UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE GEOLOGIE ŞI GEOFIZICĂ CATEDRA DE GEOLOGIE-PALEONTOLOGIE

TEZA DE DOCTORAT
STUDIUL PALEOMICOLOGIC AL DEPOZITELOR MIOCENE DIN BAZINELE VĂILOR TELEAJEN ŞI BUZĂU REZUMAT

Conducător ştiinţific: Prof. Dr. Ovidiu Dragastan

Doctorand: Victor Băcăran

Bucureşti, 2009

V. Băcăran, Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău

CUPRINS
I Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . II Cuvânt înainte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . III Istoricul cercetărilor paleomicologice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . IV Consemnarea geologică a fungilor fosili . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . V Istoricul cercetărilor paleomicologice în România . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . VI Istoricul cercetărilor paleomicologice în bazinele văilor Teleajen şi Buzău . . . . . . . . . . VII Istoricul cercetărilor în micologie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . VIII Metodele de preparae şi studiul palinomorfelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . IX Clasificarea sporilor fosili de ciuperci . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1. Date generale asupra regiunii cercetate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2. Cadrul geologic al regiunii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3. Cadrul geologic al Formaţiunii cu sare de la Slănic – Prahova. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9. Reconstituirea paleomediului miocen . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9.1. Generalităţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9.2. Elemente morfologice folosite în procesul comparării sporilor actuali de ciuperci cu cei fosili . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . 9.3. Spectrul ecologic al sinuziilor de micro- şi macromicete care se aseamănă cu cele descoperite în depozitele miocene cuprinse în bazinele văilor Teleajen şi Buzău. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . a) Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Podu Morii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . b) Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Podu Morii – Calcarele de Jaslo . . . . . . . . . . . . . . . . . . c) Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea Gresiei de Kliwa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . d) Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Doftana . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . e) Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea cu sare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . f) Profilul ecologic al ciupercilor care se aseammănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Şipoţelu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9.4. Reconstituirea paleoclimatului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9.4.1. Evoluţia florei în Cenozoic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9.4.2. Evoluţia climei şi florei ăn Paleogenul Europei Occidentale . . . . . . . . . . . . . . . . 9.4.3. Factorii fizici (temperaturi şi umiditate) în dezvoltarea ciupercilor . . . . . . . . . . . 9.4.4. Procesul de tranzienţă micotică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10. Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10.1. Consideraţii asupra paleoecosistemului miocen . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10.2. Probleme de nomenclatură la sporii, hifele şi corpurile sporifere, descoperite în depozitele miocene în bazinele văilor Teleajen şi Buzău . . . . . . . . . . . 11. Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11.1. Bibliografie – Geologie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11.2. Bibliografie – Paleomicologie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11.3. Bibliografie – Micologie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . II III V VII IX XI XV XVII XIX 1 2 35 37 37 39 40 40 41 41 41 41 41 41 42 42 43 43 240 240 246 249 249 256 260

I

semnificaţii ambientale). Lucrarea reprezintă o încercare de prezentare a sporilor fosili în interesul procesului de cunoaştere în geologie. preluat şi însuşit din literatura geologică recentă. încadraţi într-un sistem de clasificare artificial. paleoclimă. cu necesitate. Această constatare obligă pe palinolog să compare sporii de ciuperci fosili cu cei actuali. în Cainozoic. Paleopalinologul întâlneşte sporii de ciuperci fosile nu întotdeauna izolaţi. Lucrarea de faţă oferă descrierea morfologică a unui număr infim de spori de ciuperci fosile. S-au detaliat îndeosebi formaţiunile purtătoare de evaporite. în scopul elucidării datelor oferite de paleomicologie. cu posibilităţi de uz biostratigrafic. Practica determinării sporilor actuali de ciuperci indică necesitatea cercetării lor în contextul natural al corpurilor sporifere. Pe glob se presupune că ar exista cca. bazidiilor etc. dar frecvent în corpuri sporifere. ascelor. Studiile de morfologie comparată pot aduce noi elemente utile palinologului în actul identificării formelor fosile. uneori în asce. O vastă literatură de strictă specialitate a trebuit să fie consultată ca suport al diagnosticului paleomicologic. s-a procedat la investigarea palinologică a unor formaţiuni miocene ale principalelor aflorimente din regiune. Acest avantaj presupune. În lucrare s-a abordat şi oferta de informaţie geologică din zone limitrofe perimetrului. Introducere Prezenta lucrare îşi propune studiul paleomicologic al formaţiunilor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău. paleomicologia poate oferi ocazia unor noi interpretări filogenetice. Numai printr-un proces continuu de comparare a sporilor fosili de ciuperci cu cei actuali. unele deschideri din Zona Cutelor Diapire. Cum asemănările sunt mai mult decât evidente. conidiofori etc. cu implicaţii în evoluţia geologică a bazinului miocen din sudul Carpaţilor Orientali. urmărindu-se evoluţia relaţiei: preevaporitic–evaporitic–postevaporitic. în completarea celor furnizate de celelalte grupuri de plante inferioare şi superioare. Cercetările paleomicologice cu mijloace palinologice aduc informaţii din care rezultă că. Numai înarmat cu informaţii de sporologie ale ciupercilor actuale.V. intuim deci cât de ridicat trebuie să fie nivelul de cunoaştere al palinologului angrenat în descifrarea tainelor paleomicologice ale Cainozoicului. niciodată nu vom găsi o identitate morfologică între sporii fosili şi cei actuali de ciuperci. se poate crea acel fond minim de lucrări de sporologie. existau genurile de ciuperci cunoscute din micologia actuală. Pe baza unui cadru stratigrafic şi tectonic. sedimentologic (ciclicităţi. al descrierilor morfologice şi al efortului de adecvare a nomenclaturii. Informaţia paleomicologică cantitativă din investigarea formaţiunilor s-a dorit a fi urmărită sub diferite aspecte în încercarea de a desprinde tendinţe evolutive ale diferiţilor taxoni. II . se pot obţine datele necesare evaluării condiţiilor paleoclimatologice şi paleobiogeografice. sporoforilor. paleoecologice în lumea plantelor. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău I. cum ar fi oportunitatea investigării forajelor din sarea de la Slănic Prahova. să se apeleze la studierea sporilor omologi actuali în condiţiile naturale ale sursei. de clasificare. organizat astfel încât să creeze un prim fond de date în cercetarea de morfologie comparată în paleomicologie. de încadrare. Din lumea bogată şi variată a palinomorfelor constatate şi determinate. rar pe sterigme. ca element în procesul de comparare cu sporii de ciuperci actuale. Respectând în continuare regulile atât de vechi ale principiului actualismului. 200000 de specii de ciuperci (cunoscute fiind cca. Băcăran. în majoritatea lor. sau din aflorimente situate la vest sau la est de perimetru. s-au selectat pentru studiul de detaliu numai sporii de ciuperci. 100000 specii). instrumente de lucru pentru palinologi.

Geologic al României. Munteanu Emilia de la Institutul Geologic al României.U. − Dr. respectiv în Paleomicologie. − Dr. să patroneze aceste cercetări. prin persoana Dr. Dr. Catedra de Geologie şi Paleontologie.U.U. cu sediul în Bucureşti (str. Mihai Popa. Zoe Apostolache Stoicescu.A. Dr. S. dar. Tot şansa a făcut ca Muzeul de Biologie Umană Ploieşti. Dr. − Dr. Pons – Laboratoire de Paléobotanique de la Faculté des Sciences de Paris. Un uriaş ajutor mi-au dat îndemnurile şi îndrumările următoarelor personalităţi. W. cărora le rămân îndatorat şi le prezint mulţumirile mele: − Prof. Dr. S. cu o contribuţie majoră în abordarea de către mine a domeniului Paleomicologiei au avut-o personalităţile ce au publicat lucrări ştiinţifice esenţiale. − Prof. în cea mai mare parte. Doubinger – Centre de recherche de sédimentoligie et de géochimie de la surface CNRS (Strasbourg). Monica Crihan de la Universitatea “Petrol-Gaze”-Ploieşti. − Prof. Dr. Liviu Drăgănescu de la Salina Slănic Prahova şi Dr. Thomas N. Ovidiu Dragastan din Facultatea de Geologie şi Geofizică. Claude Sittler – Faculté des Sciences de l'Université de Strasbourg. R. − Dr. Theodor Neagu. Dr. Dr. Taylor – University of Kansas. Justinian Petrescu de la Facultatea de Geologie. M. Dr. Dr. Catedra de Geologie şi Paleontologie a Universităţii din Bucureşti. Texas. Câmpina. M. Cuza” Iaşi. − Prof. membru al Academiei Române. Dr. Elsik – Exxon . Dr.. Ellis – British Mycological Society. − Conf. − Dr. membru de onoare al Academiei Române. Răzvan Givulescu. Dr. catedra de Geologie şi Paleontologie a Universităţii din Bucureşti. − Dr.A. S. Dr. Leonid Apostol de la Muzeul de Istorie Naturală “GR. − Prof. în parte. Aurelia Bărbulescu de la Facultatea de Geologie şi Geofizică.L. I. − Prof. Ioana Pană de la Facultatea de Geologie şi Geofizică. − Dr. − Prof.B. G. Ellis – Commonwealth Mycological Society. Norris de la Geological Survey of Canada. Dumitru Frunzescu de la Universitatea “Petrol-Gaze” Ploieşti. personalităţi cărora le rămân îndatorat şi le prezint sincerele mele omagii..C. cu care. − Prof.P.U. − Conf.V.A. Huică Ilie de la Universitatea “Petrol-Gaze” Ploieşti.G. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău II. Calgary. − Prof. Dr. cărora le aduc mulţumirile mele. S.A. Kalgutkar de la Geological Survey of Canada. Calgary. D. Nicolae Balteş de la I. Dilcher – Indiana University. Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca.M. m-am aflat în corespondenţă: − Dr. Popescu Gheorghe de la Institutul Geologic al României. Cuvânt înainte Prezenta lucrare de doctorat este rodul pasiunii mele pentru Paleomicologie. Nicolae Ţicleanu de la Facultatea de Geologie şi Geofizică. Mărunţeanu Mariana de la Inst. Marcel Locquin – Laureat de l'Institut. Dr. J. De mare ajutor. III . din Universitatea Bucureşti. − Dr. Sheffy – Indiana University. Leonid Olaru de la Facultatea de Geologie a Universităţii “Al.. sub îndrumarea Dr. − Prof. ANTIPA” şi să mă iniţiez în Palinologie şi.P. − Dr. pentru realizarea unor fotografii la microscopul ZEISS din Laboratorul de Palinologie. Dr. Toamnei). − Prof. al faptului că am început să lucrez sub îndrumarea Prof.P. Băcăran. − Dr. Catedra de Geologie şi Paleontologie a Universităţii din Bucureşti.V. − Dr. Catedra de Geologie şi Paleontologie.Jansonius de la Geological Survey of Canada. înfiinţând laboratorul de palinologie şi să mi se asigure probele palinologice de către Prof. J.C. J. Houston. D. şi al şansei ce am avut-o să abordez acest domeniu la îndemnul Dr.

E. toţi oameni de viţă basarabeană şi bucovineană. tehnoredactorului Andrei Neagu de la firma S. în mod special. Dr. Mihai Toma de la Universitatea Agronomică şi de Medicină Veterinară “Ion Ionescu de la Brad” din Iaşi. Elena Potop şi prietenul meu. Maria Oprea de la Institutul de Protecţia Plantelor Bucureşti.C. Dr. Tatiana Eugenia Şesan de la Facultatea de Biologie a Universităţii din Bucureşti. fratele. Dr.-Bucureşti. Dr. care mi-au oferit. Eugenia Puica Iamandei de la Institutul de Geologie al României. IV . Dr. Valeriu Bratu. Ana Ionescu de la C. Prof. Băcăran. m-au îndrumat.L. Alexandru Manoliu de la Centrul de Cercetări Biologice Iaşi. Zoe Apostolache Stoicescu. De-a lungul timpului. cu multă dărnicie. Dr. m-am bucurat de bunăvoinţa multor personalităţi. Gheorghe Brănoiu de la Universitatea “Petrol-Gaze” – Ploieşti. Constantin Hunciag. OPTOFINA S. dar. Maria. cât şi în reproducerea materialului bibliografic de către Adrian Stocheciu. esenţial pentru mine a fost sprijinul moral şi material al apropiaţilor mei: mama. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Mulţi dintre aceşti micologi şi paleomicologi mi-au trimis lucrări ştiinţifice de mare valoare.R. a domnului Ion Vânt).G. Prof.P. Multor persoane le mulţumesc pentru ajutorul dat în procurarea microscopului (firma S. lucrări de micologie şi paleomicologie. Dr. fosta directoare a Complexului Muzeal Prahova. Gabriela Pigulea şi Constantin Hârlav. uneori rămânând uluit de bunătatea lor. Catedra de Geologie şi Paleontologie a Universităţii din Bucureşti. Conf. Laboratoarele TONNIE S. verişoara mea. Stănilă Iamandei de la Institutul de Geologie al României.R. Eugenia şi Nicolae Cristea. Titus Brustur de la Institutul de Geologie şi Ecologie Marină. cu marea disponibilitate pentru bine.C. Dr. profesorilor Cornel Popescu. a domnului Şerban Ionescu-Homoriceanu şi Conferenţiar Dr. Dr. Dr. nepoatele mele: Irina şi Cristina. menţionându-i: Dr. sora şi cumnatul. Gheorghe Popescu de la Institutul de Geologie al României.C. din care cauză le mulţumesc cu toată recunoştinţa. Acestora le aduc profundele mele omagii şi mulţumiri. În elaborarea lucrării.L.V. Mihai Popa de la Facultatea de Geologie şi Geofizică. terminologiei latine şi corecturii.

1922 – din Kalgutkar & Jansonius. Meschinelli a inclus 63 genuri. 1979. 2000). Istoricul cercetărilor paleomicologice Paleomicologia se ocupă cu studiul componentelor fungilor fosili: hife. 1895) şi în Fungorum Fossilium Omnium (1902) (Answorth & Sussman. mulţi paleobotanişti (Brogniart. Etimologic. încă de la 1820 (după Kalgutkar & Jansonius. ca şi mulţi micropaleontologi. Paleomicologia este un domeniu foarte tânăr. deci polimorfismul controlat genetic. 2000). sinonime cu prezenţa mai multor forme de spori. 1880. 2000). Meschinelli rezumă cunoaşterea fungilor fosili de la sfârşitul secolului al XIX-lea în volumele 10 şi 11 ale lui Saccardo Syloge Fungorum (1892. 1878. astfel că propagulele. 1983. Compilaţiile lui Meschinelli rămân importante doar din punct de vedere istoric şi nomenclatural (după Tiffney & Barghoorn. – ramură a botanicii care se ocupă cu studiul ciupercilor (din fr. Mai mult. astfel că fungii fosili sunt priviţi drept rezultatul contaminărilor. diferenţiate sexuat sau asexuat. datorită dezvoltării palinologiei sporilor (după Kalgutkar & Jansonius. Cercetările paleozoologice şi cele paleobotanice nu sunt asociate cu cele micologice. 1921. Băcăran. 2000). dar. Schimer şi Ungar) au publicat note privitoare la fungii întâlniţi ca miceliu. semnalând că interesul pentru aceştia a crescut în anii de după 1950. Din anii 1840 până către sfârşitul secolului al XIX-lea. 1976 a. Farr. reprezintă expresia polimorfă a unui singur organism. În “Inconographica” (1902). Piroyznski (1976 a) şi Piroyznski & Veresub (1979 a) au făcut scurte prezentări ale fungilor fosili. Tiffney & Barghoorn (1974). Lange & Smith (1971) constată la polenul fosil dispersat o morfologie relativ uniformă şi o mărime apropiată. 2000). numele publicate. din care cauză a avut reţineri faţă de prezenţa acestora (după Kalgutkar & Jansonius. Wang. 2000). în lucrarea “Paleomycology”. stereotipia grăunciorilor de polen (după Kalgutkar & Jansonius. invalidate diferă de lista din “Index nominum genericorum plantarum” (“ING”. au ignorat fungii fosili datorită dificultăţilor de identificare a acestora. V . mai ales după 1970. dar numele acestora sunt discutabile: nefiind valid publicate (la numele unor genuri nu a fost asigurată diagnoza). paleo). puţine descoperiri importante. ea o fost cunoscută din date disparate. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău III. pe când indivizii diferitelor specii. tocmai datorită insuficentei cunoaşteri a morfologiei fungilor moderni. datorită factorilor de mediu sunt doi factori ce produc marea variabilitate a morfologiei sporilor fungici (după Hulea. iar sporii fungici dispersaţi ai unei aceleiaşi specii au multă deosebire. dar tratate autonom sunt apreciate ca forma taxon. 1968). evidenţiate populaţional. 1974. Ramanujam & Rao (1978) acuză ideea că sporii fungici nu sunt adecvaţi interpretărilor stratigrafice. corpuri sporifere. 2000). sporangii (după Ainsworth & Sussman.f. 1979) (din Kalgutkar & Jansonius. În această mare variabilitate morfologică. înainte de a deveni o ştiinţă consacrată. pot fi în aparenţă identici (după Kalgutkar & Jansonius. Edwards. 1851) ce defineşte ciupercile cu mai multe forme sau stadii sporifere haploide sau diploide (asexuate sau sexuate). 2000). nu a văzut utilitatea fungilor. Lesquereux. Lange (1978 c) sesizează variabilitatea şi diversitatea sporilor fungici şi. mycologie)(după DEX. 1996). din Kalgutkar & Jansonius.V. 1968). însoţite de publicări au putut fi semnalate (Williamson. spori disperşi etc. 2000). 2000). termenul “paleo” este element de compunere care înseamnă “vechi” (din fr. pertinente. iar “micologie” s. spori. prin comparaţie. Polimorfismul (Tulasne. 2000). manipulării şi interpretării acestora (după Kalgutkar & Jansonius. Leussink & Stafleu. din Kalgutkar & Jansonius. Kindston & Lang. iar Piroyznski (1976 a). iar morfologia variată şi compoziţia acestora ca probleme complicate de interpretare (după Kalgutkar & Jansonius. Până în 1950. Pirozynski. Heer. împreună cu polimorfismul ce generează modificările structurilor morfologice. Renault. iar Stubblefield & Taylor (1988) pun pe seama asemănării fungilor fosili dificultatea recunoaşterii. Pirozynski & Veresub (1979 a) văd dificultatea interpretării fosilelor fungice descoperite.

din care cauză microstratigrafia a fost folosită ca instrument de explorare de către Exxon în Cenozoicul Coastei Golfului. 2000). din Kalgutkar & Jansonius. O cooperare cu micologii familiarizaţi cu fungii fosili. Creşterea frecvenţei noilor fungi fosili. 1978. 2000). astfel de informaţii au crescut rapid (Taylor & White. care reclamă o elucidare în detaliu (din Kalgutkar & Jansonius. Fungii permit interpretarea paleomediului cu condiţia să se cunoască înrudirea (afinităţile) acestora cu speciile actuale (după Kalgutkar & Jansonius. dar sugerează evoluţia fungilor în Paleozoicul inferior sau chiar în Precambrianul superior (după Kalgutkar & Jansonius. 1988. astfel că se creează o presiune a nomenclaturii. Canada (după Kalgutkar & Jansonius. la subdivizarea biostratigrafică (există spori caracteristici: Pesavis.şi neomicologii este benefică în cunoaşterea paleomediului. din Kalgutkar & Jansonius. 1989). 2000).). asupra înţelegerii afinităţii cu taxonomii moderni şi interpretarea paleomediului. 1995. ca mijloace ale înţelegerii evoluţiei fungilor şi a consemnat date despre fungii flagelaţi şi neflagelaţi. animalelor şi mediului geologic şi a relaţiilor lor cu fungii în trecut (după Stubblefield & Taylor. Paleomicologia şi-a adus contribuţia la o înţelegere elevată a plantelor. Palinomorfele fungice ajută la determinarea vârstei. cu paleo.U. 2000). Elsik (1976 b) şi susţin abundenţa fungilor în Cenozoic. Ctenosporites etc. 1978. Larga variaţie morfologică poate induce acceptarea mai multor specii. Devonianului şi Carboniferului atestă prezenţa tuturor grupurilor majore de fungi în Paleozoic. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Descrierea nomenclaturală şi taxonomică a sporilor fungici disperşi se poate face pe baza diferenţierii în cadrul unei scări aplicate în studiile populaţionale (după Lange & Smith. care rar furnizează suficiente informaţii ale numărului lor sau chiar filiaţia filogenetică (după Kalgutkar & Jansonius. 2000). 2000). Pirozynski (1976 c) a întrevăzut în studiul grupurilor şi fragmentelor individuale fosile posibilitatea asigurării unei baze pentru rezolvarea originii şi filogeniei fungilor şi rolul lor în evoluţia vieţii (după Kalgutkar & Jansonius. Pirozynski (1976 b) a fost preocupat de fragmentele corpurilor sporifere miceliene. Recentele sale lucrări asupra Silurianului. Tiffney & Barghoorn (1974) observă că descoperirile paleomicologice limitează afirmarea fermă a unei filogenii.A. şi de către Imperial Oil. din Kalgutkar & Jansonius. 2000. 1975a. în Cenozoicul inferior al Mackenzie Delta. din Kalgutkar & Jansonius. Băcăran. fie a unei singure specii cu mare şi continuă variaţie (după Smith. Sherwood-Pike (1991) a scris câteva minore comentarii despre valoarea fosilelor. 2000). oriunde în coloana geologică şi în toate regiunile lumii trebuie să aibă în vedere faptul că numărul fungilor studiaţi exhaustiv este mic şi aceia care au fost studiaţi din perspectiva biologică sunt chiar puţini (după Kalgutkar & Jansonius. Gheorghies. 2000).V. 2000). VI . fără a afecta independenţa taxonomiei (după Pirozynski. Recentele studii asupra fungilor străvechi au implicaţii importante în evoluţie. cum tot aşa de adevărat este că numărul mic de descoperiri fungice înainte de Cenozoic a limitat lipsa interesului pentru potenţialul lor stratigrafic (după Kalgutkar & Jansonius. 2000). 2000). biostratografie. Băcăran. 1997). S. Băcăran.

1984) a încercat să rezume cunoştinţele actuale în materie de ciuperci fosile sub forma unui tablou ce nu poate fi considerat încă un arbore de încrengături datorită lipsei unui anumit număr de informaţii. Baxter (1975) a atribuit-o Saprolegniales. localitatea tip: mina Pioneer Appleton city. artropode. 1968. Mossouri. 1970) din Pensylvanianul mediu este probabil cea mai veche prezenţă de Basidiomycetes în sferele de cărbuni ale florei fosile. Batra. Locquin. Kidston & Lang (1921) au descris diverse specii de Palaeomyces (spori fungici şi vezicule) la nişte plante din Rhynie Chert. astfel că ultimul a putut publica 4 fotografii ale ciupercii remarcabil conservate. Haas et al. Remy et al. 1984 de Dubova & Jachowicz (1957).c. Fungii vechi din Cretacic. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău IV. 2000). din Kalgutkar & Jansonius. asemănători Endochaetophora. Schopf & Barghoorn. se presupune a fi un spor de ascomicete. într-un conglomerat aurifer cu thucolit din Precambrianul Africii de Sud. identificate ca fungi primitivi într-o asociere cu o algă (afinitate cu lichenii). În timpul geologic. (l. fungii au o origine polifiletică. În 1850 a fost consemnată ştiinţific o structură saproleginaceae fosilă (după Pirozynski. Taylor et al. 2000). 1965. (1969) au descoperit în Devonianul inferior de la Rhynie Chert Apodachlya pyrifera Zopf. 1966) Propythim şi Ordovicimyces (după Elias. solzi de peşte. Butterworth & Williams (1988) şi Playford (1962). 2000). atribuite subordinelor Gigasporinae şi Glomineae (după Kalgutkar & Jansonius. Hallbaner & van Warmelo. 1966) de vârstă Paleozoic inferior (din Kalgutkar & Jansonius. 2000). datat din Carbonifer superior. 2000). astfel că acestea au fost identificate de timpuriu (după Kalgutkar & Jansonius. 1983). Halbaner & van Warmelo (1974) au descoperit. Harvey et al.) încadrează arbusculele simbiotice în endomicorize şi le atribuie noului gen Glomites. 2000).V.A. Rămâne. 1989. totuşi.U. Pirozynski (1976 a) îl compară cu zigosporul de Absidia (Mucorales) (după Locquin. Batra a încredinţat preparatele paleomicologului Marcel V. Barghoorn & Tyler. pot avea strămoşi în Paleozoic. ulterior descrisă sub numele de Chaetosphaerites Felix. care au fost înlocuiţi în Mezozoic. Descoperirea miceliului cu “clamp bearing” (ansă) de Palaeancistrus (Dennis. descrisă ca Sporonites de Horst (1955). ca specializare endofită şi exemplu timpuriu de micoparazitism. White & Taylor (1988) au descris Endochetophora antarctica în Triasicul Anctarcticii şi ar reprezenta corespondenţă închisă a corpilor sporiferi ce aparţin de Ascomycetes. iniţial atribuit Ascomycetes. (1994) apreciază fungii descrişi la Rhynie Chert ca morfotipuri diverse de Chytridiomycetes incluse în forma class Palaeomastigomycetes (după Kalgutkar & Jansonius. VII . Batra et al. (1975) au descoperit arbuscule micorizante din simbiozele plantelor Devonianului inferior. grupul Cherokee. 2000). În 1964. pe care le numes Gigasporites myriamyces şi Glomites cycestris. Mulţi fungi sau filamente cenocitice asemănătoare algelor au fost descoperiţi până în prezent (după Tyler & Barghoorn. Schopf. 1969. 1974. Lekh R. Pe scoici. Băcăran. Exemplarele cu 3 celule par a fi ascospori (după Kalgutkar & Jansonius. structuri silicefiate asemănătoare filamentelor cu celule ramificate şi aparent septate. din Kalgutkar & Jansonius. corali au fost semnalate forme endozoice de Palaeachlya (după Duncan. (1974) şi Taylor et al. Locquin (1982. Grupul mare al Ascomycetes a fost statornicit în Cretacic şi a devenit viguros în Cenozoic (după Kalgutkar & Jansonius. Osborn. parţial încrustate cu aur. Mai târziu. Consemnarea geologică a fungilor fosili După cele mai autorizate ipoteze. 1982). bun pentru stimularea cercetării în paleomicologie şi respectarea anumitor reguli ale “cladisticii henningienne” (după Locquin. 1982. S. Aceşti didymospori (cu septul median gros) sunt incluşi în genul Felixites Elsik. Kalgutkar & Jansonius. 2000). 1976 b. 1976 a). diversele grupuri ale regnului Mycota au evoluat în variate condiţii de mediu şi cu diferite ritmuri. O veche fosilă descoperită. Phipps & Taylor (1996) descriu două arbuscule micorizante din Triasic pe rădăcinile de Antarcticycas. Taylor & White (1989) comunică Palaeofibulus ca basidiomycetă pe bază de clamp connection (ansă) şi spori din Triasicul Antarcticii (după Kalgutkar & Jansonius. 1954. 2000). precizează provenienţa: “sfere de cărbune din Formţiunea Cabaniss. Apariţia vieţii în Precambrian este indispensabil legată şi de fungi (după Pirozynski. Marile grupuri de Eumycota au fost prezente încă din Carboniferul inferior (Stewart. 2000). faza Desmoinesian ale Pennsylvanianului mediu”. Segal şi Baxter descriu Protoascon missouriensis.

1965. Kalgutkar & Sweet (1988) au descoperit ocurenţa lui Pesavis în Maastrichtian şi au confirmat caracterul stratigrafic al liniei filogenetice începute în Maastrichtian cu P. datorită rezistenţei la degradarea chimică. confirmă prezenţa fungilor elicoidali în Cretacic. dominante în depozitele inferioare şi terminale ale Cretacicului. relativ neschimbaţi până în prezent. capnodiacee. sporii descrişi evidenţiază şi diferenţe de mărime şi detalii. cresc în habitate variate ca saprofite. Penicillium. ambele lucrări corectate ca fiind Cretacic superior (după Kalgutkar & Jansonius. asemănătoare unei asce moderne ce conţine 8 corpuri asemănătoare ascosporilor şi un îngust canal. caracterul algal al acestor fosile (după Kalgutkar & Jansonius. Monilia şi Torula. dar şi prin dominanţa lor. nu poate fi înlăturat. 2000). Băcăran. Comparaţi cu conidiosporii de Aspergillus. similară speciei actuale Cirrenalia. Totuşi. tagluensis (după Kalgutkar & Jansonius. Pirozynski şi Weresub (1979 a) fac un rezumat al reprezentărilor Ascomycetes în timpul Cretacicului: toruloide. 1965.V. 2000). Tot ca o presupusă filiaţie a ascomicetelor a fost descrisă de către Wilson (1962) în Permianul superior Reduviasporonites. fără a evidenţia modificări morfologice esenţiale. VIII . 2000). ameroconidii denticulate (Lacrimasporonites) şi ascospori didymospori (Dyadosporites). în paralel cu evoluţia rapidă a angiospermelor. cu afinitate biologică încă nestabilită (după Kalgutkar & Jansonius. Sporidesmium (fragmoconidii) sau Xylomyces. reminiscenţă a porului ascal ce conectează cavitatea centrală cu exteriorul. respectiv Ophiocapnocoma din Matecapnodiaceae. Clarke (1965) şi Singh (1971) au evidenţiat în Cretacic specia Dyadosporites ellipsus Clarke. parvus şi continuată în Eocen cu P. Specia Involutisporonites foraminus Clarke. deşi ascomicetele sunt caracterizate prin ascospori şi conidii foarte diverşi. În Cretacic şi Cenozoic. conidii elicoidale de Cirrenalia (Involutisporonites). izbitor de asemănătoare cu teliosporul de Puccinia. nenumită. provenită dintr-un afloriment al marnei marine de coastă din Oklahoma. astfel împărţite de Clarke (1965) şi Srivastava (1968). parazite şi epifite. 2000). în totalitate. biologică şi melanizării accentuate. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Schopf & Barghoorn (1969) au descris o microfosilă bine conservată. Pirozynski & Weresub (1979 a) compară lanţul scurt moniliform cu miceliul mucegaiului negru modern. chlamidospori de Pluricellaesporites. Mai recent.

frunze de graminee şi Depozites pictus. în preparatele microscopice se află şi sporii de ciuperci. zamites (Triasic). R. autorii prezintă ciupercile începând cu Devonianul. Zygomycetes: Mucorites cambrensis (Carbonifer-Permian. cu privire specială asupra condiţiilor paleoclimatice” de Gheorghe Pop şi Justinian Petrescu apare un spor din genul Diporicellaesporites Elsik. parazită pe leguminoase de tip Cassia./G. fără descriere.Oligocen). Dintre Plectascales . leguminosarum Pop şi Xylomites sp. corpuri sporifere şi hife.Pannonian F. Petrescu & Dragastan (1981) fac o sinteză a cercetărilor paleomicologice. Observaţii paleomilogice au fost semnalate de paleobotanişti. Carbonifer) şi Urophlyctites (pe pinule de Alethopteris. Deuteromycetes (Fungi Imperfecti): Clasterosporites eocenicus (pe Equisetum . astfel că. R. În “Cercetări palinologice asupra Eocenului de la Morlaca-Huedin. aceştia apărând în puţine lucrări de palinologie. Astfel. parazită pe frunze de Castanea. Materialul prezentat de Petrescu şi Dragastan (1981) are valoarea unui index şi păstrează informaţiile pentru viitoarele cercetări ale paleofiloplanului. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău V. leguminosarum Pop. Astfel. Ascomycetes: . S. Istoricul cercetărilor paleomicologice în România Paleomicologia în România este o ştiinţă foarte tânără şi nu are un istoric viguros.Eocen). evidenţiind corpuri sporifere de diverse tipuri. Rhynie. varius (pe Populus mutabilis. Oochytridium (pe Lepidodendron.Cenomanian. De asemenea. Cluj. de la Sărmăşag. În Pliocenul de la Borsec.Cenomanian. Oligocen. pe lângă grăunciorii de polen şi alte palinomorfe. Carbonifer-Permian). Phragmothyrium (P. Phycomycetes (Liasic. 1889). parazită pe frunze de Phragmites. Petrescu & Dragastan (1981) semnalează existenţa ciupercii Aecidium rhamnitertiariae. Anglia). 3. În lucrarea “Plante fosile” (1981). Perisporiacites (EocenMiocen). Carbonifer). S. gracilis. etichetat drept “fungi”. Omycetes: Palaeomyces (P. Xylomites (pe Lepidodendron. Archimycetes sunt prezentate genurile fosile: Olpidiopsis (Carbonifer).Plectascales: Microthyrium. Băcăran. S. asteroxyli. dar nu văd în ciuperci a avea un rol stratigrafic în determinarea de vârste şi niciun rol constructor de depozite. parazită pe Populus şi Magnolia. Basidiomycetes: Puccinites (pe Eucaliptus . 7. eocenica. 1968. Pythiites disodilus şi Peronosporites miocaenicus. Cercospora coriococcum pe Dewlaquea concava şi Hedera primordialis . Valea Becaş. IX . parazită pe Acer. Palinologii au semnalat prezenţa sporilor de ciuperci destul de timid. P. 2. Phycomycetes: fără urme fosile. parazită pe Cunninghamia şi M. Pop (1936) semnalează în flora pliocenă de la Borsec urme fosilizate ale atacului unor ciuperci. într-o clasificare după structura corpului vegetativ şi modul de reproducere. Laurus . Rhytismites induratus. Badenian. Depozites picta (pe Acer tricuspidatum . glyptostrobi. Pop (1936) semnalează: Sphaerites phragmitis. Franţa). Devonian. Boemia. Miocen). 6. Bazinul Petroşani (Staub. în care probele sunt prelucrate după o tehnologie specială. Eocen. 5. parazită pe M.Miocen la Oeningen). parazită pe Acer subcampestre. 1971. La Borsec au fost menţionate puţine basidiomicete şi deuteromicete prin Puccinites minutus Pop. Aceste câteva exemple de abordare paleomicologică nu se referă la domeniul palinologic.majus. 4. . X. Pliocen. la 1. Scoţia. Sicilia).Perisporales: Uncinulites baccarini (Miocen. Fomes Oligocen. castaneae Pop. parazită pe Pterocarya.Microthyriaceae se evidenţiază: Microthyriacites cunninghamiae Givulescu. Miocen). dar cu precizarea dimensiunilor. X. glyptostrobi . annulifer. Anglia). fagi Pop. pterocaryae Pop. parazită pe tulpini.V. P. S.

Mollisia aquosa (Berk. 3). Pseudovalsa umbonata (Tul. 1821 (pl. Pleospora cytisii Fuckel (pl. 120. 120. 4). Băcăran. Catinella olivacea (Batsch.V. Techereu . (pl. semnalează palinomorfe fungice din Gurasada . 16. Hyphomycetes Chalara ovoidea Nag. fig.V.) Sacc. fig. 6).Basidiomycotina . 18). (pl.Almaşu Mare (Maastrichtian superior): . 5. Hysterographium mori (Schw. dar cu precizarea dimensiunilor. 120. 1981). fig. În lucrarea palobotanistei Eugenia Puica Imandei (2004). fig. Ţiganului (Maastrichtian). 2. Bucureşti. 120.Discomycetes 1. 120.V. 4.Almaşu Mare (Maastrichtian superior): Deuteromycotina. Levuri asporogene (după Petrescu & Dragastan. fig. fig. 17). 120. & Br. 8. teză de doctorat.Almaşu Mare (Maastrichtian): Levuri asporogene La Techereu . La Gurasada . 4).) Rehm (pl.Levuri sporogene. 120. Ţiganului (Maastrichtian superior) din Roşia Montană (Cârnic. & Br. fig. Pânza de Tarcău” este semnalat un spor din genul Alternaria 1817 ex Fries. etichetat drept “spor de ciuperci”.) Sacc. 120.) Bond (pl. Lucia Trăistaru (2001) “Identificarea asociaţiei cu Deflandrea spinulosa în zona Stârmini. 120. “Studiul lemnelor fosile din depozitele Cretacic-Paleocene (?) din România”. 3. Ascomycetes 1.V. 7. Berlesiella nigerrina (Bloxam ex Currey) Sacc.) Phill (pl. Raj & Kendrick (pl. X . fig. 4). fig. La Gurasada . 3. 2. 2). Coelomycetes Myxocyclus polycistis (Berk. fără a fi descris. după cum urmează: Regnul Fungi Ascomycotina . 1). 15. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău În lucrarea palinologilor Ana Ionescu. 11). Maastrichtian superior). Ţiganului (Maastrichtian superior) şi Techereu . Ascotremella faginea (Peck) Scaver (pl. (pl. fig.

Aici am aflat că aceasta era prima lucrare de paleomicologie din România şi.. înzestrându-l cu un microscop ML4M şi obiecte de inventar anexe.I. Un al doilea lot de probe palinologice este cel oferit de Dr. Frunzescu Dumitru mi-a oferit şi capitolul de prezentare geologică a zonei studiate. dintr-un foraj (F1) ce a interceptat brecia sării cu lentile de sare pe o adâncime totală de 282m. 1997. a prelevat probele ce au fost folosite la analize palinologice. Catedra de Geologie şi Paleontologie a Universităţii din Bucureşti. este. “Microspori de ciuperci oligocene în Calcarele de Jaslo din zona sudică a Carpaţilor Orientali”.orizontul superior (Burdigalian) şi Formaţiunea cu sare (Badenian) a fost elaborat articolul: Victor Băcăran. pentru prezenta lucrare. N. V. V. Bucureşti în domeniul palinologiei. Dr.. a fost abordată problema fiziologiei sporale a germinării la genul Alternaria. Cu motivaţie monografică. Dr.. Lucrarea: Frunzescu. Istoricul cercetărilor paleomicologice în bazinele văilor Teleajen şi Buzău Cercetarea paleomicologică a depozitelor miocene cuprinse în bazinele văilor Teleajen şi Buzău. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău VI. aducându-ne aminte de încurajările Prof. Prof. Balteş Nicolae. Ţicleanu de la Facultatea de Geologie şi Geofizică. de vârstă Badenian. Cu ajutorul probelor din Formaţiunea de Podu Morii. O a doua încercare de stabilire a paleomediului este articolul: Băcăran. Frunzescu Dumitru de la Universitatea “Petrol-Gaze” Ploieşti.P. 1994. 1995.C. cu anexele aferente (componente ale lucrării mele). Prof. Catedra de Geologie şi Paleontologie. ANTIPA” (decedat) am fost recomandat domnului Dr. Justinian Petrescu de la Facultatea de Geologie. În prima parte a anilor '80 am început documentarea în palinologie şi. Conducerea Complexului Muzeal Prahova (director Dr. D. Calcarele de Jaslo (Miocen inferior). “Microspores de champignon dans l'horizon supérieur du grès de Kliwa de l'Eperon de Văleni” s-a făcut sub îndrumarea Dr. Dr. cu greutăţile începutului. Ulterior. le prezentăm recunoştinţa noastră. Leonard Olaru de la Facultatea de Geologie. V. 1994. motiv pentru care îi rămân îndatorat şi îi mulţumesc. “Consideraţii teoretice asupra germinării sporilor ce ciuperci miocene din genul Alternaria”. Frunzescu. Ambele analize de prelucrare palinologică le-am efectuat la Muzeul de Biologie Umană Ploieşti. care pentru elaborarea tezei de doctorat. Băcăran. Catedra de Geologie şi Paleontologie a Universităţii “Al. Zoe Apostolache Stoicescu) m-a ajutat în organizarea laboratorului de palinologie la “Casa de târgoveţ – sec. Dumitru Frunzescu. pentru lucrarea dânsului şi paleomicologice. Este o primă încercare de stabilire a paleomediului miocen prin compararea genurilor fosile de ciuperci cu cele actuale. “Originea miocenă a unor agenţi patogeni ai plantelor”. V. Cu materialul provenit din Formaţiunea de Doftana. Liviu Drăgănescu din Formaţiunea cu sare de la Slănic Prahova. “Studiul stratigrafic şi sedimentologic al evaporitelor miocene dintre valea Buzăului şi valea Teleajenului” (1998).. Cu ajutorul acestui material a fost elaborat articolul: Victor Băcăran.V. “Studiu comparativ al sporilor de ciuperci din Formaţiunea gipsurilor inferioare a Sinclinalului Slănicului (Miocen inferior) cu sporii de ciuperci actuali”. Dr. m-am familiarizat în problemele acestui domeniu ştiinţific. “Microspori de ciuperci din Formaţiunea cu sare de la Slănic Prahova”. legată de ucenicia noastră făcută la I. neîndoielnic.G. Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca.P. D. Liviu Drăgănescu. N. cu sediul în actualul Palat al Culturii. Băcăran. Cuza” Iaşi şi Prof. Leonid Apostol de la Muzeul de Istorie Naturală “GR.. Cornel Gheorghieş. Formaţiunea Gresiei de Kliwa . al XVIII-lea-XIX-lea – Hagi Prodan” şi apoi la Muzeul de Biologie Umană Ploieşti.. XI . în vederea iniţierii unor cercetări palinologice la Muzeul de Biologie Umană Ploieşti. Prin bunăvoinţa muzeologului Dr. În cercul abordării palinologice a fost prins şi actualul Prof. propriu-zise. în articolul: Băcăran. Dr. Balteş şi a fost prezentată la Filiala Cluj-Napoca a Academiei Române. a fost elaborat articolul: Băcăran.

ordonată şi disciplinată. la Muzeul de Biologie Umană a existat un climat propice cercetării ştiinţifice. a fost identificat un volum uriaş de polinomorfe de provenienţă fungică. 5 ani n-am mai putut continua cercetarea ştiinţifică pentru doctorat. Tocmai la finele anului 2004. Până în anul 1989. de peste 20 de ani. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Al treilea lot de probe palinologice mi-a fost oferit de Dr. Am întocmit această teză de doctorat. din comuna Pătârlagele. După 1989. XII . Pensionat în octombrie 1999. deci potrivnică activităţii mele. a distrus probele palinologice şi a înstrăinat obiectele de inventar şi substanţele chimice ce-mi aparţineau. cercetate cele mai mult probe. timp de cca.V. judeţul Buzău. din Sinclinalul Cătina-Crivineni. care mi-a violat laboratorul cu ranga. la Muzeul Judeţean de Ştiinţele Naturii Prahova s-a produs o degradare continuă şi gravă a cercetării ştiinţifice. astfel am putut să termin o muncă începută în prima parte a anilor '80. datorită lipsei laboratorului de palinologie şi a microscopului. Practic. sabotată cu invidie şi nesăbuinţă de conducerea muzeului. Băcăran. ca mărturie a muncii mele ştiinţifice. Ilie Huică din Formaţiunea de Şipoţelu. din care cauză au şi fost prelucrate. de vârstă Volhinian. am procurat un microscop MC-3 şi mi-am organizat un laborator foto de apartament.

Wettstein. are ca obiect descrierea. lichenii. Carolus Clusius îşi va publica. în mod tradiţional. polipii şi spongierii (!). în “Anatome Plantarum” (1679). pe mai multe căi. Actuală este teoria polifiletică (susţinută de Chadefaud. Gäuman etc. Potrivit teoriei monofiletice se consideră că toate ciupercile pot fi derivate din algele verzi Siphonale şi Flagellatae. Greis. Ainsworth. Microscopiştii Christian Huygens (1629-1695). Mucor. algele. Antony Van Leeuwenhoeck (1632-1723) prin activităţile legate de microscopie au pregătit observaţiile de mai târziu în lumea sporilor fungici. 1535-1615) în lucrarea “Phyto Gnomonica” (1588) a fost primul care a observat sporii de la Agaricaceae şi trufe. ca serii paralele rezultate prin pierderea clorofilei şi adaptarea la viaţa heterotrofă. Clusius grupează 21 de genuri descrise în “Fungi esculenti” şi 26 din genurile descrise în “Fungi noxi et perniciosi”. Deşi în sistemul de clasificare al lui Ray sunt numeroase erori. lucrarea “Rariorum Plantarum Historia” (1601) (după Ainsworth. bazându-se temeinic pe clasificarea naturală. la Antwerpen. fiziologiei. 1974). din anumite Flagellatae. În această lucrare. Către sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea a trăit botanisul Charles l’Escluse (Clusius) (1526-1609). istoriei filogenetice şi ecologiei acesteia. împărţindu-le în două grupuri: Fungi esculenti şi Fungi noxi et perniciosi. Emberger. Istoricul cercetărilor în micologie în relaţia sa cu clasificarea ciupercilor Taxonomia. Van Sterbeeck a fost vizitat de către John Ray (1627-1705). Clasificarea ciupercilor depinde de aprecierea naturii organismului ce se clasifică după cunoaşterea morfologiei. Astfel. Marcello Malpighi (1628-1694). Ascomycetele se leagă de algele roşii (Rhodophyta) prin intermediul Laboulbenialelor. Evoluţia cunoaşterii în domeniul clasificării ciupercilor Naturalistul roman Plinius a făcut prima clasificare a ciupercilor. În elaborarea sistemelor actuale de clasificare a ciupercilor pe baze filogenetice s-a urmărit originea şi evoluţia diferitelor grupuri de ciuperci.). ferigile.. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău VII. 1995). Fungii au fost consideraţi.. La botaniştii timpurii a existat tendinţa de a urma mersul sistemului binar din “The Grete Herbal”. trebuie amintit că el foloseşte destul de larg nomenclatura binară (după Botnariuc. 1965). G. În 1672. 1961. în tiparniţa lui Plantin de la Antwerpen. deşi vechii botanişti şi zoologi îi plasau în regnul animal. care a publicat “Fungorum in Pannonia Observatorum Brevis Historia”. deoarece prin ultima descoperă legăturile naturale dintre ciuperci şi dintre acestea şi restul lumii vegetale. clasificarea şi sistematizarea taxonilor (unităţilor sistematice) (după Vaczy. 1965). Rhodophytae. În stabilirea filogeniei ciupercilor s-au folosit date rezultate din studiul morfologiei comparate şi al biologiei ciupercilor. ca şi . XIII . della Porta (cca. 1965). în special din cunoaşterea aprofundată a procesului sexual la diferite grupuri de ciuperci (după Mititiuc. toate plantele sunt înpărţite de John Ray în două grupe – plante imperfecte şi perfecte. la Antwerpen. 1526 (după Ainsworth. de fond şi cu conţinut biologic al ştiinţei botanice. Pentru stabilirea filogeniei ciupercilor se folosesc date care rezultă din studiul morfologiei comparate şi al biologiei ciupercilor. În 1675 va apărea o lucrare dedicată Fungilor “Theatrum Fungorum oft het Tooncel de Compernoelien” de Johannes Franciscus von Sterbeeck (1630-1693). Penicillium şi Botrytis (după Ainsworth. a descris forme noi referitoare la Rhizopus. Taxonomia este esenţială în toate ramurile biologiei. cel care va reuşi să delimiteze şi să dea diagnoze la numeroase grupe naturale de plante. plante. Robert Hooke (1635-1703) face primele ilustrări ale fungilor în “Micrographia” (1655). 1965).V. Moreau. Sistematica ciupercilor s-a definitivat mult mai târziu decât sistematica plantelor superioare. 1965). Phycomycetele ar deriva din algele verzi Siphonale (respectiv Heterosiphonale). muşchii. Din plantele imperfecte fac parte: ciupercile. În 1663. una din ramurile principale. Basidiomycetele ar deriva din Ascomycete (după Ainsworth. Chlorophytae. hepaticele. Băcăran. Sistematica în micologie este indispensabil legată de filogenie. se publică “Codul lui Clusius” de către Adriaan David. care afirmă că diferitele grupuri de ciuperci sunt cu totul independente unul de altul şi sunt considerate ca provenind.

Carl von Linné (Linnaeus) (1707-1778). enumerate în “Nova Genera Plantarum”. Separarea genului Elvela (Helvella) de Peziza nu a avut succes deoarece clasificarea fungilor a fost dependentă de cunoaşterea detaliilor structurilor microscopice (după Ainsworth. species et varietates” (1753). sunt Mucor. Primul elaborează un index al plantelor gazdă a ciupercilor parazite (şi unele saprofite). de C. În Rusia. 1965). Saccardo (1845-1920). genurile sunt aranjate după metoda lu J. compilând. 1965). XIV . Fries (1704-1748). Aspergillus. A. A folosit termenii clasici în noul sens al terminologiei genurilor pentru Fungi (Agaricus. Boletus). 1965). se numesc Xylaria hypoxylon. Syndow (1825-1925) în “Thesaurus Litteraturae Mycologicae et Lichenologicae” 5 volume (1809-1918) aduc importante contribuţii ştiinţei micologice.M. la plante şi animale. Printre noile genuri descrise. care avea să cuprindă 13 volume. De Bary dovedeşte că ruginile şi tăciunii de la plante se datoresc unor ciuperci parazite. Voronin s-a ocupat de morfologia şi fiziologia ciupercilor inferioare Archimycetes şi de ciupercile din genul Monilia (după Mititiuc. El a mai făcut cercetări asupra morfologiei şi biologiei ciupercii Phytophthora infestans De Bary (după Ainsworth. Se recunoaşte la Fries specializarea în Agaricaceae.V. J. Într-o monumentală lucrare de compilaţie (25 volume). G.D. fungii denumiţi “Fungus ramosus niger compressus parvus apicibus albidus”. C. Clavaria. Lindau (1866-1923) şi P. a fost primul care a descris ascele şi ascosporii la licheni. El a observat germenii (sporii) din toate grupele de fungi. a clasificat fungii printre Vermes (viermi) în genul său Chaos. 1965). şi “Systema Mycologicum” (1821-1832). Deşi Persoon a folosit mai puţin microscopul. A fost primul care a descris cistidia şi funcţia sa de proiectare. a propus noi nume de taxoni. al doilea completează lista literaturii taxonomice micologice până în jur de 1910 (după Ainsworth.J. denumită “Kryptogamen Flora von Detschland. la John Ray. saprofite şi parazite (după Ainsworth. După apariţia “Originii speciilor” (1859).A. Gleditsch (1714-1786). Lycoperdon în altul. Astfel. Persoon (1761-1836).. numite şi ilustrate foarte frumos. “Sylloge Fungorum Omnium hucusque cognitorum” (1882-1925). a divizat 11 genuri recunoscute în două grupuri în funcţie de expunerea sau includerea suprafeţei de sporulare. În “Morphological und Biologie der Pilze Flechten und Myxomyceten” (1866). Din cele 1900 plante (1400 plante observate pentru prima dată). asociaţia Mucor. Clathrus şi Geastrum. În “Nova Genera Plantarum” (1729). în care a excelat German-Heinrich Anton De Bary (1831-1888). în “Methodus Fungorum exhibens genera. profesor de botanică la Padua. scrisă în latină. De Bary a reconstruit clasificarea fungilor. P. 1965). Ca deosebită inovaţie semnalăm introducerea sistemului “spore groups” – cod pentru clasificarea şi remedierea multor ascomicete şi fungi imperfecţi (după Ainsworth. ne-a rămas de la el acurateţea descrierii multor ciuperci microscopice. apropiind-o de modelul modern şi a delimitat şi denumit Phycomycetes. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Tournefort (1656-1708) a făcut prima clasificare a ciupercilor pe baza caracterelor macroscopice.P. ca supliment la “silloge”. 1995). În lucrarea “Die Broud Pilze” (1853). a sistematizat genurile şi speciile de fungi (cu o descriere în limba latină). Boletus şi Agaricus sunt consideraţi într-un grup. profesor de botanică la Halle şi mai târziu la Strasbourg. Micheli a descris experimentele de cultivare a fungilor prin sporii de Mucor.H. a notat seria de 4 a bazidiosporilor. Băcăran. În 1884 apare lucrarea lui Rabenhorst L. a rezolvat problema sinonimiilor. Polyporus. Două mari lucrări sunt hotărâtoare în demararea unui proces nomenclatural. Aspergillus şi Botrytis (după Ainsworth. Micologia a beneficiat de introducerea de către Linné a nomenclaturii binare. 1965). evoluţia fiind acceptată şi în sistemul clasificării plantelor. a devenit prioritar punctul de vedere filogenetic. Pietro Antonio Micheli (1679-1737) a fundamentat câteva din marile subdiviziuni ale micologiei actuale. Botrytis. desăşurat pe etape până la Codul Internaţional: “Synopsis Methodica Fungorum” (1801). constituită din 108 xilogravuri. Osterreich und der Schweiz”. după post-Linnaean-ul Greville. 900 sunt fungi. Oudeman (1825-1906) în “Enumeratio Systematica Fungorum” 5 volume (1919-1924). Stemonitis. Aici a luat multe decizii taxonomice. de E. Tournefort.

Kursanov în tratatul său “Myhologhia” (1940) se ocupă de morfologia. Mititiuc. 1964. Fragaso în Spania. Klebahn. XV . 1995). ca Mixomycetes şi Actinomycetes. care publică o serie de lucrări în reviste de specialitate (după Mititiuc. după care ciupercile derivă din diferite organisme fungoide. Constantineanu. Spanow şi Sussman (1973) s. Berlese şi Ferraris în Italia. dintre care amintim: Buletin de la société mycologique de France. Naumov s-a ocupat de studiul mucoraceelor.S. Sivanesan “Speciile de Bipolaris. 1995).R. scrisă de C. 1965). 1995. Bondarzev şi Jacevski publică “Mykologhiceskaia flora Rossii” şi Determinatorul Phycomycetelor şi al Erysiphaceelor. 1998).C.V. Annales mycologice. Aprofundarea cercetărilor în anumite probleme legate de ciuperci duce la apariţia unor lucrări monografice asupra unor grupuri de ciuperci.A. Fischer în Elveţia. sistemul lui Goidanich (1963-1964). (după Mititiuc. M. Mycotaxon etc. sistemul lui Roberti şi Bouthroyd (1972). la uredinale a lui C. care ţine seama în clasificare numai de caracterele morfologice. A. Tot el.R. Săvulescu. Punithalingam “Specii de Ascochyta pe graminee” (2 volume. Tranzschel a studiat flora uredinalelor în fosta U. M. Harper. Buller. Cavaro.S. a publicat o lucrare monografică în care a descris sumar 139 specii de uredinale din Transilvania (după Pârvu. Moreau.S. Rostrup în Danemarca.”. Schur. Liro în Finlanda. Mycologia. Curvularia. sistemul lui Moreau (1953). Brânză. cu necesitate. Săvulescu. Dangeard. Mititiuc (1995) consideră că cele mai juduicioase sisteme de clasificare sunt următoarele: “sistemul lui Greis (1943). În 1853. 1964). genuri. Ionescu. Iacobescu şi G. Aceste sisteme de clasificare au fost folosite de Mititiuc (1995). a unor ordine. Hedwigia. Aug. Atanasoff în Bulgaria. F. (după Mititiuc. O serie de mari micologi a activat în diverse ţări: Eriksonn în Suedia. sistemul lui Gäumann (1964). Sidowia. Drechslera. sistemul lui Kursanov (1954). F. Elizabeth.a. indicând în împrejurimile Sibiului câteva specii de uredinale şi ustilaginale. Deighton “Studii de Cercospora şi alte genuri” (2 volume. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Studii privitoare la sexualitatea ciupercilor elaborează Blakeslee. din care amintim cele efectuate de: M. Fuss a publicat cea dintâi contribuţie asupra criptogramelor din Transilvania. apar primele lucrări româneşti de micologie. 1995). care în bună parte este bazat pe sistemul lui Gäumann. Săvulescu. 1964. 1979).. Arthur în S. Fuss. Kneip. Claussen. Maire. (după O. monografia lui Salmon asupra Erysiphaceelor (după O. monografia lui Gutner asupra ustilaginalelor din fosta U. Dangeard. 1995). N. Dezvoltarea Micologiei în România În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea se fac primele semnalări de ciuperci parazite în Transilvania şi Banat. monografia lui Wallenweber asupra genului Fusarium.U. sistemul lui Ainsworth.. Baicu şi Sesan. Craigie. Băcăran. după care ciupercile ar avea origine polifiletică. deci şi de noi. De studiul micoflorei forestiere în ţara noastră s-a ocupat.S. în 1878. familii. Apar lucrări de citologie micologică ce aparţin cercetătorilor R. biologia şi sistematica ciupercilor. Bubak în Cehoslovacia (după O. Exerohilum şi alte teleomorfe pe graminee” (1987). 1996). precum cele privitoare la mixomicete ale lui M. 1967-1979). după care ciupercile derivă din mai multe grupe de flagelate. sistemul lui Alexopoulos (1966). Arens etc. Hazslinski. Astfel cităm lucrarea lui Sidow “Monographia Uredinalelor” (2 volume). Petrescu (după Baicu şi Sesan. În perioada sovietică. Popovici sau despre flora micologică a Moldovei.C. 1996). pentru început. monografia lui Gäumann asupra genului Peronospora . Mititiuc. Petrak în Germania. Moesz în Ungaria. Kanitz. După 1915. De la jumătatea secolului XIX-lea până în prezent au apărut numeroase reviste cu profil micologic. Mordue şi G. monografia lu Thom asupra genurilor Penicillium şi Asperigillus. Au mai elaborat lucrări J. cea despre macromicete a lui Al. Sydow. Simonkai şi Römer (după Mititiuc. fără a insista asupra relaţiilor filogenetice dintre clase sau grupuri de ciuperci. Ainsworth asupra Ustilaginalelor din Insulele Britanice (1984). derivând din algele albastre (cele sifonale) şi din Mixomycetes.

Craiova).d. “Ustilaginalele din Republica Populară Română” (I. Diplodia. În anul 1953. morfologic. Rayss.m.A. Numărul speciilor de macromicete şi micromicete cunoscute în ţara noastră este de 8727. 1998). studiul ciupercilor parazite. În perioada 1970-1975. asupra unor genuri sau familii din Fungii imperfecţi (Septoria. Ascochyta. au apărut 1096 de lucrări. Alexandri. Săvulescu şi colaboratorii săi. în special. publicându-se lucrări cu caracter monografic asupra Uredinalelor. Ustilaginalelor. biologic şi fitopatologic. Săvulescu a început elaborarea exiccatei de ciuperci “Herbarium Mycologicum Romanicum”. Tot în cadrul I.V. multe dintre ele de mare anvergură ştiinţifică. Erysiphaceelor. II. Alice Săvulescu ş. II. au lucrat. precum “Monografia Uredinalelor din Republica Populară Română” (I. distribuită la 60 de instituţii ştiinţifice din lumea întreagă (după O.A. 1957) (după Pârvu. Bontea a publicat o lucrare de inventariere a tuturor speciilor de ciuperci descrise de diferiţi cercetători din ţara noastră. numită “Ciuperci parazite şi saprofite din Republica Populară Română”. 1953). Vera Bontea.R.a. Între 1930 şi 1951. 1927) a permis. au apărut peste 150 de lucrări de micologie. Săvulescu.R.C. publicând numeroase lucrări. Timp de peste 40 de ani. dintre care: 133 publicate de prof.C. grupuri mari de ciuperci au fost studiate din punct de vedere sistematic. Cluj-Napoca. Băcăran. S-au făcut studii asupra Peronosporaceelor. Sub conducerea prof. Săvulescu.. 1998). Ana Hulea. Din anul 1929. 1964). Al. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Înfiinţarea secţiei de fitopatologie în fostul Institut de Cercetări Agronomice al României (I. Tr. Erysiphaceelor etc. XVI . Traian Săvulescu (1889-1963) a creat “Şcoala Fitopatologică Românească”. Tr. 1995). Peronosporaceelor. Săvulescu. alături de Tr. valoroşi fitopatologi: T. Melanconiales etc. sub conducerea prof. cele mai multe aparţinând subîncrengăturii Deuteromycotina (după Mititiuc. Iaşi. aparţinând numeroşilor specialişti din centrele de învăţământ superior (Bucureşti. Tr. V.) (după Pârvu.

Se foloseşte hidroxid de sodiu (NaOH) sau potasiu (KOH) în soluţie diluată (5-10%). 1975). puţin câte puţin. Uneori. 48 ore. iar pasta umedă se aruncă.. din nou să se creeze la suprafaţa lichidului o peliculă în care se află microfosilele.V. operaţie ce se repetă de 2 ori. peste probe se toarnă apă. în cazul rocilor calcaroase. Probele cu un conţinut mare în carbonaţi fac efervescenţă. probele trebuie lăsate cca.” (după Dragastan et al. Particulele se pun într-un pahar de plastic pe care se află numărul din registru. intră în reacţie mai violent şi este necesar să intervenim cu alcool etilic. Fracţiunea palinologică separată se colectează cu pipeta şi se trece într-un pahar mic de 50 ml. XVII . preparatul ce se studiază la microscop. Oxidarea După ultima decantare. obţinându-se. Tratarea cu hidroxizi Este o operaţie obligatorie ce urmează unei oxidări cu un oxidant puternic.. Din ce rămâne în paharul de centrifugă (cuva). în special la probele ce provin din roci tinere. se toarnă cu grijă. dându-i o culoare brun-închis. “Oxidarea cu HNO3. Durata tratării cu hidroxizi este de 15-30 minute la rece sau la cald. operaţie ce se excută sub nişă. prin centrifugare. După 2-3 ore se decantează lichidul din pahare şi se reumple cu apă. iar în cazul rocilor argiloase. Fiecare probă este înregistrată şi apoi numărul dat se trece pe punga şi pe paharul în care urmează a se face dezagregarea chimică. 1-10 mm. adâncimea (în cazul forajelor) şi numele unităţii care solicită analiza palinologică. Dezagregarea chimică Peste probele sfărâmate. care apoi se agită şi se pune în paharul din centrifugă. reacţia este exotermă. mai cărbunoase. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău VIII. 5 minute. sau HFl. are drept scop eliminarea acizilor humici ce îmbibă materia organică. Unele probe. până se ajunge la un pH neutru. astfel ca paharul să fie aproape plin. Se centrifughează cca. care diminuează reacţia. După 24 ore. până se ajunge la un pH neutru. Băcăran. se decantează şi se pune lichid greu cu densitatea 2. până la urmă. Probele se ţin 24 ore cu acidul clorhidric sau 48 ore cu acidul fluorhidric. Metode de preparare şi studiul palinomorefelor Separarea materiei organice din rocile cercetate presupune o succesiune de etape obligatorii. Centrifugarea în lichide grele După ultima decantare se mai lasă în pahar 150 ml lichid. în cazul rocilor argiloase (câte 100 ml pentru fiecare probă). Pentru ca oxidarea să se producă. proba rămasă în pahar se tratează cu HNO3 în vederea oxidării. pentru ca. fără a se utiliza un oxidant puternic (după Dragastan et al. Operaţia aceasta este deci operaţia de decolorare a materiei organice. Dezagregarea mecanică Sfărâmarea probei se face pe o placă metalică până la dimensiunile de cca. lichidul se varsă într-un vas de reziduuri pentru recuperarea lor. după care probele se spală de câteva ori. ceea ce nu-i permite să fie observată la microscop. Probele se evidenţiază într-un caiet în ordinea sccesiunii operaţiunii de prelevare. pe pungile în care se află probele sunt trecute numărul şi denumirea formaţiunii. după care se trece la operaţiunea de spălare a probelor (de 3 ori. 1975). se trece direct la tratarea cu hidroxizi. respectiv 48 ore. ca şi în cazurile anterioare) până la un pH neutru. Evidenţa probelor Pentru început. operaţii ce se execută sub nişă. HCl.

Studiul preparatelor palinologice Microscoapele utilizate trebuie să fie binoculare. peste care se aplică o lamelă. BIOROM. cu platina mobilă care se poate mişca pe cele două axe rectangulare. bromoformul (CHBr3). Studiul preparatelor palinologice s-a făcut cu microscoapele ML4-M. se decantează cu mare grijă fără ca să nu pierdem material vegetal.V. numai pentru 10 fotografii. În prezentarea fazelor de preparare am avut în vedere. pentru ca lichidul să ocupe toată suprafaţa acestuia.G. practica I. Se centrifughează iar. marginile preparatului se curăţă şi se lutează. Toate aceste microscoape au dat posibilitatea unui studiu sistematic.P. Cu bagheta se apasă uşor pe lamelă. după coordonate rectangulare. ultimele aparţinând laboratorului Facultăţii de Geologie şi Geodezie a Universităţii din Bucureşti.-3 şi ZEISS Axoiscope A1. Montarea preparatorului Pentru a fi lichid. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Se spală paharul bine şi se umple cu tot ce s-a colectat şi apă. iar după răcire. în mediu fixator de gelatină-glicerină. Fracţiunea organică colectată se depozitează într-un tubuşor de sticlă. se reumple paharul cu apă distilată şi iar se centrifughează. XVIII . ZEISS Axiovisin Extended Focus.C. Băcăran.C. tetrabrometanul (C2H2Br4). Ca lichide grele se utilizează clorura de zinc (ZnCl2). iodura de cadmiu (CdI2·2KI).. prin transmisie. M. conţinutul tubuşorului se încălzeşte în baia de apă şi cu o baghetă de sticlă se iau 1-2 picături ce se pun pe o lamă de sticlă. se scoate fiecare pahar. în principal. 1975). Bucureşti şi literatura clasică în domeniu (după Dragastan et al.P.

Amerosporae: Spori unicelulari. inaperturaţi sau aperturaţi. Prezenta teză foloseşte şi clasificarea propusă de Elsik (1976). mycelia and fructifications” de Kalgutkar & Jansonius (2000). am adoptat. pentru comparaţii. inaperturate sau cu un hilum mai mare sau mai mic. Phragmosporae: Spori tri. raportul lungime/lăţime al corpului sporului 15:1. urmând ca aceasta să rămână pentru uzul cercetării (vezi Frunzescu & Băcăran. precizările făcute de Kendrick şi Nag Raj (1979. spori aperturaţi cu un por sau hilum la capătul proximal sau alternativ la capătul distal sau cu doi pori la fiecare capăt. Helicosporae: Spori uni. Didymosporae: Spori dicelulari. inaperturaţi sau aperturaţi cu un por sau hilum la capătul aperturat sau doi pori. ca o continuarea celei publicate de Elsik (1976). Clasificarea sporilor fosili de ciuperci Datorită faptului că în teză m-am folosit.sau pluricelulari. Băcăran. Clasificarea propusă de noi în 1990. cu un por sau hilum la capătul proximal şi distal. incompatibilă cu nomenclatura şi taxonomia deja citate (după Kalgutkar & Jansonius. în cazul modernelor Denteromycetes (Fungi Imperfecti). câte unul la fiecare sau lângă capetele proximal sau distal. Sistemul de clasificare în versiunea Saccardo are în vedere. uneori. în principal. Staurosporae: Spori pluricelulari cu mai mult de un ax sau stelaţi (forma stelată). Adesea rupt în fragmente şi lipsa terminaţiei proximale sau distale.sau pluricelulari cu un ax curb (răsucit în spirală). 2000). unii septaţi transversal. Dictyosporae: Spori muriformi. inaperturaţi sau aperturaţi. în unul sau trei planuri contorsionate. nu am folosit-o. 1990). la rându-mi.V. filamentoşi. după cum urmează. forme variabile. divizaţi de mai puţine sau mai multe septuri longitudinale transversale sau oblice. dar aceasta este. 1979a) şi adoptat de Alexopoulos & Mims (1983). XIX . acesta putând fi o cicatrice sau o proiecţie. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău IX. pluricelulari cu o septare scalariformă (sau de forma segmentării anelidelor). proximal şi distal. sistemul de clasificare Saccardo. spori aperturaţi cu un por sau hilum. spori înguşti. aşa cum este prezentat de autori. de lucrarea “Synopsis of fossil fungi spores. Aşa se explică de ce un acelaşi gen apare ca aparţinând la două familii. septare transversală. doi sau mai mulţi pori sau aperturi variabile. Scolecosporae: Spori elongaţi.

.

la nord de Păcureţi).Cătunul cu vârfurile Jugureni – 595 m.. Măciucu Berţii (902 m). ridicările lor axiale ocupând zone depresionare (Copăceni . Ruptura (734 m). 300m. Vf.zonei cutelor diapire”. Inversiunile de relief sunt prezente mai ales în jumătatea sudică a perimetrului. cu frecvente văi de falie.. Vf.Arbănaşi . Cătiaşu. Din punct de vedere geografic..Monteoru identificat unor culmi mai joase. la nord de zona muntoasă.Aninoasa). Sunt frecvente inversiunile de relief. Ciuha Nemţilor (716 m). ale cărei structuri orientate NE-SV determină forme de relief consecvente.7 m). Cetăţuie (631. La exteriorul Pintenului de Văleni.604. Durducu Mare (588 m). Vf. Relieful zonei miocene dintre Valea Teleajenului şi Valea Lopatnei se prezintă sub forma unor coame cu cădere axială spre sud. fiind delimitat la est de Valea Buzăului. Teleajenului (811 m). Vf. dealuri Anticlinale (Anticlinalul Tătaru . În funcţie de necesităţile de explicitare a informaţiei geologice se fac referiri in extenso atât spre vest.Pintenului” de Văleni are înălţimi ceva mai reduse: Vf. Relieful variat cuprinde dealuri. cu afundare către Teleajen. la vest de Valea Teleajenului.Policiori . Cricovul. POZIŢIA GEOGRAFICĂ ŞI DELIMITAREA REGIUNII STUDIATE. Berindel . DATE GENERALE ASUPRA REGIUNII CERCETATE 1. CARACTERIZARE OROHIDROGRAFICĂ Perimetrul studiat este cuprins în aria judeţelor Prahova şi Buzău. Ţiganului (1080 m). La exterior. Între Valea Teleajenului şi Valea Chiojdului. depozitele miocene apar cu caracter de inversiune de relief.Bâscenii de Sus). Năeni . Smeuret (1130 m). Văile adânci ale Teleajenului şi Buzăului creează largi culoare de eroziune cu terase bine păstrate. Sinclinale suspendate etc.pintenilor” de Homorâciu şi de Văleni. Valea Curmătura. Buzăul. cât şi către est de Valea Buzăului. Numeroase fracturi longitudinale şi transversale complică aspectul de ansamblu creând abrupturi structurale. Lapoş (652. 1 .sud vest. le corespund zone depresionare ce se îngustează şi se închid treptat către est.5 m.Istriţa. Vf. perimetrul de studiu se încadrează în Subcarpaţii de curbură.5 m). Măneciu Pământeni (830 m). Perimetrul studiat este drenat de trei văi principale. Vf. muchia Telejenelului. depozitele paleogene alcătuiesc culmile alungite NE . În profilul transversal al văilor. Jumătatea sudică a perimetrului este încadrabilă depozitelor mio-pliocene ale .430 m) şi depresiuni Sinclinale (Sinclinalul Nişcovului suprapus culoarului Vintilă Vodă Grabicina .1. ale Subcarpaţilor Buzăului sunt separate spre nord prin culoarul depresionar Vintilă Vodă . depresiuni pe axe de Anticlinal.Grabicina Policiori . Ţapului (773 m). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 1. până la traseul dedus din foraje al liniei pericarpatice. pe alocuri marcate de alunecări. Pietrii (662m). cu altitudini ce coboară de la cca. Culmea .Nişcov. Vf. Poiana Braşov (641 m). mai precis. Vf. Culmea . de la 541 m în Vf. Băcăran. şi depresiuni cu altitudini de cca. apar alternanţe de defilee (în dreptul Anticlinalelor) cu lărgiri depresionare (în dreptul Sinclinalelor). transversale pe structurile geologice: Teleajenul.2).Surani. Scafelor (773 m). Vf. În vest este drenat de afluenţii pe stânga ai Teleajenului: Telejenel. Măgura . în Subcarpaţii Prahovei şi Subcarpaţii Buzăului (Roşu.7 m). ale . Marginea nordică a perimetrului e jalonată de înălţimi în care aflorează depozite grezoase de vârstă cretacică precum: Vf. iar la sud de zona de câmpie şi mai exact. incluzând aria mediană şi externă mio-pliocenă. culmea Priporului (823. Vf. Există şi zone depresionare legate de Sinclinale (Sinclinalul Valea Unghiului corelat cu depresiunea Văii Nişcovului) sau Sinclinorii (cuveta Surani . către Valea Prahovei. către 400-500 m în sud. Anticlinalul Istriţa cu vârful Istriţa -. Piscul Monteorului (1347 m). Dealurile cu înălţimi de 500600 m şi pe alocuri. Sinclinalelor neogene Slănic şi Drajna. Vf. dealurile Berca . Zonelor de aflorare a depozitelor paleogene le corespund culmi ce domină zonele de aflorare a depozitelor neogene. Vf.Calvini .V. cu cote de 547 . marcată cartografic de limita cu depozitele flişului paleogen şi cretacic. Muchia Stânii (1117m). Râpa Bufnei. Leordeanul (838 m). 1000m în nord.Pintenului” de Homorâciu este jalonată de: Vf. Există concordanţă de relief. Vf.SV.Slavu. Anticlinalul Pietroasa . Stânei la 454 m în Vf. iar dealurile identificându-se cu Sinclinale (Salcia. Plaiul Şerban Vodă (1059. depresiunile corespunzând cu Anticlinale.. 1980).3 m). de 700 m: Culmea Salciei. consecventă direcţiei structurilor geologice. cu brecia sării în ax (Bădila Lapoş). dezvoltate în jumătatea de nord a perimetrului. orientarea generală fiind nord est .Sângeru). Cetăţuia (710 m) şi către est. Măgura Măneciu (1300.

. Haleşul. Nehoiu. materiale de construcţii. Bâsca Chiojdului (cu afluenţii săi de dreapta: Bâsca fără cale. PÂNZA DE TARCĂU (= pânza de Skole). Greceanca. Chiojd. 1984). Tisăul. faciesul de Pucioasa cu gresiile de Fusaru în Oligocen) ce corespunde . Definită ca unitate plurifacială cu mai multe digitaţii (Dumitrescu. aflorează depozitele cretacice în facies de fliş ale pânzei de Macla. Slimnic.1. la stabilirea de stratotipuri ale unor formaţiuni devenite clasice în literatura geologică. la aspectele petrografice sau sedimentologice ale acestora. gips. 2. Nişcov). Zeletin. de la Valea Slănicului de Buzău. Izvoranu. Cătiaşu.miocen inferioare. Lopatna. orientate nord est-sud vest. spre sud şi vest. Versantul sudic al dealului Istriţa este drenat de o serie de pâraie mici ce se pierd în câmpie sau confluează pe dreapta cu Valea Sărata (Budureasa. Salcia. ca şi drumurile de acces aferente sunt situate pe văile principale şi de la ele pleacă o serie de drumuri comunale şi forestiere. ISTORICUL CERCETĂRILOR GEOLOGICE Structura geologică variată şi interesantă. ce debutează cu Molasa de Doftana (Ştefănescu. prezentându-se doar lucrările ce au marcat etape în evoluţia cunoaşterii geologice. CARACTERIZARE GEOLOGICĂ STRUCTURALĂ Teritoriul situat între Valea Teleajenului şi Valea Buzăului se încadrează sectorului sudic al Carpaţilor Orientali din cadrul unităţilor moldavidice externe şi flancului intern cutat al Avanfosei carpatice (Săndulescu. proprii pânzei de Tarcău. Principalele localităţi din regiune. 1. iar la exterior are un contur festonat. Pietroasa). tectonic al depozitelor miocene. sare gemă. Mărunţeanu. la realizarea multor sinteze cu implicaţii asupra geologiei Carpaţilor. caracterizat de Eocenul în facies de Colţi şi Oligocenul în facies bituminos cu gresii de Kliwa ce corespunde .digitaţiei Gresiei de Tarcău” şi un facies extern. Băcăran. Din bazinul Văii Buzăului spre vest. Valea Rea. pierzând caracterul de şariaj şi trecând la falii inverse dispuse în releu.digitaţiei de Tazlău 2 . verticale sau înclinate spre nord vest. cuvertura post-tectogenetică stirică veche. în regiunea amintită. Gura Vitioarei. 1984): un facies intern. are dezvoltarea cea mai amplă. Valea Muscelului. Cercetările demarate încă de la începutul sec. Numărul mare al lucrărilor geologice în care apar referiri directe sau indirecte la regiunea de studiu. la realizarea unor teorii şi. la detalierea aspectelor economice cu finalitate practică. XIX au condus. bineînţeles. Jumătatea sudică a perimetrului este drenată de afluenţii Cricovului Sărat (Sărăţel. Matiţa. Formaţiunile paleogen . în cadrul perimetrului.. Lapoş) şi de Valea Nişcovului cu afluenţii săi: Valea Unghiului. Bătrâneanca. În aria de maximă afundare axială dintre Valea Teleajenului şi Valea Prahovei. Chiojdeanca. În perimetru. 1980) şi se continuă cu al doilea episod molasic .V. ca şi prezenţa zăcămintelor de hidrocarburi. apar dezvoltate în două faciesuri ce reprezintă continuarea sud-vestică a unor subunităţi structurale bine individualizate în Moldova (Săndulescu. 1952) este delimitată la interior de fruntea şariajului pânzei de Audia (Valea Buzăului . În est este drenat de afluenţii pe dreapta ai Buzăului: Siriu. CADRUL GEOLOGIC . caracterizat de flişuri grezoase masive (gresiile de Tarcău în Eocen. Tohăneanca. Din dorinţa de conciziune s-a preferat redactarea acestui subcapitol sub formă de tabel în care se punctează contribuţia esenţială a fiecărui autor referitoare la cadrul stratigrafic. 1948. ca şi obiectivul propus al tezei nu permit întocmirea unui istoric detaliat. cu depozite ce se întind de la Paleogen la MioPliocen. Turburea.Molasa de Sl ă nic (post-tectogeneza stirică nouă: Langhian / Kossovian).2.pliocene aparţinând flancului intern al avanfosei. afectate de falii longitudinale axiale.Valea Siriului) sau a pânzei de Macla (Valea Siriului spre vest). depozitele paleogen-miocen inferioare din partea internă a pânzei de Tarcău alcătuiesc un fascicul de cute convergente şi în afundare spre vest. face ca partea sudică a curburii Carpaţilor Orientali să beneficieze de o mare densitate de lucrări geologice.STRATIGRAFIC AL REGIUNII 2. Pe marginea de nord-vest a perimetrului cercetat. Năianca. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Drajna (cu afluentul său Ogretin). partea frontală a pânzei de Tarcău este acoperită discordant de depozitele molasice neosarmaţian .

cutat. 3 . în structura nordică (= pintenul) Slon. Separată iniţial de Mrazec şi Voiteşti (1914). Săndulescu. şi un flanc extern. Între Valea Trotuşului şi Valea Buzăului.Homorâciu . falie. fruntea pânzei subcarpatice fiind acoperită discordant de molasa neosarmaţian ..cel superior . 1995). la depresiunea care găzduieşte sedimentarea molasică neosarmaţian pliocenă (Săndulescu et. al. externă sau de Valea Mare. ca pânză incipientă. reprezentând mularea frontului de încălecare a faliei pericarpatice determinat în foraje. Băcăran.de gipsuri). limita externă a pânzei subcarpatice este marcată de încălecarea depozitelor miocene peste cuvertura de platformă a vorlandului de-a lungul faliei pericarpatice. de conturul de eroziune al depozitelor neosarmaţian . dă posibilitatea unei definiri precise a pânzei subcarpatice (Săndulescu. dezvoltat ca o depresiune asimetrică cu marginea internă sprijinită pe elementele cutate ale catenei.falia Plopeasa. şi este cunoscută sub numele de Zona mio-pliocenă.Perchiu (cu o molasă roşie grezoasă şi două nivele de gipsuri în schlierul Miocen inferior . spre sud.Bisoca. 1981 a. precum şi acoperirea ei spre vest de Valea Buzăului de molase sarmaţian-pliocene. de falia pericarpatică. Astfel.Camena la nord. necutat. în timp şi spaţiu. şariată peste formaţiunea cu sare depusă pe vorland. la sud de ea. care în acest sector. fiind marcată de îngroşarea accentuată a depozitelor neosarmaţian . limitează la exterior pânza subcarpatică.Langhian bazal). Ea este rezultatul cutărilor valahe ce au afectat un segment de la exteriorul Carpaţilor cuprins între falia intramoesică la vest şi falia Peceneaga . La sud de Valea Buzăului.Buştenari. este determinată din date de foraj. falia pericarpatică este înlocuită la interior de o altă falie inversă.Bisoca şi prelungirea ei . Restrângerea avanfosei.pliocene.Perchiu şi ale digitaţiei de Pietricica. Dumitrescu. delimitarea pânzei subcarpatice este marcată în afloriment de conturul frontal al pânzei cutelor marginale sau al pânzei de Tarcău (în perimetrul de studiu). au determinat încadrarea acestei unităţi în zona internă a avanfosei (Dumitrescu et al. AVANFOSA.pliocene ale cuverturii de platformă. Limita internă a avanfosei este marcată la nord de Valea Trotuşului. depozite ale molasei miocen inferioare.V.pliocenă a avanfosei externe str. această unitate a fost confirmată ulterior de foraje şi a fost denumită de Băncilă (1958) unitatea pericarpatică. 1982). iar faciesul extern este întâlnit în structura sudică (= pintenul) Lera – Văleni . 1984). al avanfosei.Prăjani şi cu caractere particulare.s. sunt prezente formaţiuni ale digitaţiei Măgireşti . dar mai ales (şi în cadrul perimetrului). În accepţiunea lui Săndulescu (1984). de unde. activ în subducţia spre orogen. b) post-tectogenetică (post attică) în raport cu cele mai noi şariaje. contemporană deformărilor tectogenezei valahe. intrapleistocenă. iar de la Valea Buzăului spre vest. cuprinde depozite ale molasei superioare sarmaţian – pliocene. mediană sau de Pietricica (cu molase conglomeratice în baza celei roşii. Zona cutelor diapire ocupă aria sudică a perimetrului de studiu.miocene sunt urmate de o secvenţă predominant evaporitică. oligocene (în facies bituminos . heterocrone şi cu un nivel . mult mai tânără. Falia pericarpatică e vizibilă în afloriment de la graniţa de nord. cea mai externă unitate a moldavidelor este PÂNZA SUBCARPATICĂ. Dintre digitaţiile separate în sectorul Subcarpaţilor Moldovei: internă sau de Măgireşti . Depozitele celor trei structuri paleogen . dezvoltat de la Valea Râmnicului Sărat spre sud şi vest. cu gresii de Kliwa sau conglomerate). prezintă un flanc intern cutat. Aceste formaţiuni apar ca petece de eroziune de sub depozitele flancului intern.menilitic. care în sudul curburii Carpaţilor Orientali este denumit Zona Cutelor Diapire. îngroşare materializată într-o flexură mai mult sau mai puţin evidentă. în cadrul perimetrului. Limita dintre cele două flancuri ale avanfosei este marcată de asemenea de o flexură.. la Valea Trotuşului. 1962. Limita externă a avanfosei este convenţională. 1970). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Valea Rea” sau skibelor interne (Micu. constituită din depozite miocene inferioare şi medii în facies predominant de molasă. Formaţiunile eocen şi oligocen-miocen inferioare ale pintenilor sunt mărginite la sud de o linie tectonică importantă de-a lungul căreia încalecă peste depozitele miocene. care la rândul ei este acoperită discordant de cuvertura depozitelor neogene de molasă ce formează umplutura Sinclinalelor de Slănic (la nord) şi Drajna (la sud) (Săndulescu et al. falia Caşin . Pânza subcarpatică conţine depozite priaboniene (straturi de Bisericani). restrânsă prin definirea pânzei subcarpatice. contur ce acoperă discordant elemente din ce în ce mai interne pe măsura apropierii de Valea Dâmboviţei. Faciesul intern apare dezvoltat în structura intermediară (= pintenul) Smeuret . de falia Caşin . Predominarea depozitelor de molasă.

. cu Sinclinale largi. prezintă mai multe structuri plicative cu aspecte variabile de la un sector la altul (Săndulescu et al.1. Sedimentele neogene molasice. cu încălecări miocen medii. În concluzie. 2. cu cute solzi. (3) moldavă (intra-sarmaţiană). şi (4) valahă (intra-pleistocenă). Formaţiunile neogene molasice. STRATIGRAFIA MIOCENULUI 2. 1968). izocrone sau heteropice. Formaţiuni bituminoase şi de fliş oligocen-miocen inferioare În aria investigată.formaţiuni evaporitice miocen inferioare. . Contactul dintre pânzele moldavidice şi avanfosa internă este acoperit de depozite neosarmaţian .. în sectorul sudic al Carpaţilor Orientali (implicit între Valea Teleajenului şi Valea Buzăului) există formaţiuni miocen inferioare şi medii ce se regăsesc: în cadrul pânzelor moldavidice externe. gipsurile inferioare sau formaţiunea cu sare inferioară (intra-burdigaliană). Principalele deformări tectonice. şi un sector nordic..formaţiunile molasei de vârstă miocenă medie. sunt intens cutate şi faliate. Tectogenezele stirice au avut drept ecou în Subcarpaţii Munteniei. Pintenii. care au afectat depozitele neogene aparţin tectogenezelor: (1) stirică veche (intra-burdigaliană). Pânza Cutelor Marginale şi Pânza Subcarpatică (ultimele două fiind acoperite aproape în totalitate de Pânza de Tarcău) precum şi partea internă a avanfosei carpatice. 1995): .2. Dumitru Frunzescu de la Universitatea “Petrol . şi în cadrul cuverturilor post-tectonice (cuverturi post pânză = neo-autohtone) şi formaţiuni miocen superioare şi pliocene ce formează umplutura Avanfosei şi a unor depresiuni intramontane.2. Dr. formaţiunea cu sare superioară (langhiană). când s-a produs şariajul principal al Pânzei de Tarcău şi a Cutelor Marginale. de Văleni) sau coborâte (Sinclinalele de Slănic şi de Drajna). Astfel. aparţinând zonei externe a flişului. Formaţiunile miocen superioare şi pliocene (din cuprinsul umpluturii avanfosei) cuprind depozite în facies salmastru atribuite Meoţianului şi Ponţianului şi respectiv.1. 4 . 2. Formaţiunile miocen inferioare şi medii (din cuprinsul moldavidelor şi cuverturilor post tectonice). în regiunea Văii Buzăului. separate de Anticlinale diapire înguste (cu nuclee de sare intra-burdigaliană)..Bisoca cu ramificaţia Plopeasa îşi pierde din importanţă. au complicaţii Anticlinale sau Sinclinale. 1995): un litofacies intern (litofaciesul Fusaru – Pucioasa) în continuarea Eocenului în faciesul Gresiei de Tarcău cu arie sursă carpatică. Băcăran.Gaze” Ploieşti (1998.2. iar delimitarea pânzei subcarpatice de avanfosă se face dificil. depunerea evaporitelor şi anume. în care cutele au o poziţie structurală mai coborâtă. 2004). . geotectonic (Săndulescu. ridicate şi deversate spre sud. 1984). numai prin conturul de eroziune al depozitelor sarmaţian-pliocene. După Săndulescu. intens tectonizate. Mărunţeanu şi Popescu (1995). fiind prinse în structuri înalte (“pintenii” de Slon .formaţiuni bituminoase şi de fliş oligocen-miocen inferioare. respectiv Pânza de Tarcău şi Pânzele subcarpatice. mai ales cel de Văleni. respectiv. stilul de cutare este ejectiv. reprezentate prin Pânza de Tarcău. dezvoltate în Zona Cutelor Diapire. (2) stirică nouă (intra-badeniană). cunoscută sub numele de Zona Cutelor Diapire. Dacianului şi Romanianului. În bazinele văilor Cricovului şi Teleajenului se individualizează un sector sudic. cuprind următoarea succesiune (Săndulescu et al.V. Limita Oligocen / Miocen nu este subliniată de schimbări litologice. care a determinat încheierea şariajului Pânzei Subcarpatice.1. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău De la Valea Buzăului spre sud: falia Caşin .formaţiunea molasei inferioare. în constituţia Subcarpaţilor Munteniei intră unităţile externe ale Moldavidelor. pânza subcarpatică îşi pierde caracterul plurifacial fiind reprezentată prin depozite asemănătoare numai digitaţiei Măgireşti-Perchiu. de Homorâciu. depozitele de vârstă oligocen-miocen inferioară se regăsesc în pânza de Tarcău sub două litofaciesuri specifice (Săndulescu et al.pliocene. LITOSTRATIGRAFIA MIOCENULUI Litostratigrafia depozitelor miocene este cea adoptată după datele publicate de Prof. ea traversând unităţi stratigrafice omogene.Măneciu.

V. respectiv.. Pătruţ (1947) separă două subdiviziuni (PM1+2) dominate de tipurile petrografice brune asemănătoare Forma ţ iunii de tip Pucioasa din faciesul intern şi una (PM3) în care apare o alternanţă de siltolutite şi arenite cenuşii. şistoase în straturi subcentimetrice sau compacte în straturi submetrice. alternând cu 5 . ritmică. în general.Buştenari. (4) Forma ţ iunea de Topilele. trecându-se la condiţii anoxice care au predominat de-a lungul întregului Oligocen şi a unei părţi din Miocenul inferior. bituminos. (5) Forma ţ iunea de Podu Morii.Homorâciu şi (cu caractere particulare) în structura Slon. superioară. Pe baza intercalaţiilor cineritice. Băcăran.. în continuarea Eocenului în faciesul de Colţi. în structura Lera – Văleni . în secvenţe succesive. 1. (3) Forma ţ iunea Gresiei de Kliwa inferioar ă . Ele constituie Forma ţ iunea Gresiei de Kliwa care în sectorul studiat al Pânzei de Tarcău apare la două nivele. stratonomia Forma ţ iunii de Podu Morii este dominată de lutite şi siltite (85%) în straturi foarte subţiri faţă de arenite (gresii de Kliwa şi gresii calcaroase convolute) (15%) în straturi subţiri (Dinu. în Pânzele Subcarpatice şi Pânza Cutelor Marginale. între care se situează litofaciesuri de tranzi ţ ie. cu arie sursă situată în forland. 1993) în Pânza de Tarcău. Forma ţ iunea de Podu Morii este în continuitate cu formaţiunile subjacente şi apare cu o grosime stratigrafică de cca. în Moldova. Popescu. o corelare a faciesurilor interne şi externe indică echivalenţa dintre Forma ţ iunile de Podu Morii şi de Bu ş tenari din faciesul extern cu Forma ţ iunea de Vine ţ i ş u din faciesul intern al Pânzei de Tarcău precum şi cu Forma ţ iunea de Starchiojd din Pânzele subcarpatice. după Săndulescu et al. 1952. Succesiunea formaţiunilor litofaciesului extern. Pătruţ. argile bituminoase (şisturi disodilice).. după Săndulescu et al. 1955) cuprinde: (1) Forma ţ iunea menilitelor inferioare cu marne bituminoase. Nivelele silicolitice (menilitele) constituie cele mai bune repere de corelare şi. 1911. cu interferarea ariilor sursă. Pe alocuri. cu structuri convolute şi mecanoglife de curent şi bioglife asemănătoare Forma ţ iunii de Izvoarele (Vineţişu) din faciesul intern. 1952 Separată de Teisseyre (1911). şi un litofacies extern (litofaciesul bituminos cu gresie de Kliwa). 1952. în partea externă a Domeniului Moldavidic se dezvoltă. b) Formaţiunea de Podu Morii Teisseyre. emend. Limita Oligocen/Miocen este situată sub Forma ţ iunea menilitelor superioare. 1995). cu Gresie de Kliwa (Popescu. cu semnificaţia suitei de depozite cuprinse între cele două formaţiuni ale Gresiei de Kliwa: inferioară şi. (6) Forma ţ iunea de Bu ş tenari. 1990). eoceniformă de Podu Morii e descrisă şi divizată de Grigoraş (1955) în Valea Buzăului şi de Pătruţ (1955) în bazinul Văii Teleajen. Pe ansamblu. (7) Forma ţ iunea Menilitelor Superioare = Forma ţ iunea de Starchiojd. silicolite bituminoase (menilite) care la unul sau două momente (în zone diferite) au fost “parazitate” de veniri de mase importante de ortocuarţite având ca arie sursă marginea forlandului (actualmente subşariată sub pânzele Moldavidice). Litofaciesul bituminos cu Gresii de Kliwa Popescu. 300-400m în ariile de afloriment anterior descrise. în cuprinsul Forma ţ iunii ş isturilor disodilice superioare (în Pânza Cutelor Marginale). 1955 Urmând dezvoltării tipice a “Marnelor cu Globigerine” din Priabonianul final (cunoscute în întreaga arie tethysiană). A. sunt două nivele: Menilitele Inferioare (asociate cu calcare marnoase bituminoase = Marne brune bituminoase) şi Menilitele Superioare (fără Marne bituminoase). Subdiviziunea dominată de tipurile petrografice brune asemănătoare Forma ţ iunii de tip Pucioasa are o grosime stratigrafică de 150-200 m şi cuprinde marno-argile cenuşii şi cenuşii negricioase. 1. (2) Forma ţ iunea disodilelor inferioare. sau în cuprinsul Forma ţ iunii de Topilele (Ştefănescu et al. Ca urmare a acestui fapt. se citează şi un al treilea nivel menilitic Menilitele Terminale (tabel nr. corespunzătoare Forma ţ iunii Gresiei de Kliwa inferioare şi Forma ţ iunii Gresiei de Kliwa superioare = Nisipurile de Bu ş tenari (tabel nr. odată cu începutul Oligocenului caracteristicile mediului depoziţional se schimbă. flişoidă. Frunzescu. formaţiunea cenuşie. Pătruţ. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău în structura Monteoru – Smeuret . 1995).

sau de marnocalcare sideritice cenuşiu-negricioase.. Băcăran. apar straturi subţiri de arenite de tip Kliwa. foioase. casante. grosier granulare. apar gresii tip Fusaru în straturi groase. gresii cu structură convolută. tufite bentonitizate. În bazinul pârâului Chiojd. modificat).Tabel nr. 6 Gresia de Condor Formaţiunea de Goru – Mişina – Menilitele Formaţiunea de Starchiojd = Menilitele Şisturile disodilice superioare Formaţiunea gresiei de Kliwa Conglomeratele de Brebu Formaţiunea de Sărata (Formaţiunea cu sare) Formaţiunea de Cornu BURDIGALIAN Formaţiunea de Sărata = Gipsurile inferioare Formaţiunea de Starchiojd (Disodilele şi menilitele superioare) Formaţiunea de Buştenari AQUITANIAN Formaţiunea de Slon Formaţiunea de Vineţişu Formaţiunea de Podu Morii Formaţiunea de Topilele Formaţiunea gresiei de Fusaru OLIGOCEN „Orizontul argilos” Şisturile disodilice inferioare Menilitele inferioare Gresia de Fierăstrău + Şisturile ardeziene Marnele cu globigerine + Gresia de Lucăceşti PRIABONIAN SUPERIOR . negre. Corelarea unităţilor litostratigrafice oligocene. PÂNZA CUTELOR MARGINALE PÂNZA DE TARCĂU Conglomerate şi gresii Formaţiunea de Telega (Şisturi cu radiolari + Marnele cu Spirialis) PÂNZA SUBCARPATICĂ Formaţiunea de Haloş Formaţiunea de Răchitaşu LANGHIAN Formaţiunea de Telega (= Şisturile cu radiolari + Marnele cu Spirialis) Brecia de Cosmina (Formaţiunea evaporitică) Brecia de Cosmina (Formaţiunea evaporitică) Formaţiunea de Câmpiniţa (Tuful de Slănic) Formaţiunea de Câmpiniţa (Tuful de Slănic) Formaţiunea Schlier-ului cenuşiu Gipsul de Perchiu Formaţiunea de Hârja Formaţiunea de Măgireşti Conglomerate de Pietricica Formaţiunea de Tescani Formaţiunea de Doftana V. et al. Subordonat. miocene inferioare şi medii din Moldavidele externe în Carpaţii Orientali (după Săndulescu M. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău şisturi disodilice tipice. 1995. cu intercalaţii subdecimetrice de gresii calcaroase cu abundenţă de claste micacee. de tip Fusaru. 1.

Astfel.s. Bentonitele de Gura Vitioarei. la coloraţia cenuşie-albicioasă şi ritmicitatea pronunţată datorată alternanţei de arenite în straturi subţiri cu siltite şi lutite în straturi foarte subţiri. fine. Pachetul litologic cu silto-arenite ce adăpostesc palaeoichnocenoza cu Sabularia situat în Subdiviziunea superioar ă = Podu Morii. Băcăran. Brustur (1997) (fig. Stratul de (3. ce permit diagnosticarea vârstei Chattian terminal . iar în faciesul intern de Pucioasa . Frunzescu. Valea Lupului . plastice. ar corespunde cu ceea ce. Zâmbroaia.s. 2. 1992. str. Brustur. 1995). Gresiile (asemănătoare celor din Eocen) au frecvente structuri erozionale de curent. 1993) (fig.. Frunzescu. 1993 descrie ca Tuful de Ml ă cile. 1985. sunt de menţionat: 1. Brustur. 1971). dezvoltat ca două straturi apropiate de tufit şi tuf. c) Formaţiunea de Buştenari Ştefănescu et al. după Rusu et al. compacte sau cu desfacere după laminaţia convolută ce domină structofaciesul lor.60 m pe diferite profile (Alexandrescu. 50-60 m sub Forma ţ iunea de Starchiojd.. Ştefănescu et al. 1993. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Subdiviziunea dominată de alternanţa de siltolutite şi arenite cenuşii cu structuri mecanice şi biotice are grosimi stratigrafice cuprinse între 150-250 m şi apare cu aspectul unor fâşii discontinue bine deschise pe văile mai adânci (Valea Buzăului . 10). Zeletin. 4. Limita inferioară tranşantă este marcată de trecerea de la siltolutitele brune-negricioase de tip Pucioasa. ca 3-4 straturi decimetrice şi 10-12 straturi centimetrice dezvoltate într-un pachet litologic de cca.Fusaru la cca. Valea Teleajenului . în Valea Buzăului. Ştefănescu et. în care dispar marnele (siltice) cenuşii-verzui şi gresiile calcaroase micacee cu structuri convolute şi apar primele straturi groase de arenite de tip Kliwa cu intercalaţii de şisturi argiloase disodiliforme. Subordonat apar argile bentonitice în straturi foarte subţiri (milimetrice) şi straturi subţiri de arenite (nisipuri sau gresii) de tip Kliwa (sau uneori.. Pârâul cu Apă Dulce. este delimitată de aceasta printr-un pachet de tranziţie de 20-30 m. straturi groase (50-70 cm) de arenite grosiere de tip Fusaru. Depusă în continuitate de sedimentare peste Forma ţ iunea de Podu Morii. 10) (s-ar corela cu Tufurile de Vine ţ i ş u descrise de Ştefănescu et al.1993). între complexul Bentonitelor de Gura Vitioarei şi Tuful de V ă leni (Alexandrescu. Calcarele laminitice de Jaslo. brun-negricioase. Valea Buzăului).20 m) nisip grosier cu elemente microruditice de şisturi verzi şi resturi de lamelibranhiate şi gasteropode situat la 57 m deasupra Tufului de V ă leni şi la 12 m sub limita cu Forma ţ iunea de Bu ş tenari (Grujinschi. are grosimi între 2 şi 3. la Gura Vitioarei şi Frânghieşti. Frunzescu. pârâul Gâlmelor). Tuful de V ă leni. Frunzescu et. Arenitele sunt reprezentate prin gresii cu claste micacee şi liant carbonatic. Subliniem prezenţa în cadrul Forma ţ iunii de Podu Morii (ea însăşi un marker regional) a unor markeri litologici cu valoare de corelare regională (tabel nr. respectiv NN1 şi NN2. alături de laminaţia plană paralelă. 7 .. Frunzescu. 1996). semnalate de Pătruţ (1955) şi statuate de Alexandrescu.. la Văleni) şi intermediar pe Văile Cătina.Starchiojd. situate în partea mediană a subdiviziunii cu straturi de tip Pucioasa. al.V. cu trecere în bază la marne fin micacee.. 1993). Rusu et al. 10). 5. al. Termenii petrografici elementari sunt organizaţi în secvenţe de tip Bouma pretabili unei analize secvenţiale (Dinu.Burdigalian timpuriu (Melinte. situat constant în faciesul extern bituminos la 40-50 m peste complexul argilelor bentonitice de Gura Vitioarei şi la 45 m sub limita cu Forma ţ iunea de Bu ş tenari. situate în baza subdiviziunii superioare = Podu Morii str. Frunzescu. 1989. 1993. 2. 1990. precum şi bioglife de tip Sabularia reprezentând adevărate nivele diagnostic pentru această formaţiune (Alexandrescu..Sinclinalele Piatra Albă. 1993 Forma ţ iunea de Bu ş tenari este sinonimă cu Forma ţ iunea Gresiei de Kliwa superioare denumită informal din punct de vedere al ghidului stratigrafic internaţional. 1993) (fig. Lutitele sunt marne cenuşii şi cenuşii-verzui. 1996). 40 m grosime (Alexandrescu. 3. Pe bază de foraminifere şi nannoplancton calcaros s-au identificat zonele NP25.structurile Păltineni. dure. Brustur. Lopatna. Brustur.

iar în treimea superioară predominând net arenitele (Frunzescu et al. 8 . şisturi argiloase. brun-negricioase. Litologic. Are grosime stratigrafică între 300 m în est şi 400 m în vestul perimetrului. micacee). cuprinzând între 3 şi 21 straturi foarte subţiri (centimetrice) de material cineritic frecvent bentonitizat (Frunzescu..V. 5% gresii cenuşii-calcaroase. apar straturi subţiri de diatomite.. este alcătuită dintr-o alternanţă neuniformă de arenite (gresii şi nisipuri de Kliwa. siltite (marne fin nisipoase. ele participând la formarea unor secvenţe de tip thicker-upward (TkU) (Frunzescu et al. 1988). rare marnocalcare sideritice. 1987. iar gresiile de Kliwa în straturi groase (mai mari de 3 m în partea superioară a formaţiunii). microbrecii cu elemente de şisturi verzi. dar cimentul este exclusiv silicios sau lipseşte (ortocuarţite silicioase). bituminoase. Georgescu. 22% gresii cenuşii-calcaroase micacee) şi 55% ca grosime (50% gresii de Kliwa. accidente silicioase. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Forma ţ iunea de Bu ş tenari apare ca fâşii orientate NE . gresii calcaroase micacee cu structuri convolute. Băcăran.SV bine deschise pe toate profilele anterioare. gresiile calcaroase. tufuri. 1988). Petrofaciesul Gresiei de Kliwa superioare este asemănător celei inferioare. legate de repetarea unor cute. argile plastice bentonitice). 1996) raportabilă Burdigalianului inferior. cuarţite cu silicifiere avansată). lutitele. în treimea inferioară predominând lutitele şi silto-lutitele. Arenitele reprezintă 48% ca număr (26% gresii de Kliwa. 1987.. disodilice. Lutitele reprezintă 47% din numărul total de straturi şi 36% din grosimea lor. şisturi cărbunoase). Semnalăm prezenţa a şapte pachete litologice de 8-20m. lutite (marne.1985). Analizele de nannoplancton calcaros au identificat partea superioară a zonei NN2 (după Rusu et al. solzi. apar frecvent în straturi subţiri-medii (10-20 cm). distanţate la 20-80 m între ele. Siltitele. Subordonat.

b FORMAŢIUNEA GRESIEI DE KLIWA INFERIOARĂ CALCARE DE TIP JASLO CALCARE DE TIP JASLO CALCARE DE JASLO CHATTIAN V. LITOFACIESUL BITUMINOS DE KLIWA (EXTERN) FORMAŢIUNEA DE STARCHIOJD (FORMAŢIUNEA MENILITELOR SUPERIOARE + ŞISTURI DISODILICE) FORMAŢIUNEA DE BUŞTENARI (GRESIA DE KLIWA SUPERIOARĂ) FORMAŢIUNEA DE PODU MORII TUF DE MLĂCILE = TUF DE VĂLENI FORMAŢIUNEA DE TOPILELE PALEOICHNOCENOZA CU SABULARIA TUF DE VINEŢIŞU LITOFACIESUL DE PUCIOASA . 1996).Tabel nr. Corelarea faciesurilor Oligocen – Miocenului inferior din Pânza de Tarcău în regiunea Văii Buzăului (după Rusu et al. 2..FUSARU (INTERN) FORMAŢIUNEA DE SĂRATA (= FORMAŢIUNEA GIPSURILOR INFERIOARE) TUF DE BĂTRÂNI Nanno zone NN3 FORMAŢIUNEA DE STARCHIOJD (FORMAŢIUNEA DISODILELOR SUPERIOARE) BURDIGALIAN MIOCEN FORMAŢIUNEA DE VINEŢIŞU NN2 a. Băcăran. b ++++ TUF DE MLĂCILE = TUF DE VĂLENI AQUITANIAN ++++ TUF DE VINEŢIŞU = BENTONITE DE GURA VITIOAREI NN1 NP25 a. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 9 FORMAŢIUNEA DE PUCIOASA CU GRESII DE FUSARU OLIGOCEN NP24 RUPELIAN CALCARE DE TYLAWA FORMAŢIUNEA MENILITELOR INFERIOARE NP23 FORMAŢIUNEA DISODILELOR INFERIOARE NP22 TUF DE VALEA TIGVEI .

Frunzescu. O dezvoltare litologică particulară apare în părţile cele mai interne ale ariei de răspândire a litofaciesului de Fusaru .Pucioasa se referă la arenitele Gresiei de Fusaru cu arie sursă “carpatică”. Piatra Albă). Secvenţa inferioară a Litofaciesului de Fusaru . Ea este constituită dintr-un fliş de tip “straturi cu hieroglife” reprezentat printr-o alternanţă de gresii convolute cenuşii – albăstrui. sunt intercalate şisturi disodilice şi uneori chiar menilite. Litofaciesul de Fusaru – Pucioasa Pătruţ. 1955. opusă “sursei de forland”.. Fig. Teleajenului (Sincl. au fost identificate două nivele de tufuri (Ştefănescu et al. A1 . Frânghieşti). Cea mai tânără unitate litostratigrafică a litofaciesului de Fusaru . Deasupra Gresiei de Fusaru se dezvoltă o importantă secvenţă de tip fliş. 1996). Homorâciu). La partea inferioară a acestei formaţiuni. Gresia de Fusaru (Popescu. şi Tuful de Ml ă cile. Cosminele (flanc N P. Este lipsită de şisturi verzi din forland.Pucioasa. A4 -V. 1993). Lupului). echivalentul stratigrafic al Litofaciesului Bituminos este Litofaciesul de Fusaru . Homorâciu) (Alexandrescu.V. metaclastele componente fiind îndeosebi mezometamorfite.. 1993): Tuful de Vine ţ i ş u. intercalaţii de secvenţe de wildfliş (olistostrome) (Săndulescu et al. Ogretin (flanc SE P.Pucioasa este reprezentată de Forma ţ iunea de Starchiojd = Forma ţ iunea disodilelor ş i menilitelor superioare. având caractere de graywacke (Săndulescu et al. 1955 În jumătatea internă a Pânzei de Tarcău. Teleajenului (Sincl. A5 . 1952). 1995). calcaroase.Pucioasa este predominant lutitică (= “Orizontul şistos”) fiind constituită din marne şi argile închise la culoare.. 8. care apar în extremitatea estică a perimetrului ca un nivel foarte subţire la partea terminală a Forma ţ iunii de Plopu (Popescu. unde Forma ţ iunea de Slon apare cu dezvoltare identică. A2 . 1955). Brustur. Băcăran. Buzăului) (structura V. 1995). puternic bentonizat. anume Forma ţ iunea de Vine ţ i ş u (Grigoraş.V. micacee cu argile şi marne de culoare cenuşie deschisă (Rusu et al. sub Tuful de Vine ţ i ş u (Melinte. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău B. în secvenţe subţiri. A3 . de culoare verde-negricioasă.V. dar prezentând la diferite nivele.. specifică arenitelor Litofaciesului Bituminos. îndeosebi la cel al Forma ţ iunii de Vine ţ i ş u. 1952) este o gresie bogată în mice. cu intercalaţii subţiri..Pucioasa. de culoare albă. 10 . 1995). un echivalent al Forma ţ iunii menilitelor superioare din faciesul extern (Săndulescu et al. cu biotit.V.V. 1995). După conţinutul de nannofosile. Grigoraş. cu aceeaşi vârstă Oligocen-Miocen inferior. Coloane stratigrafice sintetice cu poziţia Tufului de Văleni (A) şi (B). Pe alocuri. Limita sa inferioară este situată deasupra “Marnelor cu Globigerine” de vârstă Priabonian terminal. cu grosimi de 1000-2000 m şi chiar mai mult. Caracterul de flexoturbidite al Gresiei de Fusaru este subliniat de intercalaţiile grosier granulare dezvoltate la diferite nivele. nisipoase. Caracteristica specifică importantă a Litofaciesului de Fusaru . limita Oligocen / Miocen este situată în cadrul Forma ţ iunii de Vine ţ i ş u.

V. Băcăran, Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău

2.2.1.2. Formaţiuni evaporitice miocen inferioare
În întregul domeniu al Moldavidelor, atât litofaciesul bituminos cât şi cel de Fusaru (ca şi echivalenţii lor) sunt urmate de o secvenţă predominant evaporitică (Săndulescu et al., 1995). În Pânzele Subcarpatice şi Pânza Cutelor Marginale se dezvoltă la acest nivel Forma ţ iunea s ă rii (matrice argiloasă – siltică, de culoare cenuşiu-închis cu intercalaţii: de brecii sedimentare, conglomerate, de argile sau marne salifere; gipsuri şi corpuri discontinue de sare). În unele arii, această asociaţie “haotică” este urmată de o secvenţă mai mult sau mai puţin stratificată de marne, argile şi gresii sau de gresii arcoziene grosier granulare (Gresia de Condor). Distribuţia areală a Forma ţ iunii s ă rii miocen inferioare este discontinuă din motive paleogeografice (zone de depunere separate de riduri emergente) şi tectonice (corpuri diapire). În Pânza de Tarcău, ca şi în ariile mai interne ale Domeniului Moldavidelor, secvenţa predominant evaporitică miocen inferioară a fost introdusă în literatura geologică de Mrazec (1901), sub denumirea de “Strate de Cornu”, având un “trecut zbuciumat” sub aspectul controverselor asupra conţinutului şi al vârstei, reliefat exhaustiv în istoricul tezei de doctorat a lui Grujinschi (1972). Având sensul entităţii stratigrafice cuprinse între Forma ţ iunea de Starchiojd, în bază, şi Molasa de Doftana, ce debutează cu c o n g l o m e r a t e l e d e B r e b u , la partea superioară, Forma ţ iunea de Cornu (sensu Mrazec, 1914) este divizată de către Grujinschi în: (a) Forma ţ iunea gipsurilor inferioare şi (b) Forma ţ iunea brecioas ă . După Ştefănescu (1978), în aria de curbură a Carpaţilor Orientali, finalul sedimentării flişului este marcat de un nivel evaporitic (Gipsurile inferioare din Forma ţ iunea de Cornu, sensu Mrazec, 1914), care stă discordant peste Forma ţ iunea disodilelor inferioare din litofaciesul intern (de Pucioasa-Fusaru) a Oligocen - Miocenului inferior şi, respectiv, peste Forma ţ iunea menilitelor inferioare din litofaciesul extern (bituminos cu gresii de Kliwa). De fapt, în ambele litofaciesuri nivelul evaporitic stă discordant peste unica Forma ţ iune de Starchiojd (Popescu, 2000). Nivelul evaporitic este denumit Forma ţ iunea de S ă rata (complex de roci alcătuit din două pachete de gips groase de 1-4 m, separate de un nivel de brecie sedimentară, groasă de 10-20 m şi formată din elemente provenind în special, din faciesul de Valea Caselor). După Stefănescu şi Mărunţeanu (1980), în aria de curbură a Carpaţilor Orientali, Forma ţ iunea de S ă rata (cu baza formaţiunii situată în zona NN3 = partea terminală a Burdigalianului inferior), reprezintă debutul sedimentării în facies de molasă (Molasa de Doftana de vârstă Burdigalian inferior –mediu). După Săndulescu et al. (1981), acoperişul post-tectogenetic al pânzelor de geneză miocen inferioară (discordant peste depozitele pânzei de Tarcău) are în bază Forma ţ iunea de Cornu, discordant urmată de depozitele molasice ce debutează cu Conglomeratele ş i gresiile de Brebu. După Săndulescu et al. (1995), în pânza de Tarcău, formaţiunea evaporitică a Miocenului inferior este reprezentată de: (a) gipsuri (denumite “Gipsurile inferioare”) ce au deasupra lor, (b) o secvenţă şistoasă, nisipoasă (Forma ţ iunea de Cornu s.str., Mrazec, 1907; fide Popescu Voiteşti, 1935), cu faune şi microfaune marine (ea poate fi un corespondent al GRES IEI de Condor).

2.2.1.3. Formaţiuni ale molasei miocen inferioare
Formaţiunile evaporitice miocen inferioare sunt urmate în întreg Domeniul Moldavidelor de debutul sedimentării de tip molasă. Ca şi pentru formaţiunile mai vechi există două arii sursă pentru molasă: externă (argumentată de prezenţa galeţilor sau granulelor de “şisturi verzi” din forlandul acoperit de clastitele Pânzelor Subcarpatice şi de Pânza Cutelor Marginale) şi internă (cu material de sorginte “carpatică” ce alimentează molasele Pânzei de Tarcău). Pe părţile marginale ale bazinului depoziţional al molasei inferioare, succesiunea stratigrafică începe cu conglomerate. În partea externă a Pânzei Subcarpatice aceste conglomerate masive (cu diferite denumiri locale: conglomerate de Pietricica, Pleşu, Bârseşti) sunt foarte bogate în galeţi de “şisturi verzi” asociaţi cu sediclaste (calcare jurasice şi eocene, gresii permo-triasice, marne jurasice). Conglomeratele sunt urmate de molase marnoase-nisipoase (Forma ţ iunea de Tescani)
11

V. Băcăran, Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău

sau de molase nisipoase masive (Gresia de Moi ş a), ambele bogate în granoclaste de “şisturi verzi”. Zone mai distale faţă de sursa forland ale bazinului depoziţional (părţile interne ale Pânzei Subcarpatice şi Pânza Cutelor Marginale) prezintă doar molase nisipoase-marnoase, respectiv Forma ţ iunea de M ă gire ş ti sau Forma ţ iunea de Hârja, care corespund cu conglomeratele externe şi cu o parte a molaselor nisipoase sau nisipoase-marnoase suprajacente (tabel nr.1) (Săndulescu et al., 1995). În Pânza Subcarpatică şi parţial în Pânza Cutelor Marginale, molasele sunt urmate de Forma ţ iunea de Schlier cenu ş ie, predominant lutitică (mai ales marne) cu intercalaţii de secvenţe nisipoase şi gresii subţiri şi cu unul sau două nivele evaporitice. Limita dintre Miocenul inferior şi Miocenul mediu se află în cuprinsul Forma ţ iunii de Schlier cenuşie. În Pânza de Tarcău, formaţiunile de molasă prezintă dezvoltări litologice şi paleogeografice similare (Săndulescu et al., 1995). În părţile interne (proximale “sursei carpatice”) ale Pânzei de Tarcău succesiunea litostratigrafică începe cu conglomerate (Conglomeratele de Brebu, Mrazec, fide Grujinschi, 1971), urmate de depozite de molasă, nisipoase sau marnoase-nisipoase. În partea externă a Pânzei de Tarcău (distală “sursei carpatice”) se dezvoltă doar molase nisipoase urmate de Forma ţ iunea de Schlier cenu ş ie similară celei din unităţile mai externe. Cadrul sedimentar al molaselor este de apă puţin adâncă la fluvio-deltaic, pentru formaţiunile de schlier putând fi acceptată o mică adâncire a bazinului (Săndulescu et al., 1995). Forma ţ iunea molasei inferioare (incluzând Conglomeratele de Brebu) din Pânza de Tarcău este denumită de Ştefănescu şi Mărunţeanu (1980), Molasa de Doftana. Denumirea se referă la depozitele transgresive şi discordante de peste Forma ţ iunea de Cornu s.str. (Mrazec, 1907) şi de sub Tuful de Sl ă nic, alcătuite dintr-o alternanţă ritmică, roşie spre bază şi cenuşie spre partea superioară, de rudito-arenite (predominante spre bază = Conglomeratele de Brebu) cu siltolutite (predominante spre partea superioară). Pe baza asociaţiilor cu Globigerinoides trilobus (Burdigalian) şi cu Orbulina suturalis, Globorotalia bykovae (Langhian) se atribuie vârsta Burdigalian superior = Langhian inferior. Limita Burdigalian / Langhian este în cuprinsul Molasei de Doftana la cca. 350-400 m deasupra bazei sale, unde apar primele specii ale zonei cu Praeorbulina. Săndulescu et al. (1995) restrânge termenul Molasei de Doftana şi separă: (a) Conglomeratele de Brebu şi (b) Forma ţ iunea de Doftana. În rapoarte geologice ulterioare, Mărunţeanu, Popescu (1997, 2002) păstrează sensul iniţial pentru Molasa de Doftana (adică sensul Ştefănescu, Mărunţeanu, 1980).

12

V. Băcăran, Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău

Fig. 15. Unităţi interne şi externe ale Curburii Carpaţilor (după Patrulius, 1969, modificat): 1- Pânza Transilvana; 2 -masive cristaline; 3 - zona de wildfliş; 4 – zona Dâmbovicioara; 5 – zona Pre-Leaota; 6 – Subunitatea Bratocea – Zamora; 8 - Subunitatea de Bobu; 9 - formaţiuni cretacic – paleogene ale Moldavidelor (a - Unitatea flişului curbicortical; b - Unitatea de Audia; c – Unitatea de Tarcău); 10 formaţiuni de molasă; 11 - contacte tectonice majore; 12 - prima mişcare a materialului de origine; 13 - a doua şi a treia mişcare a materialului de origine (Cehlarov, Alexandrescu, Frunzescu, 1993).

b) Formaţiunea de Doftana Săndulescu et al., 1995 În Pânza de Tarcău, Forma ţ iunea de Doftana aflorează în Sinclinalele Slănic şi Drajna, similar conglomeratelor de Brebu. Aici, concordant peste Conglomeratele de Brebu, Forma ţ iunea de Doftana debutează cu un pachet puternic de gresii grosiere, uneori conglomerate mărunte, cu rare elemente mari, cu ciment calcaros-argilos, slab roşcat. Gresiile, în straturi de la 50 cm la 2 m, alternează cu straturi de 10-30 cm de marne roşii, adesea cenuşii, şi au structuri de curent la partea inferioară. Spre partea superioară, acest pachet cu continuitate pe diferite profile şi cu un reper ichnologic în cadrul său, devine din ce în ce mai lutitic. Asociat lutitelor acestui pachet, apar nivele distincte de tuf şi gips. Tuful apare ca patru straturi mai importante, albe sau slab verzui şi unul chiar roz (în Sinclinalul Drajnei), decimetrice sau metrice, la care se adaugă numeroase intercalaţii subţiri centimetrice de tuf bentonitizat. Gipsul, alb zaharoid în straturi de la 1 la 30 cm, apare ca intercalaţii subţiri şi rare, în jumătatea inferioară a nivelului mediu şi progresiv mai groase spre partea superioară. De remarcat că gipsul apare asociat strâns cu tuful pe care îl urmează. Unul din straturile de gips are constanţă cartografică şi a fost denumit de Ştefănescu, Mărunţeanu (1980) - Gipsul de Cire ş u. Limita Miocen inferior / Miocen mediu pare a se plasa deasupra reperului Gipsului de Cire ş u (Ştefănescu, Mărunţeanu, 1980). Pachetul gipsifer de 10-25 m de la partea terminală a jumătăţii inferioare (cu tuf ş i gips, Grujinschi, 1972) a Forma ţ iunii de Doftana a fost denumit de Mrazec, Gipsurile superioare. Jumătatea superioară a Forma ţ iunii de Doftana (cu ş isturi calcaroase ş i gips, Grujinschi, 1972) are baza arenitică constituită din straturi groase (metrice) de nisipuri argiloase cenuşii, uneori slab roşcate, mediu granulometrice, în zona periSinclinalului Slănic şi fin prăfoase, în
13

V. Băcăran, Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău

restul perimetrului, micacee, adesea cu laminaţie oblică de curent (stratificaţie încrucişată). Nisipurile au structuri de curent pe feţele inferioare şi alternează cu marne plastice cenuşii şi uneori roşcate, în straturi de 30-50 cm. Partea terminală a acestei jumătăţi devine predominant lutitică, fiind alcătuită din marne cenuşii sau roşii fin micacee, nisipoase sau plastice, în straturi de 20-70 cm, alternând cu straturi foarte subţiri de nisipuri argiloase, fine, compacte. Intervalul se încheie cu un pachet lutitic puternic, alcătuit din marne roşii, pachet acoperit de tuful cu globigerine, Badenian, al megasecvenţei următoare. În partea terminală lutitică a jumătăţii superioare al Forma ţ iunii de Doftana apar mai multe intercalaţii de ş isturi calcaroase bituminoase, gălbui-ruginii, în plăci subţiri, extinse, flexibile, ce sunt urmate de gipsuri compacte, neuniform colorate, maronii-ruginii, slab bituminoase şi desfăcându-se de asemenea în plăci ca şi şisturile calcaroase. Şisturile calcaroase s-au dovedit a fi stromatolite, în care lamine micritice carbonatice alternează cu filme de bitumene autohtone (Ştefănescu, 1982). Asocierea cu indiciile de margine de bazin (urme de paşi de vertebrate, urme de picături de ploaie, laminaţii ondulate, oolite) sugerează condiţii intertidale de depunere a Forma ţ iunii de Doftana. Grosimea depozitelor burdigalian - langhiene este mai mare în flancurile interne (nord-vestice) ale Sinclinalelor neogene şi mai mică în flancurile externe (sud-estice). Fiecare nivel are cca. 500700 m grosime în flancul intern al Sinclinalului Slănic şi cca. 350-400 m în Sinclinalul Drajna. Aceeaşi dezvoltare a depozitelor burdigalian - langhiene ale Forma ţ iunii de Doftana din Sinclinalul Drajnei (cu granofacies mai fin şi grosimi mai reduse comparativ cu Sinclinalul Slănicului) apare şi în structurile Sinclinale Predeal Sărari, Albinari (la Ariceşti Zeletin) şi spre estul perimetrului, la Cătina - Crivineni. Astfel, pe Valea Turburea (Predeal Sărari) (Dragoş, 1964), Forma ţ iunea de Doftana debutează cu un pachet de cca. 110 m de marne cenuşii şi roşii, cu diaclaze umplute cu gips în bază, urmate de marne roşii şi cenuşii, cu intercalaţii de gresii la partea superioară peste care stă o secvenţă de 100 m de nisip grosier granulometric, în straturi groase şi foarte groase 7-10 m), cu intercalaţii subţiri de marne roşii şi cenuşii. Aceste nisipuri s-ar corela cu arenito-lutitele roşii din Valea Secuianca, care reprezintă echivalentul estompat pe direcţie, al conglomeratelor de Brebu. Forma ţ iunea de Doftana, se dezvoltă în continuare pe cca. 120 m, reprezentată prin aceeaşi alternanţă de marne, gresii, nisipuri, gipsuri, cu intercalaţii de tuf aferente (în membrul mediu - trei intercalaţii de 0,20-0,40 m de tuf dacitic cu biotit). În Sinclinalul Cătina - Crivineni (Huică, 1962) pare a se dezvolta numai jumătatea superioară a Forma ţ iunii de Doftana, dominant cenuşie, cu marne nisipoase, nisipuri albe-gălbui cu intercalaţii de tufuri şi gipsuri cenuşii-fumurii, fibroase şi zaharoide. Prezenţa unor asociaţii micropaleontologice cu Globigerina angustiumbilicata, Globigerina ciperoensis şi Globigerinoides trilobus în probe luate din formaţiunea superioară din Sinclinalul Drajna, indică vârsta Burdigalian, iar prezenţa speciei Globoratalia major indică Burdigalian superior. Există şi forme de Orbulina universa ce indică Langhianul. Asociaţia de nannoplancton calcaros cu Helicosphaera ampliaperta indică biozona NN3 = Burdigalian superior. Pe baza cercetărilor de nannoplancton, Săndulescu et al. (1995) consideră partea superioară a Forma ţ iunii de Doftana de vârstă langhiană. Depozitele molasei inferioare echivalente Pânzei Subcarpatice apar dezvelite de eroziune în axul structurilor Anticlinale din Zona Cutelor Diapire (flancul intern cutat al Avanfosei), litostratigrafic, încadrându-se Molasei de Doftana (Ştefănescu, Mărunţeanu, 1980), termen înlocuit ulterior (prin excluderea Conglomeratelor de Brebu) cu cel de Forma ţ iunea de Doftana de către Săndulescu et al. (1995). Această denumire are prioritate faţă de cea propusă de Papaianopol (1992), ca ,,Stratele de Vispe ş ti” pentru depozitele similare din bazinul Cricovul Sărat. Având limita inferioară necunoscută în afloriment şi limita superioară clar marcată de apariţia Marnelor ş i tufurilor cu globigerine = Forma ţ iunea de Câmpini ţ a (Crihan, 1999), Forma ţ iunea de Doftana (Săndulescu et al., 1995), are dezvoltare relativ redusă în cadrul
14

V. Băcăran, Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău

perimetrului, având grosimi stratigrafice de la 150 la 300 m şi dezvoltare cartografică sub forma unor fâşii înguste, în cadrul unor structuri Anticlinale înguste, sau pe flancurile unor Sinclinale, uneori, precum în cadrul structurii Anticlinale Năeni - Sărata Monteoru (bazinul Văii Năianca şi bazinul Văii Rele) având dezvoltare mai amplă, cu grosimi de 450-500 m în afloriment şi cca. 1.200m în foraje. Astfel, apare deschisă pe flancul de nord al Sinclinalului Cătina - Crivineni, de-a lungul Văii Muscelului; pe Valea Oancei (afluent dreapta Valea Salciei) traversând Anticlinalul Chiojdeanca - Salcia, ca şi pe continuarea sa la est de Valea Buzăului, sub forma a două fâşii corespunzând celor două Anticlinale: Tega - Vârful Geroasa şi Cislău - Punga, ale Anticlinalului recutat Cislău. Cu grosimi de 150-175 m, Forma ţ iunea de Doftana apare ca o fâşie îngustă, orientată nord est-sud vest, în axul Anticlinalului faliat Lapoş - Bădila (între pârâul Podişca, la nord-est şi pârâul Pietrei, la sud-vest; pe pârâul Podişca; la est de Vispeşti, pe văile unde se afundă periclinal sub depozitele badeniene). Mai apare cu grosimi reduse în cutele-solz Păcureţi–Matiţa, Apostolache– Mârlogea-Piatra Mică (pe pârâul Stânii), în Anticlinalul fracturat Udreşti. Dezvoltare medie are în zonele periclinale vestice ale Sinclinalelor Predeal Sărari şi Şoimari-Calvini. În general, în Zona Cutelor Diapire, Forma ţ iunea de Doftana este reprezentată prin partea ei superioară şi externă, prezentând un litofacies monoton, dominat de granofaciesul lutitic-siltic. Astfel, apare dezvoltată sub forma unor ritmuri de (65-75%) straturi decimetrice de marne, marne siltice, marne arenitice, de coloraţie cenuşie-albicioasă sau negricioasă, cu siltite şi arenite (25-35%) în straturi centimetrice, reprezentate prin nisipuri sau prin consolidare, gresii fine granulometric, micacee, cenuşii-gălbui. Structura monotonă, marnos-nisipoasă cenuşie, prezintă intercalaţii de petrofacies diferit, cu grosimi variabile şi, uneori, cu dezvoltare regională. Astfel, în partea inferioară se pot intercala pachete de 20-40 m de nisipuri în straturi metrice alternând cu marne şi asociate cu gipsuri în straturi medii (0,30-0,60 m grosime); pachete de 40-50m de marne cenuşii-friabile, cu intercalaţii centimetrice-decimetrice de tufuri albe-cenuşii fine, corelabile cu Cineritele de Helegiu din Moldova. Intercalaţiile de gipsuri, prezente la diferite nivele în marne, în straturi subţiri sau chiar ca lamine în nisipuri, cresc ca frecvenţă şi grosime, spre partea superioară individualizându-se într-un pachet care, în structura Năeni are 80-100m, denumit de Micu (1981) Gipsul de Vispe ş ti şi paralelizat cu Gipsul de Stufu din Moldova. La diferite nivele apar pachete metrice de marne roşii, care spre partea superioară sunt mai frecvente, amintind Marnele de tip Valea Calului (Olteanu, 1958 din Micu, 1981). Asociat gipsurilor, cu dezvoltare regională, apar straturi decimetrice până la metrice de calcare laminitice, care pe structura Năeni marchează partea terminală a Forma ţ iunii de Doftana, deasupra lor urmând Marnele ş i tufurile cu globigerine = Forma ţ iunea de Câmpini ţ a (Crihan, 1999) (corelabile calcarelor de tip Tilawa, după Baltreş, 1998 din Munteanu, 1998). Pe întreg Paratethysul, Burdigalianul este caracterizat de reducerea domeniului marin (Marinescu, 1992), ceea ce, în aria Subcarpaţilor Orientali a condus la acumularea unor sedimente cu aport continental major, mediul devenind neprielnic vieţii acvatice (Mărunţeanu, 1987). În regiune, nu au fost identificaţi indicatori biostratigrafici în cadrul Forma ţ iunii de Doftana. Depozitele burdigaliene se corelează (după Munteanu, 1998) litologic, cu cele din aria Pătârlagele (Valea Muscelului), de unde Mărunţeanu et al. (1997) citează asociaţii de nannoplancton cu: Helicosphaera ampliaperta Bramlette şi Wilcoxon, Helicosphaera kamptneri Hay şi Mohler, Sphenolithus heteromorphus (Deflandre), Coccolithus pelagicus (Wall), Reticulofenestra pseudoumbilicata (Gartner), care aparţin zonei NN3 – NN4, caracteristică Burdigalianului. Popescu (în Mărunţeanu et al., 1997) consideră şisturile calcaroase cu conţinut de ostracode şi gasteropode ca bun reper la limita Miocen inferior / Miocen mediu. Foraminiferele identificate de Orbocea (1979) în aria Vispeşti – Breaza- Urugoaia: Globigerina angustiumbilicata Bolli, Globigerina ottnangensis Rögl, Globorotalia siakensis Le Roy, indică Subzona Globigerina angustiumbilicata – Globigerina ottnangensis, Zona Globigerina triloba (Popescu, 1975), raportabile Burdigalianului.
15

a fost Forma ţ iunea salifer ă subcarpatic ă (Foetterle şi Hauer. Cei doi autori atribuie acestor unităţi vârsta tortoniană. Formaţiunile molasei de vârstă miocenă medie Aceste formaţiuni reprezintă cuvertura post-tectogenetică a Moldavidelor şi sunt alcătuite din depozite de vârstă badeniană şi sarmaţiană (Volhinian şi Bassarabian). formaţiuni evaporitice langhiene. formaţiuni kossoviene. care cuprinde şi depozitele Miocenul Mediu. Aradi (1906) menţionează prezenţa tufurilor şi marnelor cu globigerine în cadrul Forma ţ iunii salifere miocenice. în cea burdigaliană şi de absenţa acestora. depozitele Miocenului Mediu din Subcarpaţii Munteniei au fost încadrate la diferite unităţi stratigrafice. peste care se dispun depozitele celui de-al doilea Mediteranean sau straturile tortoniene. în 16 . în funcţie de nivelul de cunoaştere a zonei şi de evoluţia pe plan regional şi european a conceptelor privind studiile stratigrafice (Crihan. (a) Tuful de Sl ă nic (rocile cineritice = tufitice). Acelaşi autor (Papaianopol. (e) volhinian-bessarabiene. (3) orizontul argilos cu radiolari şi (4) orizontul marnos cu Spirialis. până astăzi. Formaţiunea evaporitică langhiană este reprezentată de gipsuri şi / sau de formaţiunea sării. legat genetic de creşterea activităţii lanţului vulcanic neogen.4. corelabilă cu nivele similare din Depresiunea Transilvaniei. aspect deja semnalat încă din 1902 de către Teisseyre şi Mrazec. separaţiilor litostratigrafice clasice ale autorilor Popescu şi Olteanu (1951). ce încep cu tufuri şi marne cu globigerine (Tuful de Dej). Protescu separă în cadrul formaţiunii helveţiene două orizonturi: “orizontul inferior” (straturile de Cornu) şi “orizontul superior”. în linii mari. (b) Forma ţ iunea evaporitic ă .2. de către Papaianopol (1992). în partea externă a Pânzei Subcarpatice sunt asociate cu gresii calcaroase (Forma ţ iunea de R ă chita ş u). despre care arată că mai era cunoscut şi sub numele de schlier sau Forma ţ iunea salifer ă subcarpatic ă . Rocile cineritice = tufitice (Tuful de Sl ă nic) sunt asociate cu marne interstratificate (bogate în microfaună planctonică) şi. Popescu şi Olteanu stabilesc pentru Miocenul Mediu dintre Valea Prahovei şi Pârâul Bălăneasa o împărţire lito-biostratigrafică rămasă în vigoare. în bază. cuprinse între Molasa de Doftana şi depozitele sarmaţiene. fiind situată sub limita cu Kossovianul şi deasupra secvenţei cineritice. Cuvertura post-tectogenetică a Moldavidelor include (Săndulescu et al.V. Prima unitate stratigrafică separată în regiune. (1995). (2) orizontul breciei s ă rii cu sare. Pentru depozitele de litologie distinctă din Subcarpaţii Munteniei. statuează entităţi litostratigrafice langhiene: (a) Tuful de Sl ă nic. rang de membru în cadrul Forma ţ iunii de Chiojdeanca. Pillide recunoaşte în regiune. Sub aspect istoric. cu caracter de unităţi cronostratigrafice. 1870). se dezvoltă în pânzele de Tarcău şi Subcarpatică..1. de vârstă Miocen inferior-Badenian. Săndulescu et al. În 1922. În Zona Cutelor Diapire. care are la partea terminală marne cu globigerine şi tufuri dacitice. şi are o poziţie stratigrafică bine datată. (b) Forma ţ iunea evaporitic ă aflorează în pânzele de Tarcău şi Subcarpatică. În 1897. al doilea etaj mediteranean ş i etajul sarma ţ ian. primul etaj mediteranean. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 2. Băcăran. 1992) include intervalul Kossovian terminal = Volhinian în Forma ţ iunea de Valea Neago ş ului. ci chiar şi în ariile intracarpatice. Cele patru unităţi lito-biostratigrafice stabilite de Popescu şi Olteanu sunt: (1) orizontul tufurilor cu globigerine. În cadrul formaţiunilor de molasă de vârstă miocenă medie ce alcătuiesc cuvertura posttectogenetică a Moldavidelor. li se acordă. Ştefănescu (1971) şi Ştefănescu şi Mărunţeanu (1980) introduc denumirea de Molasa de Sl ă nic. Ulterior. Olteanu recunoaşte un “orizont marnos” la partea inferioară a acestora şi un “orizont nisipos–marnos” la partea superioară. se adaugă formaţiuni volhinian-bessarabian inferioare implicate încă în structurile Pânzei Subcarpatice. Diferenţele dintre formaţiunea sării langhiană şi cea burdigaliană se referă nu numai la vârstă ci şi la originea materialului detritic al matricei (caracterizat de abundenţa în claste de “şisturi verzi”. 1999). kossoviene: (c) Ş isturile cu Radiolari. În 1951. 1995): formaţiuni cineritice langhiene. (d) Marnele cu Spirialis. În 1877. Referitor la depozitele de vârstă sarmaţiană. Unităţile stabilite de ei sunt relativ uşor de recunoscut şi au o extindere destul de mare nu numai în Subcarpaţi. Ştefănescu menţionează prezenţa etajului Helveţian în judeţul Prahova.

Volhinianul are un caracter pararitmic fiind alcătuit dintr-o alternanţă de argile cu nisipuri... litologia Sarma ţ ianului inferior este variată. se dezvoltă între calcarele cu Mactra şi primele depozite meoţiene şi care este predominant lutitic. Mactra sp.Odăile. la nord de Valea Buzăului. Mohrensternia sp. Plicatiforma sp. Obsoletiforma sp. Sarma ţ ianul mediu (Bessarabianul) prezintă diferenţe litologice la nord şi sud de Valea Buzăului. Macrofauna este constituită numai din specimene ale genului Mactra. Depozitele volhiniene din regiune au furnizat o asociaţie de nannofosile calcaroase caracteristică zonei NN7 (Zona Discoaster kugleri). Între Valea Cricovului Dulce şi Valea Dâmboviţei nu mai aflorează depozite de vârstă sarmaţiană. (e) Forma ţ iuni Sarma ţ iene (Volhinian. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău cea langhiană). (c) Forma ţ iunea Ş isturilor cu Radiolari cuprinde o secvenţă arenitică din baza Badenianului superior. Calliostoma sp. De exemplu. Forma ţ iunea de Valea Vizuinei (Munteanu. la sud de Valea Buzăului până la Valea Cricovului Sărat.. poate fi atribuită. Sarma ţ ianul superior (Kersonianul) este omogen din punct de vedere litologic fiind constituit din depozite grezocalcaroase (partea superioară a calcarului de Istriţa). se regăsesc în cuprinsul tezei Munteanu (1998) referitoare la perimetrul dintre Valea Lopatna şi Valea Buzăului. Kersonian). bessarabian-kersoniene: Forma ţ iunea de Râmnic. Plicatiforma sp. Cryptomactra sp. urmate de nisipuri cu intercalaţii de gresii. În complexul pestri ţ care. În schimb. deseori nisipoase.. Ervilia sp. pe unele profile. Faunele de moluşte includ genurile: Abrai sp. În funcţie de zona de depunere. kersoniene: Forma ţ iunea de Valea Ciomegii.V. alcătuite din nisipuri şi gresii cu intercalaţii. De la Valea Cricovului Sărat către vest până la Valea Cricovului Dulce. În depozitele bessarabiene de pe Valea Dara a fost evidenţiată existenţa zonei de nannoplancton NN8 (Zona cu Cattinaster coalitus) la nivelul straturilor cu Cryptomactra pesanseris şi a zonei NN9 (Zona cu Discoaster hamatus) la 7 m deasupra acestui bioreper.. Duplicata sp. pe alocuri. În Sinclinalul Bozioru . Actaeocina sp. Bessarabian. Duplicata sp. Depozitele bessarabiene din regiune conţin macrofaune cu geurile de Mactra sp. Bessarabianul este constituit din depozite argiloase la partea inferioară (straturile cu Cryptomactra pesanseris) şi din depozite grezocalcaroase (Calcarul de Istri ţ a) la partea superioară. Spre deosebire de această situaţie.. mai frecvente fiind formele Mactra bulgarica şi Mactra caspia. Sarmaţianul nu este reprezentat decât prin Volhinian şi. Marnele cu Spirialis la care se adaugă cele kossovian terminal-volhiniene: Forma ţ iunea de Valea Neago ş ului (Papaianopol. Obsoletiforma sp..Odăile. Inaequicostata sp. 1998). Bessarabian şi Kersonian. Kossovianul este reprezentat de nisipuri masive şi gresii cu interstratificări de marne. în mod convenţional. kossoviene: Ş isturile cu radiolari. existentă în Volhinian. El prezintă.. mai mult sau mai puţin dezvoltate. alternanţa de argile şi nisipuri cu caracter pararitmic.. din punct de vedere faunistic. volhinian-bessarabiene: Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu (Andreescu. Entităţile litostratigrafice langhiene. se regăseşte şi în Bessarabian. În sectorul nordic al arcului carpatic şi mai la nord. cu rang de formaţiuni: Tuful de Sl ă nic... Pe Valea Dara (aliniamentul cutelor diapire externe). 1992). numeroase similitudini cu Sarmaţianul din Platforma Moldovenească. Dezvoltarea areală discontinuă a Forma ţ iunii evaporitice langhiene poate fi determinată de o dezvoltare discontinuă a bazinelor de sedimentare şi / sau de uşoare procese de eroziune apărute înainte de depunerea depozitelor kossoviene. Musculus sp.. Pahia sp. de şisturi argiloase siltice bogate în radiolari. Volhinianul este preponderent argilos... Basarabia şi Ucraina.. în Sinclinalul Bozioru . Cerithium sp. există un ansamblu de nannofosile calcaroase care fără a include taxoni index. Sarmaţianul este foarte bine reprezentat şi complet dezvoltat numai în regiunea dintre Valea Cricovului Sărat şi Valea Buzăului. prin Bessarabianul inferior. 1972). Macrofaunele existente permit individualizarea subetajelor Volhinian. zonei NN10 (Zona cu Discoaster calcaris). alcătuind Forma ţ iunea de Halo ş .. Volhinianul are depozite argiloase în partea inferioară.. Pirenella sp. pe Valea Neagoşului (satul Chiojdeanca). 17 . (d) Marnele cu Spirialis alcătuiesc o secvenţă predominant lutitică cu intercalaţii subsecvente de gresii sau nisipuri la partea superioară a Badenianului superior. Forma ţ iunea evaporitic ă . Băcăran.

la sud de Sinclinalul Slănic. 18 . Încercând un compromis între cerinţele ghidului stratigrafic şi tradiţia istorică a studiilor anterioare. următoarele unităţi litostratigrafice: (a) Forma ţ iunea de Câmpini ţ a. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Crihan (1999) se racordează la normele actuale de nomenclatură a unităţilor stratigrafice prevăzute în Ghidul Stratigrafic Internaţional (Hedberg. (d) Forma ţ iunea de M ă ce ş u. (b) Brecia de Cosmina. 1994) şi consideră unităţile litostratigrafice separate anterior ca fiind informale. (c) Forma ţ iunea de Telega. pentru depozitele în facies marin normal şi pe foraminifere bentonice. Aceste unităţi litostratigrafice se vor păstra şi în prezenta lucrare. În cadrul acestor depozite. pentru depozitele în facies salmastru. Salvador.V. autoarea propune şi descrie pentru Miocenul Mediu dintre Valea Prahovei şi Valea Teleajenului. Băcăran. 1976. Crihan stabileşte şi o serie de unităţi biostratigrafice bazate pe foraminifere planctonice.

CRONOSTRATIGRAFICE REGIONALE MIOCEN Langhian Karpatian superior MEDIU UNITĂŢI FICE GLOBALE UNITĂŢI ACVITANIAN Ottnangian Karpatian inferior MIOCEN INFERIOR 17 18 f) Formaţiunea de Şipoţelu Andreescu. 1972 Volhinianul din aria carpatică se prezintă sub un facies predominant argilos (= “marnos”). Motaş et al. 1964. cu intercalaţii fin nisipoase. 19 Globigerinoide s G. 1997. 1992. Munteanu şi Munteanu. Iorgulescu. 1944. pe alocuri.NN2b Sphenolithus dissimilis .V. 3. 1998).. fapt evidenţiat în literatura mai veche (Bolgiu. BIOZONE Helicosphaera ampliaperta -NN4 Candorb. CRONOSTRATIGRA.NN2a Triquetrorhabdulus Carinatus – NN1 Egerian OLIGOCEN Chattian Nannoplancton Tabel nr. Caracterizarea biostratigrafică a unităţilor cronostratigrafice ale Miocenului inferior (Raport IGR. glomerosa Discoaster druggii . 1953. primordius ciperoensis Foraminifere . 2002). Băcăran. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău NN4b Sphenolithus Belemnos – NN3 Discoaster adamanteus -NN4a Helicosphaera carteri . Papaianopol. Niculescu.NN2 Paragloborotalia semivera Discoaster druggi Reticulofenestra pseudoumbilicus Paragloborotalia semivera Eggenburgian BURDIGALIAN 20 21 22 19 23 Globigerinoides triloba Calcidiscus macintyrei Calcidiscus leptoporus Candorbulina glomerosa Sphenolithus belemnos Sphenolithus belemnos Globigerina angustiumbilicata Sphenolithus dissimilis Helicosphaera ampliaperta Globigerinoides triloba BIOEVENIMENTE Helicosphaera mediterranea Globigerinoides primordius M. Pauliuc. 1976. 1968.a.

Depozitele ei au fost identificate pe văile: Lopatna. Pe Valea Lopatna s-au separat depozite ale intervalului Volhinian–Bessarabian. Pirenella mitralis sau a speciilor de Ervilia. depozitele basarabiene se prezintă sub două litofaciesuri distincte: unul argilos si altul arenitic-calcaros.Crăciuneşti. 1972). Plicatiforma latisulcata. iar la sud de aliniamentul acestor văi se extinde până în partea inferioară a Bessarabianului superior. preluată în lucrarea de faţă).V. Vizuina. Mohrensternia sp. Quinqueloculina în litofaciesuri argiloase sau de Sinzowiella. Cheia (în Anticlinalul Lapoş . Din punct de vedere microfaunistic. Elphidium. Faunele de moluşte şi foraminifere din unele aflorimente. de vârstă Volhinian superior – Bessarabian inferior (Depozitele argiloase de bază cu: Abra sp. Local. Saramatiella. Casele. pe Valea Urugoaia. Purcărete. litofaciesul argilos al Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu se extinde până în Bessarabian inferior. Oancea. Capul Mielului. prezenţa în întreaga arie subcarpatică a aceluiaşi litofacies predominant argilos (al Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu) din Volhinian şi în cuprinsul unei părţi din Bessarabian. în litofaciesuri detritice. argilele siltice alternează cu benzi decimetrice de nisipuri argiloase. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău În aceste depozite. În întreaga arie subcarpatică. În aria Anticlinalului Apostolache – Buda . sunt atribuite Volhinianului inferior considerat Volhinian. fără macrofaună dar cu foraminifere. nisipuri şi gresii cenuşii sau gălbui. 1998).. 1973) şi Andreescu et al. vitaliana d’Orbigny. în regiune. la nord de văile Cricovul Sărat – Nişcov sau Volhinian-Bessarabian terminal. Băcăran. în acord cu Munteanu (1998). În bazinul Văii Chiojdeanca. al Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu (Munteanu. În regiune. caracteristice Volhinianului şi la apariţia speciilor de Mactra (Sarmatimactra) pallasi Baily şi Tapes ponderosus (d’Orbigny). La nord de văile Cricovul Sărat şi Nişcov. Papaianopol (1992) trasează limita amintită sub argilele în care apare specia Cryptomactra pesanseris pe Valea Gruiu (sat Călţeşti) sau pentru arealul Chiojdeanca în argilele şi argilele nisipoase. depozitele argiloase volhiniene ating 120 m grosime. după Ionesi (1968) şi Paghida – Trelea (1969).. După Munteanu (1998). litofaciesul se schimbă. Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu este reprezentată prin argile calcaroase cenuşiu – albăstrui. Ervilia sp. Bessarabianul cuprinde două entităţi litostratigrafice: (a) Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu (Volhinian-Bessarabian superior. Conform dreptului la prioritate şi evoluţiei paleogeografice a Sarmaţianului din regiune. Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu cuprinde 50 m de argile masive cenuşiu-roşcate. 1972). la sud de Cricovul Sărat. Porosononian. Meandroloculina. la Vilăneşti. În consecinţă. Pe văile Pietroasa şi Pietrei din aria periclinală a Anticlinalului Lapoş – Bădila. se încadrează suita argiloasă volhiniană (incluzând şi partea inferioară a Bessarabianului superior) în Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu (Andreescu.. devenind arenitic sau arenito-ruditic. În continuarea suitei stratigrafice. Fundătura. Bessarabianul debutează cu specii de Plicatiforma plicatofittoni (Sinzov). Mactra (Sarmatimactra) aff. şi în sudul perimetrului pe văile Dara (în aval de confluenţa cu Valea Gruiul) şi Urugoaia. Cheia. După Ionesi (1980) şi Ionesi şi Ionesi (1994). Andreescu (1972. (b) Forma ţ iunea de 20 . au permis separarea subetajelor Volhinian şi Bessarabian în cuprinsul aceluiaşi litofacies. pe Valea Fundătura. la sud de văile amintite). specific Forma ţ iunii de Râmnic (Andreescu. precum cele de pe văile Capul Mielului (la nord de Nucet). (1974) separă . Bessarabianul este caracterizat de genuri precum: Dogielina. Salcia (satul Piatra Mică). Papaianopol (1992) încadrează depozitele argiloase ale Sarmaţianului inferior şi din baza Sarmaţianului mediu în Stratele de Dara. argile siltice cenuşii cu rare silturi argiloase gălbui sau cu benzi de gresii fosilifere.Stratele de Ş ipo ţ elu” cu rang de formaţiune. Salcia. Mactra eichwaldi. în accepţiunea Munteanu (1998. depozitele volhiniene aflorează pe văile Salcia şi Purcărete ca o stivă de 25-30 m de argile şi argile siltice cenuşii. limita se trasează la dispariţia taxonilor Plicatiforma plicata. urmate de 450 m de argile siltice şi silturi argiloase cu macrofaună caracteristică.Bădila). Calliostoma anceps (Eichwald) şi Duplicata duplicata (Sowerby). a constituit cauza neseparării celor două subetaje în majoritatea lucrărilor geologice mai vechi.

pe pârâul Sarăţelu.2. 1968). stiva bogat fosiliferă. la Cuib. Helicosphaera kamptneri Hay şi Mohler. pe Valea Viei sau Valea Bălăneasa şi. 1998). Astfel. Pe Valea Dara (localitatea Dara). precum şi numeroase specimene de Globoquadrina. Reticulofenestra pseudoumbilicus (Gartner). spre partea terminală devenind mai siltice. “Stratele de Ş ipo ţ elu” au fost separate ca entitate litostratigrafică cu rang de formaţiune în regiunea dintre râurile Milcov şi Râmnicu Sărat şi au fost considerate a acoperi intervalul cronostratigrafic Volhinian-Bessarabian inferior (prin echivalare cu . Pe Valea Telega. Continuarea în Bessarabian a litofaciesului argilos din aria Subcarpaţilor Orientali este consemnată încă din 1944 de către Bolgiu. caracteristică începutului Miocenului. Sphenolithus dissimilis Bukry şi Percival. 1998). pe Valea Oancei. la est de Valea Rastu şi la nord de Nucet apar argile şi argile siltice cenuşii cu microfaună bessarabiană. Globigerinoides primordius Blow şi Banner. Reticulofenestra pseudoumbilicus (Gartner). nannoplanctonul are o largă răspândire în Forma ţ iunea de Podu Morii. cu secvenţe de argile siltice şi cu două intercalaţii grezoase în jumătatea inferioară a permis extinderea intervalului stratigrafic al Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu (Munteanu. cu spărtură concoidală. 1970. Faţă de foraminifere. fiind specific zonei NN2.. 2. Helicosphaera mediteranea Muller. în localitatea Telega. În Valea Chiojdeanca şi pe pârâul Capul Mielului sau în Anticlinalul Salcia. la Vălenii de Munte.complexul pelitic” separat în aceeaşi arie de Andreescu şi Papaionopol.1. pe văile Cheia şi Grecul. compacte. în cadrul celui de-al doilea pachet de tufite (superior şi mai gros decât cel inferior). din Munteanu.V. Popescu.2. către vest. 1997) o asociaţie de foraminifere constituite din globigerine mici de tipul Globigerina ciperoensis Bolli. Asociaţia menţionată aparţine Z o n e i Globigerinoides primordius. Discoaster druggii Bramlette şi Wilcoxon) este situată la jumătatea distanţei dintre cele două pachete de tufite. sunt intercalate bancuri marnoase din care se citează (Mărunţeanu et al. 1952 Pe Valea Teleajenului. Globigerina praebulloides Blow. În cadrul regiunii cercetate.. pe Valea Pietroasa. Băcăran.2.2. de 600 m de argile calcaroase cenuşii. BIOSTRATIGRAFIA MIOCENULUI 2. Helicosphaera mediteranea Muller. Nannofosilele menţionate definesc S u b z o n a NN2b de nannoplancton. din arealul sudic al regiunii.. Discoaster druggii Bramlette şi Wilcoxon) şi S u b z o n a Helicosphaera kamptneri – NN2b (cu Helicosphaera ampliaperta Bramlette şi Wilcoxon. care par a fi primele specii ale genului Globoquadrina ce apar în Miocenul inferior. 1997) ca prezentând în partea sa superioară asociaţii de nannoplancton. la Lapoş. uneori cu intercalaţii decimetrice de gresii. În Anticlinalul Lapoş–Bădila. Formaţiuni bituminoase şi de fliş oligocen-miocen inferioare A. secvenţa bessarabiană a acestei formaţiuni corespunde descrierii litologice din aria stratotipului. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Râmnic (Bessarabian–Kersonian). Cyclocargolithus floridanus (Roth şi Hay) şi Coccolithus pelagicus (Wallich). Litofaciesul bituminos cu Gresii de Kliwa a) Formaţiunea de Podu Morii Teisseyre. apar 75 m de argile calcaroase compacte şi argile siltice cenuşii. se descriu 50 m de argile siltice şi argile cenuşii nisipoase basarabiene pe Valea Lopatna (Pauliuc. emend. Sphenolithus delphix Bukry. depozitele bessarabian inferioare ale Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu cuprind 120-150 m de argile calcaroase cenuşii–albăstrui. Depozite asemănătoare se citează către est.NN2a (cu Reticulofenestra pseudoumbilicus (Gartner). Limita dintre S u b z o n a Sphenolithus dissimilis . Pe Valea Salcia (satul Piatra Mică). Forma ţ iunea de Podu Morii este citată (Mărunţeanu et al. 1911. Ele sunt reprezentate prin Helicosphaera ampliaperta Bramlette şi Wilcoxon. în Forma ţ iunea de Podu Morii. Helicosphaera scissura Miller. 21 .

Coscinodiscus oculus irodis Ehr. Probe din jumătatea superioară a Forma ţ iunii de Bu ş tenari oferă asociaţii diferite de cele din partea inferioară a aceleaşi formaţiuni. mai rar cenuşii şi microconglomerate. definită de Dumitrică şi Pestreş (în Ţicleanu et al. de pe Valea Buzăului. din asociaţia determinată la Telega. Rhaphoneis gemmifera Ehr. precum şi în diatomitele din cariera Sibiciu de Sus. specie de apă dulce. 1995 În secţiunea geologică din Valea Prahovei. În probe din jumătatea inferioară a formaţiunii au fost determinate specii de Actinoptychus thumii (Schmidt) Hanna. Diferenţa este de natură ecologică. la Breaza.2. O serie de specii de diatomee identificate în asociaţiile de la Telega au fost descrise de Rehakova (1977) în Avanfosa carpatică a Moraviei.. Băcăran. Săndulescu et al. Pe Valea Teleajenului. Formaţiuni ale Molasei Miocen inferioare b) Formaţiunea de Doftana Ştefănescu. în schimb silicoflagelatele sunt un foarte bun reper biostratigrafic..2. fin granulare. în contextul unei asociaţii tipic marine. Triceratium condeconum Bail. în aval de puntea ce leagă oraşul Vălenii de Munte de satul Frânghieşti. se află profilul tip al asociaţiei cu Actinophychus thumii. Secvenţa mediană este constituită din argile roşii. 2. Datarea pe bază de diatomee fiind încă imprecisă se apelează pentru raportări la scheme de zonare a intervalului Oligocen – Miocen pentru diverse bazine marine.. la Telega. 1995) cuprinde secvenţele litostratigrafice mediană şi superioară Molasei de Doftana (sensu Ştefănescu şi Mărunţeanu. Asociaţia cu Actinophychus thumii este tipic marină. Dacă pe baza diatomeelor vârsta asociaţiei cu Actinophychus thumii (Schmidt) Hanna este apreciată cu dificultate. Abundenţa speciei Aulocoseira praegranulata sugerează deci un important aport de apă dulce în cadrul bazinului de sedimentare. Stephanodiscus hanitai Grunn. Dezvoltarea în masă a acestei specii permite paralelizarea acestei asociaţii cu asociaţia cu Aulocoseira praegranulata Sousé descrisă la partea superioară a profilului de la Vălenii de Munte. în timp ce asociaţia cu Aulocoseira praegranulata este caracterizată de elemente planctonice de apă dulce (raportabilă Miocenului inferior de apă dulce din Cehoslovacia descris de Rehakova). alternanţă de marne roşii. Prezenţa speciei Actinophychus thumii (Schmidt) Hanna permite încadrarea celor două nivele în cadrul asociaţiei cu Actinophychus thumii. fiind tipice marine. Vălenii de Munte. la nivelul Forma ţ iunii de Starchiojd (Menilite superioare cu diatomee). litorală şi sublitorală. 1993 Pe Valea Telega. 1997) asociaţii de diatomee sărace din punct de vedere generic şi numeric. Rhaphoneis paralis Hanna. dispusă mai sus stratigrafic. Rhaphoneis rhombica Ehr. 1987) pentru depozite miocene din Ungaria nu se poate aplica arealului studiat aici lipsind din asociaţie speciile cu valoare stratigrafică ale acestei zonări.. Forma ţ iunea de Doftana (sensu Săndulescu et al. Zonarea realizată de Hajos (1986. 1980. Toate aceste specii aparţin planctonului litoral şi sublitoral. Conţinutul microfloristic este reprezentat de speciile Coscinodiscus grunowii Part. micacee şi se 22 .V.3. cu rare intercalaţii grezoase. prin compoziţia sa. cunoscute ca specii tipic marine şi Aulocoseira praegranulata Sousé. Buştenari şi Sibiciu. Mărunţeanu. Forma ţ iunea de Bu ş tenari relevă (Mărunţeanu et al. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău b) Formaţiunea de Buştenari Ştefănescu et al. Însă.. Secvenţa litostratigrafică superioară sau argilo – marnoasă este alcătuită din alternanţe mai mult sau mai puţin regulate de argile sau marne cenuşii şi gresii sau nisipuri. lipsesc diatomeele penate (citate de Rehakova). 1980).. contrastează cu cea a asociaţiei Aulocoseira praegranulata. Dumitrică (1993) stabileşte vârsta acestor depozite ca fiind Aquitanian–Burdigalian. în partea inferioară a Forma ţ iunii de Bu ş tenari. Melosira clavigera Gron. 1993) în partea inferioară a Forma ţ iunii de Bu ş tenari. Pe baza speciei Naviculopsis quadrata din cadrul asociaţiei cu Actinophychus thumii întâlnită pe Valea Buzăului. emend. cu frustule prezentând un grad avansat de fragmentare.. asociaţie apreciată de autoare ca aparţinând etajelor Ottnangian (Z o n a Coscinodiscus moronensis) şi Karpatian (Z o n a Raphidodiscus marylandicus). Asociaţia cu Actinophychus thumii. pe malul drept al Văii Teleajenului.

Succesiunea continuă cu un pachet gros de gipsuri separate prin şisturi şi gresii gipsifere. fie deasupra Conglomeratele de Brebu (care nu conţin resturi fosile) iar iviri de nannoplancton fără indivizi de Sphenolithus belemnos Bramlette şi Wilcoxon. 1980) este acoperită de Forma ţ iunea de Câmpini ţ a (Crihan. Discoaster deflandrei Bramlette şi Riedel. în comunitatea de nannofosile calcaroase se înregistrează primele ocurenţe ale speciilor Calcidiscus leptoporus (Murray şi Blackman). Helicosphaera intermedia Martini. concomitent cu stingerea speciilor Helicosphaera intermedia Martini. gipsuri. Molasa de Doftana (sensu Ştefănescu. Helicosphaera scissura Muller.. Cu debutul sedimentării Molasei de Doftana. acestea indică S u b z o n a Discoaster adamanteus – NN4. În secţiunea geologică de pe Valea Lupei. în continuitate de sedimentare. la Pătârlagele. ce defineşte limita dintre S u b z o n e l e NN4a–NN4b. Gipsul de Cire ş u şi partea terminală a Molasei de Doftana aparţin Miocenului mediu. argile cenuşii cu dese intercalaţii de gresii şi nisipuri sau rare intercalaţii de şisturi calcaroase. cu intercalaţii subţiri de gresii sau nisipuri. mai precis al Karpatianului superior. această subzonă caracterizează debutul Miocenului mediu. Coccolithus miopelagicus Bukry. Jumătatea superioară a Forma ţ iunii de Doftana este alcătuită din alternanţe neregulate de argile cenuşii şi 23 . Helicosphaera euphratis Haq. Pe Valea Muscelului. În primele nivele argiloase. această secvenţă admite dese intercalaţii de nisipuri. În secţiunea geologică de pe Valea Teleajenului. În această secţiune. 1995). precum şi în marnele cenuşii ale secvenţei superioare de sub Gipsul de Cire ş u. (ultimele două situându-se chiar sub Gipsul de Cireşu). Helicosphaera ampliaperta Bramlette şi Wilcoxon. situate imediat deasupra Gipsului de Cire ş u. corelabilă cu limita Miocen inferior/Miocen mediu sau Burdigalian/Karpatian superior. Helicosphaera carteri (Wallich). Rhabdosphaera pannonica Baldi-Beke. Reticulofenestra gelida (Geitznauer). 1999) = Tuful de Sl ă nic. Cyclocargolithus floridanus (Roth şi Hay). Rhabdosphaera clariger Murray şi Blackman. dispar din sedimente iar cele de nannoplancton apar numai la două nivele stratigrafice situate deasupra gresiilor din Conglomeratele de Brebu şi sub Gipsul de Cire ş u. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău încheie cu Gipsul de Cire ş u (gros de câţiva metri) şi cu frecvente intercalaţii de şisturi calcaroase. având acelaşi conţinut de nannofosile. Gipsul de Cire ş u. Băcăran. Discoaster adamanteus Bramlette şi Wilcoxon. Pontosphaera multipora Kamptner.V. Cyclocargolithus abisectus (Muller). Coronocyclus nitescens (Kamptner). Coccolithus pelagicus (Wallich). asociaţiile de foraminifere ale Z o n e i Globigerinoides triloba evidenţiate în Forma ţ iunea de Cornu. ce începe cu o secvenţă de argile roşii şi cenuşii. apar în primele nivele marnoase din secvenţa lutitelor roşii ale Forma ţ iunii de Doftana. După Mărunţeanu şi Popescu (2002). de la Homorâciu. Reticulofenestra pseudoumbilicata(Gartner). Forma ţ iunea de Doftana stă peste Conglomeratele de Brebu şi cuprinde o secvenţă de argile şi gresii roşii. Peste acestea se dispun. Printr-o mică lacună. Helicosphaera euphratis Haq au fost observate şi primele ocurenţe ale speciei Discoaster cf. Limita dintre Z o n e l e NN3 şi NN4 se regăseşte fie în cuprinsul. peste Forma ţ iunea de Cornu urmează Forma ţ iunea de Doftana (sensu Săndulescu et al. caracterizând Subzona NN4a. Cele două secvenţe sunt separate de un pachet de gipsuri şi şisturi gipsifere. Asociaţia determinată în tufitele situate imediat deasupra Gipsului de Cire ş u prezintă primele ocurenţe ale speciei Calcidiscus leptoporus (Murray şi Blackman). Spre partea superioară. Mărunţeanu. Acesta este reprezentat prin Braarudosphaera bigelowii (Graan şi Braarud). gresii gipsifere şi chiar tufite. urmată de o secvenţă predominant argilo – nisipoasă cenuşie ce debutează cu un nivel de tufite însoţite de şisturi calcaroase. Ca şi în secţiunea geologică de pe Valea Prahovei (Breaza). gresiile echivalente Conglomeratelor de Brebu trec gradat la alternanţe neregulate de argile roşii sau cenuşii verzui. corelabilă cu Burdigalianul superior. În Forma ţ iunea de Doftana apare nannoplancton calcaros în primele nivele argiloase din secvenţa marnelor roşii. variabilis. rare intercalaţii de gresii gipsifere şi chiar un nivel de tufite. Calcidiscus praemacintyrei (Stradner şi Fuchs) şi Calcidiscus macintyrei (Bukry şi Bramlette) indicând S u b z o n a Calcidiscus leptoporus NN4b. ce constituie un echivalent al Gipsului de Cire ş u din Sinclinalul de Slănic. cu numeroase intercalaţii de gresii şi siltite.

argile şi siltite cu intercalaţii de gresii calcaroase sau chiar calcare spre partea lor superioară). Reticulofenestra pseudoumbilicata (Gartner). 24 . 1995). 1997). După cum s-a specificat la capitolul de litostratigrafie. în Forma ţ iunea de Doftana. foarte sărace sau lipsite de bentos. având aceeaşi constituţie în întreg arealul carpatic. Secvenţa lutitică pelagică cunoscută sub numele de Forma ţ iunea de Câmpini ţ a (Crihan. de la localitatea Horezu spre est (Mărunţeanu. Acest fenomen are după autorii de mai sus două explicaţii. mai ales pe baza asociaţiilor de nannoplancton. (1997). mai rar calcaroase. 2. din care dispar speciile de Sphenolithus belemnos dar în care apar specimene de Calcidiscus leptoporus. iar în al doilea rând. Helicosphaera kamptneri Hay şi Mohler. Coccolithus pelagicus (Wallich). mai ales în zonele marginale ale bazinelor de sedimentare. 1999) s-a raportat la biozonările lui Blow (1969. autoarea (Crihan. este imposibil de trasat exact limita NN4a/NN4b. lipseşte în zona subcarpatică. Astfel. 1995). 1979) şi Berggren et al.2. ar fi existenţa unei lacune de sedimentare intralanghiană. (1995). Această asociaţie. 1999) adică de “Şisturile cu Radiolari” (constituite predominant din argile şistoase) şi “Marnele cu Spirialis” (alcătuite din alternanţe de marne. Sphenolithus belemnos Bramlette şi Wilcoxon. Biozonele separate de Crihan (1999) în aria dintre râurile Prahova şi Teleajen au fost raportate preponderent la biozonarea făcută de Popescu (1975. În partea inferioară a Forma ţ iunii de Doftana apar asociaţii cu Helicosphaera ampliaperta Bramlette şi Wilcoxon. Succesiunea langhiană se încheie cu depozite de precipitaţie chimică (gipsuri.. sare) cunoscute ca Brecia de Cosmina (Crihan. Având o constituţie litostratigrafică similară pe tot cuprinsul centrului Paratethysului.. Băcăran. bancuri de gipsuri sau gresii gipsifere şi mai multe intercalaţii de şisturi calcaroase. 1999) = “Brecia sării cu masive de sare” = “Nivelul evaporitic superior”. 1997).4.V.. Succesiunea faunelor cantonate în depozitele langhiene. şi este considerat a caracteriza S u b z o n a NN4b. succesiunea sedimentară a Langhianului începe cu conglomerate. echivalentă Z o n e i cu Lagenide. Formaţiuni ale Molasei de vârstă Miocenă medie Prezentarea biostratigrafiei formaţiunilor molasei de vârstă miocenă medie se bazează (ca şi biozonarea formaţiunilor miocen inferioare) pe studiile elaborate de către Popescu. Mult timp s-a admis că Badenianul (etaj al scării cronostratigrafice regionale a Paratethysului Central) poate fi corelat în totalitate cu Langhianul şi Kossovianul. care urmează nivelului cu Globigerine în Bazinul Transilvaniei şi pe bordura estică a Depresiunii Pannonice.2. Pe de altă parte. neglijând ansamblurile paleontologice se admite un control ecologic: toate depozitele din aria subcarpatică şi sectorul estic al Depresiunii Getice s-au acumulat în bazine sedimentare adânci. nisipuri cu intercalaţii de marne sau argile (în zone marginale) urmate de depozite pelagice (de larg) cu foarte puţin material terigen. caracteristice Z o n e i NN3 de nannoplancton. Z o n a c u L a g e n i d e . Ulterior. Miocenul Mediu marin corespunde unităţilor cronostratigrafice Langhian şi Kossovian. S u b z o n a NN4b al cărei debut este marcat de prima ocurenţă a lui Calcidiscus leptoporus începe sub nivelul reper al calcarelor cu ostracode. 1999) = “Marne cu Globigerine” este urmat de sedimente argiloase sau argilo-marnoase. Sphenolithus heteromorphus Deflandre. 1998) pentru Miocenul Mediu marin din România şi la biozonarea aceluiaşi autor elaborată pentru Miocenul Mediu salmastru (Popescu. Formaţiunile kossoviene. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău siltite între care se dezvoltă gresii subţiri. de către Forma ţ iunea de Telega (Crihan. de pe Valea Muscelului. depozitele Miocenului Mediu marin intră în constituţia cuverturi post-tectonice a pânzelor externe moldavidice (Săndulescu et al. dezvoltate în aria extracarpatică. sunt reprezentate în succesiune stratigrafică normală. Popescu et al. a mai fost întâlnită către partea terminală a Forma ţ iunii de Doftana. sub egida Institutului Geologic al României corelate cu informaţii din tezele Munteanu (1998) şi Crihan (1999). Coccolithus miopelagicus Bukry. s-a observat că debutul Badenianului este ulterior celui al Langhianului (Mărunţeanu. Pe de o parte. este diferită de cea a ariei intracarpatice. Popescu et al. Pe Valea Muscelului sunt întâlnite nannofosile calcaroase dezvoltate discontinuu stratigrafic. Din lipsă de nannofosile calcaroase. microconglomerate. Mărunţeanu et al.

precum şi la Greceanca în dealul Istriţa. ce au în partea terminală un nivel reper de calcare algale. constante ca apariţie în toţi Subcarpaţii şi chiar în Bazinul Transilvaniei. reprezentate prin argile cenuşii. apoi la Slănic.V. Câmpina). Borelis. la circa 2 km amonte de confluenţa cu Valea Prahovei. O altă caracteristică a depozitelor langhiene din Subcarpaţii Munteniei este dată de constituţia şi grosimea Breciei de Cosmina (= Brecia s ă rii). la Bozioru (văile Fişici şi Murătoarele) în depozitele langhiene se intercalează nivele tufitice care se îngroaşă considerabil (20 – 40 m) în Marnele cu Globigerine. legate de diferite erupţii vulcanice. 25 . Băcăran. într-o succesiune nefirească. aceste depozite sunt predominant argilo-marnoase. ele se dispun peste depozite burdigaliene. Depozitele kossoviene ale Forma ţ iunii de Telega (= Ş isturile cu Radiolari şi Marnele cu Spirialis) au fost întâlnite în numeroase secţiuni geologice în Sinclinalele Slănic şi Drajna (la Slănic. Paleontologic. Această entitate este reprezentată fie prin gipsuri (a căror grosime variază de la 1–2 m pe Valea Câmpiniţa până la 15-20 m la Slănic. Cardorbulina universa şi Globigerina drurryi). la Bozioru până la 500-1000 m sau mai mult pe Valea Teleajenului. în talvegul Văii Prahova. se intercalează tufuri şi tufite. în Zona Cutelor Diapire (la Apostolache sau în bazinul Văii Buzăului. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Ca argument al acestei ipoteze ar fi prezenţa în Brecia de Cosmina (= Brecia s ă rii) a unor foraminifere tipice Lagenidelor inferioare precum şi faptul că peste Forma ţ iunea de Câmpini ţ a (= Marnele cu Globigerine) urmează. în Dealul Piatra Verde). sau prin brecii (cu grosimii cuprinse între 10 m pe Valea Murătoarei. În secţiunea geologică de la Câmpina. va conduce la extincţia faunelor marine kossoviene. reprezentate printr-o succesiune de marne cu globigerine peste care urmează Brecia de Cosmina (“Brecia sării” sau “Nivelul evaporitic superior”. pe Bălăneasa. Din punct de vedere litologic. în axul Sinclinalului Drajna). se înregistrează o îmbogăţire a asociaţiei cu foraminifere cu test porţelanos (Miliolide. Având o grosime ce nu depăşeşte 6 m. depozite ce conţin faune cu Globorotalia transsylvanica şi Globigerina (Globoturborotalita) druryi. Pachetul de tufuri şi tufite. cu rang de formaţiune). în Dealul Piatra Verde. În toată succesiunea amintită au fost recunoscute cele trei zone de foraminifere planctonice (Z o n e l e Candorbulina glomerosa. conţinutul de foraminifere planctonice cu specii ale genului Velapertina. Spre partea superioară a Marnelor cu Spirialis. în timp. Pe Valea Câmpiniţa. Autorii raportului de sinteză din 1997 au optat pentru cea de-a doua explicaţie. tipice Langhianului terminal. atunci când predomină asupra depozitelor lutitice sunt cunoscute sub numele de Tuful de Sl ă nic (ca parte a Forma ţ iunii de Câmpini ţ a). din aria Subcarpaţilor Munteniei. sunt deschise depozitele langhiene. sau prin brecii cu lentile de sare (pe Valea Prahovei. care. O secţiune similară se află pe interfluviul dintre Valea Prahovei şi Valea Prahoviţei. Peneroplide). în apropiere de uzina electrică. pe Valea Bălăneasa). Marnele cu Globigerine includ o cantitate redusă de cenuşă vulcanică diseminată în masa acestora. este constant în toată stiva depozitelor kossoviene. sau în bazinul Văii Buzăului. la Câmpina). În stiva depozitelor Miocenului Mediu marin. fapt ce ar atesta începutul fenomenului de desalinizare. conţinând două intercalaţii de tufite (unul la partea superioară a “Şisturilor cu Radiolari” şi cel de-al doilea la partea superioară a “Marnelor cu Spirialis”).

sarmaticum P. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 26 U. indigena V. minuta P. 1990). universa Gt.Tabel nr. reussi E. aragviens Bioevenimente Unităţi litostratigrafice Formaţiunea de Câmpiniţa Brecia de Cosmina Formaţiunea de Telega Formaţiunea de Măceşu .dividena V. LANGHIAN Aria mediteraneană Paratethysul Central Martini (1971) Blow (1969) SERRAVALLIAN KOSSOVIAN NN9 TORTONIAN BESSARABIAN MORAVIAN VOLHYNIAN NN 7 N 16 N 13 N 14 N 15 WIELICZIAN NN 6 N 10 NN 5 NN 8 Cronobiostratigrafie NN11 N 17 N8 N9 C. Principalele bioevenimente înregistraturi în Miocenul Mediu din Subcarpaţi (din Crihan. Băcăran. 4. transsylvanica Gb. reginum P. orbignyana P. styriaca U. druryi V. beliicostata L.

urmată în ordinea frecvenţei de Ammonia beccari. Microfauna acestui interval mai este caracterizată de specii de ostracode din grupul Aurila şi statolithe de Myssidae. Articulina sarmatica. la nord de văile Cricovul Sărat – Nişcov sau Volhinian – Bessarabian terminal. Alături de Obsoletiforma ringeiseni apar exemplare de Chartocardium gleichenbergense. Elphidium minutum (Reuss). speciile: Elphidium hauerianum. Mactra (Podolimactra) eichwaldi. Microfauna de foraminifere a acestor depozite este caracterizată de abundenţa speciilor: Varidentella sarmatica (cu forme aberante ale testului) şi Articulina problema la care se adaugă: Cycloforina stomata (Luczkowska). Conţinutul în nannoplancton din depozitele argiloase de pe văile Oancea şi Casele se referă la speciile: Catinaster coalithus (Martini şi Bramlette). între care predomină Varidentella sarmatica. Chartocardium gleichenbergense. la sud de văile amintite) ceea ce impune tratare biostratigrafică separată pentru Volhinian şi pentru Bessarabian. Articulina sarmatica. Tapes gregarius. Pirenella mitralis. 1968. În următorul interval se menţin speciile de Ervilia podolica şi Ervilia dissita şi apare Tapes gregarius. Porosononion subgranosus. Mactra (Podolimactra) eichwaldi. Cycloforina stomata. se citează foraminifere de talie mică. Calcidiscus macyntirei (Buckry şi Bramlette). Din argilele calcaroase compacte cenuşiu – albăstrui. care urmează depozitelor cu gipsuri volhiniene fosilifere. din argilele calcaroase negricioase care urmează celor anterioare se citează o macrofaună diversificată: Plicatiforma plicata (Eichwald). din depozitele argiloase din partea inferioară a succesiunii volhiniene. dintre care sunt date drept caracteristice speciile: Plicatiforma plicata. Ervilia andrussowi. Cercetările biostratigrafice (Iorgulescu. Tapes vitalianus. foraminiferele mai frecvent întâlnite sunt: Ammonia beccari şi Elphidium macellum la care se adaugă cu frecvenţă moderată speciile: Varidentella rotunda (Gerke). Pseudotriloculina nitens. Nonion bogdanowiczi. Calcidiscus leptoporus. 27 . Pseudotriloculina consobrina şi Bolivina sarmatica şi cu frecvenţă rară. Spiroloculina okrajantzi Bogdanowich (ultima devenind frecventă în depozitele bessarabian inferioare). În secţiunea de pe Valea Casele. Munteanu (1998) citează. Elphidium aculeatum. Varidentella latelacunata. Varidentella sarmatica. Bolivina sarmatica. Ammonia beccari. Abra reflexa. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău f) Formaţiunea de Şipoţelu Andreescu. Duplicata duplicata. Ervilia dissita. Coccolithus pelagicus. 1953. Pauliuc. Pseudotriloculina consobrina. dinţi de peşti. Tapes naviculatus. 1997) asupra depozitelor volhiniene ale părţii inferioare ale Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu din regiunea cuprinsă între Valea Teleajenului şi Valea Buzăului se referă îndeosebi la fauna de moluşte şi foraminifere. specii care indică Z o n a NN8. Cycloforina predcarpatica. Obsoletiforma obsoleta. unele specii continuându-şi evoluţia din Volhinian: Obsoletiforma sarmatica. Băcăran. 1972 Aşa cum s-a prezentat la capitolul de litostratigrafie Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu acoperă intervalul (încă neseparat) Volhinian – Bessarabian (Bessarabian superior. Papaianopol. Elphidium macellum. Munteanu (1998) citează o macrofaună săracă reprezentată prin exemplare de Chartocardium gleichenbergense cu valvele subţiri. Gibbula picta. Fissurina basarabica Popescu. Obsoletiforma obsoleta. Actaeocina lajonkaireana. Obsoletiforma lithopodolica. Elphidium macellum. Ervilia dissita. Nicolescu. Porosononion subgranosus. 1992. Porosononion subgranosus. pe primii 8-10m. dominarea bivalvelor din grupul Obsoletiforma. În secţiunea de pe Valea Oancea (pe flancul nord vestic al Anticlinalului faliat Salcia). Pseudotriloculina nitens. ce urmează peste nivelul de tuf andezitic. Munteanu şi Munteanu. Elphidium aculeatum. 1964. Pirenalla nodosoplicata. Calliostoma angulatosarmates (Sinzov). Către topul stivei argiloase de pe Valea Oancea. din depozitele argiloase ale Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu. În secţiunea geologică de pe Valea Salcia. Tapes vitalianus. Munteanu şi Munteanu (1997) citează din depozitele volhiniene dintre Teleajen şi Buzău 19 specii de moluşte şi foraminifere. Ammonia beccari. Tapes dissitus. Quinqueloculina angustioris (Bogdanowich). Helicosphaera carteri. Elphidium glabrum Bystricka.V. otolithe şi rare exemplare de Chara. Elphidium macellum.

1991. Varidentella sarmatica. transsylv. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău BIOSTRATIGRAFIE TIMPUL ÎN MIL. Mactra (Podolimactra) urupica Danov. Ervilia dissita. reg. reussi/E. Duplicata duplicata. Munteanu (1998) citează o bogată asociaţie de moluşte: Musculus sarmaticus. se citează (Munteanu. sarmaticum V. şi mai rar de Ammonia beccari. ANI EVENIMENTE IZOTOPICE (după Miller et al. Tapes aksajicus (Eichwald). Plicatiforma plicata. 1999). Calliostoma angulatosarmates (Sinzov). Încadrarea bio-cronostratigrafică a depozitelor Miocenului mediu dintre Prahova şi Teleajen. Poziţia Deviaţiei Monterey după Vincent & Killinglex (1985) (din Crihan. Mi 6 Mi 5 Mi 4 Formaţiunea de Măceşu N 13 NN 6 Formaţiunea de Telega DEVIAŢIA MONTEREY Mi 3 15 NN 5 N8 P.V. Tapes naviculatus. Ervilia dissita. universa/G. Plicatiforma latisulca (Munster). Băcăran. Din silturile argiloase şi nisipurile ce aflorează pe Valea Casele şi din nisipurile cu nivele grezificate fosilifere de pe Valea Oancea. Microfauna este dominată de Elphidium hauerianum. Tapes vitalianus. Elphidium macellum. Mactra (Podolimactra) eichwaldi. Plicatiforma jammense (Hilber). aragviensis Tortonian 10 Mi 7 NN 9 NN 8 NN 7 N 16 N 15-N 14 P. satul Cozieni). Tapes naviculatus. Pirenella nodosoplicata. Pirenella disjuncta (Sowerby). corelată cu poziţia principalelor evenimente izotopice. Tapes tricuspis. Gibbula picta.b. Donax dentiger. Articulina problema. Elphidium rugosum. 1991a) CRONOSTRATIGRAFIE ARIA MEDITERANEANĂ PARATETHYS Kossovian Wieliczian Moravian Karpatian MARTIN (1971) NN 11 NN 10 N 17 BLOW (1969) POPESCU (1998) CRIHAN (1999) LITOSTRATIGRAFIE P. L. Tapes gregarius. 5. druryi / G. Duplicata dissita (Dubois).. pe Valea Caselor. Ervilia podolica şi o microfaună de foraminifere reprezentată prin speciile: Varidentella reussi. Tapes dissitus. Succesiunea volhiniană se încheie. În argilele siltice de pe Valea Bălăneasa (la nord de Valea Buzăului. 1998) o macrofaună reprezentată prin Mactra (Podolimactra) eichwaldi. glomerosa / G. cu argile siltice gălbui ce conţin încă specii volhiniene: Chartocardium gleichenbergense. Elphidium hauerianum. sicanus Mi 2 N6 NN 3 Mi 1 Formaţiunea de Doftana N5 Ottnangian Tabelul nr. Tapes gregarius. 28 Burdigalian NN 4 N7 Langhian N9 C. Brecia de Cosmina Formaţiunea de Câmpiniţa Serravallian Sarmaţian . dividens Velapertina Gb.

analiza (Munteanu.V. În partea de sud a perimetrului. .unele specii de Ervilia ce dau nota caracteristică pentru Sarmaţianul inferior se menţin alături de specii de Mactra (Podolimactra) eichwaldi. Băcăran. Obsoletiforma sp. Cycloforina stomata. Pe baza faunelor determinate în cadrul părţii inferioare (din Volhinian) a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu. la partea superioară a Volhinianului se remarcă dezvoltarea maximă a speciei Ammonia beccari. din argile siltice cenuşiu–gălbui. Elphidium macellum. Pe pârâul Capul Mielului. Elphidium reginum.. Ervilia podolica. Mactra (Podolimactra) eichwaldi. 1988). În concluzie. În aria Anticlinalului Lapoş–Bădila–Pietraru. Nonion bogdanowiczi. 1998) faunelor de moluşte şi foraminifere determinate din partea inferioară. Bolivina sarmatica şi rare statolithe de Myssidae. Orbulina. etc. Varidentella reussi. Dintre foraminifere se remarcă dezvoltarea maximă a speciilor Varidentella sarmatica. Pe Valea Cheia. Ervilia podolica. Munteanu (1998) citează din depozitele volhiniene. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău La Chiojdeanca. Articulina sarmatica. Pirenella mitralis. Articulina problema. Ervilia şi Tapes. Tapes vitalianus. Pseudotriloculina consobrina.). Alături de specia index. şi de ostracode din grupurile Candona şi Cyprinotus. Subzona Chartocardium gleichenbergense (Interval Subzone).se diversifică genurile Plicatiforma. numeroase exemplare de Abra reflexa. Actaeocina lajonkaireana şi o microfaună dominată de foraminiferele Ammonia beccari şi Elphidium macellum. Munteanu (1998) mai identifică: Mactra (Podolimactra) eichwaldi. Argilele siltice suprajacente conţin o macrofaună de: Plicatiforma plicata. Varidentella latelacunata. Varidentella reussi.unele specii Plicatiforma plicata. Este tipică pentru Sarmaţianul inferior. Ervilia andrussovi. reprezentată prin Tapes gregarius. a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu a pus în evidenţă 34 de specii de moluşte şi 22 specii de foraminifere (comparativ reduse faţă de depozitele volhiniene ale Forma ţ iunii de Valea Neago ş ului sau ale Forma ţ iunii de Valea Vizuinei) dintre care: . Abra reflexa şi Inaequicostata pia.16 specii de moluşte îşi continuă evoluţia din Volhinian. la ieşirea din satul Nucet. În intervalul litologic superior conţinutul de moluşte se diversifică: Chartocardium gleichenbergense. Munteanu (1998) citează o macrofauna cu Mactra (Podolimactra) eichwaldi. Ervilia podolica. specia Mactra (Podolimactra) eichwaldi se găseşte şi în depozite argiloase. Porosononion subgranosus. 29 . Ervilia concinna. Munteanu (1998) citează o faună săracă de moluşte. Kojumdgieva et al. Este raportabilă Volhinianului şi este definită în bază de ultima apariţie a speciei Inaequicostata inopinata şi la partea terminală de ultima ocurenţă stratigrafică a speciei Chartocardium gleichenbergense. Pseudoamnicola sarmatica iar dintre foraminifere Porosononion subgranosus şi specii remaniate de Lobatula. Inaequicostata pia. în cadrul subzonei. Articulina problema. Globorotalia. din depozite volhinian superioare de la confluenţa Văii Gruiu cu Dara. Globigerina. deci incluzând şi Volhinianul pentru care autoarea a creat Subzona Chartocardium gleichenbergense (deja enunţată). volhiniană. din argilele masive de pe pârâul Fundătura. 1998) frecvenţa mare a foraminiferelor Ammonia beccari. în partea somitală a depozitelor volhiniene din Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu se citează de asemenea (Munteanu. Globigerina. Munteanu (1998) citează mai multe unităţi biostratigrafice create pe bază de moluşte sau foraminifere: Zona Abra reflexa (Interval Zone. . din argile siltice cenuşii. Obsoletiforma sarmatica. în regiune. Gibbula picta. Tapes gregarius. din silturi argiloase cenuşii subjacente celor cu faune bessarabiene. Pe pârâul Pietroasa. Microfauna identificată cuprinde: Elphidium hauerianum. Ervilia andrussovi Kolesnikov. 1998) o macrofaună de Mactra (Podolimactra) eichwaldi. Pseudoamnicola sarmatica Jekelius şi remanieri de foraminifere din depozite badeniene (Orbulina. Mactra (Podolimactra) eichwaldi. Tapes vitalianus. .. Ervilia dissita. Chartocardium gleichenbergense sunt caracteristice intervalului. este semnalată (Munteanu. din aria periclinală a Anticlinalului Lapoş–Bădila–Pietraru. Munteanu (1998) citează o microfaună puţin variată dar cu număr mare de indivizi din speciile: Varidentella reussi şi Articulina problema. Local.

Elphidium hauerianum. Dintre moluşte apar exemplare de Obsoletiforma nefanda. Mactra (Podolimactra) urupica. 1973) sau a Bessarabianului inferior (Andreescu. Alături de specia indicatoare de biozonă. 1992. 1988). Obsoletiforma ringeiseni. Ervilia podolica. Dogiolina simnicensis Popescu. Dara. raportabilă Bessarabianului.. Nicolescu. Brânzilă. Articulina daraensis. 1964.. Plicatiforma jammense. Fauna de moluşte se diversifică prin apariţia speciilor: Musculus sarmaticus. Porosononion subgranosus. Papaianopol. 1997). Obsoletiforma ingrata (Kolesnikov). Tapes aksajicus. apare primul nivel de faune cu Cryptomactra pesanseris în asociaţie cu Tapes ponderosus. Pseudotriloculina nitens. Elphidium reginum. Acmaea subcostata Sinzov. Este raportabilă Volhinianului şi este definită la limita inferioară de ultima apariţie a speciei Lobatula dividens iar la limita superioară prin ultimele ocurenţe ale speciilor ce denumesc zona. În intervalul stratigrafic următor se citează: Elphidium macellum. Ammonia beccari. a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu. Pauliuc. reprezentată prin: Mactra (Sarmatimactra) pallasi şi numeroase specii de Pseudotriloculina nitens. Din aflorimentele următoare se citează (Munteanu. Fischericardium fischerianum 30 . Nichiforescu şi Nichiforescu. Subzona Ammonia beccari (Abundance Zone). Kojumdgieva et al. Dogielina sarmatica Bogdanowich şi Voloshinova. etc. 150 m de confluenţa cu pârâul Gruiu. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Obsoletiforma sarmatica. la cca. 1998) frecvente specii de Fissurina lamarae Popescu. A fost identificată în depozitele volhinian superioare ale Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu în arealele Chiojdeanca-Nucet. 1953. rare otolithe şi statolithe de Myssidae. Tapes vitalianus. Partea superioară. microfauna este caracterizată tot prin specimene de Dogielina şi Articulina cărora li se adaugă Affinetrina cubanica Voloshinova. Calliostoma rumanum (Simionescu şi Barbu). Elphidium aculeatum.V. Ervilia dissita. La confluenţa cu afluentul stânga dinspre satul Călţeşti. Popescu. Ionesi et al. Tapes gregarius. a Bessarabianului inferior şi prima parte a Bessarabianului superior (Ionesi şi Ionesi. Este raportabilă intervalului Volhinian superior-Kersonian superior-Meoţian inferior (= Oltenian) şi este definită de bio-orizonturile cu schimbări notabile de abundenţă ale acestui taxon. Porosononion subgranosus. 1997) îşi găseşte reprezentativitatea pentru biostratigrafia acestei formaţiuni în secţiunea geologică de pe Valea Dara. Mactra (Sarmatimactra) pallasi. 1995 şi respectiv Luczkowska. Ervilia dissita. Depozitele argiloase din partea inferioară a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu din cadrul perimetrului sunt corelabile cu depozitele argilo – nisipoase cu intercalaţii de gresii din Sinclinalul Bozioru . cenuşii cu o faună bessarabiană. mai precis. raportări corelative pentru restul faunelor din perimetrul cercetat. La acest profil se fac de obicei. Obsoletiforma lithopodolica. 1998): Articulina sarmatica. Munteanu şi Munteanu. 1995.Odăile sau cu depozitele volhiniene din aria Sinclinalelor Meliceşti şi Predeal Sărari. fiind singurul areal dintre Lopatna şi Bozioru în care aflorează “Argilele cu Cryptomactra”. Gibbula hommairei (d'Orbigny). 1998) pentru încadrarea la Volhinian a depozitelor nisipoase cu gresii fosilifere din arealul Salcia. Microfauna se diversifică. Andreescu şi Papaianopol. 1970. căreia i se asociază Sarmatiella prima Bogdanowich. Pseudotriloculina consobrina. cu aceeaşi frecvenţă. Popescu. 1974). În regiune. Zona mai include taxonii: Plicatiforma latisulcata. adăugându-se Meandroloculina schirwanensis Bogdanowich. Spiroloculina okrajantzi Bogdanowich. apar argilele calcaroase compacte. 1956. Duplicata duplicata. abordată în câteva cercetări anterioare (Iorgulescu. Motaş et al. În secţiunea de pe Valea Dara. Elphidium crispum. A fost definită (Munteanu. “Zona cu Cryptomactra” fiind importantă pentru identificarea Sarmaţianului mediu (Saulea. Zona Varidentella reussi – Varidentella sarmatica (Concurrent Range Zone. Plicatiforma plicatofittoni. Elphidium sammeli. Tisău. 1981) sau. Elphidium hauerinum. Salcia. în depozitele Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu mai apar: Elphidium macellum. Nonion bogdanowiczi. speciile Varidentella reussi şi Varidentella sarmatica au dezvoltarea maximă şi sunt asociate. În cel de-al doilea nivel cu Cryptomactra. Băcăran. 1992. 1976. 1968. Tapes gregarius. Duplicata corbiana. numeroase exemplare de Porosononion subgranosus. Zona Mactra (Podolimactra) eichwaldi–Plicatiforma plicata (Concurrent Range Zone. Profilul Dara este reprezentativ litologic. 1995. Elphidium macellum. pe lângă taxonii anterior citaţi. Elphidium macellum. cu Articulina problema alături de care se mai citează (Munteanu.. Tapes naviculatus.

Mactra (Sarmatimactra) fabreana. Porosononion aragviensis. Actaeocina maxima (Berger). Prezenţa moluştelor: Plicatiforma fittoni. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău (Kolesnikov). Amnicola zonata Eichwald. Munteanu (1998) descrie al treilea nivel cu Cryptomactra pesanseris în care această specie apare asociată cu taxoni specifici pentru Bessarabianul superior: Musculus sarmaticus. Fischericardium fischerianum (Kolesnikov). Elphidium hauerinum. cărora li se adaugă Dogielina kaptarenko Bogdanowich şi Didovsky. a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu. Elphidium crispum. Hydrobia elongata (Eichwald). se caracterizează prin specii de moluşte: Plicatiforma plicatofittoni (Sinzow). Ammonia beccari. viermi. Calliostoma poppelacki. bryozoare. Calliostoma woronzowi. Gibbula picta. Mactra (Sarmatimactra) pallasi. Discoaster variabilis Martini şi Bramlette. Duplicata dissita (Dubois). Elphidium macellum. Modiolus fuchsi Barbot. Obsoletiforma ingrata. Elphidium macellum. Porosononion subgranosus. încă de la limita cu argilele volhiniene. Tapes tricuspis. Elphidium reginum. Akburnella impexa. Sunt citate şi frecvente specii de Sinzowella: Sinzowella nodula (Kareer şi Sinzow). Calliostoma kishinevense. Articulina problema. Pirenella disjuncta. “Argilele cu Cryptomactra” sau acumulat în intervalul Bessarabian inferior-partea inferioară a Bessarabianului superior. În raza localităţii Atârnaţi. Pseudotriloculina consobrina. din aceleaşi depozite. Gibbula hommairei. Calliostoma cordierianum (d'Orbigny). Duplicata duplicata. Duplicata nasuta (Kolesnikov). În continuarea profilului se citează 50 m de remanieri de Globigerina şi Globorotalia după care conţinutul stivei argiloase include taxonii: Nonion bogdanowiczi. Porosononion subgranosus. Dintre foraminifere se menţin speciile: Pseudotriloculina consobrina. Studiul nannoplanctonului (Mărunţeanu din Munteanu. Dogielina kaptarenko. Retusa truncatula Bruguer. Elphidium fichtellianum. Inaequicostata suessi. Calliostoma marginata sinzowi. Plicatiforma rustorense (Sultanov). Plicatiforma fittoni (d'Orbigny). Tapes dissitus. Amnicola bilineata Simionescu şi Barbu. Se adaugă otolithe. Cyclichna melitopolitana Sokolev. Actaeocina sinzowi. Catinaster calyculus Martini şi Bramlette. raportabilă Bessarabianului. Mactra (Podolimactra) macarovicii Jeanrenaud. Calliostoma anceps (Eichwald). şi prin foraminifere: Porosononion subgranosus. argilele siltice din partea superioară. Actaeocina sinzowi. Pseudotriloculina nitens. Mactra (Sarmatimactra) fabreana d'Orbigny. argilele siltice de la contactul cu gresiile meoţiene conţin foraminifere: Porosononion subgranosus. Obsoletiforma nefanda. Obsoletiforma ingrata. Se concluzionează că în secţiunea de referinţă de pe Valea Dara. Munteanu (1998) citează taxoni de moluşte: Musculus sarmaticus. Articulina daraensis. Littorina basarabica (specifice Bessarabianului superior după Kojumdgieva. Elphidium samueli. Porosononion hyalinus. Mactra (Sarmatimactra) fabreana. 1998) a indicat taxonii: Catinaster coalithus Martini şi Bramlette. Coccolithus pelagicus (Wallich) care indică zonele NN8 şi NN9. Tapes dissitus (Eichwald). Duplicata elegans (Simionescu şi Barbu). După o secvenţă lipsită de faune. Acmaea subcostata. Calcidiscus leptoporus (Murray şi Blackman). Tapes ponderosus. Microfauna este comparabilă cu aceea din primele două nivele cu Cryptomactra. Sinzowella crustaformis (Bogdanowich) transportate probabil din zone de acumulare litorală. Mactra (Sarmatimactra) pallasi. Acmaea subcostata. Duplicata iassiense (Simionescu şi Barbu). Tapes ponderosus. Modiolus naviculoides Dubois. Calliostoma cordierianum. 1998) faune asemănătoare. Pe Valea Chiojdeanca. Pe pârâul Capul Mielului. Calliostoma marginato sinzowi (Kolesnikov). Elphidium macellum. Calliostoma kishinevense (Kolesnikov). 1970) atestă vârsta bessarabian superioară a argilelor ce conţin al treilea nivel cu Cryptomactra pesanseris. Duplicata moldavica. Pe Valea Oancea se citează (Munteanu. Planacardium doengingki. Depozitele bessarabiene ale Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu de pe Valea Salcia (satul Piatra Mică) se caracterizează. 1998) cu o faună de moluşte concludentă pentru Bessarabianul superior: Plicatiforma fittoni. Littorina basarabica (Sinzov). Mactra (Podolimactra) ovata. Băcăran. prin predominarea foraminiferelor: Porosononion subgranosus. Actaeocina lajonkaireana. cu frecvenţă moderată se 31 . Pseudotriloculina consobrina. Porosononion subgranosus.V. Fauna de foraminifere este reprezentată prin: Pseudotriloculina nitens. Pseudotriloculina consobrina. Porosononion aragviensis. Mactra (Podolimactra) ovata. Calliostoma poppelacki. Ultimele aflorimente de argile de pe Valea Dara sunt citate (Munteanu. Chartocardium barboti (Hoernes). Actaeocina lajonkaireana. Tapes vitalianus. etc.

Elphidium macellum. Pseudotriloculina nitens. . Bolivina sinzowi Didkovsky. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău află Pseudotriloculina consobrina. Plicatiforma plicatofittoni. Specia index este însoţită de: Calliostoma 32 . Ionesi. au indicat foraminifere din speciile Porosononion subgranosus. Inaequicostata suessi. Cyclichna melitopolitana. 1998) determinate din partea superioară bessarabiană a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu relevă o mai mare bogăţie în genuri şi specii decât în subetajele şi formaţiunile precedente (81 de specii de moluşte şi 33 de specii de foraminifere) ceea ce permite anumite sublinieri: . Este raportabilă Bessarabianului superior în asociaţie cu Plicatiforma fittoni. Mactra (Podolimactra) podolica orata. În aria Anticlinalului Lapoş–Bădila. Dintre moluşte. Tapes ponderosus. 1980. Obsoletiforma nefanda. Argilele siltice prelevate (Munteanu. Obsoletiforma nefanda. Planacardium doengingki. Caracterizează Bessarabianul inferior şi este definită la limita inferioară de apariţia taxonului Mactra (Sarmatimactra) fabreana iar la limita superioară de dispariţia celor două specii. 1991). Dogielina kaptarenko. Caracterizează Bessarabianul superior şi este definită de extinderea taxonului care o denumeşte. Porosononion subgranosus. Actaeocina lajonkaireana. Zona este corelabilă cu Zona Mactra vitaliana pallasi (Kojumdgieva et al. Apariţia zonei marchează trecerea de la Volhinian la Bessarabian (Ionesi. lipsite de macrofaună. Elphidium fichtellianum. Distribuţia largă a speciilor Mactra (Sarmatimactra) pallasi. analiza faunelor de moluşte şi foraminifere (Munteanu. Nonion bogdanowiczi. Pseudotriloculina nitens. Elphidium crispum. 1991).dezvoltare maximă cunosc genurile de moluşte: Obsoletiforma. Mactra (Sarmatimactra) vitaliana. 1998) de pe pârâul Andrei. Articulina daraensis.numărul de taxoni de moluşte în litofaciesul argilos al Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu este de 57. Băcăran. Este tipică pentru Bessarabian inferior este definită la limita inferioară de apariţia celor doi taxoni care dau numele zonei. Zona Cryptomactra pesanseris (Interval Zone. Mactra. Inaequicostata suessi. Mactra (Sarmatimactra) pallasi. Obsoletiforma ingrata. iar la limita superioară de apariţia speciei Mactra (Sarmatimactra) fabreana. Chartocardium barboti.V. etc. Calliostoma. sau a speciilor de foraminifere: Sinzowella. Bolivina moldavica. Sarmatiella. Zona Calliostoma marginata sinzowi (Range Zone). . Mactra (Podolimactra) podolica ovata. din argilele siltice se citează: Mactra (Sarmatimactra) pallasi. Mactra (Podolimactra) podolica cobălcescui. Obsoletiforma obsoletiformis. doar 14 îşi continuă evoluţia din Volhinian iar din cele 15 genuri de foraminifere doar 9 îşi continuă evoluţia din Volhinian. Ionesi. etc. 1988). Bolivina nisporenica Didkovsky. În argilele de deasupra depozitelor cu Bolivina se citează: Dogielina kaptarenko. Kojumdgieva et al.din cele 26 de genuri de moluşte. Nonion bogdanowiczi. Obsoletiforma obsoletiformis (Kolesnikov). În concluzie. Obsoletiforma obsoletiformis. etc. În secţiunile de pe văile Cheia şi Grecu. Nonion bogdanowiczi. argilele părţii superioare bessarabiene. Tapes dissitus. Zona Mactra (Sarmatimactra) fabreana-Plicatiforma fittoni (Concurrent Range Zone). Tapes ponderosus. a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu conţin (după Munteanu.. foraminiferele fiind diversificate. Asociaţia zonei mai conţine: Obsoletiforma nefanda. În cadrul zonei mai apar: Plicatiforma rustovense. în argilele siltice bessarabiene se citează: Obsoletiforma nefanda. frecvenţa mare a taxonilor Porosononion şi Bolivina precum şi identificarea speciei de moluşte Cryptomactra pesanseris au permis stabilirea unor repere la nivelul Bessarabianului. Mactra (Sarmatimactra) vitaliana d'Orbigny. iar cu frecvenţă redusă se întâlneşte Elphidium macellum.. Retusa truncata. Dintre moluşte se aminteşte: Mactra (Podolimactra) podolica cobălcescui Ionesi. 1968. Inaequicostata suessi. Plicatiforma fittoni etc. 1998) specii de moluşte şi foraminifere. Tapes gregarius. Se pot cita biozone pe bază de moluşte: Zona Mactra (Sarmatimactra) pallasi–Tapes ponderosus (Concurrent Range Zone. Plicatiforma plicatofittoni. 1988) creată pentru depozite grosiere în întregul Paratethys şi menţinută de Papaianopol pentru aria subcarpatică. Elphidium reginum. Dogielina. Tapes ponderosus. Elphidium samueli. Meandroloculina. Microfauna se diferenţiază de cea volhiniană prin prezenţa cu frecvenţă maximă a taxonilor: Bolivina sarmatica. Articulina daraensis.

CRONOSTRATIGRAFIA MIOCENULUI Ca rezultat al coliziunii plăcilor de-a lungul marginii sudice a supercontinentului Eurasiatic. Littorina basarabica. Bolivina nisporenica. Biozone create pe bază de foraminifere: Zona Dogielina sarmatica (Taxon Range Zone. Pe lângă speciile index: Porosononion aragviensis (fosilă index pentru Bessarabianul superior după Popescu. Calliostoma cordierianum.3. Articulina daraensis. corelarea lor fiind extrem de dificilă. Elphidium reginum.. accentuat mai ales în Paratethysul oriental. formând împreună marea intercontinentală Paratethys (Jones şi Simmons. astfel de corelări au fost făcute de Rögl (1996. Evoluţia izolată faţă de oceanul deschis a Paratethysului a determinat prezenţa unor faune şi flore cu caracter endemic. ce au fost ulterior corelate cu diferite calibrări paleomagnetice.2 milioane ani (după primele ocurenţe ale lui Discoaster druggii–Berggren et al. Coliziunile au determinat iniţial formarea unei suite de bazine sedimentare cu orientare generală est-vest. . 1996 din Crihan. . Mai recent. Băcăran. concomitente cu cele ale nannofosilului Helicosphaera ampliaperta. Acest fapt a dus la definirea unor sisteme de etaje regionale diferite de Marea Mediterană şi diferite între zonele centrale şi orientale ale Paratethysului. dar unele din speciile ce se asociază taxonului index Dogielina kaptarenko. Duplicata elegans. Bolivina moldavica. sunt concludente următoarele bioevenimente (Mărunţeanu. Duplicata nasuta. Spiroloculina okrajantzi se regăsesc şi în argilele basarabiene din partea superioară a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu (în care lipseşte Cryptomactra pesanseris). Zona Porosononion aragviensis–Porosononion hyalinus (Concurrent Range Zone). Popescu. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău rumanum. 1995) şi Porosononion hyalinus se alătură o asociaţie cu Elphidium (Elphidium macellum. Popescu et al.V. Este tipică pentru toate litofaciesurile din Bessarabianul superior şi este definită de extinderea celor doi taxoni atât în Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu cât şi în partea inferioară a Forma ţ iunii de Râmnic. 33 . etc. alături de care apar şi alte forme ce caracterizează Bessarabianul: Bolivina sinzowi. Este o subzonă a Zonei Dogielina sarmatica. Munteanu (1998) subliniază abundenţa speciilor de Sinzowella.primele apariţii ale nannofosilelor Discoaster druggii şi Reticulofenestra pseudoumbilicus. Elphidium samueli. Calliostoma kishinevense. 2. Sarmatiella prima. în vest.2. începând din Eocen. Popescu et al. ce ar caracteriza începutul Aquitanianului superior. până în Asia Centrală. Porosononion subgranosus.. Nonion bogdanowiczi. ca a doua (bessarabiană) maximă abundenţă (după cea din Volhinian) a taxonului index. 1996). 1999).4 milioane ani.primele ocurenţe ale foraminiferului Globigerinoides triloba. Subzona Bolivina sarmatica. În prima parte a biozonei. în est. Caracterizează Bessarabianul din “Argilele cu Cryptomactra”. concomitente cu cele ale foraminiferului Globoturborotalia semivera. 2002): . Oceanul Tethys a început să se închidă cu consecinţa formării lanţului muntos alpino–carpato–himalayan. datate la 23. în intervalul Miocenului inferior. datate la 23. 1999). 2002) al asociaţiilor de foraminifere şi nannofosile calcaroase.. Elphidium fichtellianum) şi Porosononion subgranosus. estimate la 21. care se extindeau din Austria. În Miocenul inferior (Aquitanian şi Burdigalian). 1996). 1995). Alte specii de foraminifere ce însoţesc taxonul index sunt: Meandroloculina schirwanensis. Studiul biostratigrafic şi paleontologic (Mărunţeanu. Elphidium crispum. Calliostoma woronzowi.8 milioane ani (Berggren et al.primele ocurenţe ale foraminiferului Globigerinoides primordius concomitente cu cele ale nannofosilului Helicosphaera mediteranea la limita Oligocen/Miocen sau Chattian/Aquitanian. a permis decelarea mai multor bioevenimente în evoluţia comunităţilor microplanctonice. ce ar defini baza Burdigalianului.. şi de asemenea apariţia Mării Mediterane. 1998) şi Jones şi Simmons (1996) (din Crihan.

limita Burdigalian / Langhian (la 16. etajele Aquitanian şi Burdigalian ale Miocenului inferior pot fi caracterizate biostratigrafic astfel: . ajung la următoarele concluzii (din Crihan. 1994. marcând debutul Burdigalianului superior. Miocenul Mediu a fost subdivizat în două etaje Langhianul şi Serravallianul (Berggren et al. cu datele de acelaşi tip referitoare la bioprovincia Tethysului. ..limita Aquitanian / Burdigalian (la 21.V. în arealul românesc al bioprovinciei Paratethysului. etc..5 – 16. biostratigrafice şi paleomagnetice. (1996). .. în Italia. Definirea necorespunzătoare a acestor etaje (deşi sunt larg utilizate). Andrehova – Grigorovic et al.2 milioane ani (Berggren et al.. Fornaciari et al.2 – 21. Fornaciari şi Rio. este caracterizat de Zona Globigerinoides triloba de foraminifere precum şi de Subzona Helicosphaera carteri . Berggren et al. 2001): .5 milioane ani). . aproximate la 19.baza Langhianului.la partea terminală a Langhianului se înregistrează prima apariţie a speciei Orbulina universa.) pot fi corelate astfel cu cele regionale (Baldi et al. . (1997). ale căror stratotipuri se află în aria mediteraneană. 1981)... corespunde Zonelor Globigerinoides primordius şi Globoturborotalita semivera de foraminifere sau Zonei Triquetrorhabdulus carinatus – NN1 şi Subzonei Discoaster Sphenolithus dissimilis – NN2a de nannoplancton. .4 milioane ani.8 – 21. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău .1 milioane ani).5 milioane ani) şi Karpatianul inferior (între 18.8 milioane ani) este intra-eggeriană. Papp et al. 1996. 1997 a).Aquitanianul (între 23. 1996. în urma studierii depozitelor Miocenului Mediu din Italia şi din zona Mediteranei din punct de vedere al conţinuturilor în microorganisme planctonice calcaroase. Miculan (1994) stabileşte o nouă schemă biostratigrafică pe baza foraminiferelor planctonice a depozitelor Miocenului Mediu din Italia. 1996).în cadrul Langhianului are loc evoluţia genului Orbulina (Orbulina datum) din genul Globigerinoides prin intermediul genului Praeorbulina. 1979. . precum şi datele biostratigrafice care sunt uneori în discordanţă unele cu celelalte. cunoscută ca apărând în cadrul Zonei N9 a lui Blow (1969) (Miculan.5 milioane ani) este intra-karpatiană.2 milioane ani) – Eggenburgianului inferior (între 23. 1985. Theodoridis. Ottnangianul (între 19.4 – 16. 1999)..primele apariţii ale nannofosilului Sphenolithus belemnos însoţite de cele ale foraminiferului Globigerina angustiumbilicata.. în Miocenul inferior. rezultate din studii (Mărunţeanu.De asemenea: . cum sunt cele ale lui Salvatorini şi Iaccarino (1982) sau Iaccarino (1995).. .5 milioane ani) poate fi corelat cu Eggenburgianului superior (între 21. marcând debutul Miocenului mediu. 1973. (1997 a. b) şi Rio et al. în vederea definirii lor riguroase (după Crihan. 1984. Prin convenţie internaţională. cuprins între 23.4 – 19.primele apariţii ale foraminiferului Candorbulina glomerosa concomitente cu cele ale lui Calcidiscus leptoporus. Steininger et al. unităţile cronostratigrafice globale (Muller.4 milioane ani) se regăseşte în Eggenburgianul superior. Fornaciari et al.1 – 18. Muller şi Pujol. În conformitate cu aceste plane de datare. Zona Sphenolithus belemnos – NN3 şi Subzona Discoaster deflandrei – NN4a de nannoplancton..limita Chattian / Aquitanian (datată la 23. 1999): . Băcăran. 1978. este localizată la cca..5 milioane ani. Prin coroborarea rezultatelor paleontologice. Cicha et al. Jenkins et al. la 16. 100 m deasupra primei apariţii a speciei Praeorbulina sicana (Praeorbulina datum. 2002). care din punct de vedere litostratigrafic corespunde cu baza Marnelor de Cessole. Popescu et al. Rio et al.8 – 23.8 – 21. 1985).. plecând şi de la scheme mai vechi. 1990. 1967.NN2b.4 milioane ani). 1975. 1997 a). .4 milioane ani.Burdigalianul (cuprins între 21. ceea ce asigură o bună corelabilitate a unităţii biostratigrafice cu acelaşi nume. Iaccarino. cuprins între 21.Burdigalianul. au determinat reluarea studiilor în zonele tip ale acestor etaje.4 milioane ani) corespunde Egerianului superior (între 23. în cadrul Zonei N8 de foraminifere planctonice a lui Blow (1969) şi în cadrul Zonei NN4 de nannoplancton a lui Martini (1971) (Fornaciari et al. 34 .4 – 16. 1971. Fornaciari et al..Aquitanianul (Miocen inferior).

Limita inferioară a Sarmaţianului este. . De asemenea. . 1985. Berggren et al. 1985. Băcăran.. cu etajul Sarmaţian (sensu Barbot de Marny. În aria carpatică. pentru Badenianul inferior. (1997) propun ca baza Tortonianului (Miocenului superior) să fie de prima apariţie a speciei Neogloboquadrina acostaensis. Wright şi Fairbanks. 1997 b).deoarece baza Serravalianului este aproape de ultima ocurenţă a lui Sphenolithus heteromorphus. pe baza primei apariţii a genului Praeorbulina şi a speciei Orbulina suturalis şi pe baza Zonei NN5 de nannoplancton. Motaş et al.ultima ocurenţă a lui Sphenolithus heteromorphus are loc în ariile occenice aproape de prima apariţie a speciei Globorotalia peripheroacuta (Miller et al. se înscriu în Zona NN6. Acest eveniment este concomitent cu o schimbare pe plan global a δ13C atât a foraminiferelor planctonice. iar în regiunea mediteraneană aproape de ultima apariţie a speciei Globorotalia peripheroronda (Fornaciari et al. De aceea.. 1991 din Crihan. limita Langhian/Serravalian ar putea fi aproximată în baza Zonei N10 a lui Blow (1969) sau cu Zona Globorotalia siakensis a lui Iaccarino (1985). 1999). Faptul că biostratigrafia acestor depozite salmastre se face. Rio et al. cât şi bentonice (finalul aşa-numitului “Monterey excursion” a lui Vincent şi Berger. 1968. care în ariile de latitudine medie şi în aria mediteraneană este foarte aproape de baza Zonei NN8 de nannoplancton calcaros. 1866).Rio et al. Evenimentul a constat într-o creştere majoră a δ18O pentru foraminiferele bentonice. Woodruff şi Savin. 1999). 35 . Rögl (1996) consideră că depozitele Moravianului din Avanfosa Carpatică şi din bazinele intramontane ale ariei Pannonice se pot corela cu Langhianul. De asemenea. Wright et al. b.. aria Paratethysului a fost aproape complet izolată de marea deschisă. topul stratotipului Langhianului se află în întregime în cadrul Zonei NN5 a lui Martini (1971). 1999). partea terminală a miocenului Mediu este echivalată. 1999). (1976) consideră că deoarece evoluţia foraminiferelor planctonice la nivelul Badenianului inferior şi mediu este identică cu cea din aria mediteraneană.. De asemenea. el consideră că şi depozitele Wielicianului se află încă în cadrul Zonei Orbulina suturalis. 1997).. Miller. Wielician pentru Badenianul mediu şi respectiv. 1997 a. doar pe baza faunelor endemice de moluşte şi foraminifere bentonice. în general. 1999). (1997 b) arată că limita Serravalian/Tortonian (Miocen mediu–superior poate cu fi cu uşurinţă trasată la ultima apariţie a lui Helicosphaera walbersdorfensis în aria mediteraneană şi la prima apariţie a lui Catinaster coalithus în ariile oceanice de latitudine medie (din Crihan. Papp et al. parţial. 1985 din Crihan. La finele Badenianului. utilizarea subetajelor Moravian şi Wielician nu se justifică şi propun utilizarea Badenianului ca superetaj. conduce la dificultăţi foarte mari în corelarea cu depozite contemporane. formate în depozite marine deschise şi impune necesitatea folosirii unei scări geocronologice locale (din Crihan. aşa zisul “eveniment Miocen Mediu” (“mid–Miocene event”) (Miller. în ariile oceanice. Acelaşi autor arată că depozitele kossoviene se încadrează în Zonele NN6/NN7 de nannoplancton calcaros. atât din ariile intracarpatice cât şi extracarpatice din România. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău .V. Wright şi Fairbanks (1991) au denumit creşterea maximă a δ18O ca evenimentul Mi3 şi au demonstrat larga lui corelabilitate. iar Langhianul şi Kossovianul ca etaje ale Badenianului. unul dintre bio-orizonturile de nannoplancton calcaros cele mai uşor de recunoscut şi de corelat. pentru cel superior. 1968) din Paratethysul Central în trei etaje cu caracter regional şi anume: Moravian. Fornaciari et al. ceea ce a condus la o scădere continuă a salinităţii cu consecinţa dispariţiei faunelor de foraminifere de salinitate normală şi înlocuirea lor cu asociaţii de apă salmastră. Mărunţeanu (1992) (din Crihan. Papp et al. contemporană cu o creştere mai rapidă a banchizei est – antarctice (Kennett. 1991. fenomen interpretat ca legat de productivitatea crescută a apelor reci de adâncime de la latitudinile înalte. 1999) arată însă că depozitele kossoviene. Kossovian. 1985 în Fornaciari et al. (1978) împart Miocenul Mediu marin (= Badenianul. respectiv în regiunea mediteraneană (Fornaciari et al. . 1997 b din Crihan.. 1997 b. Cicha şi Seneş. 1995). este foarte important faptul că ultima ocurenţă a lui Sphenolithus heteromorphus aproape coincide cu una din schimbările majore din istoria paleoclimatică – paleoocceanografică a întregului Cainozoic. acesta este propus ca principal criteriu de definire a GSSP (Global Stratotype Section and Point) pentru limita Langhian / Serravalian (Fornaciari et al.contrar celor susţinute de Martini (1971). 1992).... cel mai probabil.

a schemei cronostratigrafice regionale (etajul Badenian. pentru Miocenul Mediu marin. peste cele paleogene ale Pânzei de Tarcău (planşa XXX). Zona Varidentella reussi. precum şi partea terminală a Zonei NN5 şi Zona NN6 de nannoplancton calcaros. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău corelabilă cu limita dintre zonele de nannoplancton calcaros NN6 şi NN7 (Mărunţeanu.dintre depozitele de vârstă Sarmaţian inferior–mediu (Volhinian–Bessarabian). Nannofosilele calcaroase. . a cărui limită superioară poate fi corect caracterizată. după scara locală utilizată în Paratethysul Central. Zona Pseudotriplasia minuta/Uvigerina orbignyana. în ale cărei depozite a fost identificată Zona Candorbulina universa/Globorotalia bykovae de foraminifere planctonice şi Zona NN5 de nannoplancton calcaros (Mărunţeanu şi Crihan.Forma ţ iunea de Telega reprezintă partea terminală a Miocenului Mediu marin. 1992 din Crihan. care după conţinutul în nannoplancton calcaros (Zona NN6) poate fi corelată cu Serravalianul. de foraminifere bentonice. 1999). . Băcăran. urmate de depozitele Molasei de Doftana 36 . Acest aspect ar face ca Bessarabianul şi chiar partea superioară a Volhinianului să corespundă părţii inferioare a Miocenului superior.” (după Frunzescu. se pot trage anumite concluzii (din Crihan. Discoaster hamatus (NN9) şi probabil. destul de rare. Ca urmare a aspectelor prezentate. 3. 1999): . Limitele subetajelor Volhinian-Bessarabian şi Bessarabian-Kersonian corespund primelor ocurenţe ale bivalvelor Cryptomactra pesanseris. atunci această limită se va regăsi la limita Sarmaţian inferior (Volhinian) – Sarmaţian mediu (Bessarabian) sau chiar în cadrul Volhinianului superior. Foraminiferele.partea superioară a Forma ţ iunii de Câmpini ţ a. Moravian. deci în cadrul Serravalianului. precum şi Brecia de Cosmina. referitor la încadrarea cronostratigrafică a depozitelor Miocenului Mediu. cele ale complexului inferior (marnos) sau median (arenitic) se încadrează la Volhinian (Zona Lobatula dividens. îndeosebi. sunt date de moluşte şi ostracode. mult mai frecvente faţă de foraminifere. unde se înregistrează prima apariţie a speciei Catinaster coalithus (Meszaros. principalele grupuri de organisme ce pot caracteriza etajele Neogenului. Depozitele Sinclinalului de Slănic s-au depus peste relieful creat în urma cutărilor savice şi cuprinde o succesiune ce începe cu stratele de Cornu (în sens larg). Începând cu Sarmaţianul (şi până la finele Neogenului). Dacă se iau în considerare propunerile de trasare a limitei Serravalian/Tortonian (Miocen mediu–superior) la baza Zonei NN8 de nannoplancton calcaros şi datele oferite de Mărunţeanu (1992). ele putând fi încadrate în Zonele Lobatula dividens – Porosononion aragviensis (Bessarabian). sunt cantonate îndeosebi în formaţiunile Sarmaţianului inferior şi mediu. respectiv Loxoconcha potetis. în care au fost identificate Zona Globoturborotalita druryi/Globorotalia transsylvanica de foraminifere planctonice şi respectiv.V. doar la bioorizontul reprezentat de ultima apariţie a speciei de nannoplancton calcaros Sphenolithus heteromorphus. Conţinutul biostratigrafic al întregului etaj Sarmaţian este reprezentat prin asociaţiile Zonelor de moluşte Abra reflexa (Volhinian).deoarece faunele de foraminifere planctonice au o evoluţie comună doar la nivelul Langhianului.partea inferioară a Forma ţ iunii de Câmpini ţ a. respectiv Mactra bulgarica şi ale ostracodelor Miocyprideis sarmatica. şi are vârsta Kossovian. aparţin Zonelor Discoaster kugleri (NN7). deşi Rögl (1996) propune corelarea limitei inferioare a Tortonianului cu limita Bessarabian / Kersonian. în Paratethys. 1997). 1998) are vârsta Langhian superior sau. 2004). au vârsta Langhian terminal – Serravalian inferior sau Wielician. din cauza îndulcirii progresive a mediului acvatic. Zona Elphidium reginum) iar cele ale complexului superior (siltic – argilos) la Bessarabian (Zona Porosononion sarmaticum şi Zona Porosononion aragviensis). se consideră ca utilă menţinerea. parţial Zonei Discoaster calcaris (NN10). . 1998. . Catinaster coalithus (NN8). Mactra bulgarica / Mactra caspia (Kersonian). Cadrul geologic al Formaţiunii cu sare de la Slănic – Prahova Formaţiunea cu sare de la Slănic aparţine sinclinalului cu acelaşi nume dispus pe depozite ale flisului extern şi. Wielician şi Kossovian). Cryptomactra fabreana (Bessarabian). subdivizat în Moravian.

marne şi tufuri cu globigerine. de sus în jos. urmate de formaţiunea evaporitică (halit în bază cu anhidrit) şi având în talpa forajului o formaţiune carbonatică fină. cuprinde orizonturi lito-biostratigrafice tipice (Grigore Popescu. pe care a străbătut-o pe o grosime de 85m. brecia sării cu lentile de sare (orizont evaporitic). arenitice-fin ruditice. doar slab cutate (constant înclinării de 30o). 1980) şi cele ale Molasei de Slănic (Ştefănescu. 1994). La partea superioară. 1951). succesiunea se încheie cu depozitele sarmaţiene şi pliocene. Mărunţeanu. următoarea succesiune: roci lutitice (marne şi argilite). Zăcământul Slănic amplasat în zona central-sudică a Sinclinalului Slănic are o formă alungită pe trei direcţii cu îngroşare maximă în zona centrală. 1980). având avantajul că intersectează stratele evaporitice. Forajul F1 ce face obiectul investigaţiei paleomicologice abordate în prezenta lucrare e plasat în zona marginală de subţiere a lentilei de sare. şisturi cu radiolari. 1943. Formaţiunea breciei sării şi la 167m a intrat în sare. Succesiunea întâlnită relevă un ciclu simplu de sedimentare evaporitică. Forajul s-a continuat încă 30m de la ieşirea din sare. coloana litologică prezentând. În scopul determinării exacte a conturului sare-steril şi pentru o eventuală abordare a exploatării în carieră. Băcăran. Frunzescu. Molasa de Slănic. 37 . Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău (Ştefănescu. de vârstă Miocen mediu (Badenian). în zona SE a zăcământului s-au executat mai multe foraje de cercetare geologică. oprindu-se într-un complex litologic de marne vinete (după Băcăran. neexistând riscul repetării în foraj a anumitor nivele. Drăgănescu. Mărunţeanu. Forajul F1 a traversat o succesiune de marne cu rare intercalaţii arenitice.V. marne cu Spirialis. Forajele au interceptat brecia sării cu lentile de sare.

.

1975). Totuşi. 1966 . 1995). Rareori. Existenţa unei filogenii morfologice a sporilor fungici este un argument al folosirii acestora în biostratigrafie. 1976. dicelulari. precum Desmidiospora şi Tetraploa (Elsik. folosindu-se de elementele sporologiei comparate. Intyre. Kalgutkar & Mc. la sporii multicelulari. Aceasta poate fi atribuită variaţiei factorilor incluşi rapid de fungi. dar ajunge la apogeu în Cenozoic inferior. O importanţă deosebită în explicarea filogeniei morfologice o au genurile fără antecedenţi. 1991). monocelulari cu veruce (ce apar în Miocen). mulţi spori fungici distincţi evidenţiază afinităţi cu genurile moderne. au semnificaţia unor etape în evoluţia elementelor de ornamentaţie. In Cenozoic. De la Ballistomycotina la Trichomycetes ce au stabilit primele punţi oncogenice acum 600-700 milioane de ani (sfârşitul Precambrionului) până în prezent. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 9. 1977). 1986. Pirozynski (1976) evidenţiază că istoria fungilor nu este marcată de schimbări şi extincţii. Sporii de tip aff. însă. aseptaţi şi psilaţi). 1968. Ramanujam & Srisailam. Lange & Smith. ciupercile şi-au manifestat prezenţa prin 645 genuri fosile şi 6000 genuri actuale (Locquin. acele modele specifice întâlnite în procesul evoluţiei ciupercilor (Locquin. Pirozynski. antrenat în comparaţiile sporilor actuali cu cei fosili. Sporii cu costaţie de tip Fusiformisporites (ce apar în Paleocen). RECONSTITUIREA PALEOMEDIULUI MIOCEN 9. 1969). 1979. 1988. Endogone sp. a stării evolutive a acestora în contextul paleobotanic şi palinologic respectiv. 37 . Generalităţi Ca rezultat al creşterii complexităţii şi diversificării sporilor fungici de-a lungul timpului geologic.. parţial. 1977). 1980. speciile fosile corespund exact sporilor moderni. la un moment dat.V. diporaţi ce apar în Maastrchtian) există o întreagă scară a reperelor care uşurează munca paleomicologului. psilaţi-elicoidal (ce apar în Paleocen) şi dicelulari reticulaţi (ce apar în Miocen). Compararea sporilor actuali cu cei fosili de ciuperci dintr-o formaţiune de o anumită vârstă realizează o imagine generală. Jarzen & Elsik. 1969. 1983). b. Combinarea studiilor fungilor fosili cu cei actuali măreşte potenţialul palinomorfelor fungice fosile în interpretarea palomediului (Wolf. 1971. Resturile fosile de fungi sunt mai pretabile la interpretarea mediului înconjurător decât indexul lor. 1971). Deşi cunoscuţi de timpuriu. În sedimente din Eocen au fost identificaţi teliospori de Puccinia. ce apar în Triasic. la sporii diporaţi ce apar în Eocen. Elsik (1977) constată că diversitatea de forme morfologice se stabilizează în Maastrichtian (Cretacic superior). până la morfologiile cu ornamentaţii (la sporii monocelulari aporaţi ce apar în Paleocen. Porul a constituit apertura de bază din Triasic superior până în Cenozoic (Elsik. Ramanujam & Rao. Pirozynski et al. fungii nu au o dezvoltare evolutivă pe deplin elucidată (Sheffy & Dilcher. la sporii multicelulari aporaţi ce apar în Miocen. contrariul. aplicarea în biostratigrafie a fungilor fosili a fost mărită de descoperirile caracteristice şi unice de spori care au amplitudini stratigrafice limitate (Kalgutkar & Sigler. Genurile moderne de Ascomycetes epifite au fost cunoscute din Cenozoic (Dilcher. ci de conservatorism şi continuitate. iar în sedimente din Pleistacen au fost decelaţi clamidospori cu suport micelian de Phycomycetes. (Wolf. Cercetările ulterioare au dovedit apariţia unor antecedenţi. s-au format idiomorfonii. acompaniată de schimbările ecologice edafice şi biotice care afectează substratul lor. Elsik (1977) a avut intuiţia unei adevărate filogenii morfologice a sporilor fungici fosili. Arthrinium şi Hypoxylon cu şanţ longitudinal apar în tranziţia Paleocen superiorEocen. Băcăran. dându-ne imaginea diversităţii fungilor fosili care pot constitui suportul înţelegerii relaţiilor dintre marile grupuri de ciuperci. 1965). Locquin (1982) a explicat procesul evoluţiei ciupercilor prin trecerea de la simbioză la integrarea genetică într-un singur organism.1. precum Slaniceites caracioni. Multe esemenea informaţii au crescut. Marcel V. Pornind de la morfologia cea mai simplă (la sporii aporaţi. Cercetările noastre dovedesc. consecvent mediului de nutriţie saprofit sau parazit (Kalgutkar. 1982).

Dilcher (1965) compară fungii epifiţi Microthyriales. Determinarea paleomediului cu ajutorul Fungilor a fost în atenţia paleomicologilor: . India. a fost insuficient exploatat pentru Cenozoic (după Kalgutkar & Jansonius. Băcăran. Mulţi cercetători s-au folosit de sporii fungici în comparări cu cei actuali în vederea determinării unui climat: . . Australia. Deşi rare. 1995) din Eocenul Formaţiunii Eureka Sud. 1995) cu ocurenţa cenozoică (pl.A. Sporidesmium. Pirozynski et al.subliniind rolul lor determinant (van Geel et al. Helicodendron şi Helicosporium în regiunea paleomediului umed (după Kalgutkar & Jansonius. altfel existând riscul erorilor. S. Interpretarea paleogeografică a prezenţei fungilor în diverse formaţiuni măreşte potenţialul informativ al acestora: . 2000). . 1988.trecând în revistă relaţiile fungilor cu mediul lor (Stubblefield & Taylor. 2000).Elsik compară speciile actuale ale genului Hypoxylon din Zona Temperată Nordică şi din zone aparent tropicale.Wolf (1966 a. descoperind o diversitate ce se reflectă în morfologia sporului. Anglia.U.. . descoperind semnificaţii de similaritate. Isthmospora elementele unui climat cald. Amphissphaerella. din Canadianul Arctic. neputându-se explica asemănarea îndepărtată cu flora paleocenă din Australia şi America de Nord. 1981. 1968 a. în valori cantitative şi calitative şi a dus la descoperirea într-o singură secvenţă a stratului a informaţiilor valabile pentru întregul strat. 1995.V.Lange (1978b) a comentat semnificaţia prezenţei speciilor Pesavis tagluensis şi Ctenosporites eskerensis. 1988). au implicat în cadrul factorului paleogeografic corelarea componentelor floristice. . India de Sud cu cei moderni Cirrenalia şi văd în Grallomyces. 38 . 1976. III.Kalgutkar & Mc Intyre (1991) descriu doi helicospori fungici tipici (Helicoönites şi Helicosporiates Kalgutkar & Sigler. IV. Canada. Erysiphales şi Meliolales (Eocen mediu) din Tennessee.folosindu-i ca indicatori ai mediului vechi (Pirozynski. Descrierea şi comentarea de către Chitaley (1978) şi Chitaley & Wawale (1978) a relaţiilor dintre plantele gazdă şi fungi şi a plantelor gazdă cu fungii fosili a dus la cunoaşterea paleomediului din Mohgaonkalan din Deccanul Intertrappean-India. b. Fungii sunt o sursă particulară de informaţii privitoare la paleomediu.Kalgutkar (1993) a comparat fungii Cenozoicului inferior din Formaţiunea Bonnet Plume din Canadianul Arctic cu cele de aceeaşi vârstă din Argentina. Implicarea macrofosilelor în cercetarea paleobotanică alături de cea palinologică lărgeşte posibilitatea înţelegerii relaţiilor dintre fungi şi plantele gazdă. Malaezia şi Rusia. şi determină paleoclimatul regiunii. b. (1988) a investigat palinologic şi micologic sferele de argilă cu conţinut organic. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău În practica comparării sporilor de ciuperci actuali cu cei de vârstă miocenă trebuie să se îmbine cunoştinţele dobândite în filogenia morfologică a sporilor fosili (pl. 2000). 1982) (după Kalgutkar & Jansonius. după Kalgutkar. relaţiile fungilor fosili cu animalele sunt valoroase: .Yarzen şi Elsik (1968) consideră sporii descoperiţi de-a lungul râului Luangwa din Zambia ca utili deducerii mediului din Neogen. Africa. Ramanujam.Ramanujam & Srisailam (1980) corelează sporii helicoidali Paleocirrenalia din Neogenul Kerala. 1968) leagă fluctuaţiile de abundenţă a sporilor fungici de modificarea vegetaţiei cauzată de schimbarea climatului. indicatori ai climatului cald şi grupul generic subacvatic Helicoön. după Elsik. . Stubblefield & Taylor. descoperit în New Brunswic. mai târziu (1973) va sugera că prin identificarea speciilor fosile şi compararea lor cu formele vii se poate deduce paleomediul. 1977).Pirozynski et al. comunicând prezenţa numeroşilor taxoni ai diverşilor fungi (după Kalgutkar & Jansonius. . . China. 2000). . .Bharadwaj (1967) şi Lange (1976).. însoţitoare ale oaselor de Mastodon.Stubblefield & Taylor (1988) şi Taylor (1990) discută semnificaţia fungilor folosiţi şi asocierea lor în paleoclimatele terestre în interacţiunea cu plantele şi animalele. în studiile lor paleoclimatice. Gray (1985) a comparat relaţiile de mediu ale microfosilelor (polen şi spori fungici) şi macrofosile. . 1988).

fig. cu celula terminală mai alungită şi care măsoară 58-74 x 11-14 µm (după Rădulescu. fig. 1985). dispuse în cruce sau în dreptul 1/2 . dând naştere la două serii de celule (după Ellis & Ellis. La Alternaria (Macrosporium) carthami Tr. diseptaţi şi pe măsură ce aceştia au trei. dând 39 . Acest tip de septare numit „pulcherrima” este întâlnit.S. accidental. fig. constituită din 2 septuri oblice şi 2 septuri transversale ce delimitează 3 loji. 1942 îşi găseşte corespondentul fosil miocenic în Alternaria robusta nov. La conidiile acestei specii se întâlneşte septarea de tip „carthami”. este marcat la două segmente mijlocii de două septuri longitudinale. clavate sau alungite. La Gloniopsis praelonga (Schw. simetria. longitudinali (1-2). Săvulescu.A. XVIII.) Zogg (pl. dimensiunile etc. sinonimă cu cea de tip „carthami” la specia actuală Alternaria (Macrosporium) carthami Tr. incapsulaţi. care arată că acest binom este folosit în sens larg pentru a acoperi un grup variabil. Corpul simetric. (pl. pentacelulari (tetraseptaţi). major (cel mai gros) sau minor (cel mai subţire) (după A. 27). Wehmeyer. lactucicola Ellis & Everh. Elementele morfologice folosite în procesul comparării sporilor actuali de ciuperci cu cei fosili În compararea sporilor actuali de ciuperci cu cei fosili se foloseşte o gamă largă de elemente: septurile. cu 5-8 septuri transversale şi mai puţine septuri longitudinale (după Ellis & Ellis. patru. ascosporii sunt bruni-aurii. Săvulescu. 4). Săvulescu. Septurile sunt elementele morfologice cele mai importante ale definirii sporilor actuali şi fosili de ciuperci. XVII. 23). Băcăran. şi la alte specii. multicelulare. aperturile. ascosporii au 5 septuri transversale şi numai 1 sept longitudinal. XVIII. 14) se întâlnesc conidii elipsoidale. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 9. Ellis şi Pamela Ellis (1985) şi două specii din lucrările micologilor români Al. fusiform. deci la un număr nesemnificativ de exemplare. A. frecvent. monoseptat). La Pleomassaria siparia (Berk. 1983). XVII. 1985). Manoliu (1982) le citează la specia P. 1969). se întâlneşte uneori septarea de tip „vulgaris”. se numeşte septare de tip „bevanii”. multicelulari (cu 6 sau mai multe celule. fig. piriforme. & Br.. 1985). la mijlocul celulei a treia. fig 15) cu specificaţia L. fragmentată. verticali sau oblici. La sporii genului Pleospora sp. La Dictyotrichiella pulcherrima Munk. în mijlocul a 3 celule succesive sau numai 1-2 la jumătatea distanţei dintre 2 septuri paralele sau dispuse în V. Septul poate fi median (la mijlocul sporului). ornamentaţia. multiseptaţi). Rădulescu (1969) cu scopul de a evidenţia faptul că aceştia îşi găsesc antecedenţii în micoflora miocenă. despărţite prin pereţi transversali (7-10). XVII. sporii care au două septuri se numesc tricelulari. Redau mai jos câteva tipuri de septare. (pl. ei se numesc tetracelulari (triseptaţi). Această dispunere mozaicată a septurilor longitudinale. formând astfel tipul de septare „siparia”. fig. VIII. sp.V.F. Al. cinci sau mai multe septuri. dispuse toate trei. 1942 (pl. cu septuri curbe. De la sporul cu un sept (dicelular. (pl. 14).) Sacc. Fiecare specie (sau grupuri de specii) de spori fungici are un specific al dispunerii septurilor în asociere cu alte caractere. ascosporii au 5-6 septuri transversale şi 3-4 septuri longitudinale. 1942. segmentat de septuri transversale la distanţe aproape egale.P. forma.(Macrosporium) carthami Tr. culoarea. Ceea ce este hotărâtor în stabilirea înrudirii acestora este tocmai existenţa septării de tip „robusta”. care prezintă aproape permanent 3 septuri transversale şi 3 septuri de tip „vulgaris” la unele celule ale sporilor. astfel că a apărut noţiunea de septare tip. Manoliu (1982) şi E. constricţiile.2. grupuri de 4-6-7 celule continui sau separate de alte grupuri constituite mai simplu. brune. aproape în întregime paralele cu axul longitudinal. situat la fiecare a 3-a sau a 4-a celulă (după Ellis & Ellis. alcătuind. ascosporii hialini sau subhialini au un aspect muriform datorită septurilor longitudinale prezente câte 1-2 la acelaşi nivel celular. Sporul fără sept se numeşte monocelular (aseptat). La Ramphoria bevanii Sivan (pl.1/3 din lungimea celei opuse. drept. În planşele XVII şi XVIII prezint imaginile a 45 de specii de spori actuali din lucrarea sporologilor Martin B.

alantiformă. atunci când porul (hilul) este la acelaşi nivel cu umerii sporului (frecvent).5 %) şi o specie asociată (4.). uncinată (hamată). atunci când porul (mai rar hilul) coboară sub nivelul umerilor sporului cu mai mult de 1/2 din înălţimea acestora. limoniformă. astfel că. Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Podu Morii – Calcarele de Jaslo. Modul acrogen de formare a sporilor (la vârful conidioforului sau a bazidiei) asigură o simetrie a acestora. Frecvent. rombic-rotunjită. napiformă. (h. împreuna cu gâtul şi umerii sporului. ventricoasă etc. obovată. scolescospori. piriformă. cilindrică. asteriformă (după Hulea şi colab. . Betula.7 %) cu Sporoschisma mirabile. 1985). Celtis. acerosă (aculeată). Gmelina. Constricţia de la mijlocul ascosporului este mai accentuată decât la restul corpului (după Ellis & Ellis. Ansamblul poral (hilar). 1 specie micorizantă. Capătul proximal (uneori şi cel distal) este purtătorul porului sau hilului. atunci când porul (mai rar hilul) coboară sub nivelul umerilor sporului cu mai puţin de 1/2 din înălţimea acestora.prăbuşit. piriformă.A. obovată. fapt mai puţin evident la septul major.V. liniar-curbă.S. Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Podu Morii. Ansamblul poral (hilar) Sporii fungici de tipul conidiilor. obpiriformă. Forma sporilor fungici poate fi eliptic-îngustă. Din cele 10 specii de ciuperci care au fost implicate în procesul comparării. au două extremităţi (capete): proximală şi distală. cu capetele rotunjite şi trunchiate. rombică. lentiformă.aliniat. Mangifera. Quercus. Sorbus. helocoidală. doliformă. 9. Fagus. Ulex. 2 specii foliicole (9. clavată (măciucată) şi obclavată. campanulată. Spectrul ecologic al sinuziilor de micro-şi macromicete care se aseamănă cu cele descoperite în depozitele miocene cuprinse în bazinele văilor Teleajen şi Buzău.oblic. Băcăran. monoporaţi sau diporaţi. elipsoidală. Hippophaë.. Cornus. (ovală). Tilia. falcată. circulară. . b. Ilex.adâncit. 1 specie tericolă (4. subgloboasă. (după A.F..P. medii şi puternice). . lanceolată. eliptică. dacrioidă. obdeltat-rotunjită. Cytisus. lageniformă. eliptică. Constricţiile din dreptul septurilor reprezintă un caracter de specie şi trebuie neapărat să se ţina seamă de acestea în procesul comparării (apreciate ca slabe. elipticcurbă. 2 specii parazite (9.9 %) pe genurile: Acer. tip de septare numit „praelonga”. atunci când porul (hilul) se ridică deasupra umerilor cu mai mult de 1/2 din înălţimea acestora (frecvent). . filiformă. ovată. septul median este asociat cu o constricţie puternică. Ulmus. prescurtat a. Aesculus. Cele 21 specii de ciuperci care au fost implicate în procesul comparării au următorul profil ecologic: 13 specii au fost lignicole (16. 1 specie a fost lignicolă (10 %) pe lemnul rădăcinilor genurilor: Albizia. globoasă (globuloasă). Pinus. a.5 %). pe când modul pleurogen de formare a sporilor (pe părţile laterale) contribuie la asimetria sporului şi oblicitatea ansamblului poral (hilar).3. fusiformă. Magnolia. 1983).8 %). p. halteriformă. lunată. atunci când porul (hilul) are o poziţie oblică faţă de axul longitudinal al sporului. poate fi: . ovată. Hevea. formează un ansamblu numit de noi ansamblul poral (hilar) ce este un caracter de diferenţiere a speciilor. 2 specii au fost cosmopolite 40 .emergent. vermiformă (vermiculată) naviculată. 1983). Taxus. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău aspectul unei furci.

1965). Hibiscus.8 %) pe genurile şi speciile: Alnus. Theobroma. Dianthus. Poa (P. Raphia sp. Mahabalella acutisetosa Sutton & Patel. Rhamnus. Fargesia (Ariundinaria). Malus. Quercus. Gmelina. Albizia. 2 specii au fost foliicole (10 %) şi 11 specii parazite (55 %) pe următoarele specii. Gmelina. Leguminosae. Nyssa.3 %) şi 1 specie entomofagă (5. Mangifera. Hymenocardia. pe Bambus şi Pyrus. Lactuca. principiu folosit de lucrările lui Heer. Betula. Carica. Cedrella. Hevea. Vitis. 1966. Acer. Callistephus chinensis. Liquidambar. Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Doftana Cele 13 specii de ciuperci care au fost implicate în procesul comparării au următorul profil ecologic: 1 specie humicolă pe plante moarte (7. trivialis).5 %). Pyrus. mineralele argiloase etc.5 %) pe plantele ierboase din genurile: Arachis. Mangifera. Ulmus. Cunoaşterea ecologiei plantelor actuale furnizează informaţii pentru cunoaşterea paleoecologiei speciilor fosile. Barbacenia. Dianthus. c. Castanea. Engelhardt. f.2 %) pe lemnul genurilor: Abies. Calcophyllum. 1 specie foliicolă (7. Dioscorea. asper). (Palmae). Mangifera. Bersamia paullinioides. 10 specii parazite (34. grandiflora). Agrostis. 1 specie micorizantă (3.7 %). de Saporta. Eucalyptus. Samanea. Ulmus. Triticum şi. pe membrii familiilor Leguminoase.. oleracea. palinologia. Gmelima. Salmalia şi alţi arbori şi arbuşit. P. Pisidium. selectivitatea procesului fosilizării. 1 specie praticolă (7. Quercus. Băcăran. în general. Carthamus tinctorius L. Quercus. Fagus. 2 specii foliicole (10. Ettinghausen. criticarea. folosirea cu prudenţă a cifrelor şi limitelor. Festuca rubra. pratensis.. Boulay. Avantajele şi inconvenientele metodei palinologice sunt valabile şi pentru paleomicologie (repartiţia de către vânt şi apă a organelor ciupercilor. Malus. Betula. 8 specii parazite (42. Theobroma.7 %). Gramineae.V. Corylus. Salix. Taxus. Viburnum. 1 specie lignicolă (7. Agropyrum. Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea cu sare Cele 20 specii de ciuperci care au fost implicate în procesul comparării au următorul profil ecologic: 7 specii au fost lignicole (35 %) pe genurile Albizia.9 %). Sittler (1965) propune câteva reguli în reconstituirea paleoclimatului. Populus. Persea. Zeae etc. Carthamus. Chlorophora. Reconstituirea paleoclimatului Printre cele mai uzuale mijloace de reconstituire a paleoclimatului s-au dovedit a fi: fauna. Castanea. Fagus.7 %). 1 specie cosmopolită (3. Triticum. antrenarea în 41 . Balsa. Dactylis.4 %). 9. flora (paleobotanica. Quercus. 2 specii tericole (15. P. Betula. pe alţi membri ai familiilor Euphorbiaceae. considerat un act complex şi delicat: necesitatea concursului tuturor metodelor utilizabile.3 %). Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea Gresiei de Kliwa Cele 29 specii de ciuperci implicate în procesul comparării au următorul profil ecologic: 14 specii lignicole (48. Alnus. Cicorium intybus. intybus. Pyracantha coccinea. paleomicologia). Saccharum.7 %) pe lemnul rădăcinilor genurilor: Albizia. verificarea şi completarea rezultatelor. nemoralis. Cichorium endivia. Magnolia. 2 specii tericole (6. e. Tripogon. Populus. Tinospora. Urochloa. 1 specie micorizantă (7. Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Şipoţelu Cele 19 specii de ciuperci care au fost implicate în procesul comparării au următorul profil ecologic: 7 specii lignicole (36. Monanthotaxis. Euphorbiaceae. S. Poa. Desmodium.1 %) pe speciile şi genurile: Acer.7 %) şi 6 specii parazite (46. C. Unger etc.4 %). Liquidambar. Nyssa. Saccharum.5 %). Malus.4. Carthamus. d. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău (20 %) şi 7 specii parazite (70 %) pe genurile: Antiaris. 1 specie foliicolă (3. Hevea. Sonchus (S. Fagus (F. Rauvolfia. genuri şi familii: Berkheya. (după Sittler.5 %). Eryobotrya japonica.2 %) pe Carthamus tinctorius. Cedrella. 1 specie micorizantă (5. Hura. Ilex. Hevea.

Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău procesul sedimentării a speciilor de vârste şi provenienţe diverse. într-un ritm lent. prima degradare climatică a Cenozoicului. va deveni preponderent în partea inferioară. Oligocenul inferior şi parţial Oligocenul mijlociu. după Sittler. În regiunea de la nord de Vogelsberg. Evoluţia florei în Cenozoic În funcţie de evoluţia florei. Chenopodiacee şi Symplocacee (Sittler. 1964.4. plantele din climatul mediteranean cald apar din ce în ce mai frecvent.2. Acer. parazite. Încălzirea de la începutul Aquitanianului este improbabilă. apărute la începutul acestei perioade. 42 . Odată cu invazia mării rupeliene. (după Sittler. iar al doilea îl va înlocui în Miocenul superior (Pons. sub influenţa variaţiilor climatice.V. incertitudinea înrudirii filogenetice etc. 1965). Betulacee (Sittler. dar se găsesc Tsuga. Pinus haploxylon. 1965). având limita superioară la baza Rupelianului mijlociu. Sittler (1965) a avut în vedere subdivizarea Cenozoicului în trei perioade floristice. Juglans. dar nu au înflorit noile grupe ale Oligocenului superior. 9. Băcăran. sporodic. referindu-se la Bazinul Hesse.4. care vor dispărea treptat în cursul acestei epoci şi cu forme mai boreale. 9. forme noi recente tipice: Carya. în care Gimnospermele sunt tot preponderente. micorize etc. cu ocazia invaziei marine. Cenozoicul recent (Miocen superior şi Pliocenul). 1965). convergenţele de formă. Alnus. dar flora relativ tânără indică mai curând o degradare climatică (speciile termofile ale Pinaceelor fac loc la Sciadopitys). Specificul sedimentării la cotul Carpaţilor şi variaţiilor climei nu anulează instalarea unei flore mai noi cu care ciupercile vor stabili relaţii saprofite. nu se cunosc limitele în care procesul evolutiv a afectat şi zestrea enzimatică cu care primele activează în stările de saprofitism. micorize etc. C. în care Gimnospermele domină şi împart spectrele cu Angiospermele termofile ale Cenozoicului vechi. cazul stratelor de Heskem (Oligocen inferior). Tilia. Sittler (1965). dar în care Pinaceele le duc către alte grupe. În Bazinul Hesse. imaginea floristică redând o răcire progresivă şi lentă (Sittler. se constată o profundă schimbare a condiţiilor de climă între Luteţianul tropical şi umed şi Rupelian. Procesul de răcire a climatului a avut drept consecinţe instalarea formelor noi arctoterţiare şi a celor coborâte din zonele înalte. Deci Sittler (1965) este cel care va evidenţia amploarea înlocuirii formelor termifile cu formele arctoterţiare. în care vechile esenţe termofile au dispărut. în Rupelianul superior sunt semnalate.). Pterocarya. Având în vedere relaţia complexă a ciupercilor cu plantele şi animalele. 1965).1. 1965). În microflora Schleichsandu-lui (Bazinul Mayence al Fosei Renane) se constată dispariţia genurilor termofile. B. cu o imagine polinică ce reflectă parţial pe cea din Cretacicul superior. fără ca formele tropocale să dispară în acelaşi procent. Cenozoicul vechi (Eocenul. Evoluţia climei şi florei în Paleogenul Europei Occidentale Din cercetarea florelor palogene din Fosa Renană şi Fosa Rodaniană. este un fapt ce echivalează cu o racire a temperaturii. A. nici Engelhardtia. Ulmus. complexitatea procesului nomenclatural. caracterizat prin predominarea Dicotiledonatelor asupra Gimnospermelor cu numeroşi spori de Pteridofite. parazitism. 1965). în concurenţă cu Pinus silvestris. nu mai sunt Palmate. de unde şi concluzia că variaţiunile floristice şi climatice rămân lente şi ezitante (Sittler. Alnus. Cenozoicul mijlociu (restul Oligocenului mijlociu şi superior plus Miocenul inferior). 1965). formele din regiunile mai înalte cuprind ansamblul continentului (Sittler. Tilia. Salix.

. La alcătuirea celor 10 liste de spori de ciuperci actuale am constatat că sporii celor trei grupe nu se află în aceleaşi proporţii. psihrofile (t. subtropicale şi mixte totalizează un procent de 37 %. b) cu preponderenţe climatice tropicale: în Formaţiunea cu sare (52.4.. t. 63 %. 1964). ponderea speciilor cu preponderente climatice temperate este egală cu ponderea speciilor cu preferinţe de zone mixte (40 %). Am marcat pe planiglob fiecare specie de spori de ciuperci actuale în funcţie de informaţiile oferite de cele două volume de sporologie (1971-1976) ale lui Martin B.9 %). 20oC) (după Kirk şi col. Procesul de tranzienţă micotică Primele două volume de sporologie ale lui Martin B.8 %) indică faptul că în Oligocen superior .8 %). în cazul primului. în cazul celui de-al doilea. Săvulescu.6 % 43 . Hulea şi colab. speciile cu preferinţe de climă temperată (arctoterţiare) erau deja cantonate.9 %). are un rol preponderent în evoluţia ciupercilor ca temperaturi de nişă (din Ainswarh & Sussman ed. Temperatura. 1983). „La temperatura optimă. t. c) cu preponderenţe climatice mixte: în Formaţiunea de Doftana (44.4. Ponderea ridicată a speciilor cu preferinţe de zone temperate (în ordinea citării vărstelor: 80. Aşa am ajuns să constat. minimă sub 20oC). 9. de creştere sub 10oC.6 %. Ellis. La temperatura mortală. atunci când am efectuat actul comparării.Miocen inferior. termotolerante (t. ciuperca este distrusă.. miceliul ciupercii se dezvoltă abundent şi ciuperca este capabilă să fructifice. Băcăran.4 %). 1973. Ellis (Dematiaceous Hyphomycetes-1971 şi More Dematiaceous Hyphomycetes-1976) abordează şi răspândirea geografică a speciilor de ciuperci. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 9. faţă de 66. Era mult mai cald în timpul Formaţiunii de Doftana (cu gipsuri) decât în timpul Formaţiunii Gresiei de Kliwa. Pentru fiecare din cele 10 planşe cu speciile sporilor fosili de ciuperci descoperite pe văile bazinelor Teleajen şi Buzău am întocmit câte o listă în care au fost evidenţiate speciile de spori de ciuperci actuale cu care primele se aseamănă. În cazul Formaţiunii de Podu Morii – Calcarele de Jaslo. 53. temperatura optimă 40o 50 C) (după Cooney & Emerson.specii de ciuperci cu preferinţe de zone tropicale şi subtropicale.. se grupează în felul următor: . Factorii fizici (temperaturi şi umiditate) în dezvoltarea ciupercilor Ralph Emerson (1964) este cel care arată rolul limitativ al factorilor fizici în distribuţia organismelor vii pe suprafaţa Pământului. 1968. 1987). Bilai & Zakharcenko. .4. optimă sub. de unde şi ideea deductivă că în formaţiunile şi subdiviziunile studiate există un proces de tranzienţă micotică miocenă. fiecare diagramă evidenţiează un profil climatic diferit: a) cu preponderenţe climatice temperate: în Formaţiunea de Podu Morii (80. Se întâmplă ca în mediu să se realizeze temperatura minimă şi maximă la care ciuperca continuă să trăiască şi piere numai dacă temperatura este mortală.specii de ciuperci cu preferinţe de zone temperate. mezofile (t.1 % = 37 % 22. fapt ce aduce argumente în plus la poziţia lor de reper. la fiecare formaţiune şi subdiviziune studiate.V. 2004). 50oC. că speciile actuale de ciuperci rezultate din comparări.4 % = 66. ca factor ecologic esenţial.9 % + 11. în Formaţiunea Gresiei de Kliwa (63 %) şi în Formaţiunea de Şipoţelu (53. La temperatura minimă şi maximă. iar oscilaţiile lor ulterioare erau doar episodice. optimă 20-35oC). În funcţie de afinităţile climatice ale speciilor sporilor de ciuperci actuale care se aseamănă cu speciile sporilor de ciuperci fosile descoperite în bazinele văilor Teleajen şi Buzău. Nici măcar în Burdigalianul Formaţiunii Gresiei de Kliwa nu există o identitate cu Burdigalianul Formaţiunii de Doftana: speciile cu preferinţe climatice de zone tropicale. maximă cca. Ciupercile pot fi clasificate în: termofile (temperaturi de creştere 20-50oC. 1964. Crisan. t. de creştere 10-40oC. fără ca să fie omorâtă.3.9 %. 25.” (după O. dezvoltarea ciupercii este oprită.2 % + 44.specii de ciuperci cu preferinţe de zone mixte.

17.1 % în Formaţiunea de Şipoţelu. Caracterul trecător. asigurând destructurarea parţială a acestora prin parazitism şi saprofitism. ciupercile sunt cele care dau profilul climatic. complex. 44 . 20 % în Formaţiunea de Podu Morii – Calcarele de Jaslo. şi de disponibilitatea pentru rapiditate în înmulţire. Amploarea mulţimii uriaşe a numărului de spori este legată de alcătuirea relativ simplă a ciupercilor. permanent pe Pământ. nu întotdeauna. se numeşte proces de tranzienţă micotică miocenă. însoţitoare fidele. Tranzienţa micotică. Parametrii termici largi ai ciupercilor reprezintă rezultatul unei selecţii naturale. sporii de ciuperci reprezintă o adevărată “bandă magnetică” sau o “cutie neagră”. ordonat. mai ales în Cenozoic. în funcţie de afinităţile climatice ale acestora. la un moment dat.6 % în Formaţiunea cu sare şi 23.8 % în Formaţiunea de Podu Morii. Ciupercile. existând astfel o continuitate a determinării paleoclimatului. la ideea existenţei LEGII TRANZIENŢEI MICOTICE. al compoziţiei asociaţiilor de ciuperci miocene. de mare aploare. În interpretarea relaţiei Soare-Pământ. populaţional. ceea ce ne conduce. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Se remarcă procentele mici realizate de speciile de ciuperci cu preferinţe climatice mixte: 4. altfel natura nu şiar permite luxul distrugerii masive a speciilor la şocurile mari de temperatură. reprezintă identitatea ecologică din umbră a plantelor şi animalelor. capabilă să se manifeste fiabil. Sesizând modificările climatice survenite în diferite vârste ale Miocenului.V. când se pot face mai uşor comparaţii cu sporii de ciuperci actuale. tranzient. Băcăran. 11. care nu este un lux al naturii. Procesul trenzienţei micotice a apărut odată cu ciupercile din Precambianul superior şi s-a continuat până astăzi.1 % în Formaţiunea Gresiei de Kliwa. la un moment dat.4 % în Formaţiunea de Doftana. decelat cu uşurinţă. Ciupercile. este un fenomen legic. cu numărul mare de spori. reprezintă o componentă indispensabilă în circuitul materiei. respectiv sporii de ciuperci. ca doi factori de evlouţie darwiniană. 44. cu necesitate. ale vegetaţiei. Se realizează o efemeritate în timp geologic a asociaţiilor speciilor de ciuperci. al formaţiunii. Degradarea climatică de la sfârşitul Oligocenului superior şi începutul Miocenului inferior este susţinută de către Sittler (1965) şi de către noi (2009) cu mijloace palinologice diferite: grăunciorii de polen. pentru că asigură un fond ce se integrează potrivit afinităţilor climatice. deoarece amplitudinea dintre temperaturile minime şi maxime ale speciilor este cea care permite pendularea între optim şi extreme..

1974. tericole. agentul patogen al rapănului mărului. din Cole & Hoch. Paleosinuziile sunt. 1972) şi pregăteşte implicarea cutinazei în penetrarea frunzei mărului. dar este citat. dat de numărul uriaş de indivizi. ca organisme heterotrofe. Hass & Remy. fungii. Krispiromyces discoides Taylor. 1984. În paleoecosistemul din Devonianul inferior au fost detectate răspunsuri ale gazdei cauzate de parazitism: îngroşări (calozităţi. 45 . holocarpic. sunt în interacţiune cu organisme foarte variate.000 spori.000. 1988. papile. Din datele cunoscute în prezent la Venturia inaequalis. Ulocladium.000. După degradarea enzimatică.humicole. cu necesitate. paleosinuziile parazite şi lignicole evidenţiază p bogată paleofloră. (după Ingold. deci. Prezenţa activităţii cutinazelor a fost cunoscută încă din 1963 (după Linskens & Haage.1. Enzimele descoperite la câteva din speciile genurilor Alternaria.. cea mai viguroasă în paleoecosistemul miocen. paleo. Hass & Remy. 1992. entomofage. 1991). Smereka et al. 1991)..000. Paleosinuzia parazită evidenţiază activitatea intensă a fungilor. 1964). 1987. mai ales pe frunze şi tulpini. Venturia dovedesc faptul că un mare număr de fungi evidenţiază a fi producători de cutinaze. Hass & Remy. pe Penicillium spinulosum. din Cole & Hoch. Pentru a înţelege amploarea paleoecosistemului miocen. lignitubuli) la suprafaţa internă a pereţilor groşi ai clamidosporilor. cu date referitoare la speciile actuale.000. epibiotic. 2.000 spori etc. precum şi prezenţa unei adaptări a plantelor la infecţia fungică. CONCLUZII 10. în realizarea paleoecosistemului miocen. Lyonomyces piriformis Taylor. Între parazitism şi simbioză (dubla mişcare a nutrienţilor) diferenţele sunt greu de decelat. foliicole.. 1991). indică amploarea activităţii fungice. inaequalis este realizată de apresor. apertura cu o mică papilă de eliberare. iar la polul opus se situează paleosinuziile humicole. lignicole. La Fusarium sp. tubul germinal are la exterior apresorul (după Parry & Pegg. acizii graşi vor accentua efectul distrugerii la invadarea fungilor (după Martin. Stemphyllium. în primele faze ale infecţiei provocate de ascospori sau conidii. 1996). aflăm că: în „puff-boll”-ul Calvatia gigantea sunt 7. 1964. Pythum.000. din Taylor & Osborn. Hass & Remy (1992) descriu trei noi taxoni de fungi acvatici din Plasmidiophoromycetes pe alga Palaeonitella cranii: 1. Consideraţii asupra paleoecosistemului miocen Implicaţi. Sclerotinia. în apotecia Sclerotinia sclerotiorum 30.000. Rhizoctonia. existenţa la aceştia a unui mecanism evoluat de penetrare a cuticulei. în stroma peritecială de Daladinia concentrica 100. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 10. din Cole & Hoch. nu întotdeauna întâlnite în natura cutinazei. cosmopolite. parazite. Fusarium. 1992 cu talul piriform-globular. Voronina şi Sorodiscus). dar şi de desfăşurarea rapidă a procesului de înmulţire. pe un snigur bob bolnav de Tilletia caries 12. Paleosinuzia parazită (planşa XX/g)..000. În marea lor majoritate.000 ascospori. sugerând abilitatea acestora de a produce enzime larg răspândite. Sunt invocate şi alte plasmodiophoromycete descoperite de Karling (de ex. charofita Palaeonitella din Devonianul inferior de la Rhynie chert (după Taylor et al. praticole. Băcăran. Activitatea tranzitorie a esterazei este prezentă în prima fază a infecţiei (după Nicholson et al. cosmopolite. praticole. Unii fungi şi celulele plantelor sunt controlaţi de acest tip de antagonism (după Taylor & Osborn. din Cole & Hoch. la Gonoderma applanatum 30. aşa cum se observă în planşa XX. Taylor . 1963. Sunt evidenţiaţi zoosporii care au penetrat pereţii celulei gazdei şi un zoosporange cu un tub de eliberare. 1991).000 spori/zi. 1992 cu talul discoidal.000. Milleromyces rhyniensis Taylor.000 spori. structurile iniţiale prenetrează cuticula şi permite formarea unei strome subcuticulare (după Gessler & Stumm. Exemplificând. micorizante şi foliicole. tericole. prezenţa unui complex cutinaza nu a fost descoperită (după Van den Ende & Linskens. micorizante şi entomofage. 1992 cu zoosporange holocarpic. 3. ca exemplu clasic de gazdă în care sunt implicaţi fungii. din Cole & Hoch. Penetrarea cuticulei în cazul V. După primele studii. ajungem la concluzia ca Mycota reprezintă un regn redutabil. 1991). 1996).V.

Semnalarea Ascomycetes de acum 400 milioane ani din Devonianul inferior de la Rhynie chert cu preitecii de 400 µm diametru. 1991). cu asce. Celuloza şi lignina sunt descompuse de Basidiomycetes în Devonianul superior (după Stubblefield et al. Remy & Hass.. similar Blastocladiales. Somero. Ruinen (1963) asugerat pentru prima dată că organismele filoplanului pot utiliza componentele cuticulei ca sursă de carbon. 1909. 20). Plantele emit anticorpi (“ferritin lobeled antibodies”). (pl.. ataşate cu rizoizi de Nothia (algă multicelulară). Este cunoscută ocurenţa endomicorizei în rădăcini şi alte organe subpământene ale plantelor (după Malloch et al. IV. (necomunicată) semnalează doar creşterea într-un organ tubular. h) micoenă atestă asocierea simbiotică dintre ciuperi şi radacinile plantelor în accepţia ecto-endotrofă (după Hulea. 1994). 1999). ieşite din stomate şi de sub cuticula de Aglaophyton) (după Remy et al. Halket. ca în cazul fungilor. Ca exemplu de activitate saprofită se descrie Paleoblastocladia (tufe de hife ramificate. l) defineşte destructurarea lemnului pădurilor miocene ce a presupus existenţa unui complex de specii de ciuperci saprofite. Nicholson. Cazul speciei miocene Saeptatustubulus insiduosus nov. 1996). Microorganismele (bacterii. iar din 1992. Într-o concepţie mai largă. se evidenţiază asociaţia fungică cu plante terestre. filoplanul a existat din Devonianul mediu. Paleosinuzia lignicolă (pl. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Filoplanul este alcătuit din organisme neparazite la suprafaţa frunzei (după Kirk şi col. În descrierea paleoecosistemului de la Rhynie chert de 400 milioane ani. 1975. Pucciniasporonites herbilis nov. 1995). starea parazitară sau simbiotică. Băcăran. 1985. sp. ca principalii descompunători ai celulozei şi ligninei în Triasic (după Taylor & Taylor. 1991). Arbusculele sunt cunoscute din Trasicul Antarcticii (după Stubblefieled et. sp. 1980. ascospori. Totuşi există o cutinază bacteriană cu rol în penetrarea cuticulei (după Cole & Hoch. XX. dar acesta nu a fost mai precis evidenţiat ca fungi pe frunze mai devreme de Cretacic (după Taylor & Osborn. 1994). 46 . Prezentarea pe scurt a mecanismului de infecţie a fungilor ne face să apreciem că acesta era deja constituit în Miocen. astfel producându-se o imunitate (după Shaykh et al. După Bashan (1985) şi bacteriile pot produce cutinaze (din Cole & Hoch. Taylor semnalează Chytridiamycetes. Tot bazidiomicetele sunt invocate ca responsabile în putrezirea lemnului rădăcinilor în Permian-Triasic-Antarctica (după Stubblefield & Taylor. împreună cu alte microorganisme. 1983) sau endotrofă (după Mititiuc. derivat din Chytridiomycetes. 1996). capabili să inhibe cutinazele. 2000). Devonianul inferior. din Taylor et al. 1985). nov. Pragian. dată fiind amploarea procesului parazitar la plante.. fig. Datorită aşa-ziselor enzime strategice. 1977. fig. 1986. 1987.. 1985). 1930. 2004). 2000) sau pot destructura materialele polimere (după Lugauskas. 1995). 1975. din Taylor & Osborne. care va contribui la introducerea în circuitul materiei a tot ceea ce a rezultat din mineralizarea acestuia. gen. din Paleozoic (după Osborn.. parafize şi perifize are semnificaţia continuităţii. din Taylor & Osborn. drojdii etc. endocelulare... eubacterii. Aşa se explică existenţa fungilor ce atacă polipii celenteratelor coloniale (după Bentis şi col. Pseudomonas putida şi Corynebacterium sp.e. ca teleutospor care indică prezenţa ruginilor la ierburi. dar şi cu mult mai înainte. din Taylor et al... Biotrofismul endofitic este definit ca sistem endomicorizial generalizat (după Trappe... White şi Taylor (1989) citează Zygomycetes. 1987). organismele fungice au capacitatea adaptării la diferite medii (după Moon. Pe secţiuni subţiri au fost semnalaţi fungi saprofitici din Devonianul inferior de la Rhynie chert din genul Allomyces subgeul Euallomyces. dacă vom avea în vedere că Basidiomycetes şi Ascomycetes s-au despărţit acum 500 milioane ani (după Taylor. Paleosinuzia micorizantă (pl. Procesul saprofitismului este cunoscut ca existent din Paleozoic. 1996). fig. din Cole & Hoch. momentan nedeterminabil. 1986) şi nu direct prin suprafaţa intactă a plantei. mai ales prin deschiderile naturale sau prin lemn (după Huang. holocarpice şi eucarpice. din Cole & Hoch. dovediţi în m.) pot coexista în relaţii simbiotice. completează imaginea paleoecosistemului miocen cu ciuperci endoparazite. comparabilă cu Euallomyces. 1991). fără a putea preciza.. 1995). penetrează plantele. 1981. 1991). cu siguranţă. din Taylor et al. al. Hass şi Kerp. XX.V. cyanobacterii. pe specia Aglaophyton major (după Taylor.

aminopeptidaze. lipide (după St. sp. inclusiv prin histolize (după Hassan şi Charnley. Goettel şi col. a fost descoperit de Kingston şi Lang (1921) şi cunoscut cu genul Palaeomyces Renault (spori şi hife). este o componentă de valoare a paleoecosistemului miocen din Volhinianul Formţiunii de Şipoţelu. 1991). 1970a.proteaze (colagenaze). şi conidia Pluricellaesporites enucleatus nov. 1990. un strat mult mai gros decât epicuticula. din Cole & Hoch. 1984).şi exo. astfel că hifa ajunge către epidermă (după Zacharuk. Rezistenţa exocuticulei la degradare. emise de Entomophthora cornuta (zigomycetă) (după Hurion et al. Saeptatustubulus obliquus (pl. Hass et Kerp. evidenţiată de prezenţa corpului sporifer Vallvitisites volhynianus nov. 1984. aceştia. dar şi prezenţa apei în condiţii de sclerozare sunt factori limitativi ai penetrării (după Hepburn. să dea naştere apoi tubului germinal şi apresorului (după Cole & Hoch. Deşi prezenţi în toate clasele de fungi entomopatogeni. 1995). 1991). cu spori ce pot fi interpretaţi ca hifopode şi Gigasporites opimus (pl. 1984) şi asigură rezistenţa acesteia. are un strat exterior mai fragil (după Hackman.. 1991). 1991).. Băcăran. din Cole & Hoch. Schimbările adiţioale în compoziţia cuticulei. asemănătoare cu S. reducerea abilităţii conidiilor la aderare. Procuticula. 1986) (din Taylor et al. (necomunicată) în Formaţiunea de Podu Morii (Oligocen superior-Miocen inferior) cu hifa aflată într-un organ tubular. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Paleoecosistemul Rhynie chert din Devonianul inferior. Epicuticula. Exemplificăm existenţa micorizei miocene cu speciile Saeptatustubulus insiduosus nov. 1991).. împreună cu lipidele şi chinonele (după Neville. concretizate în chinone (după Denell. al. în funcţie de compoziţia şi structura cuticulei (după Charnley. trebuie să adere la suprafaţa cuticulei. prin pulverizarea cuticulei cu deoteromicetele Metarhizium anisopliae. 1991). din Cole & Hoch. Sporul. când aceasta este mai puţin hidrofobă (după Boucias et al. 1991). 1995 cu specia tip Glomites rhyniensisTaylor. 1977).. 1984.. cu poziţia stratigrafică în Siegenian. Chitinazele şi lipazele au apărut 3-5 zile mai târziu. în matricea proteinelor. Epicuticula. 1981. 47 . genul Glomites Taylor. Esterazele şi enzimele proteolitice (endoproteaze. pentru creştere şi dezvoltare (reproducere). fig. să tolereze potenţialul toxic al acesteia. insiduosus. Leger et al. fig. din Cole & Hoch.. 8) în Formaţiunea Gresiei de Kliwa (Burdigalian). Cole & Hoch (1991) semnalează că fungii entomopatogeni produc o mare diversitate de endo. 1984). Lagenidium giganteum (oomicetă) (după Hurion et. din Cole & Hoch.. sp. 1966). gen. 1991). 1988) şi apariţia inhibării proteazei (după Boucias & Pendlard. Hass et Kerp..enzime proteolitice în culturi: . o serie de enzime extracelulare ce au degradat mari componente ale cuticulei insectei: proteine. urmate de N-acetilglucosaminidaze (NGaze). La degradarea enizimatică a procuticulei apar reacţii ale cuticulei în jurul hifei penetrante (după Charnley. carboxipeptidaze) au apărut după ≤ 24 ore. St. 1991). 1986a. ajungând să degradeze şi endocuticula (după Robinson. întâlnite la vârste înaintate.. din Cole & Hoch. 14). IX. Penetrarea verticală a hifei afectează exocuticula. 1946. din Cole & Hoch. După realizarea breşei epicuticulei. Beauveria bassiana şi Verticilium lecanii s-a produs. 1980. 1991). cei mai răspândiţi sunt Fungi Imperfecti şi Entomophthorales. însă stratul interior este mai consistent şi alcătuit din lipoproteine polimerizate. din Cole & Hoch. 1988. Vallmuscelisporites commissuralis (pl. 1986. Înţelegerea acestei fosile este legată de interpretarea degradării de către fungi a insectei prin intermediul enzimelor. prima barieră a infecţiei fungice. ca reţea arbusculară (endomicoriză) din Formaţiunea de Şipoţelu. 1987) pot influenţa patogeneza (din Cole & Hoch. 19). Paleosinuzia entomofagă. fig. momentan nedeterminabil. de multe ori prin extensiile laterale. prin epizootii. IV. 1995 se referă la hifele aseptate. 1989.V. sugerând că enzimele fungice sunt active la limita vecinătăţii structurilor fungice. extraradicale (uneori în ghemuri) şi intraradicale cu arbuscule în celulele corticale ale plantei Aglaophyton major Edwards (Edwards. Ca experiment. Remy. sp. Remy. secvenţial. nov. 1989). chitina. IX. cuprinde fibrile de chitină. multistratificată. reglează populaţiile de insecte (după Gillespie. Taylor. fungii traversează procuticula. este penetrată de stratul inferior al apresorului sau prin tubul germinal (după Zacharuk. nov. gen. Leger. ca hifă simplă.

proteină produsă major. sp. 20. din Cole & Hoch. 1974. 13.. NAG (N-acetilglucoisamina) induce efectiv chitinaza. D. Brachysporisporites singularis nov. . Charnley & Cooper.. Diporicellaesporites anulatus nov. prin înmulţire asexuată vegetativă. 1991). Reglarea producţiei de Pr1 şi Pr2 nu este identică. sexta cu M. 3.. 18. 5. acest fapt putându-se datora extracţiei inadecvate sau inhibitorilor cuticulei. graminea nov. D. Alternaria caelestis nov. diadematus nov. sp. 48 . D. anisopliae. 26. emisă de Erynia ssp. (Endomophthorales. Samnels et al. aleurodis (după St. unde se desfăşoară activitatea saprofitică a ciupercii patogene... schistosum nov. în timpul penetrării cuticulei gazdei (M. 7. sesani nov. sp. Ciuciuruites vitiori nov. 1965. Leger et. Abordând în această manieră. Endoproteazele au trei componente: 2 cu pH optim alcalin (Pr1 şi Pr2) ale serinei şi una cu pH optim acid (Pr3). la fel cum. emise de M.. 1991). sp. sp. 1989b. Leger. Dyadosporites archaetipus nov. 16.. sp. din Cole & Hoch. mititiuci nov. excuratus nov. în situ. astfel Pr2 catalizează activarea proceselor proteolitice specifice şi este mai slab ca Pr1. sp... Băcăran. Leger et al. Leger et al. sexta) (după St. Cu 17-50% chitină din greutatea cuticulei uscate (după Hillerton... 6. Sinteza chitinazei este reglată la M. camerarius nov. A. din Cole & Hoch. (1987a) nu au reuşit evidenţierea chitinazei în primele 40 de ore critice la inocularea C. womitoria pe aripă sau pe cuticula de M. sp. geometricus nov. anisopliae. D.. sp. 9. popae nov. epicrocus nov. hamatus nov. bassiana (după Smith & Grula.. debilis nov.. 1984) se apreciază că fibrele sale sunt adevărata barieră de penetrare pentru fungii entomopatogeni. 4. B. Asociaţia de specii paleomicologice din Oligocenul superior-Miocenul inferior 1. anisopliae (după St.. D. sp. ca adaptare la factorul chitină din cuticula insectei (după Hackman şi Goldberg. sp. Dicellaesporites cellaequalis Kalgutkar. 8.. diferenţiat pe vârste. ca apoi. D..V. sp. sporii. conspicabilis nov. 1991). 1991). 12. sp. sp. 1983) de producţia de chitină degradată prin mecanismul represor de inducere... sp. glucosamina o poate face. 1986b) şi B. sp. lecanii. V. A.. indetritus nov. din care se eliberează conidiile. sp. 1990). A.. ductilis nov. al. A. B. bassiana.. cu datele oferite de Cole & Hoch (1991). exiguus nov. considerat catabolit represiv. Leger et al. 17. anisopliae. 1993. sp. D. 27. sp. rileyi. dar se ştie că nicio peptidază singură nu hidrolizează cuticula intactă (după Cole & Hoch. sp. D. Datorită complexităţii paleoecosistemului miocen.chimoelastaze şi tripsine. parţial cunoscută. Dintre exoproteaze. 1991). corniculatus nov. 1987. 10. 14. 15. catalizând inactivarea proteolitică şi activarea proceselor (după St. Gazdele produc proteaze inhibitoare şi pot restricţiona activitatea enzimelor patogenlor (după Cole & Hoch. evidenţiază următoarele asociaţii de specii paleomicologice. D. D... 21. hifele şi corpurile sporifere. sp. sp. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău .. hifele invadează întreg corpul insectei. 19. sp. Diporisporites anfractuosus nov. unde concentrarea rapidă a metaboliţilor este slabă.. sp.. nepublicat). zigomicetă). D. 22.Didymoporisporonites fenestratus nov. 2. 25. D. 1991). A. ajungem să înţelegem natura corpului sporifer Vallvitisites volhynianus prin prisma procesului enzimatic declanşat de fungi până la faza în care aceştia sunt victorioşi şi din insectă nu mai rămân decât o aripă şi abdomenul. Multiplele funcţiuni asigură nutrienţi în timpul fazei saprofitice a creşterii fungilor în cuticula gazdei insectei muribunde (din Cole & Hoch. 23. supuse analizei după criterii nomenclaturale. Odată ajunse în celulele epidermei. 1987c. iar esterazele sunt heterogene şi nu au o specificitate.. Endoproteazele conţin în mod esenţial reziduuri de histidină şi pot antrena mecanismul de control celular.chimotripsina. să apară un corp sporifer similar celui descoperit de noi.. St. 11. paralellos nov. 24. N. două clase de aminopeptidaze au fost izolate din culturile de creştere pe cuticula cu M. sp. Se cunoaşte că lipazele nu sunt produse extracelular de tinerele micelii (după St. Leger şi col. Sinteza rapidă a proteinazelor este singura posibilă în ţesuturile gazdei. D..

9. 32. Crivineniites ovidi nov. 19. ferratilis nov. Saeptatustubulus obliquus nov. 31.. sp. sp. 24. Alternaria renodis nov. 40. sp. 38. 7. H. S. salmacidus nov. oculatus nov. A. 3. Diporisporites hammenii Elsik. 36. sp.. sp.. A. 46. P. sp. 22... sp. 35.. sp. rostratus nov. 20. Vallvitisites volhynianus. 2.. P. 6. sp. sp. P. 5. sp. trichorus nov. 3. sp. sp. bombycinus nov. Hilidicellites appendiculatus (Sheffy & Dilcher) Kalgutkar & Jansonius. 11... 47. 35. 17... 41. 3. Patarlageleites teodori nov... Balosinuites multicius nov. P.. 48. Taylor et al.. 31. sp. Diporisporites minutus nov. Orjanisporites fructifer nov. 1997). 53. D. truncus nov. P.. 18. 26. Paleocurvularia nodosa nov. sp. sp. 36.. sp. 2. H. P. P.. inelegans nov. 4. Pluricellaesporites capsularis (Sheffy & Dilcher) Kalgutkar & Jansonius.. 51.. Paragranatisporites tortuosus nov. sp.. dragastani nov. 8. lautiusculus nov.. imperfectus nov. sp. Eliadesporites lateralis nov.. sp. Dragastansporites primigenius nov. contrarius nov.. sp. 28... sp. Slaniceites caracioni nov. 55. Catinaites opulentus nov. 32... sp. 15.. sp... sp. P. 5. Paleobasidiomyces pentacordae nov. sp. sp. sp. sp... sp. strictissima nov. Diporisporites oblongatus Ke & Shi. Seciurites sellifer nov. sp.. 30. 43.. sp.. A. 49. sphaerialis nov. Diporicellaesporites aequabilis Kalgutkar. 16. 7. 37. sp. 14. imperspicabilis nov. 15.. S.. 13. hastatus nov. sp. P. 10.. Multicellites simplicissimus (Sheffy & Dilcher) Kalgutkar & Jansonius. Dicellaesporites cuneatus nov. sp. Dyadosporites bipennatus nov. H. Didymoporisporonites biturbinatus nov. 6. 42. 15. 2000. columnaris nov. Pluricellaesporites consuetus nov.. circulus nov. 1997. Lichenii sunt interpretaţi ca fiind înrudiţi cu: 49 . 34. sp. 2. sp. sp.. sp. sp. 45. 30. sp. thomae nov. sp. Doceaspora facilis nov. 23. 16. 2000... P. Frunzescuites multus nov. H. sp. P. 21. limbatus nov. P. 38. sp. P. D. pileatus nov. sp... Pluricellaesporites agnoscibilis nov. 36. sp. sp. C.. sp. implanus nov. sp.. sp. P. 4.. sp. 31. 13. sp. sp. 29. D. sp.. H. sp.. Ascochytites eliadei nov. belicosa nov... sp. sp. intercalaris nov. mundus nov. P. D. Ampuliferinites contortus nov. 33.. Hilidicellites amoenus nov.. D. D. semiperfectus nov. 28. opreae nov. sp. Biseriessporites inaestimabilis nov.. sp. 25. Uncinulites oculatus nov. littoralis nov. sp. P... sp... tigrinus nov.. Tomaites loculatus nov. 26. 20. Celyphus rallus Batten.. sp. lamentabilis nov.. sp. 11.. 1993... pretiosissima nov. rugosus nov. Traiansavulescumyces ovalis nov... Dyadosporites apostoicescui nov. P. gemmosus nov. sp. D. enucleatus nov. Chytridiosporites anomalus nov. 12. sp. sp. 4. 17. sp. teleajensis nov. 29.... Sesanites comparaticius nov. 7. sp. incurvicervicus nov. 35. P. 8. D.. P. D. T. 38. gemina nov. 2000. nodosus nov. 19. 44. A... 37. Dyadosporites justiniani nov.. H. 14.. 1968. sp. 25.. Taylor & Taylr. sp. A. perfectus nov. sp.. eminulus nov. Multicellites bisymmetricus nov. contatus nov. tuberans nov. sp. sp. P. sp. sp. sp. Asociaţia de specii paleomicologice din Volhinian 1. sp. Pucciniasporonites herbilis nov. D. Rafailasporites laevus nov. 9.. fossilis nov. Asociaţia de specii paleomicologice din Burdigalian 1. 29. 37.. 34.. Hilidicellites levigatus nov. 28.. P. 6. H.. rostratus nov..... 13. sp. H. 12. 16. sp. A. sp. sp. 1978. sp. Dicellaesporites apendicisphaericus nov. sp. modicus nov. Ascomycotina şi Basidiomycotina) (după Mititiuc. 54. Cyanophyceae) şi o ciupercă (Zygomycotina. 50. 39. 1995. 52. 10. sp. M. symmetros nov. sp. E. P.... P. 18. nana nov. sp.. 8.. sp. sp. sp.. inopinatus nov. Alternaria hirundinae nov. spongiosus nov. 40. 32. P. Vallmuscelisporites commissuralis nov.. Lichenii reprezintă o interacţiune dintre o algă autotrofă (Chlorophyceae. Băcăran. pares nov.. Ciuciuruites ovalis nov. evidens nov. sp. 33. ignobilis nov. sp. mendosus nov. sp. 23. Lupuluites barbatus nov. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău D. oppositus nov... M.. D. sp.. conifer nov. Olarufilum levatus nov. sp.. 9. Asociaţia de specii paleomicologice din Badenian 1. Dicellaeporisporites poratus Kalgutkar. scansilis nov.. Gigasporites opimus nov. 17.. sp. 33. sp. 27. apostoli nov. Foveodiporites pilosus nov.. 34. sp.. Seciurites capitatus nov. P. negreani nov. sp.. 39.. sp. sp. sp. 27. sp. cumulata nov. sp.. 12. Manastirites semulcus nov. sp. 30. strangulatus nov. 22. P. sp.. 10. sp. sp. P. sp. sp.V. A. 1995. 24. sp.. Alternaria baltesi nov. sp.. sp. 1973. A.. semisphaerialis nov. Pluricellaesporites aduncus nov. 5. constrictus nov. H. Cranguites orthogonius nov. 21. sp.. sp. 14. 11. Bonteasporites magnus nov. Manicsporites copulabilis nov.. mucronatus nov.. sp.

aflate în relaţie de diviziune (necumonicate). 50 . . Între procesul autotrof al plantelor verzi şi procesul destructurării biomasei de către fungi şi alte microorganisme există un echilibru guvernat de către Soare.structurile Pelicothallos din Cenozoic (după Sherwood-Pike. motiv de apreciere a paleoecosistemului miocen. 1997). Cyanobacteriile se divid în 3 planuri. micorizante. tericole şi praticole. Ori. 1997 (din Taylor. Băcăran. Jahns & Betman. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău . În Miocenul Formaţiunii de Şipoţelu. 1997). Hass & Kerp. relaţia Soare-Pământ este interpretată de către fungi prin Legea Tranzienţei Micotice. În vederea îndeplinirii motivaţiei ecologice a lucrării noastre de doctorat. 1995. Se ajunge la un echilibru între categoriile ecologice parazite şi saprofite. este evidenţiat de genul Winfrenatia Taylor. lichenii sunt reprezentaţi de 4 celule fiice fotobionite. cu poziţia stratigrafică Pragian. în limitele bazinelor lor. rezultând 64 indivizi. . parazitaţi de fungi. Spectrul ecologic parazitar este dominat de paleosinuziile parazite. Hass. 1997 şi cu specia Winfrenatia reticulata Taylor. Paleoecosistemul din Devonianul inferior de la Rhynie chert (400 milioane ani vechime). insistăm pentru protejarea naturii Văii Teleajenului şi a Văii Buzăului. Remy & Kerp. cosmopolite. Hass & Kerp. Micobioniţii sunt hife de Zygomycetes. foliicole. 1992).filamentele hifale ale Thucomyces lichenoides din Precambrian (după Hallbauer. 1985) (din Taylor. Hass & Kerp.V. Spectrul ecologic saprofit este dominat de paleosinuziile lignicole. 1997). similare cu cele evidenţiate de Taylor. lichenoide (?) şi entomofage.apotecia de pe un tal de lichen din Triasic (după Ziegler. Hass & Kerp.

VI. Monoporisporites neoglobosus Kalgutkar & Jansonius.: Monoporisporites neyveliensis Ramanujam & Ramachar. preponderenţi faţă de fiecare din primele două categorii. fig. fig. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 10. Probleme de nomenclatură la sporii. gen. sp. sp. 2000 (pl. Slaniceites caracioni nov.Monoporisporites 1 gen . Băcăran. Inapertisporites circularis (Sheffy & Dilcher) Kalgutkar & Jansonius.: Seciurites evidens nov. Există cumva o tendinţă evolutivă către sporii multicelulari? În puţine cazuri s-a pus în discuţie identitatea fungică a unor fosile prezentate în lucrare. sp. IX. în mod evident. iar sporii pluricelulari (44. fără a evidenţia sursa lor. 8 specii. Ciuciuruites vitiori nov. fig. 3) din Formaţiunea de Şipoţelu. (pl.: Pluricellaesporites constrictus nov. sp. fig. 12 specii. cu necesitate.Dyadosporites 1 gen . sp.75%) şi cei dicelulari (26. 1) din Formaţiunea cu sare ar fi putut avea unele afinităţi cu algele familiei Rivulariaceae.37%) sunt. fig. XXI).V. VII. 12 specii. În componenţa celor 53 genuri există următoarea distribuţie a speciilor: 1 gen . 10). Rare sunt cazurile în care sporii sunt surprinşi de fosilizare în cavitatea corpurilor sporifere. Mai evidente sunt cazurile în care originea micotică a sporului este dată: de dâra de aşchii micotice. 16). gen. fig.88%) au valori aproximativ egale. fig. Hilidicellites spongiosus nov. Crivineniites ovidii nov. Dragastansporites primigenius nov. sp. 15) din Formaţiunea cu sare sau procesul este deja terminat. sp. gen. 3) din Formaţiunea cu sare nu se încadrează în tiparul sporilor fungici prin aspectul spongios al episporului.Alternaria 36 genuri cu câte o specie 5 genuri cu câte 2 specii 1 gen cu 3 specii 1 gen cu 4 specii 2 genuri cu câte 6 specii 1 gen cu 7 specii Total 53 genuri 6 specii. I. fig. Tomaites loculatus nov. fig. (pl. (pl. de ex. (pl. 1980 (pl. fig. (pl. sp. 15) din Formaţiunea de Podu Morii-Calcarele de Jaslo. VII. (pl. 25 specii. fig. 2) din Formaţiunea cu sare. sp. constatăm că sporii monocelulari (28. de ex. VIII. IX.Hilidicellites 1 gen . 1973 (pl. XII. III. 36 specii.. Astfel. Faptul că aceasta este afectată de o germinare impune. IX. VIII. 6). sp. 13) din Formaţiunea de Şipoţelu. formată cu ocazia eliberării. 3). 4 specii. nov. 51 . nov. Total 191 specii Dacă se comentează ponderea procentuală a principalelor specii de spori fosili de ciuperci (tabelele XVI. (pl. (pl. fig. 18 specii. X. 15). 3). de ex. gen.Dicellaesporites 1 gen . VIII. de norii sporiferi. dar o germinare evidentă atestă caracterul său fungic. VII. nov. fără a ştii vreun amănunt legat de natura hifelor de germinaţie. a fi considerată de origine fungică. X. 19 specii. 3 specii. Ascochytites eliadei nov. hifele şi corpurile sporifere descoperite în depozitele miocene ale bazinelor văilor Teleajen şi Buzău În depozitele miocene ale bazinelor văilor Teleajen şi Buzău au fost descoperite 53 de genuri.. gen. (pl. 14) din Formaţiunea cu sare. Celyphus rallus Batten.Inapertisporites 1 gen . de ex. Mulţi spori şi hife sunt surprinşi ca structuri parţiale dispersate. 7 specii. 2000 (pl. 3) din Formaţiunea de Şipoţelu. (pl. nov. 10 specii. fig. 31 specii. fig. de la corpul sporifer la spor.: Dicellaesporites dragastani nov. din care 22 genuri deja cunoscute şi 31 genuri noi cu un total de 170 de specii noi.Pluricellaesporites 1 gen . Cazurile fericite sunt acelea în care corpurile sporifere eliberează sporii. fig. Patarlageleites teodori nov. de ex.2. sp. nov. grupate în funcţie de numărul celulelor. (pl.

fig. pl. datorită lipsei unor informaţii legate de originea sa. (pl. II. 1971. 14) din Burdigalianul Formaţiunii de Doftana. hastatus nov. Un comentariu este necesar la Monoporisporites fornicatus nov. sp. Dacă speciile Pluricellaesporites implanus nov. II. (pl. provizoriu. 11) din Formaţiunea de Podu Morii (Oligocen superior-Miocen inferior). fig. Inapertisporites obscurus (Sheffy & Dilcher) Kalgutkar & Jansonius. Probleme mult mai delicate ridică specia Pluricellaesporites agnoscibilis nov. 14) din Formaţiunea de Podu Morii (Oligocen superior-Miocen inferior). sp. (pl. IX. A. cu necesitate.. gen. 18A). III. 1971 şi H. în care numai analiza formei celulelor. 3) din Formaţiunea de Doftana cu hifa de germinaţie surprinsă în creştere. dar şi prin faptul că. fig. lipit acum de ostiolă. mundus Chitaley & Sheikh. cu sporii de ariergardă. în care sporul este eliberat din corpul sporifer. X. gen. p. fig. sp. 2000 (pl. (pl. X. mendosus nov. mundus nov. nov. instalat pe corpul unei insecte. 11). se deosebesc prin forma celulelor. sp. nu lasă niciun fel de dubii asupra originii lor. (pl. 22. 19). dar numai cu semnificaţia înmulţirii asexuate vegetative. P. IX. 16) evidenţiază trecerea de la faza sexuată a reproducerii la faza asexuată vegetativă cu Dyadosporites. 13) din Formaţiunea de Podu Morii-Calcarele de Jaslo sunt. (pl. VII. pliată. sp. sp. fapt impus. 22). opreae nov.. gen. Situaţii similare apar la A. VI. nov. atestată de prezenţa unei germinări.. Forma sporilor. gemina nov. p. aflat lângă corpul sporifer Vallvitisites volhynianus nov. fig. de ex. sp. sp. toţi din Formaţiunea de Şipoţelu. prima specie are un annulus evident. În contextul reproductiv dat. sp. III. speciile studiate ar trebuii să se numească Helminthosporites implanus Chitaley & Sheikh. aflaţi pe Crivineniites ovidii nov. 21) din Volhinianul Formaţiunii de Şipoţelu. 1981). 4). (pl.. III. 10). fig. I. (pl. (pl. 5). (pl. fig. dar aflaţi în imediata apropiere a corpului sporifer. sp. (pl. (pl. aduncus nov. sp. este evidenţiat în cazul conidiei Alternaria fossilis nov. 12) din Formaţiunea Gresiei de Kliwa – orizontul superior – din Pintenul de Văleni se aseamănă cu specia Felixites pollenisimilis 52 .: Seciurites evidens nov. pe când cea de-a doua specie are un a. folosindu-ne de caracterele acestora. excuratus nov. tripertitus este forma taxon (după Hennebert. precum P. apostoli nov. 5). 1985. situat lângă corpul sporifer. fig. 9). 20) şi un exemplar cu 3 celule (pl. fig. X. (pl. (pl. hastatus Chitaley & Sheikh. I. 1971. (pl. sp. (h. sp. imediat după eliberarea sa. Dicellaesporites mititiuci nov. sp.V. fig. deşi ridică unele probleme disputate. fig.. sp. (pl. P. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Fungii fosili de tipul speciei Monoporisporites tripertitus nov. din Formaţiunea Gresiei de Kliwa – orizontul superior – din Pintenul de Văleni. M. asemănătoare cu speciile genului actual Helminthosporium sp. fig. Dyadosporites apostoicescui nov. speciile P. deşi decizia mea încalcă unul din criteriile principale ale definirii sporilor: numărul de celule. (pl. D. I. (h.. II. fig. Lupuluites barbatus nov. 20): două exemplare au 4 celule (pl. Jansonius. 1972. la genul Pluricellaesporites sp. sp.) emergent cu punctul hifal de prindere tronconic. prin comparare. (pl. Acelaşi proces fiziologic. sp. 21. sp. VI. VI. 18B). P. Reduviasporonites buzoiensis nov. 3). lăsând să se aprecieze natura sa juvenilă. 5). În această optică. în mod cert. VIII. sp. modul de dispunere a septurilor şi punctul hifal de prindere plus a. fig. V. ele n-au putut fi încadrate în genul fosil Helminthosporites Chitaley & Sheikh. fig. IX. IX. 1971. (pl. II. I. fig. fig. sp. fig. sp. nov. Este cazul a trei specii: Dyadosporites diadematus nov. aduncus nov. Sporii deja eliberaţi. H. 21. motiv pentru care l-am încadrat. fig. fig. fig. III. Trebuie comentat cazul speciei Monoporisporites rugosus nov. H. considerăm că este de natură fungică. 1971. sp. în mod esenţial. Pluricellaesporites enucleatus nov. sp. P. limbatus nov. Aceeaşi delicată diferenţiere au ridicat-o câteva specii ale genului Pluricellaesporites sp. Practica stabilirii unor nume diferite pentru sporii de ciuperci este legată de decelarea caracterelor ce separă diverse specii. specie care n-a putut fi încadrată la genul Manicsporites nov. în care diferenţierea s-a făcut după caractere legate de forma celulelor şi ornamentaţie. (pl. (pl. fig. fig. I. opreae nov.) au hotărât separarea lor. sp. din Reynolds. 11) şi D. 20) ridică problema înrudirii. fig. pl. sp. sp. (pl. nov. şi P. prezenţa unei cute sau a unui tub cilindric sunt hotărâtoare în definirea unei singure specii. De asemenea. fig. prezenţa unor hife de germinaţie atestă originea fungică a sporilor respectivi. Băcăran. fig. Deşi sunt asemănătoare. fig. (pl. rugosus nov. 2). gen. gen. 7) şi P.. II. apostoli Chitaley & Sheikh. fig. IX. deoarece acesta nu a fost ilustrat. sp.

şi Lupuluites nov. 2000). 53 . 1989. numai o convergenţă de formă: exemplarul nostru este prevăzut cu doi pori. (după Elsik. 1943) Elsik. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău (Horst. Băcăran. gen. şi Vallvitaceae nov. în mod cert. gen. gen şi Sesanites nov. dar este. Kalgutkar & Jansonius.V.). 1989. fam. Familiile Balosinaceae nov. gen. motiv pentru care a fost încadrat la genul Dyadosporites sp. sintetizează două noi moduri de înmulţire asexuată vegetativă (tabelul 13): prin decupare netranşată din corpul sporifer (genurile Seciurites nov. fam.) şi individualizarea netă din corpul sporifer (genurile Vallvisites nov.

Crihan. Institutul Geologic al României. In: Snelling. 6. 1952.. Gr.). Geologie. Tome IV (1912-1913). N. 1944. Bucureşti. XXVIII..A.. Excursion Guide Dr-Stratigraphy of the Cretaceous.. T. Andreescu. LVIII/4 (1971).. p. Bucureşti. Middle-Upper Neogene and Early Quaternary Chronostratigraphy from de Dacic Basin and correlation with the Neighbouring Areas VII-th Congr. Geofizică.A.V. Botez. An Geolog.. IGR-90. Chronostratigraphie und Neostratotypen. 1917. BIBLIOGRAFIE GEOLOGIE Andreescu. I.. Bucharest.P. 1973. I. geol. Special Paper. Geol.J. Vol. Athens (1979)... Bucureşti. I. 129-212.S. p. Matei. V. Suppl. Munteanu. Alexandrescu. paleoecology. Buzău).. Frunzescu. Les cinérites du Néogen roumain et l’âge des eruptions vulcaniques correspondantes. Avram. Budapest. p. 54 .. Geochronology and the geological record. Dări de Seamă ale Şedinţelor.. p. An. 4. Asupra unor cinerite din partea centrală şi nordică a Carpaţilor Orientali. VII (1915-1916). p. Popescu. Bucureşti. Kent. 129-138. Papainopol I. SEPM Special publication no. Bratislava... Chronostratigraphic und Neostratotypen. 1906. time scales and global stratigraphic correlation. Roumain IV. Alpenland. Brustur.. Bucureşti. M.... 118-126. Bucharest. 14. Acad. Medit. 72 p.. Berggren.. S. 541-558. D. Miozän der Zentralen Paratetys. Paleogene and Neogene deposits from south Dobrogea. 1973. 15/2.. I. Le developpment des formations sarmatiennes dans la Depression Precarpathique de Roumanie (Le flanc interne de la Depression Valaque). Annuaire du Comité Géologique. VEDA Edition. Baldi. et al. geogr..Swisher. Bolgiu. E. Sabularia palaeoichnocoenosis between the Teleajen and Buzău Valley (East Carpathians).. Pană. Géol. Tomes XXIV-XXV (résumes). 1981. 1972. Faciesurile flişului din Carpaţii Orientali. Institutul de Geologie şi Geofizică. 69. 1974. Atanasiu. St.. Dări de Seamă ale Şedinţelor. p. T. Bucureşti. OM Egerien... Roumanien Mitt. 3-6. Vol. V. Aradi. 1975. LVIII/4 (1971). Botez.... Neogene Geochronology and Chronostratigraphy. Institutul de Geologie şi Geofizică.. A revised Cenozoic geochronology and chronostratigraphy. p. al Rom. CR Inst. cerc geol.R.1. 1916. I. I. I.. Senes. W. Andreescu. 157-176. G. Atanasiu.. W.. Băcăran.. XXIV.. Vol. Faciostratotipurile Malvensianului din zona de curbură a Carpaţilor Orientali. Bucureşti. Bucureşti. Study in stratigraphy. O. LXVII (1981). Antoescu Al. Studii şi Cercetări de Geologie. I. MOTAŞ. T. Andreescu. Alexandrescu. Institut Géologique de Roumanie. Biostratigrafia depozitelor sarmaţiene dintre văile Milcov şi Rânicul Sărat. Pays Hellen. Berggren. Brustur. (Geol. 1985. Bratislava. An.. 69-90. London Geological Society. M. Dări de Seamă Vol. 511 p. 211-260... Mollase fauna the hungarian Upper Oligocene (Egerian). J.. Contribuţii la stratigrafia Dacianului şi Romanianului din zona de curbură a Carpaţilor Orientali. geofiz. 1981.. VEDA Edition.. E.. Sur la structure geologique du gisment de petrole de Copăceni. Athens.. van Couvering.. Tulsa. 1993. p. 77-80. I. Vol. Geografie.C. 1972. p. 54. ed. Gr. I. 1970. I. III. Kent. Bucureşti. p. Acad. Miozän M5 Sarmatien.131-156. Neog. Comptesrendus desseances. Precizări asupra limitei etajului Meotian. p. Andreescu. Pestrea. p. 1958. Academic Kiado. T. Neue Daten zur Geologic des Gebietes von Naruja-Andreiasul. Dări de Seamă ale Institutului de Geologie şi Geofizică.V. Neagu. R. p. Gh. (1942). Andreescu. 18/2.A. 232-235.: Geochronology. 499-512. C. Bucureşti.. seria a 4-a. 77-80. I. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 11. I.. BIBLIOGRAFIE 11. G. Baldi. In: Berggren et al.. Notă asupra Tortonianului din Valea Viei (Pătârlagele) (jud. 1996. 35 Bd. Vol. 1995. D. D. Aubry. nr.V. Asupra microfaunei Terţiarului regiunii Câmpina-Buştenari. Buletinul Societăţii Geologice a României. Andreescu.. paleogeography and systematics. Anuarul Comitetului Geologic. Vehr. Rom. Inst.

. Comitetul de Stat al Geologiei. 505-509.. in: Papp A. Ed. L (1962-1963). Le Néogene de la partie meridionale du departament de Putna. 1950. Elsevier Science B. 1997.. Bucureşti.. G. Senes. 49.. Coquand. 1885. Sur la position du Miocene de la Paratethys Centrale dans le cadre du Tertiaire de l’Europe. Geologica Carpatica 19(1). Drăgănescu. Prospecţiuni S.. I.. Bucureşti. N. H. I.. N. Tectonica regiunii dintre valea Teleajenului şi valea Loptna. Rio.. XXIII. sur les qites de petrole de la Valachi et de la Moldavie et sur l’âge des terraines qui le continent. J.. Rio.. P.. I. 1993. R. 1952. Tome 37. 95-117. Gheaţă. Rom.. 1978.. 1998.V....S. Ciocârdel.. A. 195-270. 65-84. Alexandrescu.. Acad.J. Săndulescu. 187-144. p. Crihan.G. Buletin tehnic-ştiinţific. Vol.. Corelări stratigrafice pe baza microfaunelor. N. scara 1:200.V. p.. F. Editura Academiei Române. Filipescu. D. Universitatea Bucureşti. p. Dinu. 1997. Paris. Cobălcescu. Revue Roumaine de Géologie. Baltes. 1978)-un ichnofosil nou pentru flisul Paleogen din România. Universitatea Babeş-Bolyai. E. Über die geologische Beschaffenheit des Gebirges im westen un norden von Buzău.. Băcăran. G. Bucureşti. Bucureşti. A.. E. Studiul geologic al regiunii dintre Oituz şi Cozia.G. Calcareous plankton biostratigraphy of the Serrvallian (Middle Miocene) stratotype section (Piedmont Tertiary Basin. Institutul Geologic. p. in: Montanari. Popescu.. 4-8. S. Cocioni. Tome XXIX (19401941). tehn. of Bucharest. Institutul de Geologie şi Geofizică. Lito-biostratigrafia Miocenului mediu dintre valea Prahovei şi valea Teleajenului la sud de Sinclinalul Slănic. M.. Le calcaire de Bădila (Buzău) et quelques considerations sur l’enveloppe du sel Comptes Rendus des Séances XXIII (1933-1934). p. 1-226 p. Gh. p.. Clastic evaporitic events in the lower Neogene of the Pericarpathian Unit. Institut Géologique de Roumanie.A. Ploieşti. Dragoş. Monteforti. S. Date noi cu privire la biostratigrafia şi corelarea Miocenului mediu din aria carpatică. Bucureşti. Cluj-Napoca. Soc.. Dumitrescu. Remarks on the composition of the Brebu conglomerates from the Teleajen Valley (Slănic syncline). Bul. Bucureşti. Bratislava. p. LXI/4 (1973-1974)... Contribution to the establisment of the age of „Cryptomactra clays” of the Moldavian Platform. p.: Chronostratigraphie und Neostratotypen M4. 1968. XXII/1. Fornaciari. Anastasiu...U. k. I. La Nappe du Gres de Tarcău. Studii şi cercetări. Bratislava. I. Bucureşti. Cehlarov A. D. M. Gr. Vol. L. M. B. R. 263p.. 1995. Mem. Comptes Rendus des Séances.. II/XXIV. Stratonomie des Gypses inferieurs de la carriere de Ceraşu (Synclinal de Slănic). M. R... Teza de doctorat. 1867.. p. Calcareous plankton biostratigraphy of the Langhian historical stratotype. Acta Paleont. et al.. D. 1970. France.. Verhandl d. Fornaciari. p. Frunzescu. Bucureşti. T.. Iaccarino.S. Padova. An Com. Cicha. Dumitrescu. Costea. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Brânzilă. Alexandrescu. Frunzescu. Dări de Seamă ale Şedinţelor.. Dumitrică. Badenien.. Mazzei. Bucureşti.. Harta Geologică a României. 1997a. 273-276. Badenian Silicoflagelates from Central Paratethy. 1964. Fl. tomul 37. Studiul stratigrafic şi sedimentologic al evoporitelor miocene dintre Valea Buzăului şi Valea Teleajenului. Bucureşti. Cehlarov. Anuarul Comitetului Geologic.C. Originea sării şi geneza masivelor de sare. Gr. 1-121. Geol. Iaccarino. 1938. 1997b. Ghibaudo. Brustur. NW.. B. Vol. 1975.A. Bandrabur. D. Institut Géologique de Roumanie. Grafica Prahoveană S. 1948. 89-96. Géol.. 51-61.. Bucureşti. k. 1992. XXIV.. Bucureşti. A. Frunzescu.. D. Univ.... Popa. Dumitrescu.. foaia Covasna. Institutul Geologic Bucureşti. Comitetul de Stat al Geologiei. Italy). p. 207-230.000. I.. V. D.. X-th Congress of the Regional Committee on Mediteranean Stratigraphy. Academia Română. Sci.. Gr.. G. Asteriacites stelliforme (Miller & Dyer. Vol. 134-137. la zone marginale et la zone neogene entre Caşin et Putna. p. 1962. Odin. Massari.. 1992. S. Bossio. T. 1999. geol. Miocene Stratigraphy: An Integrated Approach. Frunzescu. P. Salvatorini. Geol.. I. Wien.. Rom. Reichs. Dumitrică. 55 . M. Dări de Seamă ale Şedinţelor Vol.

Bucureşti. Gessel. 1969. E. Stratigr.. Ionesi. Kennett.. Sur les subdivision stratigraphiques de la molase miocen de Transylvanie et Muntenie (Romanie). st. Sur la limite Oligocene-Miocene dans le flysch externe carpatique. Bucureşti. C. p. Plankton Stratigraphy. Cambridge University Press.. Băcăran. Contribuţiuni la studiul micropaleontologic al Miocenului superior din Muntenia de Est (Prahova şi Buzău). 189-192. 1972.S. Institutul Geologic Bucureşti. Studiul geologic al sectorului vestic al Bazinului Crişului Alb şi al ramei Munţilor Codru şi Highiş. N.R. 1970. An. Perch Nielsen. Cluj-Napoca. 1985. Evoluţia sectorului sudic al bazinului avanfosei Carpaţilor Orientali se reflectă în evoluţia evoporitelor miocene.. Bucureşti. 101-107. p.. Oxford. Ploieşti. B. N. 1971. IIb.. Vol.. Gh. XXVIII. 154-150. B. p. Buletinul Societăţii de ştiinţe geologice din R. 283-314.. Mezzaros. XIX.I.J. 187-208. notă asupra depozitelor Tortoniene din regiunea Pătârlagele-Orjani. p. Bucureşti... Zeit. V. R. Stratigr. p. 5. Cluj-Napoca. An. Geologie. C... Editura Universităţii din Ploiesti. p.G. Istocescu. D. Grujinschi. N. Brănoiu.. H. Ionesi. 1968.P. 1955. Bucureşti. p. In: Bolli. Cuza”.P. sect. Geol. Ionesi... Stratigraphie und Paläontologie des obermiozäns und Pliozäns der Muntenia (Rumänien). Stratigr. 2000b.. 1989.. L. Berlin.W. C. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Frunzescu. Sarmatian of the Moldavian Platform. Izv. XXXVI. Suppl. Rom. (Ed.. The Miocene from the Transylvanian Basin – Roumania. Washington. J. 1-457 p. 17-22. Vol. Goel. et al. Acad. Buzăului. B. Asupra prezenţei Volhinianului în Dobrogea de Sud. Text Doctorat. Micropaleontology in Petroleum Exploration. Popov. Rep. Brânzilă. B. Vol. R.. LII. C. 56 . Grigoraş. Monografia geologică a Bazinului râului Buzău. Ionesi. (serie nouă). LVII/4. T. L... Buletinul Institutului de Petrol şi Gaze. Gheol. Dări de Seamă ale Şedinţelor. 83. Grujinschi. P. Litostratigrafiana neoghenskie sedimenti v. 1931. Wenz. J.V. Ionesi. p. România. Analele ştiinţifice ale Universităţii „Al. i Litol.).B. L. Iva Mariana.. Com. Sect. Saunders.. Univ. Vol. Rasvitie na sarmatskie moliuski. J.1383-1411. 1972. Anuarul Comitetului Geologic. Iaccarino... 4. Stud.. Ionesi. 1973. V.. K. S.. Teleajenului şi V..v. Kojumdgieva..P. 1994.M. XIX.. 3-26. Stratigrafia depozitelor miocene de pe platforma dintre Valea Siretului şi Valea Moldovei. Paleont.. Deep Sea Drilling Project Leg 90. 1988. 1971. Deut. Ionesi. H. Vol.. î. Geol. Vol. XIII. Ştefan. 1985.. Cuza”. Iorgulescu. v. 109-112. Studiul comparativ al faciesurilor Paleogenului dintre Putna şi Buzău. 133-140. D.G. I. Geologie. p.P.. Buletin U. Bucureşti. LXXVI. Jones. Vol. Precizări asupra depozitelor sarmaţiene din Unitatea Precarpatică de la Slobozia-Gura Văii (Bacău).. Studiul complexului gresiei de Tarcău între V. Bucureşti. Buletinul de ştiinţe geologice din R. Grujinschi. „Al. P. D. 1995. Prahova). Bucureşti. XLVI (1958-1959).D. 1962. nr. Paleont. I. Vederi noi în problema stratelor de Cornu. Bucureşti.. Ionesi. p. B. L.. 2008. Lăzărescu.G. M. 99-220.S. p. Oligocenul in facies de Slon-Bertea (jud. 65-163.. 1996. C. XVIII (1971). Tom XVII. Contribuţii la cunoaşterea ruditelor Miocenului inferior din sinclinalele Slănic şi Drajna. Huică. The oligocen from the Transylvanian Basin. Bilg. 72-79. 201-212. 1971.. Limite Basarabien-Chersonien sur les unites de Plate-forme de Roumanie. Vol. XVII (1971)..222. D. România. Nauk. XI..I. Grujinschi. Dări de Seamă ale şedinţelor. 1972. Trelea. I.. Sofia. 25-64. Sofia. Edit.P.. 25. 121-136. 391 p.. N..S. p. K. 1953. Ionesi. p. p. Frunzescu. Init. Observaţiuni asupra discordanţei din ivirea de sare de la Baia Baciului (Slănic Prahova). 1972. 90. tehnic econ. in: Kennett. p.G..201 p. Iaşi.. p. Kojumdgieva. Clarandon Press. Mediterranean Miocene and Pliocene planctik foraminifera. 33-38.. I. Akad. Krejci-Graf. no. 8. p. Vol. W. Institutul Geologic Bucureşti. N.G. Buletinul I. Inst. J. Grujinschi. E.S. 2-3. Iaşi. Miocene to early Pliocene oxygen and carbon isotope stratigraphy in the southwest Pacific. Grujinschi... Severoyapadna Bulgaria. Ionesi. 2. Bucureşti. p..

Studii şi Cercetări de Geologie Geofizică Geografic. Raport de cercetare. v. 127-148..V. L. Phys. Miller. no.C. 7. Vol. Szakács.. Mărunteanu. 1997. et al.C. Mărunteanu. I. Geol.. R.. A. Ital. Saltbearing Badenien Deposits in the Slănic Syncline. Prague. M. M. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Macarovici. 197-202.. Popescu.. b. 1914. Macaleţ. Comunicări ale Societăţii de Ştiinţe Naturale din R. Vol.. Romania) (Comment to Annex 9-12).. E. Motaş. p..D. 1991. Essai sur le Néogene de Roumanie.. Miculan.. Iaşi.. „Al. Popescu. Explanatory notes to Lithotectonic Profiles of Micene Molasses from Central Moldavia (Eastern Carpathions. 1978. 2002.R. M. I. Roma. p. Potsdam. Pestrea. Caractères stratigraphiques et sédimentologiques des dépôts sarmato-pliocènes de la courbure des Carpates Orientales. 57 . M. 6829-6848. Micu. Institutul Geologic Bucureşti. 1927. Inst.. 47-60. Biostratigrafia succesiunii. Contribuţiuni la cunoaşterea pânzelor Flisului carpatic în România. Z.N. 4754. Meotian-Pleistocen dintre Călugăreni şi Vadu Săpat (jud. Geografie-Geologie. Bucureşti. 1962. Roma. Proceedings of the II Planktonic Conference. 1994. J. 1991.. 1967. 33(3). Micu. V (1911). p.. Gh.S. K. Gh. Contescu. Bucureşti. Mărunteanu.. Macovei. & Young R. Contribuţii la stabilirea limitei dintre Tortonian şi Sarmaţian între Cluj şi Turda. St.. Marinescu. XVI/4. An... Bucureşti.. Journ. Motaş. Drăgănescu.. XIII.G. in: Hamrsmid B. I. p. N. p. Bucureşti.. Dări de Seamă ale Şedinţelor Vol. VII/1. LXIX. Vol.. Dări de Seamă ale Şedinţelor. S. Knihov. 1976. Univ.. Bucureşti. Al. Res. I. cu privire generală asupra conţinutului şi poziţiei stratigrafice a Buglovianului. Vol. 1994.P. 1970. Fl.. Nicorici. Papaianopol. Raport.. Popescu. N. 14b. Prahova). L. p. Knihoonicka YPN.. V (1913-1914). I. Geophys. 738-785. 1982. R. 7. E. Mateescu. R. Rom. I. 1992. Arhiva Institutului Geologic al României. Edizioni Tecnoscienza.. 155 p. – Nannoplankton Research Vol. Popescu. 1996. 87-92. Studii pentru scara biostratigrafică standard a Neogenului – Subcarpaţii Munteniei. p.. 247-261. 221244. 96. Unlocking the ice-house: Oligocene-Miocene oxygen Isotopes. R. III.. Veröff Zentrdinst. F. Edit. p. 2. Ed. Dări de Seamă ale Şedinţelor. Ad WDDR. Bucureşti. 4-th INA Conf.31.. 3-14. St. p. Academia R. Anuarul Institutului Geologic al României. Institutul Geologic al României. Bucureşti. Cluj-Napoca. Bill.R. Bucureşti.. Wright. Papainopol. I. Fairbanks. Martini. Soc. Evoluţia microorganismelor planctonice calcaroase din România. Popescu-Voiteşti. LVIII/4 (1971). Stratigrafia Neogenului superior din sectorul vestic al Bazinului Dacic. eustasy and. Studiul biostratigrafic detaliat al secţiunilor geologice miocen inferioare. Gh... Suppl.C.R. Anuarul Institutului de Geologie şi Geofizică. 1912. Mărunteanu. Miocenul presarmaţian din culmea Istriţa.. Olteanu. Anal. 299-339... Motaş. 14/2. Distributions of the calcareous nannofossils in the Intra – and Extra – Carpathians areas of Romania. East Carpathians. p. marginal erosio. I.. în vederea definirii şi caracterizării unor secţiuni de referinţă pentru etajele marine ale Neogenului şi Paleogenului.. L. Mărunteanu. Erde. Sarea în pământul românesc. Asupra vârstei Formaţiunei salifere subcarpatice.P. 1916. Vol. Cercetări geologice în partea externă a curburii sud-estice a Carpaţilor Orientali. Marinescu.. II. P.. N. 1981. p. M. Acad.. Vol. L. 1971.. Geologic.. Etapa a IV-a. Bucureşti.. M.P.. 1992 Nannofossil zones in the Paleogene and Miocen deposits of Transylvanian Basin. 1972. Planktonic foraminiferal biostratigraphy of the middle Miocene in Italy. Associations de nannoplancton dans les depots sarmatiens de Muntenie (Bassin Dacique). Cuza”. 32-51. V.. p. G. J.. Institutul de Geologie şi Geofizică. Mrazec. M. 66.. în timpul Cainozoicului. II. Standard Tertiary and Quaternaryy calcareous nannoplankton zonation. Papaianopol. Modena. Meszaros.. Paleon. Meszaros. p. Hodonin. Băcăran. The Miocene from Transylvanian Basin – Romania. în: Farinacci..G. Merutiu. Gh.

Bucureşti. XXVIII-XXXIX. Univ. Bucureşti. Băcăran. Observaţiuni asupra apariţiilor de brecia sării cu masiv de sare în zona miopliocenă dintre Teleajen şi Bălăneasa (cu privire specială pentru regiunea Pietraru-Buzău). 189-203. 58 . (Geol. Comité Géologique. Acad.. E. 1964. D. Bucureşti. 19-27.. Neogene calcareous nannofossils from the Mediterranean . Memoriile Institutului de Geologie şi Geofizică. Dări de Seamă ale Şedinţelor Tomes.. Paghida. 12-18. Munteanu. Popescu. Bucureşti. Stratigrafie.. In: Papp et al. An. Geof. Paris. -T.. Editura Academiei R. Cricovului Sărat şi V.. Geol. Acta Paleont. Buzăului şi V. 1978. Pilide.. Vol. Inst. Viena. 1979.S. Tome 14/2.. Bull.L.. 42A of the deep Sea drilling project. Müller.S. Gh. Geol. p. Contribuţiuni la cunoaşterea Sarmaţianului dintre V.. Bucureşti. 1992-1993. Stratigrafie.Schmid. 1.. Rom. Buzăului. Cârnului (Cislău. 1992. IX. Anuarul Comitetului Geologic.. Bucureşti. 136 p.-Geogr.. (st. 157-162. Acad. 291-300.. Bucureşti. 1969. p. J. Studiul Miocenului şi Pliocenului din regiunea Cislău-Salcia-Lapoş. R.. 155160. Bălăneasa cu privire specială pentru regiunea Pietraru-Buzău. R. Sur le bassin néogéne de la région située au nord de Ploiesci (Valachie). M. 53-77. p. Faunal remarks (Molluscs.. Cuza”. XXIX. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Munteanu. R. Nichiforescu. Planktonic foraminiferal zonation in the Dej Tuff Complex. Munteanu. Munteanu. 113-117. 231-261. M. XLII. Bucureşti. Univ. Correlation of Sarmatian deposits of South Dobrogea and the Sub-carpathians of Muntenia. Buzău).. p. Die Entwicklung der Uvigerinen im Badenien der Zentralen Paratethys. Bucureşti. p. LXX. 1877. St. of Bucharest. 1997. Kapounek. Olteanu. C. Popescu. 5-62. 65-84. 1969. DSDP. Inst. Munteanu. p. Fr. 1969. E.Leg. p... cerc Geol. p. p... Teleajen şi P.. Géophysique et Géographie. Vol. Nannoplancton) du Sarmatien et du Meotien de l’est de Muntenia (Bassin Dacique. Bucureşti.: Chronostratigraphie und Neostratotypen M4. Vol. M. Gh. Bucureşti. Revue Roumaine de Géologic. 181.S. Studiul straografic al Neogenului din molasa pericarpatică (sectorul dintre V. Bălăneasa. 727-750. -T. J. 1978. 1968. Pauliuc. I.. Kallmann. Turnovsky.I. 1966. Rep.. Patrulius. I.. N.. Lopatnei (Subcarpaţi). nat. 1/2. K. 1. Pătruţ.. Papp. Bucureşti. Bucureşti. Serie de Géologie. Vol. Fl.. 1955.R. Iaşi.S. Teza de doctorat. Géol. 1970. Init. 277-282. XXXII (1943-1944). Biostratigraphie (Mallusques. 1997..R.. Vol.. A. Bucureşti. Iaşi. Nicolescu.. Geol. Dări de Seamă ale Şedinţelor. p. Academia Română. Studii Tehnice şi Economice. Papaianopol. Nişcovului). Roumanie). Kossovian foraminifera în România. Popescu. Forams) on the Sarmatian în Salcia Area (Prahova County) An. p. Nichiforescu. Asupra prezenţei stratelor cu Cryptomactra şi a vârstei stratelor de Andreiaşu în bazinul râului Putna (Vrancea). 1951. XXXI-XXXV (1942-1949) (résumes). LXI (1973-1974).. Rom. Institutul de Geologie şi Geofizică. XXXIII. XXVIII. in co-operation with Grill R.V.E. Vol. T. 189 p. N. Geogr.. p. Date noi cu privire la biostratigrafia şi corelarea Miocenului mediu din aria carpatică.. I. Studiul faunei sarmaţiene din regiunea cuprinsă între V. XVII. „Al. Rom. Badenien. Edit. studiul depozitelor pliocene din regiunea cuprinsă între V.. Mărunteanu.S. Gh. Universitatea Iaşi. Ser.. 1975. Bund.. M.. Vehr. 1973. Bucureşti. al Rom. III. Buletinul Societăţii de ştiinţe geologice din R.. România. 1951. Washington. Geol. Pană. I. nomenclature of the Neogene of Austria. Papaianopol. Microfauna Miocenului dintre Siret şi Prut. p. M. 5-98.). T.. Rezumatul tezei de doctorat. I. II.) Acad. XI. 237-290.. T. 1998. p.. Observaţiuni asupra „Breciei sării” cu masiv de sare din regiunea miopliocenă dintre R.. Geologia masivului Bucegi şi a culoarului Dâmbovicioarei.. Fl. 22-31.. Teleajenului şi V. Asupra sarmaţianului din V. A.R. Papp. M.. p. 1968. E. Lopatna şi V. Olteanu. p.. Geologia şi tectonica regiunii Vălenii de Munte-Cosminele-Buştenari. Anualele Universităţii. C. Janoschek. D. Anuarul Comitetului Geologic. sect.. Vol. Pană. I. Bratislava. K. Soc.

149-168. Kusko.M.. Bucharest. Romanian Journal of Paleontology. p. Popescu-Voiteşti. 1925.. 489..Atlasul Paleontologic al Neogenului. Carpathian-Balkan Geological Association XVI Congress. p.. 1958. Vol.V.B. Pătruţ. Popovici. Dări de Seamă ale Şedinţelor. Rio. Gnacolini. Prahovei). I. Comite Géologique Bucureşti. p. Popescu. Săndulescu. Institutul de Geologie şi Geofizică. Lower-Middle Micene Formations in the folded Area of the East Carpathians. A. IV.. C. 1996. Serie de Géologie.. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Popescu. Stratigraphic correlation of the Paratethys Oligocene and Miocene. Bucureşti. Anuarul Institutului Geologic al României. p. Tome XV/1. Buzăului şi V. P. Serravalian and Tortonian historical stratotypes in: Montanari. p. Anuarul Comitetului Geologic. XXIX. O. 241-270. R.. Editura Tehnică. Rögl. Geotehnica României. 1915. Tomes XXXI-XXXVI (1942-1949) (resumes). 57-87. Géophysique et Géographie. 1922. Ges. Gr. M... p. Cita. p... Odin. M. 76. Marine Middle Miocene Microbiostratigraphical correlation in Central Paratethys. 2000.. Vol.. 1987.V. Öster. A. 19. p. 1998. M.. Prahova. Popescu. Bucureşti. A. Teleajenului). Bucureşti..S. Prahova şi datele noi ce se pot scoate din raporturile sale stratigrafice şi tectonice. 221-372. 1984.Mărunţeanu. Dări de Seamă ale Şedinţelor. Academia Română. Popescu. Preda. D. Geol. Recherces sur la „brece du sel” et quelques massifs de sel de la Zone paleogene-miocene du departamente de Prahova (Valachie) Comptes Rendus des Séances. Bergbanstud. 59 . Georgescu. Wien. XXXII (1943-1944). geol. Popescu. Contribuţiuni la stratigrafia Miocenului din Subcarpaţii Munteniei. Popescu. Oligocene-Miocene transition and main geological events in Romania (excursion guide)... Popescu. 9. Gh. Gh. An. 1-82.. Prezenţa Mediteranului al II-lea fosilifer la Ogretin-Mierla. An. 1995. Abstracts Vol. M. 72-73/3 (1985-1986). Rusu. Langhian. R. Vol. Melinte. Vol. Institutul de Geologie şi Geofizică. Tema A10/1997 (8/1998. p. 95-98. XXXVI (1948-1949).. Institutul Geologic al României. M.. Vol. 1956. Romanian Journal of Stratigraphy. F. S. 65-73. Bucureşti. Rom.. 1. Inst.. 14-19.. .. Zaharescu. Băcăran. Dări de Seamă ale Şedinţelor. A. Gr. M. Gelati. Institutul Geologic al României. 727. Geologia şi tectonica părţii de răsărit a jud. p. Carpatho-Balkan Geological Association XII Congress Guide book series no. Buta... Popescu.. Vol. Bucureşti. p. Vol. no. Bucureşti. Popescu. Contribution to the knowledge of the Sarmatian Foraminifera of Romania.. Institutul Geologic al României. Comitetul de Stat al Geologiei. Gr. Saulea. Săndulescu. Mitt. Gh.. Bucureşti. Gh. Atlasul foraminiferelor calcaroase din Miocenul mediu marin din România: Superfamilia Neosariacea. Săndulescu. Contribuţiuni la studiul faunei de foaminifere terţiare din România. 3-12. 1951. 76. Zona Flisului paleogen între V. Romanian Journal of Paleontology. Caşinului şi V. Institutul Geologic al României... 1995. Gh. Butac. Gh.. Popescu. Elsevier Science B. Supplement 5.. Inst. X.. Vol. Miocene Stratigraphy: An Integrated Approach. 41.S. D. Gh. 1997.. 1981.. de la curbura Carpaţilor Orientali (între V. D. Bucureşti. Bucureşti. Bucureşti. M. Iaccarino. Genetical and Structural Relation between Flysch and Molasse (The East Carpathians Model). p. Bucureşti. Ştefănescu. 76. 1971. Arhiva Institutului Geologic Bucureşti. Revue Roumaine de Géologic. Marine Middle Miocene stratigraphy of Central Paratethys (Romanian Area). Guide to Excursion B1 (post congress). 1996. Vărbilăului. Viena. Gr. 113.. Bucureşti. Geol. Prahova. Observaţiuni asupra „breciei sării” şi a unor masive de sare din zona paleogenă miocenă a jud. Contribution à la connaissence de la faune burdigaliene de Cornu (V. X-th Congress RCMNS. Bucureşti. Geol. Inst. 1952. p.. Coccioni. Popescu. M. Marine Mid-Miocene stratigraphy of Central Paratethys (Romanian Area). 1998. 1966.. Protoescu. G. Raport geologic de sinteză privind stratigrafia tectonică şi perspectivele de hidrocarburi ale zonei flisului.. Institutul Geologic al României.

Woodruff. Fairbanks. 1985. Melinte. Wright. Dări de Seamă ale Şedinţelor.. M. Mărunteanu. Comitetul Geologic Bucureşti.V. Vol. Calcarele de Podeni. Bucureşti. Geol. Academia Română. F. Teisseyre. Slov.. Geophysical Monograph 32.G. Bucarest. 37-57. 23-31.755806.. LXV/4. Dări de Seamă ale Şedinţelor. Soc. p.. Institutul de Geologie şi Geofizică. Popescu. Vol. M. 827 p. W. Géophysique et Géographie. On the Olgocen-Miocen Boundary in the External Flysch Zone of the Carpathian Bend (between the Teleajen Valley and the Dâmboviţa Valley). 357-389. 1980. 1971.D... N. Tome 23/1. R. VII. J. XLV (1957-1958). LVII/5. A tentative solving bycalcareous nannoplankton. 1993. Vied. M. V. no. Ştefănescu. Chronostratigraphie und Neostratotypen.. The Algal Nature of Certain Calcareous Rocks Intercalated in the Doftana Molasse. Institutul Geologic Bucureşti. Carbon dioxide and polar cooling in the Miocene: the Monterey hypothesis. Vol. Bratislava. Ştefănescu. Series de Géologie.. Bucureşti. Vol. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Steininger. LXVII/4 (1979-1980). S. et al..G. Vol..R. Gaze şi Gologic. Ştefănescu. Savin. 1:50. C. Teisseyre.. p.. K. paleoclimatic cycles and sediment preservation. III. Buletinul Institutului de Petrol. Paris. Contribuţiuni la cunoaşterea Sarmaţianului din regiunea Rusavăţu. Ivan. Ştefănescu. 455-468. 75. Paleoceanography. Valea de Lopatna district de Prahova Bull.. 6.. Carte geologique de la region Vălenii de Munte.. Institutul de Geologie şi Geofizică. VI. 60 .. Vol. Talec şi V. Dicea.... Structura geologică a regunii dintre V. W.. (Bucureşti). X. Mrazec. 1982. Monit. Early and Middle Miocene stable isotope: implications for deepwater circulation and climate.. 89-94.. Tudor. I. Ştefănescu. Tome XXV. Băcăran. 215-219. Inst. Buzăului. I. L. II Miozän M1 Eggenburgien. 1991. Rom. p. Ialomiţei. Vol. Romanian Journal of Stratigraphy. Miller. Vyd.. 1971. M. Dări de Seamă ale Şedinţelor. Akad. Bucureşti. M. p. M. p.. 1911.. Bucureşti. W. Gheţa. Aspect of the posibilities of lithological correlation of the Oligocene-Lower Miocene deposits of the Buzău Valley. M. Consideraţii privind stratigrafia Neogenului din V. Dări de Seamă ale Şedinţelor. V. 169-182.. Revue Roumaine de Géologie. p. Stoica.G. Petr. J.. Paleoceanogr. Senes. p. Vincent. p. 83-90. Ştefănescu. p. Vol. Fr. Mid. Age of the Doftana Molasse.. 1963. 1979. S. 1962.. 1897. p.-Miocene sotope stratigraphy in the deep sea: high-resolution correlations. 1992. E. 1902: Privire geologică asupra formaţiunilor salifere şi zăcămintelor de sare din România. Berger. Ştefănescu.000.. 3-eme serie. 181-191.H. F.

Commonwalth Mycological Institute Kew. W. South Florida. Texas. V. 4 text. 168.. Classification and geologic history of Dispersed Microthyriaceous fungi. W.. Surrey.. A.L. DEBORAH.. 91-97. Studiu comparativ al sporilor de ciuperci din Formaţiunea gipsurilor inferioare a Sinclinalului Slănic (Miocen inferior) cu sporii de ciuperci actuali. Le gisement de Cerrejón (Paléocène-Eocène). 1962. p.. de Şt.. Simpozionul Naţional de Micologie. Second International Mycological Congress. Vol. no 4. 1994. 1-1192. Did. p. O. 99-112. 84 (1): 1-11. 1977. Dicţionarul explicativ al limbii române. Fungal spores in stratigraphy Geo. Soc. 1992. L. Consideraţii teoretice asupra germinaţiei sporilor de ciuperci miocene din genul Alternaria. Tampa. I. 43. D. BĂCĂRAN. W. Băcăran. Vol. K. Ploieşti. Dictionary of the Fungi.J. 115-120. Sinaia. Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”.. V.. Les Champignons epphylles du Tertiaire de Columbie I. Classification geologic history of the microthyriaceous fungi. Association of Geological Societies. W.J. ELSIK... 198: 254-260 p.. BARR. p. Berlin. Abstracts with Programs. p. G.2. 27 Aug. 262 p. C.. August 23. Ed.T. Prahova. HOCH.. V. 1994. W.. & FRUNZESCU. Mz. D..C. 1 p. Plenum Press. Abs. Comunicări şi referate X. 283. 27 August . Acad.. Vol.. p. 1995. Endolitic Fungi in Reef Building Coral (Order: Scleractinia) Are Common Cosmopolitan and Potentially Pathogenic.R.. ELSIK. Academia Română. Microscopic fungal remains and Cenozoic Palynostratigraphy.L. 1969.C. J. Paris..C. nr. Abs. U. BĂCĂRAN. Mycologia. 1-413. Originea miocenă a unor agenţi patogeni ai plantelor. Fitotehnic.. Ed. Volume XIX.V. Bucureşti. BARNAURE. 16 pl. V. 1975. Geoscience and Man.. 232-252. vol.. V:. RÁCZ.. LVI. Bul. Lucknow (1976-1977) 1:331-342. pl. Humble Oil & Refining Company Huston. & GHEORGHIES. Palynol.C.S. J.. 403-420.. BIBLIOGRAFIE PALEOMICOLOGIE AINSWORTT & BISBY’S. p. & ELSIK.. de Şt. Prahova. Mz. GOLUBIC. Bucureşti. 44. (netipărit). Comunicări şi referate. Prahova.. The Fungal Spore and Diseas Initiation in Plants and Animals. B.. Mz. W. Bucureşti. Cole. 1973.. Nat. Microspori de ciuperci oligocene în Calcarele de Jaslo din zona sudică a Carpaţilor Orientali. G. Mz.. J. 1989. II. XV. Vol. Microspori de ciuperci din Formaţiunea evaporitică cu sare de la Slănic Prahova. no 3-4. C. New York and London. Bull. Bucureşti. Şt. BĂCĂRAN.: 1-555. Ped.C. OLARU. ELSIK. Late Neogene palynomorph diagrams. 1978. 1997. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 11. Int. Ploieşti. VIII.. & DRĂGĂNESCU. L.. Tampa. „Petrol-Gaze” Pl. COTEANU. p.P. 1986. BÂLTEANU. DRAGASTAN. 2000.. 1927. et al.C. Morphological phylogeny of dispersed fossil fungal spores-Intimations. FRUNZESCU. Nat.. GH. H. BROWN. ediţia a II-a. Transactions Gulf Coast. V. ELSIK... BĂCĂRAN. Nat. 147-149.. p. DUNZINGER. D. northen Gulf of Mexico. p. J. . IX. L. BĂCĂRAN. Comunicări şi referate IX. p.. p. S. Univ. Ploieşti. I. & GOLUBIC. ETHRIDGE. Vol.. 1963. et PONS. W. figures. E. O. 3 tab. Conf. ELISK. Evolution and Kingdom of organisms from the perspective of a mycologist. Prahova..C. XXVIII. IV. ELSIK. Pollen et Spores... 1992. America.C.A. COICIU. 1970.. Systematischer Botanischer Bilderatlas.. DOUBINGER. BĂCĂRAN. Univ. Ploieşti. R. 169. Comunicări şi referate.3 Sept. Univers enciclopedic. D.3 September 1977. 61 . p.. 1-419. V. Editura Ceres. 2/2004. Plante medicinale şi aromatice. BENTIS. Ploieşti. Second International Mycological Congress. Univ. G. p. PETRESCU... Seria Tehnică.D. p. 1976. V. D. Şt. Palinologie cu aplicaţii în geologie. 1991. Criterii de clasificare la sporii de ciuperci de vârstă oligocen-miocenă. 1977. South Florida.. 47-49. 1977. Nat. 1996. J. 2004.. p.

XXVIII (1986).C. J.R. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău ELSIK.. 1998. GIVULESCU. 1987. GEEL. p. 1987.. ediţia a II-a.S. Legumicultură. Number/numero 5. IAMANDEI. 2004. Bucureşti. 155-159. IAMANDEI. August. Istoria pădurilor fosile din Terţiarul Transilvaniei. Ed. FRUNZESCU. GIVULESCU. D. 1994. Academiei R. Tome 47. Amsterdam. 1997. ELSIK.C. ELSIK. Canadian Journal of Botany. Volume 42.. 1974. New genera of Palaeogene fungal spores. Roum de Géologie. 1986. p. oct.. 156-162. Pătârlagele. 66.C. 129-132. Serie nouă. 53-63. R. Int. 1-1446 p. 1964. Ploieşti. ELSIK. Microspores de champignons dans l’horizon supérieur du Grès de Kliwa de l’Éperon de Văleni. Vol... 1-12. & BĂCĂRAN. p. Oradea).. p. Bucureşti. southwest Harris County. V.S. Catedra de Geologie-Paleontologie. V.... 1-229 p.C. Vol. & JANSONIUS.. northern Gulf of Mexico. Taxon. Revue Roumaine de Géophysique et Géografie.L.C.. 2: 436-493. Ed. 1-172. XXXI. p.V. Tome 34. Palynology. ELSIK. Flora pliocenă de la Corniţel (reg. W. Psilodiporites Varma and Rawat. D. Identificarea asociaţiei cu Deflandrea spinulosa în zona Stârmini. The stratigrafic value of Neogene fungal spores from DSDP site 493. The utility fungal spores in marginal marine strata of the late Cenozoic. I. Volume 15. no 1. 23. 14: 91. ETHRIDGE. INDEX FUNGORUM http://indexfungorum. Fossil Bacteria and Fungi in some Cretaceous woods and their paleoecological implications. Facultatea de Geologie şi Geofizică. Texas. Ploieşti. „Petrol-Gaze” Ploieşti. 25 (1978) 1-20. Vol. gen. A palaeogeological study of Holocene peat bag sections in Germany and the Netherlands Review of Palaeobotany and Palynology. nov.B. Revista Română de Petrol. ELSIK. Studiul palinomorfelor Molasei de Doftana din Sinclinalul Drajnei (Bazinul Văii Teleajenului). INGOLD. Adnotated Glossary of Fungal Palynomorphs. Humanitas. & BROWN. Editura Academiei Române. Elsevier Scientific Publishing Company. 1996. Bucureşti. IONESCU. Ed. no 3-4. 1989. Fossil fungal spores: Anatolinites gen. 2003. Pollen et Spores.T. 2003. 1976. şi col. Crişanei şi Maramureşului. Printed in the Netherlands. FRUNZESCU. nr.C. HAWKSWORTH. Dispersal in Fungi. 5. 71-79. Geoscience and Man.. Palynology.L. Fifteen miscellaneous proposals towards the evolution of a Code appropriate to the needs of the 21st century. Calvini... p. p. revizuită. 62 . JANSONIUS. XXIX. G. 1984. Pollen et Spores. 1963 emend. Lucknow (1976-1977). 1980. teză de doctorat. EDIGER. GH.103. Did. Bul. Pânza de Tarcău.P. Jakson Group. FOURNIER. 8.C. Palynol. Ed. 2001. East and South Central Texas: U. W.C. p. XLVII-L (1995-1998). & TRĂISTARU. Oxford University Press... Univ. D. W. p. 4.P. V. Harta regiunii Crivineni. Băcăran. Paleogene fungal spores and fruiting bodies of the Canadian Arctic. E. Banatului.. Bucureşti. A. 1990. Palynology of Late Pleistocene Giant Ground Sloth Locality. 1-208.. no 1-2. The fungal morphotype Felixites nov. p. Rev.. Cătina jud..org/names/names. Vol.. C. Studiul lemnelor fosile din depozitele Cretacic-Paleocene (?) din România.. Conf. ELSIK. Z. L. 421-426. W.. G. XXVIII. 1 plate. p. IV. 1-150 p.. W. D. Pollen et Spores. International Code of Botanical Nomenclature. Number 11.-dec. R. p... 1993. The AASP Inc Workgroup on Fossil Fungal Palynomorphs. 1983. W. Bucureşti. W.. AASP Contributions Series. Volume 8. D. 1-350. Cluj-Napoca. 1-35 p.. Fungal spores from the Upper Eocene Manning Formation. Buzău.asp INDREA. 27 pl.D. Pollen et Spores.. ELSIK.R.. London. Carpatica.. GUŢU. Volume 52. 1986. nr.. Bucureşti.D. no 4. pages 953-958 National Research Council Canada. Vol. & BATI. & BĂCĂRAN. leg. W. 2001. V. + 120 planşe text. HUICĂ. 31-41. Vol.C. p.A. E. 403-420. 1990. Dicţionar latin-român. şi Ped. W. ELSIK. 77-82. 1978. 1979.

Geleenites Dijkstra 1949. SITTLER. T. by The New York Botanical Garden Bronx: N. Cluj-Napoca. 15.A. R. 1996.V. The nomenclature of fossils as fungi. nov.. Le Paléogéne des Fosses Rhenan et Rhodanien etudes sédimentologiques et paléoclimatiques. Reprinted from Trends in Ecology and Evolution. 1996.. Mycologia. KALGUTKAR. Acad. 1995. O. T. Les champignons fossiles. of Paleobotany and Palynology. 249-262. JANSONIUS. F. by D. Tomo XIX. Synopsis of fossils fungal spores. Mycotaxon. pl.. 1971. 2-4. 1981. S. Cercetări palinologice asupra Eocenului de la MorlacaHuedin. & KALGUTKAR. Thèsses.N. LOCQUIN. Bucureşti... 87 (4). 63 . Bulletin 340. Mycol. POP. pp.N. 36 pl.34-51... J. p. a Cretaceous fungal fructification. A comparision of some Paleogene fungal palynomorphs from Canada and from Patagonia. 1982. JARZEN. G.. 1972.. Morphology and Taxonomy of fungal Spores. D.V. Some fossil fungal form-taxa from the Maastrichtian and Palaeogene ages. Fungal Associations in the Terrestrial Paleoecosistem. POP..L. Rew.R. M.. J. J. Ed. 64-2008. nouvelles recherches sur les champignons fossiles. SVOBODOVA.V. & ELSIK. Utrecht-Netherlands. I.. Ed. R. Plante fosile. 1971. E. & DILCHER. Texas.. D.. Fossil arbuscular micorrhizae from the Early Devonian. p. Paléosporologie. pp.N. 2000. Printed in Great Britain. Ed. STAFLEU. Stuttgart. Fungal palynomorphs recovered from recent river deposits. Dallas. TAYLOR. & NORRIS. Canada. Taxon 30 (2): 438-448.W. Atlas des champignons d’Europe... 1985. J. Băcăran. M.. GH. REYNOLDS. C. Geological Survey of Canada. 99 (5): 513-522. & PETRESCU. 1-173 p. 1965. PETRESCU. Linnaean nomenclature-universal language of taxonomists and the Sporae Dispersae (with a commentary of Hughes proposal).S. R. adopted by Elleventh International Botanical Congress Seatle. Volume 5. Luangwa Valley. p. The fossil history of Ascomycetes Systematics and Perspectives in the Nineties. Palynology 24: 37-47. J. I. Vol. 1-351 p..M. no 1..V. Pollen et Spores 23 (3-4). II. PO. mycelia and fructifications. Hawksworth.. Simpozionul de Palinologie Cluj. Zambia. fig.. Review of Palaeobotany and Palynology 85: 83-94. E. p... 1-89 p.. no... 557-562... Vol. Faculté des Sciences de l’Université de Strasbourg. 1990. W. & TAYLOR.J.. 1971. în palin rom. N.A.L. Commision geologique du Canada. 2008.C.M. PO. KALGUTKAR. 1981. SHEFFY. 13-16. 1995.. TAYLOR. Toronto.. Res. Paleontolographica Abteilung B.M. Published by the American Association of Stratigraphy Palynologists Foundation. T. District of Mackenzie. Plenum Press. & ELSIK.S. Systematic and stratigraphic palynology of Eocene the Pliocene strata in the Imperial Nuktak C-22 Well. Paris F. a new elateroid sporomorph from the Bohemian Cenomanian (Czeh Republic) Acta Musei Naturalis Pragae Series B-Historia Naturalis Vol.N.N. XXIX-XXXI. 163-187 + 2 pl. TAYLOR. introducere în paleobotanică.S. J. TAYLOR. L. DIJKSTRA. 1994. 133-138. NORRIS.C. nov. Paris. 1986. p.. R. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău JANSONIUS. 1-260 p. T. & JANSONIUS.. Vol. Mackenzie Delta Region. International Code of Botanical nomenclature.. 1-279 + 2 pl. The importance of Fungi in shaping the paleoecosistem. Supervicornea pacltovae gen.M. Les champignons fossiles. TAYLOR. JANSONIUS.L. cu privire specială asupra condiţiilor paleoclimatice. 1981. Redescription of Some Fossils Fungal Spores. 14 mai 1970. U. & DRAGASTAN. 1995. et al.R. T. Southern Argentina. Acad.M. H. Ed. The distribution and interactions of some Paleozoic fungi. & VAVRDOVA. p. POP EMIL. M. 167-174. G. 1-392.. 458-5126. 560-573. Macromycetes. Progrese în palinologia românească. 1982. 1986. 1-471 p. Paris. XXIII. 1971. 3-4: 319-334. Bucureşti. R.. Recherches sur quelques organismes fungiquest et d’affinités fongiques probables présents and Paléozoiques.. Bordas.. New York. Palynology: Volume 10: 35-60.Y. M. AASP Fondation. W.. AMEGHINIANA. E. ROMAGNESI. 1982. August 1969. D. Progr. 2000. & OSBORN. et sp.R. no. LOCQUIN. 141152 SEPULVEDA. p.T. 17. Dacia. M. & SIEGLER. 1-178..

H..D...Y. 901-910.N. & TAYLOR.P.I. TAYLOR. 1987. 2005. Review of Palaeobotany and Palynology 90: 229-262. C. National Science Foundation Deutsche Forsungemein schaft and Deutscher Akademischer Austauch Dienst. TAYLOR. VACZY. Bucureşti. Columbus. S.R. Bronx... Mycologia. H... T. W. E.. Heidelberg. & KERP. p. Mycologia. TAYLOR.L. TAYLOR. H. Nature Volume 399/ 17 iunie 1999.N. 1974. Cod. HASS. & OSBORN. seria Botanică. Berlin. H. 1995. 24. J. KLAVINS.. p.N. T. R.V. Parasitism in a 400 milion year-old green alga. REMY. E. of Botany and Institute of Polar Studies. Tipizarea nomenclaturală în Botanică. Fungi from the Lower Carboniferous of central France. 1999. T. TAYLOR. T. Devonian Fungi: interactions with the green alga Palaeonitella. Studii şi Cercetări Biologice Cluj. The oldest fossil lichen.S.N. T. & REMY. H.N...N. The importance of fungi in shaping the palaeoecosistem. Ohio. HASS.. N. C.. 68-75. 16 november 1995.N.N.. 10458-5126. 1994. 213-253. The oldest fossil ascomycetes. VERECCHIA. 84 (6): pp. H. 1972. B.. 244. 64 . E. A fossil mycoflora from Antarctica. TAYLOR. M. & KERP. 2000. D. T.. 1996. Ed. T. & TAYLOR. & KERP. Dep.. & HASS. nr. Fungi and Sediments Springer-Verlag p. W.N. by The New York Botanical Garden. 1997. HASS. VACZY.. a complex fossil microfungus revisited. 725-729.. The Ohio State Univ... & STUBBLEFIELD. HASS. 3. TAYLOR. T. S. Băcăran. & AXSMITH. 1992. T. TAYLOR. H.P. New York. H. GALATIER. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău TAYLOR.. Internaţional de Nomenclatură Botanică. T.N.. Protoascon missouriensis.M. TAYLOR. 97 (3). 2000. The Rhynie Chert Ecosystem: A Model for Understanding Fungal Interactions. 1992. Nature Volume 378. 1-254.L. Buenos Aires. Bucureşti. T. REMY. Acad. Review of Palaeobotany and Palynology 83: 253-260. p. W. KRINGS. A Cyanolichen from the Lower Devonian Rhynie Chert American Journal of Botany 84 (7): 992-1004.

G. de Ştiinţe a U. GOIDÀNICH. 1-609 p. Commonwealth Mycological Institute. Fitopatologie agricolă.. IV B: 1-504 p. Catalogul micromicetelor biodestructoare ale materialelor polimere. LUGAUSKAS. Iaşi. Ed.R.I. 1982. Sc. 1-1283 p.. Commonwealth Mycological Institute Kew. & BONTEA. Nat. A.. Scrisoare către Băcăran Victor. 1-354. Mycological Papers. DEIGHTON. Evolution and Kingdoms of organisms from the perspective of a micologist. 1979.. Macmillan Publishing Company. Ed. T. Bucureşti.C. 1971..C... 2000.. Dip. The Fungus Spore. GÄUMANN. 1980. BONTEA. „Ion Borcea” Bacău. Studies on Cercospora and allied Genera VII New species and redisponizions. p. I. III: 1-571 p. SLIAUJENE. Elsevier – Amsterdam.. B.J. CHELKOVSKI.. 1973. D. syst. 1987. 1-551 p.. A. et al. Române. Butteworths. Dicţionar fitopatologic în şase limbi – Micoze. JOLY. Bucureşti. MADELIN.. G. 12.. 1-545 p. & SESAN. 1-249 p.. Plant Diseases and Metabolites. 1-206 pl. C. 1967. 47. Mycologia 84 (1).. Bucureşti. Boca Raton Florida. Bologna. 83. 547 p..C. (Clasa Ascomycetes) şi reîncadrarea taxonomică a speciilor acestui gen din flora României. Ph. BIBLIOGRAFIE MICOLOGIE ABBAYES.C. Biol. J.. D. St. W.B. Vol.. nr. RĂDULESCU. A. V. Cercetări micocenologice în asociaţia Symphyto-Cordati-Fagetum din Munţii Nemira (jud. Ph. 1964. Complexul Muz.. MANOLIU.S. BUIA. G..... 1963..Sc. Die Pilze. Ceres. Botanique. & LIZON. et KRANZLIN. Academic Press. V. 1-11. Masson... 1-80 p. Mycological Society of America. J. Tokyo. E. DEIGHTON.J. Malýatlas húb.34. Kew. M. Lond. 1-608 p. Alternaria.I. Vol.. Studii şi Comunicări. Surrey. AINSWORTH. 1964.... Sc. Commonwealth Mycological Institute Kew. Cerc. BREITENBACH. A.. ELLIS. Vol. More Dematiaceous Hyphomycetes.Sc... Editura Agro-Silvică. 76-83. nr.. 1-541 p. ST:. 1-316 p. 1 p. M. 1985. A.N.. M. 1997. 1-193.. 141. Lucerne. Acad. 1963. tehnici şi ştiinţifici în fitopatologie. Stuttgart. More Dematiaceous Hyphomycetes..R. The Ecology of the Fungi. Băcăran...F. & ELLIS. Vol. Press Inc. & SUSSAMAN. Veget. 1983. Ceres.B. New York and London. p. 1979. B. Surrey. 1-337 p. E. 1976. Les Ascomycetes.. Bacău)... P.C.. MANOLIU. Cercosporidium and some species of Fusicladium on Euphorbia. Paris. O. 1981. 1966.. T. B. Le Genera Alternaria. & VISCONTI. Masson et Cie Editeurs. Kew..S. DEREMEK. II. INGOLD. Vol.. England. Dicţionar de termeni populari. Ed. D. 1-507 p. Oxford at the Clarendon Press.. T. G. Mycol. New York. p.S. F. p. p. BAICU. Surrey. Botanica agricolă. BARR. 1-208 p. Kew. AINSWORTH.. B. de Şt. 1964.. MICULISKENE. JIGĂU. 1965.. D. ex Ces & De not. 1964. 1968. Manuale di Patologia vegetale. Tome I. 1992. ELLIS. M. Vol. Champignons de Suiss.D.. 1-154 p.B. The Fungi – An Advanced Treatise. C. ELLIS. Passalora.3. Vol. LOCQUIN. Surrey. Acad. p. A. Moscova.. 1996. H. Surrey. MANOLIU. Dispersal in Fungi. Commonwealth Mycological Institute Kew. Bucureşti. Contribuţii la cunoaşterea genului Pleospora Rabenh.C. Bratislava.. 396. New York. I: 1-748 p.. Mycologie générale et structurale. 65 .. P.V. Paris VIe. Dictionary of the Fungi Commonwealth Mycological Institute. A. Studies on Cercospora and allied Genera II..S.E. F. Commonwealth Mycological Institute. & PETRESCU. COOKE. F. 1966. Ph. no 144. 1-161 p. 1-56 p. Bucureşti. Dictionary of the Fungi fifth edition. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 11. Editions Paul Lechevalier. AINSWORTH. HULEA. 1984. P. II: 1-804 p. A.V.B. A. 2005. p.. England. London..T. M.. 1961. Paris VIe.. London. 20: 9-14. 1-340 p. AL...

sec. T. MOHAN.B. 1-148. „Al. Bucureşti. 1979.. Acad.... 149-348. 1995. Paris VIe. ed.. p. p... Drechslera. p. 1954. Iaşi. Bucureşti. Ciupercile Erysiphaceae din România. Surrey.. T. 1998. R. şi Ped.R. 1973. 1969. Bucureşti. M. PARDOE. Evoluţia plantelor oglindită în opere recente de botanică filogenetică. Ed. 1-614 p. p. J... COROI. 1964. Did. 119. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău MANOLIU.. 1957. E. Ed. 269. p. II. ŞTEFUREAC.C. Ed. National Museums & Galleries of Wales. Paul Lechevalier Editeur. Cuza” Iaşi.. England... Vol. C. 1967. ZANOISCHI. Ed. A. CAB International Mycological Institute. 1973.. Ed. E. 1999. Bucureşti..H. I-LXXXII. şi Ped. E. 1-570 p.. C. 144. VILLE. Graminicolous Ascochyta Species. E. 1966.. DODEA.P. 185. SĂVULESCU. I şi II. S. Ed. R. 1995. E. studiu monografic. MOREAU. Bucureşti.V. 1-219 p. R. Le genre Alternaria. SĂVULSECU. 1-325. 1998... 1-242. 1-250 p. C. R. Ed. 1-358 p. Mucorales Verlag von J. pag.. Paris. RĂDULESCU. 1987..S... Micologie. F. Agro-Silvică. Ciuperci Pyrenomycetes Sphaeriales din România.R.H. + 1 tab. G. II: 1-1168 p. Monografia Uredinalelor din Republica Populară România. MITITIUC. Acad. THOMAS.. Cluj-Napoca. Vol. M. Cambridge. 1971. Cramer. NEGRU.. J.P. Ed. Băcăran. WEBSTER. 1967. 1988.S.R. R... M. ZYCHA. 1-355 p. Napoca Star.S. Edit. H.S. CLEAL. ROMAGNESI. Tome II. I şi II. NEGRU. VILLE. Ascochyta II.. V.. Introdcution to Fungi University Press Cambridge. Îndrumător pentru determinarea bolilor şi dăunătorilor la seminţe.S. Graminicolous species of Bipolaris. SĂVULESCU. E. Bucureşti. II: 1-1166 p.. I: 1-1329 p. Septoriozele în România.R. T. Tratat de fitopatologie agricolă. 1979. Plante inferioare din masivul Ceahlău. RAFAILĂ. F. + 69 tab. Vol. Bibliography of European Palaeobotany and Palynology 1996-1997. Ed. E.. 16. FRASER. R. Atlas des champignons d’Europe. Editions Paul Lechevalier. 1953. pl. Acad. J. 1969.. A. Bucureşti.S. Acad. Cardif CF1 3NP. A. A. NEGREAN. pag. Species on Monocotyledons (excluding grasses).... I.. PUNITHALINGAM. 1-300 p. Ceres.. Ustilaginalele din Republica Populară România... Acad... SIVANESAN...I. Did. Patologie vegetală. Paris VIe.. Acad. I: 1-543 p. Department of Biodiversity and Systematic Biology. RĂDULESCU. Fitopatologie. Univ.. 235-236. PÂRVU.. Commonwealth Mycological Institute Kew. Bucureşti. p.. 66 . A. PUNITHALINGAM. RĂDULESCU. Ed.. SIEPMANN.R. Les Champignons.. H. Cryptogams and Gymmosperms. O. PATRICK. R. Ed..R. Curvularia. 1-291.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful