fagi Pop. Franţa). Carbonifer) şi Urophlyctites (pe pinule de Alethopteris. Archimycetes sunt prezentate genurile fosile: Olpidiopsis (Carbonifer). Cluj. parazită pe Populus şi Magnolia. annulifer. Pop (1936) semnalează: Sphaerites phragmitis. Aceste câteva exemple de abordare paleomicologică nu se referă la domeniul palinologic. castaneae Pop. Carbonifer-Permian). Miocen). în care probele sunt prelucrate după o tehnologie specială. Phragmothyrium (P. S.V. Materialul prezentat de Petrescu şi Dragastan (1981) are valoarea unui index şi păstrează informaţiile pentru viitoarele cercetări ale paleofiloplanului. Deuteromycetes (Fungi Imperfecti): Clasterosporites eocenicus (pe Equisetum . parazită pe frunze de Castanea. Valea Becaş. glyptostrobi. Laurus .Plectascales: Microthyrium. Basidiomycetes: Puccinites (pe Eucaliptus . parazită pe Acer subcampestre. Carbonifer). P. asteroxyli. evidenţiind corpuri sporifere de diverse tipuri. la 1. Oochytridium (pe Lepidodendron. X. astfel că. într-o clasificare după structura corpului vegetativ şi modul de reproducere. Observaţii paleomilogice au fost semnalate de paleobotanişti. Băcăran. 1968. Pop (1936) semnalează în flora pliocenă de la Borsec urme fosilizate ale atacului unor ciuperci. 1971. Pythiites disodilus şi Peronosporites miocaenicus. Astfel.Pannonian F. dar nu văd în ciuperci a avea un rol stratigrafic în determinarea de vârste şi niciun rol constructor de depozite. dar cu precizarea dimensiunilor. leguminosarum Pop şi Xylomites sp. Miocen). Anglia). . Perisporiacites (EocenMiocen).Miocen la Oeningen). parazită pe Acer. Oligocen. Boemia. Fomes Oligocen. Eocen. Ascomycetes: . cu privire specială asupra condiţiilor paleoclimatice” de Gheorghe Pop şi Justinian Petrescu apare un spor din genul Diporicellaesporites Elsik. Dintre Plectascales . 1889). R. La Borsec au fost menţionate puţine basidiomicete şi deuteromicete prin Puccinites minutus Pop. Istoricul cercetărilor paleomicologice în România Paleomicologia în România este o ştiinţă foarte tânără şi nu are un istoric viguros. parazită pe Pterocarya. 5. de la Sărmăşag. parazită pe leguminoase de tip Cassia. Phycomycetes: fără urme fosile. Rhytismites induratus.Cenomanian. În lucrarea “Plante fosile” (1981).Microthyriaceae se evidenţiază: Microthyriacites cunninghamiae Givulescu. De asemenea. Xylomites (pe Lepidodendron. P.Eocen). aceştia apărând în puţine lucrări de palinologie. Badenian.

) Phill (pl. 120. Hyphomycetes Chalara ovoidea Nag. Catinella olivacea (Batsch. 1). Mollisia aquosa (Berk. 18). Coelomycetes Myxocyclus polycistis (Berk. semnalează palinomorfe fungice din Gurasada .Basidiomycotina .V. 120. 120. fig. fig. Pleospora cytisii Fuckel (pl. 15. 3.) Bond (pl. Berlesiella nigerrina (Bloxam ex Currey) Sacc. fig. fig. (pl. 17). 4). Ascotremella faginea (Peck) Scaver (pl. Pseudovalsa umbonata (Tul. etichetat drept “spor de ciuperci”. 120. Ţiganului (Maastrichtian superior) din Roşia Montană (Cârnic. & Br. 120. 16. fig.V. “Studiul lemnelor fosile din depozitele Cretacic-Paleocene (?) din România”.Almaşu Mare (Maastrichtian superior): . 4). 3). 2. Hysterographium mori (Schw. 4. fig. fig. Ţiganului (Maastrichtian superior) şi Techereu . În lucrarea palobotanistei Eugenia Puica Imandei (2004). 1981). (pl. fig. (pl. 2). Levuri asporogene (după Petrescu & Dragastan. Lucia Trăistaru (2001) “Identificarea asociaţiei cu Deflandrea spinulosa în zona Stârmini. fig. 120. 120.) Rehm (pl.Levuri sporogene.) Sacc. dar cu precizarea dimensiunilor. Techereu . Pânza de Tarcău” este semnalat un spor din genul Alternaria 1817 ex Fries.Almaşu Mare (Maastrichtian): Levuri asporogene La Techereu . Raj & Kendrick (pl. Băcăran. teză de doctorat. La Gurasada . & Br.V. Bucureşti. fără a fi descris. 7. 3. Ţiganului (Maastrichtian). 2. 6). 4). 120. Ascomycetes 1. 11). după cum urmează: Regnul Fungi Ascomycotina . Maastrichtian superior).Almaşu Mare (Maastrichtian superior): Deuteromycotina. X .Discomycetes 1. 1821 (pl. 5.V. 8.) Sacc. La Gurasada . fig. 120. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău În lucrarea palinologilor Ana Ionescu.

Balteş şi a fost prezentată la Filiala Cluj-Napoca a Academiei Române. Catedra de Geologie şi Paleontologie. Dr. Cu motivaţie monografică. în articolul: Băcăran.. 1995. este. dintr-un foraj (F1) ce a interceptat brecia sării cu lentile de sare pe o adâncime totală de 282m.P. N.I. Liviu Drăgănescu. Băcăran. XI . a fost abordată problema fiziologiei sporale a germinării la genul Alternaria. Justinian Petrescu de la Facultatea de Geologie. Zoe Apostolache Stoicescu) m-a ajutat în organizarea laboratorului de palinologie la “Casa de târgoveţ – sec. “Originea miocenă a unor agenţi patogeni ai plantelor”. Cuza” Iaşi şi Prof. Frunzescu. D. V. Cu ajutorul probelor din Formaţiunea de Podu Morii. m-am familiarizat în problemele acestui domeniu ştiinţific. Bucureşti în domeniul palinologiei.V. 1994. Lucrarea: Frunzescu. O a doua încercare de stabilire a paleomediului este articolul: Băcăran. propriu-zise. al XVIII-lea-XIX-lea – Hagi Prodan” şi apoi la Muzeul de Biologie Umană Ploieşti. pentru lucrarea dânsului şi paleomicologice. Dr. ANTIPA” (decedat) am fost recomandat domnului Dr. Un al doilea lot de probe palinologice este cel oferit de Dr.. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău VI. Cornel Gheorghieş. care pentru elaborarea tezei de doctorat.orizontul superior (Burdigalian) şi Formaţiunea cu sare (Badenian) a fost elaborat articolul: Victor Băcăran. Ulterior. înzestrându-l cu un microscop ML4M şi obiecte de inventar anexe.. le prezentăm recunoştinţa noastră. “Microspori de ciuperci oligocene în Calcarele de Jaslo din zona sudică a Carpaţilor Orientali”. 1994. de vârstă Badenian.. N. Formaţiunea Gresiei de Kliwa . Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. “Microspores de champignon dans l'horizon supérieur du grès de Kliwa de l'Eperon de Văleni” s-a făcut sub îndrumarea Dr. Catedra de Geologie şi Paleontologie a Universităţii din Bucureşti. Prof. Băcăran. motiv pentru care îi rămân îndatorat şi îi mulţumesc. Calcarele de Jaslo (Miocen inferior). Prin bunăvoinţa muzeologului Dr. Balteş Nicolae. “Consideraţii teoretice asupra germinării sporilor ce ciuperci miocene din genul Alternaria”.. În prima parte a anilor '80 am început documentarea în palinologie şi. V. Ambele analize de prelucrare palinologică le-am efectuat la Muzeul de Biologie Umană Ploieşti. a fost elaborat articolul: Băcăran. Leonid Apostol de la Muzeul de Istorie Naturală “GR. În cercul abordării palinologice a fost prins şi actualul Prof. Frunzescu Dumitru mi-a oferit şi capitolul de prezentare geologică a zonei studiate.G. a prelevat probele ce au fost folosite la analize palinologice. V. Dr. “Studiul stratigrafic şi sedimentologic al evaporitelor miocene dintre valea Buzăului şi valea Teleajenului” (1998). neîndoielnic. Prof. Dr. Dr. Liviu Drăgănescu din Formaţiunea cu sare de la Slănic Prahova. 1997.. Leonard Olaru de la Facultatea de Geologie. “Studiu comparativ al sporilor de ciuperci din Formaţiunea gipsurilor inferioare a Sinclinalului Slănicului (Miocen inferior) cu sporii de ciuperci actuali”. Catedra de Geologie şi Paleontologie a Universităţii “Al. Frunzescu Dumitru de la Universitatea “Petrol-Gaze” Ploieşti. D. pentru prezenta lucrare. aducându-ne aminte de încurajările Prof. cu sediul în actualul Palat al Culturii. în vederea iniţierii unor cercetări palinologice la Muzeul de Biologie Umană Ploieşti. legată de ucenicia noastră făcută la I. “Microspori de ciuperci din Formaţiunea cu sare de la Slănic Prahova”. V. Cu ajutorul acestui material a fost elaborat articolul: Victor Băcăran.C. Istoricul cercetărilor paleomicologice în bazinele văilor Teleajen şi Buzău Cercetarea paleomicologică a depozitelor miocene cuprinse în bazinele văilor Teleajen şi Buzău.P. cu greutăţile începutului. Ţicleanu de la Facultatea de Geologie şi Geofizică. Conducerea Complexului Muzeal Prahova (director Dr. Cu materialul provenit din Formaţiunea de Doftana. Dumitru Frunzescu. Este o primă încercare de stabilire a paleomediului miocen prin compararea genurilor fosile de ciuperci cu cele actuale. Aici am aflat că aceasta era prima lucrare de paleomicologie din România şi. cu anexele aferente (componente ale lucrării mele).

Până în anul 1989. ca mărturie a muncii mele ştiinţifice. timp de cca. 5 ani n-am mai putut continua cercetarea ştiinţifică pentru doctorat. din care cauză au şi fost prelucrate. a distrus probele palinologice şi a înstrăinat obiectele de inventar şi substanţele chimice ce-mi aparţineau. După 1989. XII . judeţul Buzău. sabotată cu invidie şi nesăbuinţă de conducerea muzeului.V. deci potrivnică activităţii mele. Băcăran. Pensionat în octombrie 1999. astfel am putut să termin o muncă începută în prima parte a anilor '80. Ilie Huică din Formaţiunea de Şipoţelu. ordonată şi disciplinată. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Al treilea lot de probe palinologice mi-a fost oferit de Dr. datorită lipsei laboratorului de palinologie şi a microscopului. din comuna Pătârlagele. din Sinclinalul Cătina-Crivineni. Practic. Am întocmit această teză de doctorat. a fost identificat un volum uriaş de polinomorfe de provenienţă fungică. care mi-a violat laboratorul cu ranga. la Muzeul Judeţean de Ştiinţele Naturii Prahova s-a produs o degradare continuă şi gravă a cercetării ştiinţifice. de peste 20 de ani. am procurat un microscop MC-3 şi mi-am organizat un laborator foto de apartament. la Muzeul de Biologie Umană a existat un climat propice cercetării ştiinţifice. Tocmai la finele anului 2004. cercetate cele mai mult probe. de vârstă Volhinian.

la Antwerpen. Deşi în sistemul de clasificare al lui Ray sunt numeroase erori. XIII . Greis. 1965). În elaborarea sistemelor actuale de clasificare a ciupercilor pe baze filogenetice s-a urmărit originea şi evoluţia diferitelor grupuri de ciuperci. polipii şi spongierii (!). 1535-1615) în lucrarea “Phyto Gnomonica” (1588) a fost primul care a observat sporii de la Agaricaceae şi trufe. trebuie amintit că el foloseşte destul de larg nomenclatura binară (după Botnariuc. deşi vechii botanişti şi zoologi îi plasau în regnul animal. Ascomycetele se leagă de algele roşii (Rhodophyta) prin intermediul Laboulbenialelor. algele. Rhodophytae. Băcăran. Sistematica în micologie este indispensabil legată de filogenie. în mod tradiţional. în tiparniţa lui Plantin de la Antwerpen. plante. Robert Hooke (1635-1703) face primele ilustrări ale fungilor în “Micrographia” (1655). ferigile. a descris forme noi referitoare la Rhizopus. cel care va reuşi să delimiteze şi să dea diagnoze la numeroase grupe naturale de plante. lucrarea “Rariorum Plantarum Historia” (1601) (după Ainsworth. Wettstein. în “Anatome Plantarum” (1679). Clusius grupează 21 de genuri descrise în “Fungi esculenti” şi 26 din genurile descrise în “Fungi noxi et perniciosi”. lichenii. Istoricul cercetărilor în micologie în relaţia sa cu clasificarea ciupercilor Taxonomia. Emberger. Basidiomycetele ar deriva din Ascomycete (după Ainsworth. La botaniştii timpurii a existat tendinţa de a urma mersul sistemului binar din “The Grete Herbal”. deoarece prin ultima descoperă legăturile naturale dintre ciuperci şi dintre acestea şi restul lumii vegetale. Mucor. Antony Van Leeuwenhoeck (1632-1723) prin activităţile legate de microscopie au pregătit observaţiile de mai târziu în lumea sporilor fungici. bazându-se temeinic pe clasificarea naturală.. Pentru stabilirea filogeniei ciupercilor se folosesc date care rezultă din studiul morfologiei comparate şi al biologiei ciupercilor. Potrivit teoriei monofiletice se consideră că toate ciupercile pot fi derivate din algele verzi Siphonale şi Flagellatae. hepaticele. În această lucrare. Clasificarea ciupercilor depinde de aprecierea naturii organismului ce se clasifică după cunoaşterea morfologiei. 1995). 1974). una din ramurile principale. Către sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea a trăit botanisul Charles l’Escluse (Clusius) (1526-1609). Penicillium şi Botrytis (după Ainsworth. istoriei filogenetice şi ecologiei acesteia. clasificarea şi sistematizarea taxonilor (unităţilor sistematice) (după Vaczy. În stabilirea filogeniei ciupercilor s-au folosit date rezultate din studiul morfologiei comparate şi al biologiei ciupercilor. de fond şi cu conţinut biologic al ştiinţei botanice. În 1672. Sistematica ciupercilor s-a definitivat mult mai târziu decât sistematica plantelor superioare. Carolus Clusius îşi va publica. Moreau. 1965). 1965). are ca obiect descrierea. fiziologiei. G. toate plantele sunt înpărţite de John Ray în două grupe – plante imperfecte şi perfecte. della Porta (cca. În 1663. Astfel. Van Sterbeeck a fost vizitat de către John Ray (1627-1705).). la Antwerpen. Gäuman etc. care a publicat “Fungorum in Pannonia Observatorum Brevis Historia”. Actuală este teoria polifiletică (susţinută de Chadefaud. ca serii paralele rezultate prin pierderea clorofilei şi adaptarea la viaţa heterotrofă. Din plantele imperfecte fac parte: ciupercile. În 1675 va apărea o lucrare dedicată Fungilor “Theatrum Fungorum oft het Tooncel de Compernoelien” de Johannes Franciscus von Sterbeeck (1630-1693). se publică “Codul lui Clusius” de către Adriaan David. pe mai multe căi. împărţindu-le în două grupuri: Fungi esculenti şi Fungi noxi et perniciosi. muşchii. Evoluţia cunoaşterii în domeniul clasificării ciupercilor Naturalistul roman Plinius a făcut prima clasificare a ciupercilor.V. ca şi . 1961.. care afirmă că diferitele grupuri de ciuperci sunt cu totul independente unul de altul şi sunt considerate ca provenind. Taxonomia este esenţială în toate ramurile biologiei. Fungii au fost consideraţi. Marcello Malpighi (1628-1694). Chlorophytae. 1965). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău VII. 1526 (după Ainsworth. în special din cunoaşterea aprofundată a procesului sexual la diferite grupuri de ciuperci (după Mititiuc. 1965). Microscopiştii Christian Huygens (1629-1695). Phycomycetele ar deriva din algele verzi Siphonale (respectiv Heterosiphonale). din anumite Flagellatae. Ainsworth.

M. XIV . Fries (1704-1748). “Sylloge Fungorum Omnium hucusque cognitorum” (1882-1925). Boletus). Aspergillus şi Botrytis (după Ainsworth. Aspergillus. a clasificat fungii printre Vermes (viermi) în genul său Chaos. desăşurat pe etape până la Codul Internaţional: “Synopsis Methodica Fungorum” (1801). la John Ray. Lycoperdon în altul. A folosit termenii clasici în noul sens al terminologiei genurilor pentru Fungi (Agaricus. a sistematizat genurile şi speciile de fungi (cu o descriere în limba latină). Deşi Persoon a folosit mai puţin microscopul. Boletus şi Agaricus sunt consideraţi într-un grup. enumerate în “Nova Genera Plantarum”. de E. 1965). 1965). Tournefort. După apariţia “Originii speciilor” (1859). Oudeman (1825-1906) în “Enumeratio Systematica Fungorum” 5 volume (1919-1924). apropiind-o de modelul modern şi a delimitat şi denumit Phycomycetes. species et varietates” (1753). în “Methodus Fungorum exhibens genera. se numesc Xylaria hypoxylon. Într-o monumentală lucrare de compilaţie (25 volume). denumită “Kryptogamen Flora von Detschland. la plante şi animale. Pietro Antonio Micheli (1679-1737) a fundamentat câteva din marile subdiviziuni ale micologiei actuale. Aici a luat multe decizii taxonomice. În “Morphological und Biologie der Pilze Flechten und Myxomyceten” (1866). Syndow (1825-1925) în “Thesaurus Litteraturae Mycologicae et Lichenologicae” 5 volume (1809-1918) aduc importante contribuţii ştiinţei micologice. saprofite şi parazite (după Ainsworth. sunt Mucor. De Bary a reconstruit clasificarea fungilor. numite şi ilustrate foarte frumos.. evoluţia fiind acceptată şi în sistemul clasificării plantelor.P. De Bary dovedeşte că ruginile şi tăciunii de la plante se datoresc unor ciuperci parazite. Printre noile genuri descrise. P. Clathrus şi Geastrum. Saccardo (1845-1920). a devenit prioritar punctul de vedere filogenetic. care avea să cuprindă 13 volume. În “Nova Genera Plantarum” (1729). 1965). Lindau (1866-1923) şi P. Astfel. profesor de botanică la Halle şi mai târziu la Strasbourg. În Rusia. Băcăran. după post-Linnaean-ul Greville. Carl von Linné (Linnaeus) (1707-1778). ca supliment la “silloge”. Voronin s-a ocupat de morfologia şi fiziologia ciupercilor inferioare Archimycetes şi de ciupercile din genul Monilia (după Mititiuc. a notat seria de 4 a bazidiosporilor. a propus noi nume de taxoni. Micologia a beneficiat de introducerea de către Linné a nomenclaturii binare. A fost primul care a descris cistidia şi funcţia sa de proiectare. În 1884 apare lucrarea lui Rabenhorst L. Două mari lucrări sunt hotărâtoare în demararea unui proces nomenclatural. El a observat germenii (sporii) din toate grupele de fungi. J. şi “Systema Mycologicum” (1821-1832). scrisă în latină. a divizat 11 genuri recunoscute în două grupuri în funcţie de expunerea sau includerea suprafeţei de sporulare. Polyporus. 1965). Micheli a descris experimentele de cultivare a fungilor prin sporii de Mucor. a rezolvat problema sinonimiilor. C. Botrytis. A. El a mai făcut cercetări asupra morfologiei şi biologiei ciupercii Phytophthora infestans De Bary (după Ainsworth.A. În lucrarea “Die Broud Pilze” (1853). genurile sunt aranjate după metoda lu J. în care a excelat German-Heinrich Anton De Bary (1831-1888). 900 sunt fungi. a fost primul care a descris ascele şi ascosporii la licheni. G. Gleditsch (1714-1786). Stemonitis. 1965). fungii denumiţi “Fungus ramosus niger compressus parvus apicibus albidus”. asociaţia Mucor. ne-a rămas de la el acurateţea descrierii multor ciuperci microscopice. Se recunoaşte la Fries specializarea în Agaricaceae. Primul elaborează un index al plantelor gazdă a ciupercilor parazite (şi unele saprofite). 1965). 1995). de C. Din cele 1900 plante (1400 plante observate pentru prima dată). Clavaria. Separarea genului Elvela (Helvella) de Peziza nu a avut succes deoarece clasificarea fungilor a fost dependentă de cunoaşterea detaliilor structurilor microscopice (după Ainsworth. compilând.D.J. constituită din 108 xilogravuri. Osterreich und der Schweiz”. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Tournefort (1656-1708) a făcut prima clasificare a ciupercilor pe baza caracterelor macroscopice.V. profesor de botanică la Padua. al doilea completează lista literaturii taxonomice micologice până în jur de 1910 (după Ainsworth.H. Persoon (1761-1836). Ca deosebită inovaţie semnalăm introducerea sistemului “spore groups” – cod pentru clasificarea şi remedierea multor ascomicete şi fungi imperfecţi (după Ainsworth.

scrisă de C.U. 1995). monografia lui Wallenweber asupra genului Fusarium. cu necesitate. care ţine seama în clasificare numai de caracterele morfologice. Mititiuc (1995) consideră că cele mai juduicioase sisteme de clasificare sunt următoarele: “sistemul lui Greis (1943).S.R. Dangeard. biologia şi sistematica ciupercilor. apar primele lucrări româneşti de micologie. Berlese şi Ferraris în Italia. Hedwigia.V. Bubak în Cehoslovacia (după O. Arens etc. sistemul lui Moreau (1953). după care ciupercile derivă din mai multe grupe de flagelate. Moreau. 1996). 1967-1979). 1998). 1965).. sistemul lui Kursanov (1954). Mycologia.C. (după Mititiuc.R. derivând din algele albastre (cele sifonale) şi din Mixomycetes. în 1878. 1964. 1995). sistemul lui Alexopoulos (1966). monografia lui Gutner asupra ustilaginalelor din fosta U. Klebahn. indicând în împrejurimile Sibiului câteva specii de uredinale şi ustilaginale.S. 1995). M. 1964. Baicu şi Sesan. monografia lui Gäumann asupra genului Peronospora .. Sydow. Mordue şi G.S. monografia lu Thom asupra genurilor Penicillium şi Asperigillus. Kanitz. genuri. Arthur în S. care publică o serie de lucrări în reviste de specialitate (după Mititiuc. după care ciupercile ar avea origine polifiletică. Dangeard. Kursanov în tratatul său “Myhologhia” (1940) se ocupă de morfologia. Rostrup în Danemarca. Spanow şi Sussman (1973) s.S. familii. Popovici sau despre flora micologică a Moldovei. 1979). sistemul lui Goidanich (1963-1964).a. Drechslera. Petrak în Germania. Bondarzev şi Jacevski publică “Mykologhiceskaia flora Rossii” şi Determinatorul Phycomycetelor şi al Erysiphaceelor. care în bună parte este bazat pe sistemul lui Gäumann. Constantineanu. Ainsworth asupra Ustilaginalelor din Insulele Britanice (1984).”. Dezvoltarea Micologiei în România În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea se fac primele semnalări de ciuperci parazite în Transilvania şi Banat. Astfel cităm lucrarea lui Sidow “Monographia Uredinalelor” (2 volume). Băcăran. 1964). Apar lucrări de citologie micologică ce aparţin cercetătorilor R. După 1915. F. Hazslinski. Ionescu. Elizabeth. Exerohilum şi alte teleomorfe pe graminee” (1987). F. deci şi de noi. (după O. Buller. ca Mixomycetes şi Actinomycetes. Aceste sisteme de clasificare au fost folosite de Mititiuc (1995). Liro în Finlanda. sistemul lui Roberti şi Bouthroyd (1972). A. Mititiuc. Harper. fără a insista asupra relaţiilor filogenetice dintre clase sau grupuri de ciuperci. Claussen. Atanasoff în Bulgaria. De studiul micoflorei forestiere în ţara noastră s-a ocupat. precum cele privitoare la mixomicete ale lui M. De la jumătatea secolului XIX-lea până în prezent au apărut numeroase reviste cu profil micologic. Deighton “Studii de Cercospora şi alte genuri” (2 volume. Petrescu (după Baicu şi Sesan. Naumov s-a ocupat de studiul mucoraceelor. Sivanesan “Speciile de Bipolaris. pentru început. O serie de mari micologi a activat în diverse ţări: Eriksonn în Suedia. Iacobescu şi G. Mititiuc. sistemul lui Gäumann (1964). Simonkai şi Römer (după Mititiuc. a unor ordine. XV . 1996). Craigie. Aprofundarea cercetărilor în anumite probleme legate de ciuperci duce la apariţia unor lucrări monografice asupra unor grupuri de ciuperci. Fuss a publicat cea dintâi contribuţie asupra criptogramelor din Transilvania. Brânză. Kneip. Săvulescu. Schur.C. 1995). Săvulescu. Fragaso în Spania. În 1853. În perioada sovietică.A. Au mai elaborat lucrări J. 1995. Mycotaxon etc. Fuss. cea despre macromicete a lui Al. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Studii privitoare la sexualitatea ciupercilor elaborează Blakeslee. Moesz în Ungaria. sistemul lui Ainsworth. Maire. Săvulescu. Sidowia. Curvularia. Fischer în Elveţia. Tot el. Punithalingam “Specii de Ascochyta pe graminee” (2 volume. monografia lui Salmon asupra Erysiphaceelor (după O. M. Annales mycologice. la uredinale a lui C. a publicat o lucrare monografică în care a descris sumar 139 specii de uredinale din Transilvania (după Pârvu. după care ciupercile derivă din diferite organisme fungoide. Tranzschel a studiat flora uredinalelor în fosta U. dintre care amintim: Buletin de la société mycologique de France. Cavaro. (după Mititiuc. Aug. din care amintim cele efectuate de: M. N.

Vera Bontea. Al. Sub conducerea prof. Tr. au apărut peste 150 de lucrări de micologie. Tot în cadrul I. Numărul speciilor de macromicete şi micromicete cunoscute în ţara noastră este de 8727. Timp de peste 40 de ani. II. 1964). V.V. Săvulescu a început elaborarea exiccatei de ciuperci “Herbarium Mycologicum Romanicum”. în special. XVI . 1995).. distribuită la 60 de instituţii ştiinţifice din lumea întreagă (după O. II. publicându-se lucrări cu caracter monografic asupra Uredinalelor. Alice Săvulescu ş. Erysiphaceelor. 1927) a permis. Iaşi. Erysiphaceelor etc. În perioada 1970-1975. Din anul 1929. Craiova). Melanconiales etc. Alexandri. Bontea a publicat o lucrare de inventariere a tuturor speciilor de ciuperci descrise de diferiţi cercetători din ţara noastră. valoroşi fitopatologi: T.C. cele mai multe aparţinând subîncrengăturii Deuteromycotina (după Mititiuc. Ana Hulea. Săvulescu. 1998). Tr. Săvulescu şi colaboratorii săi.A. precum “Monografia Uredinalelor din Republica Populară Română” (I. Diplodia. Săvulescu.d.a. sub conducerea prof. au apărut 1096 de lucrări. Ustilaginalelor. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Înfiinţarea secţiei de fitopatologie în fostul Institut de Cercetări Agronomice al României (I.) (după Pârvu. studiul ciupercilor parazite. aparţinând numeroşilor specialişti din centrele de învăţământ superior (Bucureşti. alături de Tr. Traian Săvulescu (1889-1963) a creat “Şcoala Fitopatologică Românească”. 1953).R. dintre care: 133 publicate de prof.A. numită “Ciuperci parazite şi saprofite din Republica Populară Română”. grupuri mari de ciuperci au fost studiate din punct de vedere sistematic. 1998).m. S-au făcut studii asupra Peronosporaceelor. au lucrat.R. 1957) (după Pârvu. publicând numeroase lucrări.C. multe dintre ele de mare anvergură ştiinţifică. Tr. Peronosporaceelor. morfologic. Rayss. Cluj-Napoca. Băcăran. “Ustilaginalele din Republica Populară Română” (I. Săvulescu. Între 1930 şi 1951. Ascochyta. În anul 1953. asupra unor genuri sau familii din Fungii imperfecţi (Septoria. biologic şi fitopatologic.

Oxidarea După ultima decantare.” (după Dragastan et al. prin centrifugare. Se foloseşte hidroxid de sodiu (NaOH) sau potasiu (KOH) în soluţie diluată (5-10%). Din ce rămâne în paharul de centrifugă (cuva). Unele probe. în special la probele ce provin din roci tinere.. ceea ce nu-i permite să fie observată la microscop. Centrifugarea în lichide grele După ultima decantare se mai lasă în pahar 150 ml lichid. probele trebuie lăsate cca. după care probele se spală de câteva ori. După 24 ore. ca şi în cazurile anterioare) până la un pH neutru. pe pungile în care se află probele sunt trecute numărul şi denumirea formaţiunii. proba rămasă în pahar se tratează cu HNO3 în vederea oxidării. Dezagregarea mecanică Sfărâmarea probei se face pe o placă metalică până la dimensiunile de cca. respectiv 48 ore. pentru ca. sau HFl.. XVII . Durata tratării cu hidroxizi este de 15-30 minute la rece sau la cald. Tratarea cu hidroxizi Este o operaţie obligatorie ce urmează unei oxidări cu un oxidant puternic. 1975). Probele se ţin 24 ore cu acidul clorhidric sau 48 ore cu acidul fluorhidric. preparatul ce se studiază la microscop. în cazul rocilor argiloase (câte 100 ml pentru fiecare probă). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău VIII. Operaţia aceasta este deci operaţia de decolorare a materiei organice. 1975). se trece direct la tratarea cu hidroxizi. care apoi se agită şi se pune în paharul din centrifugă. “Oxidarea cu HNO3. operaţie ce se repetă de 2 ori. HCl. adâncimea (în cazul forajelor) şi numele unităţii care solicită analiza palinologică. Fracţiunea palinologică separată se colectează cu pipeta şi se trece într-un pahar mic de 50 ml. se toarnă cu grijă. puţin câte puţin. după care se trece la operaţiunea de spălare a probelor (de 3 ori. lichidul se varsă într-un vas de reziduuri pentru recuperarea lor. intră în reacţie mai violent şi este necesar să intervenim cu alcool etilic. astfel ca paharul să fie aproape plin. Băcăran. Pentru ca oxidarea să se producă. dându-i o culoare brun-închis. Particulele se pun într-un pahar de plastic pe care se află numărul din registru. Fiecare probă este înregistrată şi apoi numărul dat se trece pe punga şi pe paharul în care urmează a se face dezagregarea chimică. care diminuează reacţia. peste probe se toarnă apă. Metode de preparare şi studiul palinomorefelor Separarea materiei organice din rocile cercetate presupune o succesiune de etape obligatorii. până la urmă. Probele se evidenţiază într-un caiet în ordinea sccesiunii operaţiunii de prelevare. iar pasta umedă se aruncă. Evidenţa probelor Pentru început. Dezagregarea chimică Peste probele sfărâmate. până se ajunge la un pH neutru. Se centrifughează cca. 48 ore. 1-10 mm. După 2-3 ore se decantează lichidul din pahare şi se reumple cu apă. Probele cu un conţinut mare în carbonaţi fac efervescenţă. fără a se utiliza un oxidant puternic (după Dragastan et al. Uneori. din nou să se creeze la suprafaţa lichidului o peliculă în care se află microfosilele. are drept scop eliminarea acizilor humici ce îmbibă materia organică. mai cărbunoase. operaţie ce se excută sub nişă. în cazul rocilor calcaroase. se decantează şi se pune lichid greu cu densitatea 2. 5 minute. operaţii ce se execută sub nişă. obţinându-se.V. până se ajunge la un pH neutru. iar în cazul rocilor argiloase. reacţia este exotermă.

Studiul preparatelor palinologice s-a făcut cu microscoapele ML4-M. Fracţiunea organică colectată se depozitează într-un tubuşor de sticlă.. XVIII .P. se reumple paharul cu apă distilată şi iar se centrifughează. În prezentarea fazelor de preparare am avut în vedere. M. se scoate fiecare pahar. Studiul preparatelor palinologice Microscoapele utilizate trebuie să fie binoculare. practica I. numai pentru 10 fotografii. Băcăran. peste care se aplică o lamelă. se decantează cu mare grijă fără ca să nu pierdem material vegetal.C. prin transmisie. în principal. tetrabrometanul (C2H2Br4). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Se spală paharul bine şi se umple cu tot ce s-a colectat şi apă.C. Se centrifughează iar. Bucureşti şi literatura clasică în domeniu (după Dragastan et al.G. bromoformul (CHBr3). ultimele aparţinând laboratorului Facultăţii de Geologie şi Geodezie a Universităţii din Bucureşti. BIOROM. iodura de cadmiu (CdI2·2KI).P. Montarea preparatorului Pentru a fi lichid.V. după coordonate rectangulare. Ca lichide grele se utilizează clorura de zinc (ZnCl2). pentru ca lichidul să ocupe toată suprafaţa acestuia. cu platina mobilă care se poate mişca pe cele două axe rectangulare. în mediu fixator de gelatină-glicerină.-3 şi ZEISS Axoiscope A1. 1975). marginile preparatului se curăţă şi se lutează. conţinutul tubuşorului se încălzeşte în baia de apă şi cu o baghetă de sticlă se iau 1-2 picături ce se pun pe o lamă de sticlă. ZEISS Axiovisin Extended Focus. iar după răcire. Toate aceste microscoape au dat posibilitatea unui studiu sistematic. Cu bagheta se apasă uşor pe lamelă.

Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău IX. divizaţi de mai puţine sau mai multe septuri longitudinale transversale sau oblice. septare transversală. Helicosporae: Spori uni.sau pluricelulari. inaperturaţi sau aperturaţi cu un por sau hilum la capătul aperturat sau doi pori. precizările făcute de Kendrick şi Nag Raj (1979. incompatibilă cu nomenclatura şi taxonomia deja citate (după Kalgutkar & Jansonius. raportul lungime/lăţime al corpului sporului 15:1. XIX . nu am folosit-o. inaperturate sau cu un hilum mai mare sau mai mic. pluricelulari cu o septare scalariformă (sau de forma segmentării anelidelor). Didymosporae: Spori dicelulari. Amerosporae: Spori unicelulari. mycelia and fructifications” de Kalgutkar & Jansonius (2000). Prezenta teză foloseşte şi clasificarea propusă de Elsik (1976). doi sau mai mulţi pori sau aperturi variabile. în unul sau trei planuri contorsionate. 1979a) şi adoptat de Alexopoulos & Mims (1983). proximal şi distal. 1990). spori aperturaţi cu un por sau hilum la capătul proximal sau alternativ la capătul distal sau cu doi pori la fiecare capăt. unii septaţi transversal. inaperturaţi sau aperturaţi. urmând ca aceasta să rămână pentru uzul cercetării (vezi Frunzescu & Băcăran. Phragmosporae: Spori tri. inaperturaţi sau aperturaţi. Clasificarea propusă de noi în 1990. Clasificarea sporilor fosili de ciuperci Datorită faptului că în teză m-am folosit. sistemul de clasificare Saccardo. aşa cum este prezentat de autori. am adoptat. Aşa se explică de ce un acelaşi gen apare ca aparţinând la două familii. pentru comparaţii. Adesea rupt în fragmente şi lipsa terminaţiei proximale sau distale. Băcăran. în principal. Scolecosporae: Spori elongaţi. cu un por sau hilum la capătul proximal şi distal. în cazul modernelor Denteromycetes (Fungi Imperfecti). dar aceasta este. Dictyosporae: Spori muriformi.sau pluricelulari cu un ax curb (răsucit în spirală). de lucrarea “Synopsis of fossil fungi spores. ca o continuarea celei publicate de Elsik (1976). filamentoşi. uneori. acesta putând fi o cicatrice sau o proiecţie. Sistemul de clasificare în versiunea Saccardo are în vedere. după cum urmează. spori înguşti.V. spori aperturaţi cu un por sau hilum. 2000). la rându-mi. Staurosporae: Spori pluricelulari cu mai mult de un ax sau stelaţi (forma stelată). câte unul la fiecare sau lângă capetele proximal sau distal. forme variabile.

.

cât şi către est de Valea Buzăului. la vest de Valea Teleajenului. Ţiganului (1080 m). Relieful zonei miocene dintre Valea Teleajenului şi Valea Lopatnei se prezintă sub forma unor coame cu cădere axială spre sud.Istriţa. Marginea nordică a perimetrului e jalonată de înălţimi în care aflorează depozite grezoase de vârstă cretacică precum: Vf. Sinclinalelor neogene Slănic şi Drajna. Cricovul.5 m). Anticlinalul Istriţa cu vârful Istriţa -.Policiori .7 m). depresiuni pe axe de Anticlinal. La exteriorul Pintenului de Văleni. ridicările lor axiale ocupând zone depresionare (Copăceni . Vf. Ţapului (773 m).Bâscenii de Sus). Culmea . până la traseul dedus din foraje al liniei pericarpatice. Sinclinale suspendate etc. de 700 m: Culmea Salciei. perimetrul de studiu se încadrează în Subcarpaţii de curbură.Pintenului” de Homorâciu este jalonată de: Vf. Pietrii (662m). Poiana Braşov (641 m).. Numeroase fracturi longitudinale şi transversale complică aspectul de ansamblu creând abrupturi structurale. Din punct de vedere geografic. Muchia Stânii (1117m). Valea Curmătura. la nord de zona muntoasă.604.5 m.sud vest. Vf.Cătunul cu vârfurile Jugureni – 595 m. În funcţie de necesităţile de explicitare a informaţiei geologice se fac referiri in extenso atât spre vest.430 m) şi depresiuni Sinclinale (Sinclinalul Nişcovului suprapus culoarului Vintilă Vodă Grabicina .zonei cutelor diapire”.1. ale cărei structuri orientate NE-SV determină forme de relief consecvente.Arbănaşi . muchia Telejenelului. Vf. Văile adânci ale Teleajenului şi Buzăului creează largi culoare de eroziune cu terase bine păstrate. Ciuha Nemţilor (716 m). le corespund zone depresionare ce se îngustează şi se închid treptat către est. Perimetrul studiat este drenat de trei văi principale. Cetăţuia (710 m) şi către est. Măgura Măneciu (1300. 1000m în nord.. Anticlinalul Pietroasa . ale Subcarpaţilor Buzăului sunt separate spre nord prin culoarul depresionar Vintilă Vodă .Grabicina Policiori . în Subcarpaţii Prahovei şi Subcarpaţii Buzăului (Roşu. către 400-500 m în sud. Cetăţuie (631. Băcăran. cu brecia sării în ax (Bădila Lapoş). 300m. CARACTERIZARE OROHIDROGRAFICĂ Perimetrul studiat este cuprins în aria judeţelor Prahova şi Buzău. culmea Priporului (823. cu afundare către Teleajen. Buzăul. iar dealurile identificându-se cu Sinclinale (Salcia. Dealurile cu înălţimi de 500600 m şi pe alocuri.Slavu. Râpa Bufnei.V. Cătiaşu. dealuri Anticlinale (Anticlinalul Tătaru . Există şi zone depresionare legate de Sinclinale (Sinclinalul Valea Unghiului corelat cu depresiunea Văii Nişcovului) sau Sinclinorii (cuveta Surani . consecventă direcţiei structurilor geologice. Vf. Vf.. Zonelor de aflorare a depozitelor paleogene le corespund culmi ce domină zonele de aflorare a depozitelor neogene. mai precis. Lapoş (652.Aninoasa). depozitele paleogene alcătuiesc culmile alungite NE . Măneciu Pământeni (830 m). Măciucu Berţii (902 m).7 m). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 1. Între Valea Teleajenului şi Valea Chiojdului. Smeuret (1130 m). Ruptura (734 m). la nord de Păcureţi). Vf.2). În vest este drenat de afluenţii pe stânga ai Teleajenului: Telejenel.3 m). iar la sud de zona de câmpie şi mai exact. cu cote de 547 . Vf. Sunt frecvente inversiunile de relief. Scafelor (773 m).Surani. Inversiunile de relief sunt prezente mai ales în jumătatea sudică a perimetrului. DATE GENERALE ASUPRA REGIUNII CERCETATE 1.Nişcov. Berindel . Vf.pintenilor” de Homorâciu şi de Văleni. Leordeanul (838 m).Sângeru). 1 .. şi depresiuni cu altitudini de cca.Pintenului” de Văleni are înălţimi ceva mai reduse: Vf. cu frecvente văi de falie. depresiunile corespunzând cu Anticlinale. Jumătatea sudică a perimetrului este încadrabilă depozitelor mio-pliocene ale . fiind delimitat la est de Valea Buzăului. În profilul transversal al văilor. Năeni . Plaiul Şerban Vodă (1059. Durducu Mare (588 m). Vf. Vf.Calvini . marcată cartografic de limita cu depozitele flişului paleogen şi cretacic. Vf. dealurile Berca .Monteoru identificat unor culmi mai joase. Măgura . ale . către Valea Prahovei. Piscul Monteorului (1347 m). dezvoltate în jumătatea de nord a perimetrului. Stânei la 454 m în Vf. Teleajenului (811 m). cu altitudini ce coboară de la cca. transversale pe structurile geologice: Teleajenul. 1980). depozitele miocene apar cu caracter de inversiune de relief. orientarea generală fiind nord est . Vf. Vf. POZIŢIA GEOGRAFICĂ ŞI DELIMITAREA REGIUNII STUDIATE. La exterior. Relieful variat cuprinde dealuri. apar alternanţe de defilee (în dreptul Anticlinalelor) cu lărgiri depresionare (în dreptul Sinclinalelor). Culmea . pe alocuri marcate de alunecări. Există concordanţă de relief. incluzând aria mediană şi externă mio-pliocenă. de la 541 m în Vf.SV.

caracterizat de Eocenul în facies de Colţi şi Oligocenul în facies bituminos cu gresii de Kliwa ce corespunde .miocen inferioare. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Drajna (cu afluentul său Ogretin). Greceanca. la stabilirea de stratotipuri ale unor formaţiuni devenite clasice în literatura geologică. ce debutează cu Molasa de Doftana (Ştefănescu. 1. caracterizat de flişuri grezoase masive (gresiile de Tarcău în Eocen. Pe marginea de nord-vest a perimetrului cercetat. pierzând caracterul de şariaj şi trecând la falii inverse dispuse în releu. Din dorinţa de conciziune s-a preferat redactarea acestui subcapitol sub formă de tabel în care se punctează contribuţia esenţială a fiecărui autor referitoare la cadrul stratigrafic. PÂNZA DE TARCĂU (= pânza de Skole). Izvoranu. proprii pânzei de Tarcău. Valea Muscelului. la detalierea aspectelor economice cu finalitate practică. Salcia. 1984). bineînţeles. spre sud şi vest. la realizarea multor sinteze cu implicaţii asupra geologiei Carpaţilor. tectonic al depozitelor miocene. Tisăul. face ca partea sudică a curburii Carpaţilor Orientali să beneficieze de o mare densitate de lucrări geologice. la realizarea unor teorii şi. Cătiaşu.Valea Siriului) sau a pânzei de Macla (Valea Siriului spre vest). Numărul mare al lucrărilor geologice în care apar referiri directe sau indirecte la regiunea de studiu. CARACTERIZARE GEOLOGICĂ STRUCTURALĂ Teritoriul situat între Valea Teleajenului şi Valea Buzăului se încadrează sectorului sudic al Carpaţilor Orientali din cadrul unităţilor moldavidice externe şi flancului intern cutat al Avanfosei carpatice (Săndulescu. Zeletin. ca şi prezenţa zăcămintelor de hidrocarburi.Molasa de Sl ă nic (post-tectogeneza stirică nouă: Langhian / Kossovian). Principalele localităţi din regiune.2. CADRUL GEOLOGIC . partea frontală a pânzei de Tarcău este acoperită discordant de depozitele molasice neosarmaţian . de la Valea Slănicului de Buzău. faciesul de Pucioasa cu gresiile de Fusaru în Oligocen) ce corespunde . În aria de maximă afundare axială dintre Valea Teleajenului şi Valea Prahovei. Formaţiunile paleogen . 1948. ISTORICUL CERCETĂRILOR GEOLOGICE Structura geologică variată şi interesantă. 1984): un facies intern.. XIX au condus. Turburea.1. Lopatna. Versantul sudic al dealului Istriţa este drenat de o serie de pâraie mici ce se pierd în câmpie sau confluează pe dreapta cu Valea Sărata (Budureasa. Chiojd. Valea Rea. depozitele paleogen-miocen inferioare din partea internă a pânzei de Tarcău alcătuiesc un fascicul de cute convergente şi în afundare spre vest. Matiţa. Pietroasa). materiale de construcţii.pliocene aparţinând flancului intern al avanfosei. Definită ca unitate plurifacială cu mai multe digitaţii (Dumitrescu. Chiojdeanca. Nehoiu.V. orientate nord est-sud vest. În est este drenat de afluenţii pe dreapta ai Buzăului: Siriu. 1952) este delimitată la interior de fruntea şariajului pânzei de Audia (Valea Buzăului . sare gemă. Tohăneanca. Jumătatea sudică a perimetrului este drenată de afluenţii Cricovului Sărat (Sărăţel. Cercetările demarate încă de la începutul sec.digitaţiei de Tazlău 2 . Mărunţeanu. afectate de falii longitudinale axiale. prezentându-se doar lucrările ce au marcat etape în evoluţia cunoaşterii geologice. Năianca. ca şi obiectivul propus al tezei nu permit întocmirea unui istoric detaliat. apar dezvoltate în două faciesuri ce reprezintă continuarea sud-vestică a unor subunităţi structurale bine individualizate în Moldova (Săndulescu. Slimnic.STRATIGRAFIC AL REGIUNII 2. la aspectele petrografice sau sedimentologice ale acestora. Nişcov). 1980) şi se continuă cu al doilea episod molasic . Lapoş) şi de Valea Nişcovului cu afluenţii săi: Valea Unghiului. Bâsca Chiojdului (cu afluenţii săi de dreapta: Bâsca fără cale. Bătrâneanca. are dezvoltarea cea mai amplă. Băcăran. cu depozite ce se întind de la Paleogen la MioPliocen.digitaţiei Gresiei de Tarcău” şi un facies extern. 2. ca şi drumurile de acces aferente sunt situate pe văile principale şi de la ele pleacă o serie de drumuri comunale şi forestiere. gips. aflorează depozitele cretacice în facies de fliş ale pânzei de Macla. Haleşul. Gura Vitioarei. Din bazinul Văii Buzăului spre vest. În perimetru. în cadrul perimetrului. verticale sau înclinate spre nord vest. cuvertura post-tectogenetică stirică veche. în regiunea amintită. iar la exterior are un contur festonat..

Homorâciu . spre sud. au determinat încadrarea acestei unităţi în zona internă a avanfosei (Dumitrescu et al. care la rândul ei este acoperită discordant de cuvertura depozitelor neogene de molasă ce formează umplutura Sinclinalelor de Slănic (la nord) şi Drajna (la sud) (Săndulescu et al.. Între Valea Trotuşului şi Valea Buzăului. La sud de Valea Buzăului. şi un flanc extern. şi este cunoscută sub numele de Zona mio-pliocenă. Faciesul intern apare dezvoltat în structura intermediară (= pintenul) Smeuret . 1995). în timp şi spaţiu.Langhian bazal). 1962. depozite ale molasei miocen inferioare. Limita dintre cele două flancuri ale avanfosei este marcată de asemenea de o flexură. necutat. intrapleistocenă. Săndulescu. 1981 a. Băcăran. reprezentând mularea frontului de încălecare a faliei pericarpatice determinat în foraje. în cadrul perimetrului. activ în subducţia spre orogen. limitează la exterior pânza subcarpatică.cel superior . mult mai tânără. iar faciesul extern este întâlnit în structura sudică (= pintenul) Lera – Văleni . Separată iniţial de Mrazec şi Voiteşti (1914).Bisoca.miocene sunt urmate de o secvenţă predominant evaporitică. cutat..Perchiu (cu o molasă roşie grezoasă şi două nivele de gipsuri în schlierul Miocen inferior . dar mai ales (şi în cadrul perimetrului). Formaţiunile eocen şi oligocen-miocen inferioare ale pintenilor sunt mărginite la sud de o linie tectonică importantă de-a lungul căreia încalecă peste depozitele miocene. este determinată din date de foraj. ca pânză incipientă. la sud de ea. al.Perchiu şi ale digitaţiei de Pietricica. Ea este rezultatul cutărilor valahe ce au afectat un segment de la exteriorul Carpaţilor cuprins între falia intramoesică la vest şi falia Peceneaga . sunt prezente formaţiuni ale digitaţiei Măgireşti . mediană sau de Pietricica (cu molase conglomeratice în baza celei roşii. fruntea pânzei subcarpatice fiind acoperită discordant de molasa neosarmaţian . cu gresii de Kliwa sau conglomerate). oligocene (în facies bituminos . Dumitrescu. Limita internă a avanfosei este marcată la nord de Valea Trotuşului. restrânsă prin definirea pânzei subcarpatice. Zona cutelor diapire ocupă aria sudică a perimetrului de studiu. îngroşare materializată într-o flexură mai mult sau mai puţin evidentă. Predominarea depozitelor de molasă. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Valea Rea” sau skibelor interne (Micu. la depresiunea care găzduieşte sedimentarea molasică neosarmaţian pliocenă (Săndulescu et. constituită din depozite miocene inferioare şi medii în facies predominant de molasă. Falia pericarpatică e vizibilă în afloriment de la graniţa de nord. Limita externă a avanfosei este convenţională. al avanfosei. la Valea Trotuşului. externă sau de Valea Mare. 1970).falia Plopeasa. heterocrone şi cu un nivel . AVANFOSA. 1982).Bisoca şi prelungirea ei . 3 . această unitate a fost confirmată ulterior de foraje şi a fost denumită de Băncilă (1958) unitatea pericarpatică. de unde. fiind marcată de îngroşarea accentuată a depozitelor neosarmaţian . cuprinde depozite ale molasei superioare sarmaţian – pliocene.Camena la nord. În accepţiunea lui Săndulescu (1984). contur ce acoperă discordant elemente din ce în ce mai interne pe măsura apropierii de Valea Dâmboviţei. Astfel. b) post-tectogenetică (post attică) în raport cu cele mai noi şariaje. falie. falia Caşin .pliocene ale cuverturii de platformă. iar de la Valea Buzăului spre vest.de gipsuri). dezvoltat de la Valea Râmnicului Sărat spre sud şi vest.pliocenă a avanfosei externe str. delimitarea pânzei subcarpatice este marcată în afloriment de conturul frontal al pânzei cutelor marginale sau al pânzei de Tarcău (în perimetrul de studiu).menilitic. prezintă un flanc intern cutat. de falia Caşin . în structura nordică (= pintenul) Slon. care în acest sector.V. Depozitele celor trei structuri paleogen . care în sudul curburii Carpaţilor Orientali este denumit Zona Cutelor Diapire. de falia pericarpatică. limita externă a pânzei subcarpatice este marcată de încălecarea depozitelor miocene peste cuvertura de platformă a vorlandului de-a lungul faliei pericarpatice. Dintre digitaţiile separate în sectorul Subcarpaţilor Moldovei: internă sau de Măgireşti . Restrângerea avanfosei. Pânza subcarpatică conţine depozite priaboniene (straturi de Bisericani). 1984). precum şi acoperirea ei spre vest de Valea Buzăului de molase sarmaţian-pliocene. contemporană deformărilor tectogenezei valahe.Prăjani şi cu caractere particulare.s. şariată peste formaţiunea cu sare depusă pe vorland. Aceste formaţiuni apar ca petece de eroziune de sub depozitele flancului intern.Buştenari.pliocene. dezvoltat ca o depresiune asimetrică cu marginea internă sprijinită pe elementele cutate ale catenei. falia pericarpatică este înlocuită la interior de o altă falie inversă. dă posibilitatea unei definiri precise a pânzei subcarpatice (Săndulescu. cea mai externă unitate a moldavidelor este PÂNZA SUBCARPATICĂ. de conturul de eroziune al depozitelor neosarmaţian .

geotectonic (Săndulescu. fiind prinse în structuri înalte (“pintenii” de Slon . în regiunea Văii Buzăului. 2. intens tectonizate.V.. stilul de cutare este ejectiv. 1995): un litofacies intern (litofaciesul Fusaru – Pucioasa) în continuarea Eocenului în faciesul Gresiei de Tarcău cu arie sursă carpatică. . sunt intens cutate şi faliate. au complicaţii Anticlinale sau Sinclinale. care au afectat depozitele neogene aparţin tectogenezelor: (1) stirică veche (intra-burdigaliană). care a determinat încheierea şariajului Pânzei Subcarpatice. aparţinând zonei externe a flişului. LITOSTRATIGRAFIA MIOCENULUI Litostratigrafia depozitelor miocene este cea adoptată după datele publicate de Prof. cu încălecări miocen medii. (3) moldavă (intra-sarmaţiană)..2.formaţiunea molasei inferioare. 2004). Dumitru Frunzescu de la Universitatea “Petrol . Tectogenezele stirice au avut drept ecou în Subcarpaţii Munteniei. cu Sinclinale largi. în sectorul sudic al Carpaţilor Orientali (implicit între Valea Teleajenului şi Valea Buzăului) există formaţiuni miocen inferioare şi medii ce se regăsesc: în cadrul pânzelor moldavidice externe. Mărunţeanu şi Popescu (1995). şi în cadrul cuverturilor post-tectonice (cuverturi post pânză = neo-autohtone) şi formaţiuni miocen superioare şi pliocene ce formează umplutura Avanfosei şi a unor depresiuni intramontane. În bazinele văilor Cricovului şi Teleajenului se individualizează un sector sudic.Bisoca cu ramificaţia Plopeasa îşi pierde din importanţă.1. După Săndulescu.Gaze” Ploieşti (1998. Formaţiuni bituminoase şi de fliş oligocen-miocen inferioare În aria investigată. (2) stirică nouă (intra-badeniană). formaţiunea cu sare superioară (langhiană).formaţiunile molasei de vârstă miocenă medie. Băcăran. ridicate şi deversate spre sud. separate de Anticlinale diapire înguste (cu nuclee de sare intra-burdigaliană). cu cute solzi. Pânza Cutelor Marginale şi Pânza Subcarpatică (ultimele două fiind acoperite aproape în totalitate de Pânza de Tarcău) precum şi partea internă a avanfosei carpatice. cuprind următoarea succesiune (Săndulescu et al.formaţiuni bituminoase şi de fliş oligocen-miocen inferioare.2. Contactul dintre pânzele moldavidice şi avanfosa internă este acoperit de depozite neosarmaţian . 2. respectiv Pânza de Tarcău şi Pânzele subcarpatice. . în care cutele au o poziţie structurală mai coborâtă. depunerea evaporitelor şi anume. şi un sector nordic. Principalele deformări tectonice. numai prin conturul de eroziune al depozitelor sarmaţian-pliocene. STRATIGRAFIA MIOCENULUI 2. şi (4) valahă (intra-pleistocenă). când s-a produs şariajul principal al Pânzei de Tarcău şi a Cutelor Marginale. Dr. 4 . Dacianului şi Romanianului. Astfel. 1984). .formaţiuni evaporitice miocen inferioare. prezintă mai multe structuri plicative cu aspecte variabile de la un sector la altul (Săndulescu et al. mai ales cel de Văleni. depozitele de vârstă oligocen-miocen inferioară se regăsesc în pânza de Tarcău sub două litofaciesuri specifice (Săndulescu et al. Formaţiunile miocen superioare şi pliocene (din cuprinsul umpluturii avanfosei) cuprind depozite în facies salmastru atribuite Meoţianului şi Ponţianului şi respectiv. ea traversând unităţi stratigrafice omogene. pânza subcarpatică îşi pierde caracterul plurifacial fiind reprezentată prin depozite asemănătoare numai digitaţiei Măgireşti-Perchiu. de Homorâciu. în constituţia Subcarpaţilor Munteniei intră unităţile externe ale Moldavidelor. 1968). reprezentate prin Pânza de Tarcău. gipsurile inferioare sau formaţiunea cu sare inferioară (intra-burdigaliană). respectiv. de Văleni) sau coborâte (Sinclinalele de Slănic şi de Drajna). În concluzie.pliocene. Formaţiunile miocen inferioare şi medii (din cuprinsul moldavidelor şi cuverturilor post tectonice). dezvoltate în Zona Cutelor Diapire. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău De la Valea Buzăului spre sud: falia Caşin . Sedimentele neogene molasice.1. 1995): . Pintenii. iar delimitarea pânzei subcarpatice de avanfosă se face dificil.Măneciu. izocrone sau heteropice.1. cunoscută sub numele de Zona Cutelor Diapire.2. Formaţiunile neogene molasice. Limita Oligocen / Miocen nu este subliniată de schimbări litologice..

1911. şistoase în straturi subcentimetrice sau compacte în straturi submetrice. cu semnificaţia suitei de depozite cuprinse între cele două formaţiuni ale Gresiei de Kliwa: inferioară şi. Băcăran. Ca urmare a acestui fapt. b) Formaţiunea de Podu Morii Teisseyre. Popescu. (4) Forma ţ iunea de Topilele.Buştenari. Pătruţ. cu arie sursă situată în forland. Frunzescu. în continuarea Eocenului în faciesul de Colţi. Pe baza intercalaţiilor cineritice. 1952. flişoidă. silicolite bituminoase (menilite) care la unul sau două momente (în zone diferite) au fost “parazitate” de veniri de mase importante de ortocuarţite având ca arie sursă marginea forlandului (actualmente subşariată sub pânzele Moldavidice). corespunzătoare Forma ţ iunii Gresiei de Kliwa inferioare şi Forma ţ iunii Gresiei de Kliwa superioare = Nisipurile de Bu ş tenari (tabel nr. în partea externă a Domeniului Moldavidic se dezvoltă. cu Gresie de Kliwa (Popescu. Limita Oligocen/Miocen este situată sub Forma ţ iunea menilitelor superioare. 1955) cuprinde: (1) Forma ţ iunea menilitelor inferioare cu marne bituminoase. 1. argile bituminoase (şisturi disodilice). A. stratonomia Forma ţ iunii de Podu Morii este dominată de lutite şi siltite (85%) în straturi foarte subţiri faţă de arenite (gresii de Kliwa şi gresii calcaroase convolute) (15%) în straturi subţiri (Dinu. (7) Forma ţ iunea Menilitelor Superioare = Forma ţ iunea de Starchiojd. Ele constituie Forma ţ iunea Gresiei de Kliwa care în sectorul studiat al Pânzei de Tarcău apare la două nivele. alternând cu 5 . 1. în Moldova. 1952 Separată de Teisseyre (1911). după Săndulescu et al. (5) Forma ţ iunea de Podu Morii. odată cu începutul Oligocenului caracteristicile mediului depoziţional se schimbă. 1993) în Pânza de Tarcău. 1995). după Săndulescu et al. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău în structura Monteoru – Smeuret . cu structuri convolute şi mecanoglife de curent şi bioglife asemănătoare Forma ţ iunii de Izvoarele (Vineţişu) din faciesul intern. respectiv. eoceniformă de Podu Morii e descrisă şi divizată de Grigoraş (1955) în Valea Buzăului şi de Pătruţ (1955) în bazinul Văii Teleajen. Pe ansamblu. între care se situează litofaciesuri de tranzi ţ ie. superioară. (6) Forma ţ iunea de Bu ş tenari.V.Homorâciu şi (cu caractere particulare) în structura Slon. trecându-se la condiţii anoxice care au predominat de-a lungul întregului Oligocen şi a unei părţi din Miocenul inferior. emend. în cuprinsul Forma ţ iunii ş isturilor disodilice superioare (în Pânza Cutelor Marginale). Subdiviziunea dominată de tipurile petrografice brune asemănătoare Forma ţ iunii de tip Pucioasa are o grosime stratigrafică de 150-200 m şi cuprinde marno-argile cenuşii şi cenuşii negricioase.. 1955 Urmând dezvoltării tipice a “Marnelor cu Globigerine” din Priabonianul final (cunoscute în întreaga arie tethysiană). Pe alocuri. cu interferarea ariilor sursă. formaţiunea cenuşie. în general. 1990). sunt două nivele: Menilitele Inferioare (asociate cu calcare marnoase bituminoase = Marne brune bituminoase) şi Menilitele Superioare (fără Marne bituminoase). se citează şi un al treilea nivel menilitic Menilitele Terminale (tabel nr. şi un litofacies extern (litofaciesul bituminos cu gresie de Kliwa). Pătruţ. (3) Forma ţ iunea Gresiei de Kliwa inferioar ă . ritmică. 1995). în Pânzele Subcarpatice şi Pânza Cutelor Marginale. în structura Lera – Văleni . Forma ţ iunea de Podu Morii este în continuitate cu formaţiunile subjacente şi apare cu o grosime stratigrafică de cca. (2) Forma ţ iunea disodilelor inferioare. Pătruţ (1947) separă două subdiviziuni (PM1+2) dominate de tipurile petrografice brune asemănătoare Forma ţ iunii de tip Pucioasa din faciesul intern şi una (PM3) în care apare o alternanţă de siltolutite şi arenite cenuşii. Litofaciesul bituminos cu Gresii de Kliwa Popescu. sau în cuprinsul Forma ţ iunii de Topilele (Ştefănescu et al.. 1952. Nivelele silicolitice (menilitele) constituie cele mai bune repere de corelare şi. 300-400m în ariile de afloriment anterior descrise. bituminos. în secvenţe succesive. Succesiunea formaţiunilor litofaciesului extern. o corelare a faciesurilor interne şi externe indică echivalenţa dintre Forma ţ iunile de Podu Morii şi de Bu ş tenari din faciesul extern cu Forma ţ iunea de Vine ţ i ş u din faciesul intern al Pânzei de Tarcău precum şi cu Forma ţ iunea de Starchiojd din Pânzele subcarpatice..

În bazinul pârâului Chiojd. cu intercalaţii subdecimetrice de gresii calcaroase cu abundenţă de claste micacee. 6 Gresia de Condor Formaţiunea de Goru – Mişina – Menilitele Formaţiunea de Starchiojd = Menilitele Şisturile disodilice superioare Formaţiunea gresiei de Kliwa Conglomeratele de Brebu Formaţiunea de Sărata (Formaţiunea cu sare) Formaţiunea de Cornu BURDIGALIAN Formaţiunea de Sărata = Gipsurile inferioare Formaţiunea de Starchiojd (Disodilele şi menilitele superioare) Formaţiunea de Buştenari AQUITANIAN Formaţiunea de Slon Formaţiunea de Vineţişu Formaţiunea de Podu Morii Formaţiunea de Topilele Formaţiunea gresiei de Fusaru OLIGOCEN „Orizontul argilos” Şisturile disodilice inferioare Menilitele inferioare Gresia de Fierăstrău + Şisturile ardeziene Marnele cu globigerine + Gresia de Lucăceşti PRIABONIAN SUPERIOR . gresii cu structură convolută. Subordonat. 1995. apar straturi subţiri de arenite de tip Kliwa. et al. 1. PÂNZA CUTELOR MARGINALE PÂNZA DE TARCĂU Conglomerate şi gresii Formaţiunea de Telega (Şisturi cu radiolari + Marnele cu Spirialis) PÂNZA SUBCARPATICĂ Formaţiunea de Haloş Formaţiunea de Răchitaşu LANGHIAN Formaţiunea de Telega (= Şisturile cu radiolari + Marnele cu Spirialis) Brecia de Cosmina (Formaţiunea evaporitică) Brecia de Cosmina (Formaţiunea evaporitică) Formaţiunea de Câmpiniţa (Tuful de Slănic) Formaţiunea de Câmpiniţa (Tuful de Slănic) Formaţiunea Schlier-ului cenuşiu Gipsul de Perchiu Formaţiunea de Hârja Formaţiunea de Măgireşti Conglomerate de Pietricica Formaţiunea de Tescani Formaţiunea de Doftana V. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău şisturi disodilice tipice. grosier granulare. modificat). tufite bentonitizate. sau de marnocalcare sideritice cenuşiu-negricioase. miocene inferioare şi medii din Moldavidele externe în Carpaţii Orientali (după Săndulescu M. de tip Fusaru. Corelarea unităţilor litostratigrafice oligocene. Băcăran. apar gresii tip Fusaru în straturi groase..Tabel nr. foioase. casante. negre.

Lutitele sunt marne cenuşii şi cenuşii-verzui. str. 1993 Forma ţ iunea de Bu ş tenari este sinonimă cu Forma ţ iunea Gresiei de Kliwa superioare denumită informal din punct de vedere al ghidului stratigrafic internaţional. 1985. 2. 1996).. 1993) (fig. al. Tuful de V ă leni. Valea Teleajenului . Brustur (1997) (fig. Pârâul cu Apă Dulce. 10). precum şi bioglife de tip Sabularia reprezentând adevărate nivele diagnostic pentru această formaţiune (Alexandrescu.20 m) nisip grosier cu elemente microruditice de şisturi verzi şi resturi de lamelibranhiate şi gasteropode situat la 57 m deasupra Tufului de V ă leni şi la 12 m sub limita cu Forma ţ iunea de Bu ş tenari (Grujinschi. al. între complexul Bentonitelor de Gura Vitioarei şi Tuful de V ă leni (Alexandrescu. 1993). la Văleni) şi intermediar pe Văile Cătina. are grosimi între 2 şi 3. Frunzescu et. Frunzescu. 1971). fine. 50-60 m sub Forma ţ iunea de Starchiojd. Frunzescu. 3. 1993 descrie ca Tuful de Ml ă cile. brun-negricioase.Sinclinalele Piatra Albă. ar corespunde cu ceea ce. situate în partea mediană a subdiviziunii cu straturi de tip Pucioasa.. plastice.s. Pachetul litologic cu silto-arenite ce adăpostesc palaeoichnocenoza cu Sabularia situat în Subdiviziunea superioar ă = Podu Morii. Lopatna. ca 3-4 straturi decimetrice şi 10-12 straturi centimetrice dezvoltate într-un pachet litologic de cca. 7 .Burdigalian timpuriu (Melinte.. Stratul de (3. Valea Buzăului). situate în baza subdiviziunii superioare = Podu Morii str. 10).s.Fusaru la cca. Brustur. Arenitele sunt reprezentate prin gresii cu claste micacee şi liant carbonatic. dure. Brustur.60 m pe diferite profile (Alexandrescu. Pe bază de foraminifere şi nannoplancton calcaros s-au identificat zonele NP25. Gresiile (asemănătoare celor din Eocen) au frecvente structuri erozionale de curent. 1992. 1993. Brustur.1993). alături de laminaţia plană paralelă. 1993) (fig.. straturi groase (50-70 cm) de arenite grosiere de tip Fusaru. Frunzescu.Starchiojd. 1990. Termenii petrografici elementari sunt organizaţi în secvenţe de tip Bouma pretabili unei analize secvenţiale (Dinu. Zâmbroaia. ce permit diagnosticarea vârstei Chattian terminal . la Gura Vitioarei şi Frânghieşti. respectiv NN1 şi NN2. 4. Depusă în continuitate de sedimentare peste Forma ţ iunea de Podu Morii. Subordonat apar argile bentonitice în straturi foarte subţiri (milimetrice) şi straturi subţiri de arenite (nisipuri sau gresii) de tip Kliwa (sau uneori. Astfel. Subliniem prezenţa în cadrul Forma ţ iunii de Podu Morii (ea însăşi un marker regional) a unor markeri litologici cu valoare de corelare regională (tabel nr. în care dispar marnele (siltice) cenuşii-verzui şi gresiile calcaroase micacee cu structuri convolute şi apar primele straturi groase de arenite de tip Kliwa cu intercalaţii de şisturi argiloase disodiliforme. semnalate de Pătruţ (1955) şi statuate de Alexandrescu. 1996).structurile Păltineni. 2. c) Formaţiunea de Buştenari Ştefănescu et al. dezvoltat ca două straturi apropiate de tufit şi tuf. Zeletin.. cu trecere în bază la marne fin micacee. 5. este delimitată de aceasta printr-un pachet de tranziţie de 20-30 m. pârâul Gâlmelor). Ştefănescu et. Frunzescu. Rusu et al. iar în faciesul intern de Pucioasa . Băcăran. Bentonitele de Gura Vitioarei. Frunzescu.. 1995). în Valea Buzăului. Valea Lupului . compacte sau cu desfacere după laminaţia convolută ce domină structofaciesul lor. situat constant în faciesul extern bituminos la 40-50 m peste complexul argilelor bentonitice de Gura Vitioarei şi la 45 m sub limita cu Forma ţ iunea de Bu ş tenari. 40 m grosime (Alexandrescu..V. 1989. după Rusu et al. 10) (s-ar corela cu Tufurile de Vine ţ i ş u descrise de Ştefănescu et al. sunt de menţionat: 1. la coloraţia cenuşie-albicioasă şi ritmicitatea pronunţată datorată alternanţei de arenite în straturi subţiri cu siltite şi lutite în straturi foarte subţiri. Calcarele laminitice de Jaslo. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Subdiviziunea dominată de alternanţa de siltolutite şi arenite cenuşii cu structuri mecanice şi biotice are grosimi stratigrafice cuprinse între 150-250 m şi apare cu aspectul unor fâşii discontinue bine deschise pe văile mai adânci (Valea Buzăului . Limita inferioară tranşantă este marcată de trecerea de la siltolutitele brune-negricioase de tip Pucioasa. Brustur. 1993. Ştefănescu et al.

Petrofaciesul Gresiei de Kliwa superioare este asemănător celei inferioare.V. Subordonat.. siltite (marne fin nisipoase. 1987. bituminoase. disodilice. iar în treimea superioară predominând net arenitele (Frunzescu et al. Siltitele. micacee). legate de repetarea unor cute. Semnalăm prezenţa a şapte pachete litologice de 8-20m. dar cimentul este exclusiv silicios sau lipseşte (ortocuarţite silicioase). şisturi argiloase. apar frecvent în straturi subţiri-medii (10-20 cm). lutitele. gresiile calcaroase. brun-negricioase. Georgescu. rare marnocalcare sideritice. microbrecii cu elemente de şisturi verzi. 1988). Are grosime stratigrafică între 300 m în est şi 400 m în vestul perimetrului.. apar straturi subţiri de diatomite. este alcătuită dintr-o alternanţă neuniformă de arenite (gresii şi nisipuri de Kliwa. argile plastice bentonitice). cuprinzând între 3 şi 21 straturi foarte subţiri (centimetrice) de material cineritic frecvent bentonitizat (Frunzescu. şisturi cărbunoase). accidente silicioase. lutite (marne.SV bine deschise pe toate profilele anterioare. Litologic.. distanţate la 20-80 m între ele. solzi. tufuri. Arenitele reprezintă 48% ca număr (26% gresii de Kliwa. 1996) raportabilă Burdigalianului inferior.1985). 22% gresii cenuşii-calcaroase micacee) şi 55% ca grosime (50% gresii de Kliwa. Băcăran. Analizele de nannoplancton calcaros au identificat partea superioară a zonei NN2 (după Rusu et al. iar gresiile de Kliwa în straturi groase (mai mari de 3 m în partea superioară a formaţiunii). gresii calcaroase micacee cu structuri convolute. 1988). Lutitele reprezintă 47% din numărul total de straturi şi 36% din grosimea lor. ele participând la formarea unor secvenţe de tip thicker-upward (TkU) (Frunzescu et al. 5% gresii cenuşii-calcaroase. în treimea inferioară predominând lutitele şi silto-lutitele. 8 . Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Forma ţ iunea de Bu ş tenari apare ca fâşii orientate NE . cuarţite cu silicifiere avansată). 1987.

Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 9 FORMAŢIUNEA DE PUCIOASA CU GRESII DE FUSARU OLIGOCEN NP24 RUPELIAN CALCARE DE TYLAWA FORMAŢIUNEA MENILITELOR INFERIOARE NP23 FORMAŢIUNEA DISODILELOR INFERIOARE NP22 TUF DE VALEA TIGVEI . 2. b FORMAŢIUNEA GRESIEI DE KLIWA INFERIOARĂ CALCARE DE TIP JASLO CALCARE DE TIP JASLO CALCARE DE JASLO CHATTIAN V. Corelarea faciesurilor Oligocen – Miocenului inferior din Pânza de Tarcău în regiunea Văii Buzăului (după Rusu et al.Tabel nr.. LITOFACIESUL BITUMINOS DE KLIWA (EXTERN) FORMAŢIUNEA DE STARCHIOJD (FORMAŢIUNEA MENILITELOR SUPERIOARE + ŞISTURI DISODILICE) FORMAŢIUNEA DE BUŞTENARI (GRESIA DE KLIWA SUPERIOARĂ) FORMAŢIUNEA DE PODU MORII TUF DE MLĂCILE = TUF DE VĂLENI FORMAŢIUNEA DE TOPILELE PALEOICHNOCENOZA CU SABULARIA TUF DE VINEŢIŞU LITOFACIESUL DE PUCIOASA . Băcăran. b ++++ TUF DE MLĂCILE = TUF DE VĂLENI AQUITANIAN ++++ TUF DE VINEŢIŞU = BENTONITE DE GURA VITIOAREI NN1 NP25 a.FUSARU (INTERN) FORMAŢIUNEA DE SĂRATA (= FORMAŢIUNEA GIPSURILOR INFERIOARE) TUF DE BĂTRÂNI Nanno zone NN3 FORMAŢIUNEA DE STARCHIOJD (FORMAŢIUNEA DISODILELOR SUPERIOARE) BURDIGALIAN MIOCEN FORMAŢIUNEA DE VINEŢIŞU NN2 a. 1996).

. După conţinutul de nannofosile. 1995). A5 . Frunzescu.. cu intercalaţii subţiri.V.Pucioasa se referă la arenitele Gresiei de Fusaru cu arie sursă “carpatică”. Caracterul de flexoturbidite al Gresiei de Fusaru este subliniat de intercalaţiile grosier granulare dezvoltate la diferite nivele. 1996). Caracteristica specifică importantă a Litofaciesului de Fusaru . au fost identificate două nivele de tufuri (Ştefănescu et al. Băcăran. 1995). Coloane stratigrafice sintetice cu poziţia Tufului de Văleni (A) şi (B). 1952) este o gresie bogată în mice. 1955). Gresia de Fusaru (Popescu. Cea mai tânără unitate litostratigrafică a litofaciesului de Fusaru . Ogretin (flanc SE P. Piatra Albă). care apar în extremitatea estică a perimetrului ca un nivel foarte subţire la partea terminală a Forma ţ iunii de Plopu (Popescu. Frânghieşti).Pucioasa este predominant lutitică (= “Orizontul şistos”) fiind constituită din marne şi argile închise la culoare. de culoare albă. A1 . şi Tuful de Ml ă cile. Brustur. specifică arenitelor Litofaciesului Bituminos. Homorâciu). A3 . un echivalent al Forma ţ iunii menilitelor superioare din faciesul extern (Săndulescu et al. Fig. Litofaciesul de Fusaru – Pucioasa Pătruţ. Secvenţa inferioară a Litofaciesului de Fusaru . nisipoase. calcaroase. 1955. 1993). 1995). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău B. Teleajenului (Sincl. având caractere de graywacke (Săndulescu et al. Este lipsită de şisturi verzi din forland. sunt intercalate şisturi disodilice şi uneori chiar menilite. cu grosimi de 1000-2000 m şi chiar mai mult.V. echivalentul stratigrafic al Litofaciesului Bituminos este Litofaciesul de Fusaru . Homorâciu) (Alexandrescu. cu biotit. în secvenţe subţiri.V. metaclastele componente fiind îndeosebi mezometamorfite. 1993): Tuful de Vine ţ i ş u.V. 1955 În jumătatea internă a Pânzei de Tarcău. Pe alocuri.. puternic bentonizat. de culoare verde-negricioasă. Limita sa inferioară este situată deasupra “Marnelor cu Globigerine” de vârstă Priabonian terminal..Pucioasa. Buzăului) (structura V. dar prezentând la diferite nivele. Grigoraş. micacee cu argile şi marne de culoare cenuşie deschisă (Rusu et al. Deasupra Gresiei de Fusaru se dezvoltă o importantă secvenţă de tip fliş. Cosminele (flanc N P. 8. limita Oligocen / Miocen este situată în cadrul Forma ţ iunii de Vine ţ i ş u. Teleajenului (Sincl. 1952).. unde Forma ţ iunea de Slon apare cu dezvoltare identică. intercalaţii de secvenţe de wildfliş (olistostrome) (Săndulescu et al. îndeosebi la cel al Forma ţ iunii de Vine ţ i ş u. La partea inferioară a acestei formaţiuni.Pucioasa este reprezentată de Forma ţ iunea de Starchiojd = Forma ţ iunea disodilelor ş i menilitelor superioare. 1995). sub Tuful de Vine ţ i ş u (Melinte. O dezvoltare litologică particulară apare în părţile cele mai interne ale ariei de răspândire a litofaciesului de Fusaru . A2 .Pucioasa. A4 -V.V. 10 . Ea este constituită dintr-un fliş de tip “straturi cu hieroglife” reprezentat printr-o alternanţă de gresii convolute cenuşii – albăstrui. cu aceeaşi vârstă Oligocen-Miocen inferior. opusă “sursei de forland”. Lupului). anume Forma ţ iunea de Vine ţ i ş u (Grigoraş.

V. Băcăran, Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău

2.2.1.2. Formaţiuni evaporitice miocen inferioare
În întregul domeniu al Moldavidelor, atât litofaciesul bituminos cât şi cel de Fusaru (ca şi echivalenţii lor) sunt urmate de o secvenţă predominant evaporitică (Săndulescu et al., 1995). În Pânzele Subcarpatice şi Pânza Cutelor Marginale se dezvoltă la acest nivel Forma ţ iunea s ă rii (matrice argiloasă – siltică, de culoare cenuşiu-închis cu intercalaţii: de brecii sedimentare, conglomerate, de argile sau marne salifere; gipsuri şi corpuri discontinue de sare). În unele arii, această asociaţie “haotică” este urmată de o secvenţă mai mult sau mai puţin stratificată de marne, argile şi gresii sau de gresii arcoziene grosier granulare (Gresia de Condor). Distribuţia areală a Forma ţ iunii s ă rii miocen inferioare este discontinuă din motive paleogeografice (zone de depunere separate de riduri emergente) şi tectonice (corpuri diapire). În Pânza de Tarcău, ca şi în ariile mai interne ale Domeniului Moldavidelor, secvenţa predominant evaporitică miocen inferioară a fost introdusă în literatura geologică de Mrazec (1901), sub denumirea de “Strate de Cornu”, având un “trecut zbuciumat” sub aspectul controverselor asupra conţinutului şi al vârstei, reliefat exhaustiv în istoricul tezei de doctorat a lui Grujinschi (1972). Având sensul entităţii stratigrafice cuprinse între Forma ţ iunea de Starchiojd, în bază, şi Molasa de Doftana, ce debutează cu c o n g l o m e r a t e l e d e B r e b u , la partea superioară, Forma ţ iunea de Cornu (sensu Mrazec, 1914) este divizată de către Grujinschi în: (a) Forma ţ iunea gipsurilor inferioare şi (b) Forma ţ iunea brecioas ă . După Ştefănescu (1978), în aria de curbură a Carpaţilor Orientali, finalul sedimentării flişului este marcat de un nivel evaporitic (Gipsurile inferioare din Forma ţ iunea de Cornu, sensu Mrazec, 1914), care stă discordant peste Forma ţ iunea disodilelor inferioare din litofaciesul intern (de Pucioasa-Fusaru) a Oligocen - Miocenului inferior şi, respectiv, peste Forma ţ iunea menilitelor inferioare din litofaciesul extern (bituminos cu gresii de Kliwa). De fapt, în ambele litofaciesuri nivelul evaporitic stă discordant peste unica Forma ţ iune de Starchiojd (Popescu, 2000). Nivelul evaporitic este denumit Forma ţ iunea de S ă rata (complex de roci alcătuit din două pachete de gips groase de 1-4 m, separate de un nivel de brecie sedimentară, groasă de 10-20 m şi formată din elemente provenind în special, din faciesul de Valea Caselor). După Stefănescu şi Mărunţeanu (1980), în aria de curbură a Carpaţilor Orientali, Forma ţ iunea de S ă rata (cu baza formaţiunii situată în zona NN3 = partea terminală a Burdigalianului inferior), reprezintă debutul sedimentării în facies de molasă (Molasa de Doftana de vârstă Burdigalian inferior –mediu). După Săndulescu et al. (1981), acoperişul post-tectogenetic al pânzelor de geneză miocen inferioară (discordant peste depozitele pânzei de Tarcău) are în bază Forma ţ iunea de Cornu, discordant urmată de depozitele molasice ce debutează cu Conglomeratele ş i gresiile de Brebu. După Săndulescu et al. (1995), în pânza de Tarcău, formaţiunea evaporitică a Miocenului inferior este reprezentată de: (a) gipsuri (denumite “Gipsurile inferioare”) ce au deasupra lor, (b) o secvenţă şistoasă, nisipoasă (Forma ţ iunea de Cornu s.str., Mrazec, 1907; fide Popescu Voiteşti, 1935), cu faune şi microfaune marine (ea poate fi un corespondent al GRES IEI de Condor).

2.2.1.3. Formaţiuni ale molasei miocen inferioare
Formaţiunile evaporitice miocen inferioare sunt urmate în întreg Domeniul Moldavidelor de debutul sedimentării de tip molasă. Ca şi pentru formaţiunile mai vechi există două arii sursă pentru molasă: externă (argumentată de prezenţa galeţilor sau granulelor de “şisturi verzi” din forlandul acoperit de clastitele Pânzelor Subcarpatice şi de Pânza Cutelor Marginale) şi internă (cu material de sorginte “carpatică” ce alimentează molasele Pânzei de Tarcău). Pe părţile marginale ale bazinului depoziţional al molasei inferioare, succesiunea stratigrafică începe cu conglomerate. În partea externă a Pânzei Subcarpatice aceste conglomerate masive (cu diferite denumiri locale: conglomerate de Pietricica, Pleşu, Bârseşti) sunt foarte bogate în galeţi de “şisturi verzi” asociaţi cu sediclaste (calcare jurasice şi eocene, gresii permo-triasice, marne jurasice). Conglomeratele sunt urmate de molase marnoase-nisipoase (Forma ţ iunea de Tescani)
11

V. Băcăran, Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău

sau de molase nisipoase masive (Gresia de Moi ş a), ambele bogate în granoclaste de “şisturi verzi”. Zone mai distale faţă de sursa forland ale bazinului depoziţional (părţile interne ale Pânzei Subcarpatice şi Pânza Cutelor Marginale) prezintă doar molase nisipoase-marnoase, respectiv Forma ţ iunea de M ă gire ş ti sau Forma ţ iunea de Hârja, care corespund cu conglomeratele externe şi cu o parte a molaselor nisipoase sau nisipoase-marnoase suprajacente (tabel nr.1) (Săndulescu et al., 1995). În Pânza Subcarpatică şi parţial în Pânza Cutelor Marginale, molasele sunt urmate de Forma ţ iunea de Schlier cenu ş ie, predominant lutitică (mai ales marne) cu intercalaţii de secvenţe nisipoase şi gresii subţiri şi cu unul sau două nivele evaporitice. Limita dintre Miocenul inferior şi Miocenul mediu se află în cuprinsul Forma ţ iunii de Schlier cenuşie. În Pânza de Tarcău, formaţiunile de molasă prezintă dezvoltări litologice şi paleogeografice similare (Săndulescu et al., 1995). În părţile interne (proximale “sursei carpatice”) ale Pânzei de Tarcău succesiunea litostratigrafică începe cu conglomerate (Conglomeratele de Brebu, Mrazec, fide Grujinschi, 1971), urmate de depozite de molasă, nisipoase sau marnoase-nisipoase. În partea externă a Pânzei de Tarcău (distală “sursei carpatice”) se dezvoltă doar molase nisipoase urmate de Forma ţ iunea de Schlier cenu ş ie similară celei din unităţile mai externe. Cadrul sedimentar al molaselor este de apă puţin adâncă la fluvio-deltaic, pentru formaţiunile de schlier putând fi acceptată o mică adâncire a bazinului (Săndulescu et al., 1995). Forma ţ iunea molasei inferioare (incluzând Conglomeratele de Brebu) din Pânza de Tarcău este denumită de Ştefănescu şi Mărunţeanu (1980), Molasa de Doftana. Denumirea se referă la depozitele transgresive şi discordante de peste Forma ţ iunea de Cornu s.str. (Mrazec, 1907) şi de sub Tuful de Sl ă nic, alcătuite dintr-o alternanţă ritmică, roşie spre bază şi cenuşie spre partea superioară, de rudito-arenite (predominante spre bază = Conglomeratele de Brebu) cu siltolutite (predominante spre partea superioară). Pe baza asociaţiilor cu Globigerinoides trilobus (Burdigalian) şi cu Orbulina suturalis, Globorotalia bykovae (Langhian) se atribuie vârsta Burdigalian superior = Langhian inferior. Limita Burdigalian / Langhian este în cuprinsul Molasei de Doftana la cca. 350-400 m deasupra bazei sale, unde apar primele specii ale zonei cu Praeorbulina. Săndulescu et al. (1995) restrânge termenul Molasei de Doftana şi separă: (a) Conglomeratele de Brebu şi (b) Forma ţ iunea de Doftana. În rapoarte geologice ulterioare, Mărunţeanu, Popescu (1997, 2002) păstrează sensul iniţial pentru Molasa de Doftana (adică sensul Ştefănescu, Mărunţeanu, 1980).

12

V. Băcăran, Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău

Fig. 15. Unităţi interne şi externe ale Curburii Carpaţilor (după Patrulius, 1969, modificat): 1- Pânza Transilvana; 2 -masive cristaline; 3 - zona de wildfliş; 4 – zona Dâmbovicioara; 5 – zona Pre-Leaota; 6 – Subunitatea Bratocea – Zamora; 8 - Subunitatea de Bobu; 9 - formaţiuni cretacic – paleogene ale Moldavidelor (a - Unitatea flişului curbicortical; b - Unitatea de Audia; c – Unitatea de Tarcău); 10 formaţiuni de molasă; 11 - contacte tectonice majore; 12 - prima mişcare a materialului de origine; 13 - a doua şi a treia mişcare a materialului de origine (Cehlarov, Alexandrescu, Frunzescu, 1993).

b) Formaţiunea de Doftana Săndulescu et al., 1995 În Pânza de Tarcău, Forma ţ iunea de Doftana aflorează în Sinclinalele Slănic şi Drajna, similar conglomeratelor de Brebu. Aici, concordant peste Conglomeratele de Brebu, Forma ţ iunea de Doftana debutează cu un pachet puternic de gresii grosiere, uneori conglomerate mărunte, cu rare elemente mari, cu ciment calcaros-argilos, slab roşcat. Gresiile, în straturi de la 50 cm la 2 m, alternează cu straturi de 10-30 cm de marne roşii, adesea cenuşii, şi au structuri de curent la partea inferioară. Spre partea superioară, acest pachet cu continuitate pe diferite profile şi cu un reper ichnologic în cadrul său, devine din ce în ce mai lutitic. Asociat lutitelor acestui pachet, apar nivele distincte de tuf şi gips. Tuful apare ca patru straturi mai importante, albe sau slab verzui şi unul chiar roz (în Sinclinalul Drajnei), decimetrice sau metrice, la care se adaugă numeroase intercalaţii subţiri centimetrice de tuf bentonitizat. Gipsul, alb zaharoid în straturi de la 1 la 30 cm, apare ca intercalaţii subţiri şi rare, în jumătatea inferioară a nivelului mediu şi progresiv mai groase spre partea superioară. De remarcat că gipsul apare asociat strâns cu tuful pe care îl urmează. Unul din straturile de gips are constanţă cartografică şi a fost denumit de Ştefănescu, Mărunţeanu (1980) - Gipsul de Cire ş u. Limita Miocen inferior / Miocen mediu pare a se plasa deasupra reperului Gipsului de Cire ş u (Ştefănescu, Mărunţeanu, 1980). Pachetul gipsifer de 10-25 m de la partea terminală a jumătăţii inferioare (cu tuf ş i gips, Grujinschi, 1972) a Forma ţ iunii de Doftana a fost denumit de Mrazec, Gipsurile superioare. Jumătatea superioară a Forma ţ iunii de Doftana (cu ş isturi calcaroase ş i gips, Grujinschi, 1972) are baza arenitică constituită din straturi groase (metrice) de nisipuri argiloase cenuşii, uneori slab roşcate, mediu granulometrice, în zona periSinclinalului Slănic şi fin prăfoase, în
13

V. Băcăran, Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău

restul perimetrului, micacee, adesea cu laminaţie oblică de curent (stratificaţie încrucişată). Nisipurile au structuri de curent pe feţele inferioare şi alternează cu marne plastice cenuşii şi uneori roşcate, în straturi de 30-50 cm. Partea terminală a acestei jumătăţi devine predominant lutitică, fiind alcătuită din marne cenuşii sau roşii fin micacee, nisipoase sau plastice, în straturi de 20-70 cm, alternând cu straturi foarte subţiri de nisipuri argiloase, fine, compacte. Intervalul se încheie cu un pachet lutitic puternic, alcătuit din marne roşii, pachet acoperit de tuful cu globigerine, Badenian, al megasecvenţei următoare. În partea terminală lutitică a jumătăţii superioare al Forma ţ iunii de Doftana apar mai multe intercalaţii de ş isturi calcaroase bituminoase, gălbui-ruginii, în plăci subţiri, extinse, flexibile, ce sunt urmate de gipsuri compacte, neuniform colorate, maronii-ruginii, slab bituminoase şi desfăcându-se de asemenea în plăci ca şi şisturile calcaroase. Şisturile calcaroase s-au dovedit a fi stromatolite, în care lamine micritice carbonatice alternează cu filme de bitumene autohtone (Ştefănescu, 1982). Asocierea cu indiciile de margine de bazin (urme de paşi de vertebrate, urme de picături de ploaie, laminaţii ondulate, oolite) sugerează condiţii intertidale de depunere a Forma ţ iunii de Doftana. Grosimea depozitelor burdigalian - langhiene este mai mare în flancurile interne (nord-vestice) ale Sinclinalelor neogene şi mai mică în flancurile externe (sud-estice). Fiecare nivel are cca. 500700 m grosime în flancul intern al Sinclinalului Slănic şi cca. 350-400 m în Sinclinalul Drajna. Aceeaşi dezvoltare a depozitelor burdigalian - langhiene ale Forma ţ iunii de Doftana din Sinclinalul Drajnei (cu granofacies mai fin şi grosimi mai reduse comparativ cu Sinclinalul Slănicului) apare şi în structurile Sinclinale Predeal Sărari, Albinari (la Ariceşti Zeletin) şi spre estul perimetrului, la Cătina - Crivineni. Astfel, pe Valea Turburea (Predeal Sărari) (Dragoş, 1964), Forma ţ iunea de Doftana debutează cu un pachet de cca. 110 m de marne cenuşii şi roşii, cu diaclaze umplute cu gips în bază, urmate de marne roşii şi cenuşii, cu intercalaţii de gresii la partea superioară peste care stă o secvenţă de 100 m de nisip grosier granulometric, în straturi groase şi foarte groase 7-10 m), cu intercalaţii subţiri de marne roşii şi cenuşii. Aceste nisipuri s-ar corela cu arenito-lutitele roşii din Valea Secuianca, care reprezintă echivalentul estompat pe direcţie, al conglomeratelor de Brebu. Forma ţ iunea de Doftana, se dezvoltă în continuare pe cca. 120 m, reprezentată prin aceeaşi alternanţă de marne, gresii, nisipuri, gipsuri, cu intercalaţii de tuf aferente (în membrul mediu - trei intercalaţii de 0,20-0,40 m de tuf dacitic cu biotit). În Sinclinalul Cătina - Crivineni (Huică, 1962) pare a se dezvolta numai jumătatea superioară a Forma ţ iunii de Doftana, dominant cenuşie, cu marne nisipoase, nisipuri albe-gălbui cu intercalaţii de tufuri şi gipsuri cenuşii-fumurii, fibroase şi zaharoide. Prezenţa unor asociaţii micropaleontologice cu Globigerina angustiumbilicata, Globigerina ciperoensis şi Globigerinoides trilobus în probe luate din formaţiunea superioară din Sinclinalul Drajna, indică vârsta Burdigalian, iar prezenţa speciei Globoratalia major indică Burdigalian superior. Există şi forme de Orbulina universa ce indică Langhianul. Asociaţia de nannoplancton calcaros cu Helicosphaera ampliaperta indică biozona NN3 = Burdigalian superior. Pe baza cercetărilor de nannoplancton, Săndulescu et al. (1995) consideră partea superioară a Forma ţ iunii de Doftana de vârstă langhiană. Depozitele molasei inferioare echivalente Pânzei Subcarpatice apar dezvelite de eroziune în axul structurilor Anticlinale din Zona Cutelor Diapire (flancul intern cutat al Avanfosei), litostratigrafic, încadrându-se Molasei de Doftana (Ştefănescu, Mărunţeanu, 1980), termen înlocuit ulterior (prin excluderea Conglomeratelor de Brebu) cu cel de Forma ţ iunea de Doftana de către Săndulescu et al. (1995). Această denumire are prioritate faţă de cea propusă de Papaianopol (1992), ca ,,Stratele de Vispe ş ti” pentru depozitele similare din bazinul Cricovul Sărat. Având limita inferioară necunoscută în afloriment şi limita superioară clar marcată de apariţia Marnelor ş i tufurilor cu globigerine = Forma ţ iunea de Câmpini ţ a (Crihan, 1999), Forma ţ iunea de Doftana (Săndulescu et al., 1995), are dezvoltare relativ redusă în cadrul
14

V. Băcăran, Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău

perimetrului, având grosimi stratigrafice de la 150 la 300 m şi dezvoltare cartografică sub forma unor fâşii înguste, în cadrul unor structuri Anticlinale înguste, sau pe flancurile unor Sinclinale, uneori, precum în cadrul structurii Anticlinale Năeni - Sărata Monteoru (bazinul Văii Năianca şi bazinul Văii Rele) având dezvoltare mai amplă, cu grosimi de 450-500 m în afloriment şi cca. 1.200m în foraje. Astfel, apare deschisă pe flancul de nord al Sinclinalului Cătina - Crivineni, de-a lungul Văii Muscelului; pe Valea Oancei (afluent dreapta Valea Salciei) traversând Anticlinalul Chiojdeanca - Salcia, ca şi pe continuarea sa la est de Valea Buzăului, sub forma a două fâşii corespunzând celor două Anticlinale: Tega - Vârful Geroasa şi Cislău - Punga, ale Anticlinalului recutat Cislău. Cu grosimi de 150-175 m, Forma ţ iunea de Doftana apare ca o fâşie îngustă, orientată nord est-sud vest, în axul Anticlinalului faliat Lapoş - Bădila (între pârâul Podişca, la nord-est şi pârâul Pietrei, la sud-vest; pe pârâul Podişca; la est de Vispeşti, pe văile unde se afundă periclinal sub depozitele badeniene). Mai apare cu grosimi reduse în cutele-solz Păcureţi–Matiţa, Apostolache– Mârlogea-Piatra Mică (pe pârâul Stânii), în Anticlinalul fracturat Udreşti. Dezvoltare medie are în zonele periclinale vestice ale Sinclinalelor Predeal Sărari şi Şoimari-Calvini. În general, în Zona Cutelor Diapire, Forma ţ iunea de Doftana este reprezentată prin partea ei superioară şi externă, prezentând un litofacies monoton, dominat de granofaciesul lutitic-siltic. Astfel, apare dezvoltată sub forma unor ritmuri de (65-75%) straturi decimetrice de marne, marne siltice, marne arenitice, de coloraţie cenuşie-albicioasă sau negricioasă, cu siltite şi arenite (25-35%) în straturi centimetrice, reprezentate prin nisipuri sau prin consolidare, gresii fine granulometric, micacee, cenuşii-gălbui. Structura monotonă, marnos-nisipoasă cenuşie, prezintă intercalaţii de petrofacies diferit, cu grosimi variabile şi, uneori, cu dezvoltare regională. Astfel, în partea inferioară se pot intercala pachete de 20-40 m de nisipuri în straturi metrice alternând cu marne şi asociate cu gipsuri în straturi medii (0,30-0,60 m grosime); pachete de 40-50m de marne cenuşii-friabile, cu intercalaţii centimetrice-decimetrice de tufuri albe-cenuşii fine, corelabile cu Cineritele de Helegiu din Moldova. Intercalaţiile de gipsuri, prezente la diferite nivele în marne, în straturi subţiri sau chiar ca lamine în nisipuri, cresc ca frecvenţă şi grosime, spre partea superioară individualizându-se într-un pachet care, în structura Năeni are 80-100m, denumit de Micu (1981) Gipsul de Vispe ş ti şi paralelizat cu Gipsul de Stufu din Moldova. La diferite nivele apar pachete metrice de marne roşii, care spre partea superioară sunt mai frecvente, amintind Marnele de tip Valea Calului (Olteanu, 1958 din Micu, 1981). Asociat gipsurilor, cu dezvoltare regională, apar straturi decimetrice până la metrice de calcare laminitice, care pe structura Năeni marchează partea terminală a Forma ţ iunii de Doftana, deasupra lor urmând Marnele ş i tufurile cu globigerine = Forma ţ iunea de Câmpini ţ a (Crihan, 1999) (corelabile calcarelor de tip Tilawa, după Baltreş, 1998 din Munteanu, 1998). Pe întreg Paratethysul, Burdigalianul este caracterizat de reducerea domeniului marin (Marinescu, 1992), ceea ce, în aria Subcarpaţilor Orientali a condus la acumularea unor sedimente cu aport continental major, mediul devenind neprielnic vieţii acvatice (Mărunţeanu, 1987). În regiune, nu au fost identificaţi indicatori biostratigrafici în cadrul Forma ţ iunii de Doftana. Depozitele burdigaliene se corelează (după Munteanu, 1998) litologic, cu cele din aria Pătârlagele (Valea Muscelului), de unde Mărunţeanu et al. (1997) citează asociaţii de nannoplancton cu: Helicosphaera ampliaperta Bramlette şi Wilcoxon, Helicosphaera kamptneri Hay şi Mohler, Sphenolithus heteromorphus (Deflandre), Coccolithus pelagicus (Wall), Reticulofenestra pseudoumbilicata (Gartner), care aparţin zonei NN3 – NN4, caracteristică Burdigalianului. Popescu (în Mărunţeanu et al., 1997) consideră şisturile calcaroase cu conţinut de ostracode şi gasteropode ca bun reper la limita Miocen inferior / Miocen mediu. Foraminiferele identificate de Orbocea (1979) în aria Vispeşti – Breaza- Urugoaia: Globigerina angustiumbilicata Bolli, Globigerina ottnangensis Rögl, Globorotalia siakensis Le Roy, indică Subzona Globigerina angustiumbilicata – Globigerina ottnangensis, Zona Globigerina triloba (Popescu, 1975), raportabile Burdigalianului.
15

Referitor la depozitele de vârstă sarmaţiană. Diferenţele dintre formaţiunea sării langhiană şi cea burdigaliană se referă nu numai la vârstă ci şi la originea materialului detritic al matricei (caracterizat de abundenţa în claste de “şisturi verzi”. în linii mari. de către Papaianopol (1992). (2) orizontul breciei s ă rii cu sare. cuprinse între Molasa de Doftana şi depozitele sarmaţiene. (d) Marnele cu Spirialis. depozitele Miocenului Mediu din Subcarpaţii Munteniei au fost încadrate la diferite unităţi stratigrafice. Pillide recunoaşte în regiune. a fost Forma ţ iunea salifer ă subcarpatic ă (Foetterle şi Hauer. primul etaj mediteranean. în funcţie de nivelul de cunoaştere a zonei şi de evoluţia pe plan regional şi european a conceptelor privind studiile stratigrafice (Crihan. 1992) include intervalul Kossovian terminal = Volhinian în Forma ţ iunea de Valea Neago ş ului. despre care arată că mai era cunoscut şi sub numele de schlier sau Forma ţ iunea salifer ă subcarpatic ă . În 1922. Popescu şi Olteanu stabilesc pentru Miocenul Mediu dintre Valea Prahovei şi Pârâul Bălăneasa o împărţire lito-biostratigrafică rămasă în vigoare. Cei doi autori atribuie acestor unităţi vârsta tortoniană. În 1897. în 16 . (e) volhinian-bessarabiene.. şi are o poziţie stratigrafică bine datată. Acelaşi autor (Papaianopol. În Zona Cutelor Diapire. separaţiilor litostratigrafice clasice ale autorilor Popescu şi Olteanu (1951). ce încep cu tufuri şi marne cu globigerine (Tuful de Dej). al doilea etaj mediteranean ş i etajul sarma ţ ian. fiind situată sub limita cu Kossovianul şi deasupra secvenţei cineritice. se dezvoltă în pânzele de Tarcău şi Subcarpatică. în bază. se adaugă formaţiuni volhinian-bessarabian inferioare implicate încă în structurile Pânzei Subcarpatice. corelabilă cu nivele similare din Depresiunea Transilvaniei. În 1877. Formaţiunea evaporitică langhiană este reprezentată de gipsuri şi / sau de formaţiunea sării. ci chiar şi în ariile intracarpatice.1. (b) Forma ţ iunea evaporitic ă . Ştefănescu menţionează prezenţa etajului Helveţian în judeţul Prahova. care are la partea terminală marne cu globigerine şi tufuri dacitice. (a) Tuful de Sl ă nic (rocile cineritice = tufitice). Aradi (1906) menţionează prezenţa tufurilor şi marnelor cu globigerine în cadrul Forma ţ iunii salifere miocenice. Prima unitate stratigrafică separată în regiune. peste care se dispun depozitele celui de-al doilea Mediteranean sau straturile tortoniene. În 1951. formaţiuni kossoviene. 1999). Formaţiunile molasei de vârstă miocenă medie Aceste formaţiuni reprezintă cuvertura post-tectogenetică a Moldavidelor şi sunt alcătuite din depozite de vârstă badeniană şi sarmaţiană (Volhinian şi Bassarabian). Cele patru unităţi lito-biostratigrafice stabilite de Popescu şi Olteanu sunt: (1) orizontul tufurilor cu globigerine. care cuprinde şi depozitele Miocenul Mediu. de vârstă Miocen inferior-Badenian. Rocile cineritice = tufitice (Tuful de Sl ă nic) sunt asociate cu marne interstratificate (bogate în microfaună planctonică) şi.4. Protescu separă în cadrul formaţiunii helveţiene două orizonturi: “orizontul inferior” (straturile de Cornu) şi “orizontul superior”. rang de membru în cadrul Forma ţ iunii de Chiojdeanca.V. legat genetic de creşterea activităţii lanţului vulcanic neogen. Băcăran. Sub aspect istoric. Cuvertura post-tectogenetică a Moldavidelor include (Săndulescu et al. (3) orizontul argilos cu radiolari şi (4) orizontul marnos cu Spirialis. Ştefănescu (1971) şi Ştefănescu şi Mărunţeanu (1980) introduc denumirea de Molasa de Sl ă nic. cu caracter de unităţi cronostratigrafice. Unităţile stabilite de ei sunt relativ uşor de recunoscut şi au o extindere destul de mare nu numai în Subcarpaţi. în partea externă a Pânzei Subcarpatice sunt asociate cu gresii calcaroase (Forma ţ iunea de R ă chita ş u). 1995): formaţiuni cineritice langhiene. (1995). aspect deja semnalat încă din 1902 de către Teisseyre şi Mrazec. în cea burdigaliană şi de absenţa acestora. 1870). până astăzi. li se acordă. (b) Forma ţ iunea evaporitic ă aflorează în pânzele de Tarcău şi Subcarpatică. Olteanu recunoaşte un “orizont marnos” la partea inferioară a acestora şi un “orizont nisipos–marnos” la partea superioară. kossoviene: (c) Ş isturile cu Radiolari. formaţiuni evaporitice langhiene. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 2. statuează entităţi litostratigrafice langhiene: (a) Tuful de Sl ă nic. Pentru depozitele de litologie distinctă din Subcarpaţii Munteniei. În cadrul formaţiunilor de molasă de vârstă miocenă medie ce alcătuiesc cuvertura posttectogenetică a Moldavidelor. Săndulescu et al. Ulterior.2.

Sarmaţianul nu este reprezentat decât prin Volhinian şi.. Obsoletiforma sp.. Marnele cu Spirialis la care se adaugă cele kossovian terminal-volhiniene: Forma ţ iunea de Valea Neago ş ului (Papaianopol. de şisturi argiloase siltice bogate în radiolari.. la nord de Valea Buzăului. alcătuind Forma ţ iunea de Halo ş ... zonei NN10 (Zona cu Discoaster calcaris). în mod convenţional. Ervilia sp.. În Sinclinalul Bozioru . Volhinianul este preponderent argilos. pe alocuri. Bessarabianul este constituit din depozite argiloase la partea inferioară (straturile cu Cryptomactra pesanseris) şi din depozite grezocalcaroase (Calcarul de Istri ţ a) la partea superioară. 17 . kossoviene: Ş isturile cu radiolari. există un ansamblu de nannofosile calcaroase care fără a include taxoni index. Kossovianul este reprezentat de nisipuri masive şi gresii cu interstratificări de marne.. Actaeocina sp. Sarmaţianul este foarte bine reprezentat şi complet dezvoltat numai în regiunea dintre Valea Cricovului Sărat şi Valea Buzăului. Forma ţ iunea de Valea Vizuinei (Munteanu. În funcţie de zona de depunere. la sud de Valea Buzăului până la Valea Cricovului Sărat. Calliostoma sp.. se regăsesc în cuprinsul tezei Munteanu (1998) referitoare la perimetrul dintre Valea Lopatna şi Valea Buzăului. În schimb. pe Valea Neagoşului (satul Chiojdeanca). kersoniene: Forma ţ iunea de Valea Ciomegii. Duplicata sp. Băcăran. Depozitele bessarabiene din regiune conţin macrofaune cu geurile de Mactra sp.. Cerithium sp. Între Valea Cricovului Dulce şi Valea Dâmboviţei nu mai aflorează depozite de vârstă sarmaţiană. Sarma ţ ianul mediu (Bessarabianul) prezintă diferenţe litologice la nord şi sud de Valea Buzăului. În complexul pestri ţ care. Forma ţ iunea evaporitic ă . În depozitele bessarabiene de pe Valea Dara a fost evidenţiată existenţa zonei de nannoplancton NN8 (Zona cu Cattinaster coalitus) la nivelul straturilor cu Cryptomactra pesanseris şi a zonei NN9 (Zona cu Discoaster hamatus) la 7 m deasupra acestui bioreper.. poate fi atribuită. În sectorul nordic al arcului carpatic şi mai la nord. numeroase similitudini cu Sarmaţianul din Platforma Moldovenească. 1992). deseori nisipoase. Pahia sp. (d) Marnele cu Spirialis alcătuiesc o secvenţă predominant lutitică cu intercalaţii subsecvente de gresii sau nisipuri la partea superioară a Badenianului superior. Obsoletiforma sp. Macrofaunele existente permit individualizarea subetajelor Volhinian. Macrofauna este constituită numai din specimene ale genului Mactra. Inaequicostata sp. Volhinianul are depozite argiloase în partea inferioară. Plicatiforma sp. mai mult sau mai puţin dezvoltate. alternanţa de argile şi nisipuri cu caracter pararitmic.. volhinian-bessarabiene: Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu (Andreescu. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău cea langhiană). De la Valea Cricovului Sărat către vest până la Valea Cricovului Dulce. în Sinclinalul Bozioru . Pe Valea Dara (aliniamentul cutelor diapire externe). Spre deosebire de această situaţie. Faunele de moluşte includ genurile: Abrai sp. litologia Sarma ţ ianului inferior este variată.. Bessarabian şi Kersonian. bessarabian-kersoniene: Forma ţ iunea de Râmnic. Kersonian).. Cryptomactra sp. mai frecvente fiind formele Mactra bulgarica şi Mactra caspia. (e) Forma ţ iuni Sarma ţ iene (Volhinian. urmate de nisipuri cu intercalaţii de gresii. Basarabia şi Ucraina. 1998). Duplicata sp.V. cu rang de formaţiuni: Tuful de Sl ă nic. 1972). pe unele profile. Depozitele volhiniene din regiune au furnizat o asociaţie de nannofosile calcaroase caracteristică zonei NN7 (Zona Discoaster kugleri). Bessarabian. Pirenella sp..Odăile. Musculus sp. El prezintă.. se regăseşte şi în Bessarabian...Odăile. Volhinianul are un caracter pararitmic fiind alcătuit dintr-o alternanţă de argile cu nisipuri. (c) Forma ţ iunea Ş isturilor cu Radiolari cuprinde o secvenţă arenitică din baza Badenianului superior. existentă în Volhinian. Dezvoltarea areală discontinuă a Forma ţ iunii evaporitice langhiene poate fi determinată de o dezvoltare discontinuă a bazinelor de sedimentare şi / sau de uşoare procese de eroziune apărute înainte de depunerea depozitelor kossoviene. Entităţile litostratigrafice langhiene. Sarma ţ ianul superior (Kersonianul) este omogen din punct de vedere litologic fiind constituit din depozite grezocalcaroase (partea superioară a calcarului de Istriţa). prin Bessarabianul inferior. alcătuite din nisipuri şi gresii cu intercalaţii. se dezvoltă între calcarele cu Mactra şi primele depozite meoţiene şi care este predominant lutitic. Mohrensternia sp. din punct de vedere faunistic. Plicatiforma sp. Mactra sp. De exemplu.

Încercând un compromis între cerinţele ghidului stratigrafic şi tradiţia istorică a studiilor anterioare. 18 . la sud de Sinclinalul Slănic. următoarele unităţi litostratigrafice: (a) Forma ţ iunea de Câmpini ţ a. Crihan stabileşte şi o serie de unităţi biostratigrafice bazate pe foraminifere planctonice. (b) Brecia de Cosmina. Băcăran.V. autoarea propune şi descrie pentru Miocenul Mediu dintre Valea Prahovei şi Valea Teleajenului. pentru depozitele în facies salmastru. Salvador. În cadrul acestor depozite. (d) Forma ţ iunea de M ă ce ş u. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Crihan (1999) se racordează la normele actuale de nomenclatură a unităţilor stratigrafice prevăzute în Ghidul Stratigrafic Internaţional (Hedberg. (c) Forma ţ iunea de Telega. 1976. Aceste unităţi litostratigrafice se vor păstra şi în prezenta lucrare. pentru depozitele în facies marin normal şi pe foraminifere bentonice. 1994) şi consideră unităţile litostratigrafice separate anterior ca fiind informale.

1972 Volhinianul din aria carpatică se prezintă sub un facies predominant argilos (= “marnos”). Munteanu şi Munteanu. glomerosa Discoaster druggii . 2002). Niculescu. 1997.a. BIOZONE Helicosphaera ampliaperta -NN4 Candorb.. 3.NN2a Triquetrorhabdulus Carinatus – NN1 Egerian OLIGOCEN Chattian Nannoplancton Tabel nr. primordius ciperoensis Foraminifere . CRONOSTRATIGRA.NN2b Sphenolithus dissimilis . cu intercalaţii fin nisipoase. 19 Globigerinoide s G. Iorgulescu. Motaş et al. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău NN4b Sphenolithus Belemnos – NN3 Discoaster adamanteus -NN4a Helicosphaera carteri . 1998). 1976. Băcăran. Pauliuc. 1953. pe alocuri. 1944.CRONOSTRATIGRAFICE REGIONALE MIOCEN Langhian Karpatian superior MEDIU UNITĂŢI FICE GLOBALE UNITĂŢI ACVITANIAN Ottnangian Karpatian inferior MIOCEN INFERIOR 17 18 f) Formaţiunea de Şipoţelu Andreescu. Caracterizarea biostratigrafică a unităţilor cronostratigrafice ale Miocenului inferior (Raport IGR.V.NN2 Paragloborotalia semivera Discoaster druggi Reticulofenestra pseudoumbilicus Paragloborotalia semivera Eggenburgian BURDIGALIAN 20 21 22 19 23 Globigerinoides triloba Calcidiscus macintyrei Calcidiscus leptoporus Candorbulina glomerosa Sphenolithus belemnos Sphenolithus belemnos Globigerina angustiumbilicata Sphenolithus dissimilis Helicosphaera ampliaperta Globigerinoides triloba BIOEVENIMENTE Helicosphaera mediterranea Globigerinoides primordius M. Papaianopol. 1964. 1968. fapt evidenţiat în literatura mai veche (Bolgiu. 1992.

Casele. 1973) şi Andreescu et al. nisipuri şi gresii cenuşii sau gălbui. se încadrează suita argiloasă volhiniană (incluzând şi partea inferioară a Bessarabianului superior) în Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu (Andreescu. Fundătura. în acord cu Munteanu (1998). pe Valea Urugoaia. Salcia (satul Piatra Mică). 1972).Crăciuneşti. la Vilăneşti. Local. Bessarabianul debutează cu specii de Plicatiforma plicatofittoni (Sinzov). Saramatiella. al Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu (Munteanu. la nord de văile Cricovul Sărat – Nişcov sau Volhinian-Bessarabian terminal. În bazinul Văii Chiojdeanca. prezenţa în întreaga arie subcarpatică a aceluiaşi litofacies predominant argilos (al Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu) din Volhinian şi în cuprinsul unei părţi din Bessarabian. 1972). Mactra (Sarmatimactra) aff. Salcia. a constituit cauza neseparării celor două subetaje în majoritatea lucrărilor geologice mai vechi. urmate de 450 m de argile siltice şi silturi argiloase cu macrofaună caracteristică. devenind arenitic sau arenito-ruditic. Quinqueloculina în litofaciesuri argiloase sau de Sinzowiella. După Ionesi (1980) şi Ionesi şi Ionesi (1994). Cheia (în Anticlinalul Lapoş . în regiune. limita se trasează la dispariţia taxonilor Plicatiforma plicata. Papaianopol (1992) încadrează depozitele argiloase ale Sarmaţianului inferior şi din baza Sarmaţianului mediu în Stratele de Dara. pe Valea Fundătura.. În aria Anticlinalului Apostolache – Buda . Andreescu (1972. de vârstă Volhinian superior – Bessarabian inferior (Depozitele argiloase de bază cu: Abra sp. depozitele basarabiene se prezintă sub două litofaciesuri distincte: unul argilos si altul arenitic-calcaros. Vizuina. Băcăran. Mactra eichwaldi. La nord de văile Cricovul Sărat şi Nişcov.Bădila). În consecinţă. Conform dreptului la prioritate şi evoluţiei paleogeografice a Sarmaţianului din regiune. Din punct de vedere microfaunistic. depozitele argiloase volhiniene ating 120 m grosime. Mohrensternia sp. preluată în lucrarea de faţă). la sud de Cricovul Sărat. Capul Mielului. Elphidium. Purcărete.. În regiune. argile siltice cenuşii cu rare silturi argiloase gălbui sau cu benzi de gresii fosilifere. Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu cuprinde 50 m de argile masive cenuşiu-roşcate. Calliostoma anceps (Eichwald) şi Duplicata duplicata (Sowerby). Bessarabianul este caracterizat de genuri precum: Dogielina. Oancea. vitaliana d’Orbigny. în accepţiunea Munteanu (1998. Depozitele ei au fost identificate pe văile: Lopatna.Stratele de Ş ipo ţ elu” cu rang de formaţiune. litofaciesul argilos al Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu se extinde până în Bessarabian inferior. În continuarea suitei stratigrafice. După Munteanu (1998). (b) Forma ţ iunea de 20 . Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău În aceste depozite. precum cele de pe văile Capul Mielului (la nord de Nucet). Ervilia sp. Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu este reprezentată prin argile calcaroase cenuşiu – albăstrui.V. litofaciesul se schimbă. după Ionesi (1968) şi Paghida – Trelea (1969).. în litofaciesuri detritice. Pe Valea Lopatna s-au separat depozite ale intervalului Volhinian–Bessarabian. specific Forma ţ iunii de Râmnic (Andreescu. Porosononian. fără macrofaună dar cu foraminifere. argilele siltice alternează cu benzi decimetrice de nisipuri argiloase. Pirenella mitralis sau a speciilor de Ervilia. iar la sud de aliniamentul acestor văi se extinde până în partea inferioară a Bessarabianului superior. Pe văile Pietroasa şi Pietrei din aria periclinală a Anticlinalului Lapoş – Bădila. Cheia. au permis separarea subetajelor Volhinian şi Bessarabian în cuprinsul aceluiaşi litofacies. sunt atribuite Volhinianului inferior considerat Volhinian. Plicatiforma latisulcata. Meandroloculina. depozitele volhiniene aflorează pe văile Salcia şi Purcărete ca o stivă de 25-30 m de argile şi argile siltice cenuşii. la sud de văile amintite). În întreaga arie subcarpatică. 1998). şi în sudul perimetrului pe văile Dara (în aval de confluenţa cu Valea Gruiul) şi Urugoaia. (1974) separă . Papaianopol (1992) trasează limita amintită sub argilele în care apare specia Cryptomactra pesanseris pe Valea Gruiu (sat Călţeşti) sau pentru arealul Chiojdeanca în argilele şi argilele nisipoase. Bessarabianul cuprinde două entităţi litostratigrafice: (a) Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu (Volhinian-Bessarabian superior. Faunele de moluşte şi foraminifere din unele aflorimente. caracteristice Volhinianului şi la apariţia speciilor de Mactra (Sarmatimactra) pallasi Baily şi Tapes ponderosus (d’Orbigny).

Globigerina praebulloides Blow. către vest. nannoplanctonul are o largă răspândire în Forma ţ iunea de Podu Morii. apar 75 m de argile calcaroase compacte şi argile siltice cenuşii. Discoaster druggii Bramlette şi Wilcoxon) şi S u b z o n a Helicosphaera kamptneri – NN2b (cu Helicosphaera ampliaperta Bramlette şi Wilcoxon.complexul pelitic” separat în aceeaşi arie de Andreescu şi Papaionopol. 1911. Astfel. emend.. Helicosphaera mediteranea Muller. compacte. caracteristică începutului Miocenului.2. Helicosphaera mediteranea Muller. Ele sunt reprezentate prin Helicosphaera ampliaperta Bramlette şi Wilcoxon. pe Valea Oancei. în Forma ţ iunea de Podu Morii. În Anticlinalul Lapoş–Bădila. cu secvenţe de argile siltice şi cu două intercalaţii grezoase în jumătatea inferioară a permis extinderea intervalului stratigrafic al Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu (Munteanu. se descriu 50 m de argile siltice şi argile cenuşii nisipoase basarabiene pe Valea Lopatna (Pauliuc.2. 1970. 21 . la est de Valea Rastu şi la nord de Nucet apar argile şi argile siltice cenuşii cu microfaună bessarabiană. Sphenolithus dissimilis Bukry şi Percival. 1997) ca prezentând în partea sa superioară asociaţii de nannoplancton. Formaţiuni bituminoase şi de fliş oligocen-miocen inferioare A.. de 600 m de argile calcaroase cenuşii. Nannofosilele menţionate definesc S u b z o n a NN2b de nannoplancton. Depozite asemănătoare se citează către est. Limita dintre S u b z o n a Sphenolithus dissimilis . Reticulofenestra pseudoumbilicus (Gartner). În cadrul regiunii cercetate.V. În Valea Chiojdeanca şi pe pârâul Capul Mielului sau în Anticlinalul Salcia. la Cuib. Helicosphaera scissura Miller. Globigerinoides primordius Blow şi Banner. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Râmnic (Bessarabian–Kersonian). sunt intercalate bancuri marnoase din care se citează (Mărunţeanu et al.. pe Valea Pietroasa. precum şi numeroase specimene de Globoquadrina. pe văile Cheia şi Grecul. BIOSTRATIGRAFIA MIOCENULUI 2. din arealul sudic al regiunii. din Munteanu.2. Faţă de foraminifere. stiva bogat fosiliferă. la Vălenii de Munte. Cyclocargolithus floridanus (Roth şi Hay) şi Coccolithus pelagicus (Wallich).1. cu spărtură concoidală. Popescu. Pe Valea Dara (localitatea Dara). 2. fiind specific zonei NN2. 1968).2. secvenţa bessarabiană a acestei formaţiuni corespunde descrierii litologice din aria stratotipului. Reticulofenestra pseudoumbilicus (Gartner). Pe Valea Salcia (satul Piatra Mică). care par a fi primele specii ale genului Globoquadrina ce apar în Miocenul inferior. 1998). Discoaster druggii Bramlette şi Wilcoxon) este situată la jumătatea distanţei dintre cele două pachete de tufite. în cadrul celui de-al doilea pachet de tufite (superior şi mai gros decât cel inferior). Sphenolithus delphix Bukry. depozitele bessarabian inferioare ale Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu cuprind 120-150 m de argile calcaroase cenuşii–albăstrui. Pe Valea Telega. Continuarea în Bessarabian a litofaciesului argilos din aria Subcarpaţilor Orientali este consemnată încă din 1944 de către Bolgiu. 1952 Pe Valea Teleajenului. 1998).NN2a (cu Reticulofenestra pseudoumbilicus (Gartner). Forma ţ iunea de Podu Morii este citată (Mărunţeanu et al. pe pârâul Sarăţelu. 1997) o asociaţie de foraminifere constituite din globigerine mici de tipul Globigerina ciperoensis Bolli. în localitatea Telega. Băcăran. “Stratele de Ş ipo ţ elu” au fost separate ca entitate litostratigrafică cu rang de formaţiune în regiunea dintre râurile Milcov şi Râmnicu Sărat şi au fost considerate a acoperi intervalul cronostratigrafic Volhinian-Bessarabian inferior (prin echivalare cu . Asociaţia menţionată aparţine Z o n e i Globigerinoides primordius. uneori cu intercalaţii decimetrice de gresii. Helicosphaera kamptneri Hay şi Mohler. pe Valea Viei sau Valea Bălăneasa şi. la Lapoş. spre partea terminală devenind mai siltice. Litofaciesul bituminos cu Gresii de Kliwa a) Formaţiunea de Podu Morii Teisseyre.

Secvenţa mediană este constituită din argile roşii. în contextul unei asociaţii tipic marine. Stephanodiscus hanitai Grunn. 1993) în partea inferioară a Forma ţ iunii de Bu ş tenari. de pe Valea Buzăului.. Dacă pe baza diatomeelor vârsta asociaţiei cu Actinophychus thumii (Schmidt) Hanna este apreciată cu dificultate. Buştenari şi Sibiciu. Asociaţia cu Actinophychus thumii.. Vălenii de Munte. la nivelul Forma ţ iunii de Starchiojd (Menilite superioare cu diatomee). Forma ţ iunea de Doftana (sensu Săndulescu et al.. Asociaţia cu Actinophychus thumii este tipic marină.. Mărunţeanu. Rhaphoneis paralis Hanna. cu frustule prezentând un grad avansat de fragmentare. O serie de specii de diatomee identificate în asociaţiile de la Telega au fost descrise de Rehakova (1977) în Avanfosa carpatică a Moraviei. fin granulare. Pe baza speciei Naviculopsis quadrata din cadrul asociaţiei cu Actinophychus thumii întâlnită pe Valea Buzăului.. Băcăran. Dumitrică (1993) stabileşte vârsta acestor depozite ca fiind Aquitanian–Burdigalian. Pe Valea Teleajenului. Melosira clavigera Gron. în schimb silicoflagelatele sunt un foarte bun reper biostratigrafic. 1997) asociaţii de diatomee sărace din punct de vedere generic şi numeric. litorală şi sublitorală. la Breaza. Triceratium condeconum Bail. în partea inferioară a Forma ţ iunii de Bu ş tenari.2. 1993 Pe Valea Telega. se află profilul tip al asociaţiei cu Actinophychus thumii. alternanţă de marne roşii. emend. Forma ţ iunea de Bu ş tenari relevă (Mărunţeanu et al. Diferenţa este de natură ecologică. Conţinutul microfloristic este reprezentat de speciile Coscinodiscus grunowii Part. Dezvoltarea în masă a acestei specii permite paralelizarea acestei asociaţii cu asociaţia cu Aulocoseira praegranulata Sousé descrisă la partea superioară a profilului de la Vălenii de Munte. micacee şi se 22 . cunoscute ca specii tipic marine şi Aulocoseira praegranulata Sousé. în aval de puntea ce leagă oraşul Vălenii de Munte de satul Frânghieşti. 1980. din asociaţia determinată la Telega. În probe din jumătatea inferioară a formaţiunii au fost determinate specii de Actinoptychus thumii (Schmidt) Hanna. Prezenţa speciei Actinophychus thumii (Schmidt) Hanna permite încadrarea celor două nivele în cadrul asociaţiei cu Actinophychus thumii.2. Abundenţa speciei Aulocoseira praegranulata sugerează deci un important aport de apă dulce în cadrul bazinului de sedimentare. specie de apă dulce. Săndulescu et al. 1980). precum şi în diatomitele din cariera Sibiciu de Sus. 1995 În secţiunea geologică din Valea Prahovei. contrastează cu cea a asociaţiei Aulocoseira praegranulata. asociaţie apreciată de autoare ca aparţinând etajelor Ottnangian (Z o n a Coscinodiscus moronensis) şi Karpatian (Z o n a Raphidodiscus marylandicus). prin compoziţia sa. Rhaphoneis rhombica Ehr. lipsesc diatomeele penate (citate de Rehakova). pe malul drept al Văii Teleajenului. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău b) Formaţiunea de Buştenari Ştefănescu et al.3. fiind tipice marine. Zonarea realizată de Hajos (1986. la Telega. Coscinodiscus oculus irodis Ehr. cu rare intercalaţii grezoase.. Însă. Datarea pe bază de diatomee fiind încă imprecisă se apelează pentru raportări la scheme de zonare a intervalului Oligocen – Miocen pentru diverse bazine marine. Probe din jumătatea superioară a Forma ţ iunii de Bu ş tenari oferă asociaţii diferite de cele din partea inferioară a aceleaşi formaţiuni. 2.V. Formaţiuni ale Molasei Miocen inferioare b) Formaţiunea de Doftana Ştefănescu. definită de Dumitrică şi Pestreş (în Ţicleanu et al.. Toate aceste specii aparţin planctonului litoral şi sublitoral. 1995) cuprinde secvenţele litostratigrafice mediană şi superioară Molasei de Doftana (sensu Ştefănescu şi Mărunţeanu. Secvenţa litostratigrafică superioară sau argilo – marnoasă este alcătuită din alternanţe mai mult sau mai puţin regulate de argile sau marne cenuşii şi gresii sau nisipuri. mai rar cenuşii şi microconglomerate. Rhaphoneis gemmifera Ehr. dispusă mai sus stratigrafic. în timp ce asociaţia cu Aulocoseira praegranulata este caracterizată de elemente planctonice de apă dulce (raportabilă Miocenului inferior de apă dulce din Cehoslovacia descris de Rehakova). 1987) pentru depozite miocene din Ungaria nu se poate aplica arealului studiat aici lipsind din asociaţie speciile cu valoare stratigrafică ale acestei zonări.

Cu debutul sedimentării Molasei de Doftana. apar în primele nivele marnoase din secvenţa lutitelor roşii ale Forma ţ iunii de Doftana. Limita dintre Z o n e l e NN3 şi NN4 se regăseşte fie în cuprinsul. cu intercalaţii subţiri de gresii sau nisipuri. de la Homorâciu. În primele nivele argiloase. Rhabdosphaera pannonica Baldi-Beke. Reticulofenestra pseudoumbilicata(Gartner). gresii gipsifere şi chiar tufite. variabilis. În această secţiune. Helicosphaera euphratis Haq. această secvenţă admite dese intercalaţii de nisipuri. Băcăran. Discoaster adamanteus Bramlette şi Wilcoxon. concomitent cu stingerea speciilor Helicosphaera intermedia Martini. precum şi în marnele cenuşii ale secvenţei superioare de sub Gipsul de Cire ş u. Helicosphaera intermedia Martini. Calcidiscus praemacintyrei (Stradner şi Fuchs) şi Calcidiscus macintyrei (Bukry şi Bramlette) indicând S u b z o n a Calcidiscus leptoporus NN4b. Ca şi în secţiunea geologică de pe Valea Prahovei (Breaza). gipsuri. la Pătârlagele. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău încheie cu Gipsul de Cire ş u (gros de câţiva metri) şi cu frecvente intercalaţii de şisturi calcaroase. mai precis al Karpatianului superior. cu numeroase intercalaţii de gresii şi siltite. în continuitate de sedimentare. Discoaster deflandrei Bramlette şi Riedel. având acelaşi conţinut de nannofosile. Peste acestea se dispun. Coronocyclus nitescens (Kamptner). În secţiunea geologică de pe Valea Teleajenului. (ultimele două situându-se chiar sub Gipsul de Cireşu). Pontosphaera multipora Kamptner. După Mărunţeanu şi Popescu (2002). corelabilă cu limita Miocen inferior/Miocen mediu sau Burdigalian/Karpatian superior. ce începe cu o secvenţă de argile roşii şi cenuşii. Helicosphaera euphratis Haq au fost observate şi primele ocurenţe ale speciei Discoaster cf. argile cenuşii cu dese intercalaţii de gresii şi nisipuri sau rare intercalaţii de şisturi calcaroase. Coccolithus miopelagicus Bukry. Cyclocargolithus floridanus (Roth şi Hay). Succesiunea continuă cu un pachet gros de gipsuri separate prin şisturi şi gresii gipsifere. această subzonă caracterizează debutul Miocenului mediu. caracterizând Subzona NN4a. În secţiunea geologică de pe Valea Lupei. dispar din sedimente iar cele de nannoplancton apar numai la două nivele stratigrafice situate deasupra gresiilor din Conglomeratele de Brebu şi sub Gipsul de Cire ş u. Coccolithus pelagicus (Wallich). Cele două secvenţe sunt separate de un pachet de gipsuri şi şisturi gipsifere. Molasa de Doftana (sensu Ştefănescu. peste Forma ţ iunea de Cornu urmează Forma ţ iunea de Doftana (sensu Săndulescu et al. în comunitatea de nannofosile calcaroase se înregistrează primele ocurenţe ale speciilor Calcidiscus leptoporus (Murray şi Blackman). Helicosphaera carteri (Wallich). Jumătatea superioară a Forma ţ iunii de Doftana este alcătuită din alternanţe neregulate de argile cenuşii şi 23 . Helicosphaera scissura Muller. Mărunţeanu. Rhabdosphaera clariger Murray şi Blackman.. Forma ţ iunea de Doftana stă peste Conglomeratele de Brebu şi cuprinde o secvenţă de argile şi gresii roşii. rare intercalaţii de gresii gipsifere şi chiar un nivel de tufite. Acesta este reprezentat prin Braarudosphaera bigelowii (Graan şi Braarud).V. asociaţiile de foraminifere ale Z o n e i Globigerinoides triloba evidenţiate în Forma ţ iunea de Cornu. 1995). ce defineşte limita dintre S u b z o n e l e NN4a–NN4b. urmată de o secvenţă predominant argilo – nisipoasă cenuşie ce debutează cu un nivel de tufite însoţite de şisturi calcaroase. În Forma ţ iunea de Doftana apare nannoplancton calcaros în primele nivele argiloase din secvenţa marnelor roşii. Helicosphaera ampliaperta Bramlette şi Wilcoxon. 1980) este acoperită de Forma ţ iunea de Câmpini ţ a (Crihan. situate imediat deasupra Gipsului de Cire ş u. Cyclocargolithus abisectus (Muller). Spre partea superioară. ce constituie un echivalent al Gipsului de Cire ş u din Sinclinalul de Slănic. Gipsul de Cire ş u şi partea terminală a Molasei de Doftana aparţin Miocenului mediu. Pe Valea Muscelului. Printr-o mică lacună. gresiile echivalente Conglomeratelor de Brebu trec gradat la alternanţe neregulate de argile roşii sau cenuşii verzui. acestea indică S u b z o n a Discoaster adamanteus – NN4. Gipsul de Cire ş u. fie deasupra Conglomeratele de Brebu (care nu conţin resturi fosile) iar iviri de nannoplancton fără indivizi de Sphenolithus belemnos Bramlette şi Wilcoxon. Asociaţia determinată în tufitele situate imediat deasupra Gipsului de Cire ş u prezintă primele ocurenţe ale speciei Calcidiscus leptoporus (Murray şi Blackman). corelabilă cu Burdigalianul superior. 1999) = Tuful de Sl ă nic. Reticulofenestra gelida (Geitznauer).

2. Această asociaţie. dezvoltate în aria extracarpatică. Ulterior. Helicosphaera kamptneri Hay şi Mohler. 1997). Având o constituţie litostratigrafică similară pe tot cuprinsul centrului Paratethysului. este diferită de cea a ariei intracarpatice. Sphenolithus heteromorphus Deflandre. Mult timp s-a admis că Badenianul (etaj al scării cronostratigrafice regionale a Paratethysului Central) poate fi corelat în totalitate cu Langhianul şi Kossovianul. Biozonele separate de Crihan (1999) în aria dintre râurile Prahova şi Teleajen au fost raportate preponderent la biozonarea făcută de Popescu (1975. (1997). Miocenul Mediu marin corespunde unităţilor cronostratigrafice Langhian şi Kossovian. de la localitatea Horezu spre est (Mărunţeanu. 2. mai ales în zonele marginale ale bazinelor de sedimentare. iar în al doilea rând.. Mărunţeanu et al. de pe Valea Muscelului.2. (1995). Acest fenomen are după autorii de mai sus două explicaţii.4. Succesiunea langhiană se încheie cu depozite de precipitaţie chimică (gipsuri. Secvenţa lutitică pelagică cunoscută sub numele de Forma ţ iunea de Câmpini ţ a (Crihan. Popescu et al. Sphenolithus belemnos Bramlette şi Wilcoxon. având aceeaşi constituţie în întreg arealul carpatic. Pe Valea Muscelului sunt întâlnite nannofosile calcaroase dezvoltate discontinuu stratigrafic.V. 1999) s-a raportat la biozonările lui Blow (1969. foarte sărace sau lipsite de bentos. Z o n a c u L a g e n i d e . Coccolithus miopelagicus Bukry. Din lipsă de nannofosile calcaroase. După cum s-a specificat la capitolul de litostratigrafie. 24 . neglijând ansamblurile paleontologice se admite un control ecologic: toate depozitele din aria subcarpatică şi sectorul estic al Depresiunii Getice s-au acumulat în bazine sedimentare adânci. Formaţiunile kossoviene. Formaţiuni ale Molasei de vârstă Miocenă medie Prezentarea biostratigrafiei formaţiunilor molasei de vârstă miocenă medie se bazează (ca şi biozonarea formaţiunilor miocen inferioare) pe studiile elaborate de către Popescu. din care dispar speciile de Sphenolithus belemnos dar în care apar specimene de Calcidiscus leptoporus. a mai fost întâlnită către partea terminală a Forma ţ iunii de Doftana.. bancuri de gipsuri sau gresii gipsifere şi mai multe intercalaţii de şisturi calcaroase. Băcăran. depozitele Miocenului Mediu marin intră în constituţia cuverturi post-tectonice a pânzelor externe moldavidice (Săndulescu et al. Succesiunea faunelor cantonate în depozitele langhiene. 1979) şi Berggren et al. În partea inferioară a Forma ţ iunii de Doftana apar asociaţii cu Helicosphaera ampliaperta Bramlette şi Wilcoxon. microconglomerate. 1995). Coccolithus pelagicus (Wallich). în Forma ţ iunea de Doftana. S u b z o n a NN4b al cărei debut este marcat de prima ocurenţă a lui Calcidiscus leptoporus începe sub nivelul reper al calcarelor cu ostracode. sare) cunoscute ca Brecia de Cosmina (Crihan. mai ales pe baza asociaţiilor de nannoplancton. sunt reprezentate în succesiune stratigrafică normală. şi este considerat a caracteriza S u b z o n a NN4b. mai rar calcaroase. 1997). sub egida Institutului Geologic al României corelate cu informaţii din tezele Munteanu (1998) şi Crihan (1999). 1995). Popescu et al. caracteristice Z o n e i NN3 de nannoplancton. 1999) adică de “Şisturile cu Radiolari” (constituite predominant din argile şistoase) şi “Marnele cu Spirialis” (alcătuite din alternanţe de marne. Reticulofenestra pseudoumbilicata (Gartner). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău siltite între care se dezvoltă gresii subţiri. Astfel. argile şi siltite cu intercalaţii de gresii calcaroase sau chiar calcare spre partea lor superioară). este imposibil de trasat exact limita NN4a/NN4b. Pe de altă parte. 1999) = “Marne cu Globigerine” este urmat de sedimente argiloase sau argilo-marnoase. 1999) = “Brecia sării cu masive de sare” = “Nivelul evaporitic superior”. ar fi existenţa unei lacune de sedimentare intralanghiană. de către Forma ţ iunea de Telega (Crihan.. nisipuri cu intercalaţii de marne sau argile (în zone marginale) urmate de depozite pelagice (de larg) cu foarte puţin material terigen. lipseşte în zona subcarpatică. s-a observat că debutul Badenianului este ulterior celui al Langhianului (Mărunţeanu. succesiunea sedimentară a Langhianului începe cu conglomerate. care urmează nivelului cu Globigerine în Bazinul Transilvaniei şi pe bordura estică a Depresiunii Pannonice. Pe de o parte. echivalentă Z o n e i cu Lagenide. 1998) pentru Miocenul Mediu marin din România şi la biozonarea aceluiaşi autor elaborată pentru Miocenul Mediu salmastru (Popescu. autoarea (Crihan.

sau prin brecii (cu grosimii cuprinse între 10 m pe Valea Murătoarei. într-o succesiune nefirească. Peneroplide). care. În secţiunea geologică de la Câmpina. fapt ce ar atesta începutul fenomenului de desalinizare. în Dealul Piatra Verde). În toată succesiunea amintită au fost recunoscute cele trei zone de foraminifere planctonice (Z o n e l e Candorbulina glomerosa. în timp. din aria Subcarpaţilor Munteniei. Băcăran. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Ca argument al acestei ipoteze ar fi prezenţa în Brecia de Cosmina (= Brecia s ă rii) a unor foraminifere tipice Lagenidelor inferioare precum şi faptul că peste Forma ţ iunea de Câmpini ţ a (= Marnele cu Globigerine) urmează. O secţiune similară se află pe interfluviul dintre Valea Prahovei şi Valea Prahoviţei. atunci când predomină asupra depozitelor lutitice sunt cunoscute sub numele de Tuful de Sl ă nic (ca parte a Forma ţ iunii de Câmpini ţ a). se înregistrează o îmbogăţire a asociaţiei cu foraminifere cu test porţelanos (Miliolide. sau prin brecii cu lentile de sare (pe Valea Prahovei. Autorii raportului de sinteză din 1997 au optat pentru cea de-a doua explicaţie. O altă caracteristică a depozitelor langhiene din Subcarpaţii Munteniei este dată de constituţia şi grosimea Breciei de Cosmina (= Brecia s ă rii). la circa 2 km amonte de confluenţa cu Valea Prahovei. precum şi la Greceanca în dealul Istriţa. apoi la Slănic. în Dealul Piatra Verde. sunt deschise depozitele langhiene. reprezentate prin argile cenuşii. ele se dispun peste depozite burdigaliene. reprezentate printr-o succesiune de marne cu globigerine peste care urmează Brecia de Cosmina (“Brecia sării” sau “Nivelul evaporitic superior”. Spre partea superioară a Marnelor cu Spirialis. Depozitele kossoviene ale Forma ţ iunii de Telega (= Ş isturile cu Radiolari şi Marnele cu Spirialis) au fost întâlnite în numeroase secţiuni geologice în Sinclinalele Slănic şi Drajna (la Slănic. cu rang de formaţiune). în apropiere de uzina electrică. conţinând două intercalaţii de tufite (unul la partea superioară a “Şisturilor cu Radiolari” şi cel de-al doilea la partea superioară a “Marnelor cu Spirialis”). În stiva depozitelor Miocenului Mediu marin. Având o grosime ce nu depăşeşte 6 m. ce au în partea terminală un nivel reper de calcare algale. se intercalează tufuri şi tufite. la Bozioru până la 500-1000 m sau mai mult pe Valea Teleajenului. conţinutul de foraminifere planctonice cu specii ale genului Velapertina. este constant în toată stiva depozitelor kossoviene. la Câmpina). Pachetul de tufuri şi tufite. în talvegul Văii Prahova. în axul Sinclinalului Drajna). Borelis. la Bozioru (văile Fişici şi Murătoarele) în depozitele langhiene se intercalează nivele tufitice care se îngroaşă considerabil (20 – 40 m) în Marnele cu Globigerine. Câmpina). va conduce la extincţia faunelor marine kossoviene. Pe Valea Câmpiniţa. Marnele cu Globigerine includ o cantitate redusă de cenuşă vulcanică diseminată în masa acestora. pe Valea Bălăneasa). 25 . pe Bălăneasa. Paleontologic. aceste depozite sunt predominant argilo-marnoase. legate de diferite erupţii vulcanice. tipice Langhianului terminal. Din punct de vedere litologic.V. sau în bazinul Văii Buzăului. Cardorbulina universa şi Globigerina drurryi). Această entitate este reprezentată fie prin gipsuri (a căror grosime variază de la 1–2 m pe Valea Câmpiniţa până la 15-20 m la Slănic. constante ca apariţie în toţi Subcarpaţii şi chiar în Bazinul Transilvaniei. în Zona Cutelor Diapire (la Apostolache sau în bazinul Văii Buzăului. depozite ce conţin faune cu Globorotalia transsylvanica şi Globigerina (Globoturborotalita) druryi.

beliicostata L. 4. orbignyana P. styriaca U. universa Gt. transsylvanica Gb. Principalele bioevenimente înregistraturi în Miocenul Mediu din Subcarpaţi (din Crihan. minuta P. indigena V.Tabel nr. druryi V. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 26 U. LANGHIAN Aria mediteraneană Paratethysul Central Martini (1971) Blow (1969) SERRAVALLIAN KOSSOVIAN NN9 TORTONIAN BESSARABIAN MORAVIAN VOLHYNIAN NN 7 N 16 N 13 N 14 N 15 WIELICZIAN NN 6 N 10 NN 5 NN 8 Cronobiostratigrafie NN11 N 17 N8 N9 C. reussi E. sarmaticum P. Băcăran. reginum P. 1990). aragviens Bioevenimente Unităţi litostratigrafice Formaţiunea de Câmpiniţa Brecia de Cosmina Formaţiunea de Telega Formaţiunea de Măceşu .dividena V.

27 . Mactra (Podolimactra) eichwaldi. Gibbula picta. pe primii 8-10m. Tapes gregarius. Elphidium glabrum Bystricka. Nicolescu. Abra reflexa. urmată în ordinea frecvenţei de Ammonia beccari. În următorul interval se menţin speciile de Ervilia podolica şi Ervilia dissita şi apare Tapes gregarius. Munteanu şi Munteanu. Ervilia andrussowi. Elphidium macellum. Pseudotriloculina nitens. Munteanu (1998) citează o macrofaună săracă reprezentată prin exemplare de Chartocardium gleichenbergense cu valvele subţiri. Microfauna de foraminifere a acestor depozite este caracterizată de abundenţa speciilor: Varidentella sarmatica (cu forme aberante ale testului) şi Articulina problema la care se adaugă: Cycloforina stomata (Luczkowska). Coccolithus pelagicus. Din argilele calcaroase compacte cenuşiu – albăstrui. Munteanu (1998) citează. Obsoletiforma obsoleta. Microfauna acestui interval mai este caracterizată de specii de ostracode din grupul Aurila şi statolithe de Myssidae. Duplicata duplicata. Obsoletiforma lithopodolica. 1964. se citează foraminifere de talie mică. În secţiunea geologică de pe Valea Salcia. Calcidiscus macyntirei (Buckry şi Bramlette). Tapes dissitus. Articulina sarmatica. 1953. Porosononion subgranosus. Quinqueloculina angustioris (Bogdanowich). Tapes vitalianus.V. Conţinutul în nannoplancton din depozitele argiloase de pe văile Oancea şi Casele se referă la speciile: Catinaster coalithus (Martini şi Bramlette). Chartocardium gleichenbergense. Varidentella sarmatica. Tapes naviculatus. Articulina sarmatica. dominarea bivalvelor din grupul Obsoletiforma. Munteanu şi Munteanu (1997) citează din depozitele volhiniene dintre Teleajen şi Buzău 19 specii de moluşte şi foraminifere. Elphidium minutum (Reuss). la nord de văile Cricovul Sărat – Nişcov sau Volhinian – Bessarabian terminal. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău f) Formaţiunea de Şipoţelu Andreescu. În secţiunea de pe Valea Oancea (pe flancul nord vestic al Anticlinalului faliat Salcia). Porosononion subgranosus. din argilele calcaroase negricioase care urmează celor anterioare se citează o macrofaună diversificată: Plicatiforma plicata (Eichwald). Calcidiscus leptoporus. Ammonia beccari. 1968. Pirenalla nodosoplicata. Varidentella latelacunata. din depozitele argiloase ale Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu. foraminiferele mai frecvent întâlnite sunt: Ammonia beccari şi Elphidium macellum la care se adaugă cu frecvenţă moderată speciile: Varidentella rotunda (Gerke). Pseudotriloculina consobrina şi Bolivina sarmatica şi cu frecvenţă rară. Calliostoma angulatosarmates (Sinzov). otolithe şi rare exemplare de Chara. ce urmează peste nivelul de tuf andezitic. Obsoletiforma obsoleta. unele specii continuându-şi evoluţia din Volhinian: Obsoletiforma sarmatica. 1997) asupra depozitelor volhiniene ale părţii inferioare ale Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu din regiunea cuprinsă între Valea Teleajenului şi Valea Buzăului se referă îndeosebi la fauna de moluşte şi foraminifere. Bolivina sarmatica. Ervilia dissita. Elphidium macellum. între care predomină Varidentella sarmatica. 1992. din depozitele argiloase din partea inferioară a succesiunii volhiniene. Nonion bogdanowiczi. Elphidium aculeatum. Cercetările biostratigrafice (Iorgulescu. Porosononion subgranosus. Către topul stivei argiloase de pe Valea Oancea. Elphidium aculeatum. În secţiunea de pe Valea Casele. Helicosphaera carteri. Ammonia beccari. la sud de văile amintite) ceea ce impune tratare biostratigrafică separată pentru Volhinian şi pentru Bessarabian. Papaianopol. 1972 Aşa cum s-a prezentat la capitolul de litostratigrafie Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu acoperă intervalul (încă neseparat) Volhinian – Bessarabian (Bessarabian superior. care urmează depozitelor cu gipsuri volhiniene fosilifere. Fissurina basarabica Popescu. Mactra (Podolimactra) eichwaldi. Ervilia dissita. Alături de Obsoletiforma ringeiseni apar exemplare de Chartocardium gleichenbergense. Cycloforina stomata. dintre care sunt date drept caracteristice speciile: Plicatiforma plicata. specii care indică Z o n a NN8. Pseudotriloculina nitens. Pseudotriloculina consobrina. Actaeocina lajonkaireana. Pauliuc. Cycloforina predcarpatica. Pirenella mitralis. Spiroloculina okrajantzi Bogdanowich (ultima devenind frecventă în depozitele bessarabian inferioare). speciile: Elphidium hauerianum. Elphidium macellum. Tapes vitalianus. Băcăran. dinţi de peşti.

L. pe Valea Caselor. Tapes aksajicus (Eichwald). Varidentella sarmatica. transsylv.. Băcăran. Încadrarea bio-cronostratigrafică a depozitelor Miocenului mediu dintre Prahova şi Teleajen. 1999). Mi 6 Mi 5 Mi 4 Formaţiunea de Măceşu N 13 NN 6 Formaţiunea de Telega DEVIAŢIA MONTEREY Mi 3 15 NN 5 N8 P. universa/G. Mactra (Podolimactra) eichwaldi. Gibbula picta. corelată cu poziţia principalelor evenimente izotopice. Pirenella nodosoplicata.b. satul Cozieni). druryi / G. cu argile siltice gălbui ce conţin încă specii volhiniene: Chartocardium gleichenbergense. Tapes vitalianus. Din silturile argiloase şi nisipurile ce aflorează pe Valea Casele şi din nisipurile cu nivele grezificate fosilifere de pe Valea Oancea. glomerosa / G. Plicatiforma latisulca (Munster). 5. reussi/E. În argilele siltice de pe Valea Bălăneasa (la nord de Valea Buzăului. Tapes gregarius. Donax dentiger. Pirenella disjuncta (Sowerby). Tapes naviculatus. Plicatiforma jammense (Hilber).V. Elphidium rugosum. Ervilia dissita. Tapes dissitus. Duplicata dissita (Dubois). sarmaticum V. reg. Tapes naviculatus. Plicatiforma plicata. aragviensis Tortonian 10 Mi 7 NN 9 NN 8 NN 7 N 16 N 15-N 14 P. Poziţia Deviaţiei Monterey după Vincent & Killinglex (1985) (din Crihan. Tapes gregarius. se citează (Munteanu. Calliostoma angulatosarmates (Sinzov). şi mai rar de Ammonia beccari. Elphidium hauerianum. sicanus Mi 2 N6 NN 3 Mi 1 Formaţiunea de Doftana N5 Ottnangian Tabelul nr. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău BIOSTRATIGRAFIE TIMPUL ÎN MIL. Munteanu (1998) citează o bogată asociaţie de moluşte: Musculus sarmaticus. 1998) o macrofaună reprezentată prin Mactra (Podolimactra) eichwaldi. 1991. Tapes tricuspis. 1991a) CRONOSTRATIGRAFIE ARIA MEDITERANEANĂ PARATETHYS Kossovian Wieliczian Moravian Karpatian MARTIN (1971) NN 11 NN 10 N 17 BLOW (1969) POPESCU (1998) CRIHAN (1999) LITOSTRATIGRAFIE P. Brecia de Cosmina Formaţiunea de Câmpiniţa Serravallian Sarmaţian . ANI EVENIMENTE IZOTOPICE (după Miller et al. Elphidium macellum. Succesiunea volhiniană se încheie. dividens Velapertina Gb. Articulina problema. 28 Burdigalian NN 4 N7 Langhian N9 C. Ervilia podolica şi o microfaună de foraminifere reprezentată prin speciile: Varidentella reussi. Duplicata duplicata. Microfauna este dominată de Elphidium hauerianum. Ervilia dissita. Mactra (Podolimactra) urupica Danov.

Ervilia andrussovi Kolesnikov. Gibbula picta. în partea somitală a depozitelor volhiniene din Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu se citează de asemenea (Munteanu. în cadrul subzonei. volhiniană. deci incluzând şi Volhinianul pentru care autoarea a creat Subzona Chartocardium gleichenbergense (deja enunţată). 1998) o macrofaună de Mactra (Podolimactra) eichwaldi. Pe pârâul Capul Mielului. Munteanu (1998) citează o microfaună puţin variată dar cu număr mare de indivizi din speciile: Varidentella reussi şi Articulina problema. Varidentella latelacunata. Ervilia podolica. 1998) frecvenţa mare a foraminiferelor Ammonia beccari. Bolivina sarmatica şi rare statolithe de Myssidae. Inaequicostata pia. Varidentella reussi. Mactra (Podolimactra) eichwaldi. la ieşirea din satul Nucet. Munteanu (1998) citează din depozitele volhiniene. Articulina problema. Articulina sarmatica. din aria periclinală a Anticlinalului Lapoş–Bădila–Pietraru. . specia Mactra (Podolimactra) eichwaldi se găseşte şi în depozite argiloase.).unele specii de Ervilia ce dau nota caracteristică pentru Sarmaţianul inferior se menţin alături de specii de Mactra (Podolimactra) eichwaldi. din depozite volhinian superioare de la confluenţa Văii Gruiu cu Dara. Subzona Chartocardium gleichenbergense (Interval Subzone). Porosononion subgranosus. Tapes gregarius. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău La Chiojdeanca.V. Obsoletiforma sp. Elphidium reginum. Actaeocina lajonkaireana şi o microfaună dominată de foraminiferele Ammonia beccari şi Elphidium macellum. Tapes vitalianus. din silturi argiloase cenuşii subjacente celor cu faune bessarabiene. Microfauna identificată cuprinde: Elphidium hauerianum. Ervilia concinna. Munteanu (1998) mai identifică: Mactra (Podolimactra) eichwaldi. În aria Anticlinalului Lapoş–Bădila–Pietraru.. Dintre foraminifere se remarcă dezvoltarea maximă a speciilor Varidentella sarmatica.se diversifică genurile Plicatiforma. Elphidium macellum. Alături de specia index. Chartocardium gleichenbergense sunt caracteristice intervalului. Ervilia andrussovi. Munteanu (1998) citează o macrofauna cu Mactra (Podolimactra) eichwaldi. Pseudotriloculina consobrina. Mactra (Podolimactra) eichwaldi. În concluzie. Pe pârâul Pietroasa. Este raportabilă Volhinianului şi este definită în bază de ultima apariţie a speciei Inaequicostata inopinata şi la partea terminală de ultima ocurenţă stratigrafică a speciei Chartocardium gleichenbergense. Local. Orbulina. Ervilia şi Tapes. şi de ostracode din grupurile Candona şi Cyprinotus. Pseudoamnicola sarmatica Jekelius şi remanieri de foraminifere din depozite badeniene (Orbulina. numeroase exemplare de Abra reflexa. Ervilia podolica. Cycloforina stomata. Munteanu (1998) citează mai multe unităţi biostratigrafice create pe bază de moluşte sau foraminifere: Zona Abra reflexa (Interval Zone. În partea de sud a perimetrului. Pirenella mitralis. Varidentella reussi. reprezentată prin Tapes gregarius. Abra reflexa şi Inaequicostata pia. 1998) faunelor de moluşte şi foraminifere determinate din partea inferioară. a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu a pus în evidenţă 34 de specii de moluşte şi 22 specii de foraminifere (comparativ reduse faţă de depozitele volhiniene ale Forma ţ iunii de Valea Neago ş ului sau ale Forma ţ iunii de Valea Vizuinei) dintre care: . Băcăran. Tapes vitalianus. etc. Ervilia podolica. din argile siltice cenuşii. Obsoletiforma sarmatica. la partea superioară a Volhinianului se remarcă dezvoltarea maximă a speciei Ammonia beccari. Este tipică pentru Sarmaţianul inferior. 1988). Ervilia dissita. este semnalată (Munteanu. 29 . Pe Valea Cheia. . Kojumdgieva et al. . Argilele siltice suprajacente conţin o macrofaună de: Plicatiforma plicata.16 specii de moluşte îşi continuă evoluţia din Volhinian. Globorotalia. În intervalul litologic superior conţinutul de moluşte se diversifică: Chartocardium gleichenbergense. Munteanu (1998) citează o faună săracă de moluşte. din argile siltice cenuşiu–gălbui. Globigerina. Globigerina.. Nonion bogdanowiczi. Pseudoamnicola sarmatica iar dintre foraminifere Porosononion subgranosus şi specii remaniate de Lobatula. din argilele masive de pe pârâul Fundătura. analiza (Munteanu.unele specii Plicatiforma plicata. Pe baza faunelor determinate în cadrul părţii inferioare (din Volhinian) a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu. în regiune. Articulina problema.

Dintre moluşte apar exemplare de Obsoletiforma nefanda. În intervalul stratigrafic următor se citează: Elphidium macellum. Brânzilă. adăugându-se Meandroloculina schirwanensis Bogdanowich. Depozitele argiloase din partea inferioară a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu din cadrul perimetrului sunt corelabile cu depozitele argilo – nisipoase cu intercalaţii de gresii din Sinclinalul Bozioru . etc. Motaş et al. Duplicata duplicata. rare otolithe şi statolithe de Myssidae. Microfauna se diversifică. În cel de-al doilea nivel cu Cryptomactra. Este raportabilă intervalului Volhinian superior-Kersonian superior-Meoţian inferior (= Oltenian) şi este definită de bio-orizonturile cu schimbări notabile de abundenţă ale acestui taxon. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Obsoletiforma sarmatica. microfauna este caracterizată tot prin specimene de Dogielina şi Articulina cărora li se adaugă Affinetrina cubanica Voloshinova. Subzona Ammonia beccari (Abundance Zone). Munteanu şi Munteanu. pe lângă taxonii anterior citaţi. 1953. 1968. 1992. Elphidium macellum. speciile Varidentella reussi şi Varidentella sarmatica au dezvoltarea maximă şi sunt asociate. 1956. Obsoletiforma lithopodolica. 1970. 1981) sau. Mactra (Podolimactra) urupica. abordată în câteva cercetări anterioare (Iorgulescu. 1995 şi respectiv Luczkowska. Elphidium sammeli. 1997). la cca. Pauliuc.. A fost identificată în depozitele volhinian superioare ale Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu în arealele Chiojdeanca-Nucet. Porosononion subgranosus. Ervilia podolica. Acmaea subcostata Sinzov. Popescu. Alături de specia indicatoare de biozonă. Nonion bogdanowiczi. Ionesi et al. 1997) îşi găseşte reprezentativitatea pentru biostratigrafia acestei formaţiuni în secţiunea geologică de pe Valea Dara. Nicolescu. Gibbula hommairei (d'Orbigny). Elphidium crispum. Tapes gregarius. 1998): Articulina sarmatica. căreia i se asociază Sarmatiella prima Bogdanowich. 1995. Nichiforescu şi Nichiforescu. reprezentată prin: Mactra (Sarmatimactra) pallasi şi numeroase specii de Pseudotriloculina nitens. apar argilele calcaroase compacte.Odăile sau cu depozitele volhiniene din aria Sinclinalelor Meliceşti şi Predeal Sărari. 1998) pentru încadrarea la Volhinian a depozitelor nisipoase cu gresii fosilifere din arealul Salcia. Elphidium macellum. a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu. Tapes vitalianus. Porosononion subgranosus. în depozitele Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu mai apar: Elphidium macellum. raportări corelative pentru restul faunelor din perimetrul cercetat. Dogiolina simnicensis Popescu. Partea superioară. Plicatiforma plicatofittoni. Fischericardium fischerianum 30 . Elphidium aculeatum. Zona mai include taxonii: Plicatiforma latisulcata. Elphidium hauerinum. 1988)... Tapes naviculatus. mai precis. apare primul nivel de faune cu Cryptomactra pesanseris în asociaţie cu Tapes ponderosus. Tisău. cu aceeaşi frecvenţă. Calliostoma rumanum (Simionescu şi Barbu). În secţiunea de pe Valea Dara. Obsoletiforma ringeiseni. La acest profil se fac de obicei. Pseudotriloculina consobrina. Ervilia dissita. cenuşii cu o faună bessarabiană. 1995. Articulina daraensis. Papaianopol. Mactra (Sarmatimactra) pallasi. Tapes aksajicus. Kojumdgieva et al. 1973) sau a Bessarabianului inferior (Andreescu. Salcia. fiind singurul areal dintre Lopatna şi Bozioru în care aflorează “Argilele cu Cryptomactra”. cu Articulina problema alături de care se mai citează (Munteanu. Elphidium reginum. Dogielina sarmatica Bogdanowich şi Voloshinova. În regiune. Profilul Dara este reprezentativ litologic. Tapes gregarius. Zona Mactra (Podolimactra) eichwaldi–Plicatiforma plicata (Concurrent Range Zone. “Zona cu Cryptomactra” fiind importantă pentru identificarea Sarmaţianului mediu (Saulea. Plicatiforma jammense. Băcăran. 1964. Este raportabilă Volhinianului şi este definită la limita inferioară de ultima apariţie a speciei Lobatula dividens iar la limita superioară prin ultimele ocurenţe ale speciilor ce denumesc zona. Ervilia dissita. 1976. A fost definită (Munteanu. Pseudotriloculina nitens. Dara. Din aflorimentele următoare se citează (Munteanu. 1974). Andreescu şi Papaianopol. Zona Varidentella reussi – Varidentella sarmatica (Concurrent Range Zone. Duplicata corbiana.V. a Bessarabianului inferior şi prima parte a Bessarabianului superior (Ionesi şi Ionesi. Popescu. Ammonia beccari. Obsoletiforma ingrata (Kolesnikov). Spiroloculina okrajantzi Bogdanowich. raportabilă Bessarabianului. Elphidium hauerianum. La confluenţa cu afluentul stânga dinspre satul Călţeşti. 1998) frecvente specii de Fissurina lamarae Popescu. numeroase exemplare de Porosononion subgranosus. Fauna de moluşte se diversifică prin apariţia speciilor: Musculus sarmaticus. 150 m de confluenţa cu pârâul Gruiu. 1992.

Tapes dissitus (Eichwald). cărora li se adaugă Dogielina kaptarenko Bogdanowich şi Didovsky. Fischericardium fischerianum (Kolesnikov). bryozoare. Porosononion subgranosus. Porosononion subgranosus. Elphidium reginum. Elphidium samueli. Studiul nannoplanctonului (Mărunţeanu din Munteanu. În raza localităţii Atârnaţi. Mactra (Sarmatimactra) fabreana d'Orbigny. Ammonia beccari. Calliostoma kishinevense. şi prin foraminifere: Porosononion subgranosus. Chartocardium barboti (Hoernes). Actaeocina sinzowi. Calliostoma kishinevense (Kolesnikov). Mactra (Sarmatimactra) fabreana. etc. După o secvenţă lipsită de faune. Elphidium macellum. Pe Valea Oancea se citează (Munteanu. Fauna de foraminifere este reprezentată prin: Pseudotriloculina nitens. Depozitele bessarabiene ale Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu de pe Valea Salcia (satul Piatra Mică) se caracterizează. Tapes ponderosus. încă de la limita cu argilele volhiniene. Duplicata dissita (Dubois). Sunt citate şi frecvente specii de Sinzowella: Sinzowella nodula (Kareer şi Sinzow). Pseudotriloculina consobrina. Catinaster calyculus Martini şi Bramlette. În continuarea profilului se citează 50 m de remanieri de Globigerina şi Globorotalia după care conţinutul stivei argiloase include taxonii: Nonion bogdanowiczi. Littorina basarabica (Sinzov). prin predominarea foraminiferelor: Porosononion subgranosus. se caracterizează prin specii de moluşte: Plicatiforma plicatofittoni (Sinzow). Amnicola bilineata Simionescu şi Barbu. Mactra (Podolimactra) ovata. Elphidium macellum. 1998) faune asemănătoare. Modiolus naviculoides Dubois. Elphidium fichtellianum. Pirenella disjuncta. Acmaea subcostata. Mactra (Sarmatimactra) pallasi. Tapes vitalianus. Calliostoma poppelacki. Cyclichna melitopolitana Sokolev. Calliostoma marginato sinzowi (Kolesnikov). Articulina problema. Discoaster variabilis Martini şi Bramlette. Planacardium doengingki. Acmaea subcostata. Calliostoma poppelacki. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău (Kolesnikov). argilele siltice de la contactul cu gresiile meoţiene conţin foraminifere: Porosononion subgranosus. Sinzowella crustaformis (Bogdanowich) transportate probabil din zone de acumulare litorală. Plicatiforma fittoni (d'Orbigny). Mactra (Sarmatimactra) pallasi. Tapes ponderosus. Mactra (Podolimactra) macarovicii Jeanrenaud. 1970) atestă vârsta bessarabian superioară a argilelor ce conţin al treilea nivel cu Cryptomactra pesanseris. Pe Valea Chiojdeanca. Retusa truncatula Bruguer. din aceleaşi depozite. raportabilă Bessarabianului. Actaeocina lajonkaireana. Elphidium hauerinum. Obsoletiforma ingrata. Plicatiforma rustorense (Sultanov). Duplicata elegans (Simionescu şi Barbu). viermi. Munteanu (1998) descrie al treilea nivel cu Cryptomactra pesanseris în care această specie apare asociată cu taxoni specifici pentru Bessarabianul superior: Musculus sarmaticus. Duplicata iassiense (Simionescu şi Barbu). Elphidium macellum. “Argilele cu Cryptomactra” sau acumulat în intervalul Bessarabian inferior-partea inferioară a Bessarabianului superior. Mactra (Podolimactra) ovata. Gibbula picta. Ultimele aflorimente de argile de pe Valea Dara sunt citate (Munteanu. Actaeocina lajonkaireana. Actaeocina sinzowi. Inaequicostata suessi. Se adaugă otolithe. Porosononion hyalinus. Modiolus fuchsi Barbot. Duplicata duplicata. 1998) a indicat taxonii: Catinaster coalithus Martini şi Bramlette. Calliostoma cordierianum (d'Orbigny). Pseudotriloculina consobrina. Porosononion subgranosus. Amnicola zonata Eichwald. Munteanu (1998) citează taxoni de moluşte: Musculus sarmaticus. Microfauna este comparabilă cu aceea din primele două nivele cu Cryptomactra. Pseudotriloculina nitens. Calcidiscus leptoporus (Murray şi Blackman). Pseudotriloculina consobrina. Dogielina kaptarenko. Obsoletiforma ingrata. Pe pârâul Capul Mielului. Se concluzionează că în secţiunea de referinţă de pe Valea Dara. Hydrobia elongata (Eichwald). Tapes tricuspis. Calliostoma marginata sinzowi. Elphidium crispum. Actaeocina maxima (Berger). Mactra (Sarmatimactra) fabreana. Obsoletiforma nefanda. argilele siltice din partea superioară.V. Dintre foraminifere se menţin speciile: Pseudotriloculina consobrina. Calliostoma cordierianum. cu frecvenţă moderată se 31 . Prezenţa moluştelor: Plicatiforma fittoni. Gibbula hommairei. Calliostoma woronzowi. Tapes dissitus. Porosononion aragviensis. Akburnella impexa. Băcăran. Coccolithus pelagicus (Wallich) care indică zonele NN8 şi NN9. Porosononion aragviensis. Littorina basarabica (specifice Bessarabianului superior după Kojumdgieva. Duplicata moldavica. 1998) cu o faună de moluşte concludentă pentru Bessarabianul superior: Plicatiforma fittoni. Duplicata nasuta (Kolesnikov). Calliostoma anceps (Eichwald). Articulina daraensis. a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu.

. Dintre moluşte se aminteşte: Mactra (Podolimactra) podolica cobălcescui Ionesi. iar la limita superioară de apariţia speciei Mactra (Sarmatimactra) fabreana. frecvenţa mare a taxonilor Porosononion şi Bolivina precum şi identificarea speciei de moluşte Cryptomactra pesanseris au permis stabilirea unor repere la nivelul Bessarabianului.. Bolivina sinzowi Didkovsky. Zona Calliostoma marginata sinzowi (Range Zone). Elphidium reginum. Retusa truncata. etc. Este raportabilă Bessarabianului superior în asociaţie cu Plicatiforma fittoni. . Microfauna se diferenţiază de cea volhiniană prin prezenţa cu frecvenţă maximă a taxonilor: Bolivina sarmatica. au indicat foraminifere din speciile Porosononion subgranosus. . Mactra (Sarmatimactra) vitaliana. 1991). În argilele de deasupra depozitelor cu Bolivina se citează: Dogielina kaptarenko. Bolivina moldavica. Cyclichna melitopolitana. Obsoletiforma ingrata. lipsite de macrofaună. sau a speciilor de foraminifere: Sinzowella. Inaequicostata suessi. 1980. Elphidium macellum. Elphidium fichtellianum. 1988). Plicatiforma plicatofittoni. Nonion bogdanowiczi. Pseudotriloculina nitens. Tapes dissitus. În concluzie. 1991). Calliostoma. 1988) creată pentru depozite grosiere în întregul Paratethys şi menţinută de Papaianopol pentru aria subcarpatică. Chartocardium barboti. 1998) de pe pârâul Andrei. Obsoletiforma obsoletiformis. foraminiferele fiind diversificate. Mactra (Sarmatimactra) vitaliana d'Orbigny. Pseudotriloculina nitens. a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu conţin (după Munteanu. 1998) specii de moluşte şi foraminifere. Caracterizează Bessarabianul superior şi este definită de extinderea taxonului care o denumeşte. Porosononion subgranosus. Tapes ponderosus.dezvoltare maximă cunosc genurile de moluşte: Obsoletiforma. Inaequicostata suessi. Asociaţia zonei mai conţine: Obsoletiforma nefanda. Zona este corelabilă cu Zona Mactra vitaliana pallasi (Kojumdgieva et al. Inaequicostata suessi. Specia index este însoţită de: Calliostoma 32 . Mactra. Mactra (Podolimactra) podolica ovata. iar cu frecvenţă redusă se întâlneşte Elphidium macellum. Kojumdgieva et al. Dogielina kaptarenko. Ionesi. în argilele siltice bessarabiene se citează: Obsoletiforma nefanda. În secţiunile de pe văile Cheia şi Grecu. Meandroloculina. Caracterizează Bessarabianul inferior şi este definită la limita inferioară de apariţia taxonului Mactra (Sarmatimactra) fabreana iar la limita superioară de dispariţia celor două specii. Obsoletiforma nefanda. etc. Tapes gregarius. Este tipică pentru Bessarabian inferior este definită la limita inferioară de apariţia celor doi taxoni care dau numele zonei.V. Actaeocina lajonkaireana. Elphidium crispum. Tapes ponderosus. Elphidium samueli. În cadrul zonei mai apar: Plicatiforma rustovense. Plicatiforma plicatofittoni. Tapes ponderosus. Obsoletiforma obsoletiformis. Se pot cita biozone pe bază de moluşte: Zona Mactra (Sarmatimactra) pallasi–Tapes ponderosus (Concurrent Range Zone. Sarmatiella. doar 14 îşi continuă evoluţia din Volhinian iar din cele 15 genuri de foraminifere doar 9 îşi continuă evoluţia din Volhinian. Ionesi. Dogielina. Planacardium doengingki. Mactra (Sarmatimactra) pallasi. Bolivina nisporenica Didkovsky. 1998) determinate din partea superioară bessarabiană a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu relevă o mai mare bogăţie în genuri şi specii decât în subetajele şi formaţiunile precedente (81 de specii de moluşte şi 33 de specii de foraminifere) ceea ce permite anumite sublinieri: . etc. Nonion bogdanowiczi. Zona Mactra (Sarmatimactra) fabreana-Plicatiforma fittoni (Concurrent Range Zone). Băcăran.din cele 26 de genuri de moluşte. Articulina daraensis.numărul de taxoni de moluşte în litofaciesul argilos al Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu este de 57. 1968. Dintre moluşte. Apariţia zonei marchează trecerea de la Volhinian la Bessarabian (Ionesi. Obsoletiforma obsoletiformis (Kolesnikov). Nonion bogdanowiczi. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău află Pseudotriloculina consobrina. În aria Anticlinalului Lapoş–Bădila. Articulina daraensis. argilele părţii superioare bessarabiene. Mactra (Podolimactra) podolica cobălcescui. analiza faunelor de moluşte şi foraminifere (Munteanu. Obsoletiforma nefanda. Distribuţia largă a speciilor Mactra (Sarmatimactra) pallasi. Zona Cryptomactra pesanseris (Interval Zone. Plicatiforma fittoni etc. Argilele siltice prelevate (Munteanu. Mactra (Podolimactra) podolica orata. din argilele siltice se citează: Mactra (Sarmatimactra) pallasi.

. începând din Eocen. CRONOSTRATIGRAFIA MIOCENULUI Ca rezultat al coliziunii plăcilor de-a lungul marginii sudice a supercontinentului Eurasiatic. şi de asemenea apariţia Mării Mediterane. Calliostoma woronzowi. Duplicata elegans.8 milioane ani (Berggren et al. Porosononion subgranosus.3. 1999). Littorina basarabica. concomitente cu cele ale foraminiferului Globoturborotalia semivera. Munteanu (1998) subliniază abundenţa speciilor de Sinzowella. până în Asia Centrală. a permis decelarea mai multor bioevenimente în evoluţia comunităţilor microplanctonice. Nonion bogdanowiczi. 1995)... în intervalul Miocenului inferior. Băcăran. accentuat mai ales în Paratethysul oriental. Oceanul Tethys a început să se închidă cu consecinţa formării lanţului muntos alpino–carpato–himalayan. care se extindeau din Austria. Bolivina moldavica. datate la 23. Calliostoma kishinevense. formând împreună marea intercontinentală Paratethys (Jones şi Simmons. În Miocenul inferior (Aquitanian şi Burdigalian). ce ar caracteriza începutul Aquitanianului superior.primele ocurenţe ale foraminiferului Globigerinoides primordius concomitente cu cele ale nannofosilului Helicosphaera mediteranea la limita Oligocen/Miocen sau Chattian/Aquitanian. în est. Elphidium crispum. 1995) şi Porosononion hyalinus se alătură o asociaţie cu Elphidium (Elphidium macellum. 1996). dar unele din speciile ce se asociază taxonului index Dogielina kaptarenko. Elphidium fichtellianum) şi Porosononion subgranosus. corelarea lor fiind extrem de dificilă. alături de care apar şi alte forme ce caracterizează Bessarabianul: Bolivina sinzowi. Pe lângă speciile index: Porosononion aragviensis (fosilă index pentru Bessarabianul superior după Popescu. 1999). sunt concludente următoarele bioevenimente (Mărunţeanu. Mai recent. Calliostoma cordierianum. Bolivina nisporenica. astfel de corelări au fost făcute de Rögl (1996. Coliziunile au determinat iniţial formarea unei suite de bazine sedimentare cu orientare generală est-vest. 2. Elphidium reginum. Subzona Bolivina sarmatica. 1996 din Crihan. Popescu et al. Zona Porosononion aragviensis–Porosononion hyalinus (Concurrent Range Zone). Sarmatiella prima. .V. 33 .4 milioane ani. În prima parte a biozonei. Spiroloculina okrajantzi se regăsesc şi în argilele basarabiene din partea superioară a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu (în care lipseşte Cryptomactra pesanseris). Biozone create pe bază de foraminifere: Zona Dogielina sarmatica (Taxon Range Zone. Este tipică pentru toate litofaciesurile din Bessarabianul superior şi este definită de extinderea celor doi taxoni atât în Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu cât şi în partea inferioară a Forma ţ iunii de Râmnic. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău rumanum. Popescu. Este o subzonă a Zonei Dogielina sarmatica. 2002) al asociaţiilor de foraminifere şi nannofosile calcaroase. Acest fapt a dus la definirea unor sisteme de etaje regionale diferite de Marea Mediterană şi diferite între zonele centrale şi orientale ale Paratethysului. estimate la 21..primele apariţii ale nannofosilelor Discoaster druggii şi Reticulofenestra pseudoumbilicus. 2002): . Articulina daraensis. etc. 1996). Studiul biostratigrafic şi paleontologic (Mărunţeanu.2.2 milioane ani (după primele ocurenţe ale lui Discoaster druggii–Berggren et al. Evoluţia izolată faţă de oceanul deschis a Paratethysului a determinat prezenţa unor faune şi flore cu caracter endemic. Duplicata nasuta. . Elphidium samueli. Caracterizează Bessarabianul din “Argilele cu Cryptomactra”. concomitente cu cele ale nannofosilului Helicosphaera ampliaperta. datate la 23. ce au fost ulterior corelate cu diferite calibrări paleomagnetice. Alte specii de foraminifere ce însoţesc taxonul index sunt: Meandroloculina schirwanensis. Popescu et al. ca a doua (bessarabiană) maximă abundenţă (după cea din Volhinian) a taxonului index.primele ocurenţe ale foraminiferului Globigerinoides triloba. în vest. ce ar defini baza Burdigalianului. 1998) şi Jones şi Simmons (1996) (din Crihan.

) pot fi corelate astfel cu cele regionale (Baldi et al. în arealul românesc al bioprovinciei Paratethysului. 1985..5 milioane ani) este intra-karpatiană. .. precum şi datele biostratigrafice care sunt uneori în discordanţă unele cu celelalte. corespunde Zonelor Globigerinoides primordius şi Globoturborotalita semivera de foraminifere sau Zonei Triquetrorhabdulus carinatus – NN1 şi Subzonei Discoaster Sphenolithus dissimilis – NN2a de nannoplancton.primele apariţii ale nannofosilului Sphenolithus belemnos însoţite de cele ale foraminiferului Globigerina angustiumbilicata. Băcăran. (1997). Zona Sphenolithus belemnos – NN3 şi Subzona Discoaster deflandrei – NN4a de nannoplancton.2 milioane ani) – Eggenburgianului inferior (între 23. Steininger et al. la 16. .NN2b.2 milioane ani (Berggren et al. unităţile cronostratigrafice globale (Muller. 1979. plecând şi de la scheme mai vechi. 1978. Iaccarino.la partea terminală a Langhianului se înregistrează prima apariţie a speciei Orbulina universa.limita Burdigalian / Langhian (la 16.8 – 21. cunoscută ca apărând în cadrul Zonei N9 a lui Blow (1969) (Miculan. în vederea definirii lor riguroase (după Crihan.în cadrul Langhianului are loc evoluţia genului Orbulina (Orbulina datum) din genul Globigerinoides prin intermediul genului Praeorbulina.8 milioane ani) este intra-eggeriană. etc. 1967. Fornaciari şi Rio.4 milioane ani) se regăseşte în Eggenburgianul superior. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău .5 milioane ani.primele apariţii ale foraminiferului Candorbulina glomerosa concomitente cu cele ale lui Calcidiscus leptoporus. în Italia.. 1984.limita Chattian / Aquitanian (datată la 23..4 – 19.limita Aquitanian / Burdigalian (la 21. Prin convenţie internaţională. ceea ce asigură o bună corelabilitate a unităţii biostratigrafice cu acelaşi nume. Jenkins et al.. 1990. 1996). Cicha et al. ale căror stratotipuri se află în aria mediteraneană.1 – 18. 1999).Aquitanianul (între 23. Prin coroborarea rezultatelor paleontologice. cu datele de acelaşi tip referitoare la bioprovincia Tethysului.. Fornaciari et al. Miculan (1994) stabileşte o nouă schemă biostratigrafică pe baza foraminiferelor planctonice a depozitelor Miocenului Mediu din Italia.4 – 16. cuprins între 23. .5 milioane ani) poate fi corelat cu Eggenburgianului superior (între 21. .5 – 16.Burdigalianul (cuprins între 21. 1997 a).. în Miocenul inferior. .5 milioane ani) şi Karpatianul inferior (între 18. în urma studierii depozitelor Miocenului Mediu din Italia şi din zona Mediteranei din punct de vedere al conţinuturilor în microorganisme planctonice calcaroase. 100 m deasupra primei apariţii a speciei Praeorbulina sicana (Praeorbulina datum. 2001): .2 – 21. Miocenul Mediu a fost subdivizat în două etaje Langhianul şi Serravallianul (Berggren et al..V. Andrehova – Grigorovic et al.8 – 21. 34 . 1973. 1997 a). marcând debutul Burdigalianului superior. Fornaciari et al. este localizată la cca. (1997 a. În conformitate cu aceste plane de datare.. au determinat reluarea studiilor în zonele tip ale acestor etaje. Muller şi Pujol.4 milioane ani.4 milioane ani. .Aquitanianul (Miocen inferior). Popescu et al. . 2002). care din punct de vedere litostratigrafic corespunde cu baza Marnelor de Cessole.. rezultate din studii (Mărunţeanu.baza Langhianului.4 milioane ani) corespunde Egerianului superior (între 23..1 milioane ani). 1985).De asemenea: . Theodoridis. ajung la următoarele concluzii (din Crihan. 1996. este caracterizat de Zona Globigerinoides triloba de foraminifere precum şi de Subzona Helicosphaera carteri . (1996). etajele Aquitanian şi Burdigalian ale Miocenului inferior pot fi caracterizate biostratigrafic astfel: .Burdigalianul. marcând debutul Miocenului mediu. cum sunt cele ale lui Salvatorini şi Iaccarino (1982) sau Iaccarino (1995).. 1981).5 milioane ani). în cadrul Zonei N8 de foraminifere planctonice a lui Blow (1969) şi în cadrul Zonei NN4 de nannoplancton a lui Martini (1971) (Fornaciari et al. 1975.. Definirea necorespunzătoare a acestor etaje (deşi sunt larg utilizate). 1971. Ottnangianul (între 19. .8 – 23. Fornaciari et al. b) şi Rio et al. Berggren et al. 1994. 1996. Rio et al.4 milioane ani). biostratigrafice şi paleomagnetice. 1999): . aproximate la 19.4 – 16. cuprins între 21. Papp et al.

utilizarea subetajelor Moravian şi Wielician nu se justifică şi propun utilizarea Badenianului ca superetaj. Rio et al. Motaş et al. conduce la dificultăţi foarte mari în corelarea cu depozite contemporane. este foarte important faptul că ultima ocurenţă a lui Sphenolithus heteromorphus aproape coincide cu una din schimbările majore din istoria paleoclimatică – paleoocceanografică a întregului Cainozoic. pentru cel superior. acesta este propus ca principal criteriu de definire a GSSP (Global Stratotype Section and Point) pentru limita Langhian / Serravalian (Fornaciari et al.. (1997 b) arată că limita Serravalian/Tortonian (Miocen mediu–superior poate cu fi cu uşurinţă trasată la ultima apariţie a lui Helicosphaera walbersdorfensis în aria mediteraneană şi la prima apariţie a lui Catinaster coalithus în ariile oceanice de latitudine medie (din Crihan. Acelaşi autor arată că depozitele kossoviene se încadrează în Zonele NN6/NN7 de nannoplancton calcaros.. Acest eveniment este concomitent cu o schimbare pe plan global a δ13C atât a foraminiferelor planctonice. 1985. Berggren et al. La finele Badenianului.V. 1997 b). 35 . el consideră că şi depozitele Wielicianului se află încă în cadrul Zonei Orbulina suturalis. cel mai probabil.ultima ocurenţă a lui Sphenolithus heteromorphus are loc în ariile occenice aproape de prima apariţie a speciei Globorotalia peripheroacuta (Miller et al. 1991. ceea ce a condus la o scădere continuă a salinităţii cu consecinţa dispariţiei faunelor de foraminifere de salinitate normală şi înlocuirea lor cu asociaţii de apă salmastră. 1997 a. 1985 din Crihan. Kossovian. 1968. 1997). 1991 din Crihan. Wielician pentru Badenianul mediu şi respectiv. În aria carpatică. Rögl (1996) consideră că depozitele Moravianului din Avanfosa Carpatică şi din bazinele intramontane ale ariei Pannonice se pot corela cu Langhianul. Wright et al. Woodruff şi Savin. b. De asemenea. 1985. care în ariile de latitudine medie şi în aria mediteraneană este foarte aproape de baza Zonei NN8 de nannoplancton calcaros. fenomen interpretat ca legat de productivitatea crescută a apelor reci de adâncime de la latitudinile înalte. Wright şi Fairbanks. contemporană cu o creştere mai rapidă a banchizei est – antarctice (Kennett. De aceea. unul dintre bio-orizonturile de nannoplancton calcaros cele mai uşor de recunoscut şi de corelat. 1968) din Paratethysul Central în trei etaje cu caracter regional şi anume: Moravian. Fornaciari et al. 1999)..contrar celor susţinute de Martini (1971). (1976) consideră că deoarece evoluţia foraminiferelor planctonice la nivelul Badenianului inferior şi mediu este identică cu cea din aria mediteraneană.. Wright şi Fairbanks (1991) au denumit creşterea maximă a δ18O ca evenimentul Mi3 şi au demonstrat larga lui corelabilitate.. . în general. iar în regiunea mediteraneană aproape de ultima apariţie a speciei Globorotalia peripheroronda (Fornaciari et al. limita Langhian/Serravalian ar putea fi aproximată în baza Zonei N10 a lui Blow (1969) sau cu Zona Globorotalia siakensis a lui Iaccarino (1985). atât din ariile intracarpatice cât şi extracarpatice din România. 1985 în Fornaciari et al. Mărunţeanu (1992) (din Crihan. doar pe baza faunelor endemice de moluşte şi foraminifere bentonice. Evenimentul a constat într-o creştere majoră a δ18O pentru foraminiferele bentonice.Rio et al. 1997 b. 1999).. parţial. respectiv în regiunea mediteraneană (Fornaciari et al. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău . Cicha şi Seneş. în ariile oceanice. 1999). . formate în depozite marine deschise şi impune necesitatea folosirii unei scări geocronologice locale (din Crihan. cu etajul Sarmaţian (sensu Barbot de Marny. 1995). aşa zisul “eveniment Miocen Mediu” (“mid–Miocene event”) (Miller. pe baza primei apariţii a genului Praeorbulina şi a speciei Orbulina suturalis şi pe baza Zonei NN5 de nannoplancton. 1997 b din Crihan. pentru Badenianul inferior. 1866). Papp et al. topul stratotipului Langhianului se află în întregime în cadrul Zonei NN5 a lui Martini (1971). iar Langhianul şi Kossovianul ca etaje ale Badenianului. aria Paratethysului a fost aproape complet izolată de marea deschisă. se înscriu în Zona NN6. 1999). cât şi bentonice (finalul aşa-numitului “Monterey excursion” a lui Vincent şi Berger. (1978) împart Miocenul Mediu marin (= Badenianul.. Faptul că biostratigrafia acestor depozite salmastre se face.deoarece baza Serravalianului este aproape de ultima ocurenţă a lui Sphenolithus heteromorphus. 1992). partea terminală a miocenului Mediu este echivalată. Papp et al. Miller. 1999). Limita inferioară a Sarmaţianului este.. Băcăran. 1999) arată însă că depozitele kossoviene. (1997) propun ca baza Tortonianului (Miocenului superior) să fie de prima apariţie a speciei Neogloboquadrina acostaensis.. . De asemenea. De asemenea.

Începând cu Sarmaţianul (şi până la finele Neogenului). atunci această limită se va regăsi la limita Sarmaţian inferior (Volhinian) – Sarmaţian mediu (Bessarabian) sau chiar în cadrul Volhinianului superior. Foraminiferele. aparţin Zonelor Discoaster kugleri (NN7). în Paratethys. 1999).V. unde se înregistrează prima apariţie a speciei Catinaster coalithus (Meszaros. respectiv Loxoconcha potetis.dintre depozitele de vârstă Sarmaţian inferior–mediu (Volhinian–Bessarabian). Moravian. urmate de depozitele Molasei de Doftana 36 . subdivizat în Moravian. Nannofosilele calcaroase. cele ale complexului inferior (marnos) sau median (arenitic) se încadrează la Volhinian (Zona Lobatula dividens.partea superioară a Forma ţ iunii de Câmpini ţ a. pentru Miocenul Mediu marin. referitor la încadrarea cronostratigrafică a depozitelor Miocenului Mediu. precum şi Brecia de Cosmina. Catinaster coalithus (NN8). 1992 din Crihan. Zona Varidentella reussi. Băcăran. deşi Rögl (1996) propune corelarea limitei inferioare a Tortonianului cu limita Bessarabian / Kersonian.Forma ţ iunea de Telega reprezintă partea terminală a Miocenului Mediu marin. 1997). a cărui limită superioară poate fi corect caracterizată. Acest aspect ar face ca Bessarabianul şi chiar partea superioară a Volhinianului să corespundă părţii inferioare a Miocenului superior. care după conţinutul în nannoplancton calcaros (Zona NN6) poate fi corelată cu Serravalianul. Cadrul geologic al Formaţiunii cu sare de la Slănic – Prahova Formaţiunea cu sare de la Slănic aparţine sinclinalului cu acelaşi nume dispus pe depozite ale flisului extern şi. . precum şi partea terminală a Zonei NN5 şi Zona NN6 de nannoplancton calcaros. Discoaster hamatus (NN9) şi probabil. se consideră ca utilă menţinerea. . Conţinutul biostratigrafic al întregului etaj Sarmaţian este reprezentat prin asociaţiile Zonelor de moluşte Abra reflexa (Volhinian). sunt cantonate îndeosebi în formaţiunile Sarmaţianului inferior şi mediu. 1999): . a schemei cronostratigrafice regionale (etajul Badenian. 1998) are vârsta Langhian superior sau. Limitele subetajelor Volhinian-Bessarabian şi Bessarabian-Kersonian corespund primelor ocurenţe ale bivalvelor Cryptomactra pesanseris. doar la bioorizontul reprezentat de ultima apariţie a speciei de nannoplancton calcaros Sphenolithus heteromorphus. Mactra bulgarica / Mactra caspia (Kersonian). 3. . 2004). peste cele paleogene ale Pânzei de Tarcău (planşa XXX). îndeosebi. destul de rare. se pot trage anumite concluzii (din Crihan. în ale cărei depozite a fost identificată Zona Candorbulina universa/Globorotalia bykovae de foraminifere planctonice şi Zona NN5 de nannoplancton calcaros (Mărunţeanu şi Crihan. Zona Elphidium reginum) iar cele ale complexului superior (siltic – argilos) la Bessarabian (Zona Porosononion sarmaticum şi Zona Porosononion aragviensis). parţial Zonei Discoaster calcaris (NN10). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău corelabilă cu limita dintre zonele de nannoplancton calcaros NN6 şi NN7 (Mărunţeanu.deoarece faunele de foraminifere planctonice au o evoluţie comună doar la nivelul Langhianului. după scara locală utilizată în Paratethysul Central. Cryptomactra fabreana (Bessarabian). Wielician şi Kossovian). au vârsta Langhian terminal – Serravalian inferior sau Wielician. ele putând fi încadrate în Zonele Lobatula dividens – Porosononion aragviensis (Bessarabian). Dacă se iau în considerare propunerile de trasare a limitei Serravalian/Tortonian (Miocen mediu–superior) la baza Zonei NN8 de nannoplancton calcaros şi datele oferite de Mărunţeanu (1992). respectiv Mactra bulgarica şi ale ostracodelor Miocyprideis sarmatica. sunt date de moluşte şi ostracode. deci în cadrul Serravalianului. din cauza îndulcirii progresive a mediului acvatic. în care au fost identificate Zona Globoturborotalita druryi/Globorotalia transsylvanica de foraminifere planctonice şi respectiv. 1998.” (după Frunzescu. . Ca urmare a aspectelor prezentate. de foraminifere bentonice. şi are vârsta Kossovian. Depozitele Sinclinalului de Slănic s-au depus peste relieful creat în urma cutărilor savice şi cuprinde o succesiune ce începe cu stratele de Cornu (în sens larg). principalele grupuri de organisme ce pot caracteriza etajele Neogenului.partea inferioară a Forma ţ iunii de Câmpini ţ a. Zona Pseudotriplasia minuta/Uvigerina orbignyana. mult mai frecvente faţă de foraminifere.

în zona SE a zăcământului s-au executat mai multe foraje de cercetare geologică. doar slab cutate (constant înclinării de 30o). Formaţiunea breciei sării şi la 167m a intrat în sare. Succesiunea întâlnită relevă un ciclu simplu de sedimentare evaporitică. 1994). coloana litologică prezentând. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău (Ştefănescu. Frunzescu. brecia sării cu lentile de sare (orizont evaporitic). Drăgănescu. cuprinde orizonturi lito-biostratigrafice tipice (Grigore Popescu. 1980). având avantajul că intersectează stratele evaporitice. marne şi tufuri cu globigerine. 37 . 1980) şi cele ale Molasei de Slănic (Ştefănescu. următoarea succesiune: roci lutitice (marne şi argilite). neexistând riscul repetării în foraj a anumitor nivele. Mărunţeanu. pe care a străbătut-o pe o grosime de 85m. Forajul F1 a traversat o succesiune de marne cu rare intercalaţii arenitice. În scopul determinării exacte a conturului sare-steril şi pentru o eventuală abordare a exploatării în carieră.V. 1943. şisturi cu radiolari. Forajele au interceptat brecia sării cu lentile de sare. de vârstă Miocen mediu (Badenian). succesiunea se încheie cu depozitele sarmaţiene şi pliocene. arenitice-fin ruditice. Molasa de Slănic. 1951). urmate de formaţiunea evaporitică (halit în bază cu anhidrit) şi având în talpa forajului o formaţiune carbonatică fină. marne cu Spirialis. Zăcământul Slănic amplasat în zona central-sudică a Sinclinalului Slănic are o formă alungită pe trei direcţii cu îngroşare maximă în zona centrală. Băcăran. Forajul s-a continuat încă 30m de la ieşirea din sare. La partea superioară. oprindu-se într-un complex litologic de marne vinete (după Băcăran. de sus în jos. Mărunţeanu. Forajul F1 ce face obiectul investigaţiei paleomicologice abordate în prezenta lucrare e plasat în zona marginală de subţiere a lentilei de sare.

.

V. antrenat în comparaţiile sporilor actuali cu cei fosili. O importanţă deosebită în explicarea filogeniei morfologice o au genurile fără antecedenţi. 1986. aseptaţi şi psilaţi). dicelulari. Pirozynski (1976) evidenţiază că istoria fungilor nu este marcată de schimbări şi extincţii. 1971. dar ajunge la apogeu în Cenozoic inferior. 1977). 1968. Elsik (1977) a avut intuiţia unei adevărate filogenii morfologice a sporilor fungici fosili. 1977). ci de conservatorism şi continuitate. Marcel V. psilaţi-elicoidal (ce apar în Paleocen) şi dicelulari reticulaţi (ce apar în Miocen). monocelulari cu veruce (ce apar în Miocen). la sporii multicelulari. dându-ne imaginea diversităţii fungilor fosili care pot constitui suportul înţelegerii relaţiilor dintre marile grupuri de ciuperci. Aceasta poate fi atribuită variaţiei factorilor incluşi rapid de fungi. 1965). RECONSTITUIREA PALEOMEDIULUI MIOCEN 9. 1988. au semnificaţia unor etape în evoluţia elementelor de ornamentaţie. precum Slaniceites caracioni. Kalgutkar & Mc. În sedimente din Eocen au fost identificaţi teliospori de Puccinia. Resturile fosile de fungi sunt mai pretabile la interpretarea mediului înconjurător decât indexul lor. Generalităţi Ca rezultat al creşterii complexităţii şi diversificării sporilor fungici de-a lungul timpului geologic. parţial. Arthrinium şi Hypoxylon cu şanţ longitudinal apar în tranziţia Paleocen superiorEocen. consecvent mediului de nutriţie saprofit sau parazit (Kalgutkar.1. fungii nu au o dezvoltare evolutivă pe deplin elucidată (Sheffy & Dilcher. mulţi spori fungici distincţi evidenţiază afinităţi cu genurile moderne. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 9. acele modele specifice întâlnite în procesul evoluţiei ciupercilor (Locquin. 1995). Ramanujam & Rao. Ramanujam & Srisailam. Combinarea studiilor fungilor fosili cu cei actuali măreşte potenţialul palinomorfelor fungice fosile în interpretarea palomediului (Wolf. 1991). până la morfologiile cu ornamentaţii (la sporii monocelulari aporaţi ce apar în Paleocen. Pornind de la morfologia cea mai simplă (la sporii aporaţi. 1983). contrariul. Intyre. 1980. 1975). 1979. acompaniată de schimbările ecologice edafice şi biotice care afectează substratul lor. speciile fosile corespund exact sporilor moderni. Jarzen & Elsik. însă. Locquin (1982) a explicat procesul evoluţiei ciupercilor prin trecerea de la simbioză la integrarea genetică într-un singur organism. Băcăran. (Wolf. Compararea sporilor actuali cu cei fosili de ciuperci dintr-o formaţiune de o anumită vârstă realizează o imagine generală. iar în sedimente din Pleistacen au fost decelaţi clamidospori cu suport micelian de Phycomycetes. ce apar în Triasic. la un moment dat. 37 . Lange & Smith. Pirozynski et al. Deşi cunoscuţi de timpuriu. a stării evolutive a acestora în contextul paleobotanic şi palinologic respectiv. 1969). la sporii multicelulari aporaţi ce apar în Miocen. Endogone sp. Pirozynski. 1982). diporaţi ce apar în Maastrchtian) există o întreagă scară a reperelor care uşurează munca paleomicologului. aplicarea în biostratigrafie a fungilor fosili a fost mărită de descoperirile caracteristice şi unice de spori care au amplitudini stratigrafice limitate (Kalgutkar & Sigler. In Cenozoic. ciupercile şi-au manifestat prezenţa prin 645 genuri fosile şi 6000 genuri actuale (Locquin. Sporii de tip aff. b. 1966 .. Cercetările ulterioare au dovedit apariţia unor antecedenţi. Genurile moderne de Ascomycetes epifite au fost cunoscute din Cenozoic (Dilcher. 1971). 1976. De la Ballistomycotina la Trichomycetes ce au stabilit primele punţi oncogenice acum 600-700 milioane de ani (sfârşitul Precambrionului) până în prezent. Multe esemenea informaţii au crescut. precum Desmidiospora şi Tetraploa (Elsik. la sporii diporaţi ce apar în Eocen. s-au format idiomorfonii. folosindu-se de elementele sporologiei comparate. Rareori. 1969. Totuşi. Existenţa unei filogenii morfologice a sporilor fungici este un argument al folosirii acestora în biostratigrafie. Porul a constituit apertura de bază din Triasic superior până în Cenozoic (Elsik. Cercetările noastre dovedesc. Elsik (1977) constată că diversitatea de forme morfologice se stabilizează în Maastrichtian (Cretacic superior). Sporii cu costaţie de tip Fusiformisporites (ce apar în Paleocen).

mai târziu (1973) va sugera că prin identificarea speciilor fosile şi compararea lor cu formele vii se poate deduce paleomediul. Descrierea şi comentarea de către Chitaley (1978) şi Chitaley & Wawale (1978) a relaţiilor dintre plantele gazdă şi fungi şi a plantelor gazdă cu fungii fosili a dus la cunoaşterea paleomediului din Mohgaonkalan din Deccanul Intertrappean-India. . descoperind semnificaţii de similaritate.Kalgutkar & Mc Intyre (1991) descriu doi helicospori fungici tipici (Helicoönites şi Helicosporiates Kalgutkar & Sigler.Stubblefield & Taylor (1988) şi Taylor (1990) discută semnificaţia fungilor folosiţi şi asocierea lor în paleoclimatele terestre în interacţiunea cu plantele şi animalele. indicatori ai climatului cald şi grupul generic subacvatic Helicoön. 1988. 38 . 1995) din Eocenul Formaţiunii Eureka Sud. Erysiphales şi Meliolales (Eocen mediu) din Tennessee. 1977). Implicarea macrofosilelor în cercetarea paleobotanică alături de cea palinologică lărgeşte posibilitatea înţelegerii relaţiilor dintre fungi şi plantele gazdă. Isthmospora elementele unui climat cald.. Interpretarea paleogeografică a prezenţei fungilor în diverse formaţiuni măreşte potenţialul informativ al acestora: . după Kalgutkar. 1988). China. 2000). . b. Malaezia şi Rusia. relaţiile fungilor fosili cu animalele sunt valoroase: . 1976. . 1968 a. . 2000). în valori cantitative şi calitative şi a dus la descoperirea într-o singură secvenţă a stratului a informaţiilor valabile pentru întregul strat. IV. Amphissphaerella. Helicodendron şi Helicosporium în regiunea paleomediului umed (după Kalgutkar & Jansonius. Deşi rare. Canada. comunicând prezenţa numeroşilor taxoni ai diverşilor fungi (după Kalgutkar & Jansonius. .trecând în revistă relaţiile fungilor cu mediul lor (Stubblefield & Taylor.folosindu-i ca indicatori ai mediului vechi (Pirozynski. Pirozynski et al. 1988). . Stubblefield & Taylor.Bharadwaj (1967) şi Lange (1976).subliniind rolul lor determinant (van Geel et al. după Elsik. şi determină paleoclimatul regiunii.A.Yarzen şi Elsik (1968) consideră sporii descoperiţi de-a lungul râului Luangwa din Zambia ca utili deducerii mediului din Neogen. . S. III.V. Mulţi cercetători s-au folosit de sporii fungici în comparări cu cei actuali în vederea determinării unui climat: . Determinarea paleomediului cu ajutorul Fungilor a fost în atenţia paleomicologilor: . 2000). .Wolf (1966 a. India. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău În practica comparării sporilor de ciuperci actuali cu cei de vârstă miocenă trebuie să se îmbine cunoştinţele dobândite în filogenia morfologică a sporilor fosili (pl. au implicat în cadrul factorului paleogeografic corelarea componentelor floristice.Elsik compară speciile actuale ale genului Hypoxylon din Zona Temperată Nordică şi din zone aparent tropicale. din Canadianul Arctic. Anglia. descoperind o diversitate ce se reflectă în morfologia sporului. altfel existând riscul erorilor. descoperit în New Brunswic. a fost insuficient exploatat pentru Cenozoic (după Kalgutkar & Jansonius.Dilcher (1965) compară fungii epifiţi Microthyriales. Ramanujam. Gray (1985) a comparat relaţiile de mediu ale microfosilelor (polen şi spori fungici) şi macrofosile. Băcăran. . 1995) cu ocurenţa cenozoică (pl. . Africa. Australia. 2000). 1968) leagă fluctuaţiile de abundenţă a sporilor fungici de modificarea vegetaţiei cauzată de schimbarea climatului. b.Lange (1978b) a comentat semnificaţia prezenţei speciilor Pesavis tagluensis şi Ctenosporites eskerensis. 1995.. însoţitoare ale oaselor de Mastodon. 1981.Ramanujam & Srisailam (1980) corelează sporii helicoidali Paleocirrenalia din Neogenul Kerala. India de Sud cu cei moderni Cirrenalia şi văd în Grallomyces. Sporidesmium. (1988) a investigat palinologic şi micologic sferele de argilă cu conţinut organic. în studiile lor paleoclimatice.Kalgutkar (1993) a comparat fungii Cenozoicului inferior din Formaţiunea Bonnet Plume din Canadianul Arctic cu cele de aceeaşi vârstă din Argentina. Fungii sunt o sursă particulară de informaţii privitoare la paleomediu. 1982) (după Kalgutkar & Jansonius.Pirozynski et al.U. neputându-se explica asemănarea îndepărtată cu flora paleocenă din Australia şi America de Nord.

în mijlocul a 3 celule succesive sau numai 1-2 la jumătatea distanţei dintre 2 septuri paralele sau dispuse în V. Băcăran. 1985). În planşele XVII şi XVIII prezint imaginile a 45 de specii de spori actuali din lucrarea sporologilor Martin B.A. sp. dând naştere la două serii de celule (după Ellis & Ellis. ascosporii au 5-6 septuri transversale şi 3-4 septuri longitudinale. accidental.V. astfel că a apărut noţiunea de septare tip. XVII. drept. 1942 (pl. lactucicola Ellis & Everh. fig. dând 39 . piriforme. se numeşte septare de tip „bevanii”. incapsulaţi. care prezintă aproape permanent 3 septuri transversale şi 3 septuri de tip „vulgaris” la unele celule ale sporilor. Acest tip de septare numit „pulcherrima” este întâlnit. cu 5-8 septuri transversale şi mai puţine septuri longitudinale (după Ellis & Ellis. fig. Corpul simetric. deci la un număr nesemnificativ de exemplare. aperturile. multicelulari (cu 6 sau mai multe celule. Elementele morfologice folosite în procesul comparării sporilor actuali de ciuperci cu cei fosili În compararea sporilor actuali de ciuperci cu cei fosili se foloseşte o gamă largă de elemente: septurile. se întâlneşte uneori septarea de tip „vulgaris”. 14) se întâlnesc conidii elipsoidale. Rădulescu (1969) cu scopul de a evidenţia faptul că aceştia îşi găsesc antecedenţii în micoflora miocenă. dispuse în cruce sau în dreptul 1/2 . Al. cu septuri curbe. diseptaţi şi pe măsură ce aceştia au trei.) Zogg (pl. ascosporii hialini sau subhialini au un aspect muriform datorită septurilor longitudinale prezente câte 1-2 la acelaşi nivel celular. dimensiunile etc. cu celula terminală mai alungită şi care măsoară 58-74 x 11-14 µm (după Rădulescu. XVII. pentacelulari (tetraseptaţi). 1985). fig. 1985). Sporul fără sept se numeşte monocelular (aseptat). De la sporul cu un sept (dicelular. (pl. (pl. & Br. fig. A. forma. despărţite prin pereţi transversali (7-10). multicelulare. Redau mai jos câteva tipuri de septare. VIII. XVIII. (pl.(Macrosporium) carthami Tr. constricţiile. constituită din 2 septuri oblice şi 2 septuri transversale ce delimitează 3 loji. grupuri de 4-6-7 celule continui sau separate de alte grupuri constituite mai simplu. Manoliu (1982) şi E. major (cel mai gros) sau minor (cel mai subţire) (după A.) Sacc. Wehmeyer. ornamentaţia. XVII. şi la alte specii. 1942 îşi găseşte corespondentul fosil miocenic în Alternaria robusta nov.1/3 din lungimea celei opuse. Manoliu (1982) le citează la specia P. ei se numesc tetracelulari (triseptaţi). cinci sau mai multe septuri. La Pleomassaria siparia (Berk. la mijlocul celulei a treia. multiseptaţi). verticali sau oblici. alcătuind. sinonimă cu cea de tip „carthami” la specia actuală Alternaria (Macrosporium) carthami Tr. La Dictyotrichiella pulcherrima Munk.S.F. patru. fig. formând astfel tipul de septare „siparia”. 27). clavate sau alungite. este marcat la două segmente mijlocii de două septuri longitudinale. ascosporii au 5 septuri transversale şi numai 1 sept longitudinal. fragmentată. simetria. Septurile sunt elementele morfologice cele mai importante ale definirii sporilor actuali şi fosili de ciuperci. ascosporii sunt bruni-aurii. 1942. La Ramphoria bevanii Sivan (pl. fig 15) cu specificaţia L.. Ellis şi Pamela Ellis (1985) şi două specii din lucrările micologilor români Al.2. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 9. La Gloniopsis praelonga (Schw. Săvulescu.P. 14). segmentat de septuri transversale la distanţe aproape egale. Ceea ce este hotărâtor în stabilirea înrudirii acestora este tocmai existenţa septării de tip „robusta”. frecvent. situat la fiecare a 3-a sau a 4-a celulă (după Ellis & Ellis. fusiform. La conidiile acestei specii se întâlneşte septarea de tip „carthami”. Septul poate fi median (la mijlocul sporului). 23). monoseptat). brune. La Alternaria (Macrosporium) carthami Tr. longitudinali (1-2). La sporii genului Pleospora sp. Săvulescu. sporii care au două septuri se numesc tricelulari. care arată că acest binom este folosit în sens larg pentru a acoperi un grup variabil. 4). XVIII. Fiecare specie (sau grupuri de specii) de spori fungici are un specific al dispunerii septurilor în asociere cu alte caractere. Săvulescu. Această dispunere mozaicată a septurilor longitudinale. 1969). aproape în întregime paralele cu axul longitudinal. 1983). dispuse toate trei. culoarea.

P. .S. obdeltat-rotunjită. (după A. limoniformă. atunci când porul (mai rar hilul) coboară sub nivelul umerilor sporului cu mai mult de 1/2 din înălţimea acestora. dacrioidă. Ulmus.A. Fagus. 2 specii au fost cosmopolite 40 . Ansamblul poral (hilar) Sporii fungici de tipul conidiilor. obovată. lentiformă. fapt mai puţin evident la septul major. septul median este asociat cu o constricţie puternică.oblic. vermiformă (vermiculată) naviculată. Taxus.7 %) cu Sporoschisma mirabile. atunci când porul (mai rar hilul) coboară sub nivelul umerilor sporului cu mai puţin de 1/2 din înălţimea acestora. globoasă (globuloasă). a. clavată (măciucată) şi obclavată. Băcăran. piriformă. Quercus. Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Podu Morii – Calcarele de Jaslo. Cornus. scolescospori. astfel că. napiformă.). formează un ansamblu numit de noi ansamblul poral (hilar) ce este un caracter de diferenţiere a speciilor.5 %) şi o specie asociată (4. Sorbus. Cele 21 specii de ciuperci care au fost implicate în procesul comparării au următorul profil ecologic: 13 specii au fost lignicole (16. Spectrul ecologic al sinuziilor de micro-şi macromicete care se aseamănă cu cele descoperite în depozitele miocene cuprinse în bazinele văilor Teleajen şi Buzău. rombică. cilindrică. alantiformă. doliformă. 2 specii foliicole (9.prăbuşit. atunci când porul (hilul) este la acelaşi nivel cu umerii sporului (frecvent). Hevea. . . filiformă. împreuna cu gâtul şi umerii sporului. ovată. Aesculus. piriformă. 1983). Constricţia de la mijlocul ascosporului este mai accentuată decât la restul corpului (după Ellis & Ellis. asteriformă (după Hulea şi colab. Hippophaë.adâncit. Modul acrogen de formare a sporilor (la vârful conidioforului sau a bazidiei) asigură o simetrie a acestora. subgloboasă. Mangifera. acerosă (aculeată). falcată. campanulată. b.5 %). 1 specie a fost lignicolă (10 %) pe lemnul rădăcinilor genurilor: Albizia. eliptică. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău aspectul unei furci. Pinus. ovată. Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Podu Morii. uncinată (hamată). fusiformă. Frecvent. lunată. circulară. monoporaţi sau diporaţi. Betula.V. (ovală). Ansamblul poral (hilar).. prescurtat a. 2 specii parazite (9. Ulex. atunci când porul (hilul) are o poziţie oblică faţă de axul longitudinal al sporului. Cytisus. liniar-curbă. Ilex. Tilia. helocoidală. p. lageniformă.F. halteriformă. elipsoidală. 1 specie tericolă (4.aliniat. elipticcurbă. Celtis. atunci când porul (hilul) se ridică deasupra umerilor cu mai mult de 1/2 din înălţimea acestora (frecvent). cu capetele rotunjite şi trunchiate. poate fi: . 1 specie micorizantă. obovată. tip de septare numit „praelonga”. (h. obpiriformă. Gmelina. 1983). 9. . Capătul proximal (uneori şi cel distal) este purtătorul porului sau hilului. ventricoasă etc..9 %) pe genurile: Acer. rombic-rotunjită.emergent.3. eliptică. medii şi puternice). pe când modul pleurogen de formare a sporilor (pe părţile laterale) contribuie la asimetria sporului şi oblicitatea ansamblului poral (hilar). Constricţiile din dreptul septurilor reprezintă un caracter de specie şi trebuie neapărat să se ţina seamă de acestea în procesul comparării (apreciate ca slabe. lanceolată. Din cele 10 specii de ciuperci care au fost implicate în procesul comparării.8 %). au două extremităţi (capete): proximală şi distală. Magnolia. Forma sporilor fungici poate fi eliptic-îngustă. 1985).

Fargesia (Ariundinaria). Monanthotaxis. Betula. grandiflora). Salix. Populus. Quercus. f. Vitis. Carthamus. Eryobotrya japonica. Callistephus chinensis. Pyrus. Fagus. Tripogon. Betula. Unger etc.3 %) şi 1 specie entomofagă (5. 1 specie cosmopolită (3. 2 specii tericole (15. Betula. (după Sittler. Triticum şi. 2 specii tericole (6. Agropyrum. Fagus (F. (Palmae). oleracea. Salmalia şi alţi arbori şi arbuşit. Quercus. Dianthus. folosirea cu prudenţă a cifrelor şi limitelor. Dactylis. Mahabalella acutisetosa Sutton & Patel. Acer. Persea. Liquidambar. Triticum. Cichorium endivia. Cedrella.4. Poa.7 %) şi 6 specii parazite (46. Balsa. Saccharum. Quercus. Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Şipoţelu Cele 19 specii de ciuperci care au fost implicate în procesul comparării au următorul profil ecologic: 7 specii lignicole (36. 1 specie foliicolă (7. P. intybus.4 %). Fagus. Saccharum. selectivitatea procesului fosilizării. Avantajele şi inconvenientele metodei palinologice sunt valabile şi pentru paleomicologie (repartiţia de către vânt şi apă a organelor ciupercilor. Ulmus. Malus. Sittler (1965) propune câteva reguli în reconstituirea paleoclimatului. Hymenocardia. 1 specie micorizantă (5..5 %).V.. pe Bambus şi Pyrus. Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Doftana Cele 13 specii de ciuperci care au fost implicate în procesul comparării au următorul profil ecologic: 1 specie humicolă pe plante moarte (7. 8 specii parazite (42. Engelhardt. c. Castanea. Dianthus. pe alţi membri ai familiilor Euphorbiaceae. Viburnum. 1 specie foliicolă (3. pratensis.8 %) pe genurile şi speciile: Alnus. Carica. Eucalyptus. Tinospora. criticarea. nemoralis. Samanea. Carthamus. Băcăran. Rhamnus. de Saporta.7 %). Alnus. Malus. P. antrenarea în 41 . Cicorium intybus. Sonchus (S. Carthamus tinctorius L.2 %) pe lemnul genurilor: Abies. pe membrii familiilor Leguminoase. Hura. e. 9. Poa (P. flora (paleobotanica. Magnolia. paleomicologia). în general. 1 specie micorizantă (7. palinologia. 1 specie lignicolă (7. Hevea. 1 specie micorizantă (3. Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea Gresiei de Kliwa Cele 29 specii de ciuperci implicate în procesul comparării au următorul profil ecologic: 14 specii lignicole (48. Ilex. Mangifera. Nyssa. considerat un act complex şi delicat: necesitatea concursului tuturor metodelor utilizabile. Agrostis. Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea cu sare Cele 20 specii de ciuperci care au fost implicate în procesul comparării au următorul profil ecologic: 7 specii au fost lignicole (35 %) pe genurile Albizia.9 %). Taxus.3 %). principiu folosit de lucrările lui Heer. Desmodium.1 %) pe speciile şi genurile: Acer.7 %). Populus. Festuca rubra. verificarea şi completarea rezultatelor. Liquidambar. Leguminosae. Gmelina. 2 specii au fost foliicole (10 %) şi 11 specii parazite (55 %) pe următoarele specii. Chlorophora.7 %) pe lemnul rădăcinilor genurilor: Albizia. C. d.4 %). Lactuca. Theobroma. asper). Theobroma. Euphorbiaceae. Rauvolfia.2 %) pe Carthamus tinctorius. trivialis). mineralele argiloase etc. Pyracantha coccinea. Quercus. Gramineae. Dioscorea. Barbacenia. Gmelina. Albizia. Hibiscus. Bersamia paullinioides. Castanea.5 %). 10 specii parazite (34. S. Urochloa. Malus. Hevea. Cedrella. Nyssa.7 %). Calcophyllum. Ulmus. Zeae etc.5 %). Raphia sp. 1965). 1966. 1 specie praticolă (7. Mangifera. Corylus. 2 specii foliicole (10. Gmelima. Pisidium. Mangifera. Boulay. Reconstituirea paleoclimatului Printre cele mai uzuale mijloace de reconstituire a paleoclimatului s-au dovedit a fi: fauna.5 %) pe plantele ierboase din genurile: Arachis. Hevea. genuri şi familii: Berkheya. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău (20 %) şi 7 specii parazite (70 %) pe genurile: Antiaris. Cunoaşterea ecologiei plantelor actuale furnizează informaţii pentru cunoaşterea paleoecologiei speciilor fosile. Ettinghausen.

A. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău procesul sedimentării a speciilor de vârste şi provenienţe diverse. iar al doilea îl va înlocui în Miocenul superior (Pons. în care Gimnospermele sunt tot preponderente. În microflora Schleichsandu-lui (Bazinul Mayence al Fosei Renane) se constată dispariţia genurilor termofile. după Sittler. 1965). 1965). Băcăran. Având în vedere relaţia complexă a ciupercilor cu plantele şi animalele. Salix. Acer. Juglans. (după Sittler. Tilia. într-un ritm lent. fără ca formele tropocale să dispară în acelaşi procent. parazite. nu mai sunt Palmate. Evoluţia florei în Cenozoic În funcţie de evoluţia florei. Cenozoicul mijlociu (restul Oligocenului mijlociu şi superior plus Miocenul inferior). care vor dispărea treptat în cursul acestei epoci şi cu forme mai boreale. dar nu au înflorit noile grupe ale Oligocenului superior. Chenopodiacee şi Symplocacee (Sittler. Alnus. în concurenţă cu Pinus silvestris. În Bazinul Hesse. Încălzirea de la începutul Aquitanianului este improbabilă.).4. Deci Sittler (1965) este cel care va evidenţia amploarea înlocuirii formelor termifile cu formele arctoterţiare. parazitism.2. Procesul de răcire a climatului a avut drept consecinţe instalarea formelor noi arctoterţiare şi a celor coborâte din zonele înalte. Tilia. având limita superioară la baza Rupelianului mijlociu.4. formele din regiunile mai înalte cuprind ansamblul continentului (Sittler. dar se găsesc Tsuga.1. 1965). sporodic. 42 . Cenozoicul vechi (Eocenul. Pinus haploxylon. B. complexitatea procesului nomenclatural. 1965). Sittler (1965) a avut în vedere subdivizarea Cenozoicului în trei perioade floristice. În regiunea de la nord de Vogelsberg. C. cazul stratelor de Heskem (Oligocen inferior).V. plantele din climatul mediteranean cald apar din ce în ce mai frecvent. Alnus. 9. Betulacee (Sittler. este un fapt ce echivalează cu o racire a temperaturii. referindu-se la Bazinul Hesse. sub influenţa variaţiilor climatice. se constată o profundă schimbare a condiţiilor de climă între Luteţianul tropical şi umed şi Rupelian. Specificul sedimentării la cotul Carpaţilor şi variaţiilor climei nu anulează instalarea unei flore mai noi cu care ciupercile vor stabili relaţii saprofite. Oligocenul inferior şi parţial Oligocenul mijlociu. micorize etc. dar în care Pinaceele le duc către alte grupe. Odată cu invazia mării rupeliene. 1964. convergenţele de formă. Cenozoicul recent (Miocen superior şi Pliocenul). prima degradare climatică a Cenozoicului. va deveni preponderent în partea inferioară. Sittler (1965). în Rupelianul superior sunt semnalate. incertitudinea înrudirii filogenetice etc. 1965). în care Gimnospermele domină şi împart spectrele cu Angiospermele termofile ale Cenozoicului vechi. imaginea floristică redând o răcire progresivă şi lentă (Sittler. de unde şi concluzia că variaţiunile floristice şi climatice rămân lente şi ezitante (Sittler. Evoluţia climei şi florei în Paleogenul Europei Occidentale Din cercetarea florelor palogene din Fosa Renană şi Fosa Rodaniană. micorize etc. Pterocarya. Ulmus. în care vechile esenţe termofile au dispărut. cu o imagine polinică ce reflectă parţial pe cea din Cretacicul superior. dar flora relativ tânără indică mai curând o degradare climatică (speciile termofile ale Pinaceelor fac loc la Sciadopitys). caracterizat prin predominarea Dicotiledonatelor asupra Gimnospermelor cu numeroşi spori de Pteridofite. 1965). 1965). nici Engelhardtia. apărute la începutul acestei perioade. nu se cunosc limitele în care procesul evolutiv a afectat şi zestrea enzimatică cu care primele activează în stările de saprofitism. cu ocazia invaziei marine. forme noi recente tipice: Carya. 9.

specii de ciuperci cu preferinţe de zone tropicale şi subtropicale.4. t. .9 %). Ciupercile pot fi clasificate în: termofile (temperaturi de creştere 20-50oC. 53. Era mult mai cald în timpul Formaţiunii de Doftana (cu gipsuri) decât în timpul Formaţiunii Gresiei de Kliwa.8 %) indică faptul că în Oligocen superior .6 % 43 .9 % + 11. maximă cca. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 9. Săvulescu. Nici măcar în Burdigalianul Formaţiunii Gresiei de Kliwa nu există o identitate cu Burdigalianul Formaţiunii de Doftana: speciile cu preferinţe climatice de zone tropicale. în Formaţiunea Gresiei de Kliwa (63 %) şi în Formaţiunea de Şipoţelu (53. că speciile actuale de ciuperci rezultate din comparări. de creştere sub 10oC. fiecare diagramă evidenţiează un profil climatic diferit: a) cu preponderenţe climatice temperate: în Formaţiunea de Podu Morii (80. Am marcat pe planiglob fiecare specie de spori de ciuperci actuale în funcţie de informaţiile oferite de cele două volume de sporologie (1971-1976) ale lui Martin B. Hulea şi colab. În funcţie de afinităţile climatice ale speciilor sporilor de ciuperci actuale care se aseamănă cu speciile sporilor de ciuperci fosile descoperite în bazinele văilor Teleajen şi Buzău.9 %. 63 %. de unde şi ideea deductivă că în formaţiunile şi subdiviziunile studiate există un proces de tranzienţă micotică miocenă.1 % = 37 % 22. fără ca să fie omorâtă. Aşa am ajuns să constat.specii de ciuperci cu preferinţe de zone mixte. În cazul Formaţiunii de Podu Morii – Calcarele de Jaslo.4. c) cu preponderenţe climatice mixte: în Formaţiunea de Doftana (44. psihrofile (t. Ellis.V.Miocen inferior. în cazul primului. . Factorii fizici (temperaturi şi umiditate) în dezvoltarea ciupercilor Ralph Emerson (1964) este cel care arată rolul limitativ al factorilor fizici în distribuţia organismelor vii pe suprafaţa Pământului. 1983). t. 2004). Ellis (Dematiaceous Hyphomycetes-1971 şi More Dematiaceous Hyphomycetes-1976) abordează şi răspândirea geografică a speciilor de ciuperci. ca factor ecologic esenţial. atunci când am efectuat actul comparării.. iar oscilaţiile lor ulterioare erau doar episodice.. Procesul de tranzienţă micotică Primele două volume de sporologie ale lui Martin B. 1964). 20oC) (după Kirk şi col. 9. termotolerante (t. ponderea speciilor cu preponderente climatice temperate este egală cu ponderea speciilor cu preferinţe de zone mixte (40 %). mezofile (t.6 %. Temperatura. faţă de 66. Ponderea ridicată a speciilor cu preferinţe de zone temperate (în ordinea citării vărstelor: 80.4. Bilai & Zakharcenko. în cazul celui de-al doilea. subtropicale şi mixte totalizează un procent de 37 %. 1987). la fiecare formaţiune şi subdiviziune studiate. dezvoltarea ciupercii este oprită. optimă sub. 25. temperatura optimă 40o 50 C) (după Cooney & Emerson. are un rol preponderent în evoluţia ciupercilor ca temperaturi de nişă (din Ainswarh & Sussman ed. 1964. de creştere 10-40oC. t. Crisan.” (după O.2 % + 44.3. Băcăran.4 % = 66. „La temperatura optimă. 50oC.8 %). optimă 20-35oC). miceliul ciupercii se dezvoltă abundent şi ciuperca este capabilă să fructifice. fapt ce aduce argumente în plus la poziţia lor de reper.4 %). 1968.9 %). minimă sub 20oC). Pentru fiecare din cele 10 planşe cu speciile sporilor fosili de ciuperci descoperite pe văile bazinelor Teleajen şi Buzău am întocmit câte o listă în care au fost evidenţiate speciile de spori de ciuperci actuale cu care primele se aseamănă. La temperatura mortală. La alcătuirea celor 10 liste de spori de ciuperci actuale am constatat că sporii celor trei grupe nu se află în aceleaşi proporţii. La temperatura minimă şi maximă. ciuperca este distrusă. 1973.. b) cu preponderenţe climatice tropicale: în Formaţiunea cu sare (52. speciile cu preferinţe de climă temperată (arctoterţiare) erau deja cantonate. Se întâmplă ca în mediu să se realizeze temperatura minimă şi maximă la care ciuperca continuă să trăiască şi piere numai dacă temperatura este mortală.specii de ciuperci cu preferinţe de zone temperate. se grupează în felul următor: .

Caracterul trecător.. altfel natura nu şiar permite luxul distrugerii masive a speciilor la şocurile mari de temperatură. tranzient. în funcţie de afinităţile climatice ale acestora.V. Ciupercile. ordonat. la un moment dat.1 % în Formaţiunea Gresiei de Kliwa. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Se remarcă procentele mici realizate de speciile de ciuperci cu preferinţe climatice mixte: 4. care nu este un lux al naturii.8 % în Formaţiunea de Podu Morii. Procesul trenzienţei micotice a apărut odată cu ciupercile din Precambianul superior şi s-a continuat până astăzi. capabilă să se manifeste fiabil. Băcăran. reprezintă o componentă indispensabilă în circuitul materiei. ciupercile sunt cele care dau profilul climatic. mai ales în Cenozoic.4 % în Formaţiunea de Doftana. Parametrii termici largi ai ciupercilor reprezintă rezultatul unei selecţii naturale. însoţitoare fidele. În interpretarea relaţiei Soare-Pământ. 17. Tranzienţa micotică. complex. ale vegetaţiei. se numeşte proces de tranzienţă micotică miocenă. când se pot face mai uşor comparaţii cu sporii de ciuperci actuale. ca doi factori de evlouţie darwiniană. decelat cu uşurinţă.1 % în Formaţiunea de Şipoţelu. Degradarea climatică de la sfârşitul Oligocenului superior şi începutul Miocenului inferior este susţinută de către Sittler (1965) şi de către noi (2009) cu mijloace palinologice diferite: grăunciorii de polen. la un moment dat. respectiv sporii de ciuperci. reprezintă identitatea ecologică din umbră a plantelor şi animalelor. 44. Ciupercile. Amploarea mulţimii uriaşe a numărului de spori este legată de alcătuirea relativ simplă a ciupercilor. nu întotdeauna. şi de disponibilitatea pentru rapiditate în înmulţire. ceea ce ne conduce.6 % în Formaţiunea cu sare şi 23. populaţional. 44 . este un fenomen legic. de mare aploare. asigurând destructurarea parţială a acestora prin parazitism şi saprofitism. al formaţiunii. al compoziţiei asociaţiilor de ciuperci miocene. la ideea existenţei LEGII TRANZIENŢEI MICOTICE. pentru că asigură un fond ce se integrează potrivit afinităţilor climatice. sporii de ciuperci reprezintă o adevărată “bandă magnetică” sau o “cutie neagră”. 20 % în Formaţiunea de Podu Morii – Calcarele de Jaslo. cu numărul mare de spori. Sesizând modificările climatice survenite în diferite vârste ale Miocenului. permanent pe Pământ. existând astfel o continuitate a determinării paleoclimatului. Se realizează o efemeritate în timp geologic a asociaţiilor speciilor de ciuperci. deoarece amplitudinea dintre temperaturile minime şi maxime ale speciilor este cea care permite pendularea între optim şi extreme. 11. cu necesitate.

Paleosinuzia parazită evidenţiază activitatea intensă a fungilor. charofita Palaeonitella din Devonianul inferior de la Rhynie chert (după Taylor et al. dar şi de desfăşurarea rapidă a procesului de înmulţire. În paleoecosistemul din Devonianul inferior au fost detectate răspunsuri ale gazdei cauzate de parazitism: îngroşări (calozităţi. 1963. din Cole & Hoch. Hass & Remy. din Cole & Hoch.000. deci. indică amploarea activităţii fungice. tubul germinal are la exterior apresorul (după Parry & Pegg..000. Între parazitism şi simbioză (dubla mişcare a nutrienţilor) diferenţele sunt greu de decelat. CONCLUZII 10.000 ascospori.000. structurile iniţiale prenetrează cuticula şi permite formarea unei strome subcuticulare (după Gessler & Stumm. în stroma peritecială de Daladinia concentrica 100. din Taylor & Osborn. 1988. aşa cum se observă în planşa XX. holocarpic. tericole. în apotecia Sclerotinia sclerotiorum 30. entomofage. 1996). 1964. micorizante şi entomofage. Smereka et al. la Gonoderma applanatum 30.. pe Penicillium spinulosum. din Cole & Hoch. Prezenţa activităţii cutinazelor a fost cunoscută încă din 1963 (după Linskens & Haage. Stemphyllium. Paleosinuzia parazită (planşa XX/g). 1992. 45 . Sunt evidenţiaţi zoosporii care au penetrat pereţii celulei gazdei şi un zoosporange cu un tub de eliberare. Penetrarea cuticulei în cazul V. Venturia dovedesc faptul că un mare număr de fungi evidenţiază a fi producători de cutinaze.000. nu întotdeauna întâlnite în natura cutinazei. 1996). După primele studii. 1991).000.V. dat de numărul uriaş de indivizi. precum şi prezenţa unei adaptări a plantelor la infecţia fungică. cu date referitoare la speciile actuale. (după Ingold. papile. 1992 cu zoosporange holocarpic. cu necesitate. apertura cu o mică papilă de eliberare.000.000 spori/zi. agentul patogen al rapănului mărului. Hass & Remy. existenţa la aceştia a unui mecanism evoluat de penetrare a cuticulei. aflăm că: în „puff-boll”-ul Calvatia gigantea sunt 7. Unii fungi şi celulele plantelor sunt controlaţi de acest tip de antagonism (după Taylor & Osborn. Milleromyces rhyniensis Taylor. pe un snigur bob bolnav de Tilletia caries 12. lignicole. Taylor . În marea lor majoritate. Enzimele descoperite la câteva din speciile genurilor Alternaria. 1992 cu talul piriform-globular. Băcăran. Activitatea tranzitorie a esterazei este prezentă în prima fază a infecţiei (după Nicholson et al. paleo. praticole. La Fusarium sp. cosmopolite. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 10. în realizarea paleoecosistemului miocen. foliicole.000 spori. mai ales pe frunze şi tulpini. din Cole & Hoch. 1991). dar este citat. epibiotic. 3. acizii graşi vor accentua efectul distrugerii la invadarea fungilor (după Martin.000. Hass & Remy (1992) descriu trei noi taxoni de fungi acvatici din Plasmidiophoromycetes pe alga Palaeonitella cranii: 1. ajungem la concluzia ca Mycota reprezintă un regn redutabil..humicole. 1964). fungii. Pythum. Lyonomyces piriformis Taylor. tericole.000. Sclerotinia. Rhizoctonia. 1974.1. Pentru a înţelege amploarea paleoecosistemului miocen. Exemplificând. 1984. din Cole & Hoch. 1992 cu talul discoidal. Voronina şi Sorodiscus). prezenţa unui complex cutinaza nu a fost descoperită (după Van den Ende & Linskens. praticole. micorizante şi foliicole. 1991). ca exemplu clasic de gazdă în care sunt implicaţi fungii. Din datele cunoscute în prezent la Venturia inaequalis. Sunt invocate şi alte plasmodiophoromycete descoperite de Karling (de ex. iar la polul opus se situează paleosinuziile humicole. Fusarium. Ulocladium. în primele faze ale infecţiei provocate de ascospori sau conidii. Hass & Remy. După degradarea enzimatică. cosmopolite. inaequalis este realizată de apresor. 1991).000 spori etc. 1972) şi pregăteşte implicarea cutinazei în penetrarea frunzei mărului. ca organisme heterotrofe. 1991). parazite. sunt în interacţiune cu organisme foarte variate. 2. paleosinuziile parazite şi lignicole evidenţiază p bogată paleofloră. Consideraţii asupra paleoecosistemului miocen Implicaţi.000 spori.. Paleosinuziile sunt. sugerând abilitatea acestora de a produce enzime larg răspândite. lignitubuli) la suprafaţa internă a pereţilor groşi ai clamidosporilor. Krispiromyces discoides Taylor. 1987. cea mai viguroasă în paleoecosistemul miocen.

1986) şi nu direct prin suprafaţa intactă a plantei. comparabilă cu Euallomyces. Pucciniasporonites herbilis nov. 1991). dată fiind amploarea procesului parazitar la plante.. drojdii etc. fără a putea preciza. similar Blastocladiales. organismele fungice au capacitatea adaptării la diferite medii (după Moon. Într-o concepţie mai largă. Pe secţiuni subţiri au fost semnalaţi fungi saprofitici din Devonianul inferior de la Rhynie chert din genul Allomyces subgeul Euallomyces. Devonianul inferior. IV. 1991). 1991). 2000) sau pot destructura materialele polimere (după Lugauskas. al.. Prezentarea pe scurt a mecanismului de infecţie a fungilor ne face să apreciem că acesta era deja constituit în Miocen. ieşite din stomate şi de sub cuticula de Aglaophyton) (după Remy et al. Hass şi Kerp.. iar din 1992. sp. Biotrofismul endofitic este definit ca sistem endomicorizial generalizat (după Trappe. nov. din Cole & Hoch. Cazul speciei miocene Saeptatustubulus insiduosus nov. din Taylor & Osborne. Arbusculele sunt cunoscute din Trasicul Antarcticii (după Stubblefieled et. din Cole & Hoch.. 2000). 1994). Microorganismele (bacterii. 20). Semnalarea Ascomycetes de acum 400 milioane ani din Devonianul inferior de la Rhynie chert cu preitecii de 400 µm diametru. 1987). 1999). 1980. Paleosinuzia lignicolă (pl. mai ales prin deschiderile naturale sau prin lemn (după Huang.. 1930. În descrierea paleoecosistemului de la Rhynie chert de 400 milioane ani. Totuşi există o cutinază bacteriană cu rol în penetrarea cuticulei (după Cole & Hoch. h) micoenă atestă asocierea simbiotică dintre ciuperi şi radacinile plantelor în accepţia ecto-endotrofă (după Hulea. Nicholson. 1996). 1909. XX. Ca exemplu de activitate saprofită se descrie Paleoblastocladia (tufe de hife ramificate. parafize şi perifize are semnificaţia continuităţii. Este cunoscută ocurenţa endomicorizei în rădăcini şi alte organe subpământene ale plantelor (după Malloch et al. Somero. 1996).. sp. 1995). 1987. endocelulare.e. capabili să inhibe cutinazele. fig. Ruinen (1963) asugerat pentru prima dată că organismele filoplanului pot utiliza componentele cuticulei ca sursă de carbon. Băcăran. 1994). Pseudomonas putida şi Corynebacterium sp. 1995). dovediţi în m. completează imaginea paleoecosistemului miocen cu ciuperci endoparazite. derivat din Chytridiomycetes.. starea parazitară sau simbiotică. care va contribui la introducerea în circuitul materiei a tot ceea ce a rezultat din mineralizarea acestuia. 1996). fig. momentan nedeterminabil. 1975. 1986. 1983) sau endotrofă (după Mititiuc. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Filoplanul este alcătuit din organisme neparazite la suprafaţa frunzei (după Kirk şi col. White şi Taylor (1989) citează Zygomycetes. XX. holocarpice şi eucarpice. dar şi cu mult mai înainte. Halket.. 1985. filoplanul a existat din Devonianul mediu. din Taylor et al. Aşa se explică existenţa fungilor ce atacă polipii celenteratelor coloniale (după Bentis şi col. 1995). dar acesta nu a fost mai precis evidenţiat ca fungi pe frunze mai devreme de Cretacic (după Taylor & Osborn. împreună cu alte microorganisme. l) defineşte destructurarea lemnului pădurilor miocene ce a presupus existenţa unui complex de specii de ciuperci saprofite. ataşate cu rizoizi de Nothia (algă multicelulară).. 1985)..V. 1991). ca principalii descompunători ai celulozei şi ligninei în Triasic (după Taylor & Taylor. din Taylor et al. După Bashan (1985) şi bacteriile pot produce cutinaze (din Cole & Hoch. (pl. Tot bazidiomicetele sunt invocate ca responsabile în putrezirea lemnului rădăcinilor în Permian-Triasic-Antarctica (după Stubblefield & Taylor. din Taylor et al. din Paleozoic (după Osborn. ca în cazul fungilor.. se evidenţiază asociaţia fungică cu plante terestre. ascospori. ca teleutospor care indică prezenţa ruginilor la ierburi. din Taylor & Osborn. 46 . Datorită aşa-ziselor enzime strategice. cu siguranţă. dacă vom avea în vedere că Basidiomycetes şi Ascomycetes s-au despărţit acum 500 milioane ani (după Taylor.) pot coexista în relaţii simbiotice. Remy & Hass.. 1977. Procesul saprofitismului este cunoscut ca existent din Paleozoic. Taylor semnalează Chytridiamycetes. eubacterii. 1981. 2004). penetrează plantele. astfel producându-se o imunitate (după Shaykh et al. gen. Pragian. Paleosinuzia micorizantă (pl. cyanobacterii. fig. 1985). (necomunicată) semnalează doar creşterea într-un organ tubular. Plantele emit anticorpi (“ferritin lobeled antibodies”). pe specia Aglaophyton major (după Taylor. 1975. Celuloza şi lignina sunt descompuse de Basidiomycetes în Devonianul superior (după Stubblefield et al. cu asce.

nov. 19). ca reţea arbusculară (endomicoriză) din Formaţiunea de Şipoţelu. 1991). 1986a. 1984). 1989.. 1991). 1984). 47 . astfel că hifa ajunge către epidermă (după Zacharuk.. Lagenidium giganteum (oomicetă) (după Hurion et. 1988. 1986. Leger et al. fig. Goettel şi col. multistratificată. Hass et Kerp. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Paleoecosistemul Rhynie chert din Devonianul inferior. Remy. 1991). nov. Epicuticula. 1987) pot influenţa patogeneza (din Cole & Hoch. sp. Beauveria bassiana şi Verticilium lecanii s-a produs. 1984) şi asigură rezistenţa acesteia. emise de Entomophthora cornuta (zigomycetă) (după Hurion et al. dar şi prezenţa apei în condiţii de sclerozare sunt factori limitativi ai penetrării (după Hepburn. IV. 1991). genul Glomites Taylor. Leger. 14). Procuticula. 1995 se referă la hifele aseptate.proteaze (colagenaze). chitina. insiduosus. 1991). o serie de enzime extracelulare ce au degradat mari componente ale cuticulei insectei: proteine. 1986) (din Taylor et al. cu spori ce pot fi interpretaţi ca hifopode şi Gigasporites opimus (pl. 1970a. 1991).V. Exemplificăm existenţa micorizei miocene cu speciile Saeptatustubulus insiduosus nov. din Cole & Hoch. inclusiv prin histolize (după Hassan şi Charnley. St.enzime proteolitice în culturi: . din Cole & Hoch. cuprinde fibrile de chitină. reglează populaţiile de insecte (după Gillespie. în matricea proteinelor. este penetrată de stratul inferior al apresorului sau prin tubul germinal (după Zacharuk. din Cole & Hoch. fig. 1989). (necomunicată) în Formaţiunea de Podu Morii (Oligocen superior-Miocen inferior) cu hifa aflată într-un organ tubular. 1990. Hass et Kerp. IX. Paleosinuzia entomofagă. fig. de multe ori prin extensiile laterale. din Cole & Hoch. fungii traversează procuticula. în funcţie de compoziţia şi structura cuticulei (după Charnley. din Cole & Hoch. Deşi prezenţi în toate clasele de fungi entomopatogeni. cei mai răspândiţi sunt Fungi Imperfecti şi Entomophthorales. momentan nedeterminabil. a fost descoperit de Kingston şi Lang (1921) şi cunoscut cu genul Palaeomyces Renault (spori şi hife). extraradicale (uneori în ghemuri) şi intraradicale cu arbuscule în celulele corticale ale plantei Aglaophyton major Edwards (Edwards.. când aceasta este mai puţin hidrofobă (după Boucias et al. 1991). sugerând că enzimele fungice sunt active la limita vecinătăţii structurilor fungice. Esterazele şi enzimele proteolitice (endoproteaze. pentru creştere şi dezvoltare (reproducere). evidenţiată de prezenţa corpului sporifer Vallvitisites volhynianus nov. Penetrarea verticală a hifei afectează exocuticula. Vallmuscelisporites commissuralis (pl. sp. din Cole & Hoch. are un strat exterior mai fragil (după Hackman. lipide (după St. un strat mult mai gros decât epicuticula.... Rezistenţa exocuticulei la degradare. Schimbările adiţioale în compoziţia cuticulei. să dea naştere apoi tubului germinal şi apresorului (după Cole & Hoch. trebuie să adere la suprafaţa cuticulei. prima barieră a infecţiei fungice. 1991). ajungând să degradeze şi endocuticula (după Robinson. 1946. Cole & Hoch (1991) semnalează că fungii entomopatogeni produc o mare diversitate de endo. din Cole & Hoch. gen.şi exo. împreună cu lipidele şi chinonele (după Neville. urmate de N-acetilglucosaminidaze (NGaze). Taylor.. Ca experiment. întâlnite la vârste înaintate. 1995). Saeptatustubulus obliquus (pl. al. reducerea abilităţii conidiilor la aderare. secvenţial. 1991). sp. 1984. 1981. 1995 cu specia tip Glomites rhyniensisTaylor. cu poziţia stratigrafică în Siegenian. concretizate în chinone (după Denell. însă stratul interior este mai consistent şi alcătuit din lipoproteine polimerizate. IX. carboxipeptidaze) au apărut după ≤ 24 ore. şi conidia Pluricellaesporites enucleatus nov. 1984. Epicuticula. este o componentă de valoare a paleoecosistemului miocen din Volhinianul Formţiunii de Şipoţelu. Înţelegerea acestei fosile este legată de interpretarea degradării de către fungi a insectei prin intermediul enzimelor. gen. 1980. Băcăran. 8) în Formaţiunea Gresiei de Kliwa (Burdigalian). asemănătoare cu S. ca hifă simplă. prin pulverizarea cuticulei cu deoteromicetele Metarhizium anisopliae. 1991). La degradarea enizimatică a procuticulei apar reacţii ale cuticulei în jurul hifei penetrante (după Charnley. Remy.. Chitinazele şi lipazele au apărut 3-5 zile mai târziu. aminopeptidaze. prin epizootii. 1966). După realizarea breşei epicuticulei. să tolereze potenţialul toxic al acesteia. din Cole & Hoch.. 1977). 1988) şi apariţia inhibării proteazei (după Boucias & Pendlard. Sporul. aceştia.

. sp. Băcăran. . 3. epicrocus nov. sexta cu M. 1991). popae nov. Gazdele produc proteaze inhibitoare şi pot restricţiona activitatea enzimelor patogenlor (după Cole & Hoch. anisopliae (după St. 1986b) şi B. două clase de aminopeptidaze au fost izolate din culturile de creştere pe cuticula cu M. 17. rileyi. N. 8. hamatus nov. Leger et. paralellos nov. considerat catabolit represiv. din care se eliberează conidiile. acest fapt putându-se datora extracţiei inadecvate sau inhibitorilor cuticulei. (1987a) nu au reuşit evidenţierea chitinazei în primele 40 de ore critice la inocularea C. 26. 1991).V. (Endomophthorales.. sp. 1991). 22.. 1974. Endoproteazele conţin în mod esenţial reziduuri de histidină şi pot antrena mecanismul de control celular.. 14. nepublicat). hifele şi corpurile sporifere. bassiana (după Smith & Grula. 11. geometricus nov. sp. D. 2. cu datele oferite de Cole & Hoch (1991). Leger et al. A. sp. Abordând în această manieră.Didymoporisporonites fenestratus nov. Brachysporisporites singularis nov. anisopliae. excuratus nov. sp. D. Leger et al. 21... sp. mititiuci nov. sp. în situ. sp. sp. sp. Alternaria caelestis nov... 1965. 7.chimoelastaze şi tripsine. parţial cunoscută. 48 . Leger. prin înmulţire asexuată vegetativă. 9. Charnley & Cooper. diferenţiat pe vârste. exiguus nov. D. diadematus nov. iar esterazele sunt heterogene şi nu au o specificitate. sp.. V. Multiplele funcţiuni asigură nutrienţi în timpul fazei saprofitice a creşterii fungilor în cuticula gazdei insectei muribunde (din Cole & Hoch.. A. Dicellaesporites cellaequalis Kalgutkar.. 16. Leger et al. camerarius nov.. 13. sp. St. A. din Cole & Hoch. sp.chimotripsina. 23. sp. Diporicellaesporites anulatus nov.. anisopliae. Dintre exoproteaze.. evidenţiază următoarele asociaţii de specii paleomicologice.. 10. A. D. D. dar se ştie că nicio peptidază singură nu hidrolizează cuticula intactă (după Cole & Hoch. sesani nov. unde se desfăşoară activitatea saprofitică a ciupercii patogene.. Datorită complexităţii paleoecosistemului miocen. să apară un corp sporifer similar celui descoperit de noi. zigomicetă).. emisă de Erynia ssp. 5. în timpul penetrării cuticulei gazdei (M.. Diporisporites anfractuosus nov. sp. din Cole & Hoch. Asociaţia de specii paleomicologice din Oligocenul superior-Miocenul inferior 1.. sp.. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău . Odată ajunse în celulele epidermei. womitoria pe aripă sau pe cuticula de M. graminea nov. 1991). debilis nov. 1993. Sinteza chitinazei este reglată la M. 1987.. hifele invadează întreg corpul insectei. glucosamina o poate face... 15. indetritus nov. 4.. sexta) (după St. D. ca apoi. 12. 1989b. 19. schistosum nov. D. aleurodis (după St. B. Leger şi col. al. B. conspicabilis nov. 1990). sp. anisopliae. NAG (N-acetilglucoisamina) induce efectiv chitinaza. D. sp. Se cunoaşte că lipazele nu sunt produse extracelular de tinerele micelii (după St. lecanii. sp. 6. catalizând inactivarea proteolitică şi activarea proceselor (după St. 25. ajungem să înţelegem natura corpului sporifer Vallvitisites volhynianus prin prisma procesului enzimatic declanşat de fungi până la faza în care aceştia sunt victorioşi şi din insectă nu mai rămân decât o aripă şi abdomenul. sp. 20. sp. sp. 18. 24. 1983) de producţia de chitină degradată prin mecanismul represor de inducere. la fel cum.. D. 1984) se apreciază că fibrele sale sunt adevărata barieră de penetrare pentru fungii entomopatogeni. D. ductilis nov. 1991).. D.. Samnels et al. supuse analizei după criterii nomenclaturale. sporii. corniculatus nov. bassiana.. 1991). proteină produsă major. unde concentrarea rapidă a metaboliţilor este slabă. sp. Dyadosporites archaetipus nov. sp. D. Reglarea producţiei de Pr1 şi Pr2 nu este identică. sp. Ciuciuruites vitiori nov. ca adaptare la factorul chitină din cuticula insectei (după Hackman şi Goldberg. A. 27. D. Endoproteazele au trei componente: 2 cu pH optim alcalin (Pr1 şi Pr2) ale serinei şi una cu pH optim acid (Pr3). din Cole & Hoch. 1987c. Cu 17-50% chitină din greutatea cuticulei uscate (după Hillerton. astfel Pr2 catalizează activarea proceselor proteolitice specifice şi este mai slab ca Pr1... Sinteza rapidă a proteinazelor este singura posibilă în ţesuturile gazdei. emise de M.

Doceaspora facilis nov. sp. 4. tigrinus nov. P. sp.. 1968. strictissima nov. columnaris nov. Traiansavulescumyces ovalis nov.. 2. sp. Ciuciuruites ovalis nov. 16.. 35.. 36. D. sp. 11. 16. sp. E. P. P. sp. 23. sp. 23.. 20..... 38. 39. Slaniceites caracioni nov. 41. Seciurites capitatus nov. imperspicabilis nov. sp. A.. sp. 36... 3.. D. Foveodiporites pilosus nov. 40. 2. sp. 36.. P. sp... sp. P. 55. sp. inopinatus nov... oppositus nov. sp. Multicellites simplicissimus (Sheffy & Dilcher) Kalgutkar & Jansonius. Olarufilum levatus nov. Ascochytites eliadei nov. 13.. 3... P. H. Catinaites opulentus nov. sp.. 49. sp. sp. sp. P. 1995. sp.. sp. 4. sp.. Alternaria renodis nov. Chytridiosporites anomalus nov.. 12. H. imperfectus nov. 30. H. sp. sp. fossilis nov. sp. sp. 22.. sp. sp. A. sp. sp. Lupuluites barbatus nov.. sp. 15. 30. 42. sp. P. Biseriessporites inaestimabilis nov. sp. 28. P. 12. 37. D. gemina nov. P. 5. nana nov... 27. Dragastansporites primigenius nov. 33. P. Diporicellaesporites aequabilis Kalgutkar. 6.. 28... sp. Dyadosporites apostoicescui nov. Taylor & Taylr.. 38. semiperfectus nov. oculatus nov. 9. teleajensis nov.. 32. P. 6. 11.. 14.. M. P. M. 19. sp. A. contrarius nov. sp. strangulatus nov. mundus nov. 7. D. H. A. sp.. sp. 27. sp.V. sp. Lichenii sunt interpretaţi ca fiind înrudiţi cu: 49 . 26. H... Pluricellaesporites capsularis (Sheffy & Dilcher) Kalgutkar & Jansonius. Asociaţia de specii paleomicologice din Volhinian 1. sp. lamentabilis nov. Diporisporites oblongatus Ke & Shi. Hilidicellites levigatus nov. Hilidicellites appendiculatus (Sheffy & Dilcher) Kalgutkar & Jansonius.. 30. 40. sp. 31. P. Vallvitisites volhynianus.. sphaerialis nov. conifer nov. 4. spongiosus nov. sp. 2000. Vallmuscelisporites commissuralis nov. sp. Sesanites comparaticius nov. D. D.. P. P. Manicsporites copulabilis nov. A. 14. P. eminulus nov. 33. T.. modicus nov. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău D. tuberans nov. intercalaris nov. sp. sp.. Asociaţia de specii paleomicologice din Burdigalian 1... sp. evidens nov. Crivineniites ovidi nov. sp.. 46. 35. sp. 3. 1993. bombycinus nov. Uncinulites oculatus nov.. sp.. Taylor et al. 2000. D. 5. S. 21. Dyadosporites bipennatus nov. Orjanisporites fructifer nov. sp.. S.. 16.. P. P. Saeptatustubulus obliquus nov. 47. sp. P. 51.. Pluricellaesporites aduncus nov. rostratus nov.. sp. 20. 18. perfectus nov. Dicellaesporites cuneatus nov. sp... 10. sp.. H. Alternaria hirundinae nov. sp. 1978. sp. sp. P.. apostoli nov. Diporisporites hammenii Elsik. sp. 34. C. sp. salmacidus nov. sp. enucleatus nov. sp. 53. 13. A. P. 39.. 32. 54.. Eliadesporites lateralis nov. 35. 6. inelegans nov. 12. Manastirites semulcus nov.. 17. littoralis nov. 17.. negreani nov. Ascomycotina şi Basidiomycotina) (după Mititiuc. sp. sp. sp. Asociaţia de specii paleomicologice din Badenian 1. sp. opreae nov. 19. 2000. sp.. Pucciniasporonites herbilis nov. sp. Cyanophyceae) şi o ciupercă (Zygomycotina... ferratilis nov. 31.. constrictus nov.. trichorus nov. semisphaerialis nov. Didymoporisporonites biturbinatus nov. 15. 32.. 17. sp. rugosus nov. truncus nov. sp. 18. sp.. P. sp. mendosus nov. P. Paleocurvularia nodosa nov. H... 33. 43. 1995. Dicellaeporisporites poratus Kalgutkar.. 21. 37. 48.. Dicellaesporites apendicisphaericus nov. H. sp. 24. P. sp. sp. contatus nov. 50. A. sp. 14.. 45. sp.. 10.. sp. Alternaria baltesi nov. 25. 8. Dyadosporites justiniani nov.. nodosus nov. sp. 7.. sp. sp. 26. 1997). 2. lautiusculus nov. sp. Bonteasporites magnus nov. 8. 7.. sp. 15.. sp. 37. sp. sp. Balosinuites multicius nov. A.. sp. Pluricellaesporites agnoscibilis nov. sp. H.. 29. 34. P. Paragranatisporites tortuosus nov. 44. implanus nov. rostratus nov.. Paleobasidiomyces pentacordae nov.. pretiosissima nov.. D. sp. limbatus nov.. Diporisporites minutus nov. sp.. 25. sp. Lichenii reprezintă o interacţiune dintre o algă autotrofă (Chlorophyceae. 1973.. 38. sp. Băcăran. scansilis nov.. sp. ignobilis nov. 1997.. sp. cumulata nov. circulus nov... 28. sp. 29. Hilidicellites amoenus nov.. Multicellites bisymmetricus nov. mucronatus nov. 52.. sp. D. Rafailasporites laevus nov. D. Ampuliferinites contortus nov. Cranguites orthogonius nov.. 29. hastatus nov. Celyphus rallus Batten. dragastani nov. sp.. sp. Tomaites loculatus nov. sp.. 9.. sp. sp... sp. P. 22.. belicosa nov. sp. sp.. thomae nov. sp.. 10. incurvicervicus nov.. 8. pileatus nov. 34. Pluricellaesporites consuetus nov. Frunzescuites multus nov. 24. 11. Seciurites sellifer nov. symmetros nov. 5. 9. sp... pares nov.. gemmosus nov. sp. sp.. 31. Gigasporites opimus nov.. sp. sp. Patarlageleites teodori nov. sp. sp.. sp. sp.. sp... 13. D. sp.

În Miocenul Formaţiunii de Şipoţelu. 1997 şi cu specia Winfrenatia reticulata Taylor. similare cu cele evidenţiate de Taylor. rezultând 64 indivizi. 1997). parazitaţi de fungi. Spectrul ecologic parazitar este dominat de paleosinuziile parazite. Ori. este evidenţiat de genul Winfrenatia Taylor. . Spectrul ecologic saprofit este dominat de paleosinuziile lignicole. tericole şi praticole. Hass & Kerp. În vederea îndeplinirii motivaţiei ecologice a lucrării noastre de doctorat.filamentele hifale ale Thucomyces lichenoides din Precambrian (după Hallbauer. 1997). . Hass. cosmopolite. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău . Hass & Kerp.apotecia de pe un tal de lichen din Triasic (după Ziegler. Băcăran. 50 . foliicole.V. Se ajunge la un echilibru între categoriile ecologice parazite şi saprofite.structurile Pelicothallos din Cenozoic (după Sherwood-Pike. Cyanobacteriile se divid în 3 planuri. Remy & Kerp. Paleoecosistemul din Devonianul inferior de la Rhynie chert (400 milioane ani vechime). lichenoide (?) şi entomofage. Între procesul autotrof al plantelor verzi şi procesul destructurării biomasei de către fungi şi alte microorganisme există un echilibru guvernat de către Soare. cu poziţia stratigrafică Pragian. motiv de apreciere a paleoecosistemului miocen. 1992). 1997 (din Taylor. insistăm pentru protejarea naturii Văii Teleajenului şi a Văii Buzăului. Hass & Kerp. 1997). lichenii sunt reprezentaţi de 4 celule fiice fotobionite. Hass & Kerp. aflate în relaţie de diviziune (necumonicate). în limitele bazinelor lor. 1985) (din Taylor. Micobioniţii sunt hife de Zygomycetes. relaţia Soare-Pământ este interpretată de către fungi prin Legea Tranzienţei Micotice. micorizante. 1995. Jahns & Betman.

2) din Formaţiunea cu sare. VIII. VIII. Tomaites loculatus nov. în mod evident.Monoporisporites 1 gen . Celyphus rallus Batten. nov. 3) din Formaţiunea de Şipoţelu. Mai evidente sunt cazurile în care originea micotică a sporului este dată: de dâra de aşchii micotice. I. XII. X. hifele şi corpurile sporifere descoperite în depozitele miocene ale bazinelor văilor Teleajen şi Buzău În depozitele miocene ale bazinelor văilor Teleajen şi Buzău au fost descoperite 53 de genuri. 7 specii. fig. 36 specii. 1973 (pl. 18 specii. de ex. Hilidicellites spongiosus nov. 2000 (pl. 2000 (pl. Ascochytites eliadei nov. de ex. Patarlageleites teodori nov. fără a ştii vreun amănunt legat de natura hifelor de germinaţie. grupate în funcţie de numărul celulelor.Alternaria 36 genuri cu câte o specie 5 genuri cu câte 2 specii 1 gen cu 3 specii 1 gen cu 4 specii 2 genuri cu câte 6 specii 1 gen cu 7 specii Total 53 genuri 6 specii. Băcăran. 3). VII. fig. fig. 14) din Formaţiunea cu sare. sp. fig. de ex. 1980 (pl. (pl. iar sporii pluricelulari (44. 3 specii. fig. Slaniceites caracioni nov. (pl. de norii sporiferi. nov. Monoporisporites neoglobosus Kalgutkar & Jansonius. VII. III. fig.Dyadosporites 1 gen .37%) sunt. fig. gen. sp. (pl. 25 specii. 19 specii. fig. sp. 12 specii.88%) au valori aproximativ egale. (pl. VIII. Crivineniites ovidii nov. Total 191 specii Dacă se comentează ponderea procentuală a principalelor specii de spori fosili de ciuperci (tabelele XVI.Dicellaesporites 1 gen . sp. nov. formată cu ocazia eliberării. Mulţi spori şi hife sunt surprinşi ca structuri parţiale dispersate. sp.. sp. sp. X. Cazurile fericite sunt acelea în care corpurile sporifere eliberează sporii.: Monoporisporites neyveliensis Ramanujam & Ramachar. gen. Inapertisporites circularis (Sheffy & Dilcher) Kalgutkar & Jansonius.Pluricellaesporites 1 gen . nov. Faptul că aceasta este afectată de o germinare impune. Probleme de nomenclatură la sporii. fig. (pl. (pl. fig. fig. 15). IX. sp.2.. 13) din Formaţiunea de Şipoţelu. 3) din Formaţiunea de Şipoţelu.V. 3) din Formaţiunea cu sare nu se încadrează în tiparul sporilor fungici prin aspectul spongios al episporului. din care 22 genuri deja cunoscute şi 31 genuri noi cu un total de 170 de specii noi. preponderenţi faţă de fiecare din primele două categorii.: Pluricellaesporites constrictus nov. fig. Ciuciuruites vitiori nov. (pl. constatăm că sporii monocelulari (28. 4 specii. 10).Hilidicellites 1 gen . Dragastansporites primigenius nov. cu necesitate. Există cumva o tendinţă evolutivă către sporii multicelulari? În puţine cazuri s-a pus în discuţie identitatea fungică a unor fosile prezentate în lucrare. VI.Inapertisporites 1 gen . IX. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 10. (pl. IX. (pl. (pl. dar o germinare evidentă atestă caracterul său fungic. de la corpul sporifer la spor. nov.: Seciurites evidens nov. gen. 15) din Formaţiunea cu sare sau procesul este deja terminat. de ex.75%) şi cei dicelulari (26. a fi considerată de origine fungică. 16). 15) din Formaţiunea de Podu Morii-Calcarele de Jaslo. 12 specii. 31 specii. gen. de ex. fig. fără a evidenţia sursa lor. Astfel. fig. 10 specii. 3). XXI). sp. (pl. 6). gen. VII. sp. fig.: Dicellaesporites dragastani nov. sp. Rare sunt cazurile în care sporii sunt surprinşi de fosilizare în cavitatea corpurilor sporifere. 51 . 8 specii. În componenţa celor 53 genuri există următoarea distribuţie a speciilor: 1 gen . 1) din Formaţiunea cu sare ar fi putut avea unele afinităţi cu algele familiei Rivulariaceae.

Practica stabilirii unor nume diferite pentru sporii de ciuperci este legată de decelarea caracterelor ce separă diverse specii. (pl. (pl. opreae nov. (pl. sp. II. 21. se deosebesc prin forma celulelor. fig. în care numai analiza formei celulelor. aduncus nov. 2000 (pl. Reduviasporonites buzoiensis nov. (pl.) au hotărât separarea lor. cu sporii de ariergardă. considerăm că este de natură fungică. Sporii deja eliberaţi. sp. VI. hastatus nov. X.. sp. sp. sp. 1971 şi H. sp. (pl. dar numai cu semnificaţia înmulţirii asexuate vegetative. (pl. gen. A. deoarece acesta nu a fost ilustrat. Forma sporilor. sp. fig. este evidenţiat în cazul conidiei Alternaria fossilis nov. Lupuluites barbatus nov. gen. fig. 1971. 1985. sp. 5).: Seciurites evidens nov. sp. Probleme mult mai delicate ridică specia Pluricellaesporites agnoscibilis nov. 18A). II. provizoriu. De asemenea. I. În această optică. din Formaţiunea Gresiei de Kliwa – orizontul superior – din Pintenul de Văleni. D. III. sp. (pl.. sp. IX. P. (pl. (pl. rugosus nov. 1971. Trebuie comentat cazul speciei Monoporisporites rugosus nov. P. gen. 20) şi un exemplar cu 3 celule (pl. sp. sp. prezenţa unor hife de germinaţie atestă originea fungică a sporilor respectivi. (pl. în care sporul este eliberat din corpul sporifer. modul de dispunere a septurilor şi punctul hifal de prindere plus a. P. lăsând să se aprecieze natura sa juvenilă. dar şi prin faptul că. mundus nov. Dyadosporites apostoicescui nov. IX. 20) ridică problema înrudirii. II. nu lasă niciun fel de dubii asupra originii lor. 21) din Volhinianul Formaţiunii de Şipoţelu.. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Fungii fosili de tipul speciei Monoporisporites tripertitus nov. fig. Situaţii similare apar la A. fig. deşi decizia mea încalcă unul din criteriile principale ale definirii sporilor: numărul de celule. aflaţi pe Crivineniites ovidii nov. sp. fig. fig. gen. 12) din Formaţiunea Gresiei de Kliwa – orizontul superior – din Pintenul de Văleni se aseamănă cu specia Felixites pollenisimilis 52 . instalat pe corpul unei insecte. VIII. 14) din Formaţiunea de Podu Morii (Oligocen superior-Miocen inferior). (pl. sp. sp. fig. ele n-au putut fi încadrate în genul fosil Helminthosporites Chitaley & Sheikh. Aceeaşi delicată diferenţiere au ridicat-o câteva specii ale genului Pluricellaesporites sp. fig. excuratus nov. fig. 11) din Formaţiunea de Podu Morii (Oligocen superior-Miocen inferior). limbatus nov. fig. sp. mundus Chitaley & Sheikh. sp. (pl. (pl. fig. fig. IX.. aflat lângă corpul sporifer Vallvitisites volhynianus nov. în care diferenţierea s-a făcut după caractere legate de forma celulelor şi ornamentaţie. În contextul reproductiv dat. fig. III. 21. X. asemănătoare cu speciile genului actual Helminthosporium sp. pl. Dicellaesporites mititiuci nov. (pl. opreae nov. situat lângă corpul sporifer. 1972. I. precum P.V. sp. IX. imediat după eliberarea sa. M. 22). fig. sp. motiv pentru care l-am încadrat. prima specie are un annulus evident. 5). 2). pliată. 20): două exemplare au 4 celule (pl. lipit acum de ostiolă. de ex. 1971. în mod esenţial. H. în mod cert. gemina nov. fapt impus. sp. IX. 22. din Reynolds. pe când cea de-a doua specie are un a. prezenţa unei cute sau a unui tub cilindric sunt hotărâtoare în definirea unei singure specii. mendosus nov. 9). speciile studiate ar trebuii să se numească Helminthosporites implanus Chitaley & Sheikh. III. 7) şi P. P. fig. fig. sp. Inapertisporites obscurus (Sheffy & Dilcher) Kalgutkar & Jansonius. fig. VI. datorită lipsei unor informaţii legate de originea sa. sp. nov. 5).. folosindu-ne de caracterele acestora. (h. 4). II. VII. VI. 11). fig. fig. apostoli Chitaley & Sheikh. p. (pl. (pl. la genul Pluricellaesporites sp. Băcăran. fig. Acelaşi proces fiziologic. I. şi P.) emergent cu punctul hifal de prindere tronconic. deşi ridică unele probleme disputate. V. (pl. III. (pl. cu necesitate. 16) evidenţiază trecerea de la faza sexuată a reproducerii la faza asexuată vegetativă cu Dyadosporites. atestată de prezenţa unei germinări. gen. p. fig. (pl. (h. (pl. sp. prin comparare. Pluricellaesporites enucleatus nov. Jansonius. I. 10). 3) din Formaţiunea de Doftana cu hifa de germinaţie surprinsă în creştere. nov. tripertitus este forma taxon (după Hennebert. X. sp. hastatus Chitaley & Sheikh. I. specie care n-a putut fi încadrată la genul Manicsporites nov. aduncus nov. sp. speciile P. 13) din Formaţiunea de Podu Morii-Calcarele de Jaslo sunt. toţi din Formaţiunea de Şipoţelu. fig. nov. (pl. Dacă speciile Pluricellaesporites implanus nov. dar aflaţi în imediata apropiere a corpului sporifer. apostoli nov. II. fig. fig.. Este cazul a trei specii: Dyadosporites diadematus nov. (pl. fig. nov. fig. fig. 19). Un comentariu este necesar la Monoporisporites fornicatus nov. sp. 3). 18B). 11) şi D. pl. (pl. H. 1971. Deşi sunt asemănătoare. 1981).. 14) din Burdigalianul Formaţiunii de Doftana.

şi Lupuluites nov. şi Vallvitaceae nov.V. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău (Horst. 1989. gen. gen. dar este. Familiile Balosinaceae nov.) şi individualizarea netă din corpul sporifer (genurile Vallvisites nov. sintetizează două noi moduri de înmulţire asexuată vegetativă (tabelul 13): prin decupare netranşată din corpul sporifer (genurile Seciurites nov. numai o convergenţă de formă: exemplarul nostru este prevăzut cu doi pori. Kalgutkar & Jansonius. 1943) Elsik. fam. gen şi Sesanites nov. fam. motiv pentru care a fost încadrat la genul Dyadosporites sp. (după Elsik. 1989. 53 . în mod cert. 2000).). gen. Băcăran.

E. Neagu.. 1958. D. 129-212. Aubry. Antoescu Al. time scales and global stratigraphic correlation. geofiz.. 1973. et al.. V. I. I. Pană. p. 1917. Géol. I... 35 Bd... 1981. Berggren. V. Roumanien Mitt. Studii şi Cercetări de Geologie. MOTAŞ. SEPM Special publication no. 1993.. T. Dări de Seamă ale Şedinţelor. Institutul de Geologie şi Geofizică. Bucureşti. Crihan.. Academic Kiado. I... Aradi. Bucureşti. Andreescu. Brustur. 1970. XXIV. 3-6. T. 15/2. W. Acad. VEDA Edition.. p. Dări de Seamă Vol. I. Chronostratigraphic und Neostratotypen. Geochronology and the geological record. T. T. paleoecology. 6. An. 4.A. Senes. Dări de Seamă ale Institutului de Geologie şi Geofizică. Andreescu. Neue Daten zur Geologic des Gebietes von Naruja-Andreiasul.P. Bucureşti. Bolgiu. geogr. Avram. Bratislava.. Bucureşti.131-156. VII (1915-1916).. Pays Hellen.. Institut Géologique de Roumanie.R. 69. Bucureşti. D. Pestrea. BIBLIOGRAFIE GEOLOGIE Andreescu. Contribuţii la stratigrafia Dacianului şi Romanianului din zona de curbură a Carpaţilor Orientali. 499-512. 129-138.V. Bucureşti.. Tomes XXIV-XXV (résumes). W. Budapest... Bucureşti.. Geografie.. Tulsa. Gh. I. 69-90. J.S. An. Suppl. Excursion Guide Dr-Stratigraphy of the Cretaceous. Asupra microfaunei Terţiarului regiunii Câmpina-Buştenari. Bucureşti. Geologie. Study in stratigraphy. Berggren. Vol. St. Alexandrescu. Vol.. Kent.. Bucureşti. LVIII/4 (1971). Andreescu. 1975. Medit. Vehr. 118-126. Brustur... 77-80. 1916. Vol. G. LVIII/4 (1971). I.A. seria a 4-a. Alexandrescu. 1972. p. Chronostratigraphie und Neostratotypen. Andreescu. Tome IV (1912-1913). 232-235. Precizări asupra limitei etajului Meotian.. Anuarul Comitetului Geologic.. 1995. Andreescu. M. London Geological Society..A. cerc geol. p. p. A revised Cenozoic geochronology and chronostratigraphy. N. I. BIBLIOGRAFIE 11.). M. Neogene Geochronology and Chronostratigraphy. Munteanu. G. Sur la structure geologique du gisment de petrole de Copăceni. CR Inst. Bucureşti. I.. ed.V.. Sabularia palaeoichnocoenosis between the Teleajen and Buzău Valley (East Carpathians). I.. Buletinul Societăţii Geologice a României. Annuaire du Comité Géologique.. Paleogene and Neogene deposits from south Dobrogea. Vol. Athens. S. Popescu. al Rom... 211-260. Mollase fauna the hungarian Upper Oligocene (Egerian).. O. Dări de Seamă ale Şedinţelor. VEDA Edition.1. Asupra unor cinerite din partea centrală şi nordică a Carpaţilor Orientali. p. Rom. 54. Alpenland. Institutul de Geologie şi Geofizică. 1996. Miozän M5 Sarmatien. XXVIII. Papainopol I. 157-176. Atanasiu. Bucharest. 1973. Bratislava. Gr. Vol. An Geolog.. 1952. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 11. Geol. Kent. 1944. Geofizică. Roumain IV. p. E.J. Neog.Swisher. 77-80. Athens (1979).. Baldi. Les cinérites du Néogen roumain et l’âge des eruptions vulcaniques correspondantes.. Acad.. 541-558. van Couvering.. Institutul Geologic al României. Atanasiu. p.. p. Biostratigrafia depozitelor sarmaţiene dintre văile Milcov şi Rânicul Sărat. C. In: Berggren et al.: Geochronology. 1981. Băcăran. Le developpment des formations sarmatiennes dans la Depression Precarpathique de Roumanie (Le flanc interne de la Depression Valaque).. Gr. Comptesrendus desseances. 1974. Special Paper. OM Egerien. p. 511 p.. D. Faciesurile flişului din Carpaţii Orientali. 54 . Notă asupra Tortonianului din Valea Viei (Pătârlagele) (jud. Bucharest. R. Frunzescu.. (1942). (Geol. LXVII (1981). Baldi.. paleogeography and systematics. I. Middle-Upper Neogene and Early Quaternary Chronostratigraphy from de Dacic Basin and correlation with the Neighbouring Areas VII-th Congr. 72 p. 1985. 18/2..V. 14. p. p. Buzău). geol. I. Matei.C. In: Snelling. Botez. Andreescu. p. 1906.. 1972. III.. nr. Inst. I.. Botez. IGR-90. Faciostratotipurile Malvensianului din zona de curbură a Carpaţilor Orientali. Miozän der Zentralen Paratetys.

1997... S.. F. A.. Popescu.G. Le Néogene de la partie meridionale du departament de Putna. of Bucharest. Bucureşti. Sur la position du Miocene de la Paratethys Centrale dans le cadre du Tertiaire de l’Europe. LXI/4 (1973-1974). Dumitrică. M. 4-8.. Senes. Dumitrescu.. Cobălcescu. Frunzescu.J.. Dinu. Studiul geologic al regiunii dintre Oituz şi Cozia. Bul. I. X-th Congress of the Regional Committee on Mediteranean Stratigraphy. Bucureşti. 1995.V. Fl... p. Bucureşti...S. Drăgănescu. Iaccarino. Mazzei. Institutul Geologic Bucureşti.. R. p. Badenian Silicoflagelates from Central Paratethy. Tome XXIX (19401941). Date noi cu privire la biostratigrafia şi corelarea Miocenului mediu din aria carpatică. L (1962-1963). Ciocârdel.000. Originea sării şi geneza masivelor de sare. I.. G.. 49. 1964. M. G. Baltes. P. T.. Frunzescu. Comptes Rendus des Séances. Calcareous plankton biostratigraphy of the Langhian historical stratotype. Bucureşti. Elsevier Science B. in: Montanari..A. Dumitrescu.. Bandrabur. A. Badenien.. et al. Rio.. Gr. 1952. Gh.... Cicha. I. 1978. N. Bucureşti. G. Clastic evaporitic events in the lower Neogene of the Pericarpathian Unit.. L. Géol. E. S. la zone marginale et la zone neogene entre Caşin et Putna. Verhandl d.. Über die geologische Beschaffenheit des Gebirges im westen un norden von Buzău. Buletin tehnic-ştiinţific. 89-96. Harta Geologică a României. tomul 37. Calcareous plankton biostratigraphy of the Serrvallian (Middle Miocene) stratotype section (Piedmont Tertiary Basin. Universitatea Babeş-Bolyai. p. R. Academia Română. 1938. 1-226 p. Tome 37. Alexandrescu. Geologica Carpatica 19(1). 55 . Mem. D. Tectonica regiunii dintre valea Teleajenului şi valea Loptna. Studii şi cercetări. Coquand. Gr. An Com.: Chronostratigraphie und Neostratotypen M4.. France. 1978)-un ichnofosil nou pentru flisul Paleogen din România. Frunzescu. 65-84.U. Bucureşti.. Acta Paleont. E. Le calcaire de Bădila (Buzău) et quelques considerations sur l’enveloppe du sel Comptes Rendus des Séances XXIII (1933-1934). M. p. p. Geol. p. Bucureşti. Prospecţiuni S. A.. 1997b. La Nappe du Gres de Tarcău. 1992. 207-230. Ghibaudo. Stratonomie des Gypses inferieurs de la carriere de Ceraşu (Synclinal de Slănic). Popa. 1867. D.. Dări de Seamă ale Şedinţelor. N. Bratislava. XXIII. Soc. Vol.. 1992. Săndulescu.. M.. J. Vol..A. 134-137. B. 1997. Costea. D. Vol. Rio. Monteforti. Institutul Geologic. Lito-biostratigrafia Miocenului mediu dintre valea Prahovei şi valea Teleajenului la sud de Sinclinalul Slănic. Odin. p. 1970. 1962. I..V. Miocene Stratigraphy: An Integrated Approach. Fornaciari. 95-117.. Dări de Seamă ale Şedinţelor Vol. 1-121. B. Massari. Bucureşti. tehn. S.. Institut Géologique de Roumanie... Brustur.. II/XXIV. Teza de doctorat. Rom.. Cocioni. 195-270.. Bucureşti. M. Filipescu. Fornaciari. Vol. 1975.. Institut Géologique de Roumanie.. Bratislava... I. 1998. D. D.. 51-61. Anuarul Comitetului Geologic. Bucureşti. p. P. Ed. Dragoş. Cehlarov... in: Papp A. 505-509. R. Acad. Asteriacites stelliforme (Miller & Dyer. Geol. Băcăran. 1948. T.C. NW. Salvatorini.. p. XXII/1.. 1997a. N. H.. Remarks on the composition of the Brebu conglomerates from the Teleajen Valley (Slănic syncline). Sci. Dumitrică... D. k.S.. geol.. Ploieşti. Frunzescu. Univ. Cehlarov A. Reichs. Wien. 1968. 1950. Bucureşti. p.G. V. foaia Covasna. XXIV. sur les qites de petrole de la Valachi et de la Moldavie et sur l’âge des terraines qui le continent.. I. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Brânzilă. k. Alexandrescu. Contribution to the establisment of the age of „Cryptomactra clays” of the Moldavian Platform. Cluj-Napoca... Bucureşti. scara 1:200. p. 1885. Rom. Institutul de Geologie şi Geofizică. Paris.. Crihan. Revue Roumaine de Géologie. 1999. Studiul stratigrafic şi sedimentologic al evoporitelor miocene dintre Valea Buzăului şi Valea Teleajenului. Universitatea Bucureşti. 263p. p. Bossio. I. Comitetul de Stat al Geologiei. 273-276. Dumitrescu. Italy). Gr. Padova. Anastasiu. Editura Academiei Române. 187-144. Gheaţă. Iaccarino. 1993. Corelări stratigrafice pe baza microfaunelor. Grafica Prahoveană S. Comitetul de Stat al Geologiei.

. M. et al. Bucureşti. V. Vol. v. L. 1931. XIX. Huică. Vol. Miocene to early Pliocene oxygen and carbon isotope stratigraphy in the southwest Pacific. 109-112. Popov. 1-457 p.. 283-314. B. Ionesi. Inst. nr. Saunders. Berlin. Univ. Bilg.. 1973.P.B. Severoyapadna Bulgaria. 4. Suppl. XI.P. Mezzaros. 391 p.P. no. Stratigr. Sofia. Bucureşti.. p. p. 56 . H. Ionesi. Text Doctorat. Gh... H. p. Cuza”.. Izv. LII. Iaşi. Gessel. D. notă asupra depozitelor Tortoniene din regiunea Pătârlagele-Orjani. Observaţiuni asupra discordanţei din ivirea de sare de la Baia Baciului (Slănic Prahova). (serie nouă). 33-38. Ionesi. Oligocenul in facies de Slon-Bertea (jud. XIX. 65-163. In: Bolli. p. N.. Vol. Litostratigrafiana neoghenskie sedimenti v.). Vol. p. Bucureşti. Micropaleontology in Petroleum Exploration. C.1383-1411. Iva Mariana. Iaşi. Vederi noi în problema stratelor de Cornu. Nauk. Buletinul I. 2-3. România. Vol. Plankton Stratigraphy. P.. p. Anuarul Comitetului Geologic. Contribuţii la cunoaşterea ruditelor Miocenului inferior din sinclinalele Slănic şi Drajna. Grujinschi. p. Goel. 1988.G. 5. B. S. Trelea. Ionesi. 1969.P.. XIII. Buletin U. Stratigrafia depozitelor miocene de pe platforma dintre Valea Siretului şi Valea Moldovei. Grujinschi. Bucureşti. J. Sarmatian of the Moldavian Platform. I. p. p. Analele ştiinţifice ale Universităţii „Al. D. Sofia. C. Edit. Bucureşti.. 1972. Ionesi. IIb.. R. Geologie. Istocescu. Stud. Institutul Geologic Bucureşti.I..M. (Ed. Cluj-Napoca. R. România. XXXVI. Studiul complexului gresiei de Tarcău între V. st. I. 154-150. 133-140. Bucureşti. V...S. Cuza”.J. 2000b.. B. 2008. î. K. 201-212. p. Lăzărescu. Institutul Geologic Bucureşti. 2. i Litol. „Al. Studiul geologic al sectorului vestic al Bazinului Crişului Alb şi al ramei Munţilor Codru şi Highiş. D. I. Rom.. Bucureşti. Clarandon Press. L. N. Ştefan. C... Bucureşti.. 3-26. Tom XVII. Mediterranean Miocene and Pliocene planctik foraminifera. Perch Nielsen.. L. Sur la limite Oligocene-Miocene dans le flysch externe carpatique. Paleont. p. B. 1972.. Prahova). Buletinul Societăţii de ştiinţe geologice din R. Oxford. 99-220. 1989. 1972. N.W.. Ionesi..P. Băcăran. Teleajenului şi V. Iorgulescu. Evoluţia sectorului sudic al bazinului avanfosei Carpaţilor Orientali se reflectă în evoluţia evoporitelor miocene. 187-208.G.. Bucureşti. Brănoiu.S. tehnic econ.. in: Kennett. Stratigr.G.S. Iaccarino... Buzăului.201 p. p..I. Dări de Seamă ale şedinţelor. Geol.. Acad.. Akad. Init. Buletinul Institutului de Petrol şi Gaze. An. XVII (1971). Buletinul de ştiinţe geologice din R.. 1955..v. p. Monografia geologică a Bazinului râului Buzău. 90.. C. Rep.G. XVIII (1971). J. 83. Ionesi. P. Cluj-Napoca...D. Rasvitie na sarmatskie moliuski.. N. p. Precizări asupra depozitelor sarmaţiene din Unitatea Precarpatică de la Slobozia-Gura Văii (Bacău). Jones. Grujinschi.. Editura Universităţii din Ploiesti. Vol. Krejci-Graf. LXXVI. Grujinschi. 1970. Studiul comparativ al faciesurilor Paleogenului dintre Putna şi Buzău. 1985... 1996. Grujinschi. 8. 1971. 1953. Washington. Geologie. Kennett. Contribuţiuni la studiul micropaleontologic al Miocenului superior din Muntenia de Est (Prahova şi Buzău)... 189-192. Asupra prezenţei Volhinianului în Dobrogea de Sud.. 101-107.. 1985. 1994. B. I.S.. D. XXVIII. p.G.. p.R. 72-79. 1971. Kojumdgieva. 25-64.. Deut. Dări de Seamă ale Şedinţelor. p. J. sect. 121-136. Kojumdgieva. Stratigraphie und Paläontologie des obermiozäns und Pliozäns der Muntenia (Rumänien). 1972. Vol. L. 1995. Ionesi. 1962. XLVI (1958-1959). The Miocene from the Transylvanian Basin – Roumania. Paleont. Gheol. Zeit. p. W. Sur les subdivision stratigraphiques de la molase miocen de Transylvanie et Muntenie (Romanie). Ionesi. Grujinschi. E. Vol. Geol.. An.V. Ionesi. Com. Grigoraş. N. 17-22. 1968.222. C. Stratigr. Bucureşti. Frunzescu. Deep Sea Drilling Project Leg 90.. 25. K. Limite Basarabien-Chersonien sur les unites de Plate-forme de Roumanie. Brânzilă. The oligocen from the Transylvanian Basin. Cambridge University Press.. E. Ploieşti. Wenz. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Frunzescu.. LVII/4. 1971. J. Sect. T. Vol..

1994. p. 96. Standard Tertiary and Quaternaryy calcareous nannoplankton zonation. Dări de Seamă ale Şedinţelor Vol. Roma. Knihov. 7. Stratigrafia Neogenului superior din sectorul vestic al Bazinului Dacic. p. Bucureşti. Erde.G. 1912.. Miocenul presarmaţian din culmea Istriţa.. II. I. Ital. The Miocene from Transylvanian Basin – Romania. L. V (1913-1914). „Al. Băcăran.. M. în timpul Cainozoicului. L. 738-785.. Hodonin. Papainopol. N.. Popescu. Institutul Geologic al României. Studiul biostratigrafic detaliat al secţiunilor geologice miocen inferioare.G.. Gh.. 32-51.. Meotian-Pleistocen dintre Călugăreni şi Vadu Săpat (jud. I. Geografie-Geologie. Bucureşti. Journ. Etapa a IV-a. Motaş.P. I..C. p. Macaleţ. Roma. în: Farinacci. – Nannoplankton Research Vol. 221244. 7. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Macarovici. 1962. Vol.. Proceedings of the II Planktonic Conference. V (1911). Raport. Rom. in: Hamrsmid B. 2. Comunicări ale Societăţii de Ştiinţe Naturale din R. no. R.D. Evoluţia microorganismelor planctonice calcaroase din România.N. 1982. Wright.R.R. 155 p. Miculan. L. Z. v. Univ. Biostratigrafia succesiunii.31. Edizioni Tecnoscienza. Geophys. Mărunteanu. Arhiva Institutului Geologic al României. Geologic.. G. Prahova).P... S. Ed. Bill. Bucureşti... LVIII/4 (1971).. Bucureşti. 1972. M. Paleon. Suppl..V. Fl. Fairbanks.. 4754. Miller. Raport de cercetare. 1997... Modena.. Marinescu. 47-60. p. 33(3). 66. R. p. marginal erosio. Essai sur le Néogene de Roumanie. Iaşi.. 1927.. 1992 Nannofossil zones in the Paleogene and Miocen deposits of Transylvanian Basin.R.. Romania) (Comment to Annex 9-12). Bucureşti. P. Motaş.. p. XVI/4. Anuarul Institutului Geologic al României. Mărunteanu. Meszaros. Academia R. Institutul Geologic Bucureşti. Mrazec. Edit. Associations de nannoplancton dans les depots sarmatiens de Muntenie (Bassin Dacique). Prague. St. Vol. R. 3-14. III. Asupra vârstei Formaţiunei salifere subcarpatice. 87-92. M. 1978. Studii şi Cercetări de Geologie Geofizică Geografic. Cercetări geologice în partea externă a curburii sud-estice a Carpaţilor Orientali. Res. 1994. Bucureşti. cu privire generală asupra conţinutului şi poziţiei stratigrafice a Buglovianului. în vederea definirii şi caracterizării unor secţiuni de referinţă pentru etajele marine ale Neogenului şi Paleogenului. Planktonic foraminiferal biostratigraphy of the middle Miocene in Italy. M... M. M... I. L. Ad WDDR. An.. Unlocking the ice-house: Oligocene-Miocene oxygen Isotopes.. et al.. I.C. 197-202. Popescu-Voiteşti. Szakács. 247-261. Gh. Mărunteanu. Anal. Acad. Pestrea. Contribuţii la stabilirea limitei dintre Tortonian şi Sarmaţian între Cluj şi Turda. 57 . Nicorici. Vol.S. Soc.. p. 1971. 1916. Bucureşti.C. Drăgănescu. p. 4-th INA Conf. Popescu. Vol. 1992.. & Young R.. Vol. Dări de Seamă ale Şedinţelor. Martini. Gh. VII/1. Popescu. 299-339. 6829-6848. M. Mateescu. Cluj-Napoca. Geol. LXIX. F. 14/2. Bucureşti. p. p. E.. 1981. p. 127-148. II.P. Papaianopol.. Al. 1914. Macovei. Sarea în pământul românesc. Mărunteanu.. Mărunteanu. XIII. 1970. 1991. N. I. E. Meszaros. Distributions of the calcareous nannofossils in the Intra – and Extra – Carpathians areas of Romania. Contribuţiuni la cunoaşterea pânzelor Flisului carpatic în România. N. I. J. R. K.. Olteanu. 1991. Dări de Seamă ale Şedinţelor. 2002. Potsdam. Phys. Motaş.. Knihoonicka YPN.. Popescu. 1976. eustasy and. Inst.. St.. Bucureşti. Marinescu. Veröff Zentrdinst. 1996.. Institutul de Geologie şi Geofizică. Micu. Explanatory notes to Lithotectonic Profiles of Micene Molasses from Central Moldavia (Eastern Carpathions. Papaianopol. A. p.. Contescu. Vol.. Studii pentru scara biostratigrafică standard a Neogenului – Subcarpaţii Munteniei. Micu.. p. 14b.. b. Cuza”. Anuarul Institutului de Geologie şi Geofizică. J. 1967. I. V. East Carpathians. Merutiu.. Gh. Saltbearing Badenien Deposits in the Slănic Syncline. Caractères stratigraphiques et sédimentologiques des dépôts sarmato-pliocènes de la courbure des Carpates Orientales...

Roumanie). 1877. Buzăului şi V. C. Univ. Observaţiuni asupra „Breciei sării” cu masiv de sare din regiunea miopliocenă dintre R.. p. Bucureşti. p. 12-18. Munteanu.. p. Init. I... Rom. Patrulius. 1968. Popescu. LXX. Paghida.. Observaţiuni asupra apariţiilor de brecia sării cu masiv de sare în zona miopliocenă dintre Teleajen şi Bălăneasa (cu privire specială pentru regiunea Pietraru-Buzău). Janoschek. 53-77. Vol. I. Rezumatul tezei de doctorat.. Nişcovului).. An. Institutul de Geologie şi Geofizică. I. III. Die Entwicklung der Uvigerinen im Badenien der Zentralen Paratethys.. Bratislava..R. Olteanu. Planktonic foraminiferal zonation in the Dej Tuff Complex. 1955. Fr.R. p. M. p.. -T.S.: Chronostratigraphie und Neostratotypen M4. Contribuţiuni la cunoaşterea Sarmaţianului dintre V. Univ.. Bucureşti. IX. 189 p. E.. Geof. (Geol. Paris.. Vol.. p. Bucureşti. Papp. Comité Géologique. Neogene calcareous nannofossils from the Mediterranean . 189-203. Teleajenului şi V. M.. Bucureşti. 1969. Géophysique et Géographie. Munteanu. M. Munteanu. N. Bucureşti. Bucureşti.) Acad. 1973. Munteanu. R. 231-261. Bucureşti.Schmid. Vol. Bucureşti. Nichiforescu.. I.. Papaianopol. of Bucharest. Correlation of Sarmatian deposits of South Dobrogea and the Sub-carpathians of Muntenia. Fl. al Rom. p. Rom. Bund. 727-750. C. Anuarul Comitetului Geologic. Anualele Universităţii. 157-162.I. 1. Acad. 1970. T.S. 1978. Geol. Vehr. Bucureşti. (st. Bucureşti.. Geologia şi tectonica regiunii Vălenii de Munte-Cosminele-Buştenari.. Bălăneasa. „Al. Gh.. 22-31. Băcăran. 1992-1993. Olteanu. Kossovian foraminifera în România. II. K. Serie de Géologie. 1975.. Dări de Seamă ale Şedinţelor. N. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Munteanu. M. Vol. Anuarul Comitetului Geologic. Ser. 1997. J. p. 136 p. Buletinul Societăţii de ştiinţe geologice din R.. 1969. Buzăului.. Müller. p.-Geogr. Inst. T. 155160. Viena. XXVIII-XXXIX. Date noi cu privire la biostratigrafia şi corelarea Miocenului mediu din aria carpatică. 1951. Gh. M. Rep. Pană. D. Studiul straografic al Neogenului din molasa pericarpatică (sectorul dintre V. XXVIII. Teza de doctorat. Studiul faunei sarmaţiene din regiunea cuprinsă între V. 237-290. Cârnului (Cislău. 19-27. Inst. 5-98.. Pauliuc... p. Bălăneasa cu privire specială pentru regiunea Pietraru-Buzău. Geol.. R. Vol. Geogr... Bucureşti.S... Popescu. Acta Paleont. p. Asupra prezenţei stratelor cu Cryptomactra şi a vârstei stratelor de Andreiaşu în bazinul râului Putna (Vrancea). nat. 1997. Acad. D. Iaşi. Washington. Mărunteanu.E. Kallmann.). T. 58 . 1969. Popescu. Studiul Miocenului şi Pliocenului din regiunea Cislău-Salcia-Lapoş. p.. J. 65-84. Papp. K. XXXI-XXXV (1942-1949) (résumes). I.. cerc Geol. Bucureşti. E. M.S. XLII. p. Buzău). R. Teleajen şi P. I.. Memoriile Institutului de Geologie şi Geofizică. Bucureşti. 5-62. Nannoplancton) du Sarmatien et du Meotien de l’est de Muntenia (Bassin Dacique. p. Geologia masivului Bucegi şi a culoarului Dâmbovicioarei. Vol. Stratigrafie. 277-282.S.. Rom. E. 1/2. Vol.L. Geol..Leg. Badenien. p.. 1978. Forams) on the Sarmatian în Salcia Area (Prahova County) An. 1968. XXXIII. p. Universitatea Iaşi. 181. Bucureşti.R. Cricovului Sărat şi V. Edit. 1992. Bull. Lopatnei (Subcarpaţi). România. Sur le bassin néogéne de la région située au nord de Ploiesci (Valachie). in co-operation with Grill R. A. studiul depozitelor pliocene din regiunea cuprinsă între V. Fl. XI. 1951. 113-117. Lopatna şi V. 1. Microfauna Miocenului dintre Siret şi Prut. Nicolescu. Iaşi. Faunal remarks (Molluscs. Pilide. Dări de Seamă ale Şedinţelor Tomes. Cuza”. 1964. nomenclature of the Neogene of Austria. Tome 14/2.. Géol. Nichiforescu. LXI (1973-1974). 1966. sect. Pătruţ. Soc. Turnovsky. XVII. -T... Bucureşti.V... In: Papp et al. Papaianopol.. Gh.. Pană. Stratigrafie. A... XXXII (1943-1944). 291-300. Asupra sarmaţianului din V.. 1998. St. Editura Academiei R.. Revue Roumaine de Géologic. XXIX.. Academia Română. Geol. 42A of the deep Sea drilling project. Studii Tehnice şi Economice. Biostratigraphie (Mallusques. Kapounek. DSDP. 1979.

p. Gr. Genetical and Structural Relation between Flysch and Molasse (The East Carpathians Model). Romanian Journal of Paleontology. Pătruţ... 489. A. Popescu. Bucureşti.. Vol.. R. Tema A10/1997 (8/1998. p. Carpatho-Balkan Geological Association XII Congress Guide book series no. Gh. Atlasul foraminiferelor calcaroase din Miocenul mediu marin din România: Superfamilia Neosariacea. Romanian Journal of Paleontology.. F. Protoescu. 221-372. Ştefănescu..M. 72-73/3 (1985-1986). Dări de Seamă ale Şedinţelor. 1971. Gnacolini. M.. 1925... Zaharescu.Atlasul Paleontologic al Neogenului. Saulea. 1984. Romanian Journal of Stratigraphy.. M. 1952. Elsevier Science B. R.. Mitt.. Lower-Middle Micene Formations in the folded Area of the East Carpathians. Abstracts Vol. Inst. Institutul Geologic al României. Institutul Geologic al României. Teleajenului). Iaccarino. Supplement 5. Gh. Bucureşti. Geol. p.. Contribution à la connaissence de la faune burdigaliene de Cornu (V. M. Institutul Geologic al României.. Geol. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Popescu. Prahovei). p. 1981. I. 95-98. Popescu. Vol. Popescu. Inst. 1998. Rio. Bucureşti.. Coccioni. Buzăului şi V. Geologia şi tectonica părţii de răsărit a jud. XXXVI (1948-1949). An. Bucureşti.. Raport geologic de sinteză privind stratigrafia tectonică şi perspectivele de hidrocarburi ale zonei flisului. Vol.B. 19. X. M. Bucureşti. Tome XV/1. Tomes XXXI-XXXVI (1942-1949) (resumes). 3-12. Bucureşti.. A. Viena. 1966.. 1996. Caşinului şi V. Carpathian-Balkan Geological Association XVI Congress.. Popovici. M.V. S. p. Vol. Prezenţa Mediteranului al II-lea fosilifer la Ogretin-Mierla. Gh. Marine Middle Miocene Microbiostratigraphical correlation in Central Paratethys. Vol. Preda. Anuarul Institutului Geologic al României. Wien. Langhian. 65-73. Gr. 59 . 41.. Bucureşti.. 1956. Recherces sur la „brece du sel” et quelques massifs de sel de la Zone paleogene-miocene du departamente de Prahova (Valachie) Comptes Rendus des Séances. Vol. 76. p. 1995. X-th Congress RCMNS. An.. D. Oligocene-Miocene transition and main geological events in Romania (excursion guide). 1987. Rögl. 57-87..Mărunţeanu.. Gh. Observaţiuni asupra „breciei sării” şi a unor masive de sare din zona paleogenă miocenă a jud. A. Anuarul Comitetului Geologic. Gh. A. Kusko. M. Popescu. Stratigraphic correlation of the Paratethys Oligocene and Miocene. O. Contribuţiuni la stratigrafia Miocenului din Subcarpaţii Munteniei. Rusu.. Gr. Săndulescu. 14-19. 149-168. Geotehnica României. de la curbura Carpaţilor Orientali (între V. M. 76... Institutul de Geologie şi Geofizică. Popescu.V. Guide to Excursion B1 (post congress). Marine Middle Miocene stratigraphy of Central Paratethys (Romanian Area).. 1-82. 1995. Géophysique et Géographie. Popescu. Popescu. Contribution to the knowledge of the Sarmatian Foraminifera of Romania. Popescu. Prahova. Georgescu. Odin.. Săndulescu. Editura Tehnică. 1915. Gr.. no. Bergbanstud. Bucureşti.S. M. p. Academia Română. 9. Cita. 241-270. Prahova. p. Institutul de Geologie şi Geofizică. Institutul Geologic al României... 113. Bucureşti. Bucharest.. D. 727. Bucureşti. XXXII (1943-1944).. Gh. Prahova şi datele noi ce se pot scoate din raporturile sale stratigrafice şi tectonice. Bucureşti. Vol. Serie de Géologie. IV. Popescu. Dări de Seamă ale Şedinţelor. Vol. D.. 1998.. XXIX. 1958. 1951. 1997. p. 76. Zona Flisului paleogen între V.. Ges.S. Butac. p. Rom. P. Săndulescu. p. Dări de Seamă ale Şedinţelor. C. Buta. 1996. Marine Mid-Miocene stratigraphy of Central Paratethys (Romanian Area). Contribuţiuni la studiul faunei de foaminifere terţiare din România. 1922... geol. Geol.. Melinte. . Miocene Stratigraphy: An Integrated Approach. Revue Roumaine de Géologic. Öster. 1. Institutul Geologic al României. Inst. p. Popescu. Serravalian and Tortonian historical stratotypes in: Montanari. Băcăran. 2000. Gh. Gelati. Vărbilăului. Popescu-Voiteşti. Arhiva Institutului Geologic Bucureşti. p. Bucureşti. Comite Géologique Bucureşti. Comitetul de Stat al Geologiei. G. Bucureşti.

V. 75. p. X... Tome XXV. II Miozän M1 Eggenburgien. Mid. C. Gheţa.. Vied. p. Stoica. E. p. 455-468. Bucureşti.. Dări de Seamă ale Şedinţelor. Rom. J. Paleoceanogr. p. no. 1993. 1902: Privire geologică asupra formaţiunilor salifere şi zăcămintelor de sare din România.. 1:50. Ialomiţei. Ivan. 1971. Soc.. M. Vincent. R.. LXVII/4 (1979-1980). Paris. Berger.. Calcarele de Podeni. Geol.. Popescu. 37-57. 1963. Băcăran.. Petr. Vol. The Algal Nature of Certain Calcareous Rocks Intercalated in the Doftana Molasse. 827 p. 89-94. Bucarest. Akad. Ştefănescu. p. Early and Middle Miocene stable isotope: implications for deepwater circulation and climate. 60 . Woodruff. Ştefănescu. Vol.000. Revue Roumaine de Géologie. Inst. Chronostratigraphie und Neostratotypen. Bucureşti. Fr. et al. Contribuţiuni la cunoaşterea Sarmaţianului din regiunea Rusavăţu. 1911. Comitetul Geologic Bucureşti. Miller. (Bucureşti). Dări de Seamă ale Şedinţelor.. Bucureşti. I. LXV/4. W. 83-90. Vol. Academia Română.. M.. Structura geologică a regunii dintre V. Bucureşti. 1982. Gaze şi Gologic. Melinte. J. Vol. W.. Wright. A tentative solving bycalcareous nannoplankton. S. L. Aspect of the posibilities of lithological correlation of the Oligocene-Lower Miocene deposits of the Buzău Valley.R. VI.H. 357-389. Tome 23/1.. Senes. F. V. Teisseyre. 23-31.. M. K.D.... Geophysical Monograph 32. Mărunteanu. Ştefănescu. Series de Géologie. V... M. Institutul de Geologie şi Geofizică. 169-182. 3-eme serie. M. Monit. I. Valea de Lopatna district de Prahova Bull. Ştefănescu. VII. Carte geologique de la region Vălenii de Munte. Ştefănescu. Buletinul Institutului de Petrol. Mrazec. 215-219. Vyd. Dicea. Dări de Seamă ale Şedinţelor. Ştefănescu. 1979. Géophysique et Géographie. Vol.. S.. Consideraţii privind stratigrafia Neogenului din V. M. Talec şi V. Vol. Fairbanks. N.-Miocene sotope stratigraphy in the deep sea: high-resolution correlations. XLV (1957-1958).. Bratislava.. 1992. p. p. Slov. Tudor.. Institutul Geologic Bucureşti. p. Romanian Journal of Stratigraphy. Institutul de Geologie şi Geofizică. W.. 1971. Carbon dioxide and polar cooling in the Miocene: the Monterey hypothesis.755806. Teisseyre. LVII/5. Ştefănescu. M. 6. 1897. 1985. p.G. p.. Buzăului. 1980.. 181-191. Savin. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Steininger. III. 1991. Age of the Doftana Molasse. Vol. Paleoceanography.. paleoclimatic cycles and sediment preservation. On the Olgocen-Miocen Boundary in the External Flysch Zone of the Carpathian Bend (between the Teleajen Valley and the Dâmboviţa Valley).G. F. Dări de Seamă ale Şedinţelor.G. Vol. 1962.

C. Prahova. Fungal spores in stratigraphy Geo. Editura Ceres. Univ. 27 Aug. 16 pl. Univ. Şt. V. J. Consideraţii teoretice asupra germinaţiei sporilor de ciuperci miocene din genul Alternaria. Palynol. D. Late Neogene palynomorph diagrams.. Comunicări şi referate. ELSIK. Geoscience and Man. IV. Vol. Dicţionarul explicativ al limbii române.. Dictionary of the Fungi. p. 1977. Prahova. W.. ELISK. Ploieşti... Plenum Press. 1975. Microspori de ciuperci oligocene în Calcarele de Jaslo din zona sudică a Carpaţilor Orientali. Bul. Commonwalth Mycological Institute Kew. Seria Tehnică. 1977. Endolitic Fungi in Reef Building Coral (Order: Scleractinia) Are Common Cosmopolitan and Potentially Pathogenic... L. 61 . Mz.. Cole. Nat. p. BĂCĂRAN. BARNAURE.S. 1970.. C. 169.. . BĂCĂRAN. ELSIK.3 September 1977. 232-252. Ploieşti. Mycologia. BĂCĂRAN. Le gisement de Cerrejón (Paléocène-Eocène). Mz. V.T.... 1-1192. 1-419. 1927.3 Sept. Morphological phylogeny of dispersed fossil fungal spores-Intimations. D. 84 (1): 1-11. 262 p. 2000.C. DRAGASTAN. Second International Mycological Congress. BARR. BIBLIOGRAFIE PALEOMICOLOGIE AINSWORTT & BISBY’S. p. Abs. pl. Băcăran.. Tampa.J. & FRUNZESCU. I. Bucureşti. XV. p. 1992. 1-413. D. p. Sinaia. 1992.: 1-555. D. Nat.. Fitotehnic. ETHRIDGE. Surrey.. Criterii de clasificare la sporii de ciuperci de vârstă oligocen-miocenă. vol. Conf. H. Paris. 3 tab.P. Les Champignons epphylles du Tertiaire de Columbie I. Vol. Ploieşti. COICIU.L. Nat. 1969.C. de Şt. 27 August . 1989. de Şt. Şt. 1994. 115-120. DOUBINGER. Bucureşti. 1962.. XXVIII. Acad. Comunicări şi referate X. p. p. V.C. W. Vol... W. 1991. RÁCZ. W. 1977. Microspori de ciuperci din Formaţiunea evaporitică cu sare de la Slănic Prahova.. 1997.. Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”. O. p. Simpozionul Naţional de Micologie. Mz. 168. Ploieşti. Univers enciclopedic. J.. DUNZINGER. 1963.. B. Int. no 4... S. & GHEORGHIES. 147-149.C. Systematischer Botanischer Bilderatlas. Comunicări şi referate. 44.. DEBORAH.. Ploieşti.. II..C. South Florida. I. 1995. Vol. figures.2. Ed. J. et al. Bucureşti. OLARU. O. Studiu comparativ al sporilor de ciuperci din Formaţiunea gipsurilor inferioare a Sinclinalului Slănic (Miocen inferior) cu sporii de ciuperci actuali.. Pollen et Spores. & ELSIK. Comunicări şi referate IX.. W. 4 text.. The Fungal Spore and Diseas Initiation in Plants and Animals. W. 1996. Classification geologic history of the microthyriaceous fungi. Transactions Gulf Coast. V. August 23. J. 198: 254-260 p. (netipărit).. E. L. New York and London. Tampa. Mz. VIII. Ed. V.. p. Did. 1994. Originea miocenă a unor agenţi patogeni ai plantelor. Abstracts with Programs. ediţia a II-a.. 1 p...A. p. Soc. R. GH. Ped. V:. 43. Classification and geologic history of Dispersed Microthyriaceous fungi. 99-112. 2/2004.C. Prahova. V. Lucknow (1976-1977) 1:331-342. et PONS. p. South Florida. „Petrol-Gaze” Pl. Academia Română. Bull. D. G.R.. ELSIK. GOLUBIC. Volume XIX. Texas. IX. V. Univ. Palinologie cu aplicaţii în geologie.D. Abs.V. Nat. LVI... HOCH. no 3-4. FRUNZESCU. 1973. W. America. Bucureşti. northen Gulf of Mexico. PETRESCU.. Prahova. G. BĂCĂRAN. 2004. & DRĂGĂNESCU... BROWN.. A. Microscopic fungal remains and Cenozoic Palynostratigraphy. L. Vol... ELSIK. Association of Geological Societies. p. 1986. p.L... ELSIK. 1978. Humble Oil & Refining Company Huston. nr. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 11. COTEANU. Evolution and Kingdom of organisms from the perspective of a mycologist. BENTIS. 1976. Second International Mycological Congress. p. J. G. 47-49. Berlin.C. Plante medicinale şi aromatice. U. p. 403-420..J.C. K. 91-97. 283. & GOLUBIC. BÂLTEANU. BĂCĂRAN. BĂCĂRAN.

C. Istoria pădurilor fosile din Terţiarul Transilvaniei. Canadian Journal of Botany. 1976. The utility fungal spores in marginal marine strata of the late Cenozoic. revizuită. Vol. Adnotated Glossary of Fungal Palynomorphs. Microspores de champignons dans l’horizon supérieur du Grès de Kliwa de l’Éperon de Văleni. Bucureşti. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău ELSIK. Palynology of Late Pleistocene Giant Ground Sloth Locality. L. 1993. International Code of Botanical Nomenclature. 1-35 p.P. ELSIK. Pollen et Spores. Fungal spores from the Upper Eocene Manning Formation. 1994. p. W.. R. E. Identificarea asociaţiei cu Deflandrea spinulosa în zona Stârmini. V.C. Fifteen miscellaneous proposals towards the evolution of a Code appropriate to the needs of the 21st century.org/names/names. 5. 155-159. Bucureşti. Lucknow (1976-1977). 31-41. 1978. W. Ploieşti. 62 . 1986. + 120 planşe text. Băcăran. 2003. GIVULESCU..L. AASP Contributions Series. IONESCU. Pânza de Tarcău. 1987..B.. & BATI. 1979.asp INDREA. EDIGER. Bucureşti. 1-1446 p. G. 1980. p... 27 pl. 1 plate. Univ.R. 25 (1978) 1-20. 1983. London.S. Palynol.. 1984.C.. Banatului. Ed. Facultatea de Geologie şi Geofizică. & BROWN. 1986. Fossil fungal spores: Anatolinites gen.T. Ed. IV. Ploieşti. 1987. 129-132. 1-208. The stratigrafic value of Neogene fungal spores from DSDP site 493. Int.D. southwest Harris County.. Psilodiporites Varma and Rawat.. 156-162.103. Taxon. Bucureşti.. 23. Cătina jud. Buzău. W. V. Oxford University Press. & BĂCĂRAN. Vol. Dispersal in Fungi. ELSIK. 77-82.. p. GUŢU. HAWKSWORTH. R.-dec. Vol. nr.. şi col. Roum de Géologie. XLVII-L (1995-1998).. p. Studiul lemnelor fosile din depozitele Cretacic-Paleocene (?) din România. E.. Cluj-Napoca. ediţia a II-a... nov. Paleogene fungal spores and fruiting bodies of the Canadian Arctic. Jakson Group. Oradea). Fossil Bacteria and Fungi in some Cretaceous woods and their paleoecological implications. Flora pliocenă de la Corniţel (reg. Bul. 53-63. W. FRUNZESCU. INDEX FUNGORUM http://indexfungorum.L. XXIX. no 3-4.C.C. Volume 42. Palynology. & BĂCĂRAN. Pollen et Spores. Humanitas. Academiei R. Amsterdam. ELSIK. ETHRIDGE. 14: 91. Z. 2001. p. ELSIK.D. Bucureşti. Serie nouă.. 1990. & JANSONIUS.. gen. August. 403-420.. Editura Academiei Române. Geoscience and Man. ELSIK. 8.. Vol. W. D. Catedra de Geologie-Paleontologie. The fungal morphotype Felixites nov. no 1. 2: 436-493.. 71-79.C. 1963 emend. ELSIK. V.. 4. D. Conf. 2004. Carpatica. p. & TRĂISTARU. W. 66. Revista Română de Petrol. Printed in the Netherlands. XXVIII.. 1-229 p. 1-172. p. C. I. p.. Bucureşti. Dicţionar latin-român..... Number 11.C. 421-426. Crişanei şi Maramureşului. JANSONIUS. pages 953-958 National Research Council Canada. 1990. p. 1989. Palynology. 1-150 p. XXXI.. p. 1996. p. Ed. Vol. Elsevier Scientific Publishing Company. 2003.C.. Volume 52. Legumicultură. A. „Petrol-Gaze” Ploieşti. şi Ped. A palaeogeological study of Holocene peat bag sections in Germany and the Netherlands Review of Palaeobotany and Palynology.. 1-12. ELSIK. 1974.C. FOURNIER. Texas. East and South Central Texas: U. p. no 1-2. HUICĂ. FRUNZESCU. Volume 8.R. W. GIVULESCU. no 4. p. D. Harta regiunii Crivineni. Number/numero 5. nr. Ed. D. Vol. 2001. J. oct. Pollen et Spores. Revue Roumaine de Géophysique et Géografie. IAMANDEI. W. V. Pătârlagele. XXVIII (1986). Rev.S. northern Gulf of Mexico. The AASP Inc Workgroup on Fossil Fungal Palynomorphs. 1997.. INGOLD. D. 1998. Calvini. GEEL. Did. Volume 15. 1964. leg. ELSIK. Tome 47. Pollen et Spores. G.V. W. teză de doctorat. Studiul palinomorfelor Molasei de Doftana din Sinclinalul Drajnei (Bazinul Văii Teleajenului). IAMANDEI.A. 1-350. New genera of Palaeogene fungal spores. GH. Tome 34.P.

167-174.. August 1969. & DILCHER. Luangwa Valley. R.T.Y. 1981. nouvelles recherches sur les champignons fossiles. Southern Argentina. E. Published by the American Association of Stratigraphy Palynologists Foundation.N.. T. no.. The nomenclature of fossils as fungi. & JANSONIUS. Tomo XIX. no. 64-2008. by The New York Botanical Garden Bronx: N. Systematic and stratigraphic palynology of Eocene the Pliocene strata in the Imperial Nuktak C-22 Well.. 1-471 p.M. Stuttgart. A comparision of some Paleogene fungal palynomorphs from Canada and from Patagonia. Toronto. Progr. p. of Paleobotany and Palynology. Mackenzie Delta Region. Supervicornea pacltovae gen. JANSONIUS. XXIX-XXXI. G. Fungal Associations in the Terrestrial Paleoecosistem. 63 . Synopsis of fossils fungal spores. 1971. mycelia and fructifications. & ELSIK. Bucureşti. Progrese în palinologia românească. Mycologia. 141152 SEPULVEDA. POP. DIJKSTRA. Macromycetes. pl. nov. Review of Palaeobotany and Palynology 85: 83-94. R. 133-138.. 1986. p. M. H. 458-5126.A. XXIII. Paris. R. AMEGHINIANA. 1982. et al. cu privire specială asupra condiţiilor paleoclimatice. Volume 5. JARZEN. 1995. T. 1995. AASP Fondation. J. Simpozionul de Palinologie Cluj. Utrecht-Netherlands. 36 pl. 87 (4). 1965. 1-279 + 2 pl. L. M. 1-89 p. introducere în paleobotanică. 14 mai 1970.M. Res. R. I.. Vol. POP. 15.. Palynology: Volume 10: 35-60. Geleenites Dijkstra 1949. TAYLOR.. în palin rom. M. PETRESCU. Băcăran. 1972. S. p.N. J. Bucureşti. PO. & OSBORN.. 1971. p. Vol.N. The fossil history of Ascomycetes Systematics and Perspectives in the Nineties. & SIEGLER.. Taxon 30 (2): 438-448. Linnaean nomenclature-universal language of taxonomists and the Sporae Dispersae (with a commentary of Hughes proposal). N. The distribution and interactions of some Paleozoic fungi.. no 1. p.. 99 (5): 513-522. GH. 17. 1985.. 1995. KALGUTKAR. J. 1971.. NORRIS.V. J. TAYLOR. G. & KALGUTKAR. Some fossil fungal form-taxa from the Maastrichtian and Palaeogene ages. W..V. 1986. Printed in Great Britain. ROMAGNESI.M.. II. 1-260 p. 1994. Cercetări palinologice asupra Eocenului de la MorlacaHuedin. Faculté des Sciences de l’Université de Strasbourg. Paris. Redescription of Some Fossils Fungal Spores. O. by D. R. Acad.N. Plante fosile. 163-187 + 2 pl. pp. 560-573. Acad. p. 1-351 p. Texas..S. Pollen et Spores 23 (3-4). & VAVRDOVA. a Cretaceous fungal fructification.. Ed.. adopted by Elleventh International Botanical Congress Seatle. 1-392.C. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău JANSONIUS. STAFLEU. TAYLOR.. 1981. Fungal palynomorphs recovered from recent river deposits.L. F.. REYNOLDS. 3-4: 319-334. POP EMIL... 2-4. 2008. SHEFFY. Les champignons fossiles. D. nov. M. SVOBODOVA. Ed.S. Thèsses. Paris F. 1-173 p. SITTLER. 557-562. Bulletin 340. 1996. 1981.W. U..M. Paleontolographica Abteilung B. District of Mackenzie.. & TAYLOR.. The importance of Fungi in shaping the paleoecosistem. D. 1982. 1982.. 1996. Ed. Dacia.R. Bordas. M. Ed. J. Reprinted from Trends in Ecology and Evolution. Fossil arbuscular micorrhizae from the Early Devonian. fig. T.. Paléosporologie. Geological Survey of Canada.R.. 249-262. JANSONIUS. & DRAGASTAN. Hawksworth.. 1990. Mycotaxon. & PETRESCU.. Zambia. TAYLOR. & NORRIS. T.. Le Paléogéne des Fosses Rhenan et Rhodanien etudes sédimentologiques et paléoclimatiques. KALGUTKAR. Canada. New York. C. Mycol. Commision geologique du Canada.. & ELSIK. LOCQUIN. Rew. Morphology and Taxonomy of fungal Spores. a new elateroid sporomorph from the Bohemian Cenomanian (Czeh Republic) Acta Musei Naturalis Pragae Series B-Historia Naturalis Vol. I. et sp. W.V. Palynology 24: 37-47. E. J..R.A. Les champignons fossiles. International Code of Botanical nomenclature. 13-16. PO.. Cluj-Napoca.M. D. Atlas des champignons d’Europe..34-51. Dallas.. LOCQUIN.. p. Vol. E.. 2000. Plenum Press. 1-178.V. 2000.N. TAYLOR. pp.L..L. Recherches sur quelques organismes fungiquest et d’affinités fongiques probables présents and Paléozoiques.C.S. T. 1971.J.

H. Nature Volume 399/ 17 iunie 1999. Columbus.. 10458-5126. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău TAYLOR. Protoascon missouriensis. KRINGS. Heidelberg. & REMY. Bucureşti.R. a complex fossil microfungus revisited. REMY. of Botany and Institute of Polar Studies. T. The oldest fossil lichen. The Rhynie Chert Ecosystem: A Model for Understanding Fungal Interactions. Devonian Fungi: interactions with the green alga Palaeonitella.N. HASS.N. The importance of fungi in shaping the palaeoecosistem. Tipizarea nomenclaturală în Botanică. E. Acad. H. W. S. & STUBBLEFIELD.. 1987. W. VACZY.L. Bronx. C. & KERP. A fossil mycoflora from Antarctica. HASS. Studii şi Cercetări Biologice Cluj. & AXSMITH. 1974.N. 3. 2000. T. 97 (3).. p. T.. 64 ..P.. Review of Palaeobotany and Palynology 90: 229-262. & HASS. Băcăran.S. Fungi and Sediments Springer-Verlag p. 1999.Y. Review of Palaeobotany and Palynology 83: 253-260. J. by The New York Botanical Garden. HASS. 1-254. TAYLOR. 68-75.N. 1996. T.. Ohio. W... H. 213-253. M. & KERP.V.. 24. T. TAYLOR. T. nr.. E. N.. TAYLOR. 725-729. R.N. C.. New York.I. Nature Volume 378. p... H. 16 november 1995. seria Botanică. Buenos Aires. The Ohio State Univ. 1994. E. T.L. & OSBORN. TAYLOR. 84 (6): pp. 2005. Fungi from the Lower Carboniferous of central France. TAYLOR. Parasitism in a 400 milion year-old green alga. 1992. 1992. S. 2000. Dep. REMY. Berlin. H. & TAYLOR. p. VACZY.N.. & TAYLOR.N. Mycologia. 1997.P. T. TAYLOR. H.N. National Science Foundation Deutsche Forsungemein schaft and Deutscher Akademischer Austauch Dienst. Bucureşti. D.. Mycologia. 244. T. H.. GALATIER. B. H. A Cyanolichen from the Lower Devonian Rhynie Chert American Journal of Botany 84 (7): 992-1004. HASS. Internaţional de Nomenclatură Botanică. T. T. 901-910.N... The oldest fossil ascomycetes. Ed. Cod. & KERP.N.D.M... KLAVINS. VERECCHIA. TAYLOR. 1995.. TAYLOR. TAYLOR. 1972.

Dispersal in Fungi. 1-56 p. 396. I. MANOLIU. J. Surrey. 1963. 1-206 pl. et KRANZLIN. A. 1-80 p. & BONTEA. Botanique. 1-608 p. The Fungi – An Advanced Treatise. 1963... JOLY. 1997. Academic Press. RĂDULESCU. Mycol.. 1-507 p.. More Dematiaceous Hyphomycetes. P. G. Scrisoare către Băcăran Victor.I. Vol. & ELLIS. Ph...I. Paris. 1984. A. Contribuţii la cunoaşterea genului Pleospora Rabenh.J. MICULISKENE.. Editions Paul Lechevalier.. H. St. Fitopatologie agricolă.. AINSWORTH. IV B: 1-504 p. A. A. Kew.D.. Bucureşti. p. ELLIS. Kew. LOCQUIN. 1-1283 p. M. Române. Le Genera Alternaria.. Catalogul micromicetelor biodestructoare ale materialelor polimere... Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 11.. Botanica agricolă. Mycological Papers.V.34. 47.... 1979. Ed.C. Commonwealth Mycological Institute. nr. p. Commonwealth Mycological Institute Kew.C. DEIGHTON. Ph. Vol. G. Surrey. Cercetări micocenologice în asociaţia Symphyto-Cordati-Fagetum din Munţii Nemira (jud. M. T.. p. Vol.. Bucureşti. 141. p. Paris VIe. Macmillan Publishing Company. Masson. The Ecology of the Fungi. 20: 9-14.F.. nr. Lond. Vol. 1-609 p. et al.. 1980.C.C. Cercosporidium and some species of Fusicladium on Euphorbia. Ed. p. F.E. Bucureşti. Oxford at the Clarendon Press. New York. p. Acad. Veget.. BIBLIOGRAFIE MICOLOGIE ABBAYES. Malýatlas húb. MADELIN. BARR... 1966... 1-161 p.. M. 1-193. & PETRESCU. M. C. Ph.. BONTEA. INGOLD. A. 1967. Sc. E.. & SESAN.. ELLIS.. England.. Dip. Studii şi Comunicări. Commonwealth Mycological Institute Kew.S.. BUIA. Commonwealth Mycological Institute Kew. Les Ascomycetes. 1965.Sc. „Ion Borcea” Bacău. Studies on Cercospora and allied Genera VII New species and redisponizions. D. 1964. 1-154 p.. More Dematiaceous Hyphomycetes. 2005. Sc. B.. Plant Diseases and Metabolites. 1 p. England. G. W.C. Alternaria. P. 1-249 p. 1968.S.. Evolution and Kingdoms of organisms from the perspective of a micologist.. ELLIS. Tokyo. 1-11.. Tome I. AINSWORTH. Stuttgart. Paris VIe. Ed. Vol. & SUSSAMAN. 547 p.. Biol.S.. Surrey. Bacău). E.. 1981. Surrey. Complexul Muz. 1982.. New York and London. Passalora. Acad.B. Butteworths. Moscova. (Clasa Ascomycetes) şi reîncadrarea taxonomică a speciilor acestui gen din flora României. Bucureşti. Press Inc. AL. D. Vol.. Editura Agro-Silvică. Lucerne. 83. 1-551 p.. MANOLIU. B. 1976. Bratislava. 1-340 p.B. O.. T. Mycologia 84 (1). III: 1-571 p.. 1964.. P. BAICU.. Ceres.. Studies on Cercospora and allied Genera II. J. 1966. Dictionary of the Fungi fifth edition. 1992. A. The Fungus Spore. DEIGHTON. Mycological Society of America.R. BREITENBACH.. I: 1-748 p. A. Dictionary of the Fungi Commonwealth Mycological Institute. Bucureşti.3.S.R. 1987. 76-83.T. 1971. GÄUMANN.. Elsevier – Amsterdam. Dicţionar fitopatologic în şase limbi – Micoze. JIGĂU. no 144.. D. de Şt. Die Pilze. 1961.B. Surrey. Ceres. 1-208 p.Sc. HULEA. syst. D. Boca Raton Florida.C...V. Kew. 1973. Dicţionar de termeni populari. 65 .B. 1964. SLIAUJENE.. Commonwealth Mycological Institute. II. T. COOKE. 1-354.N. F.. Masson et Cie Editeurs. 1985.. London. 1983. C..... V. CHELKOVSKI. A. GOIDÀNICH. ST:. Nat. 1-337 p. G. Băcăran. Champignons de Suiss. MANOLIU. 1-316 p. 1964. 12. M. B. DEREMEK. Mycologie générale et structurale. F.. II: 1-804 p.J. tehnici şi ştiinţifici în fitopatologie. 1996. Iaşi. London. V. AINSWORTH. & VISCONTI. Manuale di Patologia vegetale. B. p. Cerc. 1979. Vol. 1-541 p. 2000. New York. 1-545 p. A. ex Ces & De not. de Ştiinţe a U. LUGAUSKAS. Bologna. & LIZON.

. 66 . Ed. O. şi Ped. Iaşi. Bucureşti. Le genre Alternaria. C. şi Ped. RAFAILĂ.S. R.S. Acad. ŞTEFUREAC.. T. 1979. Commonwealth Mycological Institute Kew.. A. Ceres.. T. V. p. E. ZANOISCHI. R. MOHAN. Ed. Bibliography of European Palaeobotany and Palynology 1996-1997. 1-614 p. A. R.. 149-348. + 1 tab. Les Champignons. H. 1995.. ROMAGNESI.. Napoca Star. Univ. 1967. A.. R. 1-300 p. Introdcution to Fungi University Press Cambridge. 235-236. F. PUNITHALINGAM. G. R. Paris VIe.P... 144. 1998.. THOMAS. National Museums & Galleries of Wales. Cardif CF1 3NP. Vol.. Atlas des champignons d’Europe. 1957. C. Fitopatologie. Graminicolous species of Bipolaris. 1964. Acad. H. CAB International Mycological Institute. E... Ed. 1954.R. 1-242. I: 1-543 p. A. PATRICK. Paris VIe. + 69 tab. Tratat de fitopatologie agricolă. RĂDULESCU. Ciupercile Erysiphaceae din România. Plante inferioare din masivul Ceahlău. 1998. p. 1967. RĂDULESCU. Ustilaginalele din Republica Populară România. Agro-Silvică.V. CLEAL. Acad. Editions Paul Lechevalier.S.S. Did. Bucureşti. studiu monografic.. I-LXXXII.R. A.. 1973... SIEPMANN. Graminicolous Ascochyta Species. Acad. Tome II. VILLE. Curvularia.. 1999.. NEGRU. Cluj-Napoca. T. I: 1-1329 p. Bucureşti. Ed. II: 1-1166 p. Acad... Septoriozele în România.R.R. Surrey.. pag. Ed. PUNITHALINGAM.. Species on Monocotyledons (excluding grasses)..H. 269. SĂVULSECU. 119. 1-355 p. S.. 1988. PARDOE. Micologie. 1979. NEGRU.. R. Bucureşti. SĂVULESCU. 1-325. SĂVULESCU. M.. II.. I. Cryptogams and Gymmosperms.. Did.. Monografia Uredinalelor din Republica Populară România. ZYCHA. F. J. NEGREAN. E. p.. Paul Lechevalier Editeur. Băcăran.. 1953. 16. Paris. 1969... Cramer. 1-358 p. p. E. Mucorales Verlag von J. 1973. 1995. Bucureşti. FRASER. Ed. Drechslera. 1-219 p. Vol. I şi II. MITITIUC.C. M. Ed. Ciuperci Pyrenomycetes Sphaeriales din România. Ed.R. Ed. Ascochyta II. WEBSTER. p. 1966. I şi II. ed. Patologie vegetală. Bucureşti. 1987. Bucureşti..... M. sec.R. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău MANOLIU.B.. E.I. pag. p. 1-291.P.. DODEA. „Al.S. J. 1-148. Edit.. Acad. RĂDULESCU. Cambridge. Ed. J.. Vol... C. 185. Department of Biodiversity and Systematic Biology.. England. PÂRVU.H.. 1971. Îndrumător pentru determinarea bolilor şi dăunătorilor la seminţe. pl. SIVANESAN. Ed.. Bucureşti.. Cuza” Iaşi. COROI. 1969.. VILLE. E. 1-570 p. R. II: 1-1168 p. E. MOREAU. Evoluţia plantelor oglindită în opere recente de botanică filogenetică..S. 1-250 p.