UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE GEOLOGIE ŞI GEOFIZICĂ CATEDRA DE GEOLOGIE-PALEONTOLOGIE

TEZA DE DOCTORAT
STUDIUL PALEOMICOLOGIC AL DEPOZITELOR MIOCENE DIN BAZINELE VĂILOR TELEAJEN ŞI BUZĂU REZUMAT

Conducător ştiinţific: Prof. Dr. Ovidiu Dragastan

Doctorand: Victor Băcăran

Bucureşti, 2009

V. Băcăran, Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău

CUPRINS
I Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . II Cuvânt înainte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . III Istoricul cercetărilor paleomicologice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . IV Consemnarea geologică a fungilor fosili . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . V Istoricul cercetărilor paleomicologice în România . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . VI Istoricul cercetărilor paleomicologice în bazinele văilor Teleajen şi Buzău . . . . . . . . . . VII Istoricul cercetărilor în micologie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . VIII Metodele de preparae şi studiul palinomorfelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . IX Clasificarea sporilor fosili de ciuperci . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1. Date generale asupra regiunii cercetate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2. Cadrul geologic al regiunii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3. Cadrul geologic al Formaţiunii cu sare de la Slănic – Prahova. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9. Reconstituirea paleomediului miocen . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9.1. Generalităţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9.2. Elemente morfologice folosite în procesul comparării sporilor actuali de ciuperci cu cei fosili . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . 9.3. Spectrul ecologic al sinuziilor de micro- şi macromicete care se aseamănă cu cele descoperite în depozitele miocene cuprinse în bazinele văilor Teleajen şi Buzău. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . a) Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Podu Morii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . b) Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Podu Morii – Calcarele de Jaslo . . . . . . . . . . . . . . . . . . c) Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea Gresiei de Kliwa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . d) Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Doftana . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . e) Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea cu sare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . f) Profilul ecologic al ciupercilor care se aseammănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Şipoţelu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9.4. Reconstituirea paleoclimatului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9.4.1. Evoluţia florei în Cenozoic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9.4.2. Evoluţia climei şi florei ăn Paleogenul Europei Occidentale . . . . . . . . . . . . . . . . 9.4.3. Factorii fizici (temperaturi şi umiditate) în dezvoltarea ciupercilor . . . . . . . . . . . 9.4.4. Procesul de tranzienţă micotică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10. Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10.1. Consideraţii asupra paleoecosistemului miocen . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10.2. Probleme de nomenclatură la sporii, hifele şi corpurile sporifere, descoperite în depozitele miocene în bazinele văilor Teleajen şi Buzău . . . . . . . . . . . 11. Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11.1. Bibliografie – Geologie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11.2. Bibliografie – Paleomicologie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11.3. Bibliografie – Micologie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . II III V VII IX XI XV XVII XIX 1 2 35 37 37 39 40 40 41 41 41 41 41 41 42 42 43 43 240 240 246 249 249 256 260

I

se poate crea acel fond minim de lucrări de sporologie. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău I. Numai înarmat cu informaţii de sporologie ale ciupercilor actuale. semnificaţii ambientale). încadraţi într-un sistem de clasificare artificial. în majoritatea lor. Introducere Prezenta lucrare îşi propune studiul paleomicologic al formaţiunilor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău. bazidiilor etc. cu posibilităţi de uz biostratigrafic. de încadrare. în completarea celor furnizate de celelalte grupuri de plante inferioare şi superioare. Pe baza unui cadru stratigrafic şi tectonic. existau genurile de ciuperci cunoscute din micologia actuală.V. ascelor. ca element în procesul de comparare cu sporii de ciuperci actuale. Băcăran. de clasificare. Respectând în continuare regulile atât de vechi ale principiului actualismului. Studiile de morfologie comparată pot aduce noi elemente utile palinologului în actul identificării formelor fosile. 200000 de specii de ciuperci (cunoscute fiind cca. Informaţia paleomicologică cantitativă din investigarea formaţiunilor s-a dorit a fi urmărită sub diferite aspecte în încercarea de a desprinde tendinţe evolutive ale diferiţilor taxoni. Din lumea bogată şi variată a palinomorfelor constatate şi determinate. paleomicologia poate oferi ocazia unor noi interpretări filogenetice. paleoecologice în lumea plantelor. să se apeleze la studierea sporilor omologi actuali în condiţiile naturale ale sursei. uneori în asce. În lucrare s-a abordat şi oferta de informaţie geologică din zone limitrofe perimetrului. în Cainozoic. se pot obţine datele necesare evaluării condiţiilor paleoclimatologice şi paleobiogeografice. Pe glob se presupune că ar exista cca. Paleopalinologul întâlneşte sporii de ciuperci fosile nu întotdeauna izolaţi. Cercetările paleomicologice cu mijloace palinologice aduc informaţii din care rezultă că. Acest avantaj presupune. Lucrarea de faţă oferă descrierea morfologică a unui număr infim de spori de ciuperci fosile. Practica determinării sporilor actuali de ciuperci indică necesitatea cercetării lor în contextul natural al corpurilor sporifere. sedimentologic (ciclicităţi. Cum asemănările sunt mai mult decât evidente. Numai printr-un proces continuu de comparare a sporilor fosili de ciuperci cu cei actuali. Lucrarea reprezintă o încercare de prezentare a sporilor fosili în interesul procesului de cunoaştere în geologie. preluat şi însuşit din literatura geologică recentă. s-a procedat la investigarea palinologică a unor formaţiuni miocene ale principalelor aflorimente din regiune. 100000 specii). instrumente de lucru pentru palinologi. O vastă literatură de strictă specialitate a trebuit să fie consultată ca suport al diagnosticului paleomicologic. niciodată nu vom găsi o identitate morfologică între sporii fosili şi cei actuali de ciuperci. II . organizat astfel încât să creeze un prim fond de date în cercetarea de morfologie comparată în paleomicologie. rar pe sterigme. unele deschideri din Zona Cutelor Diapire. paleoclimă. sau din aflorimente situate la vest sau la est de perimetru. sporoforilor. conidiofori etc. urmărindu-se evoluţia relaţiei: preevaporitic–evaporitic–postevaporitic. cu necesitate. al descrierilor morfologice şi al efortului de adecvare a nomenclaturii. în scopul elucidării datelor oferite de paleomicologie. dar frecvent în corpuri sporifere. s-au selectat pentru studiul de detaliu numai sporii de ciuperci. cum ar fi oportunitatea investigării forajelor din sarea de la Slănic Prahova. S-au detaliat îndeosebi formaţiunile purtătoare de evaporite. Această constatare obligă pe palinolog să compare sporii de ciuperci fosili cu cei actuali. cu implicaţii în evoluţia geologică a bazinului miocen din sudul Carpaţilor Orientali. intuim deci cât de ridicat trebuie să fie nivelul de cunoaştere al palinologului angrenat în descifrarea tainelor paleomicologice ale Cainozoicului.

Dr.Jansonius de la Geological Survey of Canada. Cuvânt înainte Prezenta lucrare de doctorat este rodul pasiunii mele pentru Paleomicologie. Dr.P. M. înfiinţând laboratorul de palinologie şi să mi se asigure probele palinologice de către Prof. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău II. − Prof.C. − Prof.V. Ioana Pană de la Facultatea de Geologie şi Geofizică. în cea mai mare parte. − Prof. în parte. − Dr.V. Zoe Apostolache Stoicescu. Claude Sittler – Faculté des Sciences de l'Université de Strasbourg.. Liviu Drăgănescu de la Salina Slănic Prahova şi Dr. − Dr. sub îndrumarea Dr.P. − Prof. Catedra de Geologie şi Paleontologie. Catedra de Geologie şi Paleontologie a Universităţii din Bucureşti. − Dr. J. dar. Doubinger – Centre de recherche de sédimentoligie et de géochimie de la surface CNRS (Strasbourg). Dr. S. Dr. − Dr. Justinian Petrescu de la Facultatea de Geologie. Houston. Dr. Pons – Laboratoire de Paléobotanique de la Faculté des Sciences de Paris. catedra de Geologie şi Paleontologie a Universităţii din Bucureşti. ANTIPA” şi să mă iniţiez în Palinologie şi.. m-am aflat în corespondenţă: − Dr. cu care. al faptului că am început să lucrez sub îndrumarea Prof. Calgary. De mare ajutor. Ovidiu Dragastan din Facultatea de Geologie şi Geofizică. S. − Prof. Theodor Neagu. Nicolae Ţicleanu de la Facultatea de Geologie şi Geofizică. Dr. − Dr. Câmpina. − Dr. Texas. − Dr. − Dr. − Prof. Aurelia Bărbulescu de la Facultatea de Geologie şi Geofizică. Munteanu Emilia de la Institutul Geologic al României. I. Dr. − Prof. W. Dr. − Conf. Norris de la Geological Survey of Canada. Nicolae Balteş de la I. Dr.B. S.A. Dr. Huică Ilie de la Universitatea “Petrol-Gaze” Ploieşti. membru al Academiei Române. Dr.A. cărora le rămân îndatorat şi le prezint mulţumirile mele: − Prof. Popescu Gheorghe de la Institutul Geologic al României. Băcăran. Leonid Olaru de la Facultatea de Geologie a Universităţii “Al. Geologic al României. Mihai Popa. personalităţi cărora le rămân îndatorat şi le prezint sincerele mele omagii.C. − Prof. cu o contribuţie majoră în abordarea de către mine a domeniului Paleomicologiei au avut-o personalităţile ce au publicat lucrări ştiinţifice esenţiale. Dr. − Dr. Toamnei). Dr. J. M. să patroneze aceste cercetări. pentru realizarea unor fotografii la microscopul ZEISS din Laboratorul de Palinologie.U. Marcel Locquin – Laureat de l'Institut. Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Sheffy – Indiana University. membru de onoare al Academiei Române. Monica Crihan de la Universitatea “Petrol-Gaze”-Ploieşti. R. Catedra de Geologie şi Paleontologie. Leonid Apostol de la Muzeul de Istorie Naturală “GR. prin persoana Dr.A. Thomas N. şi al şansei ce am avut-o să abordez acest domeniu la îndemnul Dr. S. − Prof. Dumitru Frunzescu de la Universitatea “Petrol-Gaze” Ploieşti. din Universitatea Bucureşti. cu sediul în Bucureşti (str. Dilcher – Indiana University.U.A. G. − Prof.. J. Taylor – University of Kansas. Ellis – British Mycological Society. Dr. Catedra de Geologie şi Paleontologie a Universităţii din Bucureşti.P. − Dr. cărora le aduc mulţumirile mele.M.U. Dr. Cuza” Iaşi. D.G. III . Mărunţeanu Mariana de la Inst. − Dr. − Conf. Calgary. Tot şansa a făcut ca Muzeul de Biologie Umană Ploieşti. Dr. respectiv în Paleomicologie.U.L. Un uriaş ajutor mi-au dat îndemnurile şi îndrumările următoarelor personalităţi. Răzvan Givulescu. Kalgutkar de la Geological Survey of Canada. D. Ellis – Commonwealth Mycological Society. Elsik – Exxon .

terminologiei latine şi corecturii.C. În elaborarea lucrării. dar.R. Dr. m-am bucurat de bunăvoinţa multor personalităţi. Conf. Prof.L. Băcăran. profesorilor Cornel Popescu. menţionându-i: Dr. IV . a domnului Şerban Ionescu-Homoriceanu şi Conferenţiar Dr. OPTOFINA S. Laboratoarele TONNIE S. Mihai Toma de la Universitatea Agronomică şi de Medicină Veterinară “Ion Ionescu de la Brad” din Iaşi. m-au îndrumat.C. Prof. cu multă dărnicie. toţi oameni de viţă basarabeană şi bucovineană. Dr. Constantin Hunciag. Gheorghe Brănoiu de la Universitatea “Petrol-Gaze” – Ploieşti. Multor persoane le mulţumesc pentru ajutorul dat în procurarea microscopului (firma S. esenţial pentru mine a fost sprijinul moral şi material al apropiaţilor mei: mama. Catedra de Geologie şi Paleontologie a Universităţii din Bucureşti. Dr. Maria Oprea de la Institutul de Protecţia Plantelor Bucureşti. Gheorghe Popescu de la Institutul de Geologie al României. lucrări de micologie şi paleomicologie.P. Zoe Apostolache Stoicescu.-Bucureşti. Dr.V. Stănilă Iamandei de la Institutul de Geologie al României. Elena Potop şi prietenul meu. a domnului Ion Vânt).R. Dr. Dr. Valeriu Bratu.E.C. Titus Brustur de la Institutul de Geologie şi Ecologie Marină. cu marea disponibilitate pentru bine. Dr. fratele. Eugenia şi Nicolae Cristea. Gabriela Pigulea şi Constantin Hârlav. Maria. Alexandru Manoliu de la Centrul de Cercetări Biologice Iaşi.L.G. Dr. Mihai Popa de la Facultatea de Geologie şi Geofizică. Acestora le aduc profundele mele omagii şi mulţumiri. fosta directoare a Complexului Muzeal Prahova. sora şi cumnatul. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Mulţi dintre aceşti micologi şi paleomicologi mi-au trimis lucrări ştiinţifice de mare valoare. tehnoredactorului Andrei Neagu de la firma S. De-a lungul timpului. Dr. cât şi în reproducerea materialului bibliografic de către Adrian Stocheciu. Tatiana Eugenia Şesan de la Facultatea de Biologie a Universităţii din Bucureşti. nepoatele mele: Irina şi Cristina. din care cauză le mulţumesc cu toată recunoştinţa. verişoara mea. Eugenia Puica Iamandei de la Institutul de Geologie al României. Ana Ionescu de la C. care mi-au oferit. în mod special. Dr. uneori rămânând uluit de bunătatea lor.

Pirozynski. în lucrarea “Paleomycology”. 2000). Compilaţiile lui Meschinelli rămân importante doar din punct de vedere istoric şi nomenclatural (după Tiffney & Barghoorn. V . Leussink & Stafleu.V. – ramură a botanicii care se ocupă cu studiul ciupercilor (din fr. pot fi în aparenţă identici (după Kalgutkar & Jansonius. 1996). semnalând că interesul pentru aceştia a crescut în anii de după 1950. 2000). ea o fost cunoscută din date disparate. datorită factorilor de mediu sunt doi factori ce produc marea variabilitate a morfologiei sporilor fungici (după Hulea. Mai mult. Meschinelli rezumă cunoaşterea fungilor fosili de la sfârşitul secolului al XIX-lea în volumele 10 şi 11 ale lui Saccardo Syloge Fungorum (1892. Wang. Tiffney & Barghoorn (1974). 2000). Renault. 1878. pertinente. Polimorfismul (Tulasne. astfel că fungii fosili sunt priviţi drept rezultatul contaminărilor. sinonime cu prezenţa mai multor forme de spori. 1968). Farr. din care cauză a avut reţineri faţă de prezenţa acestora (după Kalgutkar & Jansonius. 1880. 2000). paleo). Piroyznski (1976 a) şi Piroyznski & Veresub (1979 a) au făcut scurte prezentări ale fungilor fosili. Până în 1950. ca şi mulţi micropaleontologi. diferenţiate sexuat sau asexuat. 1979. au ignorat fungii fosili datorită dificultăţilor de identificare a acestora. 2000). Paleomicologia este un domeniu foarte tânăr. Din anii 1840 până către sfârşitul secolului al XIX-lea. Pirozynski & Veresub (1979 a) văd dificultatea interpretării fosilelor fungice descoperite. Schimer şi Ungar) au publicat note privitoare la fungii întâlniţi ca miceliu. Lange (1978 c) sesizează variabilitatea şi diversitatea sporilor fungici şi. numele publicate. stereotipia grăunciorilor de polen (după Kalgutkar & Jansonius. Băcăran. 2000). dar. Meschinelli a inclus 63 genuri. dar tratate autonom sunt apreciate ca forma taxon. din Kalgutkar & Jansonius. 2000). iar sporii fungici dispersaţi ai unei aceleiaşi specii au multă deosebire. 2000). 2000). spori disperşi etc. 1922 – din Kalgutkar & Jansonius. pe când indivizii diferitelor specii. 1983. înainte de a deveni o ştiinţă consacrată. mycologie)(după DEX. Lesquereux. 1974. iar “micologie” s. În “Inconographica” (1902). 2000). nu a văzut utilitatea fungilor. iar Stubblefield & Taylor (1988) pun pe seama asemănării fungilor fosili dificultatea recunoaşterii. invalidate diferă de lista din “Index nominum genericorum plantarum” (“ING”. 1976 a. evidenţiate populaţional. puţine descoperiri importante. împreună cu polimorfismul ce generează modificările structurilor morfologice. 1979) (din Kalgutkar & Jansonius. Edwards. datorită dezvoltării palinologiei sporilor (după Kalgutkar & Jansonius. spori. încă de la 1820 (după Kalgutkar & Jansonius. dar numele acestora sunt discutabile: nefiind valid publicate (la numele unor genuri nu a fost asigurată diagnoza). Lange & Smith (1971) constată la polenul fosil dispersat o morfologie relativ uniformă şi o mărime apropiată. prin comparaţie. 1851) ce defineşte ciupercile cu mai multe forme sau stadii sporifere haploide sau diploide (asexuate sau sexuate). însoţite de publicări au putut fi semnalate (Williamson. mulţi paleobotanişti (Brogniart. deci polimorfismul controlat genetic. tocmai datorită insuficentei cunoaşteri a morfologiei fungilor moderni. 1921.f. mai ales după 1970. din Kalgutkar & Jansonius. sporangii (după Ainsworth & Sussman. iar Piroyznski (1976 a). corpuri sporifere. În această mare variabilitate morfologică. reprezintă expresia polimorfă a unui singur organism. Heer. 1895) şi în Fungorum Fossilium Omnium (1902) (Answorth & Sussman. Istoricul cercetărilor paleomicologice Paleomicologia se ocupă cu studiul componentelor fungilor fosili: hife. Ramanujam & Rao (1978) acuză ideea că sporii fungici nu sunt adecvaţi interpretărilor stratigrafice. iar morfologia variată şi compoziţia acestora ca probleme complicate de interpretare (după Kalgutkar & Jansonius. 2000). 1968). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău III. Cercetările paleozoologice şi cele paleobotanice nu sunt asociate cu cele micologice. Etimologic. astfel că propagulele. termenul “paleo” este element de compunere care înseamnă “vechi” (din fr. manipulării şi interpretării acestora (după Kalgutkar & Jansonius. Kindston & Lang.

Ctenosporites etc.V. Devonianului şi Carboniferului atestă prezenţa tuturor grupurilor majore de fungi în Paleozoic. O cooperare cu micologii familiarizaţi cu fungii fosili. 1978. cum tot aşa de adevărat este că numărul mic de descoperiri fungice înainte de Cenozoic a limitat lipsa interesului pentru potenţialul lor stratigrafic (după Kalgutkar & Jansonius. Paleomicologia şi-a adus contribuţia la o înţelegere elevată a plantelor. cu paleo. Băcăran. 2000). 1988. 1989). din care cauză microstratigrafia a fost folosită ca instrument de explorare de către Exxon în Cenozoicul Coastei Golfului. 2000). 1997). Sherwood-Pike (1991) a scris câteva minore comentarii despre valoarea fosilelor. 2000). 1995. 2000). 2000). astfel că se creează o presiune a nomenclaturii. ca mijloace ale înţelegerii evoluţiei fungilor şi a consemnat date despre fungii flagelaţi şi neflagelaţi. care reclamă o elucidare în detaliu (din Kalgutkar & Jansonius. asupra înţelegerii afinităţii cu taxonomii moderni şi interpretarea paleomediului. Pirozynski (1976 c) a întrevăzut în studiul grupurilor şi fragmentelor individuale fosile posibilitatea asigurării unei baze pentru rezolvarea originii şi filogeniei fungilor şi rolul lor în evoluţia vieţii (după Kalgutkar & Jansonius. biostratografie. din Kalgutkar & Jansonius. Larga variaţie morfologică poate induce acceptarea mai multor specii. 2000).). Creşterea frecvenţei noilor fungi fosili. care rar furnizează suficiente informaţii ale numărului lor sau chiar filiaţia filogenetică (după Kalgutkar & Jansonius. Băcăran. fie a unei singure specii cu mare şi continuă variaţie (după Smith. 2000. 2000).U. fără a afecta independenţa taxonomiei (după Pirozynski. în Cenozoicul inferior al Mackenzie Delta. 2000). 2000). Recentele studii asupra fungilor străvechi au implicaţii importante în evoluţie. Palinomorfele fungice ajută la determinarea vârstei. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Descrierea nomenclaturală şi taxonomică a sporilor fungici disperşi se poate face pe baza diferenţierii în cadrul unei scări aplicate în studiile populaţionale (după Lange & Smith. VI . Recentele sale lucrări asupra Silurianului. din Kalgutkar & Jansonius. 2000). şi de către Imperial Oil. dar sugerează evoluţia fungilor în Paleozoicul inferior sau chiar în Precambrianul superior (după Kalgutkar & Jansonius. din Kalgutkar & Jansonius.A. din Kalgutkar & Jansonius. S. animalelor şi mediului geologic şi a relaţiilor lor cu fungii în trecut (după Stubblefield & Taylor. oriunde în coloana geologică şi în toate regiunile lumii trebuie să aibă în vedere faptul că numărul fungilor studiaţi exhaustiv este mic şi aceia care au fost studiaţi din perspectiva biologică sunt chiar puţini (după Kalgutkar & Jansonius. Canada (după Kalgutkar & Jansonius. Băcăran. 1975a. astfel de informaţii au crescut rapid (Taylor & White. Elsik (1976 b) şi susţin abundenţa fungilor în Cenozoic. Pirozynski (1976 b) a fost preocupat de fragmentele corpurilor sporifere miceliene. la subdivizarea biostratigrafică (există spori caracteristici: Pesavis. 2000).şi neomicologii este benefică în cunoaşterea paleomediului. Fungii permit interpretarea paleomediului cu condiţia să se cunoască înrudirea (afinităţile) acestora cu speciile actuale (după Kalgutkar & Jansonius. Tiffney & Barghoorn (1974) observă că descoperirile paleomicologice limitează afirmarea fermă a unei filogenii. Gheorghies. 1978.

Băcăran. din Kalgutkar & Jansonius. VII . Butterworth & Williams (1988) şi Playford (1962). Hallbaner & van Warmelo. grupul Cherokee. asemănători Endochaetophora. Segal şi Baxter descriu Protoascon missouriensis. astfel că ultimul a putut publica 4 fotografii ale ciupercii remarcabil conservate. 1970) din Pensylvanianul mediu este probabil cea mai veche prezenţă de Basidiomycetes în sferele de cărbuni ale florei fosile. 1974. Schopf.A. totuşi. (1994) apreciază fungii descrişi la Rhynie Chert ca morfotipuri diverse de Chytridiomycetes incluse în forma class Palaeomastigomycetes (după Kalgutkar & Jansonius. iniţial atribuit Ascomycetes. Phipps & Taylor (1996) descriu două arbuscule micorizante din Triasic pe rădăcinile de Antarcticycas. Mossouri. 2000). fungii au o origine polifiletică. 1976 b. 2000). Remy et al. Locquin. 2000). Taylor et al. Exemplarele cu 3 celule par a fi ascospori (după Kalgutkar & Jansonius. artropode. atribuite subordinelor Gigasporinae şi Glomineae (după Kalgutkar & Jansonius. White & Taylor (1988) au descris Endochetophora antarctica în Triasicul Anctarcticii şi ar reprezenta corespondenţă închisă a corpilor sporiferi ce aparţin de Ascomycetes. 1969. bun pentru stimularea cercetării în paleomicologie şi respectarea anumitor reguli ale “cladisticii henningienne” (după Locquin. datat din Carbonifer superior. Pe scoici. descrisă ca Sporonites de Horst (1955). Grupul mare al Ascomycetes a fost statornicit în Cretacic şi a devenit viguros în Cenozoic (după Kalgutkar & Jansonius. 2000). ulterior descrisă sub numele de Chaetosphaerites Felix. 2000). Descoperirea miceliului cu “clamp bearing” (ansă) de Palaeancistrus (Dennis. Kidston & Lang (1921) au descris diverse specii de Palaeomyces (spori fungici şi vezicule) la nişte plante din Rhynie Chert. pe care le numes Gigasporites myriamyces şi Glomites cycestris. Kalgutkar & Jansonius. Rămâne. 1983). ca specializare endofită şi exemplu timpuriu de micoparazitism.U. O veche fosilă descoperită. localitatea tip: mina Pioneer Appleton city. Baxter (1975) a atribuit-o Saprolegniales. Batra et al. 1954. Fungii vechi din Cretacic. într-un conglomerat aurifer cu thucolit din Precambrianul Africii de Sud. În 1850 a fost consemnată ştiinţific o structură saproleginaceae fosilă (după Pirozynski. Apariţia vieţii în Precambrian este indispensabil legată şi de fungi (după Pirozynski. 2000). Locquin (1982. 1982. care au fost înlocuiţi în Mezozoic. 2000). Halbaner & van Warmelo (1974) au descoperit. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău IV. Barghoorn & Tyler.V. Harvey et al. Aceşti didymospori (cu septul median gros) sunt incluşi în genul Felixites Elsik. Consemnarea geologică a fungilor fosili După cele mai autorizate ipoteze. 2000). 1982). Marile grupuri de Eumycota au fost prezente încă din Carboniferul inferior (Stewart. Taylor & White (1989) comunică Palaeofibulus ca basidiomycetă pe bază de clamp connection (ansă) şi spori din Triasicul Antarcticii (după Kalgutkar & Jansonius. Batra a încredinţat preparatele paleomicologului Marcel V. parţial încrustate cu aur. (l. precizează provenienţa: “sfere de cărbune din Formţiunea Cabaniss. (1974) şi Taylor et al. solzi de peşte. structuri silicefiate asemănătoare filamentelor cu celule ramificate şi aparent septate.) încadrează arbusculele simbiotice în endomicorize şi le atribuie noului gen Glomites. (1975) au descoperit arbuscule micorizante din simbiozele plantelor Devonianului inferior. 1976 a). 1968. Pirozynski (1976 a) îl compară cu zigosporul de Absidia (Mucorales) (după Locquin. 1984 de Dubova & Jachowicz (1957). (1969) au descoperit în Devonianul inferior de la Rhynie Chert Apodachlya pyrifera Zopf. corali au fost semnalate forme endozoice de Palaeachlya (după Duncan. 1989. 2000). În timpul geologic. faza Desmoinesian ale Pennsylvanianului mediu”. pot avea strămoşi în Paleozoic. 1984) a încercat să rezume cunoştinţele actuale în materie de ciuperci fosile sub forma unui tablou ce nu poate fi considerat încă un arbore de încrengături datorită lipsei unui anumit număr de informaţii. astfel că acestea au fost identificate de timpuriu (după Kalgutkar & Jansonius. din Kalgutkar & Jansonius. 1966) Propythim şi Ordovicimyces (după Elias. Haas et al. Mai târziu. 1965. identificate ca fungi primitivi într-o asociere cu o algă (afinitate cu lichenii). Osborn. Lekh R. Batra. S. Mulţi fungi sau filamente cenocitice asemănătoare algelor au fost descoperiţi până în prezent (după Tyler & Barghoorn. 2000). 1966) de vârstă Paleozoic inferior (din Kalgutkar & Jansonius. se presupune a fi un spor de ascomicete. diversele grupuri ale regnului Mycota au evoluat în variate condiţii de mediu şi cu diferite ritmuri. Schopf & Barghoorn. În 1964.c.

conidii elicoidale de Cirrenalia (Involutisporonites). Băcăran. Sporidesmium (fragmoconidii) sau Xylomyces. ameroconidii denticulate (Lacrimasporonites) şi ascospori didymospori (Dyadosporites). Monilia şi Torula. confirmă prezenţa fungilor elicoidali în Cretacic. fără a evidenţia modificări morfologice esenţiale. Pirozynski şi Weresub (1979 a) fac un rezumat al reprezentărilor Ascomycetes în timpul Cretacicului: toruloide. 2000). parazite şi epifite. izbitor de asemănătoare cu teliosporul de Puccinia. deşi ascomicetele sunt caracterizate prin ascospori şi conidii foarte diverşi. biologică şi melanizării accentuate. Penicillium. VIII . în totalitate. Tot ca o presupusă filiaţie a ascomicetelor a fost descrisă de către Wilson (1962) în Permianul superior Reduviasporonites. chlamidospori de Pluricellaesporites. Pirozynski & Weresub (1979 a) compară lanţul scurt moniliform cu miceliul mucegaiului negru modern. capnodiacee. sporii descrişi evidenţiază şi diferenţe de mărime şi detalii. ambele lucrări corectate ca fiind Cretacic superior (după Kalgutkar & Jansonius. 1965. Specia Involutisporonites foraminus Clarke. respectiv Ophiocapnocoma din Matecapnodiaceae. relativ neschimbaţi până în prezent. dominante în depozitele inferioare şi terminale ale Cretacicului. caracterul algal al acestor fosile (după Kalgutkar & Jansonius. Kalgutkar & Sweet (1988) au descoperit ocurenţa lui Pesavis în Maastrichtian şi au confirmat caracterul stratigrafic al liniei filogenetice începute în Maastrichtian cu P. dar şi prin dominanţa lor. similară speciei actuale Cirrenalia. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Schopf & Barghoorn (1969) au descris o microfosilă bine conservată. 1965. În Cretacic şi Cenozoic. nu poate fi înlăturat. parvus şi continuată în Eocen cu P. reminiscenţă a porului ascal ce conectează cavitatea centrală cu exteriorul. cresc în habitate variate ca saprofite. Clarke (1965) şi Singh (1971) au evidenţiat în Cretacic specia Dyadosporites ellipsus Clarke. 2000).V. Totuşi. nenumită. astfel împărţite de Clarke (1965) şi Srivastava (1968). asemănătoare unei asce moderne ce conţine 8 corpuri asemănătoare ascosporilor şi un îngust canal. 2000). provenită dintr-un afloriment al marnei marine de coastă din Oklahoma. 2000). Comparaţi cu conidiosporii de Aspergillus. tagluensis (după Kalgutkar & Jansonius. datorită rezistenţei la degradarea chimică. Mai recent. cu afinitate biologică încă nestabilită (după Kalgutkar & Jansonius. în paralel cu evoluţia rapidă a angiospermelor.

asteroxyli. 6. pterocaryae Pop.Pannonian F. În Pliocenul de la Borsec. frunze de graminee şi Depozites pictus. Carbonifer) şi Urophlyctites (pe pinule de Alethopteris. Depozites picta (pe Acer tricuspidatum . Dintre Plectascales . Rhynie. parazită pe Populus şi Magnolia. parazită pe Pterocarya. zamites (Triasic). annulifer. glyptostrobi . eocenica. Carbonifer-Permian). gracilis. Perisporiacites (EocenMiocen).Plectascales: Microthyrium. R. Observaţii paleomilogice au fost semnalate de paleobotanişti. Valea Becaş. parazită pe Acer. Petrescu & Dragastan (1981) fac o sinteză a cercetărilor paleomicologice. Sicilia). Archimycetes sunt prezentate genurile fosile: Olpidiopsis (Carbonifer). Phragmothyrium (P. evidenţiind corpuri sporifere de diverse tipuri. parazită pe tulpini. Oligocen. într-o clasificare după structura corpului vegetativ şi modul de reproducere. Deuteromycetes (Fungi Imperfecti): Clasterosporites eocenicus (pe Equisetum . pe lângă grăunciorii de polen şi alte palinomorfe. La Borsec au fost menţionate puţine basidiomicete şi deuteromicete prin Puccinites minutus Pop.Miocen la Oeningen).Cenomanian. Palinologii au semnalat prezenţa sporilor de ciuperci destul de timid. 2. Anglia). Ascomycetes: . Pop (1936) semnalează: Sphaerites phragmitis. Basidiomycetes: Puccinites (pe Eucaliptus . În “Cercetări palinologice asupra Eocenului de la Morlaca-Huedin. la 1. aceştia apărând în puţine lucrări de palinologie. Phycomycetes: fără urme fosile. Aceste câteva exemple de abordare paleomicologică nu se referă la domeniul palinologic. X. etichetat drept “fungi”.Perisporales: Uncinulites baccarini (Miocen. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău V. castaneae Pop. Badenian. Cluj. Boemia. 5. IX . parazită pe Cunninghamia şi M. . 4. Xylomites (pe Lepidodendron. Istoricul cercetărilor paleomicologice în România Paleomicologia în România este o ştiinţă foarte tânără şi nu are un istoric viguros. fagi Pop. în preparatele microscopice se află şi sporii de ciuperci. Oochytridium (pe Lepidodendron. corpuri sporifere şi hife. 1971. dar nu văd în ciuperci a avea un rol stratigrafic în determinarea de vârste şi niciun rol constructor de depozite. R. Materialul prezentat de Petrescu şi Dragastan (1981) are valoarea unui index şi păstrează informaţiile pentru viitoarele cercetări ale paleofiloplanului. Phycomycetes (Liasic. S. parazită pe M. leguminosarum Pop şi Xylomites sp. Anglia). astfel că. Pop (1936) semnalează în flora pliocenă de la Borsec urme fosilizate ale atacului unor ciuperci. Cercospora coriococcum pe Dewlaquea concava şi Hedera primordialis . Băcăran. Pythiites disodilus şi Peronosporites miocaenicus. Miocen). 7. S. parazită pe leguminoase de tip Cassia.majus. De asemenea. X. dar cu precizarea dimensiunilor./G. Miocen). Fomes Oligocen. varius (pe Populus mutabilis. Omycetes: Palaeomyces (P. În lucrarea “Plante fosile” (1981). Laurus . S.Microthyriaceae se evidenţiază: Microthyriacites cunninghamiae Givulescu. Devonian. Petrescu & Dragastan (1981) semnalează existenţa ciupercii Aecidium rhamnitertiariae. Bazinul Petroşani (Staub. Scoţia. glyptostrobi. parazită pe Acer subcampestre. Carbonifer).Eocen). P. autorii prezintă ciupercile începând cu Devonianul. Astfel. Eocen. 1889). Astfel. Rhytismites induratus.V. de la Sărmăşag. S. Zygomycetes: Mucorites cambrensis (Carbonifer-Permian. Pliocen. în care probele sunt prelucrate după o tehnologie specială.Cenomanian. leguminosarum Pop. 1968. Franţa). P.Oligocen). fără descriere. parazită pe frunze de Phragmites. parazită pe frunze de Castanea. cu privire specială asupra condiţiilor paleoclimatice” de Gheorghe Pop şi Justinian Petrescu apare un spor din genul Diporicellaesporites Elsik. 3.

120. (pl.) Bond (pl. 120. & Br. fig. 18). Ţiganului (Maastrichtian superior) din Roşia Montană (Cârnic. 1981). Pseudovalsa umbonata (Tul. În lucrarea palobotanistei Eugenia Puica Imandei (2004).Discomycetes 1. Băcăran. (pl. Maastrichtian superior). 2. 7. X . după cum urmează: Regnul Fungi Ascomycotina . 15. 5. 3). Lucia Trăistaru (2001) “Identificarea asociaţiei cu Deflandrea spinulosa în zona Stârmini. “Studiul lemnelor fosile din depozitele Cretacic-Paleocene (?) din România”. 4). Mollisia aquosa (Berk. 3. 1). 120.) Sacc. 6).V. semnalează palinomorfe fungice din Gurasada . Catinella olivacea (Batsch.Almaşu Mare (Maastrichtian superior): . fig. fig.Levuri sporogene. Coelomycetes Myxocyclus polycistis (Berk. Berlesiella nigerrina (Bloxam ex Currey) Sacc.) Rehm (pl. Raj & Kendrick (pl. fig.) Sacc. Ascotremella faginea (Peck) Scaver (pl. 120. 17). La Gurasada . fig. La Gurasada . fără a fi descris. Ţiganului (Maastrichtian). fig. fig. 16. Hyphomycetes Chalara ovoidea Nag. Pleospora cytisii Fuckel (pl. etichetat drept “spor de ciuperci”.Almaşu Mare (Maastrichtian): Levuri asporogene La Techereu . fig. 120.Almaşu Mare (Maastrichtian superior): Deuteromycotina. 120. Hysterographium mori (Schw. Techereu . Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău În lucrarea palinologilor Ana Ionescu. 120.Basidiomycotina . Pânza de Tarcău” este semnalat un spor din genul Alternaria 1817 ex Fries. 2). 4).V. teză de doctorat. Ţiganului (Maastrichtian superior) şi Techereu . (pl.V. dar cu precizarea dimensiunilor. 120. Ascomycetes 1. 4. 3. 120. 2. fig. fig. 1821 (pl.) Phill (pl. & Br. Bucureşti.V. Levuri asporogene (după Petrescu & Dragastan. 4). 8. 11).

ANTIPA” (decedat) am fost recomandat domnului Dr. aducându-ne aminte de încurajările Prof. Zoe Apostolache Stoicescu) m-a ajutat în organizarea laboratorului de palinologie la “Casa de târgoveţ – sec. “Studiu comparativ al sporilor de ciuperci din Formaţiunea gipsurilor inferioare a Sinclinalului Slănicului (Miocen inferior) cu sporii de ciuperci actuali”. D. V. Băcăran.I. “Microspores de champignon dans l'horizon supérieur du grès de Kliwa de l'Eperon de Văleni” s-a făcut sub îndrumarea Dr. Balteş Nicolae. Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. de vârstă Badenian. Dr. Dr. a fost elaborat articolul: Băcăran.P. Conducerea Complexului Muzeal Prahova (director Dr. Liviu Drăgănescu din Formaţiunea cu sare de la Slănic Prahova. a prelevat probele ce au fost folosite la analize palinologice. “Consideraţii teoretice asupra germinării sporilor ce ciuperci miocene din genul Alternaria”. 1995. cu anexele aferente (componente ale lucrării mele). Liviu Drăgănescu. Dr. “Studiul stratigrafic şi sedimentologic al evaporitelor miocene dintre valea Buzăului şi valea Teleajenului” (1998).. În cercul abordării palinologice a fost prins şi actualul Prof. Cornel Gheorghieş. Cu materialul provenit din Formaţiunea de Doftana. Balteş şi a fost prezentată la Filiala Cluj-Napoca a Academiei Române. Dr. Catedra de Geologie şi Paleontologie a Universităţii “Al. Lucrarea: Frunzescu. XI . Ulterior. N. pentru prezenta lucrare. Leonid Apostol de la Muzeul de Istorie Naturală “GR. În prima parte a anilor '80 am început documentarea în palinologie şi.P. Bucureşti în domeniul palinologiei. Cu ajutorul acestui material a fost elaborat articolul: Victor Băcăran. Frunzescu Dumitru de la Universitatea “Petrol-Gaze” Ploieşti. Formaţiunea Gresiei de Kliwa . V. Istoricul cercetărilor paleomicologice în bazinele văilor Teleajen şi Buzău Cercetarea paleomicologică a depozitelor miocene cuprinse în bazinele văilor Teleajen şi Buzău. este. Frunzescu Dumitru mi-a oferit şi capitolul de prezentare geologică a zonei studiate. O a doua încercare de stabilire a paleomediului este articolul: Băcăran. m-am familiarizat în problemele acestui domeniu ştiinţific. Catedra de Geologie şi Paleontologie a Universităţii din Bucureşti. Un al doilea lot de probe palinologice este cel oferit de Dr. dintr-un foraj (F1) ce a interceptat brecia sării cu lentile de sare pe o adâncime totală de 282m. pentru lucrarea dânsului şi paleomicologice. Ţicleanu de la Facultatea de Geologie şi Geofizică. D. V. Ambele analize de prelucrare palinologică le-am efectuat la Muzeul de Biologie Umană Ploieşti.. cu greutăţile începutului. care pentru elaborarea tezei de doctorat. “Microspori de ciuperci oligocene în Calcarele de Jaslo din zona sudică a Carpaţilor Orientali”.G..V. propriu-zise. 1994. V. neîndoielnic.orizontul superior (Burdigalian) şi Formaţiunea cu sare (Badenian) a fost elaborat articolul: Victor Băcăran. N. Calcarele de Jaslo (Miocen inferior). Prof. Este o primă încercare de stabilire a paleomediului miocen prin compararea genurilor fosile de ciuperci cu cele actuale. Aici am aflat că aceasta era prima lucrare de paleomicologie din România şi.C. Frunzescu. cu sediul în actualul Palat al Culturii. Cuza” Iaşi şi Prof. Prin bunăvoinţa muzeologului Dr. Leonard Olaru de la Facultatea de Geologie. Dumitru Frunzescu. înzestrându-l cu un microscop ML4M şi obiecte de inventar anexe. Justinian Petrescu de la Facultatea de Geologie. în vederea iniţierii unor cercetări palinologice la Muzeul de Biologie Umană Ploieşti. 1997. a fost abordată problema fiziologiei sporale a germinării la genul Alternaria. 1994.. “Microspori de ciuperci din Formaţiunea cu sare de la Slănic Prahova”.. Dr. în articolul: Băcăran. Băcăran. legată de ucenicia noastră făcută la I. Cu motivaţie monografică. “Originea miocenă a unor agenţi patogeni ai plantelor”. Prof. al XVIII-lea-XIX-lea – Hagi Prodan” şi apoi la Muzeul de Biologie Umană Ploieşti. Cu ajutorul probelor din Formaţiunea de Podu Morii. motiv pentru care îi rămân îndatorat şi îi mulţumesc. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău VI. Catedra de Geologie şi Paleontologie. le prezentăm recunoştinţa noastră..

Tocmai la finele anului 2004.V. din care cauză au şi fost prelucrate. timp de cca. din comuna Pătârlagele. a fost identificat un volum uriaş de polinomorfe de provenienţă fungică. am procurat un microscop MC-3 şi mi-am organizat un laborator foto de apartament. Am întocmit această teză de doctorat. de vârstă Volhinian. deci potrivnică activităţii mele. la Muzeul de Biologie Umană a existat un climat propice cercetării ştiinţifice. judeţul Buzău. ca mărturie a muncii mele ştiinţifice. Pensionat în octombrie 1999. cercetate cele mai mult probe. datorită lipsei laboratorului de palinologie şi a microscopului. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Al treilea lot de probe palinologice mi-a fost oferit de Dr. După 1989. Practic. care mi-a violat laboratorul cu ranga. ordonată şi disciplinată. 5 ani n-am mai putut continua cercetarea ştiinţifică pentru doctorat. la Muzeul Judeţean de Ştiinţele Naturii Prahova s-a produs o degradare continuă şi gravă a cercetării ştiinţifice. astfel am putut să termin o muncă începută în prima parte a anilor '80. Băcăran. Până în anul 1989. a distrus probele palinologice şi a înstrăinat obiectele de inventar şi substanţele chimice ce-mi aparţineau. de peste 20 de ani. sabotată cu invidie şi nesăbuinţă de conducerea muzeului. din Sinclinalul Cătina-Crivineni. Ilie Huică din Formaţiunea de Şipoţelu. XII .

Van Sterbeeck a fost vizitat de către John Ray (1627-1705). În 1675 va apărea o lucrare dedicată Fungilor “Theatrum Fungorum oft het Tooncel de Compernoelien” de Johannes Franciscus von Sterbeeck (1630-1693). Sistematica ciupercilor s-a definitivat mult mai târziu decât sistematica plantelor superioare. Antony Van Leeuwenhoeck (1632-1723) prin activităţile legate de microscopie au pregătit observaţiile de mai târziu în lumea sporilor fungici. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău VII. polipii şi spongierii (!). fiziologiei. în tiparniţa lui Plantin de la Antwerpen. 1965). Actuală este teoria polifiletică (susţinută de Chadefaud. XIII . în mod tradiţional. ferigile. care afirmă că diferitele grupuri de ciuperci sunt cu totul independente unul de altul şi sunt considerate ca provenind. 1965). Wettstein. În stabilirea filogeniei ciupercilor s-au folosit date rezultate din studiul morfologiei comparate şi al biologiei ciupercilor. trebuie amintit că el foloseşte destul de larg nomenclatura binară (după Botnariuc. Rhodophytae. 1974). are ca obiect descrierea.. a descris forme noi referitoare la Rhizopus. deşi vechii botanişti şi zoologi îi plasau în regnul animal. din anumite Flagellatae. Emberger. în special din cunoaşterea aprofundată a procesului sexual la diferite grupuri de ciuperci (după Mititiuc. clasificarea şi sistematizarea taxonilor (unităţilor sistematice) (după Vaczy. lucrarea “Rariorum Plantarum Historia” (1601) (după Ainsworth. Greis. Taxonomia este esenţială în toate ramurile biologiei. de fond şi cu conţinut biologic al ştiinţei botanice. 1965). Clasificarea ciupercilor depinde de aprecierea naturii organismului ce se clasifică după cunoaşterea morfologiei. La botaniştii timpurii a existat tendinţa de a urma mersul sistemului binar din “The Grete Herbal”. lichenii. Robert Hooke (1635-1703) face primele ilustrări ale fungilor în “Micrographia” (1655). deoarece prin ultima descoperă legăturile naturale dintre ciuperci şi dintre acestea şi restul lumii vegetale. Moreau. 1961. Phycomycetele ar deriva din algele verzi Siphonale (respectiv Heterosiphonale). 1535-1615) în lucrarea “Phyto Gnomonica” (1588) a fost primul care a observat sporii de la Agaricaceae şi trufe.). Microscopiştii Christian Huygens (1629-1695). Potrivit teoriei monofiletice se consideră că toate ciupercile pot fi derivate din algele verzi Siphonale şi Flagellatae. Către sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea a trăit botanisul Charles l’Escluse (Clusius) (1526-1609). della Porta (cca. Carolus Clusius îşi va publica. Evoluţia cunoaşterii în domeniul clasificării ciupercilor Naturalistul roman Plinius a făcut prima clasificare a ciupercilor. Basidiomycetele ar deriva din Ascomycete (după Ainsworth. plante. În elaborarea sistemelor actuale de clasificare a ciupercilor pe baze filogenetice s-a urmărit originea şi evoluţia diferitelor grupuri de ciuperci. În această lucrare. Pentru stabilirea filogeniei ciupercilor se folosesc date care rezultă din studiul morfologiei comparate şi al biologiei ciupercilor. bazându-se temeinic pe clasificarea naturală. 1965). ca serii paralele rezultate prin pierderea clorofilei şi adaptarea la viaţa heterotrofă. care a publicat “Fungorum in Pannonia Observatorum Brevis Historia”. toate plantele sunt înpărţite de John Ray în două grupe – plante imperfecte şi perfecte. la Antwerpen. Ainsworth. Astfel. împărţindu-le în două grupuri: Fungi esculenti şi Fungi noxi et perniciosi. cel care va reuşi să delimiteze şi să dea diagnoze la numeroase grupe naturale de plante. Mucor. istoriei filogenetice şi ecologiei acesteia. 1995). hepaticele. În 1672. în “Anatome Plantarum” (1679). la Antwerpen. Gäuman etc. algele. Sistematica în micologie este indispensabil legată de filogenie. se publică “Codul lui Clusius” de către Adriaan David.V. Penicillium şi Botrytis (după Ainsworth. În 1663. Chlorophytae. ca şi . Clusius grupează 21 de genuri descrise în “Fungi esculenti” şi 26 din genurile descrise în “Fungi noxi et perniciosi”. Ascomycetele se leagă de algele roşii (Rhodophyta) prin intermediul Laboulbenialelor. 1526 (după Ainsworth. una din ramurile principale. pe mai multe căi. Marcello Malpighi (1628-1694). Deşi în sistemul de clasificare al lui Ray sunt numeroase erori.. G. Fungii au fost consideraţi. 1965). Istoricul cercetărilor în micologie în relaţia sa cu clasificarea ciupercilor Taxonomia. Din plantele imperfecte fac parte: ciupercile. muşchii. Băcăran.

Clavaria. de C. Separarea genului Elvela (Helvella) de Peziza nu a avut succes deoarece clasificarea fungilor a fost dependentă de cunoaşterea detaliilor structurilor microscopice (după Ainsworth. evoluţia fiind acceptată şi în sistemul clasificării plantelor. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Tournefort (1656-1708) a făcut prima clasificare a ciupercilor pe baza caracterelor macroscopice. Băcăran. fungii denumiţi “Fungus ramosus niger compressus parvus apicibus albidus”. şi “Systema Mycologicum” (1821-1832). a divizat 11 genuri recunoscute în două grupuri în funcţie de expunerea sau includerea suprafeţei de sporulare. Astfel. Fries (1704-1748). Oudeman (1825-1906) în “Enumeratio Systematica Fungorum” 5 volume (1919-1924). XIV . Boletus). Pietro Antonio Micheli (1679-1737) a fundamentat câteva din marile subdiviziuni ale micologiei actuale. profesor de botanică la Padua. compilând. a fost primul care a descris ascele şi ascosporii la licheni. care avea să cuprindă 13 volume. În “Nova Genera Plantarum” (1729). 900 sunt fungi. Deşi Persoon a folosit mai puţin microscopul. constituită din 108 xilogravuri.P. De Bary dovedeşte că ruginile şi tăciunii de la plante se datoresc unor ciuperci parazite. la plante şi animale.V. 1965). Carl von Linné (Linnaeus) (1707-1778). P. apropiind-o de modelul modern şi a delimitat şi denumit Phycomycetes. Saccardo (1845-1920). Stemonitis. 1965). J. Micologia a beneficiat de introducerea de către Linné a nomenclaturii binare. A fost primul care a descris cistidia şi funcţia sa de proiectare. ne-a rămas de la el acurateţea descrierii multor ciuperci microscopice.A. enumerate în “Nova Genera Plantarum”. asociaţia Mucor. sunt Mucor. denumită “Kryptogamen Flora von Detschland. de E. al doilea completează lista literaturii taxonomice micologice până în jur de 1910 (după Ainsworth. a clasificat fungii printre Vermes (viermi) în genul său Chaos. ca supliment la “silloge”. numite şi ilustrate foarte frumos. Primul elaborează un index al plantelor gazdă a ciupercilor parazite (şi unele saprofite). Clathrus şi Geastrum. El a observat germenii (sporii) din toate grupele de fungi. El a mai făcut cercetări asupra morfologiei şi biologiei ciupercii Phytophthora infestans De Bary (după Ainsworth. În Rusia. după post-Linnaean-ul Greville. Voronin s-a ocupat de morfologia şi fiziologia ciupercilor inferioare Archimycetes şi de ciupercile din genul Monilia (după Mititiuc.. De Bary a reconstruit clasificarea fungilor. la John Ray. saprofite şi parazite (după Ainsworth. 1965).J. 1965). a sistematizat genurile şi speciile de fungi (cu o descriere în limba latină). Syndow (1825-1925) în “Thesaurus Litteraturae Mycologicae et Lichenologicae” 5 volume (1809-1918) aduc importante contribuţii ştiinţei micologice. se numesc Xylaria hypoxylon. Aspergillus. Lycoperdon în altul.M. a devenit prioritar punctul de vedere filogenetic. profesor de botanică la Halle şi mai târziu la Strasbourg. a notat seria de 4 a bazidiosporilor. Tournefort. Într-o monumentală lucrare de compilaţie (25 volume).H. După apariţia “Originii speciilor” (1859). În 1884 apare lucrarea lui Rabenhorst L. G. genurile sunt aranjate după metoda lu J. Gleditsch (1714-1786). Ca deosebită inovaţie semnalăm introducerea sistemului “spore groups” – cod pentru clasificarea şi remedierea multor ascomicete şi fungi imperfecţi (după Ainsworth. “Sylloge Fungorum Omnium hucusque cognitorum” (1882-1925). a propus noi nume de taxoni. Aici a luat multe decizii taxonomice.D. a rezolvat problema sinonimiilor. În “Morphological und Biologie der Pilze Flechten und Myxomyceten” (1866). Micheli a descris experimentele de cultivare a fungilor prin sporii de Mucor. 1965). Polyporus. A folosit termenii clasici în noul sens al terminologiei genurilor pentru Fungi (Agaricus. Două mari lucrări sunt hotărâtoare în demararea unui proces nomenclatural. 1995). În lucrarea “Die Broud Pilze” (1853). C. Boletus şi Agaricus sunt consideraţi într-un grup. Din cele 1900 plante (1400 plante observate pentru prima dată). Persoon (1761-1836). Printre noile genuri descrise. în care a excelat German-Heinrich Anton De Bary (1831-1888). species et varietates” (1753). scrisă în latină. A. în “Methodus Fungorum exhibens genera. Botrytis. 1965). Lindau (1866-1923) şi P. Osterreich und der Schweiz”. Aspergillus şi Botrytis (după Ainsworth. Se recunoaşte la Fries specializarea în Agaricaceae. desăşurat pe etape până la Codul Internaţional: “Synopsis Methodica Fungorum” (1801).

Craigie. Mordue şi G. Simonkai şi Römer (după Mititiuc. sistemul lui Alexopoulos (1966).S. 1979). Moesz în Ungaria. O serie de mari micologi a activat în diverse ţări: Eriksonn în Suedia. fără a insista asupra relaţiilor filogenetice dintre clase sau grupuri de ciuperci. După 1915. Petrak în Germania. Liro în Finlanda.R. biologia şi sistematica ciupercilor. M. 1995). Popovici sau despre flora micologică a Moldovei.C. 1995). Mititiuc. Annales mycologice. 1996). Fuss a publicat cea dintâi contribuţie asupra criptogramelor din Transilvania. Berlese şi Ferraris în Italia. În perioada sovietică. Naumov s-a ocupat de studiul mucoraceelor. Arthur în S. Ainsworth asupra Ustilaginalelor din Insulele Britanice (1984). Spanow şi Sussman (1973) s. indicând în împrejurimile Sibiului câteva specii de uredinale şi ustilaginale. după care ciupercile derivă din diferite organisme fungoide. Brânză. Fischer în Elveţia. F.”. Mititiuc. Deighton “Studii de Cercospora şi alte genuri” (2 volume. Drechslera. dintre care amintim: Buletin de la société mycologique de France. 1964. sistemul lui Goidanich (1963-1964). Kursanov în tratatul său “Myhologhia” (1940) se ocupă de morfologia. Ionescu. precum cele privitoare la mixomicete ale lui M. cea despre macromicete a lui Al. Constantineanu. Sydow. care în bună parte este bazat pe sistemul lui Gäumann. Punithalingam “Specii de Ascochyta pe graminee” (2 volume. monografia lu Thom asupra genurilor Penicillium şi Asperigillus. Mycotaxon etc. Aprofundarea cercetărilor în anumite probleme legate de ciuperci duce la apariţia unor lucrări monografice asupra unor grupuri de ciuperci. În 1853. sistemul lui Ainsworth. Kneip.U.a. Arens etc.S. pentru început. după care ciupercile derivă din mai multe grupe de flagelate. sistemul lui Moreau (1953). (după O. după care ciupercile ar avea origine polifiletică. a publicat o lucrare monografică în care a descris sumar 139 specii de uredinale din Transilvania (după Pârvu. Dezvoltarea Micologiei în România În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea se fac primele semnalări de ciuperci parazite în Transilvania şi Banat. 1995. N. Au mai elaborat lucrări J. Dangeard. deci şi de noi. Săvulescu. Aceste sisteme de clasificare au fost folosite de Mititiuc (1995). sistemul lui Roberti şi Bouthroyd (1972).A. Săvulescu. A. Hedwigia. Baicu şi Sesan. monografia lui Wallenweber asupra genului Fusarium. Buller. 1967-1979). 1998). derivând din algele albastre (cele sifonale) şi din Mixomycetes. Iacobescu şi G. (după Mititiuc.. 1996). Fuss. 1995). 1964). care publică o serie de lucrări în reviste de specialitate (după Mititiuc. Sivanesan “Speciile de Bipolaris. Klebahn. Maire. care ţine seama în clasificare numai de caracterele morfologice. a unor ordine. Astfel cităm lucrarea lui Sidow “Monographia Uredinalelor” (2 volume). genuri. Exerohilum şi alte teleomorfe pe graminee” (1987). Bubak în Cehoslovacia (după O. Hazslinski. Atanasoff în Bulgaria. Apar lucrări de citologie micologică ce aparţin cercetătorilor R. Bondarzev şi Jacevski publică “Mykologhiceskaia flora Rossii” şi Determinatorul Phycomycetelor şi al Erysiphaceelor.V. Mycologia.S. Aug. monografia lui Salmon asupra Erysiphaceelor (după O. la uredinale a lui C. 1964. Dangeard.C. Claussen. De studiul micoflorei forestiere în ţara noastră s-a ocupat. Schur. Cavaro.S. scrisă de C. monografia lui Gäumann asupra genului Peronospora . în 1878. XV . familii. F. M. monografia lui Gutner asupra ustilaginalelor din fosta U. apar primele lucrări româneşti de micologie. Săvulescu. 1995). Curvularia. Mititiuc (1995) consideră că cele mai juduicioase sisteme de clasificare sunt următoarele: “sistemul lui Greis (1943). Moreau.. Sidowia. Băcăran. Petrescu (după Baicu şi Sesan.R. (după Mititiuc. ca Mixomycetes şi Actinomycetes. din care amintim cele efectuate de: M. Kanitz. Harper. Tranzschel a studiat flora uredinalelor în fosta U. sistemul lui Gäumann (1964). sistemul lui Kursanov (1954). Rostrup în Danemarca. cu necesitate. Elizabeth. Fragaso în Spania. 1965). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Studii privitoare la sexualitatea ciupercilor elaborează Blakeslee. De la jumătatea secolului XIX-lea până în prezent au apărut numeroase reviste cu profil micologic. Tot el.

S-au făcut studii asupra Peronosporaceelor. Săvulescu. grupuri mari de ciuperci au fost studiate din punct de vedere sistematic.V. Alexandri. V. Tr. Bontea a publicat o lucrare de inventariere a tuturor speciilor de ciuperci descrise de diferiţi cercetători din ţara noastră. Diplodia. “Ustilaginalele din Republica Populară Română” (I. dintre care: 133 publicate de prof. Timp de peste 40 de ani. 1957) (după Pârvu. Din anul 1929. Tr.. Numărul speciilor de macromicete şi micromicete cunoscute în ţara noastră este de 8727. valoroşi fitopatologi: T. 1927) a permis. biologic şi fitopatologic. numită “Ciuperci parazite şi saprofite din Republica Populară Română”. cele mai multe aparţinând subîncrengăturii Deuteromycotina (după Mititiuc. II.C.d. distribuită la 60 de instituţii ştiinţifice din lumea întreagă (după O. au apărut peste 150 de lucrări de micologie. Ustilaginalelor. aparţinând numeroşilor specialişti din centrele de învăţământ superior (Bucureşti. publicându-se lucrări cu caracter monografic asupra Uredinalelor. Rayss.a. asupra unor genuri sau familii din Fungii imperfecţi (Septoria. Craiova). Al. Alice Săvulescu ş.C. În anul 1953. precum “Monografia Uredinalelor din Republica Populară Română” (I. Ascochyta. Săvulescu. Tr. II.A.R. 1998). Băcăran. Erysiphaceelor.A. 1998). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Înfiinţarea secţiei de fitopatologie în fostul Institut de Cercetări Agronomice al României (I. Săvulescu. În perioada 1970-1975. Săvulescu a început elaborarea exiccatei de ciuperci “Herbarium Mycologicum Romanicum”. morfologic. Erysiphaceelor etc. Vera Bontea. Peronosporaceelor. publicând numeroase lucrări. au apărut 1096 de lucrări.) (după Pârvu. alături de Tr. 1953). sub conducerea prof. Între 1930 şi 1951. Iaşi. XVI .m. în special. 1995). au lucrat. Melanconiales etc. studiul ciupercilor parazite. multe dintre ele de mare anvergură ştiinţifică. Ana Hulea. Săvulescu şi colaboratorii săi. Traian Săvulescu (1889-1963) a creat “Şcoala Fitopatologică Românească”. Tot în cadrul I.R. Cluj-Napoca. 1964). Sub conducerea prof.

sau HFl. 48 ore. Se centrifughează cca. Probele se ţin 24 ore cu acidul clorhidric sau 48 ore cu acidul fluorhidric. Pentru ca oxidarea să se producă. Se foloseşte hidroxid de sodiu (NaOH) sau potasiu (KOH) în soluţie diluată (5-10%). care diminuează reacţia. iar pasta umedă se aruncă. respectiv 48 ore. operaţie ce se excută sub nişă. în cazul rocilor calcaroase.” (după Dragastan et al. până la urmă.V. care apoi se agită şi se pune în paharul din centrifugă. peste probe se toarnă apă. mai cărbunoase. până se ajunge la un pH neutru. Unele probe. Fracţiunea palinologică separată se colectează cu pipeta şi se trece într-un pahar mic de 50 ml. se decantează şi se pune lichid greu cu densitatea 2. Tratarea cu hidroxizi Este o operaţie obligatorie ce urmează unei oxidări cu un oxidant puternic. preparatul ce se studiază la microscop. fără a se utiliza un oxidant puternic (după Dragastan et al. După 24 ore. după care se trece la operaţiunea de spălare a probelor (de 3 ori. După 2-3 ore se decantează lichidul din pahare şi se reumple cu apă. Oxidarea După ultima decantare. Durata tratării cu hidroxizi este de 15-30 minute la rece sau la cald. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău VIII. prin centrifugare. probele trebuie lăsate cca. Băcăran. până se ajunge la un pH neutru. “Oxidarea cu HNO3. în special la probele ce provin din roci tinere.. Operaţia aceasta este deci operaţia de decolorare a materiei organice. după care probele se spală de câteva ori. Probele cu un conţinut mare în carbonaţi fac efervescenţă. HCl.. Fiecare probă este înregistrată şi apoi numărul dat se trece pe punga şi pe paharul în care urmează a se face dezagregarea chimică. reacţia este exotermă. din nou să se creeze la suprafaţa lichidului o peliculă în care se află microfosilele. iar în cazul rocilor argiloase. lichidul se varsă într-un vas de reziduuri pentru recuperarea lor. dându-i o culoare brun-închis. 1975). Dezagregarea chimică Peste probele sfărâmate. Evidenţa probelor Pentru început. în cazul rocilor argiloase (câte 100 ml pentru fiecare probă). Din ce rămâne în paharul de centrifugă (cuva). ca şi în cazurile anterioare) până la un pH neutru. Centrifugarea în lichide grele După ultima decantare se mai lasă în pahar 150 ml lichid. Probele se evidenţiază într-un caiet în ordinea sccesiunii operaţiunii de prelevare. Uneori. adâncimea (în cazul forajelor) şi numele unităţii care solicită analiza palinologică. Particulele se pun într-un pahar de plastic pe care se află numărul din registru. proba rămasă în pahar se tratează cu HNO3 în vederea oxidării. se toarnă cu grijă. ceea ce nu-i permite să fie observată la microscop. se trece direct la tratarea cu hidroxizi. puţin câte puţin. 5 minute. obţinându-se. operaţie ce se repetă de 2 ori. XVII . Metode de preparare şi studiul palinomorefelor Separarea materiei organice din rocile cercetate presupune o succesiune de etape obligatorii. 1-10 mm. Dezagregarea mecanică Sfărâmarea probei se face pe o placă metalică până la dimensiunile de cca. intră în reacţie mai violent şi este necesar să intervenim cu alcool etilic. are drept scop eliminarea acizilor humici ce îmbibă materia organică. astfel ca paharul să fie aproape plin. pe pungile în care se află probele sunt trecute numărul şi denumirea formaţiunii. operaţii ce se execută sub nişă. 1975). pentru ca.

prin transmisie. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Se spală paharul bine şi se umple cu tot ce s-a colectat şi apă. în principal.P. tetrabrometanul (C2H2Br4). cu platina mobilă care se poate mişca pe cele două axe rectangulare.C. se reumple paharul cu apă distilată şi iar se centrifughează. XVIII .C. Se centrifughează iar. 1975). marginile preparatului se curăţă şi se lutează.-3 şi ZEISS Axoiscope A1. iodura de cadmiu (CdI2·2KI). Studiul preparatelor palinologice s-a făcut cu microscoapele ML4-M.G. M. Montarea preparatorului Pentru a fi lichid.V.P. bromoformul (CHBr3). pentru ca lichidul să ocupe toată suprafaţa acestuia. Fracţiunea organică colectată se depozitează într-un tubuşor de sticlă. Ca lichide grele se utilizează clorura de zinc (ZnCl2). practica I. Băcăran. conţinutul tubuşorului se încălzeşte în baia de apă şi cu o baghetă de sticlă se iau 1-2 picături ce se pun pe o lamă de sticlă. BIOROM. în mediu fixator de gelatină-glicerină. se decantează cu mare grijă fără ca să nu pierdem material vegetal. Studiul preparatelor palinologice Microscoapele utilizate trebuie să fie binoculare. ZEISS Axiovisin Extended Focus. ultimele aparţinând laboratorului Facultăţii de Geologie şi Geodezie a Universităţii din Bucureşti.. numai pentru 10 fotografii. iar după răcire. Bucureşti şi literatura clasică în domeniu (după Dragastan et al. peste care se aplică o lamelă. după coordonate rectangulare. Cu bagheta se apasă uşor pe lamelă. În prezentarea fazelor de preparare am avut în vedere. se scoate fiecare pahar. Toate aceste microscoape au dat posibilitatea unui studiu sistematic.

spori înguşti. în unul sau trei planuri contorsionate. filamentoşi. uneori. 2000). spori aperturaţi cu un por sau hilum. raportul lungime/lăţime al corpului sporului 15:1. am adoptat. doi sau mai mulţi pori sau aperturi variabile. de lucrarea “Synopsis of fossil fungi spores. Phragmosporae: Spori tri. forme variabile. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău IX. Sistemul de clasificare în versiunea Saccardo are în vedere. Clasificarea propusă de noi în 1990. pluricelulari cu o septare scalariformă (sau de forma segmentării anelidelor). urmând ca aceasta să rămână pentru uzul cercetării (vezi Frunzescu & Băcăran. proximal şi distal. în cazul modernelor Denteromycetes (Fungi Imperfecti). inaperturate sau cu un hilum mai mare sau mai mic. sistemul de clasificare Saccardo. septare transversală. dar aceasta este. 1979a) şi adoptat de Alexopoulos & Mims (1983). Băcăran. incompatibilă cu nomenclatura şi taxonomia deja citate (după Kalgutkar & Jansonius. Staurosporae: Spori pluricelulari cu mai mult de un ax sau stelaţi (forma stelată). după cum urmează.sau pluricelulari. Clasificarea sporilor fosili de ciuperci Datorită faptului că în teză m-am folosit. acesta putând fi o cicatrice sau o proiecţie. divizaţi de mai puţine sau mai multe septuri longitudinale transversale sau oblice. unii septaţi transversal. Didymosporae: Spori dicelulari. Dictyosporae: Spori muriformi. inaperturaţi sau aperturaţi. Adesea rupt în fragmente şi lipsa terminaţiei proximale sau distale. ca o continuarea celei publicate de Elsik (1976). Amerosporae: Spori unicelulari. precizările făcute de Kendrick şi Nag Raj (1979. cu un por sau hilum la capătul proximal şi distal. XIX . inaperturaţi sau aperturaţi. Scolecosporae: Spori elongaţi. aşa cum este prezentat de autori.sau pluricelulari cu un ax curb (răsucit în spirală). mycelia and fructifications” de Kalgutkar & Jansonius (2000). inaperturaţi sau aperturaţi cu un por sau hilum la capătul aperturat sau doi pori. Prezenta teză foloseşte şi clasificarea propusă de Elsik (1976). pentru comparaţii. spori aperturaţi cu un por sau hilum la capătul proximal sau alternativ la capătul distal sau cu doi pori la fiecare capăt. câte unul la fiecare sau lângă capetele proximal sau distal. Helicosporae: Spori uni. Aşa se explică de ce un acelaşi gen apare ca aparţinând la două familii.V. nu am folosit-o. în principal. la rându-mi. 1990).

.

Există şi zone depresionare legate de Sinclinale (Sinclinalul Valea Unghiului corelat cu depresiunea Văii Nişcovului) sau Sinclinorii (cuveta Surani . le corespund zone depresionare ce se îngustează şi se închid treptat către est. Năeni .1. Relieful variat cuprinde dealuri. În vest este drenat de afluenţii pe stânga ai Teleajenului: Telejenel. în Subcarpaţii Prahovei şi Subcarpaţii Buzăului (Roşu. Smeuret (1130 m). Sinclinalelor neogene Slănic şi Drajna.5 m. mai precis. În profilul transversal al văilor. În funcţie de necesităţile de explicitare a informaţiei geologice se fac referiri in extenso atât spre vest.Cătunul cu vârfurile Jugureni – 595 m.Nişcov.Surani. Ciuha Nemţilor (716 m)... Ţapului (773 m). fiind delimitat la est de Valea Buzăului.430 m) şi depresiuni Sinclinale (Sinclinalul Nişcovului suprapus culoarului Vintilă Vodă Grabicina . Pietrii (662m). Sunt frecvente inversiunile de relief. Există concordanţă de relief.Pintenului” de Homorâciu este jalonată de: Vf. Relieful zonei miocene dintre Valea Teleajenului şi Valea Lopatnei se prezintă sub forma unor coame cu cădere axială spre sud. Vf. Teleajenului (811 m). Sinclinale suspendate etc. Culmea . dealurile Berca . Vf. către 400-500 m în sud. Cetăţuia (710 m) şi către est. Berindel . Scafelor (773 m). Vf. Anticlinalul Istriţa cu vârful Istriţa -. Vf. Între Valea Teleajenului şi Valea Chiojdului. dealuri Anticlinale (Anticlinalul Tătaru . Vf. Zonelor de aflorare a depozitelor paleogene le corespund culmi ce domină zonele de aflorare a depozitelor neogene. Măgura .7 m).Policiori . ale . cu brecia sării în ax (Bădila Lapoş).zonei cutelor diapire”.Arbănaşi . către Valea Prahovei. până la traseul dedus din foraje al liniei pericarpatice. la nord de zona muntoasă. cu cote de 547 . Din punct de vedere geografic. dezvoltate în jumătatea de nord a perimetrului. Văile adânci ale Teleajenului şi Buzăului creează largi culoare de eroziune cu terase bine păstrate. Piscul Monteorului (1347 m). POZIŢIA GEOGRAFICĂ ŞI DELIMITAREA REGIUNII STUDIATE. Băcăran. şi depresiuni cu altitudini de cca.SV. Culmea . Vf. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 1. Plaiul Şerban Vodă (1059. Jumătatea sudică a perimetrului este încadrabilă depozitelor mio-pliocene ale . Numeroase fracturi longitudinale şi transversale complică aspectul de ansamblu creând abrupturi structurale.Monteoru identificat unor culmi mai joase. La exterior. ale cărei structuri orientate NE-SV determină forme de relief consecvente. cu altitudini ce coboară de la cca. depozitele paleogene alcătuiesc culmile alungite NE . Râpa Bufnei. 300m.sud vest. La exteriorul Pintenului de Văleni. Stânei la 454 m în Vf. Măciucu Berţii (902 m). ridicările lor axiale ocupând zone depresionare (Copăceni .Calvini .Istriţa. depresiunile corespunzând cu Anticlinale.5 m).3 m). Poiana Braşov (641 m). Măgura Măneciu (1300. ale Subcarpaţilor Buzăului sunt separate spre nord prin culoarul depresionar Vintilă Vodă . culmea Priporului (823. Vf. Vf.604. consecventă direcţiei structurilor geologice. Cătiaşu.Sângeru).. transversale pe structurile geologice: Teleajenul. orientarea generală fiind nord est . perimetrul de studiu se încadrează în Subcarpaţii de curbură.Aninoasa). 1980).Pintenului” de Văleni are înălţimi ceva mai reduse: Vf.Grabicina Policiori . iar la sud de zona de câmpie şi mai exact. depresiuni pe axe de Anticlinal. Dealurile cu înălţimi de 500600 m şi pe alocuri.7 m). Marginea nordică a perimetrului e jalonată de înălţimi în care aflorează depozite grezoase de vârstă cretacică precum: Vf.2). Ruptura (734 m).V. Lapoş (652. Măneciu Pământeni (830 m).. incluzând aria mediană şi externă mio-pliocenă. pe alocuri marcate de alunecări. depozitele miocene apar cu caracter de inversiune de relief. iar dealurile identificându-se cu Sinclinale (Salcia. la nord de Păcureţi). 1000m în nord. de 700 m: Culmea Salciei.pintenilor” de Homorâciu şi de Văleni. cât şi către est de Valea Buzăului. Vf. muchia Telejenelului. Cricovul. Vf.Bâscenii de Sus). Ţiganului (1080 m). 1 . DATE GENERALE ASUPRA REGIUNII CERCETATE 1. cu frecvente văi de falie. marcată cartografic de limita cu depozitele flişului paleogen şi cretacic. Vf. Leordeanul (838 m). Valea Curmătura. Buzăul. Anticlinalul Pietroasa . Cetăţuie (631. Muchia Stânii (1117m). apar alternanţe de defilee (în dreptul Anticlinalelor) cu lărgiri depresionare (în dreptul Sinclinalelor). la vest de Valea Teleajenului. Inversiunile de relief sunt prezente mai ales în jumătatea sudică a perimetrului. Perimetrul studiat este drenat de trei văi principale. Durducu Mare (588 m). Vf. de la 541 m în Vf. cu afundare către Teleajen. Vf. CARACTERIZARE OROHIDROGRAFICĂ Perimetrul studiat este cuprins în aria judeţelor Prahova şi Buzău.Slavu.

spre sud şi vest. caracterizat de Eocenul în facies de Colţi şi Oligocenul în facies bituminos cu gresii de Kliwa ce corespunde . 1984). Principalele localităţi din regiune. Jumătatea sudică a perimetrului este drenată de afluenţii Cricovului Sărat (Sărăţel. Definită ca unitate plurifacială cu mai multe digitaţii (Dumitrescu.. Slimnic. 1980) şi se continuă cu al doilea episod molasic . în cadrul perimetrului. Tisăul. Tohăneanca. Numărul mare al lucrărilor geologice în care apar referiri directe sau indirecte la regiunea de studiu. Izvoranu. Formaţiunile paleogen . Din dorinţa de conciziune s-a preferat redactarea acestui subcapitol sub formă de tabel în care se punctează contribuţia esenţială a fiecărui autor referitoare la cadrul stratigrafic.V. Zeletin. Pietroasa). are dezvoltarea cea mai amplă. Pe marginea de nord-vest a perimetrului cercetat. la aspectele petrografice sau sedimentologice ale acestora. CADRUL GEOLOGIC . Matiţa. ca şi obiectivul propus al tezei nu permit întocmirea unui istoric detaliat. Valea Rea. tectonic al depozitelor miocene. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Drajna (cu afluentul său Ogretin). PÂNZA DE TARCĂU (= pânza de Skole). Lapoş) şi de Valea Nişcovului cu afluenţii săi: Valea Unghiului.. În est este drenat de afluenţii pe dreapta ai Buzăului: Siriu.1. face ca partea sudică a curburii Carpaţilor Orientali să beneficieze de o mare densitate de lucrări geologice. cu depozite ce se întind de la Paleogen la MioPliocen. Chiojd. materiale de construcţii. caracterizat de flişuri grezoase masive (gresiile de Tarcău în Eocen. pierzând caracterul de şariaj şi trecând la falii inverse dispuse în releu.digitaţiei de Tazlău 2 .Valea Siriului) sau a pânzei de Macla (Valea Siriului spre vest). cuvertura post-tectogenetică stirică veche. apar dezvoltate în două faciesuri ce reprezintă continuarea sud-vestică a unor subunităţi structurale bine individualizate în Moldova (Săndulescu. Gura Vitioarei. afectate de falii longitudinale axiale. faciesul de Pucioasa cu gresiile de Fusaru în Oligocen) ce corespunde .pliocene aparţinând flancului intern al avanfosei. Năianca. Băcăran. Salcia. Mărunţeanu. verticale sau înclinate spre nord vest. gips. iar la exterior are un contur festonat. Versantul sudic al dealului Istriţa este drenat de o serie de pâraie mici ce se pierd în câmpie sau confluează pe dreapta cu Valea Sărata (Budureasa. la realizarea unor teorii şi. 1948. Cătiaşu. ISTORICUL CERCETĂRILOR GEOLOGICE Structura geologică variată şi interesantă. bineînţeles. depozitele paleogen-miocen inferioare din partea internă a pânzei de Tarcău alcătuiesc un fascicul de cute convergente şi în afundare spre vest. ca şi drumurile de acces aferente sunt situate pe văile principale şi de la ele pleacă o serie de drumuri comunale şi forestiere. de la Valea Slănicului de Buzău. 1952) este delimitată la interior de fruntea şariajului pânzei de Audia (Valea Buzăului . Bâsca Chiojdului (cu afluenţii săi de dreapta: Bâsca fără cale. partea frontală a pânzei de Tarcău este acoperită discordant de depozitele molasice neosarmaţian .2. Din bazinul Văii Buzăului spre vest.digitaţiei Gresiei de Tarcău” şi un facies extern. CARACTERIZARE GEOLOGICĂ STRUCTURALĂ Teritoriul situat între Valea Teleajenului şi Valea Buzăului se încadrează sectorului sudic al Carpaţilor Orientali din cadrul unităţilor moldavidice externe şi flancului intern cutat al Avanfosei carpatice (Săndulescu. Nehoiu. În aria de maximă afundare axială dintre Valea Teleajenului şi Valea Prahovei. Greceanca. În perimetru. orientate nord est-sud vest. Chiojdeanca. la realizarea multor sinteze cu implicaţii asupra geologiei Carpaţilor. Lopatna.STRATIGRAFIC AL REGIUNII 2. sare gemă. Valea Muscelului. proprii pânzei de Tarcău. Turburea.Molasa de Sl ă nic (post-tectogeneza stirică nouă: Langhian / Kossovian).miocen inferioare. 1. Cercetările demarate încă de la începutul sec. Haleşul. la detalierea aspectelor economice cu finalitate practică. XIX au condus. Bătrâneanca. ca şi prezenţa zăcămintelor de hidrocarburi. aflorează depozitele cretacice în facies de fliş ale pânzei de Macla. ce debutează cu Molasa de Doftana (Ştefănescu. Nişcov). 2. la stabilirea de stratotipuri ale unor formaţiuni devenite clasice în literatura geologică. 1984): un facies intern. în regiunea amintită. prezentându-se doar lucrările ce au marcat etape în evoluţia cunoaşterii geologice.

limita externă a pânzei subcarpatice este marcată de încălecarea depozitelor miocene peste cuvertura de platformă a vorlandului de-a lungul faliei pericarpatice. Separată iniţial de Mrazec şi Voiteşti (1914). necutat. care în sudul curburii Carpaţilor Orientali este denumit Zona Cutelor Diapire. de unde.pliocene ale cuverturii de platformă.menilitic. dar mai ales (şi în cadrul perimetrului). şariată peste formaţiunea cu sare depusă pe vorland.cel superior . b) post-tectogenetică (post attică) în raport cu cele mai noi şariaje. 1995).. 1981 a. este determinată din date de foraj. spre sud. 1962. de falia pericarpatică. fiind marcată de îngroşarea accentuată a depozitelor neosarmaţian . La sud de Valea Buzăului. fruntea pânzei subcarpatice fiind acoperită discordant de molasa neosarmaţian . care la rândul ei este acoperită discordant de cuvertura depozitelor neogene de molasă ce formează umplutura Sinclinalelor de Slănic (la nord) şi Drajna (la sud) (Săndulescu et al. mult mai tânără. Astfel. Dintre digitaţiile separate în sectorul Subcarpaţilor Moldovei: internă sau de Măgireşti . reprezentând mularea frontului de încălecare a faliei pericarpatice determinat în foraje. cutat. 1984). externă sau de Valea Mare. cuprinde depozite ale molasei superioare sarmaţian – pliocene. la depresiunea care găzduieşte sedimentarea molasică neosarmaţian pliocenă (Săndulescu et. de conturul de eroziune al depozitelor neosarmaţian . îngroşare materializată într-o flexură mai mult sau mai puţin evidentă.Camena la nord. Restrângerea avanfosei. În accepţiunea lui Săndulescu (1984).miocene sunt urmate de o secvenţă predominant evaporitică.Perchiu şi ale digitaţiei de Pietricica. sunt prezente formaţiuni ale digitaţiei Măgireşti . Ea este rezultatul cutărilor valahe ce au afectat un segment de la exteriorul Carpaţilor cuprins între falia intramoesică la vest şi falia Peceneaga . precum şi acoperirea ei spre vest de Valea Buzăului de molase sarmaţian-pliocene. cu gresii de Kliwa sau conglomerate). în cadrul perimetrului. Băcăran. Limita externă a avanfosei este convenţională. 1982). Limita dintre cele două flancuri ale avanfosei este marcată de asemenea de o flexură. contur ce acoperă discordant elemente din ce în ce mai interne pe măsura apropierii de Valea Dâmboviţei. al avanfosei. falia pericarpatică este înlocuită la interior de o altă falie inversă. restrânsă prin definirea pânzei subcarpatice. au determinat încadrarea acestei unităţi în zona internă a avanfosei (Dumitrescu et al.s. Între Valea Trotuşului şi Valea Buzăului. AVANFOSA. delimitarea pânzei subcarpatice este marcată în afloriment de conturul frontal al pânzei cutelor marginale sau al pânzei de Tarcău (în perimetrul de studiu). ca pânză incipientă. Săndulescu. iar de la Valea Buzăului spre vest. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Valea Rea” sau skibelor interne (Micu. Faciesul intern apare dezvoltat în structura intermediară (= pintenul) Smeuret . dă posibilitatea unei definiri precise a pânzei subcarpatice (Săndulescu.Bisoca.pliocene. dezvoltat ca o depresiune asimetrică cu marginea internă sprijinită pe elementele cutate ale catenei. la sud de ea. Pânza subcarpatică conţine depozite priaboniene (straturi de Bisericani). Falia pericarpatică e vizibilă în afloriment de la graniţa de nord.Bisoca şi prelungirea ei . în structura nordică (= pintenul) Slon.Prăjani şi cu caractere particulare.falia Plopeasa. dezvoltat de la Valea Râmnicului Sărat spre sud şi vest.. falia Caşin . constituită din depozite miocene inferioare şi medii în facies predominant de molasă. oligocene (în facies bituminos . care în acest sector. de falia Caşin .Perchiu (cu o molasă roşie grezoasă şi două nivele de gipsuri în schlierul Miocen inferior . Limita internă a avanfosei este marcată la nord de Valea Trotuşului. în timp şi spaţiu. limitează la exterior pânza subcarpatică. Formaţiunile eocen şi oligocen-miocen inferioare ale pintenilor sunt mărginite la sud de o linie tectonică importantă de-a lungul căreia încalecă peste depozitele miocene. cea mai externă unitate a moldavidelor este PÂNZA SUBCARPATICĂ.pliocenă a avanfosei externe str. Zona cutelor diapire ocupă aria sudică a perimetrului de studiu.Buştenari. al. Dumitrescu. la Valea Trotuşului. depozite ale molasei miocen inferioare. Aceste formaţiuni apar ca petece de eroziune de sub depozitele flancului intern. 1970).de gipsuri).Homorâciu . şi un flanc extern. 3 . activ în subducţia spre orogen. Depozitele celor trei structuri paleogen . Predominarea depozitelor de molasă. intrapleistocenă. mediană sau de Pietricica (cu molase conglomeratice în baza celei roşii.Langhian bazal). această unitate a fost confirmată ulterior de foraje şi a fost denumită de Băncilă (1958) unitatea pericarpatică. şi este cunoscută sub numele de Zona mio-pliocenă. iar faciesul extern este întâlnit în structura sudică (= pintenul) Lera – Văleni . contemporană deformărilor tectogenezei valahe. prezintă un flanc intern cutat.V. heterocrone şi cu un nivel . falie.

formaţiunea molasei inferioare. Formaţiuni bituminoase şi de fliş oligocen-miocen inferioare În aria investigată. de Homorâciu.. depozitele de vârstă oligocen-miocen inferioară se regăsesc în pânza de Tarcău sub două litofaciesuri specifice (Săndulescu et al. respectiv Pânza de Tarcău şi Pânzele subcarpatice.Gaze” Ploieşti (1998. formaţiunea cu sare superioară (langhiană).. numai prin conturul de eroziune al depozitelor sarmaţian-pliocene. Astfel. Formaţiunile neogene molasice. respectiv. Contactul dintre pânzele moldavidice şi avanfosa internă este acoperit de depozite neosarmaţian .Bisoca cu ramificaţia Plopeasa îşi pierde din importanţă. 4 . 1968). dezvoltate în Zona Cutelor Diapire.pliocene. În bazinele văilor Cricovului şi Teleajenului se individualizează un sector sudic. şi (4) valahă (intra-pleistocenă). depunerea evaporitelor şi anume. 2. 1984). În concluzie. 2. . Principalele deformări tectonice.formaţiuni bituminoase şi de fliş oligocen-miocen inferioare.formaţiuni evaporitice miocen inferioare.2. stilul de cutare este ejectiv. intens tectonizate..2.Măneciu. şi în cadrul cuverturilor post-tectonice (cuverturi post pânză = neo-autohtone) şi formaţiuni miocen superioare şi pliocene ce formează umplutura Avanfosei şi a unor depresiuni intramontane.1. care a determinat încheierea şariajului Pânzei Subcarpatice. de Văleni) sau coborâte (Sinclinalele de Slănic şi de Drajna). 1995): un litofacies intern (litofaciesul Fusaru – Pucioasa) în continuarea Eocenului în faciesul Gresiei de Tarcău cu arie sursă carpatică. . care au afectat depozitele neogene aparţin tectogenezelor: (1) stirică veche (intra-burdigaliană). geotectonic (Săndulescu. în regiunea Văii Buzăului. cu cute solzi. iar delimitarea pânzei subcarpatice de avanfosă se face dificil. Formaţiunile miocen inferioare şi medii (din cuprinsul moldavidelor şi cuverturilor post tectonice). au complicaţii Anticlinale sau Sinclinale. cu Sinclinale largi. STRATIGRAFIA MIOCENULUI 2. aparţinând zonei externe a flişului. Pânza Cutelor Marginale şi Pânza Subcarpatică (ultimele două fiind acoperite aproape în totalitate de Pânza de Tarcău) precum şi partea internă a avanfosei carpatice. ea traversând unităţi stratigrafice omogene. reprezentate prin Pânza de Tarcău. Dacianului şi Romanianului. în sectorul sudic al Carpaţilor Orientali (implicit între Valea Teleajenului şi Valea Buzăului) există formaţiuni miocen inferioare şi medii ce se regăsesc: în cadrul pânzelor moldavidice externe. Formaţiunile miocen superioare şi pliocene (din cuprinsul umpluturii avanfosei) cuprind depozite în facies salmastru atribuite Meoţianului şi Ponţianului şi respectiv. fiind prinse în structuri înalte (“pintenii” de Slon . Dr. 1995): . sunt intens cutate şi faliate. cuprind următoarea succesiune (Săndulescu et al. izocrone sau heteropice. pânza subcarpatică îşi pierde caracterul plurifacial fiind reprezentată prin depozite asemănătoare numai digitaţiei Măgireşti-Perchiu. După Săndulescu.1. Limita Oligocen / Miocen nu este subliniată de schimbări litologice. prezintă mai multe structuri plicative cu aspecte variabile de la un sector la altul (Săndulescu et al. cunoscută sub numele de Zona Cutelor Diapire. gipsurile inferioare sau formaţiunea cu sare inferioară (intra-burdigaliană).2. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău De la Valea Buzăului spre sud: falia Caşin . (2) stirică nouă (intra-badeniană). 2004). Dumitru Frunzescu de la Universitatea “Petrol . ridicate şi deversate spre sud. Sedimentele neogene molasice.V. în constituţia Subcarpaţilor Munteniei intră unităţile externe ale Moldavidelor. Tectogenezele stirice au avut drept ecou în Subcarpaţii Munteniei. LITOSTRATIGRAFIA MIOCENULUI Litostratigrafia depozitelor miocene este cea adoptată după datele publicate de Prof. . mai ales cel de Văleni. Pintenii. când s-a produs şariajul principal al Pânzei de Tarcău şi a Cutelor Marginale. cu încălecări miocen medii.1. Mărunţeanu şi Popescu (1995). şi un sector nordic. Băcăran.formaţiunile molasei de vârstă miocenă medie. (3) moldavă (intra-sarmaţiană). în care cutele au o poziţie structurală mai coborâtă. separate de Anticlinale diapire înguste (cu nuclee de sare intra-burdigaliană).

1952. 1911. 1952 Separată de Teisseyre (1911). Subdiviziunea dominată de tipurile petrografice brune asemănătoare Forma ţ iunii de tip Pucioasa are o grosime stratigrafică de 150-200 m şi cuprinde marno-argile cenuşii şi cenuşii negricioase. în partea externă a Domeniului Moldavidic se dezvoltă. după Săndulescu et al. flişoidă.V. 1993) în Pânza de Tarcău. în Moldova. (2) Forma ţ iunea disodilelor inferioare. corespunzătoare Forma ţ iunii Gresiei de Kliwa inferioare şi Forma ţ iunii Gresiei de Kliwa superioare = Nisipurile de Bu ş tenari (tabel nr. Pe alocuri. trecându-se la condiţii anoxice care au predominat de-a lungul întregului Oligocen şi a unei părţi din Miocenul inferior. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău în structura Monteoru – Smeuret . odată cu începutul Oligocenului caracteristicile mediului depoziţional se schimbă. cu semnificaţia suitei de depozite cuprinse între cele două formaţiuni ale Gresiei de Kliwa: inferioară şi. 1995). se citează şi un al treilea nivel menilitic Menilitele Terminale (tabel nr. 1. 1990). Nivelele silicolitice (menilitele) constituie cele mai bune repere de corelare şi. 300-400m în ariile de afloriment anterior descrise. Limita Oligocen/Miocen este situată sub Forma ţ iunea menilitelor superioare. 1955) cuprinde: (1) Forma ţ iunea menilitelor inferioare cu marne bituminoase. Băcăran. în general. (7) Forma ţ iunea Menilitelor Superioare = Forma ţ iunea de Starchiojd. Pe ansamblu. şistoase în straturi subcentimetrice sau compacte în straturi submetrice. Pătruţ (1947) separă două subdiviziuni (PM1+2) dominate de tipurile petrografice brune asemănătoare Forma ţ iunii de tip Pucioasa din faciesul intern şi una (PM3) în care apare o alternanţă de siltolutite şi arenite cenuşii.. Forma ţ iunea de Podu Morii este în continuitate cu formaţiunile subjacente şi apare cu o grosime stratigrafică de cca. cu interferarea ariilor sursă. respectiv. b) Formaţiunea de Podu Morii Teisseyre. o corelare a faciesurilor interne şi externe indică echivalenţa dintre Forma ţ iunile de Podu Morii şi de Bu ş tenari din faciesul extern cu Forma ţ iunea de Vine ţ i ş u din faciesul intern al Pânzei de Tarcău precum şi cu Forma ţ iunea de Starchiojd din Pânzele subcarpatice. argile bituminoase (şisturi disodilice). în Pânzele Subcarpatice şi Pânza Cutelor Marginale. (3) Forma ţ iunea Gresiei de Kliwa inferioar ă . Ca urmare a acestui fapt.. emend. în structura Lera – Văleni . Frunzescu. (4) Forma ţ iunea de Topilele. Popescu. superioară.Buştenari. stratonomia Forma ţ iunii de Podu Morii este dominată de lutite şi siltite (85%) în straturi foarte subţiri faţă de arenite (gresii de Kliwa şi gresii calcaroase convolute) (15%) în straturi subţiri (Dinu. silicolite bituminoase (menilite) care la unul sau două momente (în zone diferite) au fost “parazitate” de veniri de mase importante de ortocuarţite având ca arie sursă marginea forlandului (actualmente subşariată sub pânzele Moldavidice). cu Gresie de Kliwa (Popescu. A. formaţiunea cenuşie. Succesiunea formaţiunilor litofaciesului extern. Pătruţ. 1. cu arie sursă situată în forland.. în secvenţe succesive.Homorâciu şi (cu caractere particulare) în structura Slon. sunt două nivele: Menilitele Inferioare (asociate cu calcare marnoase bituminoase = Marne brune bituminoase) şi Menilitele Superioare (fără Marne bituminoase). după Săndulescu et al. ritmică. cu structuri convolute şi mecanoglife de curent şi bioglife asemănătoare Forma ţ iunii de Izvoarele (Vineţişu) din faciesul intern. şi un litofacies extern (litofaciesul bituminos cu gresie de Kliwa). 1952. Pătruţ. eoceniformă de Podu Morii e descrisă şi divizată de Grigoraş (1955) în Valea Buzăului şi de Pătruţ (1955) în bazinul Văii Teleajen. Litofaciesul bituminos cu Gresii de Kliwa Popescu. (5) Forma ţ iunea de Podu Morii. bituminos. Ele constituie Forma ţ iunea Gresiei de Kliwa care în sectorul studiat al Pânzei de Tarcău apare la două nivele. 1995). în cuprinsul Forma ţ iunii ş isturilor disodilice superioare (în Pânza Cutelor Marginale). sau în cuprinsul Forma ţ iunii de Topilele (Ştefănescu et al. (6) Forma ţ iunea de Bu ş tenari. în continuarea Eocenului în faciesul de Colţi. alternând cu 5 . între care se situează litofaciesuri de tranzi ţ ie. 1955 Urmând dezvoltării tipice a “Marnelor cu Globigerine” din Priabonianul final (cunoscute în întreaga arie tethysiană). Pe baza intercalaţiilor cineritice.

1995. cu intercalaţii subdecimetrice de gresii calcaroase cu abundenţă de claste micacee. apar gresii tip Fusaru în straturi groase. modificat). casante. 6 Gresia de Condor Formaţiunea de Goru – Mişina – Menilitele Formaţiunea de Starchiojd = Menilitele Şisturile disodilice superioare Formaţiunea gresiei de Kliwa Conglomeratele de Brebu Formaţiunea de Sărata (Formaţiunea cu sare) Formaţiunea de Cornu BURDIGALIAN Formaţiunea de Sărata = Gipsurile inferioare Formaţiunea de Starchiojd (Disodilele şi menilitele superioare) Formaţiunea de Buştenari AQUITANIAN Formaţiunea de Slon Formaţiunea de Vineţişu Formaţiunea de Podu Morii Formaţiunea de Topilele Formaţiunea gresiei de Fusaru OLIGOCEN „Orizontul argilos” Şisturile disodilice inferioare Menilitele inferioare Gresia de Fierăstrău + Şisturile ardeziene Marnele cu globigerine + Gresia de Lucăceşti PRIABONIAN SUPERIOR . miocene inferioare şi medii din Moldavidele externe în Carpaţii Orientali (după Săndulescu M. foioase.. Corelarea unităţilor litostratigrafice oligocene. PÂNZA CUTELOR MARGINALE PÂNZA DE TARCĂU Conglomerate şi gresii Formaţiunea de Telega (Şisturi cu radiolari + Marnele cu Spirialis) PÂNZA SUBCARPATICĂ Formaţiunea de Haloş Formaţiunea de Răchitaşu LANGHIAN Formaţiunea de Telega (= Şisturile cu radiolari + Marnele cu Spirialis) Brecia de Cosmina (Formaţiunea evaporitică) Brecia de Cosmina (Formaţiunea evaporitică) Formaţiunea de Câmpiniţa (Tuful de Slănic) Formaţiunea de Câmpiniţa (Tuful de Slănic) Formaţiunea Schlier-ului cenuşiu Gipsul de Perchiu Formaţiunea de Hârja Formaţiunea de Măgireşti Conglomerate de Pietricica Formaţiunea de Tescani Formaţiunea de Doftana V. et al. sau de marnocalcare sideritice cenuşiu-negricioase. Băcăran. gresii cu structură convolută. apar straturi subţiri de arenite de tip Kliwa. 1.Tabel nr. tufite bentonitizate. În bazinul pârâului Chiojd. de tip Fusaru. Subordonat. negre. grosier granulare. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău şisturi disodilice tipice.

str. 2. Tuful de V ă leni. al. între complexul Bentonitelor de Gura Vitioarei şi Tuful de V ă leni (Alexandrescu. 40 m grosime (Alexandrescu..1993)..Fusaru la cca. după Rusu et al. ce permit diagnosticarea vârstei Chattian terminal . dezvoltat ca două straturi apropiate de tufit şi tuf. Lopatna. situate în baza subdiviziunii superioare = Podu Morii str. Brustur. Frunzescu.20 m) nisip grosier cu elemente microruditice de şisturi verzi şi resturi de lamelibranhiate şi gasteropode situat la 57 m deasupra Tufului de V ă leni şi la 12 m sub limita cu Forma ţ iunea de Bu ş tenari (Grujinschi. Băcăran. 7 . brun-negricioase. Zâmbroaia. 1996). situate în partea mediană a subdiviziunii cu straturi de tip Pucioasa. Brustur (1997) (fig. Frunzescu. Rusu et al. 1993) (fig.. alături de laminaţia plană paralelă.s. la Văleni) şi intermediar pe Văile Cătina. Pachetul litologic cu silto-arenite ce adăpostesc palaeoichnocenoza cu Sabularia situat în Subdiviziunea superioar ă = Podu Morii. 1992. respectiv NN1 şi NN2. Frunzescu et. c) Formaţiunea de Buştenari Ştefănescu et al. Limita inferioară tranşantă este marcată de trecerea de la siltolutitele brune-negricioase de tip Pucioasa. Ştefănescu et. Lutitele sunt marne cenuşii şi cenuşii-verzui. Brustur. iar în faciesul intern de Pucioasa . 1993). Depusă în continuitate de sedimentare peste Forma ţ iunea de Podu Morii. 1996). ar corespunde cu ceea ce. 5. dure. 1971). 10) (s-ar corela cu Tufurile de Vine ţ i ş u descrise de Ştefănescu et al. Termenii petrografici elementari sunt organizaţi în secvenţe de tip Bouma pretabili unei analize secvenţiale (Dinu. Frunzescu. Subordonat apar argile bentonitice în straturi foarte subţiri (milimetrice) şi straturi subţiri de arenite (nisipuri sau gresii) de tip Kliwa (sau uneori. sunt de menţionat: 1. ca 3-4 straturi decimetrice şi 10-12 straturi centimetrice dezvoltate într-un pachet litologic de cca.structurile Păltineni. Gresiile (asemănătoare celor din Eocen) au frecvente structuri erozionale de curent. Brustur. Pe bază de foraminifere şi nannoplancton calcaros s-au identificat zonele NP25.60 m pe diferite profile (Alexandrescu.s. Valea Buzăului). 50-60 m sub Forma ţ iunea de Starchiojd. Frunzescu. 10). pârâul Gâlmelor). este delimitată de aceasta printr-un pachet de tranziţie de 20-30 m. Pârâul cu Apă Dulce. al. Frunzescu. la coloraţia cenuşie-albicioasă şi ritmicitatea pronunţată datorată alternanţei de arenite în straturi subţiri cu siltite şi lutite în straturi foarte subţiri. în care dispar marnele (siltice) cenuşii-verzui şi gresiile calcaroase micacee cu structuri convolute şi apar primele straturi groase de arenite de tip Kliwa cu intercalaţii de şisturi argiloase disodiliforme. 1985. 1993 Forma ţ iunea de Bu ş tenari este sinonimă cu Forma ţ iunea Gresiei de Kliwa superioare denumită informal din punct de vedere al ghidului stratigrafic internaţional. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Subdiviziunea dominată de alternanţa de siltolutite şi arenite cenuşii cu structuri mecanice şi biotice are grosimi stratigrafice cuprinse între 150-250 m şi apare cu aspectul unor fâşii discontinue bine deschise pe văile mai adânci (Valea Buzăului . are grosimi între 2 şi 3. 1990. cu trecere în bază la marne fin micacee. compacte sau cu desfacere după laminaţia convolută ce domină structofaciesul lor. straturi groase (50-70 cm) de arenite grosiere de tip Fusaru.Starchiojd. situat constant în faciesul extern bituminos la 40-50 m peste complexul argilelor bentonitice de Gura Vitioarei şi la 45 m sub limita cu Forma ţ iunea de Bu ş tenari. Ştefănescu et al. Calcarele laminitice de Jaslo. Zeletin.. Subliniem prezenţa în cadrul Forma ţ iunii de Podu Morii (ea însăşi un marker regional) a unor markeri litologici cu valoare de corelare regională (tabel nr. Astfel. semnalate de Pătruţ (1955) şi statuate de Alexandrescu. Brustur. 2. 1993) (fig.. fine. 1989. Arenitele sunt reprezentate prin gresii cu claste micacee şi liant carbonatic. 4.Burdigalian timpuriu (Melinte. la Gura Vitioarei şi Frânghieşti. Bentonitele de Gura Vitioarei.Sinclinalele Piatra Albă. plastice. 1993. 3.. 1993 descrie ca Tuful de Ml ă cile. precum şi bioglife de tip Sabularia reprezentând adevărate nivele diagnostic pentru această formaţiune (Alexandrescu. Stratul de (3.V. 10). 1993. 1995). Valea Lupului . în Valea Buzăului. Valea Teleajenului ..

Subordonat. ele participând la formarea unor secvenţe de tip thicker-upward (TkU) (Frunzescu et al.. Arenitele reprezintă 48% ca număr (26% gresii de Kliwa.. Litologic. cuprinzând între 3 şi 21 straturi foarte subţiri (centimetrice) de material cineritic frecvent bentonitizat (Frunzescu. 1987. gresiile calcaroase. accidente silicioase. şisturi argiloase. lutitele. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Forma ţ iunea de Bu ş tenari apare ca fâşii orientate NE . Semnalăm prezenţa a şapte pachete litologice de 8-20m. apar frecvent în straturi subţiri-medii (10-20 cm). cuarţite cu silicifiere avansată). tufuri. iar în treimea superioară predominând net arenitele (Frunzescu et al. Analizele de nannoplancton calcaros au identificat partea superioară a zonei NN2 (după Rusu et al. gresii calcaroase micacee cu structuri convolute. solzi. bituminoase.SV bine deschise pe toate profilele anterioare. legate de repetarea unor cute. Georgescu. şisturi cărbunoase). disodilice. iar gresiile de Kliwa în straturi groase (mai mari de 3 m în partea superioară a formaţiunii). 8 . 22% gresii cenuşii-calcaroase micacee) şi 55% ca grosime (50% gresii de Kliwa. apar straturi subţiri de diatomite. este alcătuită dintr-o alternanţă neuniformă de arenite (gresii şi nisipuri de Kliwa. 1988). Lutitele reprezintă 47% din numărul total de straturi şi 36% din grosimea lor. dar cimentul este exclusiv silicios sau lipseşte (ortocuarţite silicioase). 1996) raportabilă Burdigalianului inferior. 1988).V. 5% gresii cenuşii-calcaroase. în treimea inferioară predominând lutitele şi silto-lutitele.1985). lutite (marne. Petrofaciesul Gresiei de Kliwa superioare este asemănător celei inferioare. micacee). Siltitele. microbrecii cu elemente de şisturi verzi. siltite (marne fin nisipoase. brun-negricioase. argile plastice bentonitice). rare marnocalcare sideritice. distanţate la 20-80 m între ele. 1987.. Băcăran. Are grosime stratigrafică între 300 m în est şi 400 m în vestul perimetrului.

FUSARU (INTERN) FORMAŢIUNEA DE SĂRATA (= FORMAŢIUNEA GIPSURILOR INFERIOARE) TUF DE BĂTRÂNI Nanno zone NN3 FORMAŢIUNEA DE STARCHIOJD (FORMAŢIUNEA DISODILELOR SUPERIOARE) BURDIGALIAN MIOCEN FORMAŢIUNEA DE VINEŢIŞU NN2 a. 2. LITOFACIESUL BITUMINOS DE KLIWA (EXTERN) FORMAŢIUNEA DE STARCHIOJD (FORMAŢIUNEA MENILITELOR SUPERIOARE + ŞISTURI DISODILICE) FORMAŢIUNEA DE BUŞTENARI (GRESIA DE KLIWA SUPERIOARĂ) FORMAŢIUNEA DE PODU MORII TUF DE MLĂCILE = TUF DE VĂLENI FORMAŢIUNEA DE TOPILELE PALEOICHNOCENOZA CU SABULARIA TUF DE VINEŢIŞU LITOFACIESUL DE PUCIOASA . Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 9 FORMAŢIUNEA DE PUCIOASA CU GRESII DE FUSARU OLIGOCEN NP24 RUPELIAN CALCARE DE TYLAWA FORMAŢIUNEA MENILITELOR INFERIOARE NP23 FORMAŢIUNEA DISODILELOR INFERIOARE NP22 TUF DE VALEA TIGVEI .. 1996).Tabel nr. b FORMAŢIUNEA GRESIEI DE KLIWA INFERIOARĂ CALCARE DE TIP JASLO CALCARE DE TIP JASLO CALCARE DE JASLO CHATTIAN V. Corelarea faciesurilor Oligocen – Miocenului inferior din Pânza de Tarcău în regiunea Văii Buzăului (după Rusu et al. Băcăran. b ++++ TUF DE MLĂCILE = TUF DE VĂLENI AQUITANIAN ++++ TUF DE VINEŢIŞU = BENTONITE DE GURA VITIOAREI NN1 NP25 a.

Pucioasa se referă la arenitele Gresiei de Fusaru cu arie sursă “carpatică”. Pe alocuri. echivalentul stratigrafic al Litofaciesului Bituminos este Litofaciesul de Fusaru . micacee cu argile şi marne de culoare cenuşie deschisă (Rusu et al. 1993). 1995).V. Teleajenului (Sincl. Brustur. Ogretin (flanc SE P. cu biotit. Buzăului) (structura V. 8. Fig. limita Oligocen / Miocen este situată în cadrul Forma ţ iunii de Vine ţ i ş u. Litofaciesul de Fusaru – Pucioasa Pătruţ. au fost identificate două nivele de tufuri (Ştefănescu et al. nisipoase. Coloane stratigrafice sintetice cu poziţia Tufului de Văleni (A) şi (B). cu intercalaţii subţiri. sub Tuful de Vine ţ i ş u (Melinte. cu aceeaşi vârstă Oligocen-Miocen inferior.Pucioasa. opusă “sursei de forland”. îndeosebi la cel al Forma ţ iunii de Vine ţ i ş u. 1995). 1995).. A5 . Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău B. Grigoraş. Caracterul de flexoturbidite al Gresiei de Fusaru este subliniat de intercalaţiile grosier granulare dezvoltate la diferite nivele. având caractere de graywacke (Săndulescu et al. dar prezentând la diferite nivele. Deasupra Gresiei de Fusaru se dezvoltă o importantă secvenţă de tip fliş. 1955). de culoare albă.Pucioasa este reprezentată de Forma ţ iunea de Starchiojd = Forma ţ iunea disodilelor ş i menilitelor superioare. de culoare verde-negricioasă. Lupului).. puternic bentonizat. Teleajenului (Sincl. calcaroase. anume Forma ţ iunea de Vine ţ i ş u (Grigoraş. Cea mai tânără unitate litostratigrafică a litofaciesului de Fusaru .Pucioasa. un echivalent al Forma ţ iunii menilitelor superioare din faciesul extern (Săndulescu et al. unde Forma ţ iunea de Slon apare cu dezvoltare identică. 1952) este o gresie bogată în mice.. După conţinutul de nannofosile. 1955 În jumătatea internă a Pânzei de Tarcău. A2 .V. Gresia de Fusaru (Popescu. Cosminele (flanc N P. Frunzescu. 1952). A1 . O dezvoltare litologică particulară apare în părţile cele mai interne ale ariei de răspândire a litofaciesului de Fusaru . Limita sa inferioară este situată deasupra “Marnelor cu Globigerine” de vârstă Priabonian terminal.. 1995). Băcăran. Caracteristica specifică importantă a Litofaciesului de Fusaru .V.V. care apar în extremitatea estică a perimetrului ca un nivel foarte subţire la partea terminală a Forma ţ iunii de Plopu (Popescu.V. Ea este constituită dintr-un fliş de tip “straturi cu hieroglife” reprezentat printr-o alternanţă de gresii convolute cenuşii – albăstrui. 10 . cu grosimi de 1000-2000 m şi chiar mai mult. Piatra Albă). La partea inferioară a acestei formaţiuni. 1955. Frânghieşti). 1993): Tuful de Vine ţ i ş u. în secvenţe subţiri. metaclastele componente fiind îndeosebi mezometamorfite. Secvenţa inferioară a Litofaciesului de Fusaru . şi Tuful de Ml ă cile. Homorâciu) (Alexandrescu.. A3 . A4 -V. specifică arenitelor Litofaciesului Bituminos. Homorâciu). intercalaţii de secvenţe de wildfliş (olistostrome) (Săndulescu et al.Pucioasa este predominant lutitică (= “Orizontul şistos”) fiind constituită din marne şi argile închise la culoare. sunt intercalate şisturi disodilice şi uneori chiar menilite. Este lipsită de şisturi verzi din forland. 1996).

V. Băcăran, Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău

2.2.1.2. Formaţiuni evaporitice miocen inferioare
În întregul domeniu al Moldavidelor, atât litofaciesul bituminos cât şi cel de Fusaru (ca şi echivalenţii lor) sunt urmate de o secvenţă predominant evaporitică (Săndulescu et al., 1995). În Pânzele Subcarpatice şi Pânza Cutelor Marginale se dezvoltă la acest nivel Forma ţ iunea s ă rii (matrice argiloasă – siltică, de culoare cenuşiu-închis cu intercalaţii: de brecii sedimentare, conglomerate, de argile sau marne salifere; gipsuri şi corpuri discontinue de sare). În unele arii, această asociaţie “haotică” este urmată de o secvenţă mai mult sau mai puţin stratificată de marne, argile şi gresii sau de gresii arcoziene grosier granulare (Gresia de Condor). Distribuţia areală a Forma ţ iunii s ă rii miocen inferioare este discontinuă din motive paleogeografice (zone de depunere separate de riduri emergente) şi tectonice (corpuri diapire). În Pânza de Tarcău, ca şi în ariile mai interne ale Domeniului Moldavidelor, secvenţa predominant evaporitică miocen inferioară a fost introdusă în literatura geologică de Mrazec (1901), sub denumirea de “Strate de Cornu”, având un “trecut zbuciumat” sub aspectul controverselor asupra conţinutului şi al vârstei, reliefat exhaustiv în istoricul tezei de doctorat a lui Grujinschi (1972). Având sensul entităţii stratigrafice cuprinse între Forma ţ iunea de Starchiojd, în bază, şi Molasa de Doftana, ce debutează cu c o n g l o m e r a t e l e d e B r e b u , la partea superioară, Forma ţ iunea de Cornu (sensu Mrazec, 1914) este divizată de către Grujinschi în: (a) Forma ţ iunea gipsurilor inferioare şi (b) Forma ţ iunea brecioas ă . După Ştefănescu (1978), în aria de curbură a Carpaţilor Orientali, finalul sedimentării flişului este marcat de un nivel evaporitic (Gipsurile inferioare din Forma ţ iunea de Cornu, sensu Mrazec, 1914), care stă discordant peste Forma ţ iunea disodilelor inferioare din litofaciesul intern (de Pucioasa-Fusaru) a Oligocen - Miocenului inferior şi, respectiv, peste Forma ţ iunea menilitelor inferioare din litofaciesul extern (bituminos cu gresii de Kliwa). De fapt, în ambele litofaciesuri nivelul evaporitic stă discordant peste unica Forma ţ iune de Starchiojd (Popescu, 2000). Nivelul evaporitic este denumit Forma ţ iunea de S ă rata (complex de roci alcătuit din două pachete de gips groase de 1-4 m, separate de un nivel de brecie sedimentară, groasă de 10-20 m şi formată din elemente provenind în special, din faciesul de Valea Caselor). După Stefănescu şi Mărunţeanu (1980), în aria de curbură a Carpaţilor Orientali, Forma ţ iunea de S ă rata (cu baza formaţiunii situată în zona NN3 = partea terminală a Burdigalianului inferior), reprezintă debutul sedimentării în facies de molasă (Molasa de Doftana de vârstă Burdigalian inferior –mediu). După Săndulescu et al. (1981), acoperişul post-tectogenetic al pânzelor de geneză miocen inferioară (discordant peste depozitele pânzei de Tarcău) are în bază Forma ţ iunea de Cornu, discordant urmată de depozitele molasice ce debutează cu Conglomeratele ş i gresiile de Brebu. După Săndulescu et al. (1995), în pânza de Tarcău, formaţiunea evaporitică a Miocenului inferior este reprezentată de: (a) gipsuri (denumite “Gipsurile inferioare”) ce au deasupra lor, (b) o secvenţă şistoasă, nisipoasă (Forma ţ iunea de Cornu s.str., Mrazec, 1907; fide Popescu Voiteşti, 1935), cu faune şi microfaune marine (ea poate fi un corespondent al GRES IEI de Condor).

2.2.1.3. Formaţiuni ale molasei miocen inferioare
Formaţiunile evaporitice miocen inferioare sunt urmate în întreg Domeniul Moldavidelor de debutul sedimentării de tip molasă. Ca şi pentru formaţiunile mai vechi există două arii sursă pentru molasă: externă (argumentată de prezenţa galeţilor sau granulelor de “şisturi verzi” din forlandul acoperit de clastitele Pânzelor Subcarpatice şi de Pânza Cutelor Marginale) şi internă (cu material de sorginte “carpatică” ce alimentează molasele Pânzei de Tarcău). Pe părţile marginale ale bazinului depoziţional al molasei inferioare, succesiunea stratigrafică începe cu conglomerate. În partea externă a Pânzei Subcarpatice aceste conglomerate masive (cu diferite denumiri locale: conglomerate de Pietricica, Pleşu, Bârseşti) sunt foarte bogate în galeţi de “şisturi verzi” asociaţi cu sediclaste (calcare jurasice şi eocene, gresii permo-triasice, marne jurasice). Conglomeratele sunt urmate de molase marnoase-nisipoase (Forma ţ iunea de Tescani)
11

V. Băcăran, Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău

sau de molase nisipoase masive (Gresia de Moi ş a), ambele bogate în granoclaste de “şisturi verzi”. Zone mai distale faţă de sursa forland ale bazinului depoziţional (părţile interne ale Pânzei Subcarpatice şi Pânza Cutelor Marginale) prezintă doar molase nisipoase-marnoase, respectiv Forma ţ iunea de M ă gire ş ti sau Forma ţ iunea de Hârja, care corespund cu conglomeratele externe şi cu o parte a molaselor nisipoase sau nisipoase-marnoase suprajacente (tabel nr.1) (Săndulescu et al., 1995). În Pânza Subcarpatică şi parţial în Pânza Cutelor Marginale, molasele sunt urmate de Forma ţ iunea de Schlier cenu ş ie, predominant lutitică (mai ales marne) cu intercalaţii de secvenţe nisipoase şi gresii subţiri şi cu unul sau două nivele evaporitice. Limita dintre Miocenul inferior şi Miocenul mediu se află în cuprinsul Forma ţ iunii de Schlier cenuşie. În Pânza de Tarcău, formaţiunile de molasă prezintă dezvoltări litologice şi paleogeografice similare (Săndulescu et al., 1995). În părţile interne (proximale “sursei carpatice”) ale Pânzei de Tarcău succesiunea litostratigrafică începe cu conglomerate (Conglomeratele de Brebu, Mrazec, fide Grujinschi, 1971), urmate de depozite de molasă, nisipoase sau marnoase-nisipoase. În partea externă a Pânzei de Tarcău (distală “sursei carpatice”) se dezvoltă doar molase nisipoase urmate de Forma ţ iunea de Schlier cenu ş ie similară celei din unităţile mai externe. Cadrul sedimentar al molaselor este de apă puţin adâncă la fluvio-deltaic, pentru formaţiunile de schlier putând fi acceptată o mică adâncire a bazinului (Săndulescu et al., 1995). Forma ţ iunea molasei inferioare (incluzând Conglomeratele de Brebu) din Pânza de Tarcău este denumită de Ştefănescu şi Mărunţeanu (1980), Molasa de Doftana. Denumirea se referă la depozitele transgresive şi discordante de peste Forma ţ iunea de Cornu s.str. (Mrazec, 1907) şi de sub Tuful de Sl ă nic, alcătuite dintr-o alternanţă ritmică, roşie spre bază şi cenuşie spre partea superioară, de rudito-arenite (predominante spre bază = Conglomeratele de Brebu) cu siltolutite (predominante spre partea superioară). Pe baza asociaţiilor cu Globigerinoides trilobus (Burdigalian) şi cu Orbulina suturalis, Globorotalia bykovae (Langhian) se atribuie vârsta Burdigalian superior = Langhian inferior. Limita Burdigalian / Langhian este în cuprinsul Molasei de Doftana la cca. 350-400 m deasupra bazei sale, unde apar primele specii ale zonei cu Praeorbulina. Săndulescu et al. (1995) restrânge termenul Molasei de Doftana şi separă: (a) Conglomeratele de Brebu şi (b) Forma ţ iunea de Doftana. În rapoarte geologice ulterioare, Mărunţeanu, Popescu (1997, 2002) păstrează sensul iniţial pentru Molasa de Doftana (adică sensul Ştefănescu, Mărunţeanu, 1980).

12

V. Băcăran, Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău

Fig. 15. Unităţi interne şi externe ale Curburii Carpaţilor (după Patrulius, 1969, modificat): 1- Pânza Transilvana; 2 -masive cristaline; 3 - zona de wildfliş; 4 – zona Dâmbovicioara; 5 – zona Pre-Leaota; 6 – Subunitatea Bratocea – Zamora; 8 - Subunitatea de Bobu; 9 - formaţiuni cretacic – paleogene ale Moldavidelor (a - Unitatea flişului curbicortical; b - Unitatea de Audia; c – Unitatea de Tarcău); 10 formaţiuni de molasă; 11 - contacte tectonice majore; 12 - prima mişcare a materialului de origine; 13 - a doua şi a treia mişcare a materialului de origine (Cehlarov, Alexandrescu, Frunzescu, 1993).

b) Formaţiunea de Doftana Săndulescu et al., 1995 În Pânza de Tarcău, Forma ţ iunea de Doftana aflorează în Sinclinalele Slănic şi Drajna, similar conglomeratelor de Brebu. Aici, concordant peste Conglomeratele de Brebu, Forma ţ iunea de Doftana debutează cu un pachet puternic de gresii grosiere, uneori conglomerate mărunte, cu rare elemente mari, cu ciment calcaros-argilos, slab roşcat. Gresiile, în straturi de la 50 cm la 2 m, alternează cu straturi de 10-30 cm de marne roşii, adesea cenuşii, şi au structuri de curent la partea inferioară. Spre partea superioară, acest pachet cu continuitate pe diferite profile şi cu un reper ichnologic în cadrul său, devine din ce în ce mai lutitic. Asociat lutitelor acestui pachet, apar nivele distincte de tuf şi gips. Tuful apare ca patru straturi mai importante, albe sau slab verzui şi unul chiar roz (în Sinclinalul Drajnei), decimetrice sau metrice, la care se adaugă numeroase intercalaţii subţiri centimetrice de tuf bentonitizat. Gipsul, alb zaharoid în straturi de la 1 la 30 cm, apare ca intercalaţii subţiri şi rare, în jumătatea inferioară a nivelului mediu şi progresiv mai groase spre partea superioară. De remarcat că gipsul apare asociat strâns cu tuful pe care îl urmează. Unul din straturile de gips are constanţă cartografică şi a fost denumit de Ştefănescu, Mărunţeanu (1980) - Gipsul de Cire ş u. Limita Miocen inferior / Miocen mediu pare a se plasa deasupra reperului Gipsului de Cire ş u (Ştefănescu, Mărunţeanu, 1980). Pachetul gipsifer de 10-25 m de la partea terminală a jumătăţii inferioare (cu tuf ş i gips, Grujinschi, 1972) a Forma ţ iunii de Doftana a fost denumit de Mrazec, Gipsurile superioare. Jumătatea superioară a Forma ţ iunii de Doftana (cu ş isturi calcaroase ş i gips, Grujinschi, 1972) are baza arenitică constituită din straturi groase (metrice) de nisipuri argiloase cenuşii, uneori slab roşcate, mediu granulometrice, în zona periSinclinalului Slănic şi fin prăfoase, în
13

V. Băcăran, Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău

restul perimetrului, micacee, adesea cu laminaţie oblică de curent (stratificaţie încrucişată). Nisipurile au structuri de curent pe feţele inferioare şi alternează cu marne plastice cenuşii şi uneori roşcate, în straturi de 30-50 cm. Partea terminală a acestei jumătăţi devine predominant lutitică, fiind alcătuită din marne cenuşii sau roşii fin micacee, nisipoase sau plastice, în straturi de 20-70 cm, alternând cu straturi foarte subţiri de nisipuri argiloase, fine, compacte. Intervalul se încheie cu un pachet lutitic puternic, alcătuit din marne roşii, pachet acoperit de tuful cu globigerine, Badenian, al megasecvenţei următoare. În partea terminală lutitică a jumătăţii superioare al Forma ţ iunii de Doftana apar mai multe intercalaţii de ş isturi calcaroase bituminoase, gălbui-ruginii, în plăci subţiri, extinse, flexibile, ce sunt urmate de gipsuri compacte, neuniform colorate, maronii-ruginii, slab bituminoase şi desfăcându-se de asemenea în plăci ca şi şisturile calcaroase. Şisturile calcaroase s-au dovedit a fi stromatolite, în care lamine micritice carbonatice alternează cu filme de bitumene autohtone (Ştefănescu, 1982). Asocierea cu indiciile de margine de bazin (urme de paşi de vertebrate, urme de picături de ploaie, laminaţii ondulate, oolite) sugerează condiţii intertidale de depunere a Forma ţ iunii de Doftana. Grosimea depozitelor burdigalian - langhiene este mai mare în flancurile interne (nord-vestice) ale Sinclinalelor neogene şi mai mică în flancurile externe (sud-estice). Fiecare nivel are cca. 500700 m grosime în flancul intern al Sinclinalului Slănic şi cca. 350-400 m în Sinclinalul Drajna. Aceeaşi dezvoltare a depozitelor burdigalian - langhiene ale Forma ţ iunii de Doftana din Sinclinalul Drajnei (cu granofacies mai fin şi grosimi mai reduse comparativ cu Sinclinalul Slănicului) apare şi în structurile Sinclinale Predeal Sărari, Albinari (la Ariceşti Zeletin) şi spre estul perimetrului, la Cătina - Crivineni. Astfel, pe Valea Turburea (Predeal Sărari) (Dragoş, 1964), Forma ţ iunea de Doftana debutează cu un pachet de cca. 110 m de marne cenuşii şi roşii, cu diaclaze umplute cu gips în bază, urmate de marne roşii şi cenuşii, cu intercalaţii de gresii la partea superioară peste care stă o secvenţă de 100 m de nisip grosier granulometric, în straturi groase şi foarte groase 7-10 m), cu intercalaţii subţiri de marne roşii şi cenuşii. Aceste nisipuri s-ar corela cu arenito-lutitele roşii din Valea Secuianca, care reprezintă echivalentul estompat pe direcţie, al conglomeratelor de Brebu. Forma ţ iunea de Doftana, se dezvoltă în continuare pe cca. 120 m, reprezentată prin aceeaşi alternanţă de marne, gresii, nisipuri, gipsuri, cu intercalaţii de tuf aferente (în membrul mediu - trei intercalaţii de 0,20-0,40 m de tuf dacitic cu biotit). În Sinclinalul Cătina - Crivineni (Huică, 1962) pare a se dezvolta numai jumătatea superioară a Forma ţ iunii de Doftana, dominant cenuşie, cu marne nisipoase, nisipuri albe-gălbui cu intercalaţii de tufuri şi gipsuri cenuşii-fumurii, fibroase şi zaharoide. Prezenţa unor asociaţii micropaleontologice cu Globigerina angustiumbilicata, Globigerina ciperoensis şi Globigerinoides trilobus în probe luate din formaţiunea superioară din Sinclinalul Drajna, indică vârsta Burdigalian, iar prezenţa speciei Globoratalia major indică Burdigalian superior. Există şi forme de Orbulina universa ce indică Langhianul. Asociaţia de nannoplancton calcaros cu Helicosphaera ampliaperta indică biozona NN3 = Burdigalian superior. Pe baza cercetărilor de nannoplancton, Săndulescu et al. (1995) consideră partea superioară a Forma ţ iunii de Doftana de vârstă langhiană. Depozitele molasei inferioare echivalente Pânzei Subcarpatice apar dezvelite de eroziune în axul structurilor Anticlinale din Zona Cutelor Diapire (flancul intern cutat al Avanfosei), litostratigrafic, încadrându-se Molasei de Doftana (Ştefănescu, Mărunţeanu, 1980), termen înlocuit ulterior (prin excluderea Conglomeratelor de Brebu) cu cel de Forma ţ iunea de Doftana de către Săndulescu et al. (1995). Această denumire are prioritate faţă de cea propusă de Papaianopol (1992), ca ,,Stratele de Vispe ş ti” pentru depozitele similare din bazinul Cricovul Sărat. Având limita inferioară necunoscută în afloriment şi limita superioară clar marcată de apariţia Marnelor ş i tufurilor cu globigerine = Forma ţ iunea de Câmpini ţ a (Crihan, 1999), Forma ţ iunea de Doftana (Săndulescu et al., 1995), are dezvoltare relativ redusă în cadrul
14

V. Băcăran, Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău

perimetrului, având grosimi stratigrafice de la 150 la 300 m şi dezvoltare cartografică sub forma unor fâşii înguste, în cadrul unor structuri Anticlinale înguste, sau pe flancurile unor Sinclinale, uneori, precum în cadrul structurii Anticlinale Năeni - Sărata Monteoru (bazinul Văii Năianca şi bazinul Văii Rele) având dezvoltare mai amplă, cu grosimi de 450-500 m în afloriment şi cca. 1.200m în foraje. Astfel, apare deschisă pe flancul de nord al Sinclinalului Cătina - Crivineni, de-a lungul Văii Muscelului; pe Valea Oancei (afluent dreapta Valea Salciei) traversând Anticlinalul Chiojdeanca - Salcia, ca şi pe continuarea sa la est de Valea Buzăului, sub forma a două fâşii corespunzând celor două Anticlinale: Tega - Vârful Geroasa şi Cislău - Punga, ale Anticlinalului recutat Cislău. Cu grosimi de 150-175 m, Forma ţ iunea de Doftana apare ca o fâşie îngustă, orientată nord est-sud vest, în axul Anticlinalului faliat Lapoş - Bădila (între pârâul Podişca, la nord-est şi pârâul Pietrei, la sud-vest; pe pârâul Podişca; la est de Vispeşti, pe văile unde se afundă periclinal sub depozitele badeniene). Mai apare cu grosimi reduse în cutele-solz Păcureţi–Matiţa, Apostolache– Mârlogea-Piatra Mică (pe pârâul Stânii), în Anticlinalul fracturat Udreşti. Dezvoltare medie are în zonele periclinale vestice ale Sinclinalelor Predeal Sărari şi Şoimari-Calvini. În general, în Zona Cutelor Diapire, Forma ţ iunea de Doftana este reprezentată prin partea ei superioară şi externă, prezentând un litofacies monoton, dominat de granofaciesul lutitic-siltic. Astfel, apare dezvoltată sub forma unor ritmuri de (65-75%) straturi decimetrice de marne, marne siltice, marne arenitice, de coloraţie cenuşie-albicioasă sau negricioasă, cu siltite şi arenite (25-35%) în straturi centimetrice, reprezentate prin nisipuri sau prin consolidare, gresii fine granulometric, micacee, cenuşii-gălbui. Structura monotonă, marnos-nisipoasă cenuşie, prezintă intercalaţii de petrofacies diferit, cu grosimi variabile şi, uneori, cu dezvoltare regională. Astfel, în partea inferioară se pot intercala pachete de 20-40 m de nisipuri în straturi metrice alternând cu marne şi asociate cu gipsuri în straturi medii (0,30-0,60 m grosime); pachete de 40-50m de marne cenuşii-friabile, cu intercalaţii centimetrice-decimetrice de tufuri albe-cenuşii fine, corelabile cu Cineritele de Helegiu din Moldova. Intercalaţiile de gipsuri, prezente la diferite nivele în marne, în straturi subţiri sau chiar ca lamine în nisipuri, cresc ca frecvenţă şi grosime, spre partea superioară individualizându-se într-un pachet care, în structura Năeni are 80-100m, denumit de Micu (1981) Gipsul de Vispe ş ti şi paralelizat cu Gipsul de Stufu din Moldova. La diferite nivele apar pachete metrice de marne roşii, care spre partea superioară sunt mai frecvente, amintind Marnele de tip Valea Calului (Olteanu, 1958 din Micu, 1981). Asociat gipsurilor, cu dezvoltare regională, apar straturi decimetrice până la metrice de calcare laminitice, care pe structura Năeni marchează partea terminală a Forma ţ iunii de Doftana, deasupra lor urmând Marnele ş i tufurile cu globigerine = Forma ţ iunea de Câmpini ţ a (Crihan, 1999) (corelabile calcarelor de tip Tilawa, după Baltreş, 1998 din Munteanu, 1998). Pe întreg Paratethysul, Burdigalianul este caracterizat de reducerea domeniului marin (Marinescu, 1992), ceea ce, în aria Subcarpaţilor Orientali a condus la acumularea unor sedimente cu aport continental major, mediul devenind neprielnic vieţii acvatice (Mărunţeanu, 1987). În regiune, nu au fost identificaţi indicatori biostratigrafici în cadrul Forma ţ iunii de Doftana. Depozitele burdigaliene se corelează (după Munteanu, 1998) litologic, cu cele din aria Pătârlagele (Valea Muscelului), de unde Mărunţeanu et al. (1997) citează asociaţii de nannoplancton cu: Helicosphaera ampliaperta Bramlette şi Wilcoxon, Helicosphaera kamptneri Hay şi Mohler, Sphenolithus heteromorphus (Deflandre), Coccolithus pelagicus (Wall), Reticulofenestra pseudoumbilicata (Gartner), care aparţin zonei NN3 – NN4, caracteristică Burdigalianului. Popescu (în Mărunţeanu et al., 1997) consideră şisturile calcaroase cu conţinut de ostracode şi gasteropode ca bun reper la limita Miocen inferior / Miocen mediu. Foraminiferele identificate de Orbocea (1979) în aria Vispeşti – Breaza- Urugoaia: Globigerina angustiumbilicata Bolli, Globigerina ottnangensis Rögl, Globorotalia siakensis Le Roy, indică Subzona Globigerina angustiumbilicata – Globigerina ottnangensis, Zona Globigerina triloba (Popescu, 1975), raportabile Burdigalianului.
15

în bază. Formaţiunile molasei de vârstă miocenă medie Aceste formaţiuni reprezintă cuvertura post-tectogenetică a Moldavidelor şi sunt alcătuite din depozite de vârstă badeniană şi sarmaţiană (Volhinian şi Bassarabian). 1992) include intervalul Kossovian terminal = Volhinian în Forma ţ iunea de Valea Neago ş ului. cuprinse între Molasa de Doftana şi depozitele sarmaţiene. ci chiar şi în ariile intracarpatice. formaţiuni kossoviene. de către Papaianopol (1992). rang de membru în cadrul Forma ţ iunii de Chiojdeanca. Olteanu recunoaşte un “orizont marnos” la partea inferioară a acestora şi un “orizont nisipos–marnos” la partea superioară. fiind situată sub limita cu Kossovianul şi deasupra secvenţei cineritice. (b) Forma ţ iunea evaporitic ă . în cea burdigaliană şi de absenţa acestora. Referitor la depozitele de vârstă sarmaţiană. (a) Tuful de Sl ă nic (rocile cineritice = tufitice). Protescu separă în cadrul formaţiunii helveţiene două orizonturi: “orizontul inferior” (straturile de Cornu) şi “orizontul superior”. În 1897. În 1922. care are la partea terminală marne cu globigerine şi tufuri dacitice. până astăzi. primul etaj mediteranean.1. peste care se dispun depozitele celui de-al doilea Mediteranean sau straturile tortoniene. Ştefănescu menţionează prezenţa etajului Helveţian în judeţul Prahova. depozitele Miocenului Mediu din Subcarpaţii Munteniei au fost încadrate la diferite unităţi stratigrafice.V. 1995): formaţiuni cineritice langhiene. în partea externă a Pânzei Subcarpatice sunt asociate cu gresii calcaroase (Forma ţ iunea de R ă chita ş u). kossoviene: (c) Ş isturile cu Radiolari. legat genetic de creşterea activităţii lanţului vulcanic neogen. ce încep cu tufuri şi marne cu globigerine (Tuful de Dej). Diferenţele dintre formaţiunea sării langhiană şi cea burdigaliană se referă nu numai la vârstă ci şi la originea materialului detritic al matricei (caracterizat de abundenţa în claste de “şisturi verzi”. se adaugă formaţiuni volhinian-bessarabian inferioare implicate încă în structurile Pânzei Subcarpatice.2. Cuvertura post-tectogenetică a Moldavidelor include (Săndulescu et al. Popescu şi Olteanu stabilesc pentru Miocenul Mediu dintre Valea Prahovei şi Pârâul Bălăneasa o împărţire lito-biostratigrafică rămasă în vigoare. în linii mari. de vârstă Miocen inferior-Badenian. (1995). Sub aspect istoric. Prima unitate stratigrafică separată în regiune. se dezvoltă în pânzele de Tarcău şi Subcarpatică. În 1877. despre care arată că mai era cunoscut şi sub numele de schlier sau Forma ţ iunea salifer ă subcarpatic ă . (2) orizontul breciei s ă rii cu sare. În Zona Cutelor Diapire. corelabilă cu nivele similare din Depresiunea Transilvaniei. şi are o poziţie stratigrafică bine datată. a fost Forma ţ iunea salifer ă subcarpatic ă (Foetterle şi Hauer. Săndulescu et al. (e) volhinian-bessarabiene. li se acordă. Ştefănescu (1971) şi Ştefănescu şi Mărunţeanu (1980) introduc denumirea de Molasa de Sl ă nic.4. al doilea etaj mediteranean ş i etajul sarma ţ ian.. În cadrul formaţiunilor de molasă de vârstă miocenă medie ce alcătuiesc cuvertura posttectogenetică a Moldavidelor. Pillide recunoaşte în regiune. care cuprinde şi depozitele Miocenul Mediu. formaţiuni evaporitice langhiene. Pentru depozitele de litologie distinctă din Subcarpaţii Munteniei. Cele patru unităţi lito-biostratigrafice stabilite de Popescu şi Olteanu sunt: (1) orizontul tufurilor cu globigerine. În 1951. Rocile cineritice = tufitice (Tuful de Sl ă nic) sunt asociate cu marne interstratificate (bogate în microfaună planctonică) şi. (3) orizontul argilos cu radiolari şi (4) orizontul marnos cu Spirialis. statuează entităţi litostratigrafice langhiene: (a) Tuful de Sl ă nic. Unităţile stabilite de ei sunt relativ uşor de recunoscut şi au o extindere destul de mare nu numai în Subcarpaţi. Băcăran. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 2. în 16 . 1999). Cei doi autori atribuie acestor unităţi vârsta tortoniană. 1870). Aradi (1906) menţionează prezenţa tufurilor şi marnelor cu globigerine în cadrul Forma ţ iunii salifere miocenice. aspect deja semnalat încă din 1902 de către Teisseyre şi Mrazec. separaţiilor litostratigrafice clasice ale autorilor Popescu şi Olteanu (1951). (b) Forma ţ iunea evaporitic ă aflorează în pânzele de Tarcău şi Subcarpatică. Formaţiunea evaporitică langhiană este reprezentată de gipsuri şi / sau de formaţiunea sării. cu caracter de unităţi cronostratigrafice. Acelaşi autor (Papaianopol. Ulterior. în funcţie de nivelul de cunoaştere a zonei şi de evoluţia pe plan regional şi european a conceptelor privind studiile stratigrafice (Crihan. (d) Marnele cu Spirialis.

volhinian-bessarabiene: Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu (Andreescu.. pe alocuri. în mod convenţional. Plicatiforma sp. Băcăran. alcătuite din nisipuri şi gresii cu intercalaţii. deseori nisipoase. Volhinianul are depozite argiloase în partea inferioară. În funcţie de zona de depunere. pe Valea Neagoşului (satul Chiojdeanca). Bessarabianul este constituit din depozite argiloase la partea inferioară (straturile cu Cryptomactra pesanseris) şi din depozite grezocalcaroase (Calcarul de Istri ţ a) la partea superioară. Macrofauna este constituită numai din specimene ale genului Mactra. Calliostoma sp. Marnele cu Spirialis la care se adaugă cele kossovian terminal-volhiniene: Forma ţ iunea de Valea Neago ş ului (Papaianopol. kersoniene: Forma ţ iunea de Valea Ciomegii. urmate de nisipuri cu intercalaţii de gresii. Basarabia şi Ucraina. Depozitele volhiniene din regiune au furnizat o asociaţie de nannofosile calcaroase caracteristică zonei NN7 (Zona Discoaster kugleri). Kossovianul este reprezentat de nisipuri masive şi gresii cu interstratificări de marne. Inaequicostata sp. El prezintă. Între Valea Cricovului Dulce şi Valea Dâmboviţei nu mai aflorează depozite de vârstă sarmaţiană. În complexul pestri ţ care. Spre deosebire de această situaţie. De exemplu. Duplicata sp.. Kersonian). În depozitele bessarabiene de pe Valea Dara a fost evidenţiată existenţa zonei de nannoplancton NN8 (Zona cu Cattinaster coalitus) la nivelul straturilor cu Cryptomactra pesanseris şi a zonei NN9 (Zona cu Discoaster hamatus) la 7 m deasupra acestui bioreper... 1998). Sarmaţianul este foarte bine reprezentat şi complet dezvoltat numai în regiunea dintre Valea Cricovului Sărat şi Valea Buzăului. În Sinclinalul Bozioru . Duplicata sp. Mactra sp. pe unele profile. Actaeocina sp. Sarmaţianul nu este reprezentat decât prin Volhinian şi. Obsoletiforma sp. Entităţile litostratigrafice langhiene.. Faunele de moluşte includ genurile: Abrai sp. Musculus sp.. în Sinclinalul Bozioru . mai mult sau mai puţin dezvoltate. Volhinianul are un caracter pararitmic fiind alcătuit dintr-o alternanţă de argile cu nisipuri. alcătuind Forma ţ iunea de Halo ş . Bessarabian şi Kersonian.. Cryptomactra sp..Odăile.. numeroase similitudini cu Sarmaţianul din Platforma Moldovenească. (e) Forma ţ iuni Sarma ţ iene (Volhinian. din punct de vedere faunistic. se regăseşte şi în Bessarabian. Pirenella sp. (c) Forma ţ iunea Ş isturilor cu Radiolari cuprinde o secvenţă arenitică din baza Badenianului superior. Pe Valea Dara (aliniamentul cutelor diapire externe). zonei NN10 (Zona cu Discoaster calcaris). existentă în Volhinian. Forma ţ iunea evaporitic ă . Macrofaunele existente permit individualizarea subetajelor Volhinian.. de şisturi argiloase siltice bogate în radiolari. prin Bessarabianul inferior.. kossoviene: Ş isturile cu radiolari. poate fi atribuită. alternanţa de argile şi nisipuri cu caracter pararitmic.. Ervilia sp. Mohrensternia sp. 1992). litologia Sarma ţ ianului inferior este variată.. În schimb. Bessarabian. bessarabian-kersoniene: Forma ţ iunea de Râmnic. Depozitele bessarabiene din regiune conţin macrofaune cu geurile de Mactra sp.. Obsoletiforma sp... Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău cea langhiană). 17 . Sarma ţ ianul mediu (Bessarabianul) prezintă diferenţe litologice la nord şi sud de Valea Buzăului. la sud de Valea Buzăului până la Valea Cricovului Sărat.Odăile. De la Valea Cricovului Sărat către vest până la Valea Cricovului Dulce. Plicatiforma sp. Cerithium sp. la nord de Valea Buzăului. cu rang de formaţiuni: Tuful de Sl ă nic. mai frecvente fiind formele Mactra bulgarica şi Mactra caspia.. se dezvoltă între calcarele cu Mactra şi primele depozite meoţiene şi care este predominant lutitic. Sarma ţ ianul superior (Kersonianul) este omogen din punct de vedere litologic fiind constituit din depozite grezocalcaroase (partea superioară a calcarului de Istriţa).V. În sectorul nordic al arcului carpatic şi mai la nord. Forma ţ iunea de Valea Vizuinei (Munteanu. (d) Marnele cu Spirialis alcătuiesc o secvenţă predominant lutitică cu intercalaţii subsecvente de gresii sau nisipuri la partea superioară a Badenianului superior. Dezvoltarea areală discontinuă a Forma ţ iunii evaporitice langhiene poate fi determinată de o dezvoltare discontinuă a bazinelor de sedimentare şi / sau de uşoare procese de eroziune apărute înainte de depunerea depozitelor kossoviene. 1972). se regăsesc în cuprinsul tezei Munteanu (1998) referitoare la perimetrul dintre Valea Lopatna şi Valea Buzăului. Pahia sp. există un ansamblu de nannofosile calcaroase care fără a include taxoni index. Volhinianul este preponderent argilos.

Încercând un compromis între cerinţele ghidului stratigrafic şi tradiţia istorică a studiilor anterioare. În cadrul acestor depozite.V. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Crihan (1999) se racordează la normele actuale de nomenclatură a unităţilor stratigrafice prevăzute în Ghidul Stratigrafic Internaţional (Hedberg. pentru depozitele în facies marin normal şi pe foraminifere bentonice. autoarea propune şi descrie pentru Miocenul Mediu dintre Valea Prahovei şi Valea Teleajenului. la sud de Sinclinalul Slănic. Crihan stabileşte şi o serie de unităţi biostratigrafice bazate pe foraminifere planctonice. 1994) şi consideră unităţile litostratigrafice separate anterior ca fiind informale. (b) Brecia de Cosmina. Băcăran. (c) Forma ţ iunea de Telega. pentru depozitele în facies salmastru. următoarele unităţi litostratigrafice: (a) Forma ţ iunea de Câmpini ţ a. (d) Forma ţ iunea de M ă ce ş u. Salvador. Aceste unităţi litostratigrafice se vor păstra şi în prezenta lucrare. 1976. 18 .

glomerosa Discoaster druggii . cu intercalaţii fin nisipoase. fapt evidenţiat în literatura mai veche (Bolgiu.a. 2002). Papaianopol. 1972 Volhinianul din aria carpatică se prezintă sub un facies predominant argilos (= “marnos”). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău NN4b Sphenolithus Belemnos – NN3 Discoaster adamanteus -NN4a Helicosphaera carteri . 1968. Niculescu. 3. 1953. 1997. 1976.V.NN2b Sphenolithus dissimilis . primordius ciperoensis Foraminifere . 1964. Caracterizarea biostratigrafică a unităţilor cronostratigrafice ale Miocenului inferior (Raport IGR. 1944. 1998). Iorgulescu. Munteanu şi Munteanu..CRONOSTRATIGRAFICE REGIONALE MIOCEN Langhian Karpatian superior MEDIU UNITĂŢI FICE GLOBALE UNITĂŢI ACVITANIAN Ottnangian Karpatian inferior MIOCEN INFERIOR 17 18 f) Formaţiunea de Şipoţelu Andreescu. Băcăran. Pauliuc. BIOZONE Helicosphaera ampliaperta -NN4 Candorb. 1992. pe alocuri.NN2 Paragloborotalia semivera Discoaster druggi Reticulofenestra pseudoumbilicus Paragloborotalia semivera Eggenburgian BURDIGALIAN 20 21 22 19 23 Globigerinoides triloba Calcidiscus macintyrei Calcidiscus leptoporus Candorbulina glomerosa Sphenolithus belemnos Sphenolithus belemnos Globigerina angustiumbilicata Sphenolithus dissimilis Helicosphaera ampliaperta Globigerinoides triloba BIOEVENIMENTE Helicosphaera mediterranea Globigerinoides primordius M. 19 Globigerinoide s G.NN2a Triquetrorhabdulus Carinatus – NN1 Egerian OLIGOCEN Chattian Nannoplancton Tabel nr. CRONOSTRATIGRA. Motaş et al.

litofaciesul argilos al Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu se extinde până în Bessarabian inferior. caracteristice Volhinianului şi la apariţia speciilor de Mactra (Sarmatimactra) pallasi Baily şi Tapes ponderosus (d’Orbigny). la sud de văile amintite). Conform dreptului la prioritate şi evoluţiei paleogeografice a Sarmaţianului din regiune. Calliostoma anceps (Eichwald) şi Duplicata duplicata (Sowerby). şi în sudul perimetrului pe văile Dara (în aval de confluenţa cu Valea Gruiul) şi Urugoaia. precum cele de pe văile Capul Mielului (la nord de Nucet).. La nord de văile Cricovul Sărat şi Nişcov. Depozitele ei au fost identificate pe văile: Lopatna. Bessarabianul cuprinde două entităţi litostratigrafice: (a) Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu (Volhinian-Bessarabian superior. urmate de 450 m de argile siltice şi silturi argiloase cu macrofaună caracteristică. depozitele volhiniene aflorează pe văile Salcia şi Purcărete ca o stivă de 25-30 m de argile şi argile siltice cenuşii. Mohrensternia sp.V. Cheia (în Anticlinalul Lapoş . în accepţiunea Munteanu (1998. fără macrofaună dar cu foraminifere. depozitele argiloase volhiniene ating 120 m grosime. Pe văile Pietroasa şi Pietrei din aria periclinală a Anticlinalului Lapoş – Bădila. În întreaga arie subcarpatică. Băcăran. Meandroloculina. Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu cuprinde 50 m de argile masive cenuşiu-roşcate. Ervilia sp. În regiune. litofaciesul se schimbă. pe Valea Fundătura. Mactra (Sarmatimactra) aff. Papaianopol (1992) încadrează depozitele argiloase ale Sarmaţianului inferior şi din baza Sarmaţianului mediu în Stratele de Dara.Stratele de Ş ipo ţ elu” cu rang de formaţiune. Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu este reprezentată prin argile calcaroase cenuşiu – albăstrui. 1973) şi Andreescu et al. Pe Valea Lopatna s-au separat depozite ale intervalului Volhinian–Bessarabian.Crăciuneşti. Cheia. în acord cu Munteanu (1998). 1972). Faunele de moluşte şi foraminifere din unele aflorimente. a constituit cauza neseparării celor două subetaje în majoritatea lucrărilor geologice mai vechi. Fundătura. Purcărete. Bessarabianul debutează cu specii de Plicatiforma plicatofittoni (Sinzov). 1972). Oancea. preluată în lucrarea de faţă). Quinqueloculina în litofaciesuri argiloase sau de Sinzowiella.Bădila). sunt atribuite Volhinianului inferior considerat Volhinian. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău În aceste depozite. după Ionesi (1968) şi Paghida – Trelea (1969). în litofaciesuri detritice. al Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu (Munteanu. 1998). Plicatiforma latisulcata. Papaianopol (1992) trasează limita amintită sub argilele în care apare specia Cryptomactra pesanseris pe Valea Gruiu (sat Călţeşti) sau pentru arealul Chiojdeanca în argilele şi argilele nisipoase. (1974) separă . Salcia. în regiune.. argile siltice cenuşii cu rare silturi argiloase gălbui sau cu benzi de gresii fosilifere. După Ionesi (1980) şi Ionesi şi Ionesi (1994). specific Forma ţ iunii de Râmnic (Andreescu. Pirenella mitralis sau a speciilor de Ervilia. de vârstă Volhinian superior – Bessarabian inferior (Depozitele argiloase de bază cu: Abra sp. la Vilăneşti. la sud de Cricovul Sărat. nisipuri şi gresii cenuşii sau gălbui. (b) Forma ţ iunea de 20 . vitaliana d’Orbigny. După Munteanu (1998). Vizuina. pe Valea Urugoaia. Mactra eichwaldi. iar la sud de aliniamentul acestor văi se extinde până în partea inferioară a Bessarabianului superior. argilele siltice alternează cu benzi decimetrice de nisipuri argiloase. În bazinul Văii Chiojdeanca. În continuarea suitei stratigrafice. Bessarabianul este caracterizat de genuri precum: Dogielina. devenind arenitic sau arenito-ruditic. Porosononian. În consecinţă. Capul Mielului. Andreescu (1972.. se încadrează suita argiloasă volhiniană (incluzând şi partea inferioară a Bessarabianului superior) în Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu (Andreescu. Elphidium. limita se trasează la dispariţia taxonilor Plicatiforma plicata. prezenţa în întreaga arie subcarpatică a aceluiaşi litofacies predominant argilos (al Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu) din Volhinian şi în cuprinsul unei părţi din Bessarabian. au permis separarea subetajelor Volhinian şi Bessarabian în cuprinsul aceluiaşi litofacies. Local. Casele. Din punct de vedere microfaunistic. la nord de văile Cricovul Sărat – Nişcov sau Volhinian-Bessarabian terminal. Saramatiella. Salcia (satul Piatra Mică). În aria Anticlinalului Apostolache – Buda . depozitele basarabiene se prezintă sub două litofaciesuri distincte: unul argilos si altul arenitic-calcaros.

secvenţa bessarabiană a acestei formaţiuni corespunde descrierii litologice din aria stratotipului. care par a fi primele specii ale genului Globoquadrina ce apar în Miocenul inferior. pe văile Cheia şi Grecul. Continuarea în Bessarabian a litofaciesului argilos din aria Subcarpaţilor Orientali este consemnată încă din 1944 de către Bolgiu.1. Forma ţ iunea de Podu Morii este citată (Mărunţeanu et al. Sphenolithus delphix Bukry. cu secvenţe de argile siltice şi cu două intercalaţii grezoase în jumătatea inferioară a permis extinderea intervalului stratigrafic al Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu (Munteanu. 21 . “Stratele de Ş ipo ţ elu” au fost separate ca entitate litostratigrafică cu rang de formaţiune în regiunea dintre râurile Milcov şi Râmnicu Sărat şi au fost considerate a acoperi intervalul cronostratigrafic Volhinian-Bessarabian inferior (prin echivalare cu . la est de Valea Rastu şi la nord de Nucet apar argile şi argile siltice cenuşii cu microfaună bessarabiană. Helicosphaera scissura Miller. uneori cu intercalaţii decimetrice de gresii. Formaţiuni bituminoase şi de fliş oligocen-miocen inferioare A. Asociaţia menţionată aparţine Z o n e i Globigerinoides primordius. precum şi numeroase specimene de Globoquadrina.2. emend. cu spărtură concoidală. Reticulofenestra pseudoumbilicus (Gartner). nannoplanctonul are o largă răspândire în Forma ţ iunea de Podu Morii.NN2a (cu Reticulofenestra pseudoumbilicus (Gartner). În cadrul regiunii cercetate.complexul pelitic” separat în aceeaşi arie de Andreescu şi Papaionopol. Pe Valea Salcia (satul Piatra Mică). fiind specific zonei NN2. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Râmnic (Bessarabian–Kersonian).. Pe Valea Telega. în localitatea Telega. la Vălenii de Munte. de 600 m de argile calcaroase cenuşii.V. stiva bogat fosiliferă. Limita dintre S u b z o n a Sphenolithus dissimilis .2. Litofaciesul bituminos cu Gresii de Kliwa a) Formaţiunea de Podu Morii Teisseyre. 1911. În Valea Chiojdeanca şi pe pârâul Capul Mielului sau în Anticlinalul Salcia. Helicosphaera mediteranea Muller. 1998). pe Valea Pietroasa. Globigerinoides primordius Blow şi Banner. 1997) ca prezentând în partea sa superioară asociaţii de nannoplancton. Astfel. Depozite asemănătoare se citează către est. Discoaster druggii Bramlette şi Wilcoxon) este situată la jumătatea distanţei dintre cele două pachete de tufite. Sphenolithus dissimilis Bukry şi Percival.2. Ele sunt reprezentate prin Helicosphaera ampliaperta Bramlette şi Wilcoxon. spre partea terminală devenind mai siltice. din arealul sudic al regiunii. Nannofosilele menţionate definesc S u b z o n a NN2b de nannoplancton. la Lapoş. se descriu 50 m de argile siltice şi argile cenuşii nisipoase basarabiene pe Valea Lopatna (Pauliuc. Popescu.2. Helicosphaera kamptneri Hay şi Mohler. către vest. depozitele bessarabian inferioare ale Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu cuprind 120-150 m de argile calcaroase cenuşii–albăstrui. Discoaster druggii Bramlette şi Wilcoxon) şi S u b z o n a Helicosphaera kamptneri – NN2b (cu Helicosphaera ampliaperta Bramlette şi Wilcoxon. pe pârâul Sarăţelu. Cyclocargolithus floridanus (Roth şi Hay) şi Coccolithus pelagicus (Wallich). 1997) o asociaţie de foraminifere constituite din globigerine mici de tipul Globigerina ciperoensis Bolli. Helicosphaera mediteranea Muller. în Forma ţ iunea de Podu Morii. din Munteanu. la Cuib. în cadrul celui de-al doilea pachet de tufite (superior şi mai gros decât cel inferior). sunt intercalate bancuri marnoase din care se citează (Mărunţeanu et al. Băcăran. Reticulofenestra pseudoumbilicus (Gartner). 2. apar 75 m de argile calcaroase compacte şi argile siltice cenuşii.. 1970. 1998). 1968). caracteristică începutului Miocenului. Globigerina praebulloides Blow. 1952 Pe Valea Teleajenului. BIOSTRATIGRAFIA MIOCENULUI 2. În Anticlinalul Lapoş–Bădila. Faţă de foraminifere. compacte.. pe Valea Viei sau Valea Bălăneasa şi. Pe Valea Dara (localitatea Dara). pe Valea Oancei.

lipsesc diatomeele penate (citate de Rehakova). Conţinutul microfloristic este reprezentat de speciile Coscinodiscus grunowii Part. Buştenari şi Sibiciu. Coscinodiscus oculus irodis Ehr. în timp ce asociaţia cu Aulocoseira praegranulata este caracterizată de elemente planctonice de apă dulce (raportabilă Miocenului inferior de apă dulce din Cehoslovacia descris de Rehakova). 1980). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău b) Formaţiunea de Buştenari Ştefănescu et al. 2. dispusă mai sus stratigrafic. Zonarea realizată de Hajos (1986. din asociaţia determinată la Telega. de pe Valea Buzăului. Pe baza speciei Naviculopsis quadrata din cadrul asociaţiei cu Actinophychus thumii întâlnită pe Valea Buzăului. contrastează cu cea a asociaţiei Aulocoseira praegranulata. Dezvoltarea în masă a acestei specii permite paralelizarea acestei asociaţii cu asociaţia cu Aulocoseira praegranulata Sousé descrisă la partea superioară a profilului de la Vălenii de Munte. Forma ţ iunea de Doftana (sensu Săndulescu et al. Triceratium condeconum Bail. mai rar cenuşii şi microconglomerate. cunoscute ca specii tipic marine şi Aulocoseira praegranulata Sousé. Săndulescu et al.. Abundenţa speciei Aulocoseira praegranulata sugerează deci un important aport de apă dulce în cadrul bazinului de sedimentare.V. 1997) asociaţii de diatomee sărace din punct de vedere generic şi numeric. 1995) cuprinde secvenţele litostratigrafice mediană şi superioară Molasei de Doftana (sensu Ştefănescu şi Mărunţeanu. Secvenţa mediană este constituită din argile roşii. 1987) pentru depozite miocene din Ungaria nu se poate aplica arealului studiat aici lipsind din asociaţie speciile cu valoare stratigrafică ale acestei zonări. În probe din jumătatea inferioară a formaţiunii au fost determinate specii de Actinoptychus thumii (Schmidt) Hanna. prin compoziţia sa. Dumitrică (1993) stabileşte vârsta acestor depozite ca fiind Aquitanian–Burdigalian. Stephanodiscus hanitai Grunn. în contextul unei asociaţii tipic marine. Rhaphoneis gemmifera Ehr. Melosira clavigera Gron. specie de apă dulce.2.2. Forma ţ iunea de Bu ş tenari relevă (Mărunţeanu et al.. alternanţă de marne roşii. se află profilul tip al asociaţiei cu Actinophychus thumii. Băcăran. Pe Valea Teleajenului. micacee şi se 22 . Secvenţa litostratigrafică superioară sau argilo – marnoasă este alcătuită din alternanţe mai mult sau mai puţin regulate de argile sau marne cenuşii şi gresii sau nisipuri. în schimb silicoflagelatele sunt un foarte bun reper biostratigrafic. asociaţie apreciată de autoare ca aparţinând etajelor Ottnangian (Z o n a Coscinodiscus moronensis) şi Karpatian (Z o n a Raphidodiscus marylandicus). Dacă pe baza diatomeelor vârsta asociaţiei cu Actinophychus thumii (Schmidt) Hanna este apreciată cu dificultate. în aval de puntea ce leagă oraşul Vălenii de Munte de satul Frânghieşti. Rhaphoneis paralis Hanna. Formaţiuni ale Molasei Miocen inferioare b) Formaţiunea de Doftana Ştefănescu. la nivelul Forma ţ iunii de Starchiojd (Menilite superioare cu diatomee). Probe din jumătatea superioară a Forma ţ iunii de Bu ş tenari oferă asociaţii diferite de cele din partea inferioară a aceleaşi formaţiuni.. la Telega. 1993) în partea inferioară a Forma ţ iunii de Bu ş tenari. precum şi în diatomitele din cariera Sibiciu de Sus. la Breaza.. Însă. Diferenţa este de natură ecologică. în partea inferioară a Forma ţ iunii de Bu ş tenari. Datarea pe bază de diatomee fiind încă imprecisă se apelează pentru raportări la scheme de zonare a intervalului Oligocen – Miocen pentru diverse bazine marine. Prezenţa speciei Actinophychus thumii (Schmidt) Hanna permite încadrarea celor două nivele în cadrul asociaţiei cu Actinophychus thumii.. Toate aceste specii aparţin planctonului litoral şi sublitoral. Mărunţeanu. Rhaphoneis rhombica Ehr. Vălenii de Munte. 1980. 1993 Pe Valea Telega. litorală şi sublitorală. cu rare intercalaţii grezoase. 1995 În secţiunea geologică din Valea Prahovei. pe malul drept al Văii Teleajenului. emend. cu frustule prezentând un grad avansat de fragmentare... O serie de specii de diatomee identificate în asociaţiile de la Telega au fost descrise de Rehakova (1977) în Avanfosa carpatică a Moraviei. fin granulare. Asociaţia cu Actinophychus thumii.3. fiind tipice marine. Asociaţia cu Actinophychus thumii este tipic marină. definită de Dumitrică şi Pestreş (în Ţicleanu et al.

Spre partea superioară. După Mărunţeanu şi Popescu (2002). Cyclocargolithus floridanus (Roth şi Hay). rare intercalaţii de gresii gipsifere şi chiar un nivel de tufite. Gipsul de Cire ş u şi partea terminală a Molasei de Doftana aparţin Miocenului mediu. de la Homorâciu. Helicosphaera ampliaperta Bramlette şi Wilcoxon. 1999) = Tuful de Sl ă nic. gresii gipsifere şi chiar tufite. În secţiunea geologică de pe Valea Teleajenului. Rhabdosphaera clariger Murray şi Blackman. mai precis al Karpatianului superior. Pe Valea Muscelului. ce defineşte limita dintre S u b z o n e l e NN4a–NN4b. Discoaster deflandrei Bramlette şi Riedel. Asociaţia determinată în tufitele situate imediat deasupra Gipsului de Cire ş u prezintă primele ocurenţe ale speciei Calcidiscus leptoporus (Murray şi Blackman). argile cenuşii cu dese intercalaţii de gresii şi nisipuri sau rare intercalaţii de şisturi calcaroase. Cele două secvenţe sunt separate de un pachet de gipsuri şi şisturi gipsifere. Ca şi în secţiunea geologică de pe Valea Prahovei (Breaza). Pontosphaera multipora Kamptner. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău încheie cu Gipsul de Cire ş u (gros de câţiva metri) şi cu frecvente intercalaţii de şisturi calcaroase. Coronocyclus nitescens (Kamptner). asociaţiile de foraminifere ale Z o n e i Globigerinoides triloba evidenţiate în Forma ţ iunea de Cornu. Helicosphaera carteri (Wallich). Reticulofenestra gelida (Geitznauer). gipsuri. peste Forma ţ iunea de Cornu urmează Forma ţ iunea de Doftana (sensu Săndulescu et al.. Rhabdosphaera pannonica Baldi-Beke. această subzonă caracterizează debutul Miocenului mediu. caracterizând Subzona NN4a. Limita dintre Z o n e l e NN3 şi NN4 se regăseşte fie în cuprinsul. apar în primele nivele marnoase din secvenţa lutitelor roşii ale Forma ţ iunii de Doftana. Peste acestea se dispun. la Pătârlagele. ce începe cu o secvenţă de argile roşii şi cenuşii. Discoaster adamanteus Bramlette şi Wilcoxon. Helicosphaera intermedia Martini. Reticulofenestra pseudoumbilicata(Gartner). Helicosphaera scissura Muller. precum şi în marnele cenuşii ale secvenţei superioare de sub Gipsul de Cire ş u. Cu debutul sedimentării Molasei de Doftana. Coccolithus pelagicus (Wallich). cu numeroase intercalaţii de gresii şi siltite. În primele nivele argiloase. Gipsul de Cire ş u. fie deasupra Conglomeratele de Brebu (care nu conţin resturi fosile) iar iviri de nannoplancton fără indivizi de Sphenolithus belemnos Bramlette şi Wilcoxon. Cyclocargolithus abisectus (Muller). corelabilă cu limita Miocen inferior/Miocen mediu sau Burdigalian/Karpatian superior. Coccolithus miopelagicus Bukry. Jumătatea superioară a Forma ţ iunii de Doftana este alcătuită din alternanţe neregulate de argile cenuşii şi 23 . În Forma ţ iunea de Doftana apare nannoplancton calcaros în primele nivele argiloase din secvenţa marnelor roşii.V. Calcidiscus praemacintyrei (Stradner şi Fuchs) şi Calcidiscus macintyrei (Bukry şi Bramlette) indicând S u b z o n a Calcidiscus leptoporus NN4b. variabilis. situate imediat deasupra Gipsului de Cire ş u. această secvenţă admite dese intercalaţii de nisipuri. 1980) este acoperită de Forma ţ iunea de Câmpini ţ a (Crihan. Acesta este reprezentat prin Braarudosphaera bigelowii (Graan şi Braarud). gresiile echivalente Conglomeratelor de Brebu trec gradat la alternanţe neregulate de argile roşii sau cenuşii verzui. urmată de o secvenţă predominant argilo – nisipoasă cenuşie ce debutează cu un nivel de tufite însoţite de şisturi calcaroase. ce constituie un echivalent al Gipsului de Cire ş u din Sinclinalul de Slănic. Mărunţeanu. Forma ţ iunea de Doftana stă peste Conglomeratele de Brebu şi cuprinde o secvenţă de argile şi gresii roşii. corelabilă cu Burdigalianul superior. 1995). Băcăran. Printr-o mică lacună. în comunitatea de nannofosile calcaroase se înregistrează primele ocurenţe ale speciilor Calcidiscus leptoporus (Murray şi Blackman). având acelaşi conţinut de nannofosile. Helicosphaera euphratis Haq. în continuitate de sedimentare. Molasa de Doftana (sensu Ştefănescu. În această secţiune. cu intercalaţii subţiri de gresii sau nisipuri. Helicosphaera euphratis Haq au fost observate şi primele ocurenţe ale speciei Discoaster cf. În secţiunea geologică de pe Valea Lupei. acestea indică S u b z o n a Discoaster adamanteus – NN4. dispar din sedimente iar cele de nannoplancton apar numai la două nivele stratigrafice situate deasupra gresiilor din Conglomeratele de Brebu şi sub Gipsul de Cire ş u. Succesiunea continuă cu un pachet gros de gipsuri separate prin şisturi şi gresii gipsifere. concomitent cu stingerea speciilor Helicosphaera intermedia Martini. (ultimele două situându-se chiar sub Gipsul de Cireşu).

Helicosphaera kamptneri Hay şi Mohler. Popescu et al. care urmează nivelului cu Globigerine în Bazinul Transilvaniei şi pe bordura estică a Depresiunii Pannonice. Succesiunea langhiană se încheie cu depozite de precipitaţie chimică (gipsuri. După cum s-a specificat la capitolul de litostratigrafie. echivalentă Z o n e i cu Lagenide. sare) cunoscute ca Brecia de Cosmina (Crihan. mai ales pe baza asociaţiilor de nannoplancton. s-a observat că debutul Badenianului este ulterior celui al Langhianului (Mărunţeanu. neglijând ansamblurile paleontologice se admite un control ecologic: toate depozitele din aria subcarpatică şi sectorul estic al Depresiunii Getice s-au acumulat în bazine sedimentare adânci. Pe Valea Muscelului sunt întâlnite nannofosile calcaroase dezvoltate discontinuu stratigrafic. este diferită de cea a ariei intracarpatice..2.. Pe de altă parte. Mult timp s-a admis că Badenianul (etaj al scării cronostratigrafice regionale a Paratethysului Central) poate fi corelat în totalitate cu Langhianul şi Kossovianul. Băcăran. Biozonele separate de Crihan (1999) în aria dintre râurile Prahova şi Teleajen au fost raportate preponderent la biozonarea făcută de Popescu (1975. (1997). lipseşte în zona subcarpatică. Din lipsă de nannofosile calcaroase. Mărunţeanu et al. Astfel. Acest fenomen are după autorii de mai sus două explicaţii.. 1995). 1995).4. Coccolithus pelagicus (Wallich). în Forma ţ iunea de Doftana. caracteristice Z o n e i NN3 de nannoplancton.V. sub egida Institutului Geologic al României corelate cu informaţii din tezele Munteanu (1998) şi Crihan (1999). şi este considerat a caracteriza S u b z o n a NN4b. microconglomerate. este imposibil de trasat exact limita NN4a/NN4b. Z o n a c u L a g e n i d e . Având o constituţie litostratigrafică similară pe tot cuprinsul centrului Paratethysului. 1998) pentru Miocenul Mediu marin din România şi la biozonarea aceluiaşi autor elaborată pentru Miocenul Mediu salmastru (Popescu. de pe Valea Muscelului. Miocenul Mediu marin corespunde unităţilor cronostratigrafice Langhian şi Kossovian. ar fi existenţa unei lacune de sedimentare intralanghiană. nisipuri cu intercalaţii de marne sau argile (în zone marginale) urmate de depozite pelagice (de larg) cu foarte puţin material terigen. bancuri de gipsuri sau gresii gipsifere şi mai multe intercalaţii de şisturi calcaroase. Pe de o parte. Sphenolithus heteromorphus Deflandre. Ulterior. din care dispar speciile de Sphenolithus belemnos dar în care apar specimene de Calcidiscus leptoporus. 24 . Secvenţa lutitică pelagică cunoscută sub numele de Forma ţ iunea de Câmpini ţ a (Crihan. având aceeaşi constituţie în întreg arealul carpatic. depozitele Miocenului Mediu marin intră în constituţia cuverturi post-tectonice a pânzelor externe moldavidice (Săndulescu et al. de la localitatea Horezu spre est (Mărunţeanu. Coccolithus miopelagicus Bukry. mai rar calcaroase. Succesiunea faunelor cantonate în depozitele langhiene. S u b z o n a NN4b al cărei debut este marcat de prima ocurenţă a lui Calcidiscus leptoporus începe sub nivelul reper al calcarelor cu ostracode. iar în al doilea rând. Sphenolithus belemnos Bramlette şi Wilcoxon. 1999) s-a raportat la biozonările lui Blow (1969. 1999) adică de “Şisturile cu Radiolari” (constituite predominant din argile şistoase) şi “Marnele cu Spirialis” (alcătuite din alternanţe de marne. 1999) = “Marne cu Globigerine” este urmat de sedimente argiloase sau argilo-marnoase. Reticulofenestra pseudoumbilicata (Gartner). autoarea (Crihan. a mai fost întâlnită către partea terminală a Forma ţ iunii de Doftana. foarte sărace sau lipsite de bentos. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău siltite între care se dezvoltă gresii subţiri. Formaţiunile kossoviene. dezvoltate în aria extracarpatică. 2.2. 1997). 1979) şi Berggren et al. 1999) = “Brecia sării cu masive de sare” = “Nivelul evaporitic superior”. 1997). Această asociaţie. În partea inferioară a Forma ţ iunii de Doftana apar asociaţii cu Helicosphaera ampliaperta Bramlette şi Wilcoxon. (1995). Formaţiuni ale Molasei de vârstă Miocenă medie Prezentarea biostratigrafiei formaţiunilor molasei de vârstă miocenă medie se bazează (ca şi biozonarea formaţiunilor miocen inferioare) pe studiile elaborate de către Popescu. de către Forma ţ iunea de Telega (Crihan. succesiunea sedimentară a Langhianului începe cu conglomerate. sunt reprezentate în succesiune stratigrafică normală. Popescu et al. mai ales în zonele marginale ale bazinelor de sedimentare. argile şi siltite cu intercalaţii de gresii calcaroase sau chiar calcare spre partea lor superioară).

Această entitate este reprezentată fie prin gipsuri (a căror grosime variază de la 1–2 m pe Valea Câmpiniţa până la 15-20 m la Slănic. aceste depozite sunt predominant argilo-marnoase. într-o succesiune nefirească. la circa 2 km amonte de confluenţa cu Valea Prahovei. În stiva depozitelor Miocenului Mediu marin. fapt ce ar atesta începutul fenomenului de desalinizare. în Dealul Piatra Verde. 25 . Pachetul de tufuri şi tufite. la Bozioru până la 500-1000 m sau mai mult pe Valea Teleajenului. În secţiunea geologică de la Câmpina. Având o grosime ce nu depăşeşte 6 m. la Bozioru (văile Fişici şi Murătoarele) în depozitele langhiene se intercalează nivele tufitice care se îngroaşă considerabil (20 – 40 m) în Marnele cu Globigerine. care. Borelis. tipice Langhianului terminal. Spre partea superioară a Marnelor cu Spirialis. în Zona Cutelor Diapire (la Apostolache sau în bazinul Văii Buzăului. la Câmpina). sau prin brecii (cu grosimii cuprinse între 10 m pe Valea Murătoarei. sunt deschise depozitele langhiene. Paleontologic. apoi la Slănic. depozite ce conţin faune cu Globorotalia transsylvanica şi Globigerina (Globoturborotalita) druryi. În toată succesiunea amintită au fost recunoscute cele trei zone de foraminifere planctonice (Z o n e l e Candorbulina glomerosa. Pe Valea Câmpiniţa. va conduce la extincţia faunelor marine kossoviene. din aria Subcarpaţilor Munteniei. Cardorbulina universa şi Globigerina drurryi). Băcăran. este constant în toată stiva depozitelor kossoviene. cu rang de formaţiune). constante ca apariţie în toţi Subcarpaţii şi chiar în Bazinul Transilvaniei. sau în bazinul Văii Buzăului. pe Valea Bălăneasa). sau prin brecii cu lentile de sare (pe Valea Prahovei. pe Bălăneasa. O secţiune similară se află pe interfluviul dintre Valea Prahovei şi Valea Prahoviţei. în Dealul Piatra Verde). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Ca argument al acestei ipoteze ar fi prezenţa în Brecia de Cosmina (= Brecia s ă rii) a unor foraminifere tipice Lagenidelor inferioare precum şi faptul că peste Forma ţ iunea de Câmpini ţ a (= Marnele cu Globigerine) urmează. atunci când predomină asupra depozitelor lutitice sunt cunoscute sub numele de Tuful de Sl ă nic (ca parte a Forma ţ iunii de Câmpini ţ a). O altă caracteristică a depozitelor langhiene din Subcarpaţii Munteniei este dată de constituţia şi grosimea Breciei de Cosmina (= Brecia s ă rii). legate de diferite erupţii vulcanice. se înregistrează o îmbogăţire a asociaţiei cu foraminifere cu test porţelanos (Miliolide. în apropiere de uzina electrică. Câmpina). conţinând două intercalaţii de tufite (unul la partea superioară a “Şisturilor cu Radiolari” şi cel de-al doilea la partea superioară a “Marnelor cu Spirialis”). Marnele cu Globigerine includ o cantitate redusă de cenuşă vulcanică diseminată în masa acestora. în timp. Peneroplide). reprezentate prin argile cenuşii. se intercalează tufuri şi tufite. Din punct de vedere litologic. conţinutul de foraminifere planctonice cu specii ale genului Velapertina. reprezentate printr-o succesiune de marne cu globigerine peste care urmează Brecia de Cosmina (“Brecia sării” sau “Nivelul evaporitic superior”.V. Autorii raportului de sinteză din 1997 au optat pentru cea de-a doua explicaţie. ce au în partea terminală un nivel reper de calcare algale. Depozitele kossoviene ale Forma ţ iunii de Telega (= Ş isturile cu Radiolari şi Marnele cu Spirialis) au fost întâlnite în numeroase secţiuni geologice în Sinclinalele Slănic şi Drajna (la Slănic. în axul Sinclinalului Drajna). ele se dispun peste depozite burdigaliene. precum şi la Greceanca în dealul Istriţa. în talvegul Văii Prahova.

Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 26 U. indigena V. Principalele bioevenimente înregistraturi în Miocenul Mediu din Subcarpaţi (din Crihan.Tabel nr. aragviens Bioevenimente Unităţi litostratigrafice Formaţiunea de Câmpiniţa Brecia de Cosmina Formaţiunea de Telega Formaţiunea de Măceşu . LANGHIAN Aria mediteraneană Paratethysul Central Martini (1971) Blow (1969) SERRAVALLIAN KOSSOVIAN NN9 TORTONIAN BESSARABIAN MORAVIAN VOLHYNIAN NN 7 N 16 N 13 N 14 N 15 WIELICZIAN NN 6 N 10 NN 5 NN 8 Cronobiostratigrafie NN11 N 17 N8 N9 C. transsylvanica Gb. sarmaticum P. universa Gt. 1990). minuta P. reussi E. Băcăran. beliicostata L. reginum P. styriaca U. orbignyana P. 4.dividena V. druryi V.

unele specii continuându-şi evoluţia din Volhinian: Obsoletiforma sarmatica. Articulina sarmatica. la sud de văile amintite) ceea ce impune tratare biostratigrafică separată pentru Volhinian şi pentru Bessarabian. 27 . dominarea bivalvelor din grupul Obsoletiforma. Coccolithus pelagicus. Varidentella sarmatica. Porosononion subgranosus. 1968. Spiroloculina okrajantzi Bogdanowich (ultima devenind frecventă în depozitele bessarabian inferioare). Din argilele calcaroase compacte cenuşiu – albăstrui. 1972 Aşa cum s-a prezentat la capitolul de litostratigrafie Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu acoperă intervalul (încă neseparat) Volhinian – Bessarabian (Bessarabian superior. Ammonia beccari. Elphidium aculeatum. Gibbula picta. Pauliuc. Helicosphaera carteri. din depozitele argiloase ale Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu. speciile: Elphidium hauerianum. În secţiunea de pe Valea Casele. Obsoletiforma obsoleta. Tapes vitalianus. În secţiunea de pe Valea Oancea (pe flancul nord vestic al Anticlinalului faliat Salcia).V. Elphidium minutum (Reuss). din depozitele argiloase din partea inferioară a succesiunii volhiniene. Ervilia andrussowi. Pirenalla nodosoplicata. Cycloforina predcarpatica. Mactra (Podolimactra) eichwaldi. Tapes vitalianus. Nicolescu. Tapes naviculatus. Articulina sarmatica. specii care indică Z o n a NN8. Bolivina sarmatica. În următorul interval se menţin speciile de Ervilia podolica şi Ervilia dissita şi apare Tapes gregarius. Munteanu şi Munteanu (1997) citează din depozitele volhiniene dintre Teleajen şi Buzău 19 specii de moluşte şi foraminifere. 1992. care urmează depozitelor cu gipsuri volhiniene fosilifere. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău f) Formaţiunea de Şipoţelu Andreescu. la nord de văile Cricovul Sărat – Nişcov sau Volhinian – Bessarabian terminal. dinţi de peşti. Duplicata duplicata. Elphidium macellum. Obsoletiforma lithopodolica. Microfauna acestui interval mai este caracterizată de specii de ostracode din grupul Aurila şi statolithe de Myssidae. Pseudotriloculina nitens. Elphidium aculeatum. Ervilia dissita. Mactra (Podolimactra) eichwaldi. Munteanu (1998) citează. Către topul stivei argiloase de pe Valea Oancea. Fissurina basarabica Popescu. 1997) asupra depozitelor volhiniene ale părţii inferioare ale Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu din regiunea cuprinsă între Valea Teleajenului şi Valea Buzăului se referă îndeosebi la fauna de moluşte şi foraminifere. Elphidium glabrum Bystricka. Obsoletiforma obsoleta. Calliostoma angulatosarmates (Sinzov). În secţiunea geologică de pe Valea Salcia. 1964. între care predomină Varidentella sarmatica. Varidentella latelacunata. Ervilia dissita. Ammonia beccari. Pirenella mitralis. Cercetările biostratigrafice (Iorgulescu. Pseudotriloculina nitens. Tapes gregarius. Abra reflexa. Microfauna de foraminifere a acestor depozite este caracterizată de abundenţa speciilor: Varidentella sarmatica (cu forme aberante ale testului) şi Articulina problema la care se adaugă: Cycloforina stomata (Luczkowska). Băcăran. Pseudotriloculina consobrina. Elphidium macellum. 1953. Munteanu (1998) citează o macrofaună săracă reprezentată prin exemplare de Chartocardium gleichenbergense cu valvele subţiri. Calcidiscus leptoporus. Quinqueloculina angustioris (Bogdanowich). Papaianopol. Nonion bogdanowiczi. Calcidiscus macyntirei (Buckry şi Bramlette). ce urmează peste nivelul de tuf andezitic. Pseudotriloculina consobrina şi Bolivina sarmatica şi cu frecvenţă rară. Cycloforina stomata. se citează foraminifere de talie mică. dintre care sunt date drept caracteristice speciile: Plicatiforma plicata. Conţinutul în nannoplancton din depozitele argiloase de pe văile Oancea şi Casele se referă la speciile: Catinaster coalithus (Martini şi Bramlette). Actaeocina lajonkaireana. urmată în ordinea frecvenţei de Ammonia beccari. Porosononion subgranosus. otolithe şi rare exemplare de Chara. Alături de Obsoletiforma ringeiseni apar exemplare de Chartocardium gleichenbergense. Tapes dissitus. Munteanu şi Munteanu. din argilele calcaroase negricioase care urmează celor anterioare se citează o macrofaună diversificată: Plicatiforma plicata (Eichwald). Chartocardium gleichenbergense. foraminiferele mai frecvent întâlnite sunt: Ammonia beccari şi Elphidium macellum la care se adaugă cu frecvenţă moderată speciile: Varidentella rotunda (Gerke). Elphidium macellum. Porosononion subgranosus. pe primii 8-10m.

. Tapes dissitus. Pirenella nodosoplicata. aragviensis Tortonian 10 Mi 7 NN 9 NN 8 NN 7 N 16 N 15-N 14 P. Din silturile argiloase şi nisipurile ce aflorează pe Valea Casele şi din nisipurile cu nivele grezificate fosilifere de pe Valea Oancea. sicanus Mi 2 N6 NN 3 Mi 1 Formaţiunea de Doftana N5 Ottnangian Tabelul nr. Ervilia podolica şi o microfaună de foraminifere reprezentată prin speciile: Varidentella reussi. 1998) o macrofaună reprezentată prin Mactra (Podolimactra) eichwaldi. Pirenella disjuncta (Sowerby). pe Valea Caselor. reussi/E. Poziţia Deviaţiei Monterey după Vincent & Killinglex (1985) (din Crihan. Succesiunea volhiniană se încheie. 1999). se citează (Munteanu. Ervilia dissita. Mactra (Podolimactra) urupica Danov. cu argile siltice gălbui ce conţin încă specii volhiniene: Chartocardium gleichenbergense. Tapes gregarius. Tapes tricuspis. Calliostoma angulatosarmates (Sinzov). dividens Velapertina Gb. şi mai rar de Ammonia beccari. Gibbula picta. În argilele siltice de pe Valea Bălăneasa (la nord de Valea Buzăului. Elphidium macellum. Plicatiforma latisulca (Munster). Plicatiforma jammense (Hilber). satul Cozieni). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău BIOSTRATIGRAFIE TIMPUL ÎN MIL. druryi / G. Încadrarea bio-cronostratigrafică a depozitelor Miocenului mediu dintre Prahova şi Teleajen. reg. universa/G. Ervilia dissita. Tapes aksajicus (Eichwald). Elphidium rugosum. Duplicata duplicata. Tapes gregarius. Băcăran. glomerosa / G. 1991. Plicatiforma plicata. sarmaticum V. 28 Burdigalian NN 4 N7 Langhian N9 C. Elphidium hauerianum. Tapes naviculatus. Microfauna este dominată de Elphidium hauerianum. ANI EVENIMENTE IZOTOPICE (după Miller et al. Duplicata dissita (Dubois). Tapes naviculatus. Tapes vitalianus. Mactra (Podolimactra) eichwaldi. transsylv. Brecia de Cosmina Formaţiunea de Câmpiniţa Serravallian Sarmaţian . corelată cu poziţia principalelor evenimente izotopice. 5. 1991a) CRONOSTRATIGRAFIE ARIA MEDITERANEANĂ PARATETHYS Kossovian Wieliczian Moravian Karpatian MARTIN (1971) NN 11 NN 10 N 17 BLOW (1969) POPESCU (1998) CRIHAN (1999) LITOSTRATIGRAFIE P. Donax dentiger. L. Munteanu (1998) citează o bogată asociaţie de moluşte: Musculus sarmaticus. Articulina problema.V. Mi 6 Mi 5 Mi 4 Formaţiunea de Măceşu N 13 NN 6 Formaţiunea de Telega DEVIAŢIA MONTEREY Mi 3 15 NN 5 N8 P. Varidentella sarmatica.b.

Tapes vitalianus. Tapes gregarius. Pirenella mitralis. Munteanu (1998) citează o faună săracă de moluşte. în partea somitală a depozitelor volhiniene din Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu se citează de asemenea (Munteanu. Este raportabilă Volhinianului şi este definită în bază de ultima apariţie a speciei Inaequicostata inopinata şi la partea terminală de ultima ocurenţă stratigrafică a speciei Chartocardium gleichenbergense. Pe pârâul Pietroasa.se diversifică genurile Plicatiforma. din argile siltice cenuşii. Tapes vitalianus. este semnalată (Munteanu. Obsoletiforma sp. Este tipică pentru Sarmaţianul inferior. Pe pârâul Capul Mielului. Ervilia podolica. Ervilia şi Tapes. Ervilia podolica. Ervilia dissita. la partea superioară a Volhinianului se remarcă dezvoltarea maximă a speciei Ammonia beccari. Munteanu (1998) citează o macrofauna cu Mactra (Podolimactra) eichwaldi. Bolivina sarmatica şi rare statolithe de Myssidae. Mactra (Podolimactra) eichwaldi. Cycloforina stomata. şi de ostracode din grupurile Candona şi Cyprinotus. Articulina problema. analiza (Munteanu. În aria Anticlinalului Lapoş–Bădila–Pietraru. din argilele masive de pe pârâul Fundătura. 1998) o macrofaună de Mactra (Podolimactra) eichwaldi. Munteanu (1998) citează din depozitele volhiniene. Pe baza faunelor determinate în cadrul părţii inferioare (din Volhinian) a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu. În intervalul litologic superior conţinutul de moluşte se diversifică: Chartocardium gleichenbergense. din silturi argiloase cenuşii subjacente celor cu faune bessarabiene. Gibbula picta. 1998) frecvenţa mare a foraminiferelor Ammonia beccari. deci incluzând şi Volhinianul pentru care autoarea a creat Subzona Chartocardium gleichenbergense (deja enunţată). Local. din aria periclinală a Anticlinalului Lapoş–Bădila–Pietraru. În partea de sud a perimetrului. Mactra (Podolimactra) eichwaldi. Pe Valea Cheia. Articulina sarmatica. Alături de specia index. Porosononion subgranosus. Microfauna identificată cuprinde: Elphidium hauerianum. Globigerina. Kojumdgieva et al..unele specii Plicatiforma plicata. . Ervilia andrussovi.V. Chartocardium gleichenbergense sunt caracteristice intervalului. numeroase exemplare de Abra reflexa. În concluzie. Orbulina. Ervilia concinna. Elphidium reginum.). Ervilia podolica.. Subzona Chartocardium gleichenbergense (Interval Subzone). Inaequicostata pia. a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu a pus în evidenţă 34 de specii de moluşte şi 22 specii de foraminifere (comparativ reduse faţă de depozitele volhiniene ale Forma ţ iunii de Valea Neago ş ului sau ale Forma ţ iunii de Valea Vizuinei) dintre care: . din depozite volhinian superioare de la confluenţa Văii Gruiu cu Dara.unele specii de Ervilia ce dau nota caracteristică pentru Sarmaţianul inferior se menţin alături de specii de Mactra (Podolimactra) eichwaldi.16 specii de moluşte îşi continuă evoluţia din Volhinian. la ieşirea din satul Nucet. în cadrul subzonei. reprezentată prin Tapes gregarius. specia Mactra (Podolimactra) eichwaldi se găseşte şi în depozite argiloase. Pseudotriloculina consobrina. Ervilia andrussovi Kolesnikov. 1998) faunelor de moluşte şi foraminifere determinate din partea inferioară. Abra reflexa şi Inaequicostata pia. Pseudoamnicola sarmatica iar dintre foraminifere Porosononion subgranosus şi specii remaniate de Lobatula. în regiune. . din argile siltice cenuşiu–gălbui. Globigerina. 1988). Globorotalia. Articulina problema. Varidentella latelacunata. Elphidium macellum. Nonion bogdanowiczi. Munteanu (1998) mai identifică: Mactra (Podolimactra) eichwaldi. Băcăran. Munteanu (1998) citează o microfaună puţin variată dar cu număr mare de indivizi din speciile: Varidentella reussi şi Articulina problema. Pseudoamnicola sarmatica Jekelius şi remanieri de foraminifere din depozite badeniene (Orbulina. Actaeocina lajonkaireana şi o microfaună dominată de foraminiferele Ammonia beccari şi Elphidium macellum. Varidentella reussi. Argilele siltice suprajacente conţin o macrofaună de: Plicatiforma plicata. 29 . Varidentella reussi. Munteanu (1998) citează mai multe unităţi biostratigrafice create pe bază de moluşte sau foraminifere: Zona Abra reflexa (Interval Zone. . etc. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău La Chiojdeanca. Obsoletiforma sarmatica. volhiniană. Dintre foraminifere se remarcă dezvoltarea maximă a speciilor Varidentella sarmatica.

Brânzilă. În regiune. Partea superioară. Pseudotriloculina nitens. Calliostoma rumanum (Simionescu şi Barbu). raportabilă Bessarabianului. Mactra (Podolimactra) urupica. La confluenţa cu afluentul stânga dinspre satul Călţeşti. A fost identificată în depozitele volhinian superioare ale Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu în arealele Chiojdeanca-Nucet. cu aceeaşi frecvenţă. Tapes gregarius. 1968. cu Articulina problema alături de care se mai citează (Munteanu. Fauna de moluşte se diversifică prin apariţia speciilor: Musculus sarmaticus. În cel de-al doilea nivel cu Cryptomactra. Subzona Ammonia beccari (Abundance Zone). apare primul nivel de faune cu Cryptomactra pesanseris în asociaţie cu Tapes ponderosus. Duplicata duplicata. Dogiolina simnicensis Popescu. Alături de specia indicatoare de biozonă. Nichiforescu şi Nichiforescu. Elphidium crispum. 1953.. Porosononion subgranosus.. Andreescu şi Papaianopol. microfauna este caracterizată tot prin specimene de Dogielina şi Articulina cărora li se adaugă Affinetrina cubanica Voloshinova. Ammonia beccari. Ervilia dissita. Elphidium macellum. cenuşii cu o faună bessarabiană. A fost definită (Munteanu. Ervilia dissita. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Obsoletiforma sarmatica. 1964. fiind singurul areal dintre Lopatna şi Bozioru în care aflorează “Argilele cu Cryptomactra”. 1956. Munteanu şi Munteanu. Tapes aksajicus. 150 m de confluenţa cu pârâul Gruiu. 1997). pe lângă taxonii anterior citaţi. 1974). Gibbula hommairei (d'Orbigny). 1973) sau a Bessarabianului inferior (Andreescu. Nonion bogdanowiczi. numeroase exemplare de Porosononion subgranosus. căreia i se asociază Sarmatiella prima Bogdanowich. Zona Mactra (Podolimactra) eichwaldi–Plicatiforma plicata (Concurrent Range Zone. Plicatiforma jammense. a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu. Tapes gregarius. Elphidium reginum. 1981) sau. 1992. mai precis. 1970. “Zona cu Cryptomactra” fiind importantă pentru identificarea Sarmaţianului mediu (Saulea. Dintre moluşte apar exemplare de Obsoletiforma nefanda. 1992. Papaianopol. în depozitele Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu mai apar: Elphidium macellum. 1998) frecvente specii de Fissurina lamarae Popescu. reprezentată prin: Mactra (Sarmatimactra) pallasi şi numeroase specii de Pseudotriloculina nitens. Profilul Dara este reprezentativ litologic. Tapes vitalianus. speciile Varidentella reussi şi Varidentella sarmatica au dezvoltarea maximă şi sunt asociate. Depozitele argiloase din partea inferioară a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu din cadrul perimetrului sunt corelabile cu depozitele argilo – nisipoase cu intercalaţii de gresii din Sinclinalul Bozioru . Microfauna se diversifică. Elphidium sammeli. Elphidium hauerianum. 1995 şi respectiv Luczkowska. Obsoletiforma ringeiseni. Popescu. Acmaea subcostata Sinzov. Dara. Motaş et al. Nicolescu. Băcăran. Salcia. abordată în câteva cercetări anterioare (Iorgulescu. Elphidium hauerinum. 1995. 1995.. 1998): Articulina sarmatica. Plicatiforma plicatofittoni. Obsoletiforma lithopodolica. Ionesi et al. apar argilele calcaroase compacte. Elphidium macellum. Spiroloculina okrajantzi Bogdanowich. 1976. În secţiunea de pe Valea Dara. Din aflorimentele următoare se citează (Munteanu. Elphidium aculeatum. rare otolithe şi statolithe de Myssidae. etc. 1998) pentru încadrarea la Volhinian a depozitelor nisipoase cu gresii fosilifere din arealul Salcia. Zona mai include taxonii: Plicatiforma latisulcata. Este raportabilă intervalului Volhinian superior-Kersonian superior-Meoţian inferior (= Oltenian) şi este definită de bio-orizonturile cu schimbări notabile de abundenţă ale acestui taxon. Fischericardium fischerianum 30 . Pseudotriloculina consobrina. Zona Varidentella reussi – Varidentella sarmatica (Concurrent Range Zone. Porosononion subgranosus. a Bessarabianului inferior şi prima parte a Bessarabianului superior (Ionesi şi Ionesi. Tapes naviculatus. Articulina daraensis. 1997) îşi găseşte reprezentativitatea pentru biostratigrafia acestei formaţiuni în secţiunea geologică de pe Valea Dara. Mactra (Sarmatimactra) pallasi. raportări corelative pentru restul faunelor din perimetrul cercetat. 1988).Odăile sau cu depozitele volhiniene din aria Sinclinalelor Meliceşti şi Predeal Sărari.V. Popescu. Duplicata corbiana. Este raportabilă Volhinianului şi este definită la limita inferioară de ultima apariţie a speciei Lobatula dividens iar la limita superioară prin ultimele ocurenţe ale speciilor ce denumesc zona. Pauliuc. În intervalul stratigrafic următor se citează: Elphidium macellum. Ervilia podolica. Dogielina sarmatica Bogdanowich şi Voloshinova. Obsoletiforma ingrata (Kolesnikov). la cca. adăugându-se Meandroloculina schirwanensis Bogdanowich. Kojumdgieva et al. La acest profil se fac de obicei. Tisău.

Akburnella impexa. Gibbula picta. şi prin foraminifere: Porosononion subgranosus. Calliostoma kishinevense. Sinzowella crustaformis (Bogdanowich) transportate probabil din zone de acumulare litorală. 1998) faune asemănătoare. Porosononion subgranosus. În continuarea profilului se citează 50 m de remanieri de Globigerina şi Globorotalia după care conţinutul stivei argiloase include taxonii: Nonion bogdanowiczi. Tapes ponderosus. Pirenella disjuncta. raportabilă Bessarabianului. Depozitele bessarabiene ale Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu de pe Valea Salcia (satul Piatra Mică) se caracterizează. cărora li se adaugă Dogielina kaptarenko Bogdanowich şi Didovsky. Pseudotriloculina consobrina. Pseudotriloculina consobrina. Porosononion subgranosus. a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu. Dintre foraminifere se menţin speciile: Pseudotriloculina consobrina. Calliostoma cordierianum (d'Orbigny). Articulina daraensis. Mactra (Sarmatimactra) fabreana. “Argilele cu Cryptomactra” sau acumulat în intervalul Bessarabian inferior-partea inferioară a Bessarabianului superior. Actaeocina lajonkaireana. Plicatiforma rustorense (Sultanov). Calliostoma poppelacki. Elphidium macellum. Pseudotriloculina nitens. Actaeocina sinzowi. Duplicata dissita (Dubois). Elphidium macellum. Studiul nannoplanctonului (Mărunţeanu din Munteanu. cu frecvenţă moderată se 31 . Actaeocina lajonkaireana. Tapes dissitus. argilele siltice din partea superioară. Duplicata moldavica. Catinaster calyculus Martini şi Bramlette. Obsoletiforma ingrata. Actaeocina sinzowi. Actaeocina maxima (Berger).V. Modiolus fuchsi Barbot. din aceleaşi depozite. Obsoletiforma nefanda. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău (Kolesnikov). argilele siltice de la contactul cu gresiile meoţiene conţin foraminifere: Porosononion subgranosus. Munteanu (1998) citează taxoni de moluşte: Musculus sarmaticus. Calliostoma marginato sinzowi (Kolesnikov). Mactra (Sarmatimactra) pallasi. Fischericardium fischerianum (Kolesnikov). Chartocardium barboti (Hoernes). Pe pârâul Capul Mielului. Dogielina kaptarenko. 1998) a indicat taxonii: Catinaster coalithus Martini şi Bramlette. În raza localităţii Atârnaţi. Porosononion aragviensis. Elphidium reginum. Munteanu (1998) descrie al treilea nivel cu Cryptomactra pesanseris în care această specie apare asociată cu taxoni specifici pentru Bessarabianul superior: Musculus sarmaticus. Duplicata duplicata. Elphidium crispum. Pseudotriloculina consobrina. Cyclichna melitopolitana Sokolev. Inaequicostata suessi. Ammonia beccari. Calliostoma poppelacki. Amnicola zonata Eichwald. Mactra (Sarmatimactra) pallasi. Planacardium doengingki. Hydrobia elongata (Eichwald). Pe Valea Oancea se citează (Munteanu. Fauna de foraminifere este reprezentată prin: Pseudotriloculina nitens. După o secvenţă lipsită de faune. Porosononion hyalinus. încă de la limita cu argilele volhiniene. Articulina problema. Pe Valea Chiojdeanca. Retusa truncatula Bruguer. Microfauna este comparabilă cu aceea din primele două nivele cu Cryptomactra. Ultimele aflorimente de argile de pe Valea Dara sunt citate (Munteanu. Mactra (Sarmatimactra) fabreana d'Orbigny. Obsoletiforma ingrata. Elphidium macellum. Băcăran. Coccolithus pelagicus (Wallich) care indică zonele NN8 şi NN9. Tapes tricuspis. Prezenţa moluştelor: Plicatiforma fittoni. Acmaea subcostata. Se adaugă otolithe. Elphidium samueli. Sunt citate şi frecvente specii de Sinzowella: Sinzowella nodula (Kareer şi Sinzow). prin predominarea foraminiferelor: Porosononion subgranosus. Amnicola bilineata Simionescu şi Barbu. Elphidium hauerinum. bryozoare. Discoaster variabilis Martini şi Bramlette. Acmaea subcostata. Calliostoma anceps (Eichwald). Porosononion subgranosus. Plicatiforma fittoni (d'Orbigny). 1998) cu o faună de moluşte concludentă pentru Bessarabianul superior: Plicatiforma fittoni. Mactra (Sarmatimactra) fabreana. 1970) atestă vârsta bessarabian superioară a argilelor ce conţin al treilea nivel cu Cryptomactra pesanseris. Modiolus naviculoides Dubois. Porosononion aragviensis. viermi. Calliostoma woronzowi. Se concluzionează că în secţiunea de referinţă de pe Valea Dara. Mactra (Podolimactra) ovata. Elphidium fichtellianum. Duplicata nasuta (Kolesnikov). se caracterizează prin specii de moluşte: Plicatiforma plicatofittoni (Sinzow). Tapes dissitus (Eichwald). Calliostoma kishinevense (Kolesnikov). Calcidiscus leptoporus (Murray şi Blackman). Mactra (Podolimactra) macarovicii Jeanrenaud. Calliostoma cordierianum. Tapes vitalianus. Littorina basarabica (Sinzov). Gibbula hommairei. etc. Calliostoma marginata sinzowi. Tapes ponderosus. Duplicata iassiense (Simionescu şi Barbu). Mactra (Podolimactra) ovata. Littorina basarabica (specifice Bessarabianului superior după Kojumdgieva. Duplicata elegans (Simionescu şi Barbu).

lipsite de macrofaună. În concluzie. în argilele siltice bessarabiene se citează: Obsoletiforma nefanda. Obsoletiforma nefanda. foraminiferele fiind diversificate. Tapes dissitus. Mactra (Podolimactra) podolica orata. Plicatiforma plicatofittoni. Caracterizează Bessarabianul superior şi este definită de extinderea taxonului care o denumeşte. Sarmatiella. În secţiunile de pe văile Cheia şi Grecu. Caracterizează Bessarabianul inferior şi este definită la limita inferioară de apariţia taxonului Mactra (Sarmatimactra) fabreana iar la limita superioară de dispariţia celor două specii. Mactra (Podolimactra) podolica ovata. Articulina daraensis. Cyclichna melitopolitana. Mactra (Podolimactra) podolica cobălcescui. Pseudotriloculina nitens.V. Dogielina. Argilele siltice prelevate (Munteanu. Elphidium samueli. Obsoletiforma obsoletiformis. Distribuţia largă a speciilor Mactra (Sarmatimactra) pallasi. Apariţia zonei marchează trecerea de la Volhinian la Bessarabian (Ionesi. Porosononion subgranosus. frecvenţa mare a taxonilor Porosononion şi Bolivina precum şi identificarea speciei de moluşte Cryptomactra pesanseris au permis stabilirea unor repere la nivelul Bessarabianului. Bolivina moldavica. Zona Calliostoma marginata sinzowi (Range Zone). Elphidium reginum. Ionesi. 1998) de pe pârâul Andrei. Calliostoma. Tapes gregarius. . Plicatiforma plicatofittoni. Meandroloculina. Băcăran. iar cu frecvenţă redusă se întâlneşte Elphidium macellum. Pseudotriloculina nitens. Planacardium doengingki. Kojumdgieva et al. Tapes ponderosus. Ionesi.numărul de taxoni de moluşte în litofaciesul argilos al Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu este de 57. . 1988) creată pentru depozite grosiere în întregul Paratethys şi menţinută de Papaianopol pentru aria subcarpatică. Mactra (Sarmatimactra) vitaliana. Inaequicostata suessi.. Mactra (Sarmatimactra) vitaliana d'Orbigny.dezvoltare maximă cunosc genurile de moluşte: Obsoletiforma. 1998) specii de moluşte şi foraminifere. Obsoletiforma nefanda. 1991). Elphidium macellum. Asociaţia zonei mai conţine: Obsoletiforma nefanda.din cele 26 de genuri de moluşte. Nonion bogdanowiczi. Inaequicostata suessi. Se pot cita biozone pe bază de moluşte: Zona Mactra (Sarmatimactra) pallasi–Tapes ponderosus (Concurrent Range Zone. etc. Dintre moluşte se aminteşte: Mactra (Podolimactra) podolica cobălcescui Ionesi. Nonion bogdanowiczi. Inaequicostata suessi. Tapes ponderosus. Zona este corelabilă cu Zona Mactra vitaliana pallasi (Kojumdgieva et al. Articulina daraensis. Zona Mactra (Sarmatimactra) fabreana-Plicatiforma fittoni (Concurrent Range Zone). argilele părţii superioare bessarabiene. doar 14 îşi continuă evoluţia din Volhinian iar din cele 15 genuri de foraminifere doar 9 îşi continuă evoluţia din Volhinian. Este tipică pentru Bessarabian inferior este definită la limita inferioară de apariţia celor doi taxoni care dau numele zonei. Este raportabilă Bessarabianului superior în asociaţie cu Plicatiforma fittoni. În aria Anticlinalului Lapoş–Bădila. etc. Plicatiforma fittoni etc. Dogielina kaptarenko. etc. a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu conţin (după Munteanu. Obsoletiforma obsoletiformis. din argilele siltice se citează: Mactra (Sarmatimactra) pallasi.. Obsoletiforma obsoletiformis (Kolesnikov). Mactra (Sarmatimactra) pallasi. au indicat foraminifere din speciile Porosononion subgranosus. Chartocardium barboti. sau a speciilor de foraminifere: Sinzowella. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău află Pseudotriloculina consobrina. Tapes ponderosus. Mactra. Bolivina sinzowi Didkovsky. Microfauna se diferenţiază de cea volhiniană prin prezenţa cu frecvenţă maximă a taxonilor: Bolivina sarmatica. Nonion bogdanowiczi. 1991). În argilele de deasupra depozitelor cu Bolivina se citează: Dogielina kaptarenko. 1980. iar la limita superioară de apariţia speciei Mactra (Sarmatimactra) fabreana. Bolivina nisporenica Didkovsky. Elphidium crispum. 1998) determinate din partea superioară bessarabiană a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu relevă o mai mare bogăţie în genuri şi specii decât în subetajele şi formaţiunile precedente (81 de specii de moluşte şi 33 de specii de foraminifere) ceea ce permite anumite sublinieri: . Obsoletiforma ingrata. Actaeocina lajonkaireana. 1988). Elphidium fichtellianum. Retusa truncata. În cadrul zonei mai apar: Plicatiforma rustovense. analiza faunelor de moluşte şi foraminifere (Munteanu. Specia index este însoţită de: Calliostoma 32 . Zona Cryptomactra pesanseris (Interval Zone. Dintre moluşte. 1968.

1998) şi Jones şi Simmons (1996) (din Crihan. datate la 23. 1996). Porosononion subgranosus. . etc. 1995). Oceanul Tethys a început să se închidă cu consecinţa formării lanţului muntos alpino–carpato–himalayan. Calliostoma kishinevense. sunt concludente următoarele bioevenimente (Mărunţeanu. Elphidium reginum. accentuat mai ales în Paratethysul oriental. 2002) al asociaţiilor de foraminifere şi nannofosile calcaroase. în est. Caracterizează Bessarabianul din “Argilele cu Cryptomactra”. ca a doua (bessarabiană) maximă abundenţă (după cea din Volhinian) a taxonului index. Bolivina moldavica. dar unele din speciile ce se asociază taxonului index Dogielina kaptarenko. corelarea lor fiind extrem de dificilă. ce ar defini baza Burdigalianului. până în Asia Centrală. concomitente cu cele ale foraminiferului Globoturborotalia semivera. CRONOSTRATIGRAFIA MIOCENULUI Ca rezultat al coliziunii plăcilor de-a lungul marginii sudice a supercontinentului Eurasiatic. Calliostoma woronzowi. Băcăran. Popescu. Popescu et al. ce ar caracteriza începutul Aquitanianului superior. În Miocenul inferior (Aquitanian şi Burdigalian). ce au fost ulterior corelate cu diferite calibrări paleomagnetice.V. 2002): . Subzona Bolivina sarmatica. 1995) şi Porosononion hyalinus se alătură o asociaţie cu Elphidium (Elphidium macellum. Biozone create pe bază de foraminifere: Zona Dogielina sarmatica (Taxon Range Zone. datate la 23.. 1999). Bolivina nisporenica. Mai recent. Acest fapt a dus la definirea unor sisteme de etaje regionale diferite de Marea Mediterană şi diferite între zonele centrale şi orientale ale Paratethysului. Duplicata elegans. Alte specii de foraminifere ce însoţesc taxonul index sunt: Meandroloculina schirwanensis. Duplicata nasuta. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău rumanum. a permis decelarea mai multor bioevenimente în evoluţia comunităţilor microplanctonice. concomitente cu cele ale nannofosilului Helicosphaera ampliaperta. În prima parte a biozonei.2 milioane ani (după primele ocurenţe ale lui Discoaster druggii–Berggren et al.4 milioane ani. Articulina daraensis. Spiroloculina okrajantzi se regăsesc şi în argilele basarabiene din partea superioară a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu (în care lipseşte Cryptomactra pesanseris). formând împreună marea intercontinentală Paratethys (Jones şi Simmons. Elphidium crispum. 2.primele ocurenţe ale foraminiferului Globigerinoides triloba. Evoluţia izolată faţă de oceanul deschis a Paratethysului a determinat prezenţa unor faune şi flore cu caracter endemic.. Pe lângă speciile index: Porosononion aragviensis (fosilă index pentru Bessarabianul superior după Popescu. Coliziunile au determinat iniţial formarea unei suite de bazine sedimentare cu orientare generală est-vest. 33 .8 milioane ani (Berggren et al. estimate la 21. Este o subzonă a Zonei Dogielina sarmatica. Studiul biostratigrafic şi paleontologic (Mărunţeanu.3. Zona Porosononion aragviensis–Porosononion hyalinus (Concurrent Range Zone).2. Elphidium fichtellianum) şi Porosononion subgranosus. Sarmatiella prima.primele ocurenţe ale foraminiferului Globigerinoides primordius concomitente cu cele ale nannofosilului Helicosphaera mediteranea la limita Oligocen/Miocen sau Chattian/Aquitanian.. şi de asemenea apariţia Mării Mediterane. Munteanu (1998) subliniază abundenţa speciilor de Sinzowella. . Calliostoma cordierianum. Popescu et al. începând din Eocen. 1996 din Crihan.primele apariţii ale nannofosilelor Discoaster druggii şi Reticulofenestra pseudoumbilicus. Este tipică pentru toate litofaciesurile din Bessarabianul superior şi este definită de extinderea celor doi taxoni atât în Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu cât şi în partea inferioară a Forma ţ iunii de Râmnic. astfel de corelări au fost făcute de Rögl (1996. care se extindeau din Austria.. Littorina basarabica. 1999). în intervalul Miocenului inferior. 1996). în vest. alături de care apar şi alte forme ce caracterizează Bessarabianul: Bolivina sinzowi. Elphidium samueli. Nonion bogdanowiczi.

4 milioane ani) corespunde Egerianului superior (între 23. rezultate din studii (Mărunţeanu.limita Aquitanian / Burdigalian (la 21. Fornaciari şi Rio.4 milioane ani. 1999): .baza Langhianului. 1981).) pot fi corelate astfel cu cele regionale (Baldi et al. unităţile cronostratigrafice globale (Muller.5 milioane ani) poate fi corelat cu Eggenburgianului superior (între 21. 1978.1 milioane ani). 1967. Zona Sphenolithus belemnos – NN3 şi Subzona Discoaster deflandrei – NN4a de nannoplancton. Prin coroborarea rezultatelor paleontologice..Aquitanianul (Miocen inferior). cuprins între 23.primele apariţii ale foraminiferului Candorbulina glomerosa concomitente cu cele ale lui Calcidiscus leptoporus. Berggren et al. Iaccarino. Theodoridis. 1996).Burdigalianul. 2001): . 1975.NN2b.. în vederea definirii lor riguroase (după Crihan. Jenkins et al.4 – 16. În conformitate cu aceste plane de datare. cu datele de acelaşi tip referitoare la bioprovincia Tethysului.4 milioane ani) se regăseşte în Eggenburgianul superior. Fornaciari et al.4 – 16. la 16. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău . 1997 a).. Miocenul Mediu a fost subdivizat în două etaje Langhianul şi Serravallianul (Berggren et al. cum sunt cele ale lui Salvatorini şi Iaccarino (1982) sau Iaccarino (1995). Steininger et al.V. etajele Aquitanian şi Burdigalian ale Miocenului inferior pot fi caracterizate biostratigrafic astfel: .. Papp et al. Popescu et al.. Miculan (1994) stabileşte o nouă schemă biostratigrafică pe baza foraminiferelor planctonice a depozitelor Miocenului Mediu din Italia. cunoscută ca apărând în cadrul Zonei N9 a lui Blow (1969) (Miculan.1 – 18. b) şi Rio et al. . în Miocenul inferior. corespunde Zonelor Globigerinoides primordius şi Globoturborotalita semivera de foraminifere sau Zonei Triquetrorhabdulus carinatus – NN1 şi Subzonei Discoaster Sphenolithus dissimilis – NN2a de nannoplancton.5 – 16.limita Chattian / Aquitanian (datată la 23. Andrehova – Grigorovic et al. Rio et al. 1994. . ajung la următoarele concluzii (din Crihan.. (1997). 1971.. Ottnangianul (între 19. 1985. marcând debutul Miocenului mediu. Prin convenţie internaţională.8 – 23. ..5 milioane ani) şi Karpatianul inferior (între 18. în cadrul Zonei N8 de foraminifere planctonice a lui Blow (1969) şi în cadrul Zonei NN4 de nannoplancton a lui Martini (1971) (Fornaciari et al. aproximate la 19. 100 m deasupra primei apariţii a speciei Praeorbulina sicana (Praeorbulina datum.2 milioane ani) – Eggenburgianului inferior (între 23. ale căror stratotipuri se află în aria mediteraneană. Muller şi Pujol.. 1996.Burdigalianul (cuprins între 21.4 – 19.4 milioane ani. Fornaciari et al. cuprins între 21.limita Burdigalian / Langhian (la 16.. 1984.. etc.4 milioane ani). . este localizată la cca. (1997 a.la partea terminală a Langhianului se înregistrează prima apariţie a speciei Orbulina universa. 1996. 1999). Definirea necorespunzătoare a acestor etaje (deşi sunt larg utilizate). marcând debutul Burdigalianului superior.5 milioane ani.8 – 21. în urma studierii depozitelor Miocenului Mediu din Italia şi din zona Mediteranei din punct de vedere al conţinuturilor în microorganisme planctonice calcaroase. în Italia. Cicha et al. în arealul românesc al bioprovinciei Paratethysului. 34 .5 milioane ani). Băcăran.primele apariţii ale nannofosilului Sphenolithus belemnos însoţite de cele ale foraminiferului Globigerina angustiumbilicata.2 – 21.Aquitanianul (între 23. 1990. Fornaciari et al.. biostratigrafice şi paleomagnetice. .8 – 21. precum şi datele biostratigrafice care sunt uneori în discordanţă unele cu celelalte.De asemenea: .5 milioane ani) este intra-karpatiană. au determinat reluarea studiilor în zonele tip ale acestor etaje. ceea ce asigură o bună corelabilitate a unităţii biostratigrafice cu acelaşi nume. 1985). .8 milioane ani) este intra-eggeriană. este caracterizat de Zona Globigerinoides triloba de foraminifere precum şi de Subzona Helicosphaera carteri . 2002). (1996). care din punct de vedere litostratigrafic corespunde cu baza Marnelor de Cessole.în cadrul Langhianului are loc evoluţia genului Orbulina (Orbulina datum) din genul Globigerinoides prin intermediul genului Praeorbulina.2 milioane ani (Berggren et al. 1973. . 1979.. plecând şi de la scheme mai vechi. . 1997 a).

Cicha şi Seneş. (1976) consideră că deoarece evoluţia foraminiferelor planctonice la nivelul Badenianului inferior şi mediu este identică cu cea din aria mediteraneană. unul dintre bio-orizonturile de nannoplancton calcaros cele mai uşor de recunoscut şi de corelat. contemporană cu o creştere mai rapidă a banchizei est – antarctice (Kennett. parţial. Motaş et al. cât şi bentonice (finalul aşa-numitului “Monterey excursion” a lui Vincent şi Berger. 1997 a. ceea ce a condus la o scădere continuă a salinităţii cu consecinţa dispariţiei faunelor de foraminifere de salinitate normală şi înlocuirea lor cu asociaţii de apă salmastră. Acest eveniment este concomitent cu o schimbare pe plan global a δ13C atât a foraminiferelor planctonice. Rio et al. Wright et al. se înscriu în Zona NN6. (1978) împart Miocenul Mediu marin (= Badenianul. formate în depozite marine deschise şi impune necesitatea folosirii unei scări geocronologice locale (din Crihan. respectiv în regiunea mediteraneană (Fornaciari et al. De asemenea. Fornaciari et al. este foarte important faptul că ultima ocurenţă a lui Sphenolithus heteromorphus aproape coincide cu una din schimbările majore din istoria paleoclimatică – paleoocceanografică a întregului Cainozoic.ultima ocurenţă a lui Sphenolithus heteromorphus are loc în ariile occenice aproape de prima apariţie a speciei Globorotalia peripheroacuta (Miller et al. În aria carpatică. 1991.. Papp et al.contrar celor susţinute de Martini (1971). 1991 din Crihan. partea terminală a miocenului Mediu este echivalată. 1995). Miller. utilizarea subetajelor Moravian şi Wielician nu se justifică şi propun utilizarea Badenianului ca superetaj. pentru cel superior. 1992). . 1997 b. aria Paratethysului a fost aproape complet izolată de marea deschisă. Wielician pentru Badenianul mediu şi respectiv. atât din ariile intracarpatice cât şi extracarpatice din România. Mărunţeanu (1992) (din Crihan. în ariile oceanice. 1997). 1968) din Paratethysul Central în trei etaje cu caracter regional şi anume: Moravian. 1997 b). Faptul că biostratigrafia acestor depozite salmastre se face. care în ariile de latitudine medie şi în aria mediteraneană este foarte aproape de baza Zonei NN8 de nannoplancton calcaros. De aceea. 1999).deoarece baza Serravalianului este aproape de ultima ocurenţă a lui Sphenolithus heteromorphus.Rio et al. 1985 în Fornaciari et al. . Evenimentul a constat într-o creştere majoră a δ18O pentru foraminiferele bentonice... limita Langhian/Serravalian ar putea fi aproximată în baza Zonei N10 a lui Blow (1969) sau cu Zona Globorotalia siakensis a lui Iaccarino (1985).. La finele Badenianului. topul stratotipului Langhianului se află în întregime în cadrul Zonei NN5 a lui Martini (1971). (1997 b) arată că limita Serravalian/Tortonian (Miocen mediu–superior poate cu fi cu uşurinţă trasată la ultima apariţie a lui Helicosphaera walbersdorfensis în aria mediteraneană şi la prima apariţie a lui Catinaster coalithus în ariile oceanice de latitudine medie (din Crihan. cu etajul Sarmaţian (sensu Barbot de Marny. aşa zisul “eveniment Miocen Mediu” (“mid–Miocene event”) (Miller. conduce la dificultăţi foarte mari în corelarea cu depozite contemporane. De asemenea. doar pe baza faunelor endemice de moluşte şi foraminifere bentonice. 1866). 1968. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău . Woodruff şi Savin. 1985. Berggren et al.. fenomen interpretat ca legat de productivitatea crescută a apelor reci de adâncime de la latitudinile înalte... Acelaşi autor arată că depozitele kossoviene se încadrează în Zonele NN6/NN7 de nannoplancton calcaros. Limita inferioară a Sarmaţianului este. 1985.V. 1999). Wright şi Fairbanks. 1999) arată însă că depozitele kossoviene. b. Wright şi Fairbanks (1991) au denumit creşterea maximă a δ18O ca evenimentul Mi3 şi au demonstrat larga lui corelabilitate. De asemenea.. iar în regiunea mediteraneană aproape de ultima apariţie a speciei Globorotalia peripheroronda (Fornaciari et al. în general. iar Langhianul şi Kossovianul ca etaje ale Badenianului. cel mai probabil. Băcăran. pentru Badenianul inferior. el consideră că şi depozitele Wielicianului se află încă în cadrul Zonei Orbulina suturalis. 1985 din Crihan. Kossovian. 1999). 1997 b din Crihan. acesta este propus ca principal criteriu de definire a GSSP (Global Stratotype Section and Point) pentru limita Langhian / Serravalian (Fornaciari et al. Papp et al.. pe baza primei apariţii a genului Praeorbulina şi a speciei Orbulina suturalis şi pe baza Zonei NN5 de nannoplancton. 35 . Rögl (1996) consideră că depozitele Moravianului din Avanfosa Carpatică şi din bazinele intramontane ale ariei Pannonice se pot corela cu Langhianul. . 1999). (1997) propun ca baza Tortonianului (Miocenului superior) să fie de prima apariţie a speciei Neogloboquadrina acostaensis. 1999).

deci în cadrul Serravalianului.partea superioară a Forma ţ iunii de Câmpini ţ a. au vârsta Langhian terminal – Serravalian inferior sau Wielician. Foraminiferele.V. Începând cu Sarmaţianul (şi până la finele Neogenului). Zona Elphidium reginum) iar cele ale complexului superior (siltic – argilos) la Bessarabian (Zona Porosononion sarmaticum şi Zona Porosononion aragviensis). Limitele subetajelor Volhinian-Bessarabian şi Bessarabian-Kersonian corespund primelor ocurenţe ale bivalvelor Cryptomactra pesanseris. în Paratethys. 1999): . destul de rare. referitor la încadrarea cronostratigrafică a depozitelor Miocenului Mediu. 2004). urmate de depozitele Molasei de Doftana 36 . principalele grupuri de organisme ce pot caracteriza etajele Neogenului. deşi Rögl (1996) propune corelarea limitei inferioare a Tortonianului cu limita Bessarabian / Kersonian. se consideră ca utilă menţinerea. respectiv Loxoconcha potetis. a schemei cronostratigrafice regionale (etajul Badenian. Catinaster coalithus (NN8). sunt cantonate îndeosebi în formaţiunile Sarmaţianului inferior şi mediu. aparţin Zonelor Discoaster kugleri (NN7). Conţinutul biostratigrafic al întregului etaj Sarmaţian este reprezentat prin asociaţiile Zonelor de moluşte Abra reflexa (Volhinian). 1992 din Crihan. Depozitele Sinclinalului de Slănic s-au depus peste relieful creat în urma cutărilor savice şi cuprinde o succesiune ce începe cu stratele de Cornu (în sens larg). precum şi partea terminală a Zonei NN5 şi Zona NN6 de nannoplancton calcaros. Nannofosilele calcaroase. . peste cele paleogene ale Pânzei de Tarcău (planşa XXX). doar la bioorizontul reprezentat de ultima apariţie a speciei de nannoplancton calcaros Sphenolithus heteromorphus. 1998. respectiv Mactra bulgarica şi ale ostracodelor Miocyprideis sarmatica. Ca urmare a aspectelor prezentate. precum şi Brecia de Cosmina. cele ale complexului inferior (marnos) sau median (arenitic) se încadrează la Volhinian (Zona Lobatula dividens. . în ale cărei depozite a fost identificată Zona Candorbulina universa/Globorotalia bykovae de foraminifere planctonice şi Zona NN5 de nannoplancton calcaros (Mărunţeanu şi Crihan. şi are vârsta Kossovian. atunci această limită se va regăsi la limita Sarmaţian inferior (Volhinian) – Sarmaţian mediu (Bessarabian) sau chiar în cadrul Volhinianului superior. se pot trage anumite concluzii (din Crihan. Moravian. 1998) are vârsta Langhian superior sau. sunt date de moluşte şi ostracode. a cărui limită superioară poate fi corect caracterizată. Wielician şi Kossovian). îndeosebi. în care au fost identificate Zona Globoturborotalita druryi/Globorotalia transsylvanica de foraminifere planctonice şi respectiv. . pentru Miocenul Mediu marin. mult mai frecvente faţă de foraminifere. de foraminifere bentonice. 1999). Băcăran. . Acest aspect ar face ca Bessarabianul şi chiar partea superioară a Volhinianului să corespundă părţii inferioare a Miocenului superior. 3. parţial Zonei Discoaster calcaris (NN10). Zona Pseudotriplasia minuta/Uvigerina orbignyana. ele putând fi încadrate în Zonele Lobatula dividens – Porosononion aragviensis (Bessarabian).deoarece faunele de foraminifere planctonice au o evoluţie comună doar la nivelul Langhianului. Cadrul geologic al Formaţiunii cu sare de la Slănic – Prahova Formaţiunea cu sare de la Slănic aparţine sinclinalului cu acelaşi nume dispus pe depozite ale flisului extern şi.Forma ţ iunea de Telega reprezintă partea terminală a Miocenului Mediu marin.dintre depozitele de vârstă Sarmaţian inferior–mediu (Volhinian–Bessarabian). după scara locală utilizată în Paratethysul Central. 1997). unde se înregistrează prima apariţie a speciei Catinaster coalithus (Meszaros. Dacă se iau în considerare propunerile de trasare a limitei Serravalian/Tortonian (Miocen mediu–superior) la baza Zonei NN8 de nannoplancton calcaros şi datele oferite de Mărunţeanu (1992). din cauza îndulcirii progresive a mediului acvatic. Zona Varidentella reussi. Discoaster hamatus (NN9) şi probabil. subdivizat în Moravian. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău corelabilă cu limita dintre zonele de nannoplancton calcaros NN6 şi NN7 (Mărunţeanu. Mactra bulgarica / Mactra caspia (Kersonian). care după conţinutul în nannoplancton calcaros (Zona NN6) poate fi corelată cu Serravalianul. Cryptomactra fabreana (Bessarabian).partea inferioară a Forma ţ iunii de Câmpini ţ a.” (după Frunzescu.

V. 1980). 1980) şi cele ale Molasei de Slănic (Ştefănescu. Drăgănescu. Mărunţeanu. brecia sării cu lentile de sare (orizont evaporitic). 37 . marne şi tufuri cu globigerine. Forajele au interceptat brecia sării cu lentile de sare. neexistând riscul repetării în foraj a anumitor nivele. Formaţiunea breciei sării şi la 167m a intrat în sare. având avantajul că intersectează stratele evaporitice. arenitice-fin ruditice. şisturi cu radiolari. de vârstă Miocen mediu (Badenian). Forajul F1 a traversat o succesiune de marne cu rare intercalaţii arenitice. doar slab cutate (constant înclinării de 30o). Mărunţeanu. succesiunea se încheie cu depozitele sarmaţiene şi pliocene. următoarea succesiune: roci lutitice (marne şi argilite). urmate de formaţiunea evaporitică (halit în bază cu anhidrit) şi având în talpa forajului o formaţiune carbonatică fină. coloana litologică prezentând. în zona SE a zăcământului s-au executat mai multe foraje de cercetare geologică. oprindu-se într-un complex litologic de marne vinete (după Băcăran. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău (Ştefănescu. Frunzescu. Forajul s-a continuat încă 30m de la ieşirea din sare. marne cu Spirialis. 1943. Molasa de Slănic. Băcăran. La partea superioară. 1994). 1951). În scopul determinării exacte a conturului sare-steril şi pentru o eventuală abordare a exploatării în carieră. pe care a străbătut-o pe o grosime de 85m. Forajul F1 ce face obiectul investigaţiei paleomicologice abordate în prezenta lucrare e plasat în zona marginală de subţiere a lentilei de sare. cuprinde orizonturi lito-biostratigrafice tipice (Grigore Popescu. Succesiunea întâlnită relevă un ciclu simplu de sedimentare evaporitică. Zăcământul Slănic amplasat în zona central-sudică a Sinclinalului Slănic are o formă alungită pe trei direcţii cu îngroşare maximă în zona centrală. de sus în jos.

.

1995). Pirozynski et al.. 1983). Totuşi. contrariul. la un moment dat. precum Slaniceites caracioni. monocelulari cu veruce (ce apar în Miocen). 1971). Ramanujam & Srisailam. aseptaţi şi psilaţi). 1980. 37 . la sporii multicelulari aporaţi ce apar în Miocen. Multe esemenea informaţii au crescut. Locquin (1982) a explicat procesul evoluţiei ciupercilor prin trecerea de la simbioză la integrarea genetică într-un singur organism. Ramanujam & Rao. Deşi cunoscuţi de timpuriu. 1969. 1968. 1986. dar ajunge la apogeu în Cenozoic inferior. la sporii multicelulari. Combinarea studiilor fungilor fosili cu cei actuali măreşte potenţialul palinomorfelor fungice fosile în interpretarea palomediului (Wolf. Intyre.V. dicelulari. antrenat în comparaţiile sporilor actuali cu cei fosili. folosindu-se de elementele sporologiei comparate. Generalităţi Ca rezultat al creşterii complexităţii şi diversificării sporilor fungici de-a lungul timpului geologic.1. RECONSTITUIREA PALEOMEDIULUI MIOCEN 9. De la Ballistomycotina la Trichomycetes ce au stabilit primele punţi oncogenice acum 600-700 milioane de ani (sfârşitul Precambrionului) până în prezent. Kalgutkar & Mc. acele modele specifice întâlnite în procesul evoluţiei ciupercilor (Locquin. 1971. Compararea sporilor actuali cu cei fosili de ciuperci dintr-o formaţiune de o anumită vârstă realizează o imagine generală. speciile fosile corespund exact sporilor moderni. însă. Existenţa unei filogenii morfologice a sporilor fungici este un argument al folosirii acestora în biostratigrafie. Genurile moderne de Ascomycetes epifite au fost cunoscute din Cenozoic (Dilcher. acompaniată de schimbările ecologice edafice şi biotice care afectează substratul lor. Cercetările ulterioare au dovedit apariţia unor antecedenţi. ciupercile şi-au manifestat prezenţa prin 645 genuri fosile şi 6000 genuri actuale (Locquin. la sporii diporaţi ce apar în Eocen. aplicarea în biostratigrafie a fungilor fosili a fost mărită de descoperirile caracteristice şi unice de spori care au amplitudini stratigrafice limitate (Kalgutkar & Sigler. b. 1977). Resturile fosile de fungi sunt mai pretabile la interpretarea mediului înconjurător decât indexul lor. Lange & Smith. Elsik (1977) a avut intuiţia unei adevărate filogenii morfologice a sporilor fungici fosili. 1979. 1969). Cercetările noastre dovedesc. Sporii de tip aff. consecvent mediului de nutriţie saprofit sau parazit (Kalgutkar. Sporii cu costaţie de tip Fusiformisporites (ce apar în Paleocen). parţial. 1982). Rareori. psilaţi-elicoidal (ce apar în Paleocen) şi dicelulari reticulaţi (ce apar în Miocen). (Wolf. O importanţă deosebită în explicarea filogeniei morfologice o au genurile fără antecedenţi. 1976. Pornind de la morfologia cea mai simplă (la sporii aporaţi. dându-ne imaginea diversităţii fungilor fosili care pot constitui suportul înţelegerii relaţiilor dintre marile grupuri de ciuperci. diporaţi ce apar în Maastrchtian) există o întreagă scară a reperelor care uşurează munca paleomicologului. Pirozynski. ci de conservatorism şi continuitate. Elsik (1977) constată că diversitatea de forme morfologice se stabilizează în Maastrichtian (Cretacic superior). Băcăran. 1988. 1966 . În sedimente din Eocen au fost identificaţi teliospori de Puccinia. iar în sedimente din Pleistacen au fost decelaţi clamidospori cu suport micelian de Phycomycetes. 1975). In Cenozoic. precum Desmidiospora şi Tetraploa (Elsik. au semnificaţia unor etape în evoluţia elementelor de ornamentaţie. ce apar în Triasic. până la morfologiile cu ornamentaţii (la sporii monocelulari aporaţi ce apar în Paleocen. fungii nu au o dezvoltare evolutivă pe deplin elucidată (Sheffy & Dilcher. Pirozynski (1976) evidenţiază că istoria fungilor nu este marcată de schimbări şi extincţii. 1991). Aceasta poate fi atribuită variaţiei factorilor incluşi rapid de fungi. 1965). Jarzen & Elsik. a stării evolutive a acestora în contextul paleobotanic şi palinologic respectiv. Endogone sp. mulţi spori fungici distincţi evidenţiază afinităţi cu genurile moderne. 1977). Marcel V. Porul a constituit apertura de bază din Triasic superior până în Cenozoic (Elsik. Arthrinium şi Hypoxylon cu şanţ longitudinal apar în tranziţia Paleocen superiorEocen. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 9. s-au format idiomorfonii.

Kalgutkar & Mc Intyre (1991) descriu doi helicospori fungici tipici (Helicoönites şi Helicosporiates Kalgutkar & Sigler.folosindu-i ca indicatori ai mediului vechi (Pirozynski. a fost insuficient exploatat pentru Cenozoic (după Kalgutkar & Jansonius. 38 . Implicarea macrofosilelor în cercetarea paleobotanică alături de cea palinologică lărgeşte posibilitatea înţelegerii relaţiilor dintre fungi şi plantele gazdă.Stubblefield & Taylor (1988) şi Taylor (1990) discută semnificaţia fungilor folosiţi şi asocierea lor în paleoclimatele terestre în interacţiunea cu plantele şi animalele. din Canadianul Arctic. 1981. 1976. Amphissphaerella. . 1995) cu ocurenţa cenozoică (pl. descoperit în New Brunswic. Ramanujam..Elsik compară speciile actuale ale genului Hypoxylon din Zona Temperată Nordică şi din zone aparent tropicale. în studiile lor paleoclimatice. Gray (1985) a comparat relaţiile de mediu ale microfosilelor (polen şi spori fungici) şi macrofosile. Deşi rare. Interpretarea paleogeografică a prezenţei fungilor în diverse formaţiuni măreşte potenţialul informativ al acestora: . III.Dilcher (1965) compară fungii epifiţi Microthyriales. India. 2000). S. China. indicatori ai climatului cald şi grupul generic subacvatic Helicoön. Australia.Lange (1978b) a comentat semnificaţia prezenţei speciilor Pesavis tagluensis şi Ctenosporites eskerensis. Mulţi cercetători s-au folosit de sporii fungici în comparări cu cei actuali în vederea determinării unui climat: . Pirozynski et al. Malaezia şi Rusia.Kalgutkar (1993) a comparat fungii Cenozoicului inferior din Formaţiunea Bonnet Plume din Canadianul Arctic cu cele de aceeaşi vârstă din Argentina. . 1995) din Eocenul Formaţiunii Eureka Sud.Wolf (1966 a. . 1988). 1988).U. în valori cantitative şi calitative şi a dus la descoperirea într-o singură secvenţă a stratului a informaţiilor valabile pentru întregul strat. descoperind semnificaţii de similaritate. Anglia. b. . 1968) leagă fluctuaţiile de abundenţă a sporilor fungici de modificarea vegetaţiei cauzată de schimbarea climatului. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău În practica comparării sporilor de ciuperci actuali cu cei de vârstă miocenă trebuie să se îmbine cunoştinţele dobândite în filogenia morfologică a sporilor fosili (pl. . Helicodendron şi Helicosporium în regiunea paleomediului umed (după Kalgutkar & Jansonius. după Kalgutkar. . comunicând prezenţa numeroşilor taxoni ai diverşilor fungi (după Kalgutkar & Jansonius. altfel existând riscul erorilor. relaţiile fungilor fosili cu animalele sunt valoroase: . Determinarea paleomediului cu ajutorul Fungilor a fost în atenţia paleomicologilor: . descoperind o diversitate ce se reflectă în morfologia sporului.A. şi determină paleoclimatul regiunii. . India de Sud cu cei moderni Cirrenalia şi văd în Grallomyces. .Pirozynski et al. 2000).V. Stubblefield & Taylor.Ramanujam & Srisailam (1980) corelează sporii helicoidali Paleocirrenalia din Neogenul Kerala. . neputându-se explica asemănarea îndepărtată cu flora paleocenă din Australia şi America de Nord. b. 1995. 1982) (după Kalgutkar & Jansonius.Bharadwaj (1967) şi Lange (1976). Erysiphales şi Meliolales (Eocen mediu) din Tennessee. . 2000). mai târziu (1973) va sugera că prin identificarea speciilor fosile şi compararea lor cu formele vii se poate deduce paleomediul. 1977). Descrierea şi comentarea de către Chitaley (1978) şi Chitaley & Wawale (1978) a relaţiilor dintre plantele gazdă şi fungi şi a plantelor gazdă cu fungii fosili a dus la cunoaşterea paleomediului din Mohgaonkalan din Deccanul Intertrappean-India. (1988) a investigat palinologic şi micologic sferele de argilă cu conţinut organic.subliniind rolul lor determinant (van Geel et al. însoţitoare ale oaselor de Mastodon. au implicat în cadrul factorului paleogeografic corelarea componentelor floristice. Isthmospora elementele unui climat cald. Canada. 1988. Fungii sunt o sursă particulară de informaţii privitoare la paleomediu.. Băcăran. Africa. după Elsik. Sporidesmium.trecând în revistă relaţiile fungilor cu mediul lor (Stubblefield & Taylor. IV. 1968 a.Yarzen şi Elsik (1968) consideră sporii descoperiţi de-a lungul râului Luangwa din Zambia ca utili deducerii mediului din Neogen. 2000).

Corpul simetric.P. situat la fiecare a 3-a sau a 4-a celulă (după Ellis & Ellis. 4). Săvulescu.1/3 din lungimea celei opuse.V. Elementele morfologice folosite în procesul comparării sporilor actuali de ciuperci cu cei fosili În compararea sporilor actuali de ciuperci cu cei fosili se foloseşte o gamă largă de elemente: septurile. deci la un număr nesemnificativ de exemplare. monoseptat). sp. şi la alte specii. VIII. multicelulare. 1985). ascosporii hialini sau subhialini au un aspect muriform datorită septurilor longitudinale prezente câte 1-2 la acelaşi nivel celular. Băcăran. La Alternaria (Macrosporium) carthami Tr. incapsulaţi. Săvulescu. accidental. dând naştere la două serii de celule (după Ellis & Ellis. XVIII. brune. Rădulescu (1969) cu scopul de a evidenţia faptul că aceştia îşi găsesc antecedenţii în micoflora miocenă. Ellis şi Pamela Ellis (1985) şi două specii din lucrările micologilor români Al. La Ramphoria bevanii Sivan (pl. 1985). care prezintă aproape permanent 3 septuri transversale şi 3 septuri de tip „vulgaris” la unele celule ale sporilor.2. 1942 îşi găseşte corespondentul fosil miocenic în Alternaria robusta nov. Această dispunere mozaicată a septurilor longitudinale. La Dictyotrichiella pulcherrima Munk. dimensiunile etc. multicelulari (cu 6 sau mai multe celule. patru. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 9. ascosporii sunt bruni-aurii. aproape în întregime paralele cu axul longitudinal. verticali sau oblici. major (cel mai gros) sau minor (cel mai subţire) (după A.) Sacc. Wehmeyer. 1942 (pl. grupuri de 4-6-7 celule continui sau separate de alte grupuri constituite mai simplu. diseptaţi şi pe măsură ce aceştia au trei. XVIII. Manoliu (1982) şi E. (pl. la mijlocul celulei a treia..F. Fiecare specie (sau grupuri de specii) de spori fungici are un specific al dispunerii septurilor în asociere cu alte caractere. dând 39 . cinci sau mai multe septuri. La sporii genului Pleospora sp. ascosporii au 5-6 septuri transversale şi 3-4 septuri longitudinale. Septurile sunt elementele morfologice cele mai importante ale definirii sporilor actuali şi fosili de ciuperci. Al. XVII. se numeşte septare de tip „bevanii”. A. sinonimă cu cea de tip „carthami” la specia actuală Alternaria (Macrosporium) carthami Tr. 1969). Redau mai jos câteva tipuri de septare. ascosporii au 5 septuri transversale şi numai 1 sept longitudinal. Manoliu (1982) le citează la specia P. constituită din 2 septuri oblice şi 2 septuri transversale ce delimitează 3 loji. fig. Acest tip de septare numit „pulcherrima” este întâlnit. La conidiile acestei specii se întâlneşte septarea de tip „carthami”. frecvent. fig 15) cu specificaţia L. dispuse toate trei. 1983). 27). fig. (pl. fig. piriforme. sporii care au două septuri se numesc tricelulari. 23). fig. fig. De la sporul cu un sept (dicelular. La Pleomassaria siparia (Berk. Septul poate fi median (la mijlocul sporului). clavate sau alungite. Săvulescu. culoarea. 14) se întâlnesc conidii elipsoidale. care arată că acest binom este folosit în sens larg pentru a acoperi un grup variabil. simetria. cu celula terminală mai alungită şi care măsoară 58-74 x 11-14 µm (după Rădulescu. în mijlocul a 3 celule succesive sau numai 1-2 la jumătatea distanţei dintre 2 septuri paralele sau dispuse în V. constricţiile. longitudinali (1-2). cu septuri curbe. fusiform. 14). formând astfel tipul de septare „siparia”. despărţite prin pereţi transversali (7-10). fragmentată. drept. segmentat de septuri transversale la distanţe aproape egale. Ceea ce este hotărâtor în stabilirea înrudirii acestora este tocmai existenţa septării de tip „robusta”. multiseptaţi). alcătuind. 1985). pentacelulari (tetraseptaţi). cu 5-8 septuri transversale şi mai puţine septuri longitudinale (după Ellis & Ellis. se întâlneşte uneori septarea de tip „vulgaris”. lactucicola Ellis & Everh. (pl. forma. este marcat la două segmente mijlocii de două septuri longitudinale. XVII. aperturile. 1942.S.(Macrosporium) carthami Tr.) Zogg (pl. ei se numesc tetracelulari (triseptaţi).A. În planşele XVII şi XVIII prezint imaginile a 45 de specii de spori actuali din lucrarea sporologilor Martin B. astfel că a apărut noţiunea de septare tip. La Gloniopsis praelonga (Schw. XVII. dispuse în cruce sau în dreptul 1/2 . & Br. ornamentaţia. Sporul fără sept se numeşte monocelular (aseptat).

V. Celtis. 1 specie a fost lignicolă (10 %) pe lemnul rădăcinilor genurilor: Albizia. Cytisus.. elipsoidală. ovată. formează un ansamblu numit de noi ansamblul poral (hilar) ce este un caracter de diferenţiere a speciilor.3. Cornus.P.oblic. . halteriformă. acerosă (aculeată). atunci când porul (hilul) are o poziţie oblică faţă de axul longitudinal al sporului. uncinată (hamată). lageniformă.F. Ulmus.emergent. Modul acrogen de formare a sporilor (la vârful conidioforului sau a bazidiei) asigură o simetrie a acestora. clavată (măciucată) şi obclavată. . falcată. Pinus. piriformă. medii şi puternice).5 %) şi o specie asociată (4. campanulată. helocoidală. Mangifera. septul median este asociat cu o constricţie puternică. Fagus. Cele 21 specii de ciuperci care au fost implicate în procesul comparării au următorul profil ecologic: 13 specii au fost lignicole (16. Frecvent. Ansamblul poral (hilar) Sporii fungici de tipul conidiilor. 1 specie tericolă (4. napiformă. ovată. Sorbus. obovată. filiformă. atunci când porul (hilul) este la acelaşi nivel cu umerii sporului (frecvent).S. rombic-rotunjită. Hevea. au două extremităţi (capete): proximală şi distală. Betula. subgloboasă. limoniformă. dacrioidă. Capătul proximal (uneori şi cel distal) este purtătorul porului sau hilului. 1 specie micorizantă. pe când modul pleurogen de formare a sporilor (pe părţile laterale) contribuie la asimetria sporului şi oblicitatea ansamblului poral (hilar). Ansamblul poral (hilar). obovată.adâncit. liniar-curbă. Aesculus. scolescospori. Ulex. (ovală). lunată. eliptică. lentiformă. fusiformă. lanceolată.. alantiformă. . . Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău aspectul unei furci.9 %) pe genurile: Acer. vermiformă (vermiculată) naviculată. Constricţiile din dreptul septurilor reprezintă un caracter de specie şi trebuie neapărat să se ţina seamă de acestea în procesul comparării (apreciate ca slabe. asteriformă (după Hulea şi colab. Magnolia. Ilex.aliniat. (după A.8 %). Hippophaë. 1983). tip de septare numit „praelonga”. cu capetele rotunjite şi trunchiate. Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Podu Morii. rombică. astfel că. Băcăran.A. obpiriformă. poate fi: . fapt mai puţin evident la septul major. Spectrul ecologic al sinuziilor de micro-şi macromicete care se aseamănă cu cele descoperite în depozitele miocene cuprinse în bazinele văilor Teleajen şi Buzău. p.prăbuşit. (h. 1983). atunci când porul (mai rar hilul) coboară sub nivelul umerilor sporului cu mai mult de 1/2 din înălţimea acestora. Forma sporilor fungici poate fi eliptic-îngustă. Din cele 10 specii de ciuperci care au fost implicate în procesul comparării. 2 specii foliicole (9. obdeltat-rotunjită. Taxus. b. prescurtat a. 1985). a. Tilia. cilindrică. eliptică. doliformă. 2 specii au fost cosmopolite 40 . circulară. ventricoasă etc.7 %) cu Sporoschisma mirabile. Constricţia de la mijlocul ascosporului este mai accentuată decât la restul corpului (după Ellis & Ellis. monoporaţi sau diporaţi. piriformă. 9. împreuna cu gâtul şi umerii sporului. atunci când porul (hilul) se ridică deasupra umerilor cu mai mult de 1/2 din înălţimea acestora (frecvent). atunci când porul (mai rar hilul) coboară sub nivelul umerilor sporului cu mai puţin de 1/2 din înălţimea acestora. Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Podu Morii – Calcarele de Jaslo. globoasă (globuloasă). Quercus.5 %). Gmelina. 2 specii parazite (9. elipticcurbă.).

Pisidium. Tripogon. Băcăran. Sittler (1965) propune câteva reguli în reconstituirea paleoclimatului. 1 specie micorizantă (7.7 %) şi 6 specii parazite (46. pe Bambus şi Pyrus. trivialis). d. antrenarea în 41 . Agropyrum. Hevea. Albizia. Pyracantha coccinea. c. Betula. Agrostis. Magnolia. Urochloa. (Palmae). Malus. folosirea cu prudenţă a cifrelor şi limitelor. Euphorbiaceae. Nyssa.1 %) pe speciile şi genurile: Acer. Theobroma. C. Dioscorea. Taxus. Gmelima.7 %). Hibiscus.5 %). Poa (P. Tinospora. Triticum. Fargesia (Ariundinaria). Ulmus. 1965). Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Şipoţelu Cele 19 specii de ciuperci care au fost implicate în procesul comparării au următorul profil ecologic: 7 specii lignicole (36.5 %) pe plantele ierboase din genurile: Arachis. Populus. Sonchus (S. 1966. Balsa. Poa. 1 specie cosmopolită (3. 1 specie foliicolă (7.. e. Carica. Cedrella. pe alţi membri ai familiilor Euphorbiaceae. Liquidambar.. Reconstituirea paleoclimatului Printre cele mai uzuale mijloace de reconstituire a paleoclimatului s-au dovedit a fi: fauna.9 %). Unger etc. Raphia sp. Viburnum. Dianthus. Mangifera.4 %). considerat un act complex şi delicat: necesitatea concursului tuturor metodelor utilizabile. Pyrus. Acer.5 %).3 %). Corylus. Bersamia paullinioides. criticarea. Triticum şi. P. Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Doftana Cele 13 specii de ciuperci care au fost implicate în procesul comparării au următorul profil ecologic: 1 specie humicolă pe plante moarte (7. 1 specie lignicolă (7. Barbacenia. 2 specii tericole (15. P. Hymenocardia.8 %) pe genurile şi speciile: Alnus. Ilex. 2 specii foliicole (10. Populus. Cicorium intybus. Ettinghausen. Quercus. nemoralis. Gmelina. în general. 9. Ulmus. Cichorium endivia. Callistephus chinensis. Betula. Rauvolfia. Rhamnus. selectivitatea procesului fosilizării. Liquidambar. Boulay. Fagus. 1 specie micorizantă (5. intybus. Hevea.2 %) pe lemnul genurilor: Abies. Malus. S. Calcophyllum. Carthamus tinctorius L. Malus. Gmelina.7 %) pe lemnul rădăcinilor genurilor: Albizia. 8 specii parazite (42. paleomicologia).4. oleracea. Castanea. Vitis. 10 specii parazite (34. Leguminosae. Quercus. verificarea şi completarea rezultatelor. de Saporta. Fagus (F. 1 specie foliicolă (3. Betula. Hura. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău (20 %) şi 7 specii parazite (70 %) pe genurile: Antiaris. principiu folosit de lucrările lui Heer. 2 specii tericole (6. genuri şi familii: Berkheya.2 %) pe Carthamus tinctorius. Salix. Dianthus. 1 specie micorizantă (3. flora (paleobotanica. Festuca rubra. grandiflora). pratensis. f. Saccharum. Cunoaşterea ecologiei plantelor actuale furnizează informaţii pentru cunoaşterea paleoecologiei speciilor fosile. Monanthotaxis. Samanea.4 %). Lactuca.5 %). Quercus. Engelhardt. Dactylis. 1 specie praticolă (7. 2 specii au fost foliicole (10 %) şi 11 specii parazite (55 %) pe următoarele specii. Saccharum. mineralele argiloase etc.7 %). Quercus. Carthamus. Eryobotrya japonica. Theobroma. Hevea. Persea. Mangifera. Fagus. (după Sittler. Chlorophora. palinologia. Salmalia şi alţi arbori şi arbuşit. Castanea. Gramineae. Alnus. Zeae etc. Desmodium.7 %). Mangifera. Nyssa. Cedrella. Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea cu sare Cele 20 specii de ciuperci care au fost implicate în procesul comparării au următorul profil ecologic: 7 specii au fost lignicole (35 %) pe genurile Albizia. Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea Gresiei de Kliwa Cele 29 specii de ciuperci implicate în procesul comparării au următorul profil ecologic: 14 specii lignicole (48. Eucalyptus. Carthamus. pe membrii familiilor Leguminoase. asper).V. Avantajele şi inconvenientele metodei palinologice sunt valabile şi pentru paleomicologie (repartiţia de către vânt şi apă a organelor ciupercilor. Mahabalella acutisetosa Sutton & Patel.3 %) şi 1 specie entomofagă (5.

Betulacee (Sittler. micorize etc.4. nici Engelhardtia. 1965). având limita superioară la baza Rupelianului mijlociu. care vor dispărea treptat în cursul acestei epoci şi cu forme mai boreale. În microflora Schleichsandu-lui (Bazinul Mayence al Fosei Renane) se constată dispariţia genurilor termofile. iar al doilea îl va înlocui în Miocenul superior (Pons. în care Gimnospermele domină şi împart spectrele cu Angiospermele termofile ale Cenozoicului vechi. 1964. fără ca formele tropocale să dispară în acelaşi procent. dar nu au înflorit noile grupe ale Oligocenului superior. Evoluţia florei în Cenozoic În funcţie de evoluţia florei. prima degradare climatică a Cenozoicului. Sittler (1965). plantele din climatul mediteranean cald apar din ce în ce mai frecvent. 42 . Oligocenul inferior şi parţial Oligocenul mijlociu. 1965). caracterizat prin predominarea Dicotiledonatelor asupra Gimnospermelor cu numeroşi spori de Pteridofite. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău procesul sedimentării a speciilor de vârste şi provenienţe diverse. forme noi recente tipice: Carya. sporodic. complexitatea procesului nomenclatural. Pinus haploxylon. după Sittler. În Bazinul Hesse. se constată o profundă schimbare a condiţiilor de climă între Luteţianul tropical şi umed şi Rupelian. Cenozoicul vechi (Eocenul. în concurenţă cu Pinus silvestris. Acer. nu se cunosc limitele în care procesul evolutiv a afectat şi zestrea enzimatică cu care primele activează în stările de saprofitism. Băcăran. 1965). referindu-se la Bazinul Hesse. apărute la începutul acestei perioade. 1965).). Deci Sittler (1965) este cel care va evidenţia amploarea înlocuirii formelor termifile cu formele arctoterţiare. cazul stratelor de Heskem (Oligocen inferior). nu mai sunt Palmate. imaginea floristică redând o răcire progresivă şi lentă (Sittler. va deveni preponderent în partea inferioară. Chenopodiacee şi Symplocacee (Sittler. Tilia. Procesul de răcire a climatului a avut drept consecinţe instalarea formelor noi arctoterţiare şi a celor coborâte din zonele înalte. Alnus. este un fapt ce echivalează cu o racire a temperaturii. Odată cu invazia mării rupeliene. incertitudinea înrudirii filogenetice etc. parazitism. Juglans.1. Tilia. convergenţele de formă. de unde şi concluzia că variaţiunile floristice şi climatice rămân lente şi ezitante (Sittler. (după Sittler. dar se găsesc Tsuga. cu ocazia invaziei marine. Sittler (1965) a avut în vedere subdivizarea Cenozoicului în trei perioade floristice. în Rupelianul superior sunt semnalate. micorize etc. În regiunea de la nord de Vogelsberg. Ulmus. Salix. C. într-un ritm lent. parazite. 9. A. Specificul sedimentării la cotul Carpaţilor şi variaţiilor climei nu anulează instalarea unei flore mai noi cu care ciupercile vor stabili relaţii saprofite. 9.V. Pterocarya. sub influenţa variaţiilor climatice. formele din regiunile mai înalte cuprind ansamblul continentului (Sittler. Încălzirea de la începutul Aquitanianului este improbabilă. Cenozoicul mijlociu (restul Oligocenului mijlociu şi superior plus Miocenul inferior). 1965). cu o imagine polinică ce reflectă parţial pe cea din Cretacicul superior. în care vechile esenţe termofile au dispărut. 1965). în care Gimnospermele sunt tot preponderente. 1965). Având în vedere relaţia complexă a ciupercilor cu plantele şi animalele.2.4. dar în care Pinaceele le duc către alte grupe. B. Cenozoicul recent (Miocen superior şi Pliocenul). Alnus. Evoluţia climei şi florei în Paleogenul Europei Occidentale Din cercetarea florelor palogene din Fosa Renană şi Fosa Rodaniană. dar flora relativ tânără indică mai curând o degradare climatică (speciile termofile ale Pinaceelor fac loc la Sciadopitys).

minimă sub 20oC). 1973. Pentru fiecare din cele 10 planşe cu speciile sporilor fosili de ciuperci descoperite pe văile bazinelor Teleajen şi Buzău am întocmit câte o listă în care au fost evidenţiate speciile de spori de ciuperci actuale cu care primele se aseamănă. 53. În cazul Formaţiunii de Podu Morii – Calcarele de Jaslo. Temperatura.1 % = 37 % 22. Crisan. 1964). 9. temperatura optimă 40o 50 C) (după Cooney & Emerson. b) cu preponderenţe climatice tropicale: în Formaţiunea cu sare (52. „La temperatura optimă. atunci când am efectuat actul comparării. 50oC. 2004).4 %).9 % + 11. Bilai & Zakharcenko. t. miceliul ciupercii se dezvoltă abundent şi ciuperca este capabilă să fructifice. Factorii fizici (temperaturi şi umiditate) în dezvoltarea ciupercilor Ralph Emerson (1964) este cel care arată rolul limitativ al factorilor fizici în distribuţia organismelor vii pe suprafaţa Pământului.. maximă cca.specii de ciuperci cu preferinţe de zone temperate. optimă sub.6 % 43 . dezvoltarea ciupercii este oprită. de creştere sub 10oC. Ellis (Dematiaceous Hyphomycetes-1971 şi More Dematiaceous Hyphomycetes-1976) abordează şi răspândirea geografică a speciilor de ciuperci. Procesul de tranzienţă micotică Primele două volume de sporologie ale lui Martin B. 1964. în cazul celui de-al doilea. Ponderea ridicată a speciilor cu preferinţe de zone temperate (în ordinea citării vărstelor: 80.8 %) indică faptul că în Oligocen superior . 25. optimă 20-35oC).4. faţă de 66. c) cu preponderenţe climatice mixte: în Formaţiunea de Doftana (44. t. Săvulescu. Hulea şi colab. psihrofile (t. t.4.2 % + 44. speciile cu preferinţe de climă temperată (arctoterţiare) erau deja cantonate. în Formaţiunea Gresiei de Kliwa (63 %) şi în Formaţiunea de Şipoţelu (53.” (după O. iar oscilaţiile lor ulterioare erau doar episodice.V. de unde şi ideea deductivă că în formaţiunile şi subdiviziunile studiate există un proces de tranzienţă micotică miocenă. fapt ce aduce argumente în plus la poziţia lor de reper..9 %). ponderea speciilor cu preponderente climatice temperate este egală cu ponderea speciilor cu preferinţe de zone mixte (40 %). subtropicale şi mixte totalizează un procent de 37 %. Nici măcar în Burdigalianul Formaţiunii Gresiei de Kliwa nu există o identitate cu Burdigalianul Formaţiunii de Doftana: speciile cu preferinţe climatice de zone tropicale. are un rol preponderent în evoluţia ciupercilor ca temperaturi de nişă (din Ainswarh & Sussman ed.4. 1987).9 %). în cazul primului.. 1983). termotolerante (t.3. Aşa am ajuns să constat. La temperatura mortală. 20oC) (după Kirk şi col. Băcăran. 63 %.8 %).6 %. Ciupercile pot fi clasificate în: termofile (temperaturi de creştere 20-50oC. La alcătuirea celor 10 liste de spori de ciuperci actuale am constatat că sporii celor trei grupe nu se află în aceleaşi proporţii. de creştere 10-40oC. În funcţie de afinităţile climatice ale speciilor sporilor de ciuperci actuale care se aseamănă cu speciile sporilor de ciuperci fosile descoperite în bazinele văilor Teleajen şi Buzău.specii de ciuperci cu preferinţe de zone tropicale şi subtropicale. Ellis. Se întâmplă ca în mediu să se realizeze temperatura minimă şi maximă la care ciuperca continuă să trăiască şi piere numai dacă temperatura este mortală. La temperatura minimă şi maximă. Am marcat pe planiglob fiecare specie de spori de ciuperci actuale în funcţie de informaţiile oferite de cele două volume de sporologie (1971-1976) ale lui Martin B. fără ca să fie omorâtă. ca factor ecologic esenţial. 1968. la fiecare formaţiune şi subdiviziune studiate. mezofile (t. se grupează în felul următor: .9 %. . că speciile actuale de ciuperci rezultate din comparări. fiecare diagramă evidenţiează un profil climatic diferit: a) cu preponderenţe climatice temperate: în Formaţiunea de Podu Morii (80. Era mult mai cald în timpul Formaţiunii de Doftana (cu gipsuri) decât în timpul Formaţiunii Gresiei de Kliwa. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 9. .specii de ciuperci cu preferinţe de zone mixte. ciuperca este distrusă.Miocen inferior.4 % = 66.

Parametrii termici largi ai ciupercilor reprezintă rezultatul unei selecţii naturale. În interpretarea relaţiei Soare-Pământ. ordonat. la un moment dat. nu întotdeauna. însoţitoare fidele. al formaţiunii. altfel natura nu şiar permite luxul distrugerii masive a speciilor la şocurile mari de temperatură. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Se remarcă procentele mici realizate de speciile de ciuperci cu preferinţe climatice mixte: 4. mai ales în Cenozoic. deoarece amplitudinea dintre temperaturile minime şi maxime ale speciilor este cea care permite pendularea între optim şi extreme.V. ciupercile sunt cele care dau profilul climatic. la ideea existenţei LEGII TRANZIENŢEI MICOTICE. asigurând destructurarea parţială a acestora prin parazitism şi saprofitism. capabilă să se manifeste fiabil. 17. reprezintă o componentă indispensabilă în circuitul materiei. respectiv sporii de ciuperci. permanent pe Pământ. şi de disponibilitatea pentru rapiditate în înmulţire. în funcţie de afinităţile climatice ale acestora. existând astfel o continuitate a determinării paleoclimatului. Ciupercile. 20 % în Formaţiunea de Podu Morii – Calcarele de Jaslo. Tranzienţa micotică. Degradarea climatică de la sfârşitul Oligocenului superior şi începutul Miocenului inferior este susţinută de către Sittler (1965) şi de către noi (2009) cu mijloace palinologice diferite: grăunciorii de polen.1 % în Formaţiunea de Şipoţelu. 44.8 % în Formaţiunea de Podu Morii. Caracterul trecător. 11. al compoziţiei asociaţiilor de ciuperci miocene. se numeşte proces de tranzienţă micotică miocenă.1 % în Formaţiunea Gresiei de Kliwa. pentru că asigură un fond ce se integrează potrivit afinităţilor climatice. populaţional. complex. Ciupercile. ceea ce ne conduce.6 % în Formaţiunea cu sare şi 23. ale vegetaţiei. sporii de ciuperci reprezintă o adevărată “bandă magnetică” sau o “cutie neagră”. tranzient. la un moment dat. reprezintă identitatea ecologică din umbră a plantelor şi animalelor. 44 . Băcăran. Amploarea mulţimii uriaşe a numărului de spori este legată de alcătuirea relativ simplă a ciupercilor. ca doi factori de evlouţie darwiniană.. Sesizând modificările climatice survenite în diferite vârste ale Miocenului. este un fenomen legic. cu numărul mare de spori. care nu este un lux al naturii.4 % în Formaţiunea de Doftana. de mare aploare. Se realizează o efemeritate în timp geologic a asociaţiilor speciilor de ciuperci. decelat cu uşurinţă. Procesul trenzienţei micotice a apărut odată cu ciupercile din Precambianul superior şi s-a continuat până astăzi. cu necesitate. când se pot face mai uşor comparaţii cu sporii de ciuperci actuale.

Paleosinuziile sunt.humicole. 3. 1964. 1992. papile. fungii. 1992 cu zoosporange holocarpic.. 1991).. 2.. din Cole & Hoch. foliicole. După primele studii. lignitubuli) la suprafaţa internă a pereţilor groşi ai clamidosporilor. Rhizoctonia. Între parazitism şi simbioză (dubla mişcare a nutrienţilor) diferenţele sunt greu de decelat. 1974. tubul germinal are la exterior apresorul (după Parry & Pegg. 1991). Stemphyllium. 1991). structurile iniţiale prenetrează cuticula şi permite formarea unei strome subcuticulare (după Gessler & Stumm. Pentru a înţelege amploarea paleoecosistemului miocen. tericole.000.000 ascospori. Voronina şi Sorodiscus). La Fusarium sp. dar este citat. Hass & Remy (1992) descriu trei noi taxoni de fungi acvatici din Plasmidiophoromycetes pe alga Palaeonitella cranii: 1. existenţa la aceştia a unui mecanism evoluat de penetrare a cuticulei. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 10.. micorizante şi entomofage. Pythum. 1992 cu talul discoidal. 1992 cu talul piriform-globular. ca organisme heterotrofe. sunt în interacţiune cu organisme foarte variate. prezenţa unui complex cutinaza nu a fost descoperită (după Van den Ende & Linskens. 45 . inaequalis este realizată de apresor. pe Penicillium spinulosum. Taylor . 1996). Sclerotinia. Lyonomyces piriformis Taylor.000 spori. praticole. parazite. iar la polul opus se situează paleosinuziile humicole. 1972) şi pregăteşte implicarea cutinazei în penetrarea frunzei mărului. Exemplificând. entomofage. Venturia dovedesc faptul că un mare număr de fungi evidenţiază a fi producători de cutinaze. paleo. CONCLUZII 10. Smereka et al. Fusarium.000. sugerând abilitatea acestora de a produce enzime larg răspândite. Krispiromyces discoides Taylor. Penetrarea cuticulei în cazul V. epibiotic. cu necesitate. Prezenţa activităţii cutinazelor a fost cunoscută încă din 1963 (după Linskens & Haage. din Taylor & Osborn. În marea lor majoritate. Paleosinuzia parazită (planşa XX/g). Din datele cunoscute în prezent la Venturia inaequalis. în stroma peritecială de Daladinia concentrica 100. precum şi prezenţa unei adaptări a plantelor la infecţia fungică. din Cole & Hoch.1. Hass & Remy. cosmopolite. Ulocladium. Enzimele descoperite la câteva din speciile genurilor Alternaria. (după Ingold. indică amploarea activităţii fungice. Paleosinuzia parazită evidenţiază activitatea intensă a fungilor.000 spori. dar şi de desfăşurarea rapidă a procesului de înmulţire. tericole.000.000 spori/zi. dat de numărul uriaş de indivizi. Milleromyces rhyniensis Taylor. În paleoecosistemul din Devonianul inferior au fost detectate răspunsuri ale gazdei cauzate de parazitism: îngroşări (calozităţi. Consideraţii asupra paleoecosistemului miocen Implicaţi. Sunt invocate şi alte plasmodiophoromycete descoperite de Karling (de ex. agentul patogen al rapănului mărului.000. în apotecia Sclerotinia sclerotiorum 30. din Cole & Hoch. în realizarea paleoecosistemului miocen. 1963.000 spori etc.000. în primele faze ale infecţiei provocate de ascospori sau conidii. 1984. Băcăran. acizii graşi vor accentua efectul distrugerii la invadarea fungilor (după Martin. 1991). Activitatea tranzitorie a esterazei este prezentă în prima fază a infecţiei (după Nicholson et al.000. din Cole & Hoch. deci. cu date referitoare la speciile actuale. paleosinuziile parazite şi lignicole evidenţiază p bogată paleofloră. cosmopolite. micorizante şi foliicole. mai ales pe frunze şi tulpini. Unii fungi şi celulele plantelor sunt controlaţi de acest tip de antagonism (după Taylor & Osborn. ca exemplu clasic de gazdă în care sunt implicaţi fungii. 1964). nu întotdeauna întâlnite în natura cutinazei.000. lignicole. ajungem la concluzia ca Mycota reprezintă un regn redutabil. cea mai viguroasă în paleoecosistemul miocen. la Gonoderma applanatum 30.V. holocarpic. Sunt evidenţiaţi zoosporii care au penetrat pereţii celulei gazdei şi un zoosporange cu un tub de eliberare. Hass & Remy. Hass & Remy.000. 1988. din Cole & Hoch. aflăm că: în „puff-boll”-ul Calvatia gigantea sunt 7. apertura cu o mică papilă de eliberare. charofita Palaeonitella din Devonianul inferior de la Rhynie chert (după Taylor et al. 1987. 1991). După degradarea enzimatică. praticole. pe un snigur bob bolnav de Tilletia caries 12. aşa cum se observă în planşa XX. 1996).

Băcăran. 1987).. Celuloza şi lignina sunt descompuse de Basidiomycetes în Devonianul superior (după Stubblefield et al. IV. 46 . 1999). Microorganismele (bacterii. 1977. din Taylor & Osborne. (necomunicată) semnalează doar creşterea într-un organ tubular. White şi Taylor (1989) citează Zygomycetes. Cazul speciei miocene Saeptatustubulus insiduosus nov. dar şi cu mult mai înainte. din Cole & Hoch. h) micoenă atestă asocierea simbiotică dintre ciuperi şi radacinile plantelor în accepţia ecto-endotrofă (după Hulea. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Filoplanul este alcătuit din organisme neparazite la suprafaţa frunzei (după Kirk şi col. drojdii etc. Somero. Pucciniasporonites herbilis nov. 1980. 1983) sau endotrofă (după Mititiuc. fig. dată fiind amploarea procesului parazitar la plante. nov. Într-o concepţie mai largă. 1994). 1981. se evidenţiază asociaţia fungică cu plante terestre. endocelulare.. Taylor semnalează Chytridiamycetes.. Halket. Ca exemplu de activitate saprofită se descrie Paleoblastocladia (tufe de hife ramificate. Procesul saprofitismului este cunoscut ca existent din Paleozoic. l) defineşte destructurarea lemnului pădurilor miocene ce a presupus existenţa unui complex de specii de ciuperci saprofite. 1909. Aşa se explică existenţa fungilor ce atacă polipii celenteratelor coloniale (după Bentis şi col. Plantele emit anticorpi (“ferritin lobeled antibodies”).e. din Taylor et al. din Paleozoic (după Osborn. 1975. fig. După Bashan (1985) şi bacteriile pot produce cutinaze (din Cole & Hoch. împreună cu alte microorganisme. Semnalarea Ascomycetes de acum 400 milioane ani din Devonianul inferior de la Rhynie chert cu preitecii de 400 µm diametru. dovediţi în m.V. 1975. fig. Datorită aşa-ziselor enzime strategice. 1991). comparabilă cu Euallomyces. 20). ieşite din stomate şi de sub cuticula de Aglaophyton) (după Remy et al. 1996). organismele fungice au capacitatea adaptării la diferite medii (după Moon. Ruinen (1963) asugerat pentru prima dată că organismele filoplanului pot utiliza componentele cuticulei ca sursă de carbon. 1986) şi nu direct prin suprafaţa intactă a plantei. penetrează plantele.. eubacterii. 1985). 1994). XX. capabili să inhibe cutinazele. 1995). momentan nedeterminabil. fără a putea preciza. din Taylor & Osborn. Remy & Hass. sp. holocarpice şi eucarpice. completează imaginea paleoecosistemului miocen cu ciuperci endoparazite. Prezentarea pe scurt a mecanismului de infecţie a fungilor ne face să apreciem că acesta era deja constituit în Miocen. din Taylor et al. 1986. iar din 1992. 1995). ca teleutospor care indică prezenţa ruginilor la ierburi. dar acesta nu a fost mai precis evidenţiat ca fungi pe frunze mai devreme de Cretacic (după Taylor & Osborn. derivat din Chytridiomycetes. ca în cazul fungilor. dacă vom avea în vedere că Basidiomycetes şi Ascomycetes s-au despărţit acum 500 milioane ani (după Taylor. ascospori. cu siguranţă. Pseudomonas putida şi Corynebacterium sp. cyanobacterii. 1985). ca principalii descompunători ai celulozei şi ligninei în Triasic (după Taylor & Taylor. Tot bazidiomicetele sunt invocate ca responsabile în putrezirea lemnului rădăcinilor în Permian-Triasic-Antarctica (după Stubblefield & Taylor.. 1987. Totuşi există o cutinază bacteriană cu rol în penetrarea cuticulei (după Cole & Hoch. Pe secţiuni subţiri au fost semnalaţi fungi saprofitici din Devonianul inferior de la Rhynie chert din genul Allomyces subgeul Euallomyces.. mai ales prin deschiderile naturale sau prin lemn (după Huang. 1985.. care va contribui la introducerea în circuitul materiei a tot ceea ce a rezultat din mineralizarea acestuia. 2000) sau pot destructura materialele polimere (după Lugauskas.. 1991). al. 1996). din Cole & Hoch.. parafize şi perifize are semnificaţia continuităţii. Pragian. cu asce. pe specia Aglaophyton major (după Taylor. sp. Arbusculele sunt cunoscute din Trasicul Antarcticii (după Stubblefieled et.) pot coexista în relaţii simbiotice. 2000). 1995). (pl. 2004). astfel producându-se o imunitate (după Shaykh et al. În descrierea paleoecosistemului de la Rhynie chert de 400 milioane ani. starea parazitară sau simbiotică. gen. 1930. XX. 1991)... Devonianul inferior.. Biotrofismul endofitic este definit ca sistem endomicorizial generalizat (după Trappe. Paleosinuzia micorizantă (pl. 1996). similar Blastocladiales. filoplanul a existat din Devonianul mediu. Nicholson. Este cunoscută ocurenţa endomicorizei în rădăcini şi alte organe subpământene ale plantelor (după Malloch et al. Hass şi Kerp. 1991). din Taylor et al. ataşate cu rizoizi de Nothia (algă multicelulară). Paleosinuzia lignicolă (pl.

1991). Epicuticula. 14). emise de Entomophthora cornuta (zigomycetă) (după Hurion et al. 1966). Hass et Kerp. Taylor. carboxipeptidaze) au apărut după ≤ 24 ore. gen. Rezistenţa exocuticulei la degradare. 1989). genul Glomites Taylor.şi exo.. 19). 1990.proteaze (colagenaze). 1987) pot influenţa patogeneza (din Cole & Hoch. Paleosinuzia entomofagă. 47 . este o componentă de valoare a paleoecosistemului miocen din Volhinianul Formţiunii de Şipoţelu. al. şi conidia Pluricellaesporites enucleatus nov. Cole & Hoch (1991) semnalează că fungii entomopatogeni produc o mare diversitate de endo. fig. 1980. să dea naştere apoi tubului germinal şi apresorului (după Cole & Hoch. nov. 1984). 1984... IV. 1991). 1986) (din Taylor et al. din Cole & Hoch. dar şi prezenţa apei în condiţii de sclerozare sunt factori limitativi ai penetrării (după Hepburn. din Cole & Hoch. aceştia. cu poziţia stratigrafică în Siegenian. 1946. Procuticula. chitina. gen. sugerând că enzimele fungice sunt active la limita vecinătăţii structurilor fungice. pentru creştere şi dezvoltare (reproducere). 8) în Formaţiunea Gresiei de Kliwa (Burdigalian). 1986a. 1991). multistratificată. fungii traversează procuticula. în matricea proteinelor. concretizate în chinone (după Denell. din Cole & Hoch. secvenţial. 1991). La degradarea enizimatică a procuticulei apar reacţii ale cuticulei în jurul hifei penetrante (după Charnley. lipide (după St. cuprinde fibrile de chitină. Leger et al. 1991). 1986. reglează populaţiile de insecte (după Gillespie. 1977). 1984)... evidenţiată de prezenţa corpului sporifer Vallvitisites volhynianus nov. Remy. 1995 cu specia tip Glomites rhyniensisTaylor. 1995). Înţelegerea acestei fosile este legată de interpretarea degradării de către fungi a insectei prin intermediul enzimelor. Vallmuscelisporites commissuralis (pl. astfel că hifa ajunge către epidermă (după Zacharuk. fig. Chitinazele şi lipazele au apărut 3-5 zile mai târziu. 1984. din Cole & Hoch. Sporul. ca hifă simplă. împreună cu lipidele şi chinonele (după Neville. asemănătoare cu S. când aceasta este mai puţin hidrofobă (după Boucias et al. fig. 1988) şi apariţia inhibării proteazei (după Boucias & Pendlard. 1991).V. St. Schimbările adiţioale în compoziţia cuticulei. Saeptatustubulus obliquus (pl. să tolereze potenţialul toxic al acesteia. trebuie să adere la suprafaţa cuticulei. 1989. sp. întâlnite la vârste înaintate. inclusiv prin histolize (după Hassan şi Charnley. a fost descoperit de Kingston şi Lang (1921) şi cunoscut cu genul Palaeomyces Renault (spori şi hife). prin pulverizarea cuticulei cu deoteromicetele Metarhizium anisopliae. 1970a. Lagenidium giganteum (oomicetă) (după Hurion et. Hass et Kerp. După realizarea breşei epicuticulei. însă stratul interior este mai consistent şi alcătuit din lipoproteine polimerizate. Deşi prezenţi în toate clasele de fungi entomopatogeni. Penetrarea verticală a hifei afectează exocuticula. Beauveria bassiana şi Verticilium lecanii s-a produs.enzime proteolitice în culturi: . Băcăran. ajungând să degradeze şi endocuticula (după Robinson. (necomunicată) în Formaţiunea de Podu Morii (Oligocen superior-Miocen inferior) cu hifa aflată într-un organ tubular. Esterazele şi enzimele proteolitice (endoproteaze. are un strat exterior mai fragil (după Hackman.. Goettel şi col. 1988. cei mai răspândiţi sunt Fungi Imperfecti şi Entomophthorales.. 1995 se referă la hifele aseptate. IX. de multe ori prin extensiile laterale. din Cole & Hoch. din Cole & Hoch. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Paleoecosistemul Rhynie chert din Devonianul inferior. Ca experiment.. 1981. sp. prin epizootii. cu spori ce pot fi interpretaţi ca hifopode şi Gigasporites opimus (pl. o serie de enzime extracelulare ce au degradat mari componente ale cuticulei insectei: proteine. din Cole & Hoch. 1991). Exemplificăm existenţa micorizei miocene cu speciile Saeptatustubulus insiduosus nov. un strat mult mai gros decât epicuticula. din Cole & Hoch. urmate de N-acetilglucosaminidaze (NGaze). 1991). aminopeptidaze. 1991). IX. 1984) şi asigură rezistenţa acesteia. insiduosus. extraradicale (uneori în ghemuri) şi intraradicale cu arbuscule în celulele corticale ale plantei Aglaophyton major Edwards (Edwards. sp. prima barieră a infecţiei fungice. nov. Epicuticula. reducerea abilităţii conidiilor la aderare. momentan nedeterminabil. Remy. în funcţie de compoziţia şi structura cuticulei (după Charnley. Leger. este penetrată de stratul inferior al apresorului sau prin tubul germinal (după Zacharuk. 1991). ca reţea arbusculară (endomicoriză) din Formaţiunea de Şipoţelu..

3. 1984) se apreciază că fibrele sale sunt adevărata barieră de penetrare pentru fungii entomopatogeni.. sesani nov. unde concentrarea rapidă a metaboliţilor este slabă. sp. 15.. 1991). Datorită complexităţii paleoecosistemului miocen. N.. Cu 17-50% chitină din greutatea cuticulei uscate (după Hillerton. iar esterazele sunt heterogene şi nu au o specificitate. Reglarea producţiei de Pr1 şi Pr2 nu este identică. geometricus nov.. Multiplele funcţiuni asigură nutrienţi în timpul fazei saprofitice a creşterii fungilor în cuticula gazdei insectei muribunde (din Cole & Hoch. 48 . excuratus nov. sp. supuse analizei după criterii nomenclaturale. paralellos nov. astfel Pr2 catalizează activarea proceselor proteolitice specifice şi este mai slab ca Pr1. 22. . D. A. nepublicat). debilis nov. St. womitoria pe aripă sau pe cuticula de M. anisopliae. Se cunoaşte că lipazele nu sunt produse extracelular de tinerele micelii (după St. Odată ajunse în celulele epidermei. 1991). unde se desfăşoară activitatea saprofitică a ciupercii patogene. 19.. ductilis nov. sp.. două clase de aminopeptidaze au fost izolate din culturile de creştere pe cuticula cu M.. D. considerat catabolit represiv. hifele şi corpurile sporifere. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău . dar se ştie că nicio peptidază singură nu hidrolizează cuticula intactă (după Cole & Hoch. 1986b) şi B. indetritus nov. D. 6. Leger et al. sp. 1991). V. D.. 1990). Diporicellaesporites anulatus nov. sp. epicrocus nov. 20. Sinteza chitinazei este reglată la M. A. sp. evidenţiază următoarele asociaţii de specii paleomicologice. Dyadosporites archaetipus nov. 1993. mititiuci nov... A. schistosum nov. Alternaria caelestis nov. Dintre exoproteaze. parţial cunoscută. din Cole & Hoch. D. sp. B. sp. 1987. Brachysporisporites singularis nov. din Cole & Hoch. B. popae nov.. bassiana (după Smith & Grula. sp.. sexta cu M.. 13. (1987a) nu au reuşit evidenţierea chitinazei în primele 40 de ore critice la inocularea C. Abordând în această manieră. 8. Ciuciuruites vitiori nov... 14. 23. glucosamina o poate face. camerarius nov. 1991). sp. 1991).. sp. sp. din care se eliberează conidiile. 5.. 7. 27. 24. bassiana.. ca apoi. anisopliae. 1987c. 12. D. D.. D. graminea nov. Asociaţia de specii paleomicologice din Oligocenul superior-Miocenul inferior 1. 4. aleurodis (după St. 1983) de producţia de chitină degradată prin mecanismul represor de inducere. A. Leger şi col. Sinteza rapidă a proteinazelor este singura posibilă în ţesuturile gazdei. 1974. 17. 9.chimotripsina.. Charnley & Cooper. catalizând inactivarea proteolitică şi activarea proceselor (după St. sp. Băcăran. Endoproteazele au trei componente: 2 cu pH optim alcalin (Pr1 şi Pr2) ale serinei şi una cu pH optim acid (Pr3). Dicellaesporites cellaequalis Kalgutkar. Diporisporites anfractuosus nov. ca adaptare la factorul chitină din cuticula insectei (după Hackman şi Goldberg. rileyi. diadematus nov. hifele invadează întreg corpul insectei.V.. proteină produsă major. D. Endoproteazele conţin în mod esenţial reziduuri de histidină şi pot antrena mecanismul de control celular.... sp. anisopliae (după St. sp. prin înmulţire asexuată vegetativă. exiguus nov. diferenţiat pe vârste.. sp. D.Didymoporisporonites fenestratus nov. zigomicetă).chimoelastaze şi tripsine. sp. Leger.. 1989b. din Cole & Hoch.. în timpul penetrării cuticulei gazdei (M. Leger et al. 10.. sp. 16. 1965. al. Gazdele produc proteaze inhibitoare şi pot restricţiona activitatea enzimelor patogenlor (după Cole & Hoch.. conspicabilis nov. în situ. A. 1991). Samnels et al. sp. 25. lecanii. sp. Leger et al. NAG (N-acetilglucoisamina) induce efectiv chitinaza. D. D. corniculatus nov. anisopliae. 11. (Endomophthorales. 26. Leger et. ajungem să înţelegem natura corpului sporifer Vallvitisites volhynianus prin prisma procesului enzimatic declanşat de fungi până la faza în care aceştia sunt victorioşi şi din insectă nu mai rămân decât o aripă şi abdomenul. sp. sp.. sexta) (după St. emise de M. D. emisă de Erynia ssp. 18. hamatus nov. 21. să apară un corp sporifer similar celui descoperit de noi. 2. la fel cum. cu datele oferite de Cole & Hoch (1991). sp. sp. acest fapt putându-se datora extracţiei inadecvate sau inhibitorilor cuticulei. sp. sporii.

sp.. 3.. mucronatus nov.. P.. C. sp. 27. rugosus nov. lamentabilis nov.. 31. Taylor et al. imperspicabilis nov.. 49. 1993.. teleajensis nov. 18. 46.. D. sp. sp. semisphaerialis nov.. 15.. ignobilis nov. sp. 1968.. 19. sp.. P. Doceaspora facilis nov.. P. H. Bonteasporites magnus nov. Taylor & Taylr... sp... sp. 1997.. Vallmuscelisporites commissuralis nov. 29. H. 14. sp. sp... 45. spongiosus nov. 36.V. sp. 35. 47. sp. sp. opreae nov.. 15. Dyadosporites justiniani nov. 21. sp. A. sp. P. Foveodiporites pilosus nov.. sp.. 33. H. 30. mundus nov. strangulatus nov. 1995.. 14. S. Dicellaesporites apendicisphaericus nov.. sp. sp. sp. sp.. P.. Uncinulites oculatus nov. 2. 4. 11. sp.. sp. sp. P. P. sp. 51. 34. 37. sp. Chytridiosporites anomalus nov. semiperfectus nov. H. A. Dicellaeporisporites poratus Kalgutkar. apostoli nov. 6. Paleobasidiomyces pentacordae nov. lautiusculus nov. 12. P.. circulus nov. incurvicervicus nov. enucleatus nov.. P. 16. sp. P. 14. Multicellites bisymmetricus nov. intercalaris nov. modicus nov. sp. P. Sesanites comparaticius nov. sp.. perfectus nov. Cranguites orthogonius nov. Traiansavulescumyces ovalis nov. sp. sp. 23. A. Eliadesporites lateralis nov. 2000. sp. bombycinus nov. strictissima nov. sp. 10. 30. contatus nov. 22. 38.. P... 10.. sp. Didymoporisporonites biturbinatus nov. 39. 29. H. Slaniceites caracioni nov. sp. sp. sp. 26. limbatus nov. Alternaria hirundinae nov. Olarufilum levatus nov. conifer nov. sp. 31. sp. 10. sp. 1978... Băcăran. sp. D. sp. 24. sp.. 15. 27.. Pluricellaesporites consuetus nov. sp. 9. Cyanophyceae) şi o ciupercă (Zygomycotina. D. Biseriessporites inaestimabilis nov. 12.. 37. Balosinuites multicius nov. 50. P. Paragranatisporites tortuosus nov. sp.. Ascomycotina şi Basidiomycotina) (după Mititiuc. S.. 32.. H. sp. 13.. pretiosissima nov. P. Diporicellaesporites aequabilis Kalgutkar. hastatus nov. Catinaites opulentus nov. Ampuliferinites contortus nov. contrarius nov. sp. Diporisporites hammenii Elsik. sp. sp. P. gemmosus nov. ferratilis nov. 16. 20. Lupuluites barbatus nov. nodosus nov. 11. sp.. tuberans nov. 28. cumulata nov. 4. D. 31. sp.... sp. sp.... 8. 25... A. sp.. 40. Orjanisporites fructifer nov. 12. 5... 1997). P. inopinatus nov. 5. 29. sp. sp. Ascochytites eliadei nov. 16.. sp. negreani nov. Asociaţia de specii paleomicologice din Badenian 1.. sp. P. 36. sp. Asociaţia de specii paleomicologice din Volhinian 1. sp. 1995. 21.. sp. sp. sp. A. sp. sp. sp... 4. Dicellaesporites cuneatus nov.. 17.. 9. rostratus nov. tigrinus nov. P. thomae nov. 1973. Manastirites semulcus nov. Frunzescuites multus nov. P. P. Alternaria baltesi nov. P. 2000. sp. 37. Lichenii sunt interpretaţi ca fiind înrudiţi cu: 49 . Saeptatustubulus obliquus nov. sp. D. sp. oppositus nov... P.. 6. 11.. sp. sphaerialis nov. Crivineniites ovidi nov. gemina nov. sp. M. 13. M. H. 8. E. sp. symmetros nov. sp.. sp. 25. dragastani nov. 44.. Pluricellaesporites aduncus nov. 52.. D. 42. 35.. sp.. scansilis nov. 2. 17. T. sp. 33. Diporisporites oblongatus Ke & Shi. sp. sp. rostratus nov. 24. Diporisporites minutus nov. constrictus nov. 7. 39.. Ciuciuruites ovalis nov. sp. sp. 22. sp. Dragastansporites primigenius nov. sp. truncus nov.. 6. 2. sp. 7.. sp. salmacidus nov. Rafailasporites laevus nov. sp.. 20. sp.. imperfectus nov. implanus nov. 35.. sp. 17. evidens nov. sp. Hilidicellites amoenus nov.. inelegans nov.... D... 8. mendosus nov. Vallvitisites volhynianus. 5. sp. 32. sp. Pluricellaesporites capsularis (Sheffy & Dilcher) Kalgutkar & Jansonius. Seciurites sellifer nov. 53. sp. 28. pileatus nov. 34. 32.. Pucciniasporonites herbilis nov.. littoralis nov. Gigasporites opimus nov. Pluricellaesporites agnoscibilis nov. sp.. sp. H. D.. sp. trichorus nov. 23. Tomaites loculatus nov. 40. Patarlageleites teodori nov. sp. P.. 3. A. 26. sp. fossilis nov. sp... belicosa nov. Paleocurvularia nodosa nov. 43. pares nov. Multicellites simplicissimus (Sheffy & Dilcher) Kalgutkar & Jansonius. 48. 9. sp. Manicsporites copulabilis nov. columnaris nov. 30. sp. P. 36. 2000. P. sp.. 19. P. D.. Dyadosporites bipennatus nov. sp. Asociaţia de specii paleomicologice din Burdigalian 1. 28.. oculatus nov. sp. 41.... 3... sp. sp. sp. sp. sp. sp. eminulus nov. 7. 38. P. 33. 54. A... 34. D. nana nov. sp.. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău D. H. Dyadosporites apostoicescui nov.. D... Lichenii reprezintă o interacţiune dintre o algă autotrofă (Chlorophyceae.. sp.. 55. Alternaria renodis nov. Hilidicellites appendiculatus (Sheffy & Dilcher) Kalgutkar & Jansonius. sp. sp. 38.. 18. Seciurites capitatus nov. Celyphus rallus Batten.. sp.. sp. 13.. sp... Hilidicellites levigatus nov. sp. A.

Jahns & Betman. lichenii sunt reprezentaţi de 4 celule fiice fotobionite. Băcăran. foliicole. Hass & Kerp. tericole şi praticole. Hass & Kerp. Paleoecosistemul din Devonianul inferior de la Rhynie chert (400 milioane ani vechime). relaţia Soare-Pământ este interpretată de către fungi prin Legea Tranzienţei Micotice. 1997). 1992). insistăm pentru protejarea naturii Văii Teleajenului şi a Văii Buzăului. lichenoide (?) şi entomofage. 1995.V. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău . aflate în relaţie de diviziune (necumonicate). . micorizante. În vederea îndeplinirii motivaţiei ecologice a lucrării noastre de doctorat. În Miocenul Formaţiunii de Şipoţelu. în limitele bazinelor lor. parazitaţi de fungi. Ori. Se ajunge la un echilibru între categoriile ecologice parazite şi saprofite.filamentele hifale ale Thucomyces lichenoides din Precambrian (după Hallbauer. Spectrul ecologic parazitar este dominat de paleosinuziile parazite.apotecia de pe un tal de lichen din Triasic (după Ziegler. 1985) (din Taylor.structurile Pelicothallos din Cenozoic (după Sherwood-Pike. Spectrul ecologic saprofit este dominat de paleosinuziile lignicole. Remy & Kerp. similare cu cele evidenţiate de Taylor. . 1997). 1997 şi cu specia Winfrenatia reticulata Taylor. Între procesul autotrof al plantelor verzi şi procesul destructurării biomasei de către fungi şi alte microorganisme există un echilibru guvernat de către Soare. 50 . cu poziţia stratigrafică Pragian. Micobioniţii sunt hife de Zygomycetes. Hass. 1997 (din Taylor. rezultând 64 indivizi. Cyanobacteriile se divid în 3 planuri. este evidenţiat de genul Winfrenatia Taylor. Hass & Kerp. motiv de apreciere a paleoecosistemului miocen. Hass & Kerp. cosmopolite. 1997).

(pl. (pl. fig. Mai evidente sunt cazurile în care originea micotică a sporului este dată: de dâra de aşchii micotice. Probleme de nomenclatură la sporii. Tomaites loculatus nov. IX. 1973 (pl. în mod evident. Slaniceites caracioni nov. iar sporii pluricelulari (44. 15) din Formaţiunea cu sare sau procesul este deja terminat. 16). X. Patarlageleites teodori nov. nov.2. dar o germinare evidentă atestă caracterul său fungic. din care 22 genuri deja cunoscute şi 31 genuri noi cu un total de 170 de specii noi.Inapertisporites 1 gen . sp. 7 specii. (pl. Total 191 specii Dacă se comentează ponderea procentuală a principalelor specii de spori fosili de ciuperci (tabelele XVI.: Dicellaesporites dragastani nov. (pl. 51 . sp. fig. de ex. de ex. 12 specii. 3 specii. (pl. VI. 13) din Formaţiunea de Şipoţelu. 10 specii. constatăm că sporii monocelulari (28. X. fig. 2) din Formaţiunea cu sare. sp. În componenţa celor 53 genuri există următoarea distribuţie a speciilor: 1 gen . sp. nov. XXI).V. preponderenţi faţă de fiecare din primele două categorii. (pl. (pl. Dragastansporites primigenius nov. 19 specii. nov. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 10. fig. 10). fig. I. 14) din Formaţiunea cu sare. fig. sp. nov. fig. sp. a fi considerată de origine fungică.Dyadosporites 1 gen . de ex.: Monoporisporites neyveliensis Ramanujam & Ramachar. gen. VII. 3). fig. fig. Hilidicellites spongiosus nov. 31 specii. 18 specii. Ascochytites eliadei nov. de norii sporiferi. (pl. 3) din Formaţiunea cu sare nu se încadrează în tiparul sporilor fungici prin aspectul spongios al episporului. Astfel. Inapertisporites circularis (Sheffy & Dilcher) Kalgutkar & Jansonius. sp. de ex. Crivineniites ovidii nov. VII. gen. VIII. Mulţi spori şi hife sunt surprinşi ca structuri parţiale dispersate. 3). fig. fig. Rare sunt cazurile în care sporii sunt surprinşi de fosilizare în cavitatea corpurilor sporifere. hifele şi corpurile sporifere descoperite în depozitele miocene ale bazinelor văilor Teleajen şi Buzău În depozitele miocene ale bazinelor văilor Teleajen şi Buzău au fost descoperite 53 de genuri.Monoporisporites 1 gen . 2000 (pl.Dicellaesporites 1 gen . (pl. Cazurile fericite sunt acelea în care corpurile sporifere eliberează sporii.37%) sunt. sp. VII. Celyphus rallus Batten. sp. (pl. IX. fără a ştii vreun amănunt legat de natura hifelor de germinaţie. 3) din Formaţiunea de Şipoţelu. 4 specii. fig. III. 25 specii. fără a evidenţia sursa lor. 2000 (pl..Hilidicellites 1 gen .Alternaria 36 genuri cu câte o specie 5 genuri cu câte 2 specii 1 gen cu 3 specii 1 gen cu 4 specii 2 genuri cu câte 6 specii 1 gen cu 7 specii Total 53 genuri 6 specii. VIII. 12 specii. 36 specii. de la corpul sporifer la spor. Faptul că aceasta este afectată de o germinare impune. fig. formată cu ocazia eliberării. gen. sp. Băcăran. 15). grupate în funcţie de numărul celulelor. gen. fig.: Seciurites evidens nov. nov.Pluricellaesporites 1 gen .88%) au valori aproximativ egale. Ciuciuruites vitiori nov. gen. fig. 15) din Formaţiunea de Podu Morii-Calcarele de Jaslo. 1980 (pl.. VIII.75%) şi cei dicelulari (26. XII. IX. sp. (pl. 1) din Formaţiunea cu sare ar fi putut avea unele afinităţi cu algele familiei Rivulariaceae. de ex. 3) din Formaţiunea de Şipoţelu. Există cumva o tendinţă evolutivă către sporii multicelulari? În puţine cazuri s-a pus în discuţie identitatea fungică a unor fosile prezentate în lucrare. cu necesitate. 6). 8 specii.: Pluricellaesporites constrictus nov. Monoporisporites neoglobosus Kalgutkar & Jansonius.

fig. nov. (pl. din Formaţiunea Gresiei de Kliwa – orizontul superior – din Pintenul de Văleni. gen. dar aflaţi în imediata apropiere a corpului sporifer. Lupuluites barbatus nov. Dicellaesporites mititiuci nov. 14) din Formaţiunea de Podu Morii (Oligocen superior-Miocen inferior). situat lângă corpul sporifer. hastatus Chitaley & Sheikh. speciile P. 4). deşi ridică unele probleme disputate. 11). în mod cert. în mod esenţial. fig. pliată. D. fig. III. (pl. pl. IX. (pl. (pl. (pl. atestată de prezenţa unei germinări. (pl. (pl. sp. aduncus nov. IX. Aceeaşi delicată diferenţiere au ridicat-o câteva specii ale genului Pluricellaesporites sp. sp. sp. excuratus nov. 9). sp. 14) din Burdigalianul Formaţiunii de Doftana. P. fig. gen. 2). prezenţa unei cute sau a unui tub cilindric sunt hotărâtoare în definirea unei singure specii. 5). asemănătoare cu speciile genului actual Helminthosporium sp. prima specie are un annulus evident. fig. opreae nov. 21. 20) ridică problema înrudirii. VI. aflat lângă corpul sporifer Vallvitisites volhynianus nov. instalat pe corpul unei insecte. (pl. sp. sp. 19). (h. imediat după eliberarea sa. (pl. (pl. fig. fig. considerăm că este de natură fungică. de ex. sp. IX. IX. este evidenţiat în cazul conidiei Alternaria fossilis nov. şi P. tripertitus este forma taxon (după Hennebert. Forma sporilor. VI. dar numai cu semnificaţia înmulţirii asexuate vegetative. sp. I. (pl. cu necesitate. (pl. 3). sp. nov. aduncus nov. 11) din Formaţiunea de Podu Morii (Oligocen superior-Miocen inferior). nu lasă niciun fel de dubii asupra originii lor. 5). fig. Dyadosporites apostoicescui nov.: Seciurites evidens nov. fapt impus. lipit acum de ostiolă. în care diferenţierea s-a făcut după caractere legate de forma celulelor şi ornamentaţie. în care sporul este eliberat din corpul sporifer. fig. fig. I. fig. ele n-au putut fi încadrate în genul fosil Helminthosporites Chitaley & Sheikh. (pl. fig. sp. gen. prin comparare. III. X. motiv pentru care l-am încadrat. la genul Pluricellaesporites sp. Trebuie comentat cazul speciei Monoporisporites rugosus nov.. aflaţi pe Crivineniites ovidii nov. X. A. VII. fig. sp. IX. I. 1971. 16) evidenţiază trecerea de la faza sexuată a reproducerii la faza asexuată vegetativă cu Dyadosporites. În această optică... speciile studiate ar trebuii să se numească Helminthosporites implanus Chitaley & Sheikh. 20) şi un exemplar cu 3 celule (pl. fig. 1971 şi H. Acelaşi proces fiziologic. Deşi sunt asemănătoare. apostoli nov. lăsând să se aprecieze natura sa juvenilă.. fig. II. limbatus nov. nov. dar şi prin faptul că. (pl. fig. fig. deşi decizia mea încalcă unul din criteriile principale ale definirii sporilor: numărul de celule. sp. p. Reduviasporonites buzoiensis nov. fig. fig. VIII. sp. 20): două exemplare au 4 celule (pl. P. sp. sp. fig. sp. 10). specie care n-a putut fi încadrată la genul Manicsporites nov. sp. sp. 21) din Volhinianul Formaţiunii de Şipoţelu. mundus nov. M. (pl. Sporii deja eliberaţi. 21. H. fig. sp. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Fungii fosili de tipul speciei Monoporisporites tripertitus nov. sp. Dacă speciile Pluricellaesporites implanus nov. Este cazul a trei specii: Dyadosporites diadematus nov. fig. Inapertisporites obscurus (Sheffy & Dilcher) Kalgutkar & Jansonius. 1972. 11) şi D. (pl. (pl. gen. În contextul reproductiv dat. Probleme mult mai delicate ridică specia Pluricellaesporites agnoscibilis nov. gen. 2000 (pl. apostoli Chitaley & Sheikh. Jansonius. 1971. provizoriu. (pl. toţi din Formaţiunea de Şipoţelu. II. sp. fig.) emergent cu punctul hifal de prindere tronconic. (pl. II. prezenţa unor hife de germinaţie atestă originea fungică a sporilor respectivi. 13) din Formaţiunea de Podu Morii-Calcarele de Jaslo sunt. II. sp.) au hotărât separarea lor. 22). rugosus nov. De asemenea. (pl. 1971. sp. sp. 18B). (pl. mendosus nov. Pluricellaesporites enucleatus nov. 18A). fig. fig. folosindu-ne de caracterele acestora. II. Băcăran. Situaţii similare apar la A. 7) şi P. 1981). 22. III. 1985. fig. sp. 3) din Formaţiunea de Doftana cu hifa de germinaţie surprinsă în creştere. precum P. 5). P.. fig. I. fig. modul de dispunere a septurilor şi punctul hifal de prindere plus a. III. (pl. P. opreae nov. VI. V.. 12) din Formaţiunea Gresiei de Kliwa – orizontul superior – din Pintenul de Văleni se aseamănă cu specia Felixites pollenisimilis 52 . 1971. Un comentariu este necesar la Monoporisporites fornicatus nov. p.V. sp. sp. se deosebesc prin forma celulelor. cu sporii de ariergardă. hastatus nov. gemina nov. mundus Chitaley & Sheikh. H. (pl. din Reynolds. pl. deoarece acesta nu a fost ilustrat. datorită lipsei unor informaţii legate de originea sa. Practica stabilirii unor nume diferite pentru sporii de ciuperci este legată de decelarea caracterelor ce separă diverse specii. (h. I. X. nov. pe când cea de-a doua specie are un a.. în care numai analiza formei celulelor.

53 . Băcăran. în mod cert. 2000). fam. sintetizează două noi moduri de înmulţire asexuată vegetativă (tabelul 13): prin decupare netranşată din corpul sporifer (genurile Seciurites nov. 1989.) şi individualizarea netă din corpul sporifer (genurile Vallvisites nov. şi Vallvitaceae nov. gen. gen. Kalgutkar & Jansonius. Familiile Balosinaceae nov. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău (Horst. gen. motiv pentru care a fost încadrat la genul Dyadosporites sp. gen şi Sesanites nov.V. fam. dar este. şi Lupuluites nov.). (după Elsik. numai o convergenţă de formă: exemplarul nostru este prevăzut cu doi pori. 1989. 1943) Elsik.

129-212.A. 1944. Neagu. p. T. p... paleoecology. Suppl. XXIV. I. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 11. Bucureşti. Frunzescu. E. Kent. Géol. Gr. V..S. C.. I.C. Botez.. Matei.. p. Rom. St.. I. Medit. p. VEDA Edition. Andreescu. W. Mollase fauna the hungarian Upper Oligocene (Egerian). 6.. XXVIII. ed. Sabularia palaeoichnocoenosis between the Teleajen and Buzău Valley (East Carpathians).. 69. VII (1915-1916). W.. Neogene Geochronology and Chronostratigraphy. N. Tome IV (1912-1913). Institut Géologique de Roumanie. I.. Roumanien Mitt. I. nr. Brustur. Institutul Geologic al României. 129-138. Andreescu. Les cinérites du Néogen roumain et l’âge des eruptions vulcaniques correspondantes. Bucureşti. 157-176. Neue Daten zur Geologic des Gebietes von Naruja-Andreiasul. I. 1906. 14.V. Bucureşti. Athens. seria a 4-a. cerc geol. 232-235. Chronostratigraphic und Neostratotypen. Bucureşti. Dări de Seamă ale Şedinţelor. et al. Precizări asupra limitei etajului Meotian. Bucureşti. LVIII/4 (1971).. Geologie. Botez. M. Gh.. A revised Cenozoic geochronology and chronostratigraphy. geofiz. I. I. Bucureşti. VEDA Edition. Paleogene and Neogene deposits from south Dobrogea. D. p. 1970. Special Paper. Antoescu Al. E. Roumain IV. 1972. Munteanu.. van Couvering. 1952. Băcăran. Vol.. MOTAŞ.R. Bucureşti. Chronostratigraphie und Neostratotypen. Alexandrescu. Kent.. 1985.. Institutul de Geologie şi Geofizică. S. Dări de Seamă ale Şedinţelor. Excursion Guide Dr-Stratigraphy of the Cretaceous. 1975. I. Berggren. Notă asupra Tortonianului din Valea Viei (Pătârlagele) (jud. Avram. Geochronology and the geological record.). p. 1995. I. T..J. Asupra microfaunei Terţiarului regiunii Câmpina-Buştenari.. 54 .. Popescu. Papainopol I. Andreescu. Anuarul Comitetului Geologic. 77-80. Gr. Budapest. 1973. Comptesrendus desseances. Contribuţii la stratigrafia Dacianului şi Romanianului din zona de curbură a Carpaţilor Orientali. p. OM Egerien. Vol.. Vol.. Vol.. Brustur. In: Snelling. Asupra unor cinerite din partea centrală şi nordică a Carpaţilor Orientali. Pays Hellen. Bratislava. 511 p. Baldi. T. p. 1916.. London Geological Society. 1981. p. 541-558.. V. al Rom. Buletinul Societăţii Geologice a României. LVIII/4 (1971). Bucureşti. p.V. Alexandrescu.. 1993... J. Le developpment des formations sarmatiennes dans la Depression Precarpathique de Roumanie (Le flanc interne de la Depression Valaque). Bucureşti. BIBLIOGRAFIE 11. T. In: Berggren et al.: Geochronology. Baldi. G. Bucureşti. Vol. D. geol. Faciostratotipurile Malvensianului din zona de curbură a Carpaţilor Orientali. Pană. 1917.Swisher. 1996. Biostratigrafia depozitelor sarmaţiene dintre văile Milcov şi Rânicul Sărat. Geofizică. 77-80.. 1972... Atanasiu. 69-90. Acad. 118-126.. Aradi. Pestrea. Aubry. Andreescu. 1973. 211-260. Annuaire du Comité Géologique... Neog. D.. CR Inst.A. Academic Kiado. geogr. paleogeography and systematics.. (1942).. 18/2. I. M. Tomes XXIV-XXV (résumes).V. Alpenland. An. Berggren.... Bucharest. Dări de Seamă ale Institutului de Geologie şi Geofizică. Buzău).P. Inst.. 1974. IGR-90. Bucharest. 35 Bd. Institutul de Geologie şi Geofizică. 1958. 15/2. time scales and global stratigraphic correlation. I. Faciesurile flişului din Carpaţii Orientali. 72 p. III.. Bratislava. 499-512.1.. Andreescu.A. Crihan. p. 4. (Geol.131-156. 3-6. Study in stratigraphy. p. Senes. Vehr. Bolgiu. BIBLIOGRAFIE GEOLOGIE Andreescu. An. G. O. Atanasiu. p. R. An Geolog.. Miozän M5 Sarmatien. Acad. Tulsa. Miozän der Zentralen Paratetys.. Studii şi Cercetări de Geologie. 1981. Dări de Seamă Vol.. Middle-Upper Neogene and Early Quaternary Chronostratigraphy from de Dacic Basin and correlation with the Neighbouring Areas VII-th Congr. Sur la structure geologique du gisment de petrole de Copăceni.. SEPM Special publication no. Athens (1979). I. 54. LXVII (1981).. Geografie. Geol. Andreescu.

1995. Ed.. 65-84.S. Bucureşti. p. Alexandrescu.. 55 . Univ. Studiul geologic al regiunii dintre Oituz şi Cozia. 1952. p. Institutul de Geologie şi Geofizică. in: Papp A.. Bratislava.. S. scara 1:200. Remarks on the composition of the Brebu conglomerates from the Teleajen Valley (Slănic syncline). Fl. Institutul Geologic. L (1962-1963). A.A. I. M. I. 1975. I. Bucureşti. p. Bucureşti. T. Lito-biostratigrafia Miocenului mediu dintre valea Prahovei şi valea Teleajenului la sud de Sinclinalul Slănic. Ghibaudo. XXII/1. Dumitrescu. M. Bossio. J. D.J. France. Badenien. Bratislava. Dumitrescu. Cehlarov.. Rio. V... Odin. Cobălcescu.. XXIII. Acta Paleont. 1999. 1948. Cocioni. Alexandrescu. Asteriacites stelliforme (Miller & Dyer... R. G. XXIV. Gr. Studiul stratigrafic şi sedimentologic al evoporitelor miocene dintre Valea Buzăului şi Valea Teleajenului. D. X-th Congress of the Regional Committee on Mediteranean Stratigraphy.. 89-96. Săndulescu. 1-226 p. R.. I. 1968. F.. Fornaciari. Monteforti. Le Néogene de la partie meridionale du departament de Putna. Crihan. Frunzescu. 95-117. Vol. Paris. Vol.V. Gr. Studii şi cercetări. Filipescu.. 1997a.C. p. Dumitrică... S. Originea sării şi geneza masivelor de sare. D. Gr. Iaccarino.. Padova. A. Dragoş. Geologica Carpatica 19(1). P.. Sci..000. Bucureşti. k. 1962. Dări de Seamă ale Şedinţelor. Academia Română. Corelări stratigrafice pe baza microfaunelor.. 1997... Anastasiu. 49. Geol. 273-276. B. L. Mem.U. Bucureşti. Harta Geologică a României.A.. Brustur. Rom. Bandrabur. in: Montanari.V. NW. foaia Covasna. Calcareous plankton biostratigraphy of the Langhian historical stratotype. k. Comptes Rendus des Séances. 51-61. sur les qites de petrole de la Valachi et de la Moldavie et sur l’âge des terraines qui le continent. 1885... Date noi cu privire la biostratigrafia şi corelarea Miocenului mediu din aria carpatică. 187-144.. Anuarul Comitetului Geologic. 1993. A. 195-270.. Geol. Gh.. Băcăran. II/XXIV. Institut Géologique de Roumanie... P. 4-8. Buletin tehnic-ştiinţific. 1978)-un ichnofosil nou pentru flisul Paleogen din România.. Le calcaire de Bădila (Buzău) et quelques considerations sur l’enveloppe du sel Comptes Rendus des Séances XXIII (1933-1934). 134-137. Cehlarov A.. G. 505-509. Cluj-Napoca. I. Drăgănescu. 1978. Frunzescu. 1992. tomul 37. Popescu.. 1997b... Dări de Seamă ale Şedinţelor Vol. Rio. Bucureşti. D. D. Reichs..G. Italy). Acad. Elsevier Science B. 207-230. 1992. Prospecţiuni S. Cicha. Tome 37.. Salvatorini. p.. Popa. Dumitrescu. D. La Nappe du Gres de Tarcău. Stratonomie des Gypses inferieurs de la carriere de Ceraşu (Synclinal de Slănic). R. Calcareous plankton biostratigraphy of the Serrvallian (Middle Miocene) stratotype section (Piedmont Tertiary Basin. Ciocârdel. Teza de doctorat. Bucureşti. Vol.. Coquand. Sur la position du Miocene de la Paratethys Centrale dans le cadre du Tertiaire de l’Europe. Bucureşti. N.. N..: Chronostratigraphie und Neostratotypen M4. Rom. Vol... Institutul Geologic Bucureşti. Costea. M.. Editura Academiei Române. I. Frunzescu. Dinu.. 1964.. Baltes. Bucureşti.. p. Verhandl d. geol. M. LXI/4 (1973-1974). Ploieşti.. Bucureşti. p. Tectonica regiunii dintre valea Teleajenului şi valea Loptna. Über die geologische Beschaffenheit des Gebirges im westen un norden von Buzău. Gheaţă. p. N.G. T.. Mazzei. 1970.S. An Com. 1-121.. Grafica Prahoveană S. Revue Roumaine de Géologie. Dumitrică. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Brânzilă. Massari. Bucureşti. Bul. Iaccarino. Soc. Comitetul de Stat al Geologiei. Contribution to the establisment of the age of „Cryptomactra clays” of the Moldavian Platform. Frunzescu. Badenian Silicoflagelates from Central Paratethy. Universitatea Babeş-Bolyai. E.. Fornaciari. 1998. Clastic evaporitic events in the lower Neogene of the Pericarpathian Unit.. p. Universitatea Bucureşti. Institut Géologique de Roumanie. H. Wien. Tome XXIX (19401941).. tehn... p. p. Miocene Stratigraphy: An Integrated Approach. 1938. Bucureşti. S. B. 1867. G. p. et al.. Géol. M. 1997. I. of Bucharest. Comitetul de Stat al Geologiei. Senes. 1950.. la zone marginale et la zone neogene entre Caşin et Putna.. E. 263p.

Sofia. Studiul complexului gresiei de Tarcău între V.222. Stratigr. Precizări asupra depozitelor sarmaţiene din Unitatea Precarpatică de la Slobozia-Gura Văii (Bacău). „Al. P. nr. Studiul comparativ al faciesurilor Paleogenului dintre Putna şi Buzău. 189-192. Text Doctorat. Paleont. J. p. no.. Ştefan. Ploieşti. Iorgulescu. 1972. Buletinul Societăţii de ştiinţe geologice din R. Iaşi.. S. Bucureşti.G. LII. Mediterranean Miocene and Pliocene planctik foraminifera. I. 1969. p. LVII/4.. Ionesi... 1985. B. Vol. 3-26. Wenz. Ionesi. 201-212. Mezzaros. Monografia geologică a Bazinului râului Buzău. 1968.. LXXVI. Bilg. Rasvitie na sarmatskie moliuski. Ionesi. XVII (1971). 1962. Vol. D. Deut. Litostratigrafiana neoghenskie sedimenti v. in: Kennett. 65-163.. Bucureşti. Vol. 2-3. p.201 p. p. N. Kojumdgieva. Sofia. Asupra prezenţei Volhinianului în Dobrogea de Sud. România.. Geol. Bucureşti.. E. Bucureşti.. Grujinschi. C. B. 1972. Gheol. 1994. Grujinschi.P. 133-140.. 1985.. 121-136. B.J. Iaccarino. Perch Nielsen. Grujinschi. sect. România. et al. Huică. Contribuţii la cunoaşterea ruditelor Miocenului inferior din sinclinalele Slănic şi Drajna. P. K. 8. Miocene to early Pliocene oxygen and carbon isotope stratigraphy in the southwest Pacific. Paleont. B. Rep.. Rom.. Cuza”. Univ.. p. Washington. tehnic econ. î. Istocescu. Institutul Geologic Bucureşti. 1931.G. 25. Ionesi.G. Deep Sea Drilling Project Leg 90. Vol. 2. T.P. J. p. Anuarul Comitetului Geologic. I. V.v. Vol. Sect. Editura Universităţii din Ploiesti. Bucureşti. 1953. 72-79. p... Ionesi. XLVI (1958-1959). p. Ionesi.. 1955. Geol. Bucureşti. 33-38. Bucureşti. 2008.. Trelea... 5. 99-220. Init. Cambridge University Press. M. XVIII (1971).. Sur la limite Oligocene-Miocene dans le flysch externe carpatique. D. Vederi noi în problema stratelor de Cornu. XIII.1383-1411. Iaşi. Berlin. Stratigr. 83. Stud.G. p. Evoluţia sectorului sudic al bazinului avanfosei Carpaţilor Orientali se reflectă în evoluţia evoporitelor miocene. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Frunzescu. Ionesi. Cluj-Napoca. XXVIII. Suppl.. 1-457 p. 4. Micropaleontology in Petroleum Exploration.. Popov. Ionesi. 2000b. Brănoiu. An. The Miocene from the Transylvanian Basin – Roumania. Iva Mariana. st..D. 17-22. 1971. XIX.V. Buletinul Institutului de Petrol şi Gaze. The oligocen from the Transylvanian Basin. 1972.R. Grigoraş. Bucureşti. Vol. p. Kennett. Stratigrafia depozitelor miocene de pe platforma dintre Valea Siretului şi Valea Moldovei. Ionesi. C.. 25-64. Severoyapadna Bulgaria. Oligocenul in facies de Slon-Bertea (jud.. p. Grujinschi.. 1971. Bucureşti. C. 56 . B. Institutul Geologic Bucureşti. Gessel. E. Tom XVII.. Vol.. J. N. I. p. D. Analele ştiinţifice ale Universităţii „Al.. p. p. 1972. 101-107. Clarandon Press.. Cluj-Napoca.. Vol. p. Dări de Seamă ale şedinţelor.P. Bucureşti. Vol. C. Teleajenului şi V.S. Băcăran. D. Geologie. N. 391 p. Buzăului.. Stratigr.S. I. XXXVI. XIX. Lăzărescu. 1989.P.. Buletinul I. Sur les subdivision stratigraphiques de la molase miocen de Transylvanie et Muntenie (Romanie). Com. v. Plankton Stratigraphy. Oxford. IIb. 1971. Geologie.. 1970.I. p.I. L. V..P...W. Contribuţiuni la studiul micropaleontologic al Miocenului superior din Muntenia de Est (Prahova şi Buzău). Goel. Brânzilă. Akad. K. Cuza”.. 283-314.G. p. Krejci-Graf. Frunzescu. C. Stratigraphie und Paläontologie des obermiozäns und Pliozäns der Muntenia (Rumänien). 109-112. L. Grujinschi. Dări de Seamă ale Şedinţelor.B.. Observaţiuni asupra discordanţei din ivirea de sare de la Baia Baciului (Slănic Prahova). N.). 1973. notă asupra depozitelor Tortoniene din regiunea Pătârlagele-Orjani. 1996. Kojumdgieva. (serie nouă). In: Bolli.S. Prahova).. Izv... Saunders. Gh. Jones. Grujinschi.. (Ed.M... H. W. L... R. Buletin U. 90. R. 1988.. Sarmatian of the Moldavian Platform. Edit. XI. Studiul geologic al sectorului vestic al Bazinului Crişului Alb şi al ramei Munţilor Codru şi Highiş. 154-150. Nauk. L. Zeit. i Litol. J. An. H. Inst. N. 1995. Limite Basarabien-Chersonien sur les unites de Plate-forme de Roumanie.. Acad. 187-208.. Ionesi. Buletinul de ştiinţe geologice din R.S. p.

Knihoonicka YPN.V. Miculan. Gh.. Academia R. p. Studii şi Cercetări de Geologie Geofizică Geografic. Edit. Mărunteanu. Szakács. Gh. 2. Anuarul Institutului Geologic al României. Vol.C. Res.P. 127-148. Essai sur le Néogene de Roumanie. Associations de nannoplancton dans les depots sarmatiens de Muntenie (Bassin Dacique). Motaş.. p. II. Sarea în pământul românesc. Stratigrafia Neogenului superior din sectorul vestic al Bazinului Dacic. E. I. Bucureşti. Studiul biostratigrafic detaliat al secţiunilor geologice miocen inferioare. K. Erde. 1978. L. Hodonin. An..31. Popescu-Voiteşti. Suppl. E. N. 1967. Institutul Geologic Bucureşti. 1962. 7. Etapa a IV-a.P.C. 299-339. Roma. St.. 197-202. I. A. 1991.... Cuza”. în timpul Cainozoicului. V (1911). Phys. Pestrea. 3-14. 1997. Miocenul presarmaţian din culmea Istriţa. Olteanu. Marinescu. Bucureşti.. Popescu.. Cluj-Napoca. J. Cercetări geologice în partea externă a curburii sud-estice a Carpaţilor Orientali.. Băcăran. 738-785... Saltbearing Badenien Deposits in the Slănic Syncline. Institutul Geologic al României. Popescu.. Proceedings of the II Planktonic Conference. Mărunteanu. V (1913-1914). Evoluţia microorganismelor planctonice calcaroase din România. Unlocking the ice-house: Oligocene-Miocene oxygen Isotopes. Arhiva Institutului Geologic al României. 87-92. Geol.. 14/2. v. Raport de cercetare. Prague. Edizioni Tecnoscienza. M. 7. Dări de Seamă ale Şedinţelor. b. Ed. I. Mrazec. Roma. Papainopol. în: Farinacci. Nicorici. Acad. Geophys.G. Knihov.. J. R.. Inst. Geografie-Geologie. 221244. 1972. R.. p. Ital.C.. marginal erosio.. 96. Mateescu.. R. Planktonic foraminiferal biostratigraphy of the middle Miocene in Italy. Gh. Papaianopol. III. Comunicări ale Societăţii de Ştiinţe Naturale din R.. Merutiu. p. 1912. LVIII/4 (1971). Meszaros. Biostratigrafia succesiunii. & Young R. 1970. I. 1994.. Studii pentru scara biostratigrafică standard a Neogenului – Subcarpaţii Munteniei. p. 1991. N. S. Geologic.. II. „Al.. Mărunteanu.S. Micu. M. Dări de Seamă ale Şedinţelor. eustasy and.. Macovei. Vol. Anal. Bucureşti. Drăgănescu. p. Anuarul Institutului de Geologie şi Geofizică.. p. Journ. Dări de Seamă ale Şedinţelor Vol. 66. Prahova). Contribuţiuni la cunoaşterea pânzelor Flisului carpatic în România. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Macarovici. Motaş. p. cu privire generală asupra conţinutului şi poziţiei stratigrafice a Buglovianului. Contescu.R.R. p. XVI/4. no. F.. Paleon... Rom. Mărunteanu. M.. M. Gh... VII/1. 4-th INA Conf.. în vederea definirii şi caracterizării unor secţiuni de referinţă pentru etajele marine ale Neogenului şi Paleogenului. p.G. 32-51.. Marinescu. Contribuţii la stabilirea limitei dintre Tortonian şi Sarmaţian între Cluj şi Turda. 47-60. 1916.. East Carpathians.. P. N. 1992 Nannofossil zones in the Paleogene and Miocen deposits of Transylvanian Basin... M. 1976. Asupra vârstei Formaţiunei salifere subcarpatice. 6829-6848.. Univ. 1992. et al. Iaşi. Al.. The Miocene from Transylvanian Basin – Romania. 1982. XIII.. Potsdam. L. Bucureşti. M.. Caractères stratigraphiques et sédimentologiques des dépôts sarmato-pliocènes de la courbure des Carpates Orientales. Distributions of the calcareous nannofossils in the Intra – and Extra – Carpathians areas of Romania. 1971. Bucureşti. 1927. Soc. in: Hamrsmid B. Raport. LXIX. Wright. Papaianopol. Macaleţ. St. Romania) (Comment to Annex 9-12). I. L. Ad WDDR. 155 p.. Bill. Veröff Zentrdinst..P. Fl.N. – Nannoplankton Research Vol. I. Micu. Institutul de Geologie şi Geofizică. Martini. p. 57 .. 4754.. 1914. 1994. Mărunteanu. 1996. Popescu. Modena. 247-261. V. Bucureşti. Bucureşti. Bucureşti.D. Vol. p.. Meotian-Pleistocen dintre Călugăreni şi Vadu Săpat (jud. Vol. p.R.. Standard Tertiary and Quaternaryy calcareous nannoplankton zonation. 33(3). Bucureşti. Vol. Meszaros. R. 2002. M. Motaş. Explanatory notes to Lithotectonic Profiles of Micene Molasses from Central Moldavia (Eastern Carpathions. Vol. I. G. I. Z. 14b. Popescu... Fairbanks. 1981. Miller. L..

. T. Bălăneasa cu privire specială pentru regiunea Pietraru-Buzău. 1973. XXXI-XXXV (1942-1949) (résumes). R. Papp. Vol. Pătruţ. Microfauna Miocenului dintre Siret şi Prut. Init. C. 42A of the deep Sea drilling project. 181. Müller. Dări de Seamă ale Şedinţelor Tomes. p. -T.R. E. Vol. R. 155160.. p. Nişcovului). N. Geof. 1/2. p.. Geol. 58 . p. Nannoplancton) du Sarmatien et du Meotien de l’est de Muntenia (Bassin Dacique. p. Dări de Seamă ale Şedinţelor. Asupra sarmaţianului din V.. 1951. XXXIII. 1997. J.E. 231-261. T. Inst. Tome 14/2. XVII. Iaşi. Bucureşti. DSDP. Rom. „Al. Olteanu. 1... St. LXX. Neogene calcareous nannofossils from the Mediterranean . Turnovsky. Sur le bassin néogéne de la région située au nord de Ploiesci (Valachie). Geol.. 1968. in co-operation with Grill R. Pilide. Fr. Studiul Miocenului şi Pliocenului din regiunea Cislău-Salcia-Lapoş.. Bucureşti. Anualele Universităţii. LXI (1973-1974). Forams) on the Sarmatian în Salcia Area (Prahova County) An. Revue Roumaine de Géologic. Pană.. Bratislava. 1970. Acad. XXVIII.. Bucureşti. Kapounek. Acad.Leg. Fl. Geologia şi tectonica regiunii Vălenii de Munte-Cosminele-Buştenari.. Edit. Bucureşti. România.. Vol.. Buzăului şi V. 1978. Bucureşti. Vol. Munteanu. Bucureşti. of Bucharest. Popescu. Anuarul Comitetului Geologic. M. Ser. -T. Bucureşti.S.. Anuarul Comitetului Geologic. 1979. Bucureşti. 1968. D.V. Olteanu. p. J. 1975. Nichiforescu. Academia Română.. Mărunteanu.. nat...) Acad.. Acta Paleont.. 1997.. Kallmann. Gh.R. Studiul faunei sarmaţiene din regiunea cuprinsă între V. Rep. Kossovian foraminifera în România. Universitatea Iaşi. M. 1978. 1951. p.. Băcăran. Memoriile Institutului de Geologie şi Geofizică. E. Editura Academiei R. Viena... XI.. (st. Lopatnei (Subcarpaţi). Cricovului Sărat şi V. III. 113-117.. Vehr. Die Entwicklung der Uvigerinen im Badenien der Zentralen Paratethys.. Institutul de Geologie şi Geofizică. Correlation of Sarmatian deposits of South Dobrogea and the Sub-carpathians of Muntenia. Bull. Buletinul Societăţii de ştiinţe geologice din R.-Geogr. I. K. 5-62. Vol... Comité Géologique.S. p. XXXII (1943-1944). 189 p. Teleajen şi P. Geogr... Univ.R. Nichiforescu. Univ. 1992. Bucureşti.L. 22-31. p. Rom. Asupra prezenţei stratelor cu Cryptomactra şi a vârstei stratelor de Andreiaşu în bazinul râului Putna (Vrancea). Géophysique et Géographie. 1992-1993. 1964. 1877. M. 1969. R.S. XLII.: Chronostratigraphie und Neostratotypen M4. 727-750. Popescu.. 1998. 1969. XXVIII-XXXIX. Bucureşti.. I. 65-84. Lopatna şi V. 53-77. Teleajenului şi V. p.. 12-18. Cârnului (Cislău. Munteanu.. Studiul straografic al Neogenului din molasa pericarpatică (sectorul dintre V. K. D. Observaţiuni asupra apariţiilor de brecia sării cu masiv de sare în zona miopliocenă dintre Teleajen şi Bălăneasa (cu privire specială pentru regiunea Pietraru-Buzău). Stratigrafie. Papaianopol. C.. Bucureşti.I. In: Papp et al. Iaşi. Munteanu. XXIX.. M. Studii Tehnice şi Economice. Paghida. Geol.. II. Roumanie). IX. Badenien. cerc Geol. Gh. Buzăului.. Patrulius. Pană.. A. 1. Faunal remarks (Molluscs. I. Biostratigraphie (Mallusques. Serie de Géologie. Géol. A. Buzău). 1955. Popescu. Bălăneasa. al Rom.. Pauliuc.. Bucureşti.. Observaţiuni asupra „Breciei sării” cu masiv de sare din regiunea miopliocenă dintre R.. Nicolescu. 291-300. E. Vol. Geol. p. Rezumatul tezei de doctorat. Papaianopol.S. Inst. Fl. sect. Washington. nomenclature of the Neogene of Austria. Paris. Contribuţiuni la cunoaşterea Sarmaţianului dintre V. Bucureşti. 277-282. Vol. Cuza”.Schmid. M. Papp.. I.S. Gh. Bund. Rom. Janoschek. (Geol.. 136 p. I. p. 237-290. 5-98. M. 157-162. 19-27.. N. Bucureşti. Munteanu. Teza de doctorat. Date noi cu privire la biostratigrafia şi corelarea Miocenului mediu din aria carpatică. An. 1966. 1969. Geologia masivului Bucegi şi a culoarului Dâmbovicioarei. p.). I. Planktonic foraminiferal zonation in the Dej Tuff Complex. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Munteanu. p.. studiul depozitelor pliocene din regiunea cuprinsă între V. p. T.. Bucureşti. Soc. 189-203. p. Stratigrafie.

p. Bucureşti. Prahova şi datele noi ce se pot scoate din raporturile sale stratigrafice şi tectonice.V. p.. 95-98. Tomes XXXI-XXXVI (1942-1949) (resumes). M. Gh. Gh. Dări de Seamă ale Şedinţelor. A. Institutul de Geologie şi Geofizică. 1-82. Popovici. 727. Prahova.B... Atlasul foraminiferelor calcaroase din Miocenul mediu marin din România: Superfamilia Neosariacea. F. Inst. 2000. Romanian Journal of Stratigraphy. p. Arhiva Institutului Geologic Bucureşti. Saulea. IV. Contribuţiuni la stratigrafia Miocenului din Subcarpaţii Munteniei. 1951. Vol. Institutul Geologic al României. 76. 59 . Vol. Vol. Vărbilăului. p. Iaccarino. 1997. D.. Geotehnica României. Editura Tehnică. Pătruţ. An. Wien. Popescu. Butac. 113. Gh.. Popescu. Oligocene-Miocene transition and main geological events in Romania (excursion guide). Bucureşti. Langhian. 1966. 1971. 65-73. p. 1995.. Géophysique et Géographie.. O. Zaharescu. Preda. 1987. 9. Gh.. 489. Observaţiuni asupra „breciei sării” şi a unor masive de sare din zona paleogenă miocenă a jud. 241-270.. Romanian Journal of Paleontology. Popescu. Romanian Journal of Paleontology. S. Lower-Middle Micene Formations in the folded Area of the East Carpathians. Comitetul de Stat al Geologiei. p. Popescu-Voiteşti. Gnacolini. Supplement 5. X-th Congress RCMNS. Bucureşti. XXXII (1943-1944). Guide to Excursion B1 (post congress).. Popescu.M. Gh.. Bucureşti. Contribution à la connaissence de la faune burdigaliene de Cornu (V. M. Popescu.. Raport geologic de sinteză privind stratigrafia tectonică şi perspectivele de hidrocarburi ale zonei flisului. Genetical and Structural Relation between Flysch and Molasse (The East Carpathians Model). Institutul Geologic al României... Tema A10/1997 (8/1998.. Bucureşti... Prahova. A. de la curbura Carpaţilor Orientali (între V.. I...S. Dări de Seamă ale Şedinţelor. 14-19. An. Gh. Gr. Georgescu. Prahovei). Protoescu. Geol. Miocene Stratigraphy: An Integrated Approach. Geol. p. XXXVI (1948-1949).. 1... Popescu. Contribuţiuni la studiul faunei de foaminifere terţiare din România. Rio.. Academia Română.. Anuarul Comitetului Geologic. Revue Roumaine de Géologic. 221-372. 1996. Coccioni. Popescu. 1998. Bucureşti. Geologia şi tectonica părţii de răsărit a jud.. 1981. Institutul Geologic al României. A. Caşinului şi V.V. Rom. Stratigraphic correlation of the Paratethys Oligocene and Miocene. Gr. p. 3-12. Buta. Contribution to the knowledge of the Sarmatian Foraminifera of Romania. M. Institutul de Geologie şi Geofizică. Bucureşti. Bergbanstud. p. Săndulescu. M. Zona Flisului paleogen între V. Öster. 1995. Gr. Marine Middle Miocene stratigraphy of Central Paratethys (Romanian Area). Gr. Popescu. Anuarul Institutului Geologic al României. D. Dări de Seamă ale Şedinţelor. X. p. G. Rusu. Bucharest. Inst. Serravalian and Tortonian historical stratotypes in: Montanari. 1998. Săndulescu. Gelati. Bucureşti. Melinte.. Gh. Teleajenului). Geol. R.. Prezenţa Mediteranului al II-lea fosilifer la Ogretin-Mierla. Vol. Tome XV/1.... Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Popescu.. R.. 76. Bucureşti. Bucureşti. Vol. Viena. geol. Odin.Mărunţeanu.. 1922. 72-73/3 (1985-1986). Abstracts Vol. Rögl. Ştefănescu. Inst. Băcăran. 1956. Mitt. 1952. 19. 1915. Vol. Bucureşti. p. p. XXIX. Institutul Geologic al României. 76. Marine Middle Miocene Microbiostratigraphical correlation in Central Paratethys. Carpatho-Balkan Geological Association XII Congress Guide book series no.Atlasul Paleontologic al Neogenului. 1984. Vol. Ges.. 1925. Recherces sur la „brece du sel” et quelques massifs de sel de la Zone paleogene-miocene du departamente de Prahova (Valachie) Comptes Rendus des Séances. Carpathian-Balkan Geological Association XVI Congress. A. 57-87. Bucureşti. no. Institutul Geologic al României. Săndulescu. Popescu. 149-168. Popescu.. . 1958.S. M. M. P. Buzăului şi V. M. M. Kusko. 1996. Bucureşti. Comite Géologique Bucureşti. C. Vol. D... 41. p.. Elsevier Science B. Cita. Serie de Géologie.. Marine Mid-Miocene stratigraphy of Central Paratethys (Romanian Area).

. 1985. 83-90.G. W. Géophysique et Géographie. 1979.. R. Vied. Bucureşti. 60 .. The Algal Nature of Certain Calcareous Rocks Intercalated in the Doftana Molasse. Popescu. Vol.. Akad.D. N. J. LVII/5. p. Ştefănescu. p. J. 1971. On the Olgocen-Miocen Boundary in the External Flysch Zone of the Carpathian Bend (between the Teleajen Valley and the Dâmboviţa Valley). Carte geologique de la region Vălenii de Munte.. 1962. I. 1982. Slov. M. p..000. Mărunteanu. F. Vol. V.G. Inst. Revue Roumaine de Géologie.. Gheţa. no.. Bucureşti. Ivan.. Buletinul Institutului de Petrol. W. Gaze şi Gologic. Consideraţii privind stratigrafia Neogenului din V.. Ştefănescu. Stoica. 1911. VII. Rom.. 169-182. Melinte. 23-31. M.. 215-219. F. Miller. XLV (1957-1958). Chronostratigraphie und Neostratotypen. A tentative solving bycalcareous nannoplankton. Ştefănescu. Carbon dioxide and polar cooling in the Miocene: the Monterey hypothesis. Talec şi V. E. Teisseyre... Vol. Monit. III. 6. Tome XXV. p.. Ştefănescu. Vol. Ştefănescu. Structura geologică a regunii dintre V. p. Soc. Savin. 455-468. Calcarele de Podeni. Age of the Doftana Molasse.. Teisseyre. Berger.. p. 1897. Valea de Lopatna district de Prahova Bull.. Paleoceanogr. Petr. L. LXV/4. Dări de Seamă ale Şedinţelor. Contribuţiuni la cunoaşterea Sarmaţianului din regiunea Rusavăţu... Tome 23/1. Wright.. Paleoceanography. Dicea. Vol. Mid.. 37-57. 89-94. 1993. C. (Bucureşti). VI. 75. Bucureşti. LXVII/4 (1979-1980). p. 1:50... Institutul de Geologie şi Geofizică. Fairbanks.. Geol. 357-389. 181-191. Institutul de Geologie şi Geofizică. Vol.. I. X.H. Buzăului. et al. 1971.755806. Romanian Journal of Stratigraphy. Bucarest. p. M. Vyd. S. Senes. 1991. Tudor. 1992. Geophysical Monograph 32. Series de Géologie. M. Ştefănescu.. Vincent.G. Dări de Seamă ale Şedinţelor. Fr. Institutul Geologic Bucureşti. 1980.R. Aspect of the posibilities of lithological correlation of the Oligocene-Lower Miocene deposits of the Buzău Valley. Băcăran. Bratislava.-Miocene sotope stratigraphy in the deep sea: high-resolution correlations. II Miozän M1 Eggenburgien. p. Early and Middle Miocene stable isotope: implications for deepwater circulation and climate. 1963. Academia Română. Mrazec.V. 1902: Privire geologică asupra formaţiunilor salifere şi zăcămintelor de sare din România. W. V.. Dări de Seamă ale Şedinţelor.. Dări de Seamă ale Şedinţelor. K. Vol. 827 p. 3-eme serie. M. Bucureşti. Vol. Ştefănescu. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Steininger. Comitetul Geologic Bucureşti. M. Woodruff. Paris. S.. p. M. Ialomiţei. paleoclimatic cycles and sediment preservation.

27 Aug. LVI. 47-49. Mz. Vol. Paris. p..T. 1-419. Comunicări şi referate. V.. Geoscience and Man. 1992. Criterii de clasificare la sporii de ciuperci de vârstă oligocen-miocenă. Nat. 99-112. 1978. Abstracts with Programs. ediţia a II-a.. J. OLARU.. Ploieşti. 4 text.. p. northen Gulf of Mexico. W.. W. 91-97. 1996. Consideraţii teoretice asupra germinaţiei sporilor de ciuperci miocene din genul Alternaria. & FRUNZESCU. & GHEORGHIES... Prahova. p. 1970.. Mz. Endolitic Fungi in Reef Building Coral (Order: Scleractinia) Are Common Cosmopolitan and Potentially Pathogenic.. Nat. Studiu comparativ al sporilor de ciuperci din Formaţiunea gipsurilor inferioare a Sinclinalului Slănic (Miocen inferior) cu sporii de ciuperci actuali. Bull. (netipărit). ELISK. p... 1997. W. Fitotehnic. C. BIBLIOGRAFIE PALEOMICOLOGIE AINSWORTT & BISBY’S. ELSIK. 84 (1): 1-11. 1975.. D. V. BÂLTEANU. New York and London.L.C. de Şt. ELSIK. BĂCĂRAN. no 4. Classification and geologic history of Dispersed Microthyriaceous fungi. vol. E. Originea miocenă a unor agenţi patogeni ai plantelor. Microspori de ciuperci oligocene în Calcarele de Jaslo din zona sudică a Carpaţilor Orientali. Bucureşti. 1973. V:. Sinaia. BĂCĂRAN.S. et PONS. Fungal spores in stratigraphy Geo... DOUBINGER. BROWN.. COTEANU. 1992.. A. figures. 1995. GOLUBIC. BARNAURE. pl. Commonwalth Mycological Institute Kew.. 2004. Univers enciclopedic. The Fungal Spore and Diseas Initiation in Plants and Animals. 27 August . Dicţionarul explicativ al limbii române. G. Comunicări şi referate.P. Nat. Mz. V. J. 198: 254-260 p. p. Le gisement de Cerrejón (Paléocène-Eocène). et al.C. 16 pl. Soc. South Florida. S. Surrey. BARR. HOCH. Bucureşti. Lucknow (1976-1977) 1:331-342.... Second International Mycological Congress. V. 1977. Ploieşti. Vol. RÁCZ. 1962.. Univ.. 1986. Ed. J. 147-149. Microscopic fungal remains and Cenozoic Palynostratigraphy. 262 p. Abs. Bucureşti. Ploieşti. L.. Băcăran. PETRESCU. Association of Geological Societies.A. G. Morphological phylogeny of dispersed fossil fungal spores-Intimations. Second International Mycological Congress. Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”.. Humble Oil & Refining Company Huston.C.. Mycologia. Bucureşti. D. Systematischer Botanischer Bilderatlas. de Şt. H. Simpozionul Naţional de Micologie. 1 p. Prahova.C. 168. II. Ploieşti. 61 ..D. W. D. C.V. p. IV. nr. Berlin. O.. Tampa. 169. V. 115-120. South Florida. 43. Plante medicinale şi aromatice. Comunicări şi referate IX. O. Şt.. Academia Română. 1994.. U. R. 1989. J. Univ. 2000. 1977. p.. ELSIK.C. Ploieşti. America. 1991. August 23. 283. Prahova. BĂCĂRAN. & ELSIK..C. 2/2004. W. I. Evolution and Kingdom of organisms from the perspective of a mycologist. BENTIS. Acad. ELSIK.. Prahova. 1969.. Nat. Ped. Texas.. L. GH. p. ELSIK. p. . & GOLUBIC. p. 3 tab. Mz.3 September 1977. V. 1927. 44. BĂCĂRAN. Vol. Palinologie cu aplicaţii în geologie. 1977.. V.. no 3-4.. ETHRIDGE. W. Classification geologic history of the microthyriaceous fungi. J. Microspori de ciuperci din Formaţiunea evaporitică cu sare de la Slănic Prahova. 232-252. XV. 1994. Pollen et Spores. p. Abs.C. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 11. XXVIII. p. Univ. COICIU. Tampa. Late Neogene palynomorph diagrams. „Petrol-Gaze” Pl. p. Ed. IX. D. Vol. Bul.. L. Conf. 1963. Seria Tehnică.. Int. FRUNZESCU.R. G... Vol.L. Şt... 1-413. DEBORAH.. DUNZINGER... BĂCĂRAN. 1976. BĂCĂRAN. K. DRAGASTAN.J.C. 403-420. Cole. Volume XIX. Les Champignons epphylles du Tertiaire de Columbie I. & DRĂGĂNESCU. 1-1192. Did. Plenum Press.: 1-555. VIII. Comunicări şi referate X.2. W. B. D.3 Sept.J... Palynol. I. Transactions Gulf Coast. p. Editura Ceres. Dictionary of the Fungi. p.

Oxford University Press. Palynol. D. 421-426. Geoscience and Man. 1980. D. V. 1996. Crişanei şi Maramureşului. p. GIVULESCU. Pânza de Tarcău. 1964. 1976. teză de doctorat. Studiul lemnelor fosile din depozitele Cretacic-Paleocene (?) din România. 27 pl. Canadian Journal of Botany. 1986. Revista Română de Petrol. Facultatea de Geologie şi Geofizică. Vol. Adnotated Glossary of Fungal Palynomorphs. IONESCU. GUŢU. R. Elsevier Scientific Publishing Company. ELSIK.. p. Int. „Petrol-Gaze” Ploieşti. 1993. JANSONIUS. şi col..103. 23.. W. 2003. p. ELSIK. & BĂCĂRAN. A. Lucknow (1976-1977). Flora pliocenă de la Corniţel (reg. Oradea). 155-159.C. A palaeogeological study of Holocene peat bag sections in Germany and the Netherlands Review of Palaeobotany and Palynology.-dec. Studiul palinomorfelor Molasei de Doftana din Sinclinalul Drajnei (Bazinul Văii Teleajenului). Banatului. 1997. Volume 52. 1990. Printed in the Netherlands.. D. Volume 15.B. AASP Contributions Series. ELSIK.. Ed. INGOLD.. I. Dicţionar latin-român.C. Taxon. 1989. Palynology of Late Pleistocene Giant Ground Sloth Locality. D.. gen. 1-150 p. & BĂCĂRAN. L. HUICĂ. IAMANDEI. HAWKSWORTH. Pollen et Spores.org/names/names. W. Fungal spores from the Upper Eocene Manning Formation. 14: 91. International Code of Botanical Nomenclature. Calvini. W. northern Gulf of Mexico. 156-162. 2: 436-493. R. Bucureşti... no 1-2.. W. The fungal morphotype Felixites nov. & JANSONIUS. 1-229 p. 129-132.P. Ed. Vol. Academiei R. 1963 emend. Legumicultură. W. Harta regiunii Crivineni. ETHRIDGE. Psilodiporites Varma and Rawat. Fifteen miscellaneous proposals towards the evolution of a Code appropriate to the needs of the 21st century. IV. Vol. Ploieşti. Bucureşti. XLVII-L (1995-1998).D. 53-63. ELSIK. p. Identificarea asociaţiei cu Deflandrea spinulosa în zona Stârmini.. V. Pollen et Spores. V. Roum de Géologie. 1-35 p.. & TRĂISTARU.C. The stratigrafic value of Neogene fungal spores from DSDP site 493. Texas. Revue Roumaine de Géophysique et Géografie. 1-1446 p. leg. Ploieşti.. 2001.. 62 . p. Ed. W. XXIX. Băcăran. Conf. Pătârlagele. 1994. INDEX FUNGORUM http://indexfungorum. Jakson Group. p. EDIGER.. Humanitas. Bul. 2004. & BATI..C. 1983. GIVULESCU.. 4. Tome 47. + 120 planşe text. ELSIK. E.. Vol. XXVIII. XXVIII (1986). G. no 3-4. East and South Central Texas: U. Volume 8. J. Bucureşti. p. Tome 34. 403-420. GH. ELSIK.C. Amsterdam.D. 1978. XXXI. 8. 1-12. The AASP Inc Workgroup on Fossil Fungal Palynomorphs. Bucureşti. 77-82. Ed. Fossil Bacteria and Fungi in some Cretaceous woods and their paleoecological implications.L. nr. Serie nouă. ELSIK. W. 25 (1978) 1-20. Fossil fungal spores: Anatolinites gen. oct. Catedra de Geologie-Paleontologie. Vol. pages 953-958 National Research Council Canada. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău ELSIK.C. FRUNZESCU. 2003. Buzău. Bucureşti. 5. Cluj-Napoca. 1974.R. The utility fungal spores in marginal marine strata of the late Cenozoic. Volume 42. no 1. & BROWN. 1987. Rev.S. W.S. 1998. Univ. Vol. August.. Editura Academiei Române. Pollen et Spores. Number 11. southwest Harris County. 71-79. Istoria pădurilor fosile din Terţiarul Transilvaniei. 1984.asp INDREA. 1986.C.. nr. W. Z. Bucureşti.C. V. p.. 1-172. C. FRUNZESCU. p. p.V.. Palynology.. New genera of Palaeogene fungal spores. p.R. 1987. Microspores de champignons dans l’horizon supérieur du Grès de Kliwa de l’Éperon de Văleni.A. 66. London. D.. ELSIK. G. Pollen et Spores... 1990. 1979. 1-208.P.L. Palynology. GEEL... IAMANDEI. Number/numero 5. p. no 4. Carpatica. Paleogene fungal spores and fruiting bodies of the Canadian Arctic. Cătina jud. Did. FOURNIER. şi Ped. E. 2001..T. p. 1-350. ediţia a II-a. Dispersal in Fungi.. 31-41.C. 1 plate. nov.. revizuită...

STAFLEU. by The New York Botanical Garden Bronx: N. Cluj-Napoca. TAYLOR. PETRESCU. Simpozionul de Palinologie Cluj. Hawksworth. JANSONIUS. nouvelles recherches sur les champignons fossiles.. The distribution and interactions of some Paleozoic fungi.. T. 1971. AASP Fondation.C. 1995.. E. Fungal palynomorphs recovered from recent river deposits. 14 mai 1970. R. 1982. pp. Res..V. Bulletin 340. W. TAYLOR.L. în palin rom.Y. Texas. SVOBODOVA.. 1982. 15.A.V. 64-2008. Supervicornea pacltovae gen. T. & DRAGASTAN. 1996... 1-351 p.L. & OSBORN. L.. & ELSIK.. Palynology 24: 37-47.. p. T. SHEFFY. 1995. REYNOLDS. POP... D. 1990. J. DIJKSTRA. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău JANSONIUS. C.. p.. Progrese în palinologia românească. Les champignons fossiles. The nomenclature of fossils as fungi. R.S. New York. Mycotaxon. Mycologia. Paléosporologie. 1995. 1996. & JANSONIUS. 1986. Zambia. E. 63 . Vol. Plante fosile. Morphology and Taxonomy of fungal Spores. G. 2000. Review of Palaeobotany and Palynology 85: 83-94. & TAYLOR.. TAYLOR. Utrecht-Netherlands. O. Paris F.N.. a new elateroid sporomorph from the Bohemian Cenomanian (Czeh Republic) Acta Musei Naturalis Pragae Series B-Historia Naturalis Vol. Macromycetes. J. Luangwa Valley. Atlas des champignons d’Europe. 1-471 p. August 1969. 1971. 1-260 p. Les champignons fossiles. 1981.S. Acad. Ed. Bucureşti. Ed. J. & VAVRDOVA. 1981.V.M. The fossil history of Ascomycetes Systematics and Perspectives in the Nineties. Fossil arbuscular micorrhizae from the Early Devonian.C. p.. A comparision of some Paleogene fungal palynomorphs from Canada and from Patagonia.. Recherches sur quelques organismes fungiquest et d’affinités fongiques probables présents and Paléozoiques. Mycol. Systematic and stratigraphic palynology of Eocene the Pliocene strata in the Imperial Nuktak C-22 Well. 2008. Băcăran. nov. 163-187 + 2 pl. SITTLER. Commision geologique du Canada. pl.. 167-174. 1-392. mycelia and fructifications.. p. The importance of Fungi in shaping the paleoecosistem. R. E. 1-178.. 1981. 3-4: 319-334. Paleontolographica Abteilung B.W. J. a Cretaceous fungal fructification. Paris.. Faculté des Sciences de l’Université de Strasbourg. Canada.. R. XXIII.R. 1965. D. 2-4. 1982. Geological Survey of Canada. cu privire specială asupra condiţiilor paleoclimatice. 13-16. adopted by Elleventh International Botanical Congress Seatle. p. 141152 SEPULVEDA. Ed. & PETRESCU. 87 (4).V. Redescription of Some Fossils Fungal Spores. Printed in Great Britain. TAYLOR... II. et al. LOCQUIN. AMEGHINIANA. N. G.L.. Cercetări palinologice asupra Eocenului de la MorlacaHuedin. by D. Dallas. M. & DILCHER. KALGUTKAR. I. KALGUTKAR. PO. 99 (5): 513-522. Bordas. T. 560-573.M. 1-173 p. Fungal Associations in the Terrestrial Paleoecosistem. & NORRIS.. Published by the American Association of Stratigraphy Palynologists Foundation. 1972. p. 1994. 557-562.S. Some fossil fungal form-taxa from the Maastrichtian and Palaeogene ages. 36 pl.. 1971. T.N.M. Progr. W. NORRIS. Pollen et Spores 23 (3-4). 2000. M. 17. Linnaean nomenclature-universal language of taxonomists and the Sporae Dispersae (with a commentary of Hughes proposal).N. J. Rew. & ELSIK. Toronto.N. Vol. M. Synopsis of fossils fungal spores. no 1.N. Taxon 30 (2): 438-448.. Thèsses. XXIX-XXXI. pp..M. D. Ed.. 1971. JARZEN. LOCQUIN.M. et sp. PO. District of Mackenzie. ROMAGNESI.. 1985. 133-138. Acad. JANSONIUS.T. Paris. Le Paléogéne des Fosses Rhenan et Rhodanien etudes sédimentologiques et paléoclimatiques. POP EMIL.. International Code of Botanical nomenclature. Reprinted from Trends in Ecology and Evolution. GH. 1986. TAYLOR. & KALGUTKAR. no.A. & SIEGLER. fig. Vol.. Dacia. I. F. 1-89 p.. Plenum Press. p. H. Stuttgart. 249-262.R. J.. Mackenzie Delta Region. of Paleobotany and Palynology.R. R. S. M.. 458-5126. Tomo XIX. introducere în paleobotanică. Bucureşti. POP.. Southern Argentina.34-51. nov. Geleenites Dijkstra 1949. 1-279 + 2 pl. no. Volume 5. Palynology: Volume 10: 35-60. U..J.. M.

Heidelberg. 1994. 901-910. M. 725-729. H. Protoascon missouriensis. REMY. Bronx. E.D. HASS. 1992. TAYLOR. C. TAYLOR. H. VERECCHIA. 84 (6): pp. GALATIER.L. Columbus. The oldest fossil lichen. 10458-5126. N. Ohio.. & TAYLOR.. 213-253. S.. TAYLOR. Fungi and Sediments Springer-Verlag p. The oldest fossil ascomycetes. & OSBORN. TAYLOR. Cod. T.N. Mycologia.M. T.N. a complex fossil microfungus revisited. nr. HASS. New York..N. The Rhynie Chert Ecosystem: A Model for Understanding Fungal Interactions.L. 3. VACZY...R. H. 1-254. 2000..Y.N. D. H. Bucureşti. National Science Foundation Deutsche Forsungemein schaft and Deutscher Akademischer Austauch Dienst. Parasitism in a 400 milion year-old green alga. 1995. A fossil mycoflora from Antarctica. S. & HASS.. The importance of fungi in shaping the palaeoecosistem. p. & KERP. T. REMY. 1992... W. Review of Palaeobotany and Palynology 83: 253-260. E. p.. Fungi from the Lower Carboniferous of central France. T. KLAVINS. R. 244. Băcăran. 2005. T. 1974. 1997. H.. Devonian Fungi: interactions with the green alga Palaeonitella. H. VACZY. Internaţional de Nomenclatură Botanică. W.. T. 97 (3). Nature Volume 399/ 17 iunie 1999. T. Berlin..I. TAYLOR.. Nature Volume 378. 1999. & KERP.. Tipizarea nomenclaturală în Botanică. & REMY. by The New York Botanical Garden. T. 1996. W. TAYLOR. & AXSMITH. Studii şi Cercetări Biologice Cluj.. 68-75. A Cyanolichen from the Lower Devonian Rhynie Chert American Journal of Botany 84 (7): 992-1004. Mycologia. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău TAYLOR..P.V. Acad. 64 . J. TAYLOR. 1987. C.N. Buenos Aires...N. HASS. H. H. Bucureşti. T... TAYLOR.P.. Ed. T. Review of Palaeobotany and Palynology 90: 229-262. 16 november 1995. Dep.S. The Ohio State Univ. 24. 1972. & KERP. & STUBBLEFIELD. 2000. HASS. T.N. B. of Botany and Institute of Polar Studies.N. p. E. seria Botanică. KRINGS.N. TAYLOR. & TAYLOR.N.

V. Die Pilze. Vol.T. 1996. The Fungi – An Advanced Treatise. Bucureşti. P. Stuttgart.. ELLIS. 396. Vol. D. & SESAN.D. & LIZON. A.. A. T. no 144.. DEIGHTON.. Băcăran.C. Le Genera Alternaria. de Şt. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 11.J.. England..S. 141. D. 1979. Masson et Cie Editeurs. 1-161 p. Acad. A. 547 p. A... Macmillan Publishing Company. Biol. H..E. Catalogul micromicetelor biodestructoare ale materialelor polimere.. Contribuţii la cunoaşterea genului Pleospora Rabenh. T... MADELIN.. Surrey.. nr.. COOKE. Ed. 83.. Oxford at the Clarendon Press.S. 1987. Commonwealth Mycological Institute Kew. Studies on Cercospora and allied Genera VII New species and redisponizions. A. 1964. IV B: 1-504 p. Alternaria. 1-206 pl. Iaşi. de Ştiinţe a U. Vol. Manuale di Patologia vegetale. MANOLIU. III: 1-571 p. 1980. A.. Mycological Papers.. syst. Dicţionar fitopatologic în şase limbi – Micoze. 1976. Tome I. 1997. Ph. D. Sc. O.. 1-11. London.N. G. 1-154 p. Elsevier – Amsterdam. Ed.J.. 1-354. 1982. Commonwealth Mycological Institute.. p. St. E. Sc. Commonwealth Mycological Institute Kew. 1964. Ph. 1-1283 p.I. J.. nr. MICULISKENE. Masson. 76-83. II. 1-608 p. Vol. 1966... 1985. & PETRESCU.. 1-193. V. JIGĂU. Surrey. F...... 1-249 p. & VISCONTI... LOCQUIN.C.S.. J.. Mycological Society of America. M. Kew. BARR. p. & SUSSAMAN. 47. GOIDÀNICH. 1-545 p. ELLIS. A.. MANOLIU.. M. CHELKOVSKI. 1-56 p. 1-340 p.34. Les Ascomycetes. 1979. V..I. 1 p.C.. & BONTEA. Moscova. The Fungus Spore. 1966.C. HULEA.. BONTEA. Mycol. I: 1-748 p. Dictionary of the Fungi Commonwealth Mycological Institute. Bucureşti. Acad. 1963. 1964. G. et KRANZLIN. 20: 9-14.. Surrey. London.. (Clasa Ascomycetes) şi reîncadrarea taxonomică a speciilor acestui gen din flora României. Botanica agricolă. Plant Diseases and Metabolites. Ceres. Editions Paul Lechevalier. 1-551 p. Tokyo. 1964. & ELLIS. 1992. Ph.. „Ion Borcea” Bacău. Dictionary of the Fungi fifth edition. AINSWORTH.R. Române.. Complexul Muz.. Malýatlas húb. 12.. F. Ed. Nat. 1963.B. BIBLIOGRAFIE MICOLOGIE ABBAYES. D. C.. Lond.. Studii şi Comunicări. Commonwealth Mycological Institute Kew. 1-609 p.. 1973. Ceres. More Dematiaceous Hyphomycetes.S. 1968... G.. 2005. Vol.. B..Sc. tehnici şi ştiinţifici în fitopatologie. p. Bucureşti. England.. Fitopatologie agricolă...V. Bologna. Butteworths. T. MANOLIU. 1984. Cercetări micocenologice în asociaţia Symphyto-Cordati-Fagetum din Munţii Nemira (jud. Cerc. AL. 1-337 p. Kew. 1-541 p. Vol. P.C. New York. p. The Ecology of the Fungi. 1-316 p. Vol. et al. Paris. C.. New York. 1965. P. BUIA. Evolution and Kingdoms of organisms from the perspective of a micologist. 1983. p. ex Ces & De not. BREITENBACH. Passalora. A. LUGAUSKAS. Bratislava. Paris VIe. 1971. A. AINSWORTH. More Dematiaceous Hyphomycetes. Botanique.C. F. B. Veget. Studies on Cercospora and allied Genera II. p.3. M. Editura Agro-Silvică. Dip. Champignons de Suiss. Cercosporidium and some species of Fusicladium on Euphorbia. 1-80 p. II: 1-804 p. B. Dispersal in Fungi. 1981.B. Paris VIe.. p. Bucureşti. M.. Boca Raton Florida. W. E. Surrey. Bacău). RĂDULESCU..B.R. Bucureşti. ELLIS. GÄUMANN. 65 . I. New York and London. INGOLD. AINSWORTH. Academic Press. BAICU. Commonwealth Mycological Institute. Press Inc. 1967. Scrisoare către Băcăran Victor. Kew. DEREMEK. JOLY.. B. G. Mycologia 84 (1).F.B. Dicţionar de termeni populari. Mycologie générale et structurale. Lucerne. M.. 1-208 p. 2000. DEIGHTON. 1-507 p. Surrey.Sc. ST:. SLIAUJENE. 1961.

V.. Bucureşti. 16.S.. PUNITHALINGAM. H. E. F.S. E. 1957. 1998. Graminicolous species of Bipolaris. Surrey. VILLE. II: 1-1168 p. Îndrumător pentru determinarea bolilor şi dăunătorilor la seminţe. NEGRU. Department of Biodiversity and Systematic Biology. SIVANESAN. A. 1995.S. pag.. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău MANOLIU. 1998..I. Ed. Acad. Bucureşti. England. Cryptogams and Gymmosperms.. I-LXXXII. E. I: 1-543 p. sec.. 1967. 1-355 p. Septoriozele în România. PUNITHALINGAM. 1953. ed. Ed. Fitopatologie. + 1 tab... T. Acad... p. 1971. E. Ascochyta II.. Vol. Ciuperci Pyrenomycetes Sphaeriales din România.. Ed. Vol.. R. F. 149-348. Plante inferioare din masivul Ceahlău. R. 1-242. 1973. 1979. J. R. Ustilaginalele din Republica Populară România. 1969. CLEAL.. 1979. Bucureşti. ZANOISCHI. ZYCHA.. Băcăran.. MOREAU. NEGRU. 1999.. G. p. 119. Vol. J. E. Did.. Iaşi. S. FRASER. Micologie. 1995.. Acad. Paul Lechevalier Editeur.P. RĂDULESCU.. Acad. 1-250 p.. I: 1-1329 p. NEGREAN... 1966. 1-219 p. WEBSTER. Bucureşti. Drechslera.. J. pl. E.R. RĂDULESCU. ROMAGNESI.R. Cuza” Iaşi. Cluj-Napoca.R. A. Bucureşti. RĂDULESCU.. Acad.. 1-300 p.. Introdcution to Fungi University Press Cambridge. II: 1-1166 p. PARDOE. 1964. 144.P. O. p. I. National Museums & Galleries of Wales. Patologie vegetală. PÂRVU. p.. II. Bibliography of European Palaeobotany and Palynology 1996-1997. Paris VIe. A. Ciupercile Erysiphaceae din România. Tratat de fitopatologie agricolă. E. Curvularia. SIEPMANN. 1-325. Did.S. Editions Paul Lechevalier.. Species on Monocotyledons (excluding grasses). Edit. I şi II. Bucureşti.H. „Al.R.. Univ. Paris. R. T.. A. Agro-Silvică. R. 1-614 p. + 69 tab. Ed. 1973.. Ed. 1-570 p. Ed. Cardif CF1 3NP. studiu monografic. SĂVULESCU. MOHAN. pag. I şi II. COROI. Napoca Star. Atlas des champignons d’Europe. SĂVULESCU. Paris VIe. ŞTEFUREAC.. RAFAILĂ. şi Ped. R. 1967. Cramer.. DODEA. T. CAB International Mycological Institute. C. Ed. R.... A. p.. Ed. C.R.. Ed.S. Evoluţia plantelor oglindită în opere recente de botanică filogenetică. MITITIUC.B. Bucureşti. 235-236. Bucureşti. Ceres. 269. Le genre Alternaria. Graminicolous Ascochyta Species. SĂVULSECU.H... 1-358 p. 185. Les Champignons..V. M.. 1987. PATRICK. Commonwealth Mycological Institute Kew. 1988.R... Ed. Mucorales Verlag von J. Cambridge.S. 1-148. Ed.. C... 1969. Monografia Uredinalelor din Republica Populară România. M. p. Tome II. 1954. H. 66 . Acad. şi Ped..C. THOMAS. 1-291. VILLE... M.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful