UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE GEOLOGIE ŞI GEOFIZICĂ CATEDRA DE GEOLOGIE-PALEONTOLOGIE

TEZA DE DOCTORAT
STUDIUL PALEOMICOLOGIC AL DEPOZITELOR MIOCENE DIN BAZINELE VĂILOR TELEAJEN ŞI BUZĂU REZUMAT

Conducător ştiinţific: Prof. Dr. Ovidiu Dragastan

Doctorand: Victor Băcăran

Bucureşti, 2009

V. Băcăran, Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău

CUPRINS
I Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . II Cuvânt înainte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . III Istoricul cercetărilor paleomicologice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . IV Consemnarea geologică a fungilor fosili . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . V Istoricul cercetărilor paleomicologice în România . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . VI Istoricul cercetărilor paleomicologice în bazinele văilor Teleajen şi Buzău . . . . . . . . . . VII Istoricul cercetărilor în micologie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . VIII Metodele de preparae şi studiul palinomorfelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . IX Clasificarea sporilor fosili de ciuperci . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1. Date generale asupra regiunii cercetate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2. Cadrul geologic al regiunii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3. Cadrul geologic al Formaţiunii cu sare de la Slănic – Prahova. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9. Reconstituirea paleomediului miocen . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9.1. Generalităţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9.2. Elemente morfologice folosite în procesul comparării sporilor actuali de ciuperci cu cei fosili . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . 9.3. Spectrul ecologic al sinuziilor de micro- şi macromicete care se aseamănă cu cele descoperite în depozitele miocene cuprinse în bazinele văilor Teleajen şi Buzău. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . a) Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Podu Morii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . b) Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Podu Morii – Calcarele de Jaslo . . . . . . . . . . . . . . . . . . c) Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea Gresiei de Kliwa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . d) Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Doftana . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . e) Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea cu sare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . f) Profilul ecologic al ciupercilor care se aseammănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Şipoţelu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9.4. Reconstituirea paleoclimatului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9.4.1. Evoluţia florei în Cenozoic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9.4.2. Evoluţia climei şi florei ăn Paleogenul Europei Occidentale . . . . . . . . . . . . . . . . 9.4.3. Factorii fizici (temperaturi şi umiditate) în dezvoltarea ciupercilor . . . . . . . . . . . 9.4.4. Procesul de tranzienţă micotică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10. Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10.1. Consideraţii asupra paleoecosistemului miocen . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10.2. Probleme de nomenclatură la sporii, hifele şi corpurile sporifere, descoperite în depozitele miocene în bazinele văilor Teleajen şi Buzău . . . . . . . . . . . 11. Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11.1. Bibliografie – Geologie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11.2. Bibliografie – Paleomicologie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11.3. Bibliografie – Micologie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . II III V VII IX XI XV XVII XIX 1 2 35 37 37 39 40 40 41 41 41 41 41 41 42 42 43 43 240 240 246 249 249 256 260

I

Numai înarmat cu informaţii de sporologie ale ciupercilor actuale. încadraţi într-un sistem de clasificare artificial. se pot obţine datele necesare evaluării condiţiilor paleoclimatologice şi paleobiogeografice. Cercetările paleomicologice cu mijloace palinologice aduc informaţii din care rezultă că. sedimentologic (ciclicităţi. 100000 specii). Pe glob se presupune că ar exista cca. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău I. s-a procedat la investigarea palinologică a unor formaţiuni miocene ale principalelor aflorimente din regiune. Băcăran. Numai printr-un proces continuu de comparare a sporilor fosili de ciuperci cu cei actuali. în Cainozoic. urmărindu-se evoluţia relaţiei: preevaporitic–evaporitic–postevaporitic. Practica determinării sporilor actuali de ciuperci indică necesitatea cercetării lor în contextul natural al corpurilor sporifere. intuim deci cât de ridicat trebuie să fie nivelul de cunoaştere al palinologului angrenat în descifrarea tainelor paleomicologice ale Cainozoicului. paleomicologia poate oferi ocazia unor noi interpretări filogenetice. cu posibilităţi de uz biostratigrafic. sporoforilor. să se apeleze la studierea sporilor omologi actuali în condiţiile naturale ale sursei. paleoecologice în lumea plantelor. conidiofori etc. se poate crea acel fond minim de lucrări de sporologie. S-au detaliat îndeosebi formaţiunile purtătoare de evaporite. rar pe sterigme. ascelor. Cum asemănările sunt mai mult decât evidente. Respectând în continuare regulile atât de vechi ale principiului actualismului. 200000 de specii de ciuperci (cunoscute fiind cca. paleoclimă. Această constatare obligă pe palinolog să compare sporii de ciuperci fosili cu cei actuali. Informaţia paleomicologică cantitativă din investigarea formaţiunilor s-a dorit a fi urmărită sub diferite aspecte în încercarea de a desprinde tendinţe evolutive ale diferiţilor taxoni. II . ca element în procesul de comparare cu sporii de ciuperci actuale. dar frecvent în corpuri sporifere. În lucrare s-a abordat şi oferta de informaţie geologică din zone limitrofe perimetrului. unele deschideri din Zona Cutelor Diapire. Introducere Prezenta lucrare îşi propune studiul paleomicologic al formaţiunilor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău. Din lumea bogată şi variată a palinomorfelor constatate şi determinate. Lucrarea de faţă oferă descrierea morfologică a unui număr infim de spori de ciuperci fosile.V. organizat astfel încât să creeze un prim fond de date în cercetarea de morfologie comparată în paleomicologie. O vastă literatură de strictă specialitate a trebuit să fie consultată ca suport al diagnosticului paleomicologic. semnificaţii ambientale). în completarea celor furnizate de celelalte grupuri de plante inferioare şi superioare. de clasificare. s-au selectat pentru studiul de detaliu numai sporii de ciuperci. Pe baza unui cadru stratigrafic şi tectonic. Studiile de morfologie comparată pot aduce noi elemente utile palinologului în actul identificării formelor fosile. de încadrare. în scopul elucidării datelor oferite de paleomicologie. uneori în asce. Acest avantaj presupune. al descrierilor morfologice şi al efortului de adecvare a nomenclaturii. cum ar fi oportunitatea investigării forajelor din sarea de la Slănic Prahova. sau din aflorimente situate la vest sau la est de perimetru. bazidiilor etc. în majoritatea lor. existau genurile de ciuperci cunoscute din micologia actuală. Lucrarea reprezintă o încercare de prezentare a sporilor fosili în interesul procesului de cunoaştere în geologie. cu necesitate. Paleopalinologul întâlneşte sporii de ciuperci fosile nu întotdeauna izolaţi. instrumente de lucru pentru palinologi. cu implicaţii în evoluţia geologică a bazinului miocen din sudul Carpaţilor Orientali. niciodată nu vom găsi o identitate morfologică între sporii fosili şi cei actuali de ciuperci. preluat şi însuşit din literatura geologică recentă.

V. Elsik – Exxon . Dr. Ioana Pană de la Facultatea de Geologie şi Geofizică.P. Dr. Monica Crihan de la Universitatea “Petrol-Gaze”-Ploieşti. J. m-am aflat în corespondenţă: − Dr. Justinian Petrescu de la Facultatea de Geologie. din Universitatea Bucureşti. III . De mare ajutor. Munteanu Emilia de la Institutul Geologic al României. Pons – Laboratoire de Paléobotanique de la Faculté des Sciences de Paris. − Dr. Geologic al României. − Prof. Dr. Dr. Taylor – University of Kansas. Dr. în cea mai mare parte. S. J. Catedra de Geologie şi Paleontologie a Universităţii din Bucureşti. al faptului că am început să lucrez sub îndrumarea Prof. − Conf. pentru realizarea unor fotografii la microscopul ZEISS din Laboratorul de Palinologie. Dr. Kalgutkar de la Geological Survey of Canada. prin persoana Dr. Calgary. Cuvânt înainte Prezenta lucrare de doctorat este rodul pasiunii mele pentru Paleomicologie. − Prof. G.A. − Dr. Ellis – British Mycological Society.Jansonius de la Geological Survey of Canada. Nicolae Balteş de la I. personalităţi cărora le rămân îndatorat şi le prezint sincerele mele omagii. − Dr. respectiv în Paleomicologie. M..C. catedra de Geologie şi Paleontologie a Universităţii din Bucureşti. J. W. Dr. Dr. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău II. cu care. − Dr. − Dr. Tot şansa a făcut ca Muzeul de Biologie Umană Ploieşti.M.B. Băcăran. − Prof. Dr. Norris de la Geological Survey of Canada. Catedra de Geologie şi Paleontologie. − Prof. Dr. Doubinger – Centre de recherche de sédimentoligie et de géochimie de la surface CNRS (Strasbourg). − Dr. − Dr. Leonid Olaru de la Facultatea de Geologie a Universităţii “Al. I. Aurelia Bărbulescu de la Facultatea de Geologie şi Geofizică. Leonid Apostol de la Muzeul de Istorie Naturală “GR. cu o contribuţie majoră în abordarea de către mine a domeniului Paleomicologiei au avut-o personalităţile ce au publicat lucrări ştiinţifice esenţiale. cărora le rămân îndatorat şi le prezint mulţumirile mele: − Prof.U. Sheffy – Indiana University. Ellis – Commonwealth Mycological Society.U. Houston. − Prof. Dr. R. Zoe Apostolache Stoicescu. sub îndrumarea Dr. − Prof. cu sediul în Bucureşti (str.C. Liviu Drăgănescu de la Salina Slănic Prahova şi Dr. Dr. − Dr. − Prof. Toamnei). Dr.A. membru de onoare al Academiei Române. Dr. Ovidiu Dragastan din Facultatea de Geologie şi Geofizică. Dumitru Frunzescu de la Universitatea “Petrol-Gaze” Ploieşti..A. membru al Academiei Române. Mărunţeanu Mariana de la Inst.V. Câmpina.U. Dilcher – Indiana University.P. dar. S.G. Răzvan Givulescu..A. Catedra de Geologie şi Paleontologie a Universităţii din Bucureşti.P. − Prof. Catedra de Geologie şi Paleontologie. să patroneze aceste cercetări. − Prof. înfiinţând laboratorul de palinologie şi să mi se asigure probele palinologice de către Prof. Marcel Locquin – Laureat de l'Institut. − Prof. Theodor Neagu. S.U. Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Cuza” Iaşi. cărora le aduc mulţumirile mele. Popescu Gheorghe de la Institutul Geologic al României. S. Texas. − Dr. − Dr. Nicolae Ţicleanu de la Facultatea de Geologie şi Geofizică. Un uriaş ajutor mi-au dat îndemnurile şi îndrumările următoarelor personalităţi. Dr. ANTIPA” şi să mă iniţiez în Palinologie şi. Thomas N. D. − Dr. M. Calgary. şi al şansei ce am avut-o să abordez acest domeniu la îndemnul Dr. Claude Sittler – Faculté des Sciences de l'Université de Strasbourg. − Conf. Mihai Popa. Dr. D. în parte. Huică Ilie de la Universitatea “Petrol-Gaze” Ploieşti.L.

L. Ana Ionescu de la C. esenţial pentru mine a fost sprijinul moral şi material al apropiaţilor mei: mama. din care cauză le mulţumesc cu toată recunoştinţa. Conf.C. Mihai Toma de la Universitatea Agronomică şi de Medicină Veterinară “Ion Ionescu de la Brad” din Iaşi. tehnoredactorului Andrei Neagu de la firma S. Dr.-Bucureşti.V. Gabriela Pigulea şi Constantin Hârlav. Dr. Multor persoane le mulţumesc pentru ajutorul dat în procurarea microscopului (firma S. Dr. verişoara mea.G. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Mulţi dintre aceşti micologi şi paleomicologi mi-au trimis lucrări ştiinţifice de mare valoare. Dr. Maria Oprea de la Institutul de Protecţia Plantelor Bucureşti.P.L. Tatiana Eugenia Şesan de la Facultatea de Biologie a Universităţii din Bucureşti. fosta directoare a Complexului Muzeal Prahova. Gheorghe Popescu de la Institutul de Geologie al României. toţi oameni de viţă basarabeană şi bucovineană.C. Constantin Hunciag. Stănilă Iamandei de la Institutul de Geologie al României. lucrări de micologie şi paleomicologie. Alexandru Manoliu de la Centrul de Cercetări Biologice Iaşi. IV . Dr. cu multă dărnicie. Dr. Maria. profesorilor Cornel Popescu. Băcăran. Eugenia şi Nicolae Cristea. Zoe Apostolache Stoicescu. De-a lungul timpului. dar. Dr. a domnului Şerban Ionescu-Homoriceanu şi Conferenţiar Dr. uneori rămânând uluit de bunătatea lor. menţionându-i: Dr. Dr. cât şi în reproducerea materialului bibliografic de către Adrian Stocheciu. Valeriu Bratu. sora şi cumnatul. nepoatele mele: Irina şi Cristina. în mod special. Eugenia Puica Iamandei de la Institutul de Geologie al României. Gheorghe Brănoiu de la Universitatea “Petrol-Gaze” – Ploieşti. În elaborarea lucrării. Titus Brustur de la Institutul de Geologie şi Ecologie Marină. Acestora le aduc profundele mele omagii şi mulţumiri. cu marea disponibilitate pentru bine. terminologiei latine şi corecturii. Prof.C.E. m-am bucurat de bunăvoinţa multor personalităţi. Prof. care mi-au oferit. OPTOFINA S. Catedra de Geologie şi Paleontologie a Universităţii din Bucureşti.R. m-au îndrumat. Dr. Mihai Popa de la Facultatea de Geologie şi Geofizică. fratele. Dr. a domnului Ion Vânt). Elena Potop şi prietenul meu.R. Laboratoarele TONNIE S.

manipulării şi interpretării acestora (după Kalgutkar & Jansonius. 1922 – din Kalgutkar & Jansonius. Meschinelli rezumă cunoaşterea fungilor fosili de la sfârşitul secolului al XIX-lea în volumele 10 şi 11 ale lui Saccardo Syloge Fungorum (1892. termenul “paleo” este element de compunere care înseamnă “vechi” (din fr. 1974. Pirozynski. reprezintă expresia polimorfă a unui singur organism. ea o fost cunoscută din date disparate. Piroyznski (1976 a) şi Piroyznski & Veresub (1979 a) au făcut scurte prezentări ale fungilor fosili. dar numele acestora sunt discutabile: nefiind valid publicate (la numele unor genuri nu a fost asigurată diagnoza). deci polimorfismul controlat genetic. Lange & Smith (1971) constată la polenul fosil dispersat o morfologie relativ uniformă şi o mărime apropiată. 1921. 1976 a. sporangii (după Ainsworth & Sussman. Cercetările paleozoologice şi cele paleobotanice nu sunt asociate cu cele micologice. Wang. tocmai datorită insuficentei cunoaşteri a morfologiei fungilor moderni. 2000). puţine descoperiri importante. Paleomicologia este un domeniu foarte tânăr. Schimer şi Ungar) au publicat note privitoare la fungii întâlniţi ca miceliu. 1851) ce defineşte ciupercile cu mai multe forme sau stadii sporifere haploide sau diploide (asexuate sau sexuate). Din anii 1840 până către sfârşitul secolului al XIX-lea. au ignorat fungii fosili datorită dificultăţilor de identificare a acestora. Istoricul cercetărilor paleomicologice Paleomicologia se ocupă cu studiul componentelor fungilor fosili: hife. – ramură a botanicii care se ocupă cu studiul ciupercilor (din fr. V . pe când indivizii diferitelor specii.V. împreună cu polimorfismul ce generează modificările structurilor morfologice. înainte de a deveni o ştiinţă consacrată. numele publicate. 1996). 2000). Lesquereux. iar Piroyznski (1976 a). nu a văzut utilitatea fungilor. 2000). în lucrarea “Paleomycology”. 1979) (din Kalgutkar & Jansonius. din Kalgutkar & Jansonius. ca şi mulţi micropaleontologi. invalidate diferă de lista din “Index nominum genericorum plantarum” (“ING”. pertinente. Compilaţiile lui Meschinelli rămân importante doar din punct de vedere istoric şi nomenclatural (după Tiffney & Barghoorn. datorită dezvoltării palinologiei sporilor (după Kalgutkar & Jansonius. spori disperşi etc. mulţi paleobotanişti (Brogniart. prin comparaţie. semnalând că interesul pentru aceştia a crescut în anii de după 1950. 1895) şi în Fungorum Fossilium Omnium (1902) (Answorth & Sussman. dar tratate autonom sunt apreciate ca forma taxon.f. mycologie)(după DEX. Farr. 1878. Renault. paleo). Polimorfismul (Tulasne. 2000). astfel că propagulele. Etimologic. În această mare variabilitate morfologică. pot fi în aparenţă identici (după Kalgutkar & Jansonius. spori. Tiffney & Barghoorn (1974). În “Inconographica” (1902). iar morfologia variată şi compoziţia acestora ca probleme complicate de interpretare (după Kalgutkar & Jansonius. din care cauză a avut reţineri faţă de prezenţa acestora (după Kalgutkar & Jansonius. Lange (1978 c) sesizează variabilitatea şi diversitatea sporilor fungici şi. 2000). 1983. Edwards. sinonime cu prezenţa mai multor forme de spori. 2000). mai ales după 1970. iar “micologie” s. Leussink & Stafleu. 2000). iar Stubblefield & Taylor (1988) pun pe seama asemănării fungilor fosili dificultatea recunoaşterii. 1979. 1880. Meschinelli a inclus 63 genuri. Heer. încă de la 1820 (după Kalgutkar & Jansonius. Kindston & Lang. însoţite de publicări au putut fi semnalate (Williamson. din Kalgutkar & Jansonius. stereotipia grăunciorilor de polen (după Kalgutkar & Jansonius. 2000). Mai mult. Ramanujam & Rao (1978) acuză ideea că sporii fungici nu sunt adecvaţi interpretărilor stratigrafice. corpuri sporifere. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău III. astfel că fungii fosili sunt priviţi drept rezultatul contaminărilor. 2000). 2000). 1968). dar. 1968). evidenţiate populaţional. 2000). Pirozynski & Veresub (1979 a) văd dificultatea interpretării fosilelor fungice descoperite. diferenţiate sexuat sau asexuat. iar sporii fungici dispersaţi ai unei aceleiaşi specii au multă deosebire. datorită factorilor de mediu sunt doi factori ce produc marea variabilitate a morfologiei sporilor fungici (după Hulea. Până în 1950. Băcăran.

Pirozynski (1976 b) a fost preocupat de fragmentele corpurilor sporifere miceliene. ca mijloace ale înţelegerii evoluţiei fungilor şi a consemnat date despre fungii flagelaţi şi neflagelaţi. din Kalgutkar & Jansonius. 1995. 2000). 2000). 2000). 1989). Gheorghies. din Kalgutkar & Jansonius. dar sugerează evoluţia fungilor în Paleozoicul inferior sau chiar în Precambrianul superior (după Kalgutkar & Jansonius. 2000). 2000). S. 2000). cum tot aşa de adevărat este că numărul mic de descoperiri fungice înainte de Cenozoic a limitat lipsa interesului pentru potenţialul lor stratigrafic (după Kalgutkar & Jansonius. în Cenozoicul inferior al Mackenzie Delta. astfel că se creează o presiune a nomenclaturii. Fungii permit interpretarea paleomediului cu condiţia să se cunoască înrudirea (afinităţile) acestora cu speciile actuale (după Kalgutkar & Jansonius. care rar furnizează suficiente informaţii ale numărului lor sau chiar filiaţia filogenetică (după Kalgutkar & Jansonius. Larga variaţie morfologică poate induce acceptarea mai multor specii. O cooperare cu micologii familiarizaţi cu fungii fosili. din care cauză microstratigrafia a fost folosită ca instrument de explorare de către Exxon în Cenozoicul Coastei Golfului.). Canada (după Kalgutkar & Jansonius. 2000). şi de către Imperial Oil. 2000. animalelor şi mediului geologic şi a relaţiilor lor cu fungii în trecut (după Stubblefield & Taylor. Elsik (1976 b) şi susţin abundenţa fungilor în Cenozoic. 1978. fără a afecta independenţa taxonomiei (după Pirozynski. 1978. Devonianului şi Carboniferului atestă prezenţa tuturor grupurilor majore de fungi în Paleozoic. care reclamă o elucidare în detaliu (din Kalgutkar & Jansonius. 2000). Pirozynski (1976 c) a întrevăzut în studiul grupurilor şi fragmentelor individuale fosile posibilitatea asigurării unei baze pentru rezolvarea originii şi filogeniei fungilor şi rolul lor în evoluţia vieţii (după Kalgutkar & Jansonius. VI .A. Sherwood-Pike (1991) a scris câteva minore comentarii despre valoarea fosilelor. din Kalgutkar & Jansonius. 1988. Recentele sale lucrări asupra Silurianului. Ctenosporites etc. fie a unei singure specii cu mare şi continuă variaţie (după Smith. 2000). Băcăran. 1975a. asupra înţelegerii afinităţii cu taxonomii moderni şi interpretarea paleomediului.U. astfel de informaţii au crescut rapid (Taylor & White. 2000). 2000). Creşterea frecvenţei noilor fungi fosili.şi neomicologii este benefică în cunoaşterea paleomediului. Tiffney & Barghoorn (1974) observă că descoperirile paleomicologice limitează afirmarea fermă a unei filogenii. cu paleo. din Kalgutkar & Jansonius. Palinomorfele fungice ajută la determinarea vârstei.V. Recentele studii asupra fungilor străvechi au implicaţii importante în evoluţie. Paleomicologia şi-a adus contribuţia la o înţelegere elevată a plantelor. biostratografie. la subdivizarea biostratigrafică (există spori caracteristici: Pesavis. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Descrierea nomenclaturală şi taxonomică a sporilor fungici disperşi se poate face pe baza diferenţierii în cadrul unei scări aplicate în studiile populaţionale (după Lange & Smith. 1997). Băcăran. oriunde în coloana geologică şi în toate regiunile lumii trebuie să aibă în vedere faptul că numărul fungilor studiaţi exhaustiv este mic şi aceia care au fost studiaţi din perspectiva biologică sunt chiar puţini (după Kalgutkar & Jansonius. Băcăran.

Harvey et al. În timpul geologic. (1975) au descoperit arbuscule micorizante din simbiozele plantelor Devonianului inferior. 1965. Rămâne. Mai târziu. Descoperirea miceliului cu “clamp bearing” (ansă) de Palaeancistrus (Dennis. Batra a încredinţat preparatele paleomicologului Marcel V. 1954. O veche fosilă descoperită. se presupune a fi un spor de ascomicete. 1968. fungii au o origine polifiletică. Exemplarele cu 3 celule par a fi ascospori (după Kalgutkar & Jansonius. datat din Carbonifer superior. 1966) de vârstă Paleozoic inferior (din Kalgutkar & Jansonius. În 1964. S. identificate ca fungi primitivi într-o asociere cu o algă (afinitate cu lichenii). Kalgutkar & Jansonius. Pirozynski (1976 a) îl compară cu zigosporul de Absidia (Mucorales) (după Locquin.) încadrează arbusculele simbiotice în endomicorize şi le atribuie noului gen Glomites. parţial încrustate cu aur. într-un conglomerat aurifer cu thucolit din Precambrianul Africii de Sud. ca specializare endofită şi exemplu timpuriu de micoparazitism. 2000). (1969) au descoperit în Devonianul inferior de la Rhynie Chert Apodachlya pyrifera Zopf. care au fost înlocuiţi în Mezozoic. totuşi. Mulţi fungi sau filamente cenocitice asemănătoare algelor au fost descoperiţi până în prezent (după Tyler & Barghoorn. Osborn. Locquin (1982. Schopf. pot avea strămoşi în Paleozoic. 1976 a). astfel că acestea au fost identificate de timpuriu (după Kalgutkar & Jansonius. 1982. corali au fost semnalate forme endozoice de Palaeachlya (după Duncan. Marile grupuri de Eumycota au fost prezente încă din Carboniferul inferior (Stewart. 2000). Batra et al. bun pentru stimularea cercetării în paleomicologie şi respectarea anumitor reguli ale “cladisticii henningienne” (după Locquin. 1969. artropode. Locquin.V. 1970) din Pensylvanianul mediu este probabil cea mai veche prezenţă de Basidiomycetes în sferele de cărbuni ale florei fosile. 2000). din Kalgutkar & Jansonius. diversele grupuri ale regnului Mycota au evoluat în variate condiţii de mediu şi cu diferite ritmuri. White & Taylor (1988) au descris Endochetophora antarctica în Triasicul Anctarcticii şi ar reprezenta corespondenţă închisă a corpilor sporiferi ce aparţin de Ascomycetes. Taylor et al. 2000). 2000). Barghoorn & Tyler. Aceşti didymospori (cu septul median gros) sunt incluşi în genul Felixites Elsik. astfel că ultimul a putut publica 4 fotografii ale ciupercii remarcabil conservate. descrisă ca Sporonites de Horst (1955). Băcăran. Remy et al. 2000). Kidston & Lang (1921) au descris diverse specii de Palaeomyces (spori fungici şi vezicule) la nişte plante din Rhynie Chert. localitatea tip: mina Pioneer Appleton city.U. atribuite subordinelor Gigasporinae şi Glomineae (după Kalgutkar & Jansonius. Segal şi Baxter descriu Protoascon missouriensis.c. (1994) apreciază fungii descrişi la Rhynie Chert ca morfotipuri diverse de Chytridiomycetes incluse în forma class Palaeomastigomycetes (după Kalgutkar & Jansonius. Schopf & Barghoorn. Phipps & Taylor (1996) descriu două arbuscule micorizante din Triasic pe rădăcinile de Antarcticycas. pe care le numes Gigasporites myriamyces şi Glomites cycestris.A. Taylor & White (1989) comunică Palaeofibulus ca basidiomycetă pe bază de clamp connection (ansă) şi spori din Triasicul Antarcticii (după Kalgutkar & Jansonius. Baxter (1975) a atribuit-o Saprolegniales. 1976 b. Halbaner & van Warmelo (1974) au descoperit. 2000). 2000). Butterworth & Williams (1988) şi Playford (1962). Hallbaner & van Warmelo. 1974. În 1850 a fost consemnată ştiinţific o structură saproleginaceae fosilă (după Pirozynski. ulterior descrisă sub numele de Chaetosphaerites Felix. Pe scoici. (1974) şi Taylor et al. 1984) a încercat să rezume cunoştinţele actuale în materie de ciuperci fosile sub forma unui tablou ce nu poate fi considerat încă un arbore de încrengături datorită lipsei unui anumit număr de informaţii. structuri silicefiate asemănătoare filamentelor cu celule ramificate şi aparent septate. 1983). Batra. Grupul mare al Ascomycetes a fost statornicit în Cretacic şi a devenit viguros în Cenozoic (după Kalgutkar & Jansonius. grupul Cherokee. VII . 1989. Mossouri. Fungii vechi din Cretacic. Apariţia vieţii în Precambrian este indispensabil legată şi de fungi (după Pirozynski. iniţial atribuit Ascomycetes. 2000). 2000). din Kalgutkar & Jansonius. (l. Lekh R. 1984 de Dubova & Jachowicz (1957). 1966) Propythim şi Ordovicimyces (după Elias. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău IV. Haas et al. solzi de peşte. faza Desmoinesian ale Pennsylvanianului mediu”. asemănători Endochaetophora. precizează provenienţa: “sfere de cărbune din Formţiunea Cabaniss. 1982). Consemnarea geologică a fungilor fosili După cele mai autorizate ipoteze.

Pirozynski & Weresub (1979 a) compară lanţul scurt moniliform cu miceliul mucegaiului negru modern. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Schopf & Barghoorn (1969) au descris o microfosilă bine conservată. Kalgutkar & Sweet (1988) au descoperit ocurenţa lui Pesavis în Maastrichtian şi au confirmat caracterul stratigrafic al liniei filogenetice începute în Maastrichtian cu P. 1965. relativ neschimbaţi până în prezent. Specia Involutisporonites foraminus Clarke. dar şi prin dominanţa lor. datorită rezistenţei la degradarea chimică. în paralel cu evoluţia rapidă a angiospermelor. asemănătoare unei asce moderne ce conţine 8 corpuri asemănătoare ascosporilor şi un îngust canal. cu afinitate biologică încă nestabilită (după Kalgutkar & Jansonius. capnodiacee. provenită dintr-un afloriment al marnei marine de coastă din Oklahoma. 2000). parazite şi epifite. Clarke (1965) şi Singh (1971) au evidenţiat în Cretacic specia Dyadosporites ellipsus Clarke. 2000). respectiv Ophiocapnocoma din Matecapnodiaceae. similară speciei actuale Cirrenalia. În Cretacic şi Cenozoic. biologică şi melanizării accentuate. nu poate fi înlăturat. Pirozynski şi Weresub (1979 a) fac un rezumat al reprezentărilor Ascomycetes în timpul Cretacicului: toruloide. sporii descrişi evidenţiază şi diferenţe de mărime şi detalii.V. ameroconidii denticulate (Lacrimasporonites) şi ascospori didymospori (Dyadosporites). Totuşi. chlamidospori de Pluricellaesporites. parvus şi continuată în Eocen cu P. nenumită. 1965. în totalitate. caracterul algal al acestor fosile (după Kalgutkar & Jansonius. dominante în depozitele inferioare şi terminale ale Cretacicului. Tot ca o presupusă filiaţie a ascomicetelor a fost descrisă de către Wilson (1962) în Permianul superior Reduviasporonites. ambele lucrări corectate ca fiind Cretacic superior (după Kalgutkar & Jansonius. cresc în habitate variate ca saprofite. conidii elicoidale de Cirrenalia (Involutisporonites). VIII . fără a evidenţia modificări morfologice esenţiale. deşi ascomicetele sunt caracterizate prin ascospori şi conidii foarte diverşi. Băcăran. Mai recent. tagluensis (după Kalgutkar & Jansonius. reminiscenţă a porului ascal ce conectează cavitatea centrală cu exteriorul. 2000). 2000). confirmă prezenţa fungilor elicoidali în Cretacic. Sporidesmium (fragmoconidii) sau Xylomyces. astfel împărţite de Clarke (1965) şi Srivastava (1968). Comparaţi cu conidiosporii de Aspergillus. Penicillium. Monilia şi Torula. izbitor de asemănătoare cu teliosporul de Puccinia.

Astfel. P. Carbonifer-Permian). Astfel. dar cu precizarea dimensiunilor. Băcăran. S. Perisporiacites (EocenMiocen). varius (pe Populus mutabilis. 2. Phycomycetes: fără urme fosile. Deuteromycetes (Fungi Imperfecti): Clasterosporites eocenicus (pe Equisetum . X. S. zamites (Triasic). Rhynie. gracilis. IX . Cluj. parazită pe Pterocarya.Plectascales: Microthyrium. 4. Xylomites (pe Lepidodendron. Oligocen. parazită pe leguminoase de tip Cassia.Oligocen). Pop (1936) semnalează în flora pliocenă de la Borsec urme fosilizate ale atacului unor ciuperci. frunze de graminee şi Depozites pictus. leguminosarum Pop şi Xylomites sp. parazită pe Acer subcampestre. Franţa). evidenţiind corpuri sporifere de diverse tipuri. autorii prezintă ciupercile începând cu Devonianul. S. 1971. Pythiites disodilus şi Peronosporites miocaenicus. Pliocen. Carbonifer). Ascomycetes: . astfel că. Devonian. parazită pe Acer. Dintre Plectascales . corpuri sporifere şi hife. Carbonifer) şi Urophlyctites (pe pinule de Alethopteris. Scoţia.Perisporales: Uncinulites baccarini (Miocen. 7.majus. Miocen). . într-o clasificare după structura corpului vegetativ şi modul de reproducere. glyptostrobi .Cenomanian. Zygomycetes: Mucorites cambrensis (Carbonifer-Permian. Oochytridium (pe Lepidodendron. Miocen). De asemenea. Materialul prezentat de Petrescu şi Dragastan (1981) are valoarea unui index şi păstrează informaţiile pentru viitoarele cercetări ale paleofiloplanului. parazită pe Populus şi Magnolia. Anglia). 3. În Pliocenul de la Borsec. leguminosarum Pop./G. în care probele sunt prelucrate după o tehnologie specială. parazită pe M. castaneae Pop.Cenomanian. 1889). parazită pe Cunninghamia şi M. Cercospora coriococcum pe Dewlaquea concava şi Hedera primordialis . X. Depozites picta (pe Acer tricuspidatum . 6. În “Cercetări palinologice asupra Eocenului de la Morlaca-Huedin. Observaţii paleomilogice au fost semnalate de paleobotanişti. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău V. Petrescu & Dragastan (1981) semnalează existenţa ciupercii Aecidium rhamnitertiariae. etichetat drept “fungi”. eocenica. Phycomycetes (Liasic. aceştia apărând în puţine lucrări de palinologie. Aceste câteva exemple de abordare paleomicologică nu se referă la domeniul palinologic. asteroxyli. Bazinul Petroşani (Staub. de la Sărmăşag. P. glyptostrobi. pterocaryae Pop. Palinologii au semnalat prezenţa sporilor de ciuperci destul de timid. Petrescu & Dragastan (1981) fac o sinteză a cercetărilor paleomicologice. În lucrarea “Plante fosile” (1981). Phragmothyrium (P. pe lângă grăunciorii de polen şi alte palinomorfe. 1968. 5. annulifer. Archimycetes sunt prezentate genurile fosile: Olpidiopsis (Carbonifer). Basidiomycetes: Puccinites (pe Eucaliptus . parazită pe tulpini. Pop (1936) semnalează: Sphaerites phragmitis. R. la 1. dar nu văd în ciuperci a avea un rol stratigrafic în determinarea de vârste şi niciun rol constructor de depozite. parazită pe frunze de Castanea. R.V. Rhytismites induratus. cu privire specială asupra condiţiilor paleoclimatice” de Gheorghe Pop şi Justinian Petrescu apare un spor din genul Diporicellaesporites Elsik. Boemia.Microthyriaceae se evidenţiază: Microthyriacites cunninghamiae Givulescu. La Borsec au fost menţionate puţine basidiomicete şi deuteromicete prin Puccinites minutus Pop. Anglia). în preparatele microscopice se află şi sporii de ciuperci.Miocen la Oeningen). Omycetes: Palaeomyces (P.Eocen).Pannonian F. fagi Pop. Valea Becaş. parazită pe frunze de Phragmites. Sicilia). Laurus . fără descriere. Fomes Oligocen. Badenian. S. Eocen. Istoricul cercetărilor paleomicologice în România Paleomicologia în România este o ştiinţă foarte tânără şi nu are un istoric viguros.

(pl. 120. fig. În lucrarea palobotanistei Eugenia Puica Imandei (2004). 4). (pl. 3. & Br. Ţiganului (Maastrichtian superior) din Roşia Montană (Cârnic. Catinella olivacea (Batsch. 120. 2). 4). Berlesiella nigerrina (Bloxam ex Currey) Sacc. Lucia Trăistaru (2001) “Identificarea asociaţiei cu Deflandrea spinulosa în zona Stârmini. Pseudovalsa umbonata (Tul. Băcăran. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău În lucrarea palinologilor Ana Ionescu. 1981). fig. 6). 2.Almaşu Mare (Maastrichtian): Levuri asporogene La Techereu .V. dar cu precizarea dimensiunilor. după cum urmează: Regnul Fungi Ascomycotina . 17). 120. fig. Mollisia aquosa (Berk. 8.) Sacc. Pânza de Tarcău” este semnalat un spor din genul Alternaria 1817 ex Fries.Basidiomycotina .V. “Studiul lemnelor fosile din depozitele Cretacic-Paleocene (?) din România”. Hysterographium mori (Schw. 120.) Sacc. etichetat drept “spor de ciuperci”. 16. 120. Raj & Kendrick (pl.Almaşu Mare (Maastrichtian superior): . Hyphomycetes Chalara ovoidea Nag. 7. fără a fi descris.Discomycetes 1. 120. Ascotremella faginea (Peck) Scaver (pl. Pleospora cytisii Fuckel (pl. 2. Maastrichtian superior). 5. Ascomycetes 1. La Gurasada . fig. 120.Almaşu Mare (Maastrichtian superior): Deuteromycotina. 1). semnalează palinomorfe fungice din Gurasada . X . 3). Ţiganului (Maastrichtian superior) şi Techereu . teză de doctorat. Techereu . fig. 15. & Br.) Rehm (pl. fig. 18). Bucureşti. fig. (pl. La Gurasada . 3. 1821 (pl. 11).Levuri sporogene. 120.V. 4. fig. Ţiganului (Maastrichtian).) Bond (pl. Coelomycetes Myxocyclus polycistis (Berk. fig. 120.) Phill (pl. Levuri asporogene (după Petrescu & Dragastan. 4).V. fig.

Dr. “Originea miocenă a unor agenţi patogeni ai plantelor”. 1994. Cu motivaţie monografică. le prezentăm recunoştinţa noastră. Aici am aflat că aceasta era prima lucrare de paleomicologie din România şi. pentru lucrarea dânsului şi paleomicologice. “Microspores de champignon dans l'horizon supérieur du grès de Kliwa de l'Eperon de Văleni” s-a făcut sub îndrumarea Dr. a fost elaborat articolul: Băcăran. În cercul abordării palinologice a fost prins şi actualul Prof. Catedra de Geologie şi Paleontologie. XI . a prelevat probele ce au fost folosite la analize palinologice. Dr. “Studiul stratigrafic şi sedimentologic al evaporitelor miocene dintre valea Buzăului şi valea Teleajenului” (1998). m-am familiarizat în problemele acestui domeniu ştiinţific. Justinian Petrescu de la Facultatea de Geologie. ANTIPA” (decedat) am fost recomandat domnului Dr.P. În prima parte a anilor '80 am început documentarea în palinologie şi. Dumitru Frunzescu. neîndoielnic. Catedra de Geologie şi Paleontologie a Universităţii “Al. Ţicleanu de la Facultatea de Geologie şi Geofizică. Frunzescu Dumitru de la Universitatea “Petrol-Gaze” Ploieşti. Cornel Gheorghieş. în vederea iniţierii unor cercetări palinologice la Muzeul de Biologie Umană Ploieşti. Frunzescu.P. Formaţiunea Gresiei de Kliwa . Liviu Drăgănescu. N. V. Catedra de Geologie şi Paleontologie a Universităţii din Bucureşti. Zoe Apostolache Stoicescu) m-a ajutat în organizarea laboratorului de palinologie la “Casa de târgoveţ – sec. Este o primă încercare de stabilire a paleomediului miocen prin compararea genurilor fosile de ciuperci cu cele actuale. N. Băcăran.. Istoricul cercetărilor paleomicologice în bazinele văilor Teleajen şi Buzău Cercetarea paleomicologică a depozitelor miocene cuprinse în bazinele văilor Teleajen şi Buzău. Băcăran. legată de ucenicia noastră făcută la I. “Studiu comparativ al sporilor de ciuperci din Formaţiunea gipsurilor inferioare a Sinclinalului Slănicului (Miocen inferior) cu sporii de ciuperci actuali”. Prof. Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Liviu Drăgănescu din Formaţiunea cu sare de la Slănic Prahova. Dr. Ulterior. D. V. a fost abordată problema fiziologiei sporale a germinării la genul Alternaria. propriu-zise.G. care pentru elaborarea tezei de doctorat. Leonid Apostol de la Muzeul de Istorie Naturală “GR. Cu ajutorul acestui material a fost elaborat articolul: Victor Băcăran. Un al doilea lot de probe palinologice este cel oferit de Dr. Cu materialul provenit din Formaţiunea de Doftana. Calcarele de Jaslo (Miocen inferior). Prin bunăvoinţa muzeologului Dr. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău VI. Cuza” Iaşi şi Prof.. este.orizontul superior (Burdigalian) şi Formaţiunea cu sare (Badenian) a fost elaborat articolul: Victor Băcăran.. cu greutăţile începutului. V.. pentru prezenta lucrare. de vârstă Badenian. D. Balteş Nicolae.I. cu sediul în actualul Palat al Culturii... “Microspori de ciuperci oligocene în Calcarele de Jaslo din zona sudică a Carpaţilor Orientali”. cu anexele aferente (componente ale lucrării mele). Leonard Olaru de la Facultatea de Geologie. Prof. Ambele analize de prelucrare palinologică le-am efectuat la Muzeul de Biologie Umană Ploieşti. Bucureşti în domeniul palinologiei. “Consideraţii teoretice asupra germinării sporilor ce ciuperci miocene din genul Alternaria”. Conducerea Complexului Muzeal Prahova (director Dr. înzestrându-l cu un microscop ML4M şi obiecte de inventar anexe. Dr.C. dintr-un foraj (F1) ce a interceptat brecia sării cu lentile de sare pe o adâncime totală de 282m.V. Dr. motiv pentru care îi rămân îndatorat şi îi mulţumesc. Cu ajutorul probelor din Formaţiunea de Podu Morii. “Microspori de ciuperci din Formaţiunea cu sare de la Slănic Prahova”. Frunzescu Dumitru mi-a oferit şi capitolul de prezentare geologică a zonei studiate. 1997. aducându-ne aminte de încurajările Prof. Balteş şi a fost prezentată la Filiala Cluj-Napoca a Academiei Române. Lucrarea: Frunzescu. V. 1995. al XVIII-lea-XIX-lea – Hagi Prodan” şi apoi la Muzeul de Biologie Umană Ploieşti. O a doua încercare de stabilire a paleomediului este articolul: Băcăran. 1994. în articolul: Băcăran.

5 ani n-am mai putut continua cercetarea ştiinţifică pentru doctorat. datorită lipsei laboratorului de palinologie şi a microscopului. la Muzeul Judeţean de Ştiinţele Naturii Prahova s-a produs o degradare continuă şi gravă a cercetării ştiinţifice. Am întocmit această teză de doctorat. astfel am putut să termin o muncă începută în prima parte a anilor '80. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Al treilea lot de probe palinologice mi-a fost oferit de Dr. din comuna Pătârlagele. deci potrivnică activităţii mele. de peste 20 de ani. ca mărturie a muncii mele ştiinţifice. ordonată şi disciplinată. sabotată cu invidie şi nesăbuinţă de conducerea muzeului. timp de cca. am procurat un microscop MC-3 şi mi-am organizat un laborator foto de apartament. a distrus probele palinologice şi a înstrăinat obiectele de inventar şi substanţele chimice ce-mi aparţineau. Practic. judeţul Buzău. de vârstă Volhinian. Ilie Huică din Formaţiunea de Şipoţelu. la Muzeul de Biologie Umană a existat un climat propice cercetării ştiinţifice. Pensionat în octombrie 1999.V. care mi-a violat laboratorul cu ranga. După 1989. Până în anul 1989. din Sinclinalul Cătina-Crivineni. Tocmai la finele anului 2004. Băcăran. XII . a fost identificat un volum uriaş de polinomorfe de provenienţă fungică. cercetate cele mai mult probe. din care cauză au şi fost prelucrate.

la Antwerpen.. care a publicat “Fungorum in Pannonia Observatorum Brevis Historia”. Emberger. polipii şi spongierii (!). Din plantele imperfecte fac parte: ciupercile. Ainsworth. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău VII. în mod tradiţional. se publică “Codul lui Clusius” de către Adriaan David. Clusius grupează 21 de genuri descrise în “Fungi esculenti” şi 26 din genurile descrise în “Fungi noxi et perniciosi”. La botaniştii timpurii a existat tendinţa de a urma mersul sistemului binar din “The Grete Herbal”. plante. 1535-1615) în lucrarea “Phyto Gnomonica” (1588) a fost primul care a observat sporii de la Agaricaceae şi trufe. Chlorophytae. 1961. are ca obiect descrierea. ca şi . Penicillium şi Botrytis (după Ainsworth. împărţindu-le în două grupuri: Fungi esculenti şi Fungi noxi et perniciosi. Gäuman etc. Potrivit teoriei monofiletice se consideră că toate ciupercile pot fi derivate din algele verzi Siphonale şi Flagellatae. della Porta (cca. 1526 (după Ainsworth. Microscopiştii Christian Huygens (1629-1695). de fond şi cu conţinut biologic al ştiinţei botanice. muşchii. În stabilirea filogeniei ciupercilor s-au folosit date rezultate din studiul morfologiei comparate şi al biologiei ciupercilor. Pentru stabilirea filogeniei ciupercilor se folosesc date care rezultă din studiul morfologiei comparate şi al biologiei ciupercilor. Evoluţia cunoaşterii în domeniul clasificării ciupercilor Naturalistul roman Plinius a făcut prima clasificare a ciupercilor. clasificarea şi sistematizarea taxonilor (unităţilor sistematice) (după Vaczy. Rhodophytae. Phycomycetele ar deriva din algele verzi Siphonale (respectiv Heterosiphonale). Băcăran. XIII . Fungii au fost consideraţi. ferigile. Robert Hooke (1635-1703) face primele ilustrări ale fungilor în “Micrographia” (1655). Actuală este teoria polifiletică (susţinută de Chadefaud. ca serii paralele rezultate prin pierderea clorofilei şi adaptarea la viaţa heterotrofă. Wettstein. 1974). Antony Van Leeuwenhoeck (1632-1723) prin activităţile legate de microscopie au pregătit observaţiile de mai târziu în lumea sporilor fungici. lichenii. care afirmă că diferitele grupuri de ciuperci sunt cu totul independente unul de altul şi sunt considerate ca provenind. istoriei filogenetice şi ecologiei acesteia. Marcello Malpighi (1628-1694). Mucor. Astfel. Istoricul cercetărilor în micologie în relaţia sa cu clasificarea ciupercilor Taxonomia. lucrarea “Rariorum Plantarum Historia” (1601) (după Ainsworth. 1965). Sistematica în micologie este indispensabil legată de filogenie. bazându-se temeinic pe clasificarea naturală. a descris forme noi referitoare la Rhizopus. În această lucrare. Greis. în special din cunoaşterea aprofundată a procesului sexual la diferite grupuri de ciuperci (după Mititiuc. deoarece prin ultima descoperă legăturile naturale dintre ciuperci şi dintre acestea şi restul lumii vegetale. Carolus Clusius îşi va publica. Sistematica ciupercilor s-a definitivat mult mai târziu decât sistematica plantelor superioare. 1995). Către sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea a trăit botanisul Charles l’Escluse (Clusius) (1526-1609). toate plantele sunt înpărţite de John Ray în două grupe – plante imperfecte şi perfecte. cel care va reuşi să delimiteze şi să dea diagnoze la numeroase grupe naturale de plante. una din ramurile principale. În elaborarea sistemelor actuale de clasificare a ciupercilor pe baze filogenetice s-a urmărit originea şi evoluţia diferitelor grupuri de ciuperci. În 1675 va apărea o lucrare dedicată Fungilor “Theatrum Fungorum oft het Tooncel de Compernoelien” de Johannes Franciscus von Sterbeeck (1630-1693). trebuie amintit că el foloseşte destul de larg nomenclatura binară (după Botnariuc. 1965).V.. pe mai multe căi. 1965). în “Anatome Plantarum” (1679). 1965). În 1672. Deşi în sistemul de clasificare al lui Ray sunt numeroase erori. din anumite Flagellatae. În 1663. în tiparniţa lui Plantin de la Antwerpen. fiziologiei.). algele. Van Sterbeeck a fost vizitat de către John Ray (1627-1705). Taxonomia este esenţială în toate ramurile biologiei. Moreau. Clasificarea ciupercilor depinde de aprecierea naturii organismului ce se clasifică după cunoaşterea morfologiei. 1965). la Antwerpen. deşi vechii botanişti şi zoologi îi plasau în regnul animal. Basidiomycetele ar deriva din Ascomycete (după Ainsworth. Ascomycetele se leagă de algele roşii (Rhodophyta) prin intermediul Laboulbenialelor. G. hepaticele.

a notat seria de 4 a bazidiosporilor. Deşi Persoon a folosit mai puţin microscopul. denumită “Kryptogamen Flora von Detschland.V.A. la plante şi animale. Oudeman (1825-1906) în “Enumeratio Systematica Fungorum” 5 volume (1919-1924).D. 1965).J. Din cele 1900 plante (1400 plante observate pentru prima dată). 1965). şi “Systema Mycologicum” (1821-1832). Două mari lucrări sunt hotărâtoare în demararea unui proces nomenclatural. El a mai făcut cercetări asupra morfologiei şi biologiei ciupercii Phytophthora infestans De Bary (după Ainsworth. care avea să cuprindă 13 volume. 1965). sunt Mucor. J. 1965). desăşurat pe etape până la Codul Internaţional: “Synopsis Methodica Fungorum” (1801). numite şi ilustrate foarte frumos. Carl von Linné (Linnaeus) (1707-1778). În “Morphological und Biologie der Pilze Flechten und Myxomyceten” (1866). enumerate în “Nova Genera Plantarum”. al doilea completează lista literaturii taxonomice micologice până în jur de 1910 (după Ainsworth. se numesc Xylaria hypoxylon. profesor de botanică la Halle şi mai târziu la Strasbourg. Botrytis. În lucrarea “Die Broud Pilze” (1853). profesor de botanică la Padua. Saccardo (1845-1920). apropiind-o de modelul modern şi a delimitat şi denumit Phycomycetes. compilând. ne-a rămas de la el acurateţea descrierii multor ciuperci microscopice. Fries (1704-1748).M. Stemonitis. Micologia a beneficiat de introducerea de către Linné a nomenclaturii binare. Lindau (1866-1923) şi P. Osterreich und der Schweiz”. Băcăran. a devenit prioritar punctul de vedere filogenetic. în care a excelat German-Heinrich Anton De Bary (1831-1888). Lycoperdon în altul. Boletus şi Agaricus sunt consideraţi într-un grup. Se recunoaşte la Fries specializarea în Agaricaceae. De Bary dovedeşte că ruginile şi tăciunii de la plante se datoresc unor ciuperci parazite. saprofite şi parazite (după Ainsworth. Persoon (1761-1836). Gleditsch (1714-1786). Syndow (1825-1925) în “Thesaurus Litteraturae Mycologicae et Lichenologicae” 5 volume (1809-1918) aduc importante contribuţii ştiinţei micologice. de E. după post-Linnaean-ul Greville. Polyporus. În 1884 apare lucrarea lui Rabenhorst L. “Sylloge Fungorum Omnium hucusque cognitorum” (1882-1925). P. species et varietates” (1753). a sistematizat genurile şi speciile de fungi (cu o descriere în limba latină). ca supliment la “silloge”. C. Aspergillus şi Botrytis (după Ainsworth. fungii denumiţi “Fungus ramosus niger compressus parvus apicibus albidus”. Într-o monumentală lucrare de compilaţie (25 volume). XIV . Ca deosebită inovaţie semnalăm introducerea sistemului “spore groups” – cod pentru clasificarea şi remedierea multor ascomicete şi fungi imperfecţi (după Ainsworth. În “Nova Genera Plantarum” (1729). După apariţia “Originii speciilor” (1859). a propus noi nume de taxoni. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Tournefort (1656-1708) a făcut prima clasificare a ciupercilor pe baza caracterelor macroscopice. Astfel. A. Boletus). a fost primul care a descris ascele şi ascosporii la licheni.H. asociaţia Mucor. Clathrus şi Geastrum.. Pietro Antonio Micheli (1679-1737) a fundamentat câteva din marile subdiviziuni ale micologiei actuale. G. În Rusia. A fost primul care a descris cistidia şi funcţia sa de proiectare. genurile sunt aranjate după metoda lu J. 1965). El a observat germenii (sporii) din toate grupele de fungi. Micheli a descris experimentele de cultivare a fungilor prin sporii de Mucor. de C. a clasificat fungii printre Vermes (viermi) în genul său Chaos.P. în “Methodus Fungorum exhibens genera. Clavaria. Printre noile genuri descrise. a divizat 11 genuri recunoscute în două grupuri în funcţie de expunerea sau includerea suprafeţei de sporulare. Voronin s-a ocupat de morfologia şi fiziologia ciupercilor inferioare Archimycetes şi de ciupercile din genul Monilia (după Mititiuc. scrisă în latină. Separarea genului Elvela (Helvella) de Peziza nu a avut succes deoarece clasificarea fungilor a fost dependentă de cunoaşterea detaliilor structurilor microscopice (după Ainsworth. A folosit termenii clasici în noul sens al terminologiei genurilor pentru Fungi (Agaricus. constituită din 108 xilogravuri. De Bary a reconstruit clasificarea fungilor. Tournefort. Aici a luat multe decizii taxonomice. Aspergillus. evoluţia fiind acceptată şi în sistemul clasificării plantelor. 1965). a rezolvat problema sinonimiilor. 900 sunt fungi. la John Ray. Primul elaborează un index al plantelor gazdă a ciupercilor parazite (şi unele saprofite). 1995).

Punithalingam “Specii de Ascochyta pe graminee” (2 volume. A. sistemul lui Alexopoulos (1966). (după O. Kneip. Dangeard. Klebahn. pentru început. după care ciupercile derivă din diferite organisme fungoide. Apar lucrări de citologie micologică ce aparţin cercetătorilor R. Curvularia. Au mai elaborat lucrări J. Dangeard. Aprofundarea cercetărilor în anumite probleme legate de ciuperci duce la apariţia unor lucrări monografice asupra unor grupuri de ciuperci. Arens etc. (după Mititiuc. Astfel cităm lucrarea lui Sidow “Monographia Uredinalelor” (2 volume).R. scrisă de C. cea despre macromicete a lui Al. a unor ordine. indicând în împrejurimile Sibiului câteva specii de uredinale şi ustilaginale. biologia şi sistematica ciupercilor. Mititiuc. monografia lui Gäumann asupra genului Peronospora . Deighton “Studii de Cercospora şi alte genuri” (2 volume. Kursanov în tratatul său “Myhologhia” (1940) se ocupă de morfologia. Rostrup în Danemarca.U.R. monografia lui Salmon asupra Erysiphaceelor (după O. Maire. după care ciupercile ar avea origine polifiletică. Fragaso în Spania. În perioada sovietică. 1995. De studiul micoflorei forestiere în ţara noastră s-a ocupat. Petrak în Germania. Simonkai şi Römer (după Mititiuc. sistemul lui Moreau (1953). În 1853. De la jumătatea secolului XIX-lea până în prezent au apărut numeroase reviste cu profil micologic. 1979). Craigie. Iacobescu şi G. genuri.C. Mititiuc (1995) consideră că cele mai juduicioase sisteme de clasificare sunt următoarele: “sistemul lui Greis (1943). cu necesitate. Atanasoff în Bulgaria. 1996). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Studii privitoare la sexualitatea ciupercilor elaborează Blakeslee. 1995). (după Mititiuc. sistemul lui Goidanich (1963-1964). Berlese şi Ferraris în Italia. Popovici sau despre flora micologică a Moldovei. Liro în Finlanda.S. M. F. dintre care amintim: Buletin de la société mycologique de France. care ţine seama în clasificare numai de caracterele morfologice. N. Săvulescu.a. Exerohilum şi alte teleomorfe pe graminee” (1987). Mycotaxon etc.. M. care în bună parte este bazat pe sistemul lui Gäumann. Baicu şi Sesan. 1964). Tranzschel a studiat flora uredinalelor în fosta U. ca Mixomycetes şi Actinomycetes. Sivanesan “Speciile de Bipolaris. monografia lui Wallenweber asupra genului Fusarium. Harper. a publicat o lucrare monografică în care a descris sumar 139 specii de uredinale din Transilvania (după Pârvu. Drechslera. Annales mycologice. Buller. Fuss a publicat cea dintâi contribuţie asupra criptogramelor din Transilvania. apar primele lucrări româneşti de micologie.. 1967-1979). Ainsworth asupra Ustilaginalelor din Insulele Britanice (1984). Hedwigia. Bondarzev şi Jacevski publică “Mykologhiceskaia flora Rossii” şi Determinatorul Phycomycetelor şi al Erysiphaceelor. sistemul lui Kursanov (1954). 1995). Moesz în Ungaria. din care amintim cele efectuate de: M. 1998). care publică o serie de lucrări în reviste de specialitate (după Mititiuc. Bubak în Cehoslovacia (după O. 1964. După 1915. Moreau. monografia lu Thom asupra genurilor Penicillium şi Asperigillus. la uredinale a lui C. Sidowia. Fuss. familii. Spanow şi Sussman (1973) s. Arthur în S. monografia lui Gutner asupra ustilaginalelor din fosta U. Constantineanu. derivând din algele albastre (cele sifonale) şi din Mixomycetes. Mordue şi G.”. Săvulescu. după care ciupercile derivă din mai multe grupe de flagelate. Tot el. Claussen. Ionescu. Brânză. XV . O serie de mari micologi a activat în diverse ţări: Eriksonn în Suedia. Kanitz.A. Elizabeth. Săvulescu. Mycologia. 1995). precum cele privitoare la mixomicete ale lui M. sistemul lui Ainsworth. Cavaro. Băcăran. sistemul lui Gäumann (1964). Aceste sisteme de clasificare au fost folosite de Mititiuc (1995). în 1878. 1995). Hazslinski. fără a insista asupra relaţiilor filogenetice dintre clase sau grupuri de ciuperci. Naumov s-a ocupat de studiul mucoraceelor.S. Dezvoltarea Micologiei în România În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea se fac primele semnalări de ciuperci parazite în Transilvania şi Banat.S.C. 1996).V. sistemul lui Roberti şi Bouthroyd (1972). Sydow.S. 1964. Aug. Mititiuc. Schur. Petrescu (după Baicu şi Sesan. 1965). Fischer în Elveţia. deci şi de noi. F.

Iaşi. în special. morfologic. 1957) (după Pârvu. numită “Ciuperci parazite şi saprofite din Republica Populară Română”. Ana Hulea. precum “Monografia Uredinalelor din Republica Populară Română” (I. Săvulescu şi colaboratorii săi. biologic şi fitopatologic.a. Ascochyta. Cluj-Napoca.. Între 1930 şi 1951. Săvulescu a început elaborarea exiccatei de ciuperci “Herbarium Mycologicum Romanicum”. V. Tr. Săvulescu. sub conducerea prof. alături de Tr. Alice Săvulescu ş. au lucrat. Traian Săvulescu (1889-1963) a creat “Şcoala Fitopatologică Românească”. Craiova). Tr.) (după Pârvu. Melanconiales etc. Erysiphaceelor. Timp de peste 40 de ani. Ustilaginalelor. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Înfiinţarea secţiei de fitopatologie în fostul Institut de Cercetări Agronomice al României (I. Băcăran. Săvulescu. multe dintre ele de mare anvergură ştiinţifică. Săvulescu. XVI . Vera Bontea. 1927) a permis. 1953). valoroşi fitopatologi: T.m. În perioada 1970-1975.A. Sub conducerea prof.A. au apărut 1096 de lucrări. Alexandri.C. Peronosporaceelor. Din anul 1929. Diplodia. dintre care: 133 publicate de prof. “Ustilaginalele din Republica Populară Română” (I.R. II. studiul ciupercilor parazite. Rayss. Tot în cadrul I. Bontea a publicat o lucrare de inventariere a tuturor speciilor de ciuperci descrise de diferiţi cercetători din ţara noastră. aparţinând numeroşilor specialişti din centrele de învăţământ superior (Bucureşti. au apărut peste 150 de lucrări de micologie.d. 1995). II. În anul 1953. Al. 1998). distribuită la 60 de instituţii ştiinţifice din lumea întreagă (după O. Erysiphaceelor etc. publicând numeroase lucrări. Tr.V. 1998). Numărul speciilor de macromicete şi micromicete cunoscute în ţara noastră este de 8727.C. grupuri mari de ciuperci au fost studiate din punct de vedere sistematic. cele mai multe aparţinând subîncrengăturii Deuteromycotina (după Mititiuc. asupra unor genuri sau familii din Fungii imperfecţi (Septoria. 1964).R. S-au făcut studii asupra Peronosporaceelor. publicându-se lucrări cu caracter monografic asupra Uredinalelor.

XVII . puţin câte puţin. iar în cazul rocilor argiloase. ca şi în cazurile anterioare) până la un pH neutru. HCl. respectiv 48 ore. care apoi se agită şi se pune în paharul din centrifugă. 1975). adâncimea (în cazul forajelor) şi numele unităţii care solicită analiza palinologică. Unele probe. După 24 ore. Probele cu un conţinut mare în carbonaţi fac efervescenţă. în cazul rocilor argiloase (câte 100 ml pentru fiecare probă). Fiecare probă este înregistrată şi apoi numărul dat se trece pe punga şi pe paharul în care urmează a se face dezagregarea chimică. intră în reacţie mai violent şi este necesar să intervenim cu alcool etilic. Oxidarea După ultima decantare. 5 minute. preparatul ce se studiază la microscop. operaţie ce se excută sub nişă. Pentru ca oxidarea să se producă. Fracţiunea palinologică separată se colectează cu pipeta şi se trece într-un pahar mic de 50 ml. Evidenţa probelor Pentru început. peste probe se toarnă apă. pentru ca. “Oxidarea cu HNO3. din nou să se creeze la suprafaţa lichidului o peliculă în care se află microfosilele. Particulele se pun într-un pahar de plastic pe care se află numărul din registru. lichidul se varsă într-un vas de reziduuri pentru recuperarea lor. Din ce rămâne în paharul de centrifugă (cuva). operaţie ce se repetă de 2 ori. Centrifugarea în lichide grele După ultima decantare se mai lasă în pahar 150 ml lichid. Metode de preparare şi studiul palinomorefelor Separarea materiei organice din rocile cercetate presupune o succesiune de etape obligatorii. se trece direct la tratarea cu hidroxizi.” (după Dragastan et al. care diminuează reacţia. fără a se utiliza un oxidant puternic (după Dragastan et al. Probele se evidenţiază într-un caiet în ordinea sccesiunii operaţiunii de prelevare. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău VIII. obţinându-se. sau HFl. Dezagregarea chimică Peste probele sfărâmate. pe pungile în care se află probele sunt trecute numărul şi denumirea formaţiunii. Băcăran. mai cărbunoase. Dezagregarea mecanică Sfărâmarea probei se face pe o placă metalică până la dimensiunile de cca. astfel ca paharul să fie aproape plin. ceea ce nu-i permite să fie observată la microscop. până se ajunge la un pH neutru. în special la probele ce provin din roci tinere. după care probele se spală de câteva ori. 1975). După 2-3 ore se decantează lichidul din pahare şi se reumple cu apă. Operaţia aceasta este deci operaţia de decolorare a materiei organice. Durata tratării cu hidroxizi este de 15-30 minute la rece sau la cald.V. proba rămasă în pahar se tratează cu HNO3 în vederea oxidării. Se centrifughează cca. 1-10 mm. probele trebuie lăsate cca. are drept scop eliminarea acizilor humici ce îmbibă materia organică. dându-i o culoare brun-închis. se decantează şi se pune lichid greu cu densitatea 2. până la urmă. iar pasta umedă se aruncă. Uneori. 48 ore. Tratarea cu hidroxizi Este o operaţie obligatorie ce urmează unei oxidări cu un oxidant puternic. până se ajunge la un pH neutru. operaţii ce se execută sub nişă. prin centrifugare.. Probele se ţin 24 ore cu acidul clorhidric sau 48 ore cu acidul fluorhidric. în cazul rocilor calcaroase. se toarnă cu grijă. Se foloseşte hidroxid de sodiu (NaOH) sau potasiu (KOH) în soluţie diluată (5-10%). reacţia este exotermă.. după care se trece la operaţiunea de spălare a probelor (de 3 ori.

P. se scoate fiecare pahar. Băcăran. Cu bagheta se apasă uşor pe lamelă. se decantează cu mare grijă fără ca să nu pierdem material vegetal. marginile preparatului se curăţă şi se lutează. XVIII .. Studiul preparatelor palinologice Microscoapele utilizate trebuie să fie binoculare.V. Toate aceste microscoape au dat posibilitatea unui studiu sistematic. BIOROM. iodura de cadmiu (CdI2·2KI). 1975). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Se spală paharul bine şi se umple cu tot ce s-a colectat şi apă. după coordonate rectangulare. se reumple paharul cu apă distilată şi iar se centrifughează. tetrabrometanul (C2H2Br4). prin transmisie. în mediu fixator de gelatină-glicerină.C. cu platina mobilă care se poate mişca pe cele două axe rectangulare. ZEISS Axiovisin Extended Focus. Studiul preparatelor palinologice s-a făcut cu microscoapele ML4-M. bromoformul (CHBr3).-3 şi ZEISS Axoiscope A1. Ca lichide grele se utilizează clorura de zinc (ZnCl2).C. ultimele aparţinând laboratorului Facultăţii de Geologie şi Geodezie a Universităţii din Bucureşti. conţinutul tubuşorului se încălzeşte în baia de apă şi cu o baghetă de sticlă se iau 1-2 picături ce se pun pe o lamă de sticlă. peste care se aplică o lamelă. practica I. În prezentarea fazelor de preparare am avut în vedere. M. pentru ca lichidul să ocupe toată suprafaţa acestuia. în principal. iar după răcire. numai pentru 10 fotografii. Fracţiunea organică colectată se depozitează într-un tubuşor de sticlă. Montarea preparatorului Pentru a fi lichid. Se centrifughează iar.P. Bucureşti şi literatura clasică în domeniu (după Dragastan et al.G.

sau pluricelulari cu un ax curb (răsucit în spirală). Clasificarea propusă de noi în 1990. incompatibilă cu nomenclatura şi taxonomia deja citate (după Kalgutkar & Jansonius. spori aperturaţi cu un por sau hilum. Amerosporae: Spori unicelulari. dar aceasta este. unii septaţi transversal. 1990). acesta putând fi o cicatrice sau o proiecţie. Adesea rupt în fragmente şi lipsa terminaţiei proximale sau distale. în principal. inaperturaţi sau aperturaţi. doi sau mai mulţi pori sau aperturi variabile. inaperturate sau cu un hilum mai mare sau mai mic. spori aperturaţi cu un por sau hilum la capătul proximal sau alternativ la capătul distal sau cu doi pori la fiecare capăt. ca o continuarea celei publicate de Elsik (1976). septare transversală. la rându-mi. uneori. forme variabile. filamentoşi. XIX . Aşa se explică de ce un acelaşi gen apare ca aparţinând la două familii. Didymosporae: Spori dicelulari. Prezenta teză foloseşte şi clasificarea propusă de Elsik (1976). aşa cum este prezentat de autori. pentru comparaţii. urmând ca aceasta să rămână pentru uzul cercetării (vezi Frunzescu & Băcăran. mycelia and fructifications” de Kalgutkar & Jansonius (2000). pluricelulari cu o septare scalariformă (sau de forma segmentării anelidelor). cu un por sau hilum la capătul proximal şi distal. 1979a) şi adoptat de Alexopoulos & Mims (1983). în cazul modernelor Denteromycetes (Fungi Imperfecti).sau pluricelulari. nu am folosit-o. Helicosporae: Spori uni. Scolecosporae: Spori elongaţi. proximal şi distal. 2000). raportul lungime/lăţime al corpului sporului 15:1. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău IX. după cum urmează. inaperturaţi sau aperturaţi cu un por sau hilum la capătul aperturat sau doi pori. în unul sau trei planuri contorsionate. Sistemul de clasificare în versiunea Saccardo are în vedere. Phragmosporae: Spori tri. Băcăran. divizaţi de mai puţine sau mai multe septuri longitudinale transversale sau oblice. sistemul de clasificare Saccardo. precizările făcute de Kendrick şi Nag Raj (1979. câte unul la fiecare sau lângă capetele proximal sau distal. inaperturaţi sau aperturaţi. Clasificarea sporilor fosili de ciuperci Datorită faptului că în teză m-am folosit. am adoptat. Staurosporae: Spori pluricelulari cu mai mult de un ax sau stelaţi (forma stelată). de lucrarea “Synopsis of fossil fungi spores.V. spori înguşti. Dictyosporae: Spori muriformi.

.

iar dealurile identificându-se cu Sinclinale (Salcia. cu afundare către Teleajen. ale Subcarpaţilor Buzăului sunt separate spre nord prin culoarul depresionar Vintilă Vodă . mai precis.. Culmea . culmea Priporului (823.Grabicina Policiori . Smeuret (1130 m). Durducu Mare (588 m). 1980). Marginea nordică a perimetrului e jalonată de înălţimi în care aflorează depozite grezoase de vârstă cretacică precum: Vf. Relieful zonei miocene dintre Valea Teleajenului şi Valea Lopatnei se prezintă sub forma unor coame cu cădere axială spre sud. ale cărei structuri orientate NE-SV determină forme de relief consecvente. ale . depozitele paleogene alcătuiesc culmile alungite NE . Jumătatea sudică a perimetrului este încadrabilă depozitelor mio-pliocene ale . În profilul transversal al văilor.Arbănaşi . Băcăran. La exteriorul Pintenului de Văleni.2). Inversiunile de relief sunt prezente mai ales în jumătatea sudică a perimetrului. În funcţie de necesităţile de explicitare a informaţiei geologice se fac referiri in extenso atât spre vest. Vf.430 m) şi depresiuni Sinclinale (Sinclinalul Nişcovului suprapus culoarului Vintilă Vodă Grabicina . Pietrii (662m). apar alternanţe de defilee (în dreptul Anticlinalelor) cu lărgiri depresionare (în dreptul Sinclinalelor).pintenilor” de Homorâciu şi de Văleni. Măciucu Berţii (902 m). Sinclinalelor neogene Slănic şi Drajna. transversale pe structurile geologice: Teleajenul. Vf. Vf. Perimetrul studiat este drenat de trei văi principale. perimetrul de studiu se încadrează în Subcarpaţii de curbură. Există concordanţă de relief. către Valea Prahovei.Slavu. fiind delimitat la est de Valea Buzăului. cu frecvente văi de falie. depresiuni pe axe de Anticlinal. incluzând aria mediană şi externă mio-pliocenă. Piscul Monteorului (1347 m). Măgura . le corespund zone depresionare ce se îngustează şi se închid treptat către est. ridicările lor axiale ocupând zone depresionare (Copăceni . Măgura Măneciu (1300.Bâscenii de Sus). iar la sud de zona de câmpie şi mai exact.Pintenului” de Văleni are înălţimi ceva mai reduse: Vf.7 m). Poiana Braşov (641 m). Culmea . Vf. marcată cartografic de limita cu depozitele flişului paleogen şi cretacic. Măneciu Pământeni (830 m). Sunt frecvente inversiunile de relief. şi depresiuni cu altitudini de cca. Scafelor (773 m). Anticlinalul Istriţa cu vârful Istriţa -. cu altitudini ce coboară de la cca. Zonelor de aflorare a depozitelor paleogene le corespund culmi ce domină zonele de aflorare a depozitelor neogene.Surani. de 700 m: Culmea Salciei. Există şi zone depresionare legate de Sinclinale (Sinclinalul Valea Unghiului corelat cu depresiunea Văii Nişcovului) sau Sinclinorii (cuveta Surani .Cătunul cu vârfurile Jugureni – 595 m. POZIŢIA GEOGRAFICĂ ŞI DELIMITAREA REGIUNII STUDIATE. Lapoş (652.1. Vf. muchia Telejenelului. dealurile Berca . Râpa Bufnei. Leordeanul (838 m). Cricovul.Nişcov. Stânei la 454 m în Vf. Valea Curmătura. Vf. până la traseul dedus din foraje al liniei pericarpatice.zonei cutelor diapire”. Relieful variat cuprinde dealuri. Vf. Buzăul. Cetăţuie (631. Vf. de la 541 m în Vf. Vf. Teleajenului (811 m)..Aninoasa).7 m). CARACTERIZARE OROHIDROGRAFICĂ Perimetrul studiat este cuprins în aria judeţelor Prahova şi Buzău. 1 .604.Monteoru identificat unor culmi mai joase.Istriţa. Plaiul Şerban Vodă (1059. Vf. cu brecia sării în ax (Bădila Lapoş).Sângeru). Muchia Stânii (1117m). Vf.Pintenului” de Homorâciu este jalonată de: Vf. Între Valea Teleajenului şi Valea Chiojdului.SV. în Subcarpaţii Prahovei şi Subcarpaţii Buzăului (Roşu. dealuri Anticlinale (Anticlinalul Tătaru . la vest de Valea Teleajenului. la nord de zona muntoasă. 1000m în nord. Din punct de vedere geografic. Sinclinale suspendate etc.V. depresiunile corespunzând cu Anticlinale. Vf. Ruptura (734 m). cât şi către est de Valea Buzăului. Cetăţuia (710 m) şi către est. către 400-500 m în sud. dezvoltate în jumătatea de nord a perimetrului. consecventă direcţiei structurilor geologice. Ţapului (773 m). La exterior. depozitele miocene apar cu caracter de inversiune de relief. Ciuha Nemţilor (716 m). 300m.5 m). pe alocuri marcate de alunecări. la nord de Păcureţi). orientarea generală fiind nord est .5 m. cu cote de 547 . Vf.Calvini . Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 1. Dealurile cu înălţimi de 500600 m şi pe alocuri. Năeni .. Văile adânci ale Teleajenului şi Buzăului creează largi culoare de eroziune cu terase bine păstrate. Cătiaşu.Policiori .3 m). DATE GENERALE ASUPRA REGIUNII CERCETATE 1. Anticlinalul Pietroasa . În vest este drenat de afluenţii pe stânga ai Teleajenului: Telejenel. Berindel .. Ţiganului (1080 m). Numeroase fracturi longitudinale şi transversale complică aspectul de ansamblu creând abrupturi structurale.sud vest.

Valea Siriului) sau a pânzei de Macla (Valea Siriului spre vest). Izvoranu.2. Definită ca unitate plurifacială cu mai multe digitaţii (Dumitrescu. 1948. ca şi drumurile de acces aferente sunt situate pe văile principale şi de la ele pleacă o serie de drumuri comunale şi forestiere. Cătiaşu. Gura Vitioarei. Tisăul.digitaţiei Gresiei de Tarcău” şi un facies extern. la aspectele petrografice sau sedimentologice ale acestora. 2. la realizarea unor teorii şi. gips. XIX au condus. ca şi obiectivul propus al tezei nu permit întocmirea unui istoric detaliat. Din dorinţa de conciziune s-a preferat redactarea acestui subcapitol sub formă de tabel în care se punctează contribuţia esenţială a fiecărui autor referitoare la cadrul stratigrafic. de la Valea Slănicului de Buzău. în cadrul perimetrului. face ca partea sudică a curburii Carpaţilor Orientali să beneficieze de o mare densitate de lucrări geologice. pierzând caracterul de şariaj şi trecând la falii inverse dispuse în releu. Din bazinul Văii Buzăului spre vest. Chiojd. sare gemă. CARACTERIZARE GEOLOGICĂ STRUCTURALĂ Teritoriul situat între Valea Teleajenului şi Valea Buzăului se încadrează sectorului sudic al Carpaţilor Orientali din cadrul unităţilor moldavidice externe şi flancului intern cutat al Avanfosei carpatice (Săndulescu. apar dezvoltate în două faciesuri ce reprezintă continuarea sud-vestică a unor subunităţi structurale bine individualizate în Moldova (Săndulescu. Haleşul. spre sud şi vest. materiale de construcţii. la realizarea multor sinteze cu implicaţii asupra geologiei Carpaţilor. în regiunea amintită. tectonic al depozitelor miocene.STRATIGRAFIC AL REGIUNII 2. Bâsca Chiojdului (cu afluenţii săi de dreapta: Bâsca fără cale. la stabilirea de stratotipuri ale unor formaţiuni devenite clasice în literatura geologică. Versantul sudic al dealului Istriţa este drenat de o serie de pâraie mici ce se pierd în câmpie sau confluează pe dreapta cu Valea Sărata (Budureasa. Valea Muscelului. Chiojdeanca. Formaţiunile paleogen . depozitele paleogen-miocen inferioare din partea internă a pânzei de Tarcău alcătuiesc un fascicul de cute convergente şi în afundare spre vest. verticale sau înclinate spre nord vest. Numărul mare al lucrărilor geologice în care apar referiri directe sau indirecte la regiunea de studiu.. iar la exterior are un contur festonat. Turburea. caracterizat de flişuri grezoase masive (gresiile de Tarcău în Eocen. la detalierea aspectelor economice cu finalitate practică. Bătrâneanca. are dezvoltarea cea mai amplă. orientate nord est-sud vest.pliocene aparţinând flancului intern al avanfosei. afectate de falii longitudinale axiale. aflorează depozitele cretacice în facies de fliş ale pânzei de Macla. Matiţa. partea frontală a pânzei de Tarcău este acoperită discordant de depozitele molasice neosarmaţian . 1984).1.V. Greceanca. Slimnic. Pe marginea de nord-vest a perimetrului cercetat. Valea Rea.digitaţiei de Tazlău 2 . 1984): un facies intern. Lapoş) şi de Valea Nişcovului cu afluenţii săi: Valea Unghiului. 1980) şi se continuă cu al doilea episod molasic . Zeletin. CADRUL GEOLOGIC . Tohăneanca. ca şi prezenţa zăcămintelor de hidrocarburi. În est este drenat de afluenţii pe dreapta ai Buzăului: Siriu. Nehoiu. Salcia. PÂNZA DE TARCĂU (= pânza de Skole). faciesul de Pucioasa cu gresiile de Fusaru în Oligocen) ce corespunde . 1952) este delimitată la interior de fruntea şariajului pânzei de Audia (Valea Buzăului . Nişcov). Lopatna. Pietroasa). Năianca. În aria de maximă afundare axială dintre Valea Teleajenului şi Valea Prahovei. În perimetru. Jumătatea sudică a perimetrului este drenată de afluenţii Cricovului Sărat (Sărăţel. 1. ISTORICUL CERCETĂRILOR GEOLOGICE Structura geologică variată şi interesantă. prezentându-se doar lucrările ce au marcat etape în evoluţia cunoaşterii geologice. caracterizat de Eocenul în facies de Colţi şi Oligocenul în facies bituminos cu gresii de Kliwa ce corespunde .Molasa de Sl ă nic (post-tectogeneza stirică nouă: Langhian / Kossovian). ce debutează cu Molasa de Doftana (Ştefănescu. Mărunţeanu. bineînţeles.. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Drajna (cu afluentul său Ogretin). Principalele localităţi din regiune. cuvertura post-tectogenetică stirică veche. Băcăran. proprii pânzei de Tarcău. Cercetările demarate încă de la începutul sec. cu depozite ce se întind de la Paleogen la MioPliocen.miocen inferioare.

contemporană deformărilor tectogenezei valahe. Dintre digitaţiile separate în sectorul Subcarpaţilor Moldovei: internă sau de Măgireşti . Limita dintre cele două flancuri ale avanfosei este marcată de asemenea de o flexură. intrapleistocenă. limita externă a pânzei subcarpatice este marcată de încălecarea depozitelor miocene peste cuvertura de platformă a vorlandului de-a lungul faliei pericarpatice. în timp şi spaţiu. este determinată din date de foraj. şi este cunoscută sub numele de Zona mio-pliocenă.Bisoca. depozite ale molasei miocen inferioare. falia pericarpatică este înlocuită la interior de o altă falie inversă. al.pliocenă a avanfosei externe str. precum şi acoperirea ei spre vest de Valea Buzăului de molase sarmaţian-pliocene. de falia pericarpatică. de falia Caşin . oligocene (în facies bituminos .Camena la nord. fruntea pânzei subcarpatice fiind acoperită discordant de molasa neosarmaţian . Zona cutelor diapire ocupă aria sudică a perimetrului de studiu. în structura nordică (= pintenul) Slon. falie. Formaţiunile eocen şi oligocen-miocen inferioare ale pintenilor sunt mărginite la sud de o linie tectonică importantă de-a lungul căreia încalecă peste depozitele miocene. de unde. limitează la exterior pânza subcarpatică. dă posibilitatea unei definiri precise a pânzei subcarpatice (Săndulescu. Limita internă a avanfosei este marcată la nord de Valea Trotuşului. sunt prezente formaţiuni ale digitaţiei Măgireşti . dezvoltat ca o depresiune asimetrică cu marginea internă sprijinită pe elementele cutate ale catenei. Între Valea Trotuşului şi Valea Buzăului.cel superior .s. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Valea Rea” sau skibelor interne (Micu.Prăjani şi cu caractere particulare. îngroşare materializată într-o flexură mai mult sau mai puţin evidentă.Langhian bazal). Restrângerea avanfosei. Ea este rezultatul cutărilor valahe ce au afectat un segment de la exteriorul Carpaţilor cuprins între falia intramoesică la vest şi falia Peceneaga .pliocene ale cuverturii de platformă. ca pânză incipientă. spre sud. falia Caşin . Băcăran. care în acest sector.pliocene. 1995). 1984).menilitic. 1970). 1982). au determinat încadrarea acestei unităţi în zona internă a avanfosei (Dumitrescu et al. cutat. la depresiunea care găzduieşte sedimentarea molasică neosarmaţian pliocenă (Săndulescu et. de conturul de eroziune al depozitelor neosarmaţian . prezintă un flanc intern cutat. dezvoltat de la Valea Râmnicului Sărat spre sud şi vest. externă sau de Valea Mare. Dumitrescu. în cadrul perimetrului. Faciesul intern apare dezvoltat în structura intermediară (= pintenul) Smeuret . cu gresii de Kliwa sau conglomerate). şi un flanc extern... activ în subducţia spre orogen. Predominarea depozitelor de molasă. b) post-tectogenetică (post attică) în raport cu cele mai noi şariaje.Homorâciu .Perchiu şi ale digitaţiei de Pietricica. reprezentând mularea frontului de încălecare a faliei pericarpatice determinat în foraje. heterocrone şi cu un nivel . Falia pericarpatică e vizibilă în afloriment de la graniţa de nord. Depozitele celor trei structuri paleogen . mult mai tânără. la sud de ea. restrânsă prin definirea pânzei subcarpatice. constituită din depozite miocene inferioare şi medii în facies predominant de molasă. Săndulescu. În accepţiunea lui Săndulescu (1984). mediană sau de Pietricica (cu molase conglomeratice în baza celei roşii.Buştenari. care în sudul curburii Carpaţilor Orientali este denumit Zona Cutelor Diapire. La sud de Valea Buzăului. la Valea Trotuşului. dar mai ales (şi în cadrul perimetrului). Limita externă a avanfosei este convenţională. necutat.de gipsuri). AVANFOSA. 1962.falia Plopeasa. 1981 a. fiind marcată de îngroşarea accentuată a depozitelor neosarmaţian . iar faciesul extern este întâlnit în structura sudică (= pintenul) Lera – Văleni . al avanfosei. şariată peste formaţiunea cu sare depusă pe vorland.miocene sunt urmate de o secvenţă predominant evaporitică.V. delimitarea pânzei subcarpatice este marcată în afloriment de conturul frontal al pânzei cutelor marginale sau al pânzei de Tarcău (în perimetrul de studiu).Perchiu (cu o molasă roşie grezoasă şi două nivele de gipsuri în schlierul Miocen inferior . Aceste formaţiuni apar ca petece de eroziune de sub depozitele flancului intern. Pânza subcarpatică conţine depozite priaboniene (straturi de Bisericani). cuprinde depozite ale molasei superioare sarmaţian – pliocene. contur ce acoperă discordant elemente din ce în ce mai interne pe măsura apropierii de Valea Dâmboviţei. cea mai externă unitate a moldavidelor este PÂNZA SUBCARPATICĂ.Bisoca şi prelungirea ei . Separată iniţial de Mrazec şi Voiteşti (1914). această unitate a fost confirmată ulterior de foraje şi a fost denumită de Băncilă (1958) unitatea pericarpatică. care la rândul ei este acoperită discordant de cuvertura depozitelor neogene de molasă ce formează umplutura Sinclinalelor de Slănic (la nord) şi Drajna (la sud) (Săndulescu et al. iar de la Valea Buzăului spre vest. 3 . Astfel.

Pânza Cutelor Marginale şi Pânza Subcarpatică (ultimele două fiind acoperite aproape în totalitate de Pânza de Tarcău) precum şi partea internă a avanfosei carpatice. gipsurile inferioare sau formaţiunea cu sare inferioară (intra-burdigaliană). sunt intens cutate şi faliate. Tectogenezele stirice au avut drept ecou în Subcarpaţii Munteniei. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău De la Valea Buzăului spre sud: falia Caşin . respectiv. cu cute solzi. iar delimitarea pânzei subcarpatice de avanfosă se face dificil.2. şi în cadrul cuverturilor post-tectonice (cuverturi post pânză = neo-autohtone) şi formaţiuni miocen superioare şi pliocene ce formează umplutura Avanfosei şi a unor depresiuni intramontane. cu Sinclinale largi. 1984). şi un sector nordic. Sedimentele neogene molasice.formaţiunea molasei inferioare. . de Văleni) sau coborâte (Sinclinalele de Slănic şi de Drajna). 1995): un litofacies intern (litofaciesul Fusaru – Pucioasa) în continuarea Eocenului în faciesul Gresiei de Tarcău cu arie sursă carpatică.1. ea traversând unităţi stratigrafice omogene. mai ales cel de Văleni.Măneciu. ..Gaze” Ploieşti (1998. prezintă mai multe structuri plicative cu aspecte variabile de la un sector la altul (Săndulescu et al.formaţiuni bituminoase şi de fliş oligocen-miocen inferioare. cu încălecări miocen medii. În bazinele văilor Cricovului şi Teleajenului se individualizează un sector sudic. care a determinat încheierea şariajului Pânzei Subcarpatice. şi (4) valahă (intra-pleistocenă). Dr. Pintenii. Contactul dintre pânzele moldavidice şi avanfosa internă este acoperit de depozite neosarmaţian . 1968). Mărunţeanu şi Popescu (1995).. cunoscută sub numele de Zona Cutelor Diapire. numai prin conturul de eroziune al depozitelor sarmaţian-pliocene. depozitele de vârstă oligocen-miocen inferioară se regăsesc în pânza de Tarcău sub două litofaciesuri specifice (Săndulescu et al. Formaţiuni bituminoase şi de fliş oligocen-miocen inferioare În aria investigată. 1995): . respectiv Pânza de Tarcău şi Pânzele subcarpatice. au complicaţii Anticlinale sau Sinclinale.2. Dacianului şi Romanianului. stilul de cutare este ejectiv. După Săndulescu. 4 . În concluzie. în sectorul sudic al Carpaţilor Orientali (implicit între Valea Teleajenului şi Valea Buzăului) există formaţiuni miocen inferioare şi medii ce se regăsesc: în cadrul pânzelor moldavidice externe.Bisoca cu ramificaţia Plopeasa îşi pierde din importanţă. 2. geotectonic (Săndulescu. ridicate şi deversate spre sud. cuprind următoarea succesiune (Săndulescu et al. pânza subcarpatică îşi pierde caracterul plurifacial fiind reprezentată prin depozite asemănătoare numai digitaţiei Măgireşti-Perchiu. (3) moldavă (intra-sarmaţiană). Formaţiunile miocen superioare şi pliocene (din cuprinsul umpluturii avanfosei) cuprind depozite în facies salmastru atribuite Meoţianului şi Ponţianului şi respectiv. depunerea evaporitelor şi anume.pliocene. Principalele deformări tectonice. intens tectonizate.1.. Dumitru Frunzescu de la Universitatea “Petrol . dezvoltate în Zona Cutelor Diapire.2. STRATIGRAFIA MIOCENULUI 2. Băcăran. LITOSTRATIGRAFIA MIOCENULUI Litostratigrafia depozitelor miocene este cea adoptată după datele publicate de Prof. (2) stirică nouă (intra-badeniană). 2. în regiunea Văii Buzăului. Formaţiunile neogene molasice.1.V. izocrone sau heteropice. aparţinând zonei externe a flişului. . în care cutele au o poziţie structurală mai coborâtă. 2004).formaţiuni evaporitice miocen inferioare. reprezentate prin Pânza de Tarcău. separate de Anticlinale diapire înguste (cu nuclee de sare intra-burdigaliană). care au afectat depozitele neogene aparţin tectogenezelor: (1) stirică veche (intra-burdigaliană). când s-a produs şariajul principal al Pânzei de Tarcău şi a Cutelor Marginale. Formaţiunile miocen inferioare şi medii (din cuprinsul moldavidelor şi cuverturilor post tectonice).formaţiunile molasei de vârstă miocenă medie. fiind prinse în structuri înalte (“pintenii” de Slon . Limita Oligocen / Miocen nu este subliniată de schimbări litologice. Astfel. în constituţia Subcarpaţilor Munteniei intră unităţile externe ale Moldavidelor. de Homorâciu. formaţiunea cu sare superioară (langhiană).

1. 1995). 1952. Subdiviziunea dominată de tipurile petrografice brune asemănătoare Forma ţ iunii de tip Pucioasa are o grosime stratigrafică de 150-200 m şi cuprinde marno-argile cenuşii şi cenuşii negricioase. 1911. după Săndulescu et al. Pătruţ (1947) separă două subdiviziuni (PM1+2) dominate de tipurile petrografice brune asemănătoare Forma ţ iunii de tip Pucioasa din faciesul intern şi una (PM3) în care apare o alternanţă de siltolutite şi arenite cenuşii. 1952 Separată de Teisseyre (1911). sunt două nivele: Menilitele Inferioare (asociate cu calcare marnoase bituminoase = Marne brune bituminoase) şi Menilitele Superioare (fără Marne bituminoase). cu semnificaţia suitei de depozite cuprinse între cele două formaţiuni ale Gresiei de Kliwa: inferioară şi. după Săndulescu et al. Ca urmare a acestui fapt. Pătruţ. (4) Forma ţ iunea de Topilele. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău în structura Monteoru – Smeuret . b) Formaţiunea de Podu Morii Teisseyre. Frunzescu.Buştenari. 1. o corelare a faciesurilor interne şi externe indică echivalenţa dintre Forma ţ iunile de Podu Morii şi de Bu ş tenari din faciesul extern cu Forma ţ iunea de Vine ţ i ş u din faciesul intern al Pânzei de Tarcău precum şi cu Forma ţ iunea de Starchiojd din Pânzele subcarpatice.. argile bituminoase (şisturi disodilice). Pătruţ. şistoase în straturi subcentimetrice sau compacte în straturi submetrice.. sau în cuprinsul Forma ţ iunii de Topilele (Ştefănescu et al. stratonomia Forma ţ iunii de Podu Morii este dominată de lutite şi siltite (85%) în straturi foarte subţiri faţă de arenite (gresii de Kliwa şi gresii calcaroase convolute) (15%) în straturi subţiri (Dinu. odată cu începutul Oligocenului caracteristicile mediului depoziţional se schimbă. 1993) în Pânza de Tarcău. Forma ţ iunea de Podu Morii este în continuitate cu formaţiunile subjacente şi apare cu o grosime stratigrafică de cca. (3) Forma ţ iunea Gresiei de Kliwa inferioar ă . cu arie sursă situată în forland. 1955) cuprinde: (1) Forma ţ iunea menilitelor inferioare cu marne bituminoase. Pe ansamblu. 1952. Popescu. între care se situează litofaciesuri de tranzi ţ ie. 1995). Succesiunea formaţiunilor litofaciesului extern. (2) Forma ţ iunea disodilelor inferioare. (5) Forma ţ iunea de Podu Morii. eoceniformă de Podu Morii e descrisă şi divizată de Grigoraş (1955) în Valea Buzăului şi de Pătruţ (1955) în bazinul Văii Teleajen.V. (6) Forma ţ iunea de Bu ş tenari. în Moldova. respectiv. Pe alocuri. Litofaciesul bituminos cu Gresii de Kliwa Popescu. formaţiunea cenuşie. superioară.Homorâciu şi (cu caractere particulare) în structura Slon. A. în general. în Pânzele Subcarpatice şi Pânza Cutelor Marginale. în continuarea Eocenului în faciesul de Colţi. 300-400m în ariile de afloriment anterior descrise. în partea externă a Domeniului Moldavidic se dezvoltă. corespunzătoare Forma ţ iunii Gresiei de Kliwa inferioare şi Forma ţ iunii Gresiei de Kliwa superioare = Nisipurile de Bu ş tenari (tabel nr. în secvenţe succesive.. Nivelele silicolitice (menilitele) constituie cele mai bune repere de corelare şi. 1990). emend. silicolite bituminoase (menilite) care la unul sau două momente (în zone diferite) au fost “parazitate” de veniri de mase importante de ortocuarţite având ca arie sursă marginea forlandului (actualmente subşariată sub pânzele Moldavidice). cu Gresie de Kliwa (Popescu. flişoidă. 1955 Urmând dezvoltării tipice a “Marnelor cu Globigerine” din Priabonianul final (cunoscute în întreaga arie tethysiană). trecându-se la condiţii anoxice care au predominat de-a lungul întregului Oligocen şi a unei părţi din Miocenul inferior. bituminos. Limita Oligocen/Miocen este situată sub Forma ţ iunea menilitelor superioare. Ele constituie Forma ţ iunea Gresiei de Kliwa care în sectorul studiat al Pânzei de Tarcău apare la două nivele. Băcăran. alternând cu 5 . ritmică. cu interferarea ariilor sursă. Pe baza intercalaţiilor cineritice. se citează şi un al treilea nivel menilitic Menilitele Terminale (tabel nr. cu structuri convolute şi mecanoglife de curent şi bioglife asemănătoare Forma ţ iunii de Izvoarele (Vineţişu) din faciesul intern. şi un litofacies extern (litofaciesul bituminos cu gresie de Kliwa). în cuprinsul Forma ţ iunii ş isturilor disodilice superioare (în Pânza Cutelor Marginale). (7) Forma ţ iunea Menilitelor Superioare = Forma ţ iunea de Starchiojd. în structura Lera – Văleni .

grosier granulare. et al. 1995. miocene inferioare şi medii din Moldavidele externe în Carpaţii Orientali (după Săndulescu M. 6 Gresia de Condor Formaţiunea de Goru – Mişina – Menilitele Formaţiunea de Starchiojd = Menilitele Şisturile disodilice superioare Formaţiunea gresiei de Kliwa Conglomeratele de Brebu Formaţiunea de Sărata (Formaţiunea cu sare) Formaţiunea de Cornu BURDIGALIAN Formaţiunea de Sărata = Gipsurile inferioare Formaţiunea de Starchiojd (Disodilele şi menilitele superioare) Formaţiunea de Buştenari AQUITANIAN Formaţiunea de Slon Formaţiunea de Vineţişu Formaţiunea de Podu Morii Formaţiunea de Topilele Formaţiunea gresiei de Fusaru OLIGOCEN „Orizontul argilos” Şisturile disodilice inferioare Menilitele inferioare Gresia de Fierăstrău + Şisturile ardeziene Marnele cu globigerine + Gresia de Lucăceşti PRIABONIAN SUPERIOR . apar gresii tip Fusaru în straturi groase. cu intercalaţii subdecimetrice de gresii calcaroase cu abundenţă de claste micacee.Tabel nr. casante. 1. tufite bentonitizate.. Băcăran. de tip Fusaru. foioase. modificat). PÂNZA CUTELOR MARGINALE PÂNZA DE TARCĂU Conglomerate şi gresii Formaţiunea de Telega (Şisturi cu radiolari + Marnele cu Spirialis) PÂNZA SUBCARPATICĂ Formaţiunea de Haloş Formaţiunea de Răchitaşu LANGHIAN Formaţiunea de Telega (= Şisturile cu radiolari + Marnele cu Spirialis) Brecia de Cosmina (Formaţiunea evaporitică) Brecia de Cosmina (Formaţiunea evaporitică) Formaţiunea de Câmpiniţa (Tuful de Slănic) Formaţiunea de Câmpiniţa (Tuful de Slănic) Formaţiunea Schlier-ului cenuşiu Gipsul de Perchiu Formaţiunea de Hârja Formaţiunea de Măgireşti Conglomerate de Pietricica Formaţiunea de Tescani Formaţiunea de Doftana V. În bazinul pârâului Chiojd. apar straturi subţiri de arenite de tip Kliwa. negre. gresii cu structură convolută. sau de marnocalcare sideritice cenuşiu-negricioase. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău şisturi disodilice tipice. Subordonat. Corelarea unităţilor litostratigrafice oligocene.

1996). str. Frunzescu. Tuful de V ă leni.. 1992. 40 m grosime (Alexandrescu. Ştefănescu et al. Bentonitele de Gura Vitioarei. Frunzescu et. brun-negricioase. cu trecere în bază la marne fin micacee. Arenitele sunt reprezentate prin gresii cu claste micacee şi liant carbonatic.structurile Păltineni. dure. în Valea Buzăului. are grosimi între 2 şi 3. Brustur (1997) (fig. situate în partea mediană a subdiviziunii cu straturi de tip Pucioasa. 1971). Gresiile (asemănătoare celor din Eocen) au frecvente structuri erozionale de curent. 1993 descrie ca Tuful de Ml ă cile. 10) (s-ar corela cu Tufurile de Vine ţ i ş u descrise de Ştefănescu et al. Frunzescu. Limita inferioară tranşantă este marcată de trecerea de la siltolutitele brune-negricioase de tip Pucioasa. 4. după Rusu et al. Termenii petrografici elementari sunt organizaţi în secvenţe de tip Bouma pretabili unei analize secvenţiale (Dinu. 1993.V. 5.20 m) nisip grosier cu elemente microruditice de şisturi verzi şi resturi de lamelibranhiate şi gasteropode situat la 57 m deasupra Tufului de V ă leni şi la 12 m sub limita cu Forma ţ iunea de Bu ş tenari (Grujinschi. precum şi bioglife de tip Sabularia reprezentând adevărate nivele diagnostic pentru această formaţiune (Alexandrescu. 1995). dezvoltat ca două straturi apropiate de tufit şi tuf. 1993). Ştefănescu et.Burdigalian timpuriu (Melinte.. fine. 10). la Gura Vitioarei şi Frânghieşti.Starchiojd. între complexul Bentonitelor de Gura Vitioarei şi Tuful de V ă leni (Alexandrescu. Astfel. Stratul de (3. ar corespunde cu ceea ce. 7 . Valea Buzăului). straturi groase (50-70 cm) de arenite grosiere de tip Fusaru. 50-60 m sub Forma ţ iunea de Starchiojd.Sinclinalele Piatra Albă. Brustur. la coloraţia cenuşie-albicioasă şi ritmicitatea pronunţată datorată alternanţei de arenite în straturi subţiri cu siltite şi lutite în straturi foarte subţiri. în care dispar marnele (siltice) cenuşii-verzui şi gresiile calcaroase micacee cu structuri convolute şi apar primele straturi groase de arenite de tip Kliwa cu intercalaţii de şisturi argiloase disodiliforme. situate în baza subdiviziunii superioare = Podu Morii str. Frunzescu. 1985. Brustur. Rusu et al. semnalate de Pătruţ (1955) şi statuate de Alexandrescu. Subordonat apar argile bentonitice în straturi foarte subţiri (milimetrice) şi straturi subţiri de arenite (nisipuri sau gresii) de tip Kliwa (sau uneori. Pe bază de foraminifere şi nannoplancton calcaros s-au identificat zonele NP25. c) Formaţiunea de Buştenari Ştefănescu et al. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Subdiviziunea dominată de alternanţa de siltolutite şi arenite cenuşii cu structuri mecanice şi biotice are grosimi stratigrafice cuprinse între 150-250 m şi apare cu aspectul unor fâşii discontinue bine deschise pe văile mai adânci (Valea Buzăului . al. Subliniem prezenţa în cadrul Forma ţ iunii de Podu Morii (ea însăşi un marker regional) a unor markeri litologici cu valoare de corelare regională (tabel nr. este delimitată de aceasta printr-un pachet de tranziţie de 20-30 m. ce permit diagnosticarea vârstei Chattian terminal . Valea Teleajenului . 1993) (fig. Frunzescu. al. Zeletin. pârâul Gâlmelor). Zâmbroaia. Băcăran. Brustur.s. 10). Frunzescu. iar în faciesul intern de Pucioasa . Depusă în continuitate de sedimentare peste Forma ţ iunea de Podu Morii. 1993 Forma ţ iunea de Bu ş tenari este sinonimă cu Forma ţ iunea Gresiei de Kliwa superioare denumită informal din punct de vedere al ghidului stratigrafic internaţional. 1996). 2. Lutitele sunt marne cenuşii şi cenuşii-verzui. Pârâul cu Apă Dulce. compacte sau cu desfacere după laminaţia convolută ce domină structofaciesul lor.s.Fusaru la cca.. 2. plastice. situat constant în faciesul extern bituminos la 40-50 m peste complexul argilelor bentonitice de Gura Vitioarei şi la 45 m sub limita cu Forma ţ iunea de Bu ş tenari.. respectiv NN1 şi NN2.60 m pe diferite profile (Alexandrescu.. Valea Lupului . 1993) (fig. alături de laminaţia plană paralelă. 1990.1993). ca 3-4 straturi decimetrice şi 10-12 straturi centimetrice dezvoltate într-un pachet litologic de cca. Brustur. Calcarele laminitice de Jaslo. la Văleni) şi intermediar pe Văile Cătina. Lopatna.. 1993. Pachetul litologic cu silto-arenite ce adăpostesc palaeoichnocenoza cu Sabularia situat în Subdiviziunea superioar ă = Podu Morii. sunt de menţionat: 1.. 1989. 3.

dar cimentul este exclusiv silicios sau lipseşte (ortocuarţite silicioase). siltite (marne fin nisipoase. argile plastice bentonitice). legate de repetarea unor cute.. apar straturi subţiri de diatomite. şisturi argiloase. ele participând la formarea unor secvenţe de tip thicker-upward (TkU) (Frunzescu et al. apar frecvent în straturi subţiri-medii (10-20 cm). Băcăran. Lutitele reprezintă 47% din numărul total de straturi şi 36% din grosimea lor. cuarţite cu silicifiere avansată). bituminoase. Semnalăm prezenţa a şapte pachete litologice de 8-20m.1985).SV bine deschise pe toate profilele anterioare. în treimea inferioară predominând lutitele şi silto-lutitele. solzi. lutitele. micacee). 1987. Are grosime stratigrafică între 300 m în est şi 400 m în vestul perimetrului. 1987. cuprinzând între 3 şi 21 straturi foarte subţiri (centimetrice) de material cineritic frecvent bentonitizat (Frunzescu.V. iar gresiile de Kliwa în straturi groase (mai mari de 3 m în partea superioară a formaţiunii). 5% gresii cenuşii-calcaroase. Petrofaciesul Gresiei de Kliwa superioare este asemănător celei inferioare. iar în treimea superioară predominând net arenitele (Frunzescu et al. brun-negricioase. accidente silicioase.. gresiile calcaroase. microbrecii cu elemente de şisturi verzi. tufuri. 8 . 1996) raportabilă Burdigalianului inferior. şisturi cărbunoase). distanţate la 20-80 m între ele. gresii calcaroase micacee cu structuri convolute. 1988). lutite (marne. Arenitele reprezintă 48% ca număr (26% gresii de Kliwa. este alcătuită dintr-o alternanţă neuniformă de arenite (gresii şi nisipuri de Kliwa. 22% gresii cenuşii-calcaroase micacee) şi 55% ca grosime (50% gresii de Kliwa. Siltitele. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Forma ţ iunea de Bu ş tenari apare ca fâşii orientate NE .. Subordonat. 1988). Georgescu. Litologic. disodilice. Analizele de nannoplancton calcaros au identificat partea superioară a zonei NN2 (după Rusu et al. rare marnocalcare sideritice.

2. Băcăran. 1996).FUSARU (INTERN) FORMAŢIUNEA DE SĂRATA (= FORMAŢIUNEA GIPSURILOR INFERIOARE) TUF DE BĂTRÂNI Nanno zone NN3 FORMAŢIUNEA DE STARCHIOJD (FORMAŢIUNEA DISODILELOR SUPERIOARE) BURDIGALIAN MIOCEN FORMAŢIUNEA DE VINEŢIŞU NN2 a. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 9 FORMAŢIUNEA DE PUCIOASA CU GRESII DE FUSARU OLIGOCEN NP24 RUPELIAN CALCARE DE TYLAWA FORMAŢIUNEA MENILITELOR INFERIOARE NP23 FORMAŢIUNEA DISODILELOR INFERIOARE NP22 TUF DE VALEA TIGVEI .Tabel nr. Corelarea faciesurilor Oligocen – Miocenului inferior din Pânza de Tarcău în regiunea Văii Buzăului (după Rusu et al. b ++++ TUF DE MLĂCILE = TUF DE VĂLENI AQUITANIAN ++++ TUF DE VINEŢIŞU = BENTONITE DE GURA VITIOAREI NN1 NP25 a. LITOFACIESUL BITUMINOS DE KLIWA (EXTERN) FORMAŢIUNEA DE STARCHIOJD (FORMAŢIUNEA MENILITELOR SUPERIOARE + ŞISTURI DISODILICE) FORMAŢIUNEA DE BUŞTENARI (GRESIA DE KLIWA SUPERIOARĂ) FORMAŢIUNEA DE PODU MORII TUF DE MLĂCILE = TUF DE VĂLENI FORMAŢIUNEA DE TOPILELE PALEOICHNOCENOZA CU SABULARIA TUF DE VINEŢIŞU LITOFACIESUL DE PUCIOASA .. b FORMAŢIUNEA GRESIEI DE KLIWA INFERIOARĂ CALCARE DE TIP JASLO CALCARE DE TIP JASLO CALCARE DE JASLO CHATTIAN V.

în secvenţe subţiri.V. 1995). 1993): Tuful de Vine ţ i ş u. cu aceeaşi vârstă Oligocen-Miocen inferior. cu intercalaţii subţiri. 1993).Pucioasa este reprezentată de Forma ţ iunea de Starchiojd = Forma ţ iunea disodilelor ş i menilitelor superioare. şi Tuful de Ml ă cile. Homorâciu).V. intercalaţii de secvenţe de wildfliş (olistostrome) (Săndulescu et al. Este lipsită de şisturi verzi din forland. unde Forma ţ iunea de Slon apare cu dezvoltare identică. Homorâciu) (Alexandrescu. sunt intercalate şisturi disodilice şi uneori chiar menilite. Teleajenului (Sincl... au fost identificate două nivele de tufuri (Ştefănescu et al..Pucioasa este predominant lutitică (= “Orizontul şistos”) fiind constituită din marne şi argile închise la culoare. Buzăului) (structura V. dar prezentând la diferite nivele. limita Oligocen / Miocen este situată în cadrul Forma ţ iunii de Vine ţ i ş u. 1995). metaclastele componente fiind îndeosebi mezometamorfite. La partea inferioară a acestei formaţiuni. 1955). După conţinutul de nannofosile.. cu biotit. Băcăran. 1996). 1995). având caractere de graywacke (Săndulescu et al. O dezvoltare litologică particulară apare în părţile cele mai interne ale ariei de răspândire a litofaciesului de Fusaru . un echivalent al Forma ţ iunii menilitelor superioare din faciesul extern (Săndulescu et al. A5 . care apar în extremitatea estică a perimetrului ca un nivel foarte subţire la partea terminală a Forma ţ iunii de Plopu (Popescu. 1952). Litofaciesul de Fusaru – Pucioasa Pătruţ.Pucioasa. Ogretin (flanc SE P. cu grosimi de 1000-2000 m şi chiar mai mult. puternic bentonizat. 8. Limita sa inferioară este situată deasupra “Marnelor cu Globigerine” de vârstă Priabonian terminal.V. Ea este constituită dintr-un fliş de tip “straturi cu hieroglife” reprezentat printr-o alternanţă de gresii convolute cenuşii – albăstrui. Grigoraş. 1995). specifică arenitelor Litofaciesului Bituminos. 1952) este o gresie bogată în mice. anume Forma ţ iunea de Vine ţ i ş u (Grigoraş. A2 .Pucioasa. micacee cu argile şi marne de culoare cenuşie deschisă (Rusu et al. Frunzescu. Deasupra Gresiei de Fusaru se dezvoltă o importantă secvenţă de tip fliş. nisipoase. opusă “sursei de forland”. Fig. echivalentul stratigrafic al Litofaciesului Bituminos este Litofaciesul de Fusaru .V. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău B. Cea mai tânără unitate litostratigrafică a litofaciesului de Fusaru . Caracterul de flexoturbidite al Gresiei de Fusaru este subliniat de intercalaţiile grosier granulare dezvoltate la diferite nivele. îndeosebi la cel al Forma ţ iunii de Vine ţ i ş u. Cosminele (flanc N P. Lupului). A1 . 1955.Pucioasa se referă la arenitele Gresiei de Fusaru cu arie sursă “carpatică”. Frânghieşti). de culoare albă. Caracteristica specifică importantă a Litofaciesului de Fusaru . 10 . Pe alocuri. Brustur. A3 . sub Tuful de Vine ţ i ş u (Melinte. Gresia de Fusaru (Popescu. Coloane stratigrafice sintetice cu poziţia Tufului de Văleni (A) şi (B). Teleajenului (Sincl. 1955 În jumătatea internă a Pânzei de Tarcău. de culoare verde-negricioasă. Piatra Albă). Secvenţa inferioară a Litofaciesului de Fusaru . A4 -V. calcaroase..V.

V. Băcăran, Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău

2.2.1.2. Formaţiuni evaporitice miocen inferioare
În întregul domeniu al Moldavidelor, atât litofaciesul bituminos cât şi cel de Fusaru (ca şi echivalenţii lor) sunt urmate de o secvenţă predominant evaporitică (Săndulescu et al., 1995). În Pânzele Subcarpatice şi Pânza Cutelor Marginale se dezvoltă la acest nivel Forma ţ iunea s ă rii (matrice argiloasă – siltică, de culoare cenuşiu-închis cu intercalaţii: de brecii sedimentare, conglomerate, de argile sau marne salifere; gipsuri şi corpuri discontinue de sare). În unele arii, această asociaţie “haotică” este urmată de o secvenţă mai mult sau mai puţin stratificată de marne, argile şi gresii sau de gresii arcoziene grosier granulare (Gresia de Condor). Distribuţia areală a Forma ţ iunii s ă rii miocen inferioare este discontinuă din motive paleogeografice (zone de depunere separate de riduri emergente) şi tectonice (corpuri diapire). În Pânza de Tarcău, ca şi în ariile mai interne ale Domeniului Moldavidelor, secvenţa predominant evaporitică miocen inferioară a fost introdusă în literatura geologică de Mrazec (1901), sub denumirea de “Strate de Cornu”, având un “trecut zbuciumat” sub aspectul controverselor asupra conţinutului şi al vârstei, reliefat exhaustiv în istoricul tezei de doctorat a lui Grujinschi (1972). Având sensul entităţii stratigrafice cuprinse între Forma ţ iunea de Starchiojd, în bază, şi Molasa de Doftana, ce debutează cu c o n g l o m e r a t e l e d e B r e b u , la partea superioară, Forma ţ iunea de Cornu (sensu Mrazec, 1914) este divizată de către Grujinschi în: (a) Forma ţ iunea gipsurilor inferioare şi (b) Forma ţ iunea brecioas ă . După Ştefănescu (1978), în aria de curbură a Carpaţilor Orientali, finalul sedimentării flişului este marcat de un nivel evaporitic (Gipsurile inferioare din Forma ţ iunea de Cornu, sensu Mrazec, 1914), care stă discordant peste Forma ţ iunea disodilelor inferioare din litofaciesul intern (de Pucioasa-Fusaru) a Oligocen - Miocenului inferior şi, respectiv, peste Forma ţ iunea menilitelor inferioare din litofaciesul extern (bituminos cu gresii de Kliwa). De fapt, în ambele litofaciesuri nivelul evaporitic stă discordant peste unica Forma ţ iune de Starchiojd (Popescu, 2000). Nivelul evaporitic este denumit Forma ţ iunea de S ă rata (complex de roci alcătuit din două pachete de gips groase de 1-4 m, separate de un nivel de brecie sedimentară, groasă de 10-20 m şi formată din elemente provenind în special, din faciesul de Valea Caselor). După Stefănescu şi Mărunţeanu (1980), în aria de curbură a Carpaţilor Orientali, Forma ţ iunea de S ă rata (cu baza formaţiunii situată în zona NN3 = partea terminală a Burdigalianului inferior), reprezintă debutul sedimentării în facies de molasă (Molasa de Doftana de vârstă Burdigalian inferior –mediu). După Săndulescu et al. (1981), acoperişul post-tectogenetic al pânzelor de geneză miocen inferioară (discordant peste depozitele pânzei de Tarcău) are în bază Forma ţ iunea de Cornu, discordant urmată de depozitele molasice ce debutează cu Conglomeratele ş i gresiile de Brebu. După Săndulescu et al. (1995), în pânza de Tarcău, formaţiunea evaporitică a Miocenului inferior este reprezentată de: (a) gipsuri (denumite “Gipsurile inferioare”) ce au deasupra lor, (b) o secvenţă şistoasă, nisipoasă (Forma ţ iunea de Cornu s.str., Mrazec, 1907; fide Popescu Voiteşti, 1935), cu faune şi microfaune marine (ea poate fi un corespondent al GRES IEI de Condor).

2.2.1.3. Formaţiuni ale molasei miocen inferioare
Formaţiunile evaporitice miocen inferioare sunt urmate în întreg Domeniul Moldavidelor de debutul sedimentării de tip molasă. Ca şi pentru formaţiunile mai vechi există două arii sursă pentru molasă: externă (argumentată de prezenţa galeţilor sau granulelor de “şisturi verzi” din forlandul acoperit de clastitele Pânzelor Subcarpatice şi de Pânza Cutelor Marginale) şi internă (cu material de sorginte “carpatică” ce alimentează molasele Pânzei de Tarcău). Pe părţile marginale ale bazinului depoziţional al molasei inferioare, succesiunea stratigrafică începe cu conglomerate. În partea externă a Pânzei Subcarpatice aceste conglomerate masive (cu diferite denumiri locale: conglomerate de Pietricica, Pleşu, Bârseşti) sunt foarte bogate în galeţi de “şisturi verzi” asociaţi cu sediclaste (calcare jurasice şi eocene, gresii permo-triasice, marne jurasice). Conglomeratele sunt urmate de molase marnoase-nisipoase (Forma ţ iunea de Tescani)
11

V. Băcăran, Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău

sau de molase nisipoase masive (Gresia de Moi ş a), ambele bogate în granoclaste de “şisturi verzi”. Zone mai distale faţă de sursa forland ale bazinului depoziţional (părţile interne ale Pânzei Subcarpatice şi Pânza Cutelor Marginale) prezintă doar molase nisipoase-marnoase, respectiv Forma ţ iunea de M ă gire ş ti sau Forma ţ iunea de Hârja, care corespund cu conglomeratele externe şi cu o parte a molaselor nisipoase sau nisipoase-marnoase suprajacente (tabel nr.1) (Săndulescu et al., 1995). În Pânza Subcarpatică şi parţial în Pânza Cutelor Marginale, molasele sunt urmate de Forma ţ iunea de Schlier cenu ş ie, predominant lutitică (mai ales marne) cu intercalaţii de secvenţe nisipoase şi gresii subţiri şi cu unul sau două nivele evaporitice. Limita dintre Miocenul inferior şi Miocenul mediu se află în cuprinsul Forma ţ iunii de Schlier cenuşie. În Pânza de Tarcău, formaţiunile de molasă prezintă dezvoltări litologice şi paleogeografice similare (Săndulescu et al., 1995). În părţile interne (proximale “sursei carpatice”) ale Pânzei de Tarcău succesiunea litostratigrafică începe cu conglomerate (Conglomeratele de Brebu, Mrazec, fide Grujinschi, 1971), urmate de depozite de molasă, nisipoase sau marnoase-nisipoase. În partea externă a Pânzei de Tarcău (distală “sursei carpatice”) se dezvoltă doar molase nisipoase urmate de Forma ţ iunea de Schlier cenu ş ie similară celei din unităţile mai externe. Cadrul sedimentar al molaselor este de apă puţin adâncă la fluvio-deltaic, pentru formaţiunile de schlier putând fi acceptată o mică adâncire a bazinului (Săndulescu et al., 1995). Forma ţ iunea molasei inferioare (incluzând Conglomeratele de Brebu) din Pânza de Tarcău este denumită de Ştefănescu şi Mărunţeanu (1980), Molasa de Doftana. Denumirea se referă la depozitele transgresive şi discordante de peste Forma ţ iunea de Cornu s.str. (Mrazec, 1907) şi de sub Tuful de Sl ă nic, alcătuite dintr-o alternanţă ritmică, roşie spre bază şi cenuşie spre partea superioară, de rudito-arenite (predominante spre bază = Conglomeratele de Brebu) cu siltolutite (predominante spre partea superioară). Pe baza asociaţiilor cu Globigerinoides trilobus (Burdigalian) şi cu Orbulina suturalis, Globorotalia bykovae (Langhian) se atribuie vârsta Burdigalian superior = Langhian inferior. Limita Burdigalian / Langhian este în cuprinsul Molasei de Doftana la cca. 350-400 m deasupra bazei sale, unde apar primele specii ale zonei cu Praeorbulina. Săndulescu et al. (1995) restrânge termenul Molasei de Doftana şi separă: (a) Conglomeratele de Brebu şi (b) Forma ţ iunea de Doftana. În rapoarte geologice ulterioare, Mărunţeanu, Popescu (1997, 2002) păstrează sensul iniţial pentru Molasa de Doftana (adică sensul Ştefănescu, Mărunţeanu, 1980).

12

V. Băcăran, Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău

Fig. 15. Unităţi interne şi externe ale Curburii Carpaţilor (după Patrulius, 1969, modificat): 1- Pânza Transilvana; 2 -masive cristaline; 3 - zona de wildfliş; 4 – zona Dâmbovicioara; 5 – zona Pre-Leaota; 6 – Subunitatea Bratocea – Zamora; 8 - Subunitatea de Bobu; 9 - formaţiuni cretacic – paleogene ale Moldavidelor (a - Unitatea flişului curbicortical; b - Unitatea de Audia; c – Unitatea de Tarcău); 10 formaţiuni de molasă; 11 - contacte tectonice majore; 12 - prima mişcare a materialului de origine; 13 - a doua şi a treia mişcare a materialului de origine (Cehlarov, Alexandrescu, Frunzescu, 1993).

b) Formaţiunea de Doftana Săndulescu et al., 1995 În Pânza de Tarcău, Forma ţ iunea de Doftana aflorează în Sinclinalele Slănic şi Drajna, similar conglomeratelor de Brebu. Aici, concordant peste Conglomeratele de Brebu, Forma ţ iunea de Doftana debutează cu un pachet puternic de gresii grosiere, uneori conglomerate mărunte, cu rare elemente mari, cu ciment calcaros-argilos, slab roşcat. Gresiile, în straturi de la 50 cm la 2 m, alternează cu straturi de 10-30 cm de marne roşii, adesea cenuşii, şi au structuri de curent la partea inferioară. Spre partea superioară, acest pachet cu continuitate pe diferite profile şi cu un reper ichnologic în cadrul său, devine din ce în ce mai lutitic. Asociat lutitelor acestui pachet, apar nivele distincte de tuf şi gips. Tuful apare ca patru straturi mai importante, albe sau slab verzui şi unul chiar roz (în Sinclinalul Drajnei), decimetrice sau metrice, la care se adaugă numeroase intercalaţii subţiri centimetrice de tuf bentonitizat. Gipsul, alb zaharoid în straturi de la 1 la 30 cm, apare ca intercalaţii subţiri şi rare, în jumătatea inferioară a nivelului mediu şi progresiv mai groase spre partea superioară. De remarcat că gipsul apare asociat strâns cu tuful pe care îl urmează. Unul din straturile de gips are constanţă cartografică şi a fost denumit de Ştefănescu, Mărunţeanu (1980) - Gipsul de Cire ş u. Limita Miocen inferior / Miocen mediu pare a se plasa deasupra reperului Gipsului de Cire ş u (Ştefănescu, Mărunţeanu, 1980). Pachetul gipsifer de 10-25 m de la partea terminală a jumătăţii inferioare (cu tuf ş i gips, Grujinschi, 1972) a Forma ţ iunii de Doftana a fost denumit de Mrazec, Gipsurile superioare. Jumătatea superioară a Forma ţ iunii de Doftana (cu ş isturi calcaroase ş i gips, Grujinschi, 1972) are baza arenitică constituită din straturi groase (metrice) de nisipuri argiloase cenuşii, uneori slab roşcate, mediu granulometrice, în zona periSinclinalului Slănic şi fin prăfoase, în
13

V. Băcăran, Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău

restul perimetrului, micacee, adesea cu laminaţie oblică de curent (stratificaţie încrucişată). Nisipurile au structuri de curent pe feţele inferioare şi alternează cu marne plastice cenuşii şi uneori roşcate, în straturi de 30-50 cm. Partea terminală a acestei jumătăţi devine predominant lutitică, fiind alcătuită din marne cenuşii sau roşii fin micacee, nisipoase sau plastice, în straturi de 20-70 cm, alternând cu straturi foarte subţiri de nisipuri argiloase, fine, compacte. Intervalul se încheie cu un pachet lutitic puternic, alcătuit din marne roşii, pachet acoperit de tuful cu globigerine, Badenian, al megasecvenţei următoare. În partea terminală lutitică a jumătăţii superioare al Forma ţ iunii de Doftana apar mai multe intercalaţii de ş isturi calcaroase bituminoase, gălbui-ruginii, în plăci subţiri, extinse, flexibile, ce sunt urmate de gipsuri compacte, neuniform colorate, maronii-ruginii, slab bituminoase şi desfăcându-se de asemenea în plăci ca şi şisturile calcaroase. Şisturile calcaroase s-au dovedit a fi stromatolite, în care lamine micritice carbonatice alternează cu filme de bitumene autohtone (Ştefănescu, 1982). Asocierea cu indiciile de margine de bazin (urme de paşi de vertebrate, urme de picături de ploaie, laminaţii ondulate, oolite) sugerează condiţii intertidale de depunere a Forma ţ iunii de Doftana. Grosimea depozitelor burdigalian - langhiene este mai mare în flancurile interne (nord-vestice) ale Sinclinalelor neogene şi mai mică în flancurile externe (sud-estice). Fiecare nivel are cca. 500700 m grosime în flancul intern al Sinclinalului Slănic şi cca. 350-400 m în Sinclinalul Drajna. Aceeaşi dezvoltare a depozitelor burdigalian - langhiene ale Forma ţ iunii de Doftana din Sinclinalul Drajnei (cu granofacies mai fin şi grosimi mai reduse comparativ cu Sinclinalul Slănicului) apare şi în structurile Sinclinale Predeal Sărari, Albinari (la Ariceşti Zeletin) şi spre estul perimetrului, la Cătina - Crivineni. Astfel, pe Valea Turburea (Predeal Sărari) (Dragoş, 1964), Forma ţ iunea de Doftana debutează cu un pachet de cca. 110 m de marne cenuşii şi roşii, cu diaclaze umplute cu gips în bază, urmate de marne roşii şi cenuşii, cu intercalaţii de gresii la partea superioară peste care stă o secvenţă de 100 m de nisip grosier granulometric, în straturi groase şi foarte groase 7-10 m), cu intercalaţii subţiri de marne roşii şi cenuşii. Aceste nisipuri s-ar corela cu arenito-lutitele roşii din Valea Secuianca, care reprezintă echivalentul estompat pe direcţie, al conglomeratelor de Brebu. Forma ţ iunea de Doftana, se dezvoltă în continuare pe cca. 120 m, reprezentată prin aceeaşi alternanţă de marne, gresii, nisipuri, gipsuri, cu intercalaţii de tuf aferente (în membrul mediu - trei intercalaţii de 0,20-0,40 m de tuf dacitic cu biotit). În Sinclinalul Cătina - Crivineni (Huică, 1962) pare a se dezvolta numai jumătatea superioară a Forma ţ iunii de Doftana, dominant cenuşie, cu marne nisipoase, nisipuri albe-gălbui cu intercalaţii de tufuri şi gipsuri cenuşii-fumurii, fibroase şi zaharoide. Prezenţa unor asociaţii micropaleontologice cu Globigerina angustiumbilicata, Globigerina ciperoensis şi Globigerinoides trilobus în probe luate din formaţiunea superioară din Sinclinalul Drajna, indică vârsta Burdigalian, iar prezenţa speciei Globoratalia major indică Burdigalian superior. Există şi forme de Orbulina universa ce indică Langhianul. Asociaţia de nannoplancton calcaros cu Helicosphaera ampliaperta indică biozona NN3 = Burdigalian superior. Pe baza cercetărilor de nannoplancton, Săndulescu et al. (1995) consideră partea superioară a Forma ţ iunii de Doftana de vârstă langhiană. Depozitele molasei inferioare echivalente Pânzei Subcarpatice apar dezvelite de eroziune în axul structurilor Anticlinale din Zona Cutelor Diapire (flancul intern cutat al Avanfosei), litostratigrafic, încadrându-se Molasei de Doftana (Ştefănescu, Mărunţeanu, 1980), termen înlocuit ulterior (prin excluderea Conglomeratelor de Brebu) cu cel de Forma ţ iunea de Doftana de către Săndulescu et al. (1995). Această denumire are prioritate faţă de cea propusă de Papaianopol (1992), ca ,,Stratele de Vispe ş ti” pentru depozitele similare din bazinul Cricovul Sărat. Având limita inferioară necunoscută în afloriment şi limita superioară clar marcată de apariţia Marnelor ş i tufurilor cu globigerine = Forma ţ iunea de Câmpini ţ a (Crihan, 1999), Forma ţ iunea de Doftana (Săndulescu et al., 1995), are dezvoltare relativ redusă în cadrul
14

V. Băcăran, Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău

perimetrului, având grosimi stratigrafice de la 150 la 300 m şi dezvoltare cartografică sub forma unor fâşii înguste, în cadrul unor structuri Anticlinale înguste, sau pe flancurile unor Sinclinale, uneori, precum în cadrul structurii Anticlinale Năeni - Sărata Monteoru (bazinul Văii Năianca şi bazinul Văii Rele) având dezvoltare mai amplă, cu grosimi de 450-500 m în afloriment şi cca. 1.200m în foraje. Astfel, apare deschisă pe flancul de nord al Sinclinalului Cătina - Crivineni, de-a lungul Văii Muscelului; pe Valea Oancei (afluent dreapta Valea Salciei) traversând Anticlinalul Chiojdeanca - Salcia, ca şi pe continuarea sa la est de Valea Buzăului, sub forma a două fâşii corespunzând celor două Anticlinale: Tega - Vârful Geroasa şi Cislău - Punga, ale Anticlinalului recutat Cislău. Cu grosimi de 150-175 m, Forma ţ iunea de Doftana apare ca o fâşie îngustă, orientată nord est-sud vest, în axul Anticlinalului faliat Lapoş - Bădila (între pârâul Podişca, la nord-est şi pârâul Pietrei, la sud-vest; pe pârâul Podişca; la est de Vispeşti, pe văile unde se afundă periclinal sub depozitele badeniene). Mai apare cu grosimi reduse în cutele-solz Păcureţi–Matiţa, Apostolache– Mârlogea-Piatra Mică (pe pârâul Stânii), în Anticlinalul fracturat Udreşti. Dezvoltare medie are în zonele periclinale vestice ale Sinclinalelor Predeal Sărari şi Şoimari-Calvini. În general, în Zona Cutelor Diapire, Forma ţ iunea de Doftana este reprezentată prin partea ei superioară şi externă, prezentând un litofacies monoton, dominat de granofaciesul lutitic-siltic. Astfel, apare dezvoltată sub forma unor ritmuri de (65-75%) straturi decimetrice de marne, marne siltice, marne arenitice, de coloraţie cenuşie-albicioasă sau negricioasă, cu siltite şi arenite (25-35%) în straturi centimetrice, reprezentate prin nisipuri sau prin consolidare, gresii fine granulometric, micacee, cenuşii-gălbui. Structura monotonă, marnos-nisipoasă cenuşie, prezintă intercalaţii de petrofacies diferit, cu grosimi variabile şi, uneori, cu dezvoltare regională. Astfel, în partea inferioară se pot intercala pachete de 20-40 m de nisipuri în straturi metrice alternând cu marne şi asociate cu gipsuri în straturi medii (0,30-0,60 m grosime); pachete de 40-50m de marne cenuşii-friabile, cu intercalaţii centimetrice-decimetrice de tufuri albe-cenuşii fine, corelabile cu Cineritele de Helegiu din Moldova. Intercalaţiile de gipsuri, prezente la diferite nivele în marne, în straturi subţiri sau chiar ca lamine în nisipuri, cresc ca frecvenţă şi grosime, spre partea superioară individualizându-se într-un pachet care, în structura Năeni are 80-100m, denumit de Micu (1981) Gipsul de Vispe ş ti şi paralelizat cu Gipsul de Stufu din Moldova. La diferite nivele apar pachete metrice de marne roşii, care spre partea superioară sunt mai frecvente, amintind Marnele de tip Valea Calului (Olteanu, 1958 din Micu, 1981). Asociat gipsurilor, cu dezvoltare regională, apar straturi decimetrice până la metrice de calcare laminitice, care pe structura Năeni marchează partea terminală a Forma ţ iunii de Doftana, deasupra lor urmând Marnele ş i tufurile cu globigerine = Forma ţ iunea de Câmpini ţ a (Crihan, 1999) (corelabile calcarelor de tip Tilawa, după Baltreş, 1998 din Munteanu, 1998). Pe întreg Paratethysul, Burdigalianul este caracterizat de reducerea domeniului marin (Marinescu, 1992), ceea ce, în aria Subcarpaţilor Orientali a condus la acumularea unor sedimente cu aport continental major, mediul devenind neprielnic vieţii acvatice (Mărunţeanu, 1987). În regiune, nu au fost identificaţi indicatori biostratigrafici în cadrul Forma ţ iunii de Doftana. Depozitele burdigaliene se corelează (după Munteanu, 1998) litologic, cu cele din aria Pătârlagele (Valea Muscelului), de unde Mărunţeanu et al. (1997) citează asociaţii de nannoplancton cu: Helicosphaera ampliaperta Bramlette şi Wilcoxon, Helicosphaera kamptneri Hay şi Mohler, Sphenolithus heteromorphus (Deflandre), Coccolithus pelagicus (Wall), Reticulofenestra pseudoumbilicata (Gartner), care aparţin zonei NN3 – NN4, caracteristică Burdigalianului. Popescu (în Mărunţeanu et al., 1997) consideră şisturile calcaroase cu conţinut de ostracode şi gasteropode ca bun reper la limita Miocen inferior / Miocen mediu. Foraminiferele identificate de Orbocea (1979) în aria Vispeşti – Breaza- Urugoaia: Globigerina angustiumbilicata Bolli, Globigerina ottnangensis Rögl, Globorotalia siakensis Le Roy, indică Subzona Globigerina angustiumbilicata – Globigerina ottnangensis, Zona Globigerina triloba (Popescu, 1975), raportabile Burdigalianului.
15

formaţiuni kossoviene. (3) orizontul argilos cu radiolari şi (4) orizontul marnos cu Spirialis. În 1897. În 1877. Unităţile stabilite de ei sunt relativ uşor de recunoscut şi au o extindere destul de mare nu numai în Subcarpaţi. rang de membru în cadrul Forma ţ iunii de Chiojdeanca. (b) Forma ţ iunea evaporitic ă . Protescu separă în cadrul formaţiunii helveţiene două orizonturi: “orizontul inferior” (straturile de Cornu) şi “orizontul superior”. 1995): formaţiuni cineritice langhiene. al doilea etaj mediteranean ş i etajul sarma ţ ian. până astăzi. ce încep cu tufuri şi marne cu globigerine (Tuful de Dej). Acelaşi autor (Papaianopol. Băcăran. Formaţiunile molasei de vârstă miocenă medie Aceste formaţiuni reprezintă cuvertura post-tectogenetică a Moldavidelor şi sunt alcătuite din depozite de vârstă badeniană şi sarmaţiană (Volhinian şi Bassarabian). 1999). Referitor la depozitele de vârstă sarmaţiană. statuează entităţi litostratigrafice langhiene: (a) Tuful de Sl ă nic. Prima unitate stratigrafică separată în regiune. Pillide recunoaşte în regiune. (2) orizontul breciei s ă rii cu sare. Formaţiunea evaporitică langhiană este reprezentată de gipsuri şi / sau de formaţiunea sării. În Zona Cutelor Diapire. separaţiilor litostratigrafice clasice ale autorilor Popescu şi Olteanu (1951). Ştefănescu (1971) şi Ştefănescu şi Mărunţeanu (1980) introduc denumirea de Molasa de Sl ă nic. corelabilă cu nivele similare din Depresiunea Transilvaniei. Rocile cineritice = tufitice (Tuful de Sl ă nic) sunt asociate cu marne interstratificate (bogate în microfaună planctonică) şi. Ştefănescu menţionează prezenţa etajului Helveţian în judeţul Prahova. legat genetic de creşterea activităţii lanţului vulcanic neogen. Cei doi autori atribuie acestor unităţi vârsta tortoniană. Cele patru unităţi lito-biostratigrafice stabilite de Popescu şi Olteanu sunt: (1) orizontul tufurilor cu globigerine. a fost Forma ţ iunea salifer ă subcarpatic ă (Foetterle şi Hauer. Ulterior.1. Săndulescu et al. (1995). Diferenţele dintre formaţiunea sării langhiană şi cea burdigaliană se referă nu numai la vârstă ci şi la originea materialului detritic al matricei (caracterizat de abundenţa în claste de “şisturi verzi”. În 1951. se dezvoltă în pânzele de Tarcău şi Subcarpatică. în 16 . Olteanu recunoaşte un “orizont marnos” la partea inferioară a acestora şi un “orizont nisipos–marnos” la partea superioară. fiind situată sub limita cu Kossovianul şi deasupra secvenţei cineritice..2. în linii mari. formaţiuni evaporitice langhiene. de către Papaianopol (1992). Aradi (1906) menţionează prezenţa tufurilor şi marnelor cu globigerine în cadrul Forma ţ iunii salifere miocenice.4. (e) volhinian-bessarabiene. Popescu şi Olteanu stabilesc pentru Miocenul Mediu dintre Valea Prahovei şi Pârâul Bălăneasa o împărţire lito-biostratigrafică rămasă în vigoare. 1992) include intervalul Kossovian terminal = Volhinian în Forma ţ iunea de Valea Neago ş ului. li se acordă.V. de vârstă Miocen inferior-Badenian. în bază. aspect deja semnalat încă din 1902 de către Teisseyre şi Mrazec. în funcţie de nivelul de cunoaştere a zonei şi de evoluţia pe plan regional şi european a conceptelor privind studiile stratigrafice (Crihan. Cuvertura post-tectogenetică a Moldavidelor include (Săndulescu et al. care are la partea terminală marne cu globigerine şi tufuri dacitice. ci chiar şi în ariile intracarpatice. kossoviene: (c) Ş isturile cu Radiolari. cuprinse între Molasa de Doftana şi depozitele sarmaţiene. se adaugă formaţiuni volhinian-bessarabian inferioare implicate încă în structurile Pânzei Subcarpatice. peste care se dispun depozitele celui de-al doilea Mediteranean sau straturile tortoniene. 1870). (a) Tuful de Sl ă nic (rocile cineritice = tufitice). despre care arată că mai era cunoscut şi sub numele de schlier sau Forma ţ iunea salifer ă subcarpatic ă . depozitele Miocenului Mediu din Subcarpaţii Munteniei au fost încadrate la diferite unităţi stratigrafice. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 2. În cadrul formaţiunilor de molasă de vârstă miocenă medie ce alcătuiesc cuvertura posttectogenetică a Moldavidelor. Sub aspect istoric. în partea externă a Pânzei Subcarpatice sunt asociate cu gresii calcaroase (Forma ţ iunea de R ă chita ş u). (d) Marnele cu Spirialis. (b) Forma ţ iunea evaporitic ă aflorează în pânzele de Tarcău şi Subcarpatică. în cea burdigaliană şi de absenţa acestora. şi are o poziţie stratigrafică bine datată. Pentru depozitele de litologie distinctă din Subcarpaţii Munteniei. care cuprinde şi depozitele Miocenul Mediu. cu caracter de unităţi cronostratigrafice. primul etaj mediteranean. În 1922.

Inaequicostata sp. prin Bessarabianul inferior. din punct de vedere faunistic. Între Valea Cricovului Dulce şi Valea Dâmboviţei nu mai aflorează depozite de vârstă sarmaţiană..V. 1972). (d) Marnele cu Spirialis alcătuiesc o secvenţă predominant lutitică cu intercalaţii subsecvente de gresii sau nisipuri la partea superioară a Badenianului superior. Plicatiforma sp. Ervilia sp.. El prezintă. Volhinianul este preponderent argilos... kersoniene: Forma ţ iunea de Valea Ciomegii. litologia Sarma ţ ianului inferior este variată. Bessarabian şi Kersonian. Obsoletiforma sp. alternanţa de argile şi nisipuri cu caracter pararitmic.Odăile. Depozitele bessarabiene din regiune conţin macrofaune cu geurile de Mactra sp. urmate de nisipuri cu intercalaţii de gresii. bessarabian-kersoniene: Forma ţ iunea de Râmnic. Volhinianul are depozite argiloase în partea inferioară. Kossovianul este reprezentat de nisipuri masive şi gresii cu interstratificări de marne. pe Valea Neagoşului (satul Chiojdeanca). De la Valea Cricovului Sărat către vest până la Valea Cricovului Dulce. Faunele de moluşte includ genurile: Abrai sp. la nord de Valea Buzăului. Pirenella sp. 17 . pe alocuri.. Calliostoma sp. În sectorul nordic al arcului carpatic şi mai la nord. Kersonian). volhinian-bessarabiene: Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu (Andreescu. Duplicata sp. Obsoletiforma sp.. Basarabia şi Ucraina. mai mult sau mai puţin dezvoltate. existentă în Volhinian. se dezvoltă între calcarele cu Mactra şi primele depozite meoţiene şi care este predominant lutitic. mai frecvente fiind formele Mactra bulgarica şi Mactra caspia. numeroase similitudini cu Sarmaţianul din Platforma Moldovenească. Sarmaţianul nu este reprezentat decât prin Volhinian şi. În schimb.. În Sinclinalul Bozioru . (c) Forma ţ iunea Ş isturilor cu Radiolari cuprinde o secvenţă arenitică din baza Badenianului superior. Marnele cu Spirialis la care se adaugă cele kossovian terminal-volhiniene: Forma ţ iunea de Valea Neago ş ului (Papaianopol. Cryptomactra sp. Pahia sp. zonei NN10 (Zona cu Discoaster calcaris). kossoviene: Ş isturile cu radiolari. de şisturi argiloase siltice bogate în radiolari. Sarma ţ ianul mediu (Bessarabianul) prezintă diferenţe litologice la nord şi sud de Valea Buzăului. 1998). Spre deosebire de această situaţie. În funcţie de zona de depunere. Duplicata sp. Macrofaunele existente permit individualizarea subetajelor Volhinian.. alcătuind Forma ţ iunea de Halo ş . în mod convenţional. În depozitele bessarabiene de pe Valea Dara a fost evidenţiată existenţa zonei de nannoplancton NN8 (Zona cu Cattinaster coalitus) la nivelul straturilor cu Cryptomactra pesanseris şi a zonei NN9 (Zona cu Discoaster hamatus) la 7 m deasupra acestui bioreper... Plicatiforma sp.. Depozitele volhiniene din regiune au furnizat o asociaţie de nannofosile calcaroase caracteristică zonei NN7 (Zona Discoaster kugleri). Forma ţ iunea evaporitic ă . Pe Valea Dara (aliniamentul cutelor diapire externe). Cerithium sp. la sud de Valea Buzăului până la Valea Cricovului Sărat.. Sarmaţianul este foarte bine reprezentat şi complet dezvoltat numai în regiunea dintre Valea Cricovului Sărat şi Valea Buzăului. în Sinclinalul Bozioru .. (e) Forma ţ iuni Sarma ţ iene (Volhinian. alcătuite din nisipuri şi gresii cu intercalaţii. Actaeocina sp. pe unele profile. De exemplu. Mohrensternia sp. se regăseşte şi în Bessarabian.Odăile. În complexul pestri ţ care. Bessarabianul este constituit din depozite argiloase la partea inferioară (straturile cu Cryptomactra pesanseris) şi din depozite grezocalcaroase (Calcarul de Istri ţ a) la partea superioară. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău cea langhiană).. Sarma ţ ianul superior (Kersonianul) este omogen din punct de vedere litologic fiind constituit din depozite grezocalcaroase (partea superioară a calcarului de Istriţa). Volhinianul are un caracter pararitmic fiind alcătuit dintr-o alternanţă de argile cu nisipuri. deseori nisipoase. Bessarabian.. Forma ţ iunea de Valea Vizuinei (Munteanu. cu rang de formaţiuni: Tuful de Sl ă nic. există un ansamblu de nannofosile calcaroase care fără a include taxoni index. Entităţile litostratigrafice langhiene. Băcăran. Dezvoltarea areală discontinuă a Forma ţ iunii evaporitice langhiene poate fi determinată de o dezvoltare discontinuă a bazinelor de sedimentare şi / sau de uşoare procese de eroziune apărute înainte de depunerea depozitelor kossoviene... Macrofauna este constituită numai din specimene ale genului Mactra. Musculus sp. Mactra sp. 1992). poate fi atribuită. se regăsesc în cuprinsul tezei Munteanu (1998) referitoare la perimetrul dintre Valea Lopatna şi Valea Buzăului.

Aceste unităţi litostratigrafice se vor păstra şi în prezenta lucrare. autoarea propune şi descrie pentru Miocenul Mediu dintre Valea Prahovei şi Valea Teleajenului. 1994) şi consideră unităţile litostratigrafice separate anterior ca fiind informale. Salvador.V. (b) Brecia de Cosmina. (c) Forma ţ iunea de Telega. pentru depozitele în facies marin normal şi pe foraminifere bentonice. Băcăran. la sud de Sinclinalul Slănic. următoarele unităţi litostratigrafice: (a) Forma ţ iunea de Câmpini ţ a. Încercând un compromis între cerinţele ghidului stratigrafic şi tradiţia istorică a studiilor anterioare. 1976. În cadrul acestor depozite. (d) Forma ţ iunea de M ă ce ş u. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Crihan (1999) se racordează la normele actuale de nomenclatură a unităţilor stratigrafice prevăzute în Ghidul Stratigrafic Internaţional (Hedberg. 18 . pentru depozitele în facies salmastru. Crihan stabileşte şi o serie de unităţi biostratigrafice bazate pe foraminifere planctonice.

2002).a. 19 Globigerinoide s G. 1997. 1972 Volhinianul din aria carpatică se prezintă sub un facies predominant argilos (= “marnos”). BIOZONE Helicosphaera ampliaperta -NN4 Candorb. fapt evidenţiat în literatura mai veche (Bolgiu. 1953. Papaianopol. Pauliuc. primordius ciperoensis Foraminifere .NN2 Paragloborotalia semivera Discoaster druggi Reticulofenestra pseudoumbilicus Paragloborotalia semivera Eggenburgian BURDIGALIAN 20 21 22 19 23 Globigerinoides triloba Calcidiscus macintyrei Calcidiscus leptoporus Candorbulina glomerosa Sphenolithus belemnos Sphenolithus belemnos Globigerina angustiumbilicata Sphenolithus dissimilis Helicosphaera ampliaperta Globigerinoides triloba BIOEVENIMENTE Helicosphaera mediterranea Globigerinoides primordius M. 1976. Motaş et al.V.CRONOSTRATIGRAFICE REGIONALE MIOCEN Langhian Karpatian superior MEDIU UNITĂŢI FICE GLOBALE UNITĂŢI ACVITANIAN Ottnangian Karpatian inferior MIOCEN INFERIOR 17 18 f) Formaţiunea de Şipoţelu Andreescu. 1998). CRONOSTRATIGRA. Iorgulescu.NN2a Triquetrorhabdulus Carinatus – NN1 Egerian OLIGOCEN Chattian Nannoplancton Tabel nr. glomerosa Discoaster druggii . 1968. cu intercalaţii fin nisipoase. 1992. Băcăran. pe alocuri. Munteanu şi Munteanu. Caracterizarea biostratigrafică a unităţilor cronostratigrafice ale Miocenului inferior (Raport IGR. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău NN4b Sphenolithus Belemnos – NN3 Discoaster adamanteus -NN4a Helicosphaera carteri . Niculescu.. 3.NN2b Sphenolithus dissimilis . 1944. 1964.

Meandroloculina. Mactra (Sarmatimactra) aff. Plicatiforma latisulcata. argile siltice cenuşii cu rare silturi argiloase gălbui sau cu benzi de gresii fosilifere. litofaciesul argilos al Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu se extinde până în Bessarabian inferior. preluată în lucrarea de faţă). se încadrează suita argiloasă volhiniană (incluzând şi partea inferioară a Bessarabianului superior) în Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu (Andreescu. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău În aceste depozite. după Ionesi (1968) şi Paghida – Trelea (1969). devenind arenitic sau arenito-ruditic. Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu este reprezentată prin argile calcaroase cenuşiu – albăstrui. Purcărete. După Munteanu (1998). fără macrofaună dar cu foraminifere. în acord cu Munteanu (1998). Băcăran. Capul Mielului. Bessarabianul cuprinde două entităţi litostratigrafice: (a) Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu (Volhinian-Bessarabian superior. Bessarabianul este caracterizat de genuri precum: Dogielina. Depozitele ei au fost identificate pe văile: Lopatna. au permis separarea subetajelor Volhinian şi Bessarabian în cuprinsul aceluiaşi litofacies. argilele siltice alternează cu benzi decimetrice de nisipuri argiloase. În continuarea suitei stratigrafice. în regiune. urmate de 450 m de argile siltice şi silturi argiloase cu macrofaună caracteristică. Conform dreptului la prioritate şi evoluţiei paleogeografice a Sarmaţianului din regiune. de vârstă Volhinian superior – Bessarabian inferior (Depozitele argiloase de bază cu: Abra sp. Mohrensternia sp. depozitele volhiniene aflorează pe văile Salcia şi Purcărete ca o stivă de 25-30 m de argile şi argile siltice cenuşii. a constituit cauza neseparării celor două subetaje în majoritatea lucrărilor geologice mai vechi. (1974) separă . precum cele de pe văile Capul Mielului (la nord de Nucet). Local. (b) Forma ţ iunea de 20 . Papaianopol (1992) trasează limita amintită sub argilele în care apare specia Cryptomactra pesanseris pe Valea Gruiu (sat Călţeşti) sau pentru arealul Chiojdeanca în argilele şi argilele nisipoase. Bessarabianul debutează cu specii de Plicatiforma plicatofittoni (Sinzov). Andreescu (1972. depozitele basarabiene se prezintă sub două litofaciesuri distincte: unul argilos si altul arenitic-calcaros. sunt atribuite Volhinianului inferior considerat Volhinian. Din punct de vedere microfaunistic.Stratele de Ş ipo ţ elu” cu rang de formaţiune. 1998). pe Valea Urugoaia. vitaliana d’Orbigny. la Vilăneşti.Crăciuneşti. 1972). pe Valea Fundătura. Cheia (în Anticlinalul Lapoş . şi în sudul perimetrului pe văile Dara (în aval de confluenţa cu Valea Gruiul) şi Urugoaia. Papaianopol (1992) încadrează depozitele argiloase ale Sarmaţianului inferior şi din baza Sarmaţianului mediu în Stratele de Dara. Pirenella mitralis sau a speciilor de Ervilia. Cheia.V. la sud de văile amintite). Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu cuprinde 50 m de argile masive cenuşiu-roşcate. prezenţa în întreaga arie subcarpatică a aceluiaşi litofacies predominant argilos (al Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu) din Volhinian şi în cuprinsul unei părţi din Bessarabian. Pe văile Pietroasa şi Pietrei din aria periclinală a Anticlinalului Lapoş – Bădila. Saramatiella. depozitele argiloase volhiniene ating 120 m grosime. în litofaciesuri detritice. în accepţiunea Munteanu (1998. În bazinul Văii Chiojdeanca. În regiune. În întreaga arie subcarpatică. Porosononian. Elphidium. În aria Anticlinalului Apostolache – Buda .. Vizuina. limita se trasează la dispariţia taxonilor Plicatiforma plicata. la nord de văile Cricovul Sărat – Nişcov sau Volhinian-Bessarabian terminal. Salcia (satul Piatra Mică). Salcia. al Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu (Munteanu. Ervilia sp. La nord de văile Cricovul Sărat şi Nişcov. Calliostoma anceps (Eichwald) şi Duplicata duplicata (Sowerby). Mactra eichwaldi. nisipuri şi gresii cenuşii sau gălbui. Quinqueloculina în litofaciesuri argiloase sau de Sinzowiella. 1972). specific Forma ţ iunii de Râmnic (Andreescu. caracteristice Volhinianului şi la apariţia speciilor de Mactra (Sarmatimactra) pallasi Baily şi Tapes ponderosus (d’Orbigny).Bădila). Faunele de moluşte şi foraminifere din unele aflorimente.. 1973) şi Andreescu et al. În consecinţă. Oancea. la sud de Cricovul Sărat. Fundătura. Pe Valea Lopatna s-au separat depozite ale intervalului Volhinian–Bessarabian. litofaciesul se schimbă. După Ionesi (1980) şi Ionesi şi Ionesi (1994).. iar la sud de aliniamentul acestor văi se extinde până în partea inferioară a Bessarabianului superior. Casele.

apar 75 m de argile calcaroase compacte şi argile siltice cenuşii. 1997) o asociaţie de foraminifere constituite din globigerine mici de tipul Globigerina ciperoensis Bolli. Reticulofenestra pseudoumbilicus (Gartner). Cyclocargolithus floridanus (Roth şi Hay) şi Coccolithus pelagicus (Wallich). secvenţa bessarabiană a acestei formaţiuni corespunde descrierii litologice din aria stratotipului. 1911.2. Limita dintre S u b z o n a Sphenolithus dissimilis . de 600 m de argile calcaroase cenuşii. Sphenolithus dissimilis Bukry şi Percival. Ele sunt reprezentate prin Helicosphaera ampliaperta Bramlette şi Wilcoxon. în Forma ţ iunea de Podu Morii. 1970. pe văile Cheia şi Grecul. Reticulofenestra pseudoumbilicus (Gartner). pe Valea Oancei. în localitatea Telega.1. pe Valea Viei sau Valea Bălăneasa şi. “Stratele de Ş ipo ţ elu” au fost separate ca entitate litostratigrafică cu rang de formaţiune în regiunea dintre râurile Milcov şi Râmnicu Sărat şi au fost considerate a acoperi intervalul cronostratigrafic Volhinian-Bessarabian inferior (prin echivalare cu . cu secvenţe de argile siltice şi cu două intercalaţii grezoase în jumătatea inferioară a permis extinderea intervalului stratigrafic al Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu (Munteanu. emend. În cadrul regiunii cercetate. pe pârâul Sarăţelu.complexul pelitic” separat în aceeaşi arie de Andreescu şi Papaionopol.. Helicosphaera mediteranea Muller. precum şi numeroase specimene de Globoquadrina. la Cuib. fiind specific zonei NN2. Helicosphaera kamptneri Hay şi Mohler. Globigerina praebulloides Blow. care par a fi primele specii ale genului Globoquadrina ce apar în Miocenul inferior. Băcăran. Formaţiuni bituminoase şi de fliş oligocen-miocen inferioare A. În Valea Chiojdeanca şi pe pârâul Capul Mielului sau în Anticlinalul Salcia. stiva bogat fosiliferă. Asociaţia menţionată aparţine Z o n e i Globigerinoides primordius. 1968). către vest. cu spărtură concoidală. la Lapoş. Discoaster druggii Bramlette şi Wilcoxon) este situată la jumătatea distanţei dintre cele două pachete de tufite. Pe Valea Salcia (satul Piatra Mică). 21 . Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Râmnic (Bessarabian–Kersonian). Globigerinoides primordius Blow şi Banner. spre partea terminală devenind mai siltice. 1997) ca prezentând în partea sa superioară asociaţii de nannoplancton. Forma ţ iunea de Podu Morii este citată (Mărunţeanu et al. compacte.. 1998). pe Valea Pietroasa. din Munteanu. din arealul sudic al regiunii. uneori cu intercalaţii decimetrice de gresii. Popescu. 1998). Litofaciesul bituminos cu Gresii de Kliwa a) Formaţiunea de Podu Morii Teisseyre. în cadrul celui de-al doilea pachet de tufite (superior şi mai gros decât cel inferior).. sunt intercalate bancuri marnoase din care se citează (Mărunţeanu et al. Depozite asemănătoare se citează către est. În Anticlinalul Lapoş–Bădila.2. Helicosphaera scissura Miller. Pe Valea Dara (localitatea Dara). Faţă de foraminifere. caracteristică începutului Miocenului. la est de Valea Rastu şi la nord de Nucet apar argile şi argile siltice cenuşii cu microfaună bessarabiană. Sphenolithus delphix Bukry. BIOSTRATIGRAFIA MIOCENULUI 2. Continuarea în Bessarabian a litofaciesului argilos din aria Subcarpaţilor Orientali este consemnată încă din 1944 de către Bolgiu. la Vălenii de Munte. 1952 Pe Valea Teleajenului.2. Nannofosilele menţionate definesc S u b z o n a NN2b de nannoplancton. depozitele bessarabian inferioare ale Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu cuprind 120-150 m de argile calcaroase cenuşii–albăstrui.NN2a (cu Reticulofenestra pseudoumbilicus (Gartner). Astfel. nannoplanctonul are o largă răspândire în Forma ţ iunea de Podu Morii. Helicosphaera mediteranea Muller.2. 2.V. Discoaster druggii Bramlette şi Wilcoxon) şi S u b z o n a Helicosphaera kamptneri – NN2b (cu Helicosphaera ampliaperta Bramlette şi Wilcoxon. Pe Valea Telega. se descriu 50 m de argile siltice şi argile cenuşii nisipoase basarabiene pe Valea Lopatna (Pauliuc.

În probe din jumătatea inferioară a formaţiunii au fost determinate specii de Actinoptychus thumii (Schmidt) Hanna. contrastează cu cea a asociaţiei Aulocoseira praegranulata. Asociaţia cu Actinophychus thumii este tipic marină. 2. Asociaţia cu Actinophychus thumii. Zonarea realizată de Hajos (1986. Triceratium condeconum Bail. Abundenţa speciei Aulocoseira praegranulata sugerează deci un important aport de apă dulce în cadrul bazinului de sedimentare. cu frustule prezentând un grad avansat de fragmentare.3. se află profilul tip al asociaţiei cu Actinophychus thumii.2.... 1993 Pe Valea Telega. 1997) asociaţii de diatomee sărace din punct de vedere generic şi numeric. Rhaphoneis gemmifera Ehr. Dumitrică (1993) stabileşte vârsta acestor depozite ca fiind Aquitanian–Burdigalian. prin compoziţia sa. O serie de specii de diatomee identificate în asociaţiile de la Telega au fost descrise de Rehakova (1977) în Avanfosa carpatică a Moraviei. asociaţie apreciată de autoare ca aparţinând etajelor Ottnangian (Z o n a Coscinodiscus moronensis) şi Karpatian (Z o n a Raphidodiscus marylandicus). Pe baza speciei Naviculopsis quadrata din cadrul asociaţiei cu Actinophychus thumii întâlnită pe Valea Buzăului. mai rar cenuşii şi microconglomerate. specie de apă dulce. Buştenari şi Sibiciu. în contextul unei asociaţii tipic marine. 1980. Săndulescu et al. pe malul drept al Văii Teleajenului. Vălenii de Munte. 1995) cuprinde secvenţele litostratigrafice mediană şi superioară Molasei de Doftana (sensu Ştefănescu şi Mărunţeanu. Toate aceste specii aparţin planctonului litoral şi sublitoral. Forma ţ iunea de Bu ş tenari relevă (Mărunţeanu et al. în schimb silicoflagelatele sunt un foarte bun reper biostratigrafic. fin granulare. Formaţiuni ale Molasei Miocen inferioare b) Formaţiunea de Doftana Ştefănescu. la Telega. în aval de puntea ce leagă oraşul Vălenii de Munte de satul Frânghieşti. cu rare intercalaţii grezoase. Secvenţa mediană este constituită din argile roşii.V. Pe Valea Teleajenului. Coscinodiscus oculus irodis Ehr. Rhaphoneis rhombica Ehr. litorală şi sublitorală.. din asociaţia determinată la Telega. de pe Valea Buzăului. Dezvoltarea în masă a acestei specii permite paralelizarea acestei asociaţii cu asociaţia cu Aulocoseira praegranulata Sousé descrisă la partea superioară a profilului de la Vălenii de Munte. lipsesc diatomeele penate (citate de Rehakova).. Stephanodiscus hanitai Grunn. Dacă pe baza diatomeelor vârsta asociaţiei cu Actinophychus thumii (Schmidt) Hanna este apreciată cu dificultate. Forma ţ iunea de Doftana (sensu Săndulescu et al. în timp ce asociaţia cu Aulocoseira praegranulata este caracterizată de elemente planctonice de apă dulce (raportabilă Miocenului inferior de apă dulce din Cehoslovacia descris de Rehakova).. Datarea pe bază de diatomee fiind încă imprecisă se apelează pentru raportări la scheme de zonare a intervalului Oligocen – Miocen pentru diverse bazine marine. Băcăran. Probe din jumătatea superioară a Forma ţ iunii de Bu ş tenari oferă asociaţii diferite de cele din partea inferioară a aceleaşi formaţiuni. precum şi în diatomitele din cariera Sibiciu de Sus.2. alternanţă de marne roşii. Rhaphoneis paralis Hanna. Prezenţa speciei Actinophychus thumii (Schmidt) Hanna permite încadrarea celor două nivele în cadrul asociaţiei cu Actinophychus thumii. 1993) în partea inferioară a Forma ţ iunii de Bu ş tenari. cunoscute ca specii tipic marine şi Aulocoseira praegranulata Sousé. dispusă mai sus stratigrafic.. fiind tipice marine. la Breaza. la nivelul Forma ţ iunii de Starchiojd (Menilite superioare cu diatomee). Mărunţeanu. 1980). Secvenţa litostratigrafică superioară sau argilo – marnoasă este alcătuită din alternanţe mai mult sau mai puţin regulate de argile sau marne cenuşii şi gresii sau nisipuri. Diferenţa este de natură ecologică. Însă. 1987) pentru depozite miocene din Ungaria nu se poate aplica arealului studiat aici lipsind din asociaţie speciile cu valoare stratigrafică ale acestei zonări. 1995 În secţiunea geologică din Valea Prahovei. definită de Dumitrică şi Pestreş (în Ţicleanu et al. emend. Melosira clavigera Gron. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău b) Formaţiunea de Buştenari Ştefănescu et al. micacee şi se 22 . în partea inferioară a Forma ţ iunii de Bu ş tenari. Conţinutul microfloristic este reprezentat de speciile Coscinodiscus grunowii Part.

gresiile echivalente Conglomeratelor de Brebu trec gradat la alternanţe neregulate de argile roşii sau cenuşii verzui. Helicosphaera euphratis Haq. Discoaster deflandrei Bramlette şi Riedel. Helicosphaera carteri (Wallich). având acelaşi conţinut de nannofosile. Gipsul de Cire ş u şi partea terminală a Molasei de Doftana aparţin Miocenului mediu. Ca şi în secţiunea geologică de pe Valea Prahovei (Breaza). Spre partea superioară. peste Forma ţ iunea de Cornu urmează Forma ţ iunea de Doftana (sensu Săndulescu et al. de la Homorâciu. gipsuri. În Forma ţ iunea de Doftana apare nannoplancton calcaros în primele nivele argiloase din secvenţa marnelor roşii. cu intercalaţii subţiri de gresii sau nisipuri. Pe Valea Muscelului. (ultimele două situându-se chiar sub Gipsul de Cireşu).V. rare intercalaţii de gresii gipsifere şi chiar un nivel de tufite. variabilis. ce începe cu o secvenţă de argile roşii şi cenuşii. situate imediat deasupra Gipsului de Cire ş u. mai precis al Karpatianului superior. gresii gipsifere şi chiar tufite. apar în primele nivele marnoase din secvenţa lutitelor roşii ale Forma ţ iunii de Doftana. Asociaţia determinată în tufitele situate imediat deasupra Gipsului de Cire ş u prezintă primele ocurenţe ale speciei Calcidiscus leptoporus (Murray şi Blackman). Helicosphaera scissura Muller. Helicosphaera intermedia Martini. În primele nivele argiloase. Succesiunea continuă cu un pachet gros de gipsuri separate prin şisturi şi gresii gipsifere. 1980) este acoperită de Forma ţ iunea de Câmpini ţ a (Crihan. Acesta este reprezentat prin Braarudosphaera bigelowii (Graan şi Braarud). Coronocyclus nitescens (Kamptner). Cu debutul sedimentării Molasei de Doftana.. Cyclocargolithus floridanus (Roth şi Hay). acestea indică S u b z o n a Discoaster adamanteus – NN4. Pontosphaera multipora Kamptner. la Pătârlagele. În secţiunea geologică de pe Valea Lupei. Reticulofenestra gelida (Geitznauer). această subzonă caracterizează debutul Miocenului mediu. cu numeroase intercalaţii de gresii şi siltite. Cele două secvenţe sunt separate de un pachet de gipsuri şi şisturi gipsifere. În această secţiune. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău încheie cu Gipsul de Cire ş u (gros de câţiva metri) şi cu frecvente intercalaţii de şisturi calcaroase. ce defineşte limita dintre S u b z o n e l e NN4a–NN4b. 1999) = Tuful de Sl ă nic. Limita dintre Z o n e l e NN3 şi NN4 se regăseşte fie în cuprinsul. Forma ţ iunea de Doftana stă peste Conglomeratele de Brebu şi cuprinde o secvenţă de argile şi gresii roşii. Calcidiscus praemacintyrei (Stradner şi Fuchs) şi Calcidiscus macintyrei (Bukry şi Bramlette) indicând S u b z o n a Calcidiscus leptoporus NN4b. caracterizând Subzona NN4a. Discoaster adamanteus Bramlette şi Wilcoxon. în comunitatea de nannofosile calcaroase se înregistrează primele ocurenţe ale speciilor Calcidiscus leptoporus (Murray şi Blackman). După Mărunţeanu şi Popescu (2002). Reticulofenestra pseudoumbilicata(Gartner). urmată de o secvenţă predominant argilo – nisipoasă cenuşie ce debutează cu un nivel de tufite însoţite de şisturi calcaroase. Peste acestea se dispun. Gipsul de Cire ş u. ce constituie un echivalent al Gipsului de Cire ş u din Sinclinalul de Slănic. argile cenuşii cu dese intercalaţii de gresii şi nisipuri sau rare intercalaţii de şisturi calcaroase. dispar din sedimente iar cele de nannoplancton apar numai la două nivele stratigrafice situate deasupra gresiilor din Conglomeratele de Brebu şi sub Gipsul de Cire ş u. Coccolithus miopelagicus Bukry. Printr-o mică lacună. corelabilă cu limita Miocen inferior/Miocen mediu sau Burdigalian/Karpatian superior. Helicosphaera euphratis Haq au fost observate şi primele ocurenţe ale speciei Discoaster cf. 1995). corelabilă cu Burdigalianul superior. Jumătatea superioară a Forma ţ iunii de Doftana este alcătuită din alternanţe neregulate de argile cenuşii şi 23 . asociaţiile de foraminifere ale Z o n e i Globigerinoides triloba evidenţiate în Forma ţ iunea de Cornu. această secvenţă admite dese intercalaţii de nisipuri. concomitent cu stingerea speciilor Helicosphaera intermedia Martini. fie deasupra Conglomeratele de Brebu (care nu conţin resturi fosile) iar iviri de nannoplancton fără indivizi de Sphenolithus belemnos Bramlette şi Wilcoxon. Cyclocargolithus abisectus (Muller). Coccolithus pelagicus (Wallich). Mărunţeanu. Rhabdosphaera pannonica Baldi-Beke. Molasa de Doftana (sensu Ştefănescu. Rhabdosphaera clariger Murray şi Blackman. În secţiunea geologică de pe Valea Teleajenului. precum şi în marnele cenuşii ale secvenţei superioare de sub Gipsul de Cire ş u. Helicosphaera ampliaperta Bramlette şi Wilcoxon. Băcăran. în continuitate de sedimentare.

de către Forma ţ iunea de Telega (Crihan. S u b z o n a NN4b al cărei debut este marcat de prima ocurenţă a lui Calcidiscus leptoporus începe sub nivelul reper al calcarelor cu ostracode. succesiunea sedimentară a Langhianului începe cu conglomerate. sunt reprezentate în succesiune stratigrafică normală. autoarea (Crihan. ar fi existenţa unei lacune de sedimentare intralanghiană. echivalentă Z o n e i cu Lagenide. având aceeaşi constituţie în întreg arealul carpatic. Sphenolithus belemnos Bramlette şi Wilcoxon. caracteristice Z o n e i NN3 de nannoplancton. dezvoltate în aria extracarpatică. în Forma ţ iunea de Doftana.2. iar în al doilea rând. este imposibil de trasat exact limita NN4a/NN4b. sub egida Institutului Geologic al României corelate cu informaţii din tezele Munteanu (1998) şi Crihan (1999). neglijând ansamblurile paleontologice se admite un control ecologic: toate depozitele din aria subcarpatică şi sectorul estic al Depresiunii Getice s-au acumulat în bazine sedimentare adânci. 1999) s-a raportat la biozonările lui Blow (1969. microconglomerate. Din lipsă de nannofosile calcaroase. Având o constituţie litostratigrafică similară pe tot cuprinsul centrului Paratethysului. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău siltite între care se dezvoltă gresii subţiri. din care dispar speciile de Sphenolithus belemnos dar în care apar specimene de Calcidiscus leptoporus. Astfel. argile şi siltite cu intercalaţii de gresii calcaroase sau chiar calcare spre partea lor superioară). bancuri de gipsuri sau gresii gipsifere şi mai multe intercalaţii de şisturi calcaroase. Pe de altă parte. 2. 1999) = “Marne cu Globigerine” este urmat de sedimente argiloase sau argilo-marnoase. 1997). 24 . de pe Valea Muscelului. 1979) şi Berggren et al.2. Reticulofenestra pseudoumbilicata (Gartner). s-a observat că debutul Badenianului este ulterior celui al Langhianului (Mărunţeanu. Miocenul Mediu marin corespunde unităţilor cronostratigrafice Langhian şi Kossovian. 1999) = “Brecia sării cu masive de sare” = “Nivelul evaporitic superior”. 1999) adică de “Şisturile cu Radiolari” (constituite predominant din argile şistoase) şi “Marnele cu Spirialis” (alcătuite din alternanţe de marne. Secvenţa lutitică pelagică cunoscută sub numele de Forma ţ iunea de Câmpini ţ a (Crihan. 1995). lipseşte în zona subcarpatică.. Sphenolithus heteromorphus Deflandre. Popescu et al. Popescu et al. (1997).. Băcăran. După cum s-a specificat la capitolul de litostratigrafie. Ulterior. Formaţiunile kossoviene. În partea inferioară a Forma ţ iunii de Doftana apar asociaţii cu Helicosphaera ampliaperta Bramlette şi Wilcoxon. Succesiunea faunelor cantonate în depozitele langhiene. 1995). sare) cunoscute ca Brecia de Cosmina (Crihan. Succesiunea langhiană se încheie cu depozite de precipitaţie chimică (gipsuri. nisipuri cu intercalaţii de marne sau argile (în zone marginale) urmate de depozite pelagice (de larg) cu foarte puţin material terigen. este diferită de cea a ariei intracarpatice. Coccolithus pelagicus (Wallich). Formaţiuni ale Molasei de vârstă Miocenă medie Prezentarea biostratigrafiei formaţiunilor molasei de vârstă miocenă medie se bazează (ca şi biozonarea formaţiunilor miocen inferioare) pe studiile elaborate de către Popescu. a mai fost întâlnită către partea terminală a Forma ţ iunii de Doftana. Helicosphaera kamptneri Hay şi Mohler. Z o n a c u L a g e n i d e . şi este considerat a caracteriza S u b z o n a NN4b. Biozonele separate de Crihan (1999) în aria dintre râurile Prahova şi Teleajen au fost raportate preponderent la biozonarea făcută de Popescu (1975. Acest fenomen are după autorii de mai sus două explicaţii. foarte sărace sau lipsite de bentos. 1997). Această asociaţie. depozitele Miocenului Mediu marin intră în constituţia cuverturi post-tectonice a pânzelor externe moldavidice (Săndulescu et al. mai ales pe baza asociaţiilor de nannoplancton.V. Pe de o parte.. mai ales în zonele marginale ale bazinelor de sedimentare. mai rar calcaroase. (1995). Mărunţeanu et al. Pe Valea Muscelului sunt întâlnite nannofosile calcaroase dezvoltate discontinuu stratigrafic. Coccolithus miopelagicus Bukry. care urmează nivelului cu Globigerine în Bazinul Transilvaniei şi pe bordura estică a Depresiunii Pannonice. de la localitatea Horezu spre est (Mărunţeanu. 1998) pentru Miocenul Mediu marin din România şi la biozonarea aceluiaşi autor elaborată pentru Miocenul Mediu salmastru (Popescu.4. Mult timp s-a admis că Badenianul (etaj al scării cronostratigrafice regionale a Paratethysului Central) poate fi corelat în totalitate cu Langhianul şi Kossovianul.

care. Depozitele kossoviene ale Forma ţ iunii de Telega (= Ş isturile cu Radiolari şi Marnele cu Spirialis) au fost întâlnite în numeroase secţiuni geologice în Sinclinalele Slănic şi Drajna (la Slănic. va conduce la extincţia faunelor marine kossoviene. 25 . Autorii raportului de sinteză din 1997 au optat pentru cea de-a doua explicaţie. la Bozioru (văile Fişici şi Murătoarele) în depozitele langhiene se intercalează nivele tufitice care se îngroaşă considerabil (20 – 40 m) în Marnele cu Globigerine. la Bozioru până la 500-1000 m sau mai mult pe Valea Teleajenului. apoi la Slănic. sau prin brecii cu lentile de sare (pe Valea Prahovei. se intercalează tufuri şi tufite. în Dealul Piatra Verde). este constant în toată stiva depozitelor kossoviene. din aria Subcarpaţilor Munteniei. într-o succesiune nefirească. Băcăran. depozite ce conţin faune cu Globorotalia transsylvanica şi Globigerina (Globoturborotalita) druryi. conţinând două intercalaţii de tufite (unul la partea superioară a “Şisturilor cu Radiolari” şi cel de-al doilea la partea superioară a “Marnelor cu Spirialis”). legate de diferite erupţii vulcanice. în timp. Pachetul de tufuri şi tufite. sau în bazinul Văii Buzăului. atunci când predomină asupra depozitelor lutitice sunt cunoscute sub numele de Tuful de Sl ă nic (ca parte a Forma ţ iunii de Câmpini ţ a). Pe Valea Câmpiniţa. Din punct de vedere litologic.V. Câmpina). în talvegul Văii Prahova. Peneroplide). fapt ce ar atesta începutul fenomenului de desalinizare. în apropiere de uzina electrică. Paleontologic. Această entitate este reprezentată fie prin gipsuri (a căror grosime variază de la 1–2 m pe Valea Câmpiniţa până la 15-20 m la Slănic. la Câmpina). conţinutul de foraminifere planctonice cu specii ale genului Velapertina. Marnele cu Globigerine includ o cantitate redusă de cenuşă vulcanică diseminată în masa acestora. În stiva depozitelor Miocenului Mediu marin. pe Bălăneasa. la circa 2 km amonte de confluenţa cu Valea Prahovei. precum şi la Greceanca în dealul Istriţa. în Dealul Piatra Verde. Borelis. În toată succesiunea amintită au fost recunoscute cele trei zone de foraminifere planctonice (Z o n e l e Candorbulina glomerosa. ele se dispun peste depozite burdigaliene. în axul Sinclinalului Drajna). Spre partea superioară a Marnelor cu Spirialis. sau prin brecii (cu grosimii cuprinse între 10 m pe Valea Murătoarei. O altă caracteristică a depozitelor langhiene din Subcarpaţii Munteniei este dată de constituţia şi grosimea Breciei de Cosmina (= Brecia s ă rii). se înregistrează o îmbogăţire a asociaţiei cu foraminifere cu test porţelanos (Miliolide. în Zona Cutelor Diapire (la Apostolache sau în bazinul Văii Buzăului. Având o grosime ce nu depăşeşte 6 m. constante ca apariţie în toţi Subcarpaţii şi chiar în Bazinul Transilvaniei. cu rang de formaţiune). În secţiunea geologică de la Câmpina. tipice Langhianului terminal. reprezentate prin argile cenuşii. O secţiune similară se află pe interfluviul dintre Valea Prahovei şi Valea Prahoviţei. aceste depozite sunt predominant argilo-marnoase. reprezentate printr-o succesiune de marne cu globigerine peste care urmează Brecia de Cosmina (“Brecia sării” sau “Nivelul evaporitic superior”. ce au în partea terminală un nivel reper de calcare algale. pe Valea Bălăneasa). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Ca argument al acestei ipoteze ar fi prezenţa în Brecia de Cosmina (= Brecia s ă rii) a unor foraminifere tipice Lagenidelor inferioare precum şi faptul că peste Forma ţ iunea de Câmpini ţ a (= Marnele cu Globigerine) urmează. sunt deschise depozitele langhiene. Cardorbulina universa şi Globigerina drurryi).

Principalele bioevenimente înregistraturi în Miocenul Mediu din Subcarpaţi (din Crihan. aragviens Bioevenimente Unităţi litostratigrafice Formaţiunea de Câmpiniţa Brecia de Cosmina Formaţiunea de Telega Formaţiunea de Măceşu .Tabel nr. styriaca U. indigena V. 4. sarmaticum P. beliicostata L. reussi E. orbignyana P.dividena V. universa Gt. Băcăran. druryi V. reginum P. transsylvanica Gb. 1990). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 26 U. minuta P. LANGHIAN Aria mediteraneană Paratethysul Central Martini (1971) Blow (1969) SERRAVALLIAN KOSSOVIAN NN9 TORTONIAN BESSARABIAN MORAVIAN VOLHYNIAN NN 7 N 16 N 13 N 14 N 15 WIELICZIAN NN 6 N 10 NN 5 NN 8 Cronobiostratigrafie NN11 N 17 N8 N9 C.

Obsoletiforma obsoleta. Ervilia dissita. Pseudotriloculina nitens. din argilele calcaroase negricioase care urmează celor anterioare se citează o macrofaună diversificată: Plicatiforma plicata (Eichwald). Munteanu şi Munteanu (1997) citează din depozitele volhiniene dintre Teleajen şi Buzău 19 specii de moluşte şi foraminifere. Duplicata duplicata. Quinqueloculina angustioris (Bogdanowich). 1953. se citează foraminifere de talie mică.V. 1968. Pirenella mitralis. Varidentella latelacunata. Obsoletiforma obsoleta. Tapes gregarius. la nord de văile Cricovul Sărat – Nişcov sau Volhinian – Bessarabian terminal. Ammonia beccari. 1992. În secţiunea geologică de pe Valea Salcia. specii care indică Z o n a NN8. În secţiunea de pe Valea Oancea (pe flancul nord vestic al Anticlinalului faliat Salcia). 1972 Aşa cum s-a prezentat la capitolul de litostratigrafie Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu acoperă intervalul (încă neseparat) Volhinian – Bessarabian (Bessarabian superior. Nicolescu. Coccolithus pelagicus. Elphidium minutum (Reuss). din depozitele argiloase din partea inferioară a succesiunii volhiniene. Din argilele calcaroase compacte cenuşiu – albăstrui. Ervilia dissita. Calliostoma angulatosarmates (Sinzov). Porosononion subgranosus. Pirenalla nodosoplicata. Microfauna acestui interval mai este caracterizată de specii de ostracode din grupul Aurila şi statolithe de Myssidae. Articulina sarmatica. Varidentella sarmatica. 27 . Articulina sarmatica. Pseudotriloculina nitens. din depozitele argiloase ale Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu. dinţi de peşti. 1997) asupra depozitelor volhiniene ale părţii inferioare ale Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu din regiunea cuprinsă între Valea Teleajenului şi Valea Buzăului se referă îndeosebi la fauna de moluşte şi foraminifere. Băcăran. între care predomină Varidentella sarmatica. Pseudotriloculina consobrina şi Bolivina sarmatica şi cu frecvenţă rară. dominarea bivalvelor din grupul Obsoletiforma. Conţinutul în nannoplancton din depozitele argiloase de pe văile Oancea şi Casele se referă la speciile: Catinaster coalithus (Martini şi Bramlette). Papaianopol. Mactra (Podolimactra) eichwaldi. Elphidium macellum. Abra reflexa. Tapes naviculatus. Calcidiscus macyntirei (Buckry şi Bramlette). Actaeocina lajonkaireana. Bolivina sarmatica. În următorul interval se menţin speciile de Ervilia podolica şi Ervilia dissita şi apare Tapes gregarius. Spiroloculina okrajantzi Bogdanowich (ultima devenind frecventă în depozitele bessarabian inferioare). Cycloforina predcarpatica. Munteanu şi Munteanu. dintre care sunt date drept caracteristice speciile: Plicatiforma plicata. Fissurina basarabica Popescu. Munteanu (1998) citează o macrofaună săracă reprezentată prin exemplare de Chartocardium gleichenbergense cu valvele subţiri. Ammonia beccari. pe primii 8-10m. Chartocardium gleichenbergense. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău f) Formaţiunea de Şipoţelu Andreescu. Tapes vitalianus. Munteanu (1998) citează. În secţiunea de pe Valea Casele. Mactra (Podolimactra) eichwaldi. Elphidium macellum. Nonion bogdanowiczi. Alături de Obsoletiforma ringeiseni apar exemplare de Chartocardium gleichenbergense. 1964. speciile: Elphidium hauerianum. Ervilia andrussowi. Porosononion subgranosus. Cercetările biostratigrafice (Iorgulescu. care urmează depozitelor cu gipsuri volhiniene fosilifere. Elphidium glabrum Bystricka. Obsoletiforma lithopodolica. Tapes vitalianus. Elphidium macellum. Helicosphaera carteri. unele specii continuându-şi evoluţia din Volhinian: Obsoletiforma sarmatica. Pseudotriloculina consobrina. ce urmează peste nivelul de tuf andezitic. Gibbula picta. Cycloforina stomata. Porosononion subgranosus. Elphidium aculeatum. Pauliuc. Tapes dissitus. urmată în ordinea frecvenţei de Ammonia beccari. foraminiferele mai frecvent întâlnite sunt: Ammonia beccari şi Elphidium macellum la care se adaugă cu frecvenţă moderată speciile: Varidentella rotunda (Gerke). Către topul stivei argiloase de pe Valea Oancea. otolithe şi rare exemplare de Chara. Calcidiscus leptoporus. Elphidium aculeatum. Microfauna de foraminifere a acestor depozite este caracterizată de abundenţa speciilor: Varidentella sarmatica (cu forme aberante ale testului) şi Articulina problema la care se adaugă: Cycloforina stomata (Luczkowska). la sud de văile amintite) ceea ce impune tratare biostratigrafică separată pentru Volhinian şi pentru Bessarabian.

Tapes gregarius. Duplicata dissita (Dubois). Ervilia podolica şi o microfaună de foraminifere reprezentată prin speciile: Varidentella reussi. Brecia de Cosmina Formaţiunea de Câmpiniţa Serravallian Sarmaţian . Tapes dissitus. Gibbula picta. Poziţia Deviaţiei Monterey după Vincent & Killinglex (1985) (din Crihan. Donax dentiger. corelată cu poziţia principalelor evenimente izotopice. druryi / G. Plicatiforma jammense (Hilber). Tapes naviculatus.V. reussi/E. 1999). Tapes tricuspis. ANI EVENIMENTE IZOTOPICE (după Miller et al. satul Cozieni). Mactra (Podolimactra) eichwaldi. Mi 6 Mi 5 Mi 4 Formaţiunea de Măceşu N 13 NN 6 Formaţiunea de Telega DEVIAŢIA MONTEREY Mi 3 15 NN 5 N8 P. 1991. Varidentella sarmatica. Tapes vitalianus. dividens Velapertina Gb. Pirenella disjuncta (Sowerby). transsylv. Tapes gregarius.b. Elphidium hauerianum. Plicatiforma latisulca (Munster). Duplicata duplicata. sarmaticum V. Plicatiforma plicata. Din silturile argiloase şi nisipurile ce aflorează pe Valea Casele şi din nisipurile cu nivele grezificate fosilifere de pe Valea Oancea. cu argile siltice gălbui ce conţin încă specii volhiniene: Chartocardium gleichenbergense. Elphidium rugosum. se citează (Munteanu. Ervilia dissita. Munteanu (1998) citează o bogată asociaţie de moluşte: Musculus sarmaticus. sicanus Mi 2 N6 NN 3 Mi 1 Formaţiunea de Doftana N5 Ottnangian Tabelul nr. pe Valea Caselor. Încadrarea bio-cronostratigrafică a depozitelor Miocenului mediu dintre Prahova şi Teleajen. 5. Ervilia dissita. Calliostoma angulatosarmates (Sinzov). universa/G. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău BIOSTRATIGRAFIE TIMPUL ÎN MIL. Tapes aksajicus (Eichwald).. Articulina problema. aragviensis Tortonian 10 Mi 7 NN 9 NN 8 NN 7 N 16 N 15-N 14 P. glomerosa / G. Succesiunea volhiniană se încheie. 1998) o macrofaună reprezentată prin Mactra (Podolimactra) eichwaldi. 28 Burdigalian NN 4 N7 Langhian N9 C. 1991a) CRONOSTRATIGRAFIE ARIA MEDITERANEANĂ PARATETHYS Kossovian Wieliczian Moravian Karpatian MARTIN (1971) NN 11 NN 10 N 17 BLOW (1969) POPESCU (1998) CRIHAN (1999) LITOSTRATIGRAFIE P. Pirenella nodosoplicata. Băcăran. reg. Microfauna este dominată de Elphidium hauerianum. Elphidium macellum. Tapes naviculatus. În argilele siltice de pe Valea Bălăneasa (la nord de Valea Buzăului. L. Mactra (Podolimactra) urupica Danov. şi mai rar de Ammonia beccari.

Munteanu (1998) citează o microfaună puţin variată dar cu număr mare de indivizi din speciile: Varidentella reussi şi Articulina problema.). Articulina sarmatica. Inaequicostata pia. Dintre foraminifere se remarcă dezvoltarea maximă a speciilor Varidentella sarmatica. Globorotalia. specia Mactra (Podolimactra) eichwaldi se găseşte şi în depozite argiloase. volhiniană. Tapes vitalianus. Porosononion subgranosus. Ervilia podolica.se diversifică genurile Plicatiforma. Kojumdgieva et al. În intervalul litologic superior conţinutul de moluşte se diversifică: Chartocardium gleichenbergense.V. Pe Valea Cheia. Pe baza faunelor determinate în cadrul părţii inferioare (din Volhinian) a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu. Orbulina.. reprezentată prin Tapes gregarius. Varidentella reussi. 29 . Alături de specia index. în partea somitală a depozitelor volhiniene din Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu se citează de asemenea (Munteanu. Local. Obsoletiforma sp. Munteanu (1998) citează o faună săracă de moluşte. 1998) faunelor de moluşte şi foraminifere determinate din partea inferioară. Pe pârâul Pietroasa. din aria periclinală a Anticlinalului Lapoş–Bădila–Pietraru. Munteanu (1998) citează din depozitele volhiniene. Pe pârâul Capul Mielului. a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu a pus în evidenţă 34 de specii de moluşte şi 22 specii de foraminifere (comparativ reduse faţă de depozitele volhiniene ale Forma ţ iunii de Valea Neago ş ului sau ale Forma ţ iunii de Valea Vizuinei) dintre care: . Subzona Chartocardium gleichenbergense (Interval Subzone). Bolivina sarmatica şi rare statolithe de Myssidae. Ervilia andrussovi. numeroase exemplare de Abra reflexa. Elphidium reginum. din depozite volhinian superioare de la confluenţa Văii Gruiu cu Dara. În partea de sud a perimetrului. Varidentella reussi.16 specii de moluşte îşi continuă evoluţia din Volhinian. la partea superioară a Volhinianului se remarcă dezvoltarea maximă a speciei Ammonia beccari. la ieşirea din satul Nucet. Ervilia dissita. Chartocardium gleichenbergense sunt caracteristice intervalului. În aria Anticlinalului Lapoş–Bădila–Pietraru. Gibbula picta. din argile siltice cenuşii. Globigerina. Tapes vitalianus. Mactra (Podolimactra) eichwaldi. Munteanu (1998) mai identifică: Mactra (Podolimactra) eichwaldi. din argile siltice cenuşiu–gălbui. deci incluzând şi Volhinianul pentru care autoarea a creat Subzona Chartocardium gleichenbergense (deja enunţată). Pseudoamnicola sarmatica iar dintre foraminifere Porosononion subgranosus şi specii remaniate de Lobatula. Mactra (Podolimactra) eichwaldi. este semnalată (Munteanu. în regiune. Actaeocina lajonkaireana şi o microfaună dominată de foraminiferele Ammonia beccari şi Elphidium macellum. şi de ostracode din grupurile Candona şi Cyprinotus. Este raportabilă Volhinianului şi este definită în bază de ultima apariţie a speciei Inaequicostata inopinata şi la partea terminală de ultima ocurenţă stratigrafică a speciei Chartocardium gleichenbergense. Elphidium macellum. .unele specii de Ervilia ce dau nota caracteristică pentru Sarmaţianul inferior se menţin alături de specii de Mactra (Podolimactra) eichwaldi. Ervilia concinna. Ervilia podolica. Articulina problema. Nonion bogdanowiczi. analiza (Munteanu. Globigerina. Pseudoamnicola sarmatica Jekelius şi remanieri de foraminifere din depozite badeniene (Orbulina.. 1988). Munteanu (1998) citează mai multe unităţi biostratigrafice create pe bază de moluşte sau foraminifere: Zona Abra reflexa (Interval Zone. Obsoletiforma sarmatica.unele specii Plicatiforma plicata. Ervilia andrussovi Kolesnikov. Varidentella latelacunata. 1998) o macrofaună de Mactra (Podolimactra) eichwaldi. în cadrul subzonei. etc. din silturi argiloase cenuşii subjacente celor cu faune bessarabiene. din argilele masive de pe pârâul Fundătura. Abra reflexa şi Inaequicostata pia. Pseudotriloculina consobrina. Pirenella mitralis. Tapes gregarius. Cycloforina stomata. Articulina problema. În concluzie. Ervilia podolica. Argilele siltice suprajacente conţin o macrofaună de: Plicatiforma plicata. Ervilia şi Tapes. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău La Chiojdeanca. Băcăran. . 1998) frecvenţa mare a foraminiferelor Ammonia beccari. . Este tipică pentru Sarmaţianul inferior. Microfauna identificată cuprinde: Elphidium hauerianum. Munteanu (1998) citează o macrofauna cu Mactra (Podolimactra) eichwaldi.

raportabilă Bessarabianului. Dogielina sarmatica Bogdanowich şi Voloshinova. Subzona Ammonia beccari (Abundance Zone). Este raportabilă intervalului Volhinian superior-Kersonian superior-Meoţian inferior (= Oltenian) şi este definită de bio-orizonturile cu schimbări notabile de abundenţă ale acestui taxon. 150 m de confluenţa cu pârâul Gruiu. În intervalul stratigrafic următor se citează: Elphidium macellum. Tapes naviculatus. abordată în câteva cercetări anterioare (Iorgulescu. 1973) sau a Bessarabianului inferior (Andreescu. Mactra (Sarmatimactra) pallasi. Dogiolina simnicensis Popescu. Pseudotriloculina nitens. Obsoletiforma ingrata (Kolesnikov). Elphidium crispum. Ervilia podolica. Munteanu şi Munteanu. În secţiunea de pe Valea Dara. 1964. Calliostoma rumanum (Simionescu şi Barbu). Tisău. a Bessarabianului inferior şi prima parte a Bessarabianului superior (Ionesi şi Ionesi. la cca. Tapes aksajicus. Partea superioară. speciile Varidentella reussi şi Varidentella sarmatica au dezvoltarea maximă şi sunt asociate. Papaianopol. Elphidium hauerinum. 1997) îşi găseşte reprezentativitatea pentru biostratigrafia acestei formaţiuni în secţiunea geologică de pe Valea Dara. cu Articulina problema alături de care se mai citează (Munteanu. Este raportabilă Volhinianului şi este definită la limita inferioară de ultima apariţie a speciei Lobatula dividens iar la limita superioară prin ultimele ocurenţe ale speciilor ce denumesc zona.V. Nicolescu. La confluenţa cu afluentul stânga dinspre satul Călţeşti. 1981) sau. Tapes gregarius. Brânzilă. Elphidium macellum. Ervilia dissita. La acest profil se fac de obicei. 1998): Articulina sarmatica. Obsoletiforma lithopodolica.. Ervilia dissita. cu aceeaşi frecvenţă. Porosononion subgranosus. 1956. Microfauna se diversifică. Spiroloculina okrajantzi Bogdanowich. a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu. 1998) frecvente specii de Fissurina lamarae Popescu. Pseudotriloculina consobrina. Salcia. Gibbula hommairei (d'Orbigny). Articulina daraensis. 1992. Zona Mactra (Podolimactra) eichwaldi–Plicatiforma plicata (Concurrent Range Zone. Ammonia beccari. Depozitele argiloase din partea inferioară a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu din cadrul perimetrului sunt corelabile cu depozitele argilo – nisipoase cu intercalaţii de gresii din Sinclinalul Bozioru . rare otolithe şi statolithe de Myssidae. Tapes gregarius. 1974). Elphidium macellum. 1995. adăugându-se Meandroloculina schirwanensis Bogdanowich. raportări corelative pentru restul faunelor din perimetrul cercetat. Plicatiforma plicatofittoni. Ionesi et al. 1970. În regiune. Nonion bogdanowiczi. A fost identificată în depozitele volhinian superioare ale Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu în arealele Chiojdeanca-Nucet. 1976. Duplicata corbiana. Elphidium aculeatum. Porosononion subgranosus. Nichiforescu şi Nichiforescu.. 1995 şi respectiv Luczkowska. etc. 1988).Odăile sau cu depozitele volhiniene din aria Sinclinalelor Meliceşti şi Predeal Sărari. reprezentată prin: Mactra (Sarmatimactra) pallasi şi numeroase specii de Pseudotriloculina nitens. Obsoletiforma ringeiseni.. Fischericardium fischerianum 30 . Andreescu şi Papaianopol. Acmaea subcostata Sinzov. mai precis. apare primul nivel de faune cu Cryptomactra pesanseris în asociaţie cu Tapes ponderosus. Fauna de moluşte se diversifică prin apariţia speciilor: Musculus sarmaticus. apar argilele calcaroase compacte. căreia i se asociază Sarmatiella prima Bogdanowich. numeroase exemplare de Porosononion subgranosus. cenuşii cu o faună bessarabiană. Mactra (Podolimactra) urupica. 1953. 1995. “Zona cu Cryptomactra” fiind importantă pentru identificarea Sarmaţianului mediu (Saulea. pe lângă taxonii anterior citaţi. Dintre moluşte apar exemplare de Obsoletiforma nefanda. Alături de specia indicatoare de biozonă. Elphidium reginum. 1998) pentru încadrarea la Volhinian a depozitelor nisipoase cu gresii fosilifere din arealul Salcia. 1992. Pauliuc. 1968. Elphidium sammeli. Băcăran. Zona mai include taxonii: Plicatiforma latisulcata. microfauna este caracterizată tot prin specimene de Dogielina şi Articulina cărora li se adaugă Affinetrina cubanica Voloshinova. În cel de-al doilea nivel cu Cryptomactra. Duplicata duplicata. Motaş et al. Zona Varidentella reussi – Varidentella sarmatica (Concurrent Range Zone. 1997). A fost definită (Munteanu. Popescu. fiind singurul areal dintre Lopatna şi Bozioru în care aflorează “Argilele cu Cryptomactra”. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Obsoletiforma sarmatica. Plicatiforma jammense. Din aflorimentele următoare se citează (Munteanu. Profilul Dara este reprezentativ litologic. în depozitele Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu mai apar: Elphidium macellum. Dara. Popescu. Tapes vitalianus. Kojumdgieva et al. Elphidium hauerianum.

Tapes ponderosus. argilele siltice de la contactul cu gresiile meoţiene conţin foraminifere: Porosononion subgranosus. Porosononion aragviensis. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău (Kolesnikov). Duplicata duplicata. raportabilă Bessarabianului. Amnicola zonata Eichwald. Coccolithus pelagicus (Wallich) care indică zonele NN8 şi NN9. După o secvenţă lipsită de faune. Porosononion subgranosus. În raza localităţii Atârnaţi. argilele siltice din partea superioară. Hydrobia elongata (Eichwald). Duplicata moldavica. Elphidium fichtellianum. a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu. Mactra (Podolimactra) macarovicii Jeanrenaud. Elphidium macellum. Munteanu (1998) citează taxoni de moluşte: Musculus sarmaticus. Pseudotriloculina nitens. Dogielina kaptarenko. Tapes dissitus (Eichwald). Modiolus naviculoides Dubois. Elphidium macellum. Pseudotriloculina consobrina. Pseudotriloculina consobrina. Mactra (Sarmatimactra) fabreana. Duplicata nasuta (Kolesnikov). Elphidium macellum. În continuarea profilului se citează 50 m de remanieri de Globigerina şi Globorotalia după care conţinutul stivei argiloase include taxonii: Nonion bogdanowiczi. Calliostoma anceps (Eichwald). Calliostoma cordierianum (d'Orbigny). Mactra (Sarmatimactra) pallasi. Pe Valea Chiojdeanca. Pe pârâul Capul Mielului. Actaeocina maxima (Berger). cu frecvenţă moderată se 31 . Mactra (Podolimactra) ovata. Actaeocina sinzowi. bryozoare. Articulina daraensis. Obsoletiforma ingrata. Tapes tricuspis. 1998) a indicat taxonii: Catinaster coalithus Martini şi Bramlette. Porosononion hyalinus. Tapes ponderosus. Mactra (Sarmatimactra) pallasi. Calliostoma marginata sinzowi. Se concluzionează că în secţiunea de referinţă de pe Valea Dara. prin predominarea foraminiferelor: Porosononion subgranosus. Duplicata dissita (Dubois). Plicatiforma rustorense (Sultanov). Discoaster variabilis Martini şi Bramlette. Elphidium samueli. Acmaea subcostata. Prezenţa moluştelor: Plicatiforma fittoni. Elphidium crispum. Pseudotriloculina consobrina. Akburnella impexa. Actaeocina sinzowi. Elphidium reginum. Ultimele aflorimente de argile de pe Valea Dara sunt citate (Munteanu. etc. Mactra (Sarmatimactra) fabreana d'Orbigny. Fauna de foraminifere este reprezentată prin: Pseudotriloculina nitens. Calliostoma marginato sinzowi (Kolesnikov). Calliostoma poppelacki. Calcidiscus leptoporus (Murray şi Blackman). Dintre foraminifere se menţin speciile: Pseudotriloculina consobrina. Mactra (Sarmatimactra) fabreana. Cyclichna melitopolitana Sokolev. Porosononion aragviensis. Littorina basarabica (specifice Bessarabianului superior după Kojumdgieva. se caracterizează prin specii de moluşte: Plicatiforma plicatofittoni (Sinzow). Plicatiforma fittoni (d'Orbigny). Inaequicostata suessi. Calliostoma cordierianum. Sinzowella crustaformis (Bogdanowich) transportate probabil din zone de acumulare litorală. Depozitele bessarabiene ale Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu de pe Valea Salcia (satul Piatra Mică) se caracterizează. Ammonia beccari. încă de la limita cu argilele volhiniene. Studiul nannoplanctonului (Mărunţeanu din Munteanu. Fischericardium fischerianum (Kolesnikov). Porosononion subgranosus. din aceleaşi depozite. Băcăran. viermi. Littorina basarabica (Sinzov). Articulina problema. “Argilele cu Cryptomactra” sau acumulat în intervalul Bessarabian inferior-partea inferioară a Bessarabianului superior. Duplicata elegans (Simionescu şi Barbu). Pe Valea Oancea se citează (Munteanu. Catinaster calyculus Martini şi Bramlette. Pirenella disjuncta. cărora li se adaugă Dogielina kaptarenko Bogdanowich şi Didovsky. Sunt citate şi frecvente specii de Sinzowella: Sinzowella nodula (Kareer şi Sinzow). Obsoletiforma ingrata. Planacardium doengingki. Microfauna este comparabilă cu aceea din primele două nivele cu Cryptomactra. şi prin foraminifere: Porosononion subgranosus. Elphidium hauerinum. Amnicola bilineata Simionescu şi Barbu. Acmaea subcostata. Mactra (Podolimactra) ovata. 1998) faune asemănătoare. Duplicata iassiense (Simionescu şi Barbu). 1970) atestă vârsta bessarabian superioară a argilelor ce conţin al treilea nivel cu Cryptomactra pesanseris. Gibbula hommairei. Calliostoma kishinevense. Gibbula picta. Retusa truncatula Bruguer. 1998) cu o faună de moluşte concludentă pentru Bessarabianul superior: Plicatiforma fittoni. Se adaugă otolithe. Actaeocina lajonkaireana. Munteanu (1998) descrie al treilea nivel cu Cryptomactra pesanseris în care această specie apare asociată cu taxoni specifici pentru Bessarabianul superior: Musculus sarmaticus. Calliostoma poppelacki. Tapes vitalianus. Calliostoma woronzowi. Modiolus fuchsi Barbot. Actaeocina lajonkaireana. Chartocardium barboti (Hoernes). Obsoletiforma nefanda.V. Porosononion subgranosus. Tapes dissitus. Calliostoma kishinevense (Kolesnikov).

foraminiferele fiind diversificate. Nonion bogdanowiczi. În concluzie. Mactra (Sarmatimactra) pallasi. Argilele siltice prelevate (Munteanu. Planacardium doengingki. 1991). Zona Calliostoma marginata sinzowi (Range Zone). Inaequicostata suessi. Elphidium fichtellianum. Este tipică pentru Bessarabian inferior este definită la limita inferioară de apariţia celor doi taxoni care dau numele zonei. 1998) specii de moluşte şi foraminifere.dezvoltare maximă cunosc genurile de moluşte: Obsoletiforma. Articulina daraensis. Retusa truncata. Chartocardium barboti. Sarmatiella. Dintre moluşte. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău află Pseudotriloculina consobrina. Bolivina sinzowi Didkovsky. Bolivina nisporenica Didkovsky. Elphidium macellum. Caracterizează Bessarabianul superior şi este definită de extinderea taxonului care o denumeşte.. În argilele de deasupra depozitelor cu Bolivina se citează: Dogielina kaptarenko. etc. Plicatiforma fittoni etc. Ionesi. Dintre moluşte se aminteşte: Mactra (Podolimactra) podolica cobălcescui Ionesi. Dogielina. a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu conţin (după Munteanu. Obsoletiforma ingrata. Nonion bogdanowiczi. Caracterizează Bessarabianul inferior şi este definită la limita inferioară de apariţia taxonului Mactra (Sarmatimactra) fabreana iar la limita superioară de dispariţia celor două specii.numărul de taxoni de moluşte în litofaciesul argilos al Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu este de 57. din argilele siltice se citează: Mactra (Sarmatimactra) pallasi. Distribuţia largă a speciilor Mactra (Sarmatimactra) pallasi. 1998) de pe pârâul Andrei. Mactra (Podolimactra) podolica cobălcescui. Zona este corelabilă cu Zona Mactra vitaliana pallasi (Kojumdgieva et al. Actaeocina lajonkaireana. 1968. Pseudotriloculina nitens. Băcăran. Cyclichna melitopolitana. Zona Mactra (Sarmatimactra) fabreana-Plicatiforma fittoni (Concurrent Range Zone). etc. Tapes ponderosus. Obsoletiforma nefanda. 1988) creată pentru depozite grosiere în întregul Paratethys şi menţinută de Papaianopol pentru aria subcarpatică. Tapes ponderosus. Plicatiforma plicatofittoni. Tapes dissitus.din cele 26 de genuri de moluşte. Se pot cita biozone pe bază de moluşte: Zona Mactra (Sarmatimactra) pallasi–Tapes ponderosus (Concurrent Range Zone. Tapes gregarius. sau a speciilor de foraminifere: Sinzowella. Mactra (Sarmatimactra) vitaliana. Obsoletiforma obsoletiformis. Nonion bogdanowiczi. Mactra.V. etc. analiza faunelor de moluşte şi foraminifere (Munteanu. Dogielina kaptarenko. Bolivina moldavica. Obsoletiforma nefanda. Articulina daraensis. în argilele siltice bessarabiene se citează: Obsoletiforma nefanda. Mactra (Podolimactra) podolica ovata. Microfauna se diferenţiază de cea volhiniană prin prezenţa cu frecvenţă maximă a taxonilor: Bolivina sarmatica. iar cu frecvenţă redusă se întâlneşte Elphidium macellum. . Inaequicostata suessi. În cadrul zonei mai apar: Plicatiforma rustovense. Meandroloculina. 1980. au indicat foraminifere din speciile Porosononion subgranosus. iar la limita superioară de apariţia speciei Mactra (Sarmatimactra) fabreana. În secţiunile de pe văile Cheia şi Grecu. 1991). 1988). frecvenţa mare a taxonilor Porosononion şi Bolivina precum şi identificarea speciei de moluşte Cryptomactra pesanseris au permis stabilirea unor repere la nivelul Bessarabianului. Calliostoma. .. Apariţia zonei marchează trecerea de la Volhinian la Bessarabian (Ionesi. Elphidium crispum. Obsoletiforma obsoletiformis. Pseudotriloculina nitens. Obsoletiforma obsoletiformis (Kolesnikov). lipsite de macrofaună. doar 14 îşi continuă evoluţia din Volhinian iar din cele 15 genuri de foraminifere doar 9 îşi continuă evoluţia din Volhinian. Tapes ponderosus. Asociaţia zonei mai conţine: Obsoletiforma nefanda. Elphidium reginum. Porosononion subgranosus. Inaequicostata suessi. Este raportabilă Bessarabianului superior în asociaţie cu Plicatiforma fittoni. Elphidium samueli. argilele părţii superioare bessarabiene. În aria Anticlinalului Lapoş–Bădila. Mactra (Podolimactra) podolica orata. Specia index este însoţită de: Calliostoma 32 . Zona Cryptomactra pesanseris (Interval Zone. 1998) determinate din partea superioară bessarabiană a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu relevă o mai mare bogăţie în genuri şi specii decât în subetajele şi formaţiunile precedente (81 de specii de moluşte şi 33 de specii de foraminifere) ceea ce permite anumite sublinieri: . Plicatiforma plicatofittoni. Kojumdgieva et al. Mactra (Sarmatimactra) vitaliana d'Orbigny. Ionesi.

1999). Nonion bogdanowiczi. Littorina basarabica. Bolivina nisporenica. în est. Elphidium crispum. 1996).. Mai recent. Pe lângă speciile index: Porosononion aragviensis (fosilă index pentru Bessarabianul superior după Popescu.primele apariţii ale nannofosilelor Discoaster druggii şi Reticulofenestra pseudoumbilicus. până în Asia Centrală. datate la 23. Duplicata elegans. . alături de care apar şi alte forme ce caracterizează Bessarabianul: Bolivina sinzowi. Biozone create pe bază de foraminifere: Zona Dogielina sarmatica (Taxon Range Zone. etc. Calliostoma kishinevense. 1999). 1996 din Crihan. Oceanul Tethys a început să se închidă cu consecinţa formării lanţului muntos alpino–carpato–himalayan. a permis decelarea mai multor bioevenimente în evoluţia comunităţilor microplanctonice. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău rumanum. Calliostoma cordierianum. concomitente cu cele ale nannofosilului Helicosphaera ampliaperta. 2002) al asociaţiilor de foraminifere şi nannofosile calcaroase. sunt concludente următoarele bioevenimente (Mărunţeanu. Elphidium samueli. Caracterizează Bessarabianul din “Argilele cu Cryptomactra”. Coliziunile au determinat iniţial formarea unei suite de bazine sedimentare cu orientare generală est-vest. Studiul biostratigrafic şi paleontologic (Mărunţeanu. Bolivina moldavica. CRONOSTRATIGRAFIA MIOCENULUI Ca rezultat al coliziunii plăcilor de-a lungul marginii sudice a supercontinentului Eurasiatic.V. accentuat mai ales în Paratethysul oriental. Elphidium reginum. Articulina daraensis. Alte specii de foraminifere ce însoţesc taxonul index sunt: Meandroloculina schirwanensis. şi de asemenea apariţia Mării Mediterane.3. datate la 23.. Sarmatiella prima. ce ar defini baza Burdigalianului. Este tipică pentru toate litofaciesurile din Bessarabianul superior şi este definită de extinderea celor doi taxoni atât în Forma ţ iunea de Ş ipo ţ elu cât şi în partea inferioară a Forma ţ iunii de Râmnic. în intervalul Miocenului inferior. Zona Porosononion aragviensis–Porosononion hyalinus (Concurrent Range Zone). În prima parte a biozonei. Elphidium fichtellianum) şi Porosononion subgranosus. Popescu. estimate la 21. Evoluţia izolată faţă de oceanul deschis a Paratethysului a determinat prezenţa unor faune şi flore cu caracter endemic.8 milioane ani (Berggren et al... . ce ar caracteriza începutul Aquitanianului superior. ca a doua (bessarabiană) maximă abundenţă (după cea din Volhinian) a taxonului index. 2002): . Calliostoma woronzowi.2. concomitente cu cele ale foraminiferului Globoturborotalia semivera. 2. astfel de corelări au fost făcute de Rögl (1996. ce au fost ulterior corelate cu diferite calibrări paleomagnetice. Duplicata nasuta. Popescu et al. Popescu et al. formând împreună marea intercontinentală Paratethys (Jones şi Simmons. 1995) şi Porosononion hyalinus se alătură o asociaţie cu Elphidium (Elphidium macellum.primele ocurenţe ale foraminiferului Globigerinoides primordius concomitente cu cele ale nannofosilului Helicosphaera mediteranea la limita Oligocen/Miocen sau Chattian/Aquitanian. 1996). Munteanu (1998) subliniază abundenţa speciilor de Sinzowella. 1998) şi Jones şi Simmons (1996) (din Crihan. În Miocenul inferior (Aquitanian şi Burdigalian). Este o subzonă a Zonei Dogielina sarmatica. Spiroloculina okrajantzi se regăsesc şi în argilele basarabiene din partea superioară a Forma ţ iunii de Ş ipo ţ elu (în care lipseşte Cryptomactra pesanseris). Băcăran.primele ocurenţe ale foraminiferului Globigerinoides triloba. Porosononion subgranosus. începând din Eocen. Acest fapt a dus la definirea unor sisteme de etaje regionale diferite de Marea Mediterană şi diferite între zonele centrale şi orientale ale Paratethysului.2 milioane ani (după primele ocurenţe ale lui Discoaster druggii–Berggren et al.4 milioane ani. corelarea lor fiind extrem de dificilă. 33 . 1995). Subzona Bolivina sarmatica. care se extindeau din Austria. în vest. dar unele din speciile ce se asociază taxonului index Dogielina kaptarenko.

Jenkins et al. (1997 a. 1971. 2001): . cunoscută ca apărând în cadrul Zonei N9 a lui Blow (1969) (Miculan. (1997).De asemenea: . cuprins între 21. . care din punct de vedere litostratigrafic corespunde cu baza Marnelor de Cessole.5 milioane ani) poate fi corelat cu Eggenburgianului superior (între 21. cu datele de acelaşi tip referitoare la bioprovincia Tethysului.. ale căror stratotipuri se află în aria mediteraneană. marcând debutul Miocenului mediu.. Rio et al.4 milioane ani) corespunde Egerianului superior (între 23.5 milioane ani. 1996.1 milioane ani). 1975.. ceea ce asigură o bună corelabilitate a unităţii biostratigrafice cu acelaşi nume. în urma studierii depozitelor Miocenului Mediu din Italia şi din zona Mediteranei din punct de vedere al conţinuturilor în microorganisme planctonice calcaroase. 1984. 1985. 1996. Papp et al.NN2b. .8 – 21. Steininger et al. 1990. 1997 a).5 milioane ani) este intra-karpatiană.5 milioane ani).. rezultate din studii (Mărunţeanu. Miculan (1994) stabileşte o nouă schemă biostratigrafică pe baza foraminiferelor planctonice a depozitelor Miocenului Mediu din Italia. 1979. 1978. 1973.5 – 16. Muller şi Pujol. precum şi datele biostratigrafice care sunt uneori în discordanţă unele cu celelalte.2 – 21.. (1996). 1997 a).4 – 16.în cadrul Langhianului are loc evoluţia genului Orbulina (Orbulina datum) din genul Globigerinoides prin intermediul genului Praeorbulina. Theodoridis. 1985).Burdigalianul. Popescu et al.. în Miocenul inferior.2 milioane ani) – Eggenburgianului inferior (între 23. plecând şi de la scheme mai vechi. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău .8 milioane ani) este intra-eggeriană.. cuprins între 23. au determinat reluarea studiilor în zonele tip ale acestor etaje. . etajele Aquitanian şi Burdigalian ale Miocenului inferior pot fi caracterizate biostratigrafic astfel: .1 – 18.Burdigalianul (cuprins între 21. 1967. 1999): . Fornaciari et al.4 – 16. Miocenul Mediu a fost subdivizat în două etaje Langhianul şi Serravallianul (Berggren et al. în Italia.4 milioane ani) se regăseşte în Eggenburgianul superior.limita Chattian / Aquitanian (datată la 23. . Andrehova – Grigorovic et al. Definirea necorespunzătoare a acestor etaje (deşi sunt larg utilizate). Prin coroborarea rezultatelor paleontologice. . Ottnangianul (între 19. la 16.5 milioane ani) şi Karpatianul inferior (între 18. Iaccarino.la partea terminală a Langhianului se înregistrează prima apariţie a speciei Orbulina universa.V. 1994. . 1996). b) şi Rio et al. În conformitate cu aceste plane de datare.2 milioane ani (Berggren et al. biostratigrafice şi paleomagnetice.Aquitanianul (Miocen inferior).. ajung la următoarele concluzii (din Crihan. Berggren et al..baza Langhianului. corespunde Zonelor Globigerinoides primordius şi Globoturborotalita semivera de foraminifere sau Zonei Triquetrorhabdulus carinatus – NN1 şi Subzonei Discoaster Sphenolithus dissimilis – NN2a de nannoplancton.Aquitanianul (între 23.primele apariţii ale foraminiferului Candorbulina glomerosa concomitente cu cele ale lui Calcidiscus leptoporus.8 – 21.. Cicha et al. marcând debutul Burdigalianului superior. 2002). cum sunt cele ale lui Salvatorini şi Iaccarino (1982) sau Iaccarino (1995).limita Aquitanian / Burdigalian (la 21.4 – 19.) pot fi corelate astfel cu cele regionale (Baldi et al. Prin convenţie internaţională. etc. 1999). 100 m deasupra primei apariţii a speciei Praeorbulina sicana (Praeorbulina datum. Fornaciari et al. este localizată la cca.4 milioane ani.4 milioane ani. .4 milioane ani). Fornaciari et al. este caracterizat de Zona Globigerinoides triloba de foraminifere precum şi de Subzona Helicosphaera carteri . Băcăran. 34 . în vederea definirii lor riguroase (după Crihan.. aproximate la 19.primele apariţii ale nannofosilului Sphenolithus belemnos însoţite de cele ale foraminiferului Globigerina angustiumbilicata.. 1981). Zona Sphenolithus belemnos – NN3 şi Subzona Discoaster deflandrei – NN4a de nannoplancton.limita Burdigalian / Langhian (la 16. în cadrul Zonei N8 de foraminifere planctonice a lui Blow (1969) şi în cadrul Zonei NN4 de nannoplancton a lui Martini (1971) (Fornaciari et al.8 – 23. unităţile cronostratigrafice globale (Muller. în arealul românesc al bioprovinciei Paratethysului.. Fornaciari şi Rio. .

cu etajul Sarmaţian (sensu Barbot de Marny. el consideră că şi depozitele Wielicianului se află încă în cadrul Zonei Orbulina suturalis. Fornaciari et al. De aceea. respectiv în regiunea mediteraneană (Fornaciari et al. Wielician pentru Badenianul mediu şi respectiv. partea terminală a miocenului Mediu este echivalată. 1999). 1995). Acest eveniment este concomitent cu o schimbare pe plan global a δ13C atât a foraminiferelor planctonice. Evenimentul a constat într-o creştere majoră a δ18O pentru foraminiferele bentonice. 1999). 1997 a.Rio et al.. aşa zisul “eveniment Miocen Mediu” (“mid–Miocene event”) (Miller. 1999). cel mai probabil. unul dintre bio-orizonturile de nannoplancton calcaros cele mai uşor de recunoscut şi de corelat. utilizarea subetajelor Moravian şi Wielician nu se justifică şi propun utilizarea Badenianului ca superetaj. Woodruff şi Savin. conduce la dificultăţi foarte mari în corelarea cu depozite contemporane.. în ariile oceanice. De asemenea. Motaş et al. doar pe baza faunelor endemice de moluşte şi foraminifere bentonice. Wright şi Fairbanks (1991) au denumit creşterea maximă a δ18O ca evenimentul Mi3 şi au demonstrat larga lui corelabilitate.contrar celor susţinute de Martini (1971).. 1985 în Fornaciari et al.. Berggren et al. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău .. . Wright et al. în general. iar în regiunea mediteraneană aproape de ultima apariţie a speciei Globorotalia peripheroronda (Fornaciari et al. 1997). Cicha şi Seneş.. pentru cel superior.deoarece baza Serravalianului este aproape de ultima ocurenţă a lui Sphenolithus heteromorphus. În aria carpatică. 1985. acesta este propus ca principal criteriu de definire a GSSP (Global Stratotype Section and Point) pentru limita Langhian / Serravalian (Fornaciari et al. Rögl (1996) consideră că depozitele Moravianului din Avanfosa Carpatică şi din bazinele intramontane ale ariei Pannonice se pot corela cu Langhianul. se înscriu în Zona NN6. Rio et al. Wright şi Fairbanks. 35 . 1991 din Crihan. ceea ce a condus la o scădere continuă a salinităţii cu consecinţa dispariţiei faunelor de foraminifere de salinitate normală şi înlocuirea lor cu asociaţii de apă salmastră.ultima ocurenţă a lui Sphenolithus heteromorphus are loc în ariile occenice aproape de prima apariţie a speciei Globorotalia peripheroacuta (Miller et al. 1985 din Crihan. (1997) propun ca baza Tortonianului (Miocenului superior) să fie de prima apariţie a speciei Neogloboquadrina acostaensis. b. topul stratotipului Langhianului se află în întregime în cadrul Zonei NN5 a lui Martini (1971). fenomen interpretat ca legat de productivitatea crescută a apelor reci de adâncime de la latitudinile înalte. La finele Badenianului. 1968) din Paratethysul Central în trei etaje cu caracter regional şi anume: Moravian. iar Langhianul şi Kossovianul ca etaje ale Badenianului. 1997 b. este foarte important faptul că ultima ocurenţă a lui Sphenolithus heteromorphus aproape coincide cu una din schimbările majore din istoria paleoclimatică – paleoocceanografică a întregului Cainozoic. pe baza primei apariţii a genului Praeorbulina şi a speciei Orbulina suturalis şi pe baza Zonei NN5 de nannoplancton. cât şi bentonice (finalul aşa-numitului “Monterey excursion” a lui Vincent şi Berger. pentru Badenianul inferior. De asemenea. Miller. 1999). limita Langhian/Serravalian ar putea fi aproximată în baza Zonei N10 a lui Blow (1969) sau cu Zona Globorotalia siakensis a lui Iaccarino (1985). Mărunţeanu (1992) (din Crihan. De asemenea. Băcăran. 1997 b). 1991. . Kossovian. Faptul că biostratigrafia acestor depozite salmastre se face. 1968. Papp et al.. Limita inferioară a Sarmaţianului este. atât din ariile intracarpatice cât şi extracarpatice din România.. 1992). 1997 b din Crihan. aria Paratethysului a fost aproape complet izolată de marea deschisă.V. 1999) arată însă că depozitele kossoviene. 1999). care în ariile de latitudine medie şi în aria mediteraneană este foarte aproape de baza Zonei NN8 de nannoplancton calcaros. 1985. formate în depozite marine deschise şi impune necesitatea folosirii unei scări geocronologice locale (din Crihan.. (1976) consideră că deoarece evoluţia foraminiferelor planctonice la nivelul Badenianului inferior şi mediu este identică cu cea din aria mediteraneană. contemporană cu o creştere mai rapidă a banchizei est – antarctice (Kennett. . Acelaşi autor arată că depozitele kossoviene se încadrează în Zonele NN6/NN7 de nannoplancton calcaros. (1978) împart Miocenul Mediu marin (= Badenianul. (1997 b) arată că limita Serravalian/Tortonian (Miocen mediu–superior poate cu fi cu uşurinţă trasată la ultima apariţie a lui Helicosphaera walbersdorfensis în aria mediteraneană şi la prima apariţie a lui Catinaster coalithus în ariile oceanice de latitudine medie (din Crihan. parţial. Papp et al. 1866).

peste cele paleogene ale Pânzei de Tarcău (planşa XXX). . 1999). Depozitele Sinclinalului de Slănic s-au depus peste relieful creat în urma cutărilor savice şi cuprinde o succesiune ce începe cu stratele de Cornu (în sens larg). Cadrul geologic al Formaţiunii cu sare de la Slănic – Prahova Formaţiunea cu sare de la Slănic aparţine sinclinalului cu acelaşi nume dispus pe depozite ale flisului extern şi. Limitele subetajelor Volhinian-Bessarabian şi Bessarabian-Kersonian corespund primelor ocurenţe ale bivalvelor Cryptomactra pesanseris. ele putând fi încadrate în Zonele Lobatula dividens – Porosononion aragviensis (Bessarabian). aparţin Zonelor Discoaster kugleri (NN7). în care au fost identificate Zona Globoturborotalita druryi/Globorotalia transsylvanica de foraminifere planctonice şi respectiv. Wielician şi Kossovian). Conţinutul biostratigrafic al întregului etaj Sarmaţian este reprezentat prin asociaţiile Zonelor de moluşte Abra reflexa (Volhinian). atunci această limită se va regăsi la limita Sarmaţian inferior (Volhinian) – Sarmaţian mediu (Bessarabian) sau chiar în cadrul Volhinianului superior. deşi Rögl (1996) propune corelarea limitei inferioare a Tortonianului cu limita Bessarabian / Kersonian. se pot trage anumite concluzii (din Crihan. Mactra bulgarica / Mactra caspia (Kersonian). şi are vârsta Kossovian. Nannofosilele calcaroase. 1997). respectiv Mactra bulgarica şi ale ostracodelor Miocyprideis sarmatica. cele ale complexului inferior (marnos) sau median (arenitic) se încadrează la Volhinian (Zona Lobatula dividens.deoarece faunele de foraminifere planctonice au o evoluţie comună doar la nivelul Langhianului. urmate de depozitele Molasei de Doftana 36 . Cryptomactra fabreana (Bessarabian). respectiv Loxoconcha potetis. 2004). Acest aspect ar face ca Bessarabianul şi chiar partea superioară a Volhinianului să corespundă părţii inferioare a Miocenului superior. în ale cărei depozite a fost identificată Zona Candorbulina universa/Globorotalia bykovae de foraminifere planctonice şi Zona NN5 de nannoplancton calcaros (Mărunţeanu şi Crihan. de foraminifere bentonice. îndeosebi. au vârsta Langhian terminal – Serravalian inferior sau Wielician. după scara locală utilizată în Paratethysul Central. parţial Zonei Discoaster calcaris (NN10). destul de rare. Băcăran. subdivizat în Moravian.” (după Frunzescu.partea superioară a Forma ţ iunii de Câmpini ţ a. în Paratethys. a schemei cronostratigrafice regionale (etajul Badenian.Forma ţ iunea de Telega reprezintă partea terminală a Miocenului Mediu marin. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău corelabilă cu limita dintre zonele de nannoplancton calcaros NN6 şi NN7 (Mărunţeanu. mult mai frecvente faţă de foraminifere. 1992 din Crihan. a cărui limită superioară poate fi corect caracterizată. care după conţinutul în nannoplancton calcaros (Zona NN6) poate fi corelată cu Serravalianul. Catinaster coalithus (NN8). Moravian. se consideră ca utilă menţinerea. Zona Elphidium reginum) iar cele ale complexului superior (siltic – argilos) la Bessarabian (Zona Porosononion sarmaticum şi Zona Porosononion aragviensis). sunt cantonate îndeosebi în formaţiunile Sarmaţianului inferior şi mediu. unde se înregistrează prima apariţie a speciei Catinaster coalithus (Meszaros. 1998. Zona Pseudotriplasia minuta/Uvigerina orbignyana. principalele grupuri de organisme ce pot caracteriza etajele Neogenului. Foraminiferele. 1998) are vârsta Langhian superior sau. 3. precum şi partea terminală a Zonei NN5 şi Zona NN6 de nannoplancton calcaros. sunt date de moluşte şi ostracode. Zona Varidentella reussi. din cauza îndulcirii progresive a mediului acvatic.dintre depozitele de vârstă Sarmaţian inferior–mediu (Volhinian–Bessarabian). . pentru Miocenul Mediu marin.partea inferioară a Forma ţ iunii de Câmpini ţ a. 1999): . precum şi Brecia de Cosmina.V. deci în cadrul Serravalianului. . Discoaster hamatus (NN9) şi probabil. doar la bioorizontul reprezentat de ultima apariţie a speciei de nannoplancton calcaros Sphenolithus heteromorphus. . Dacă se iau în considerare propunerile de trasare a limitei Serravalian/Tortonian (Miocen mediu–superior) la baza Zonei NN8 de nannoplancton calcaros şi datele oferite de Mărunţeanu (1992). Ca urmare a aspectelor prezentate. referitor la încadrarea cronostratigrafică a depozitelor Miocenului Mediu. Începând cu Sarmaţianul (şi până la finele Neogenului).

1943. Drăgănescu. brecia sării cu lentile de sare (orizont evaporitic). şisturi cu radiolari. următoarea succesiune: roci lutitice (marne şi argilite). 1951). de vârstă Miocen mediu (Badenian). Forajul F1 ce face obiectul investigaţiei paleomicologice abordate în prezenta lucrare e plasat în zona marginală de subţiere a lentilei de sare. având avantajul că intersectează stratele evaporitice. urmate de formaţiunea evaporitică (halit în bază cu anhidrit) şi având în talpa forajului o formaţiune carbonatică fină. în zona SE a zăcământului s-au executat mai multe foraje de cercetare geologică. marne şi tufuri cu globigerine.V. Frunzescu. 1980) şi cele ale Molasei de Slănic (Ştefănescu. Zăcământul Slănic amplasat în zona central-sudică a Sinclinalului Slănic are o formă alungită pe trei direcţii cu îngroşare maximă în zona centrală. Forajul s-a continuat încă 30m de la ieşirea din sare. oprindu-se într-un complex litologic de marne vinete (după Băcăran. Formaţiunea breciei sării şi la 167m a intrat în sare. În scopul determinării exacte a conturului sare-steril şi pentru o eventuală abordare a exploatării în carieră. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău (Ştefănescu. cuprinde orizonturi lito-biostratigrafice tipice (Grigore Popescu. Băcăran. neexistând riscul repetării în foraj a anumitor nivele. de sus în jos. Mărunţeanu. 1980). Mărunţeanu. coloana litologică prezentând. Succesiunea întâlnită relevă un ciclu simplu de sedimentare evaporitică. Molasa de Slănic. pe care a străbătut-o pe o grosime de 85m. Forajul F1 a traversat o succesiune de marne cu rare intercalaţii arenitice. marne cu Spirialis. La partea superioară. Forajele au interceptat brecia sării cu lentile de sare. succesiunea se încheie cu depozitele sarmaţiene şi pliocene. doar slab cutate (constant înclinării de 30o). 37 . 1994). arenitice-fin ruditice.

.

37 . ciupercile şi-au manifestat prezenţa prin 645 genuri fosile şi 6000 genuri actuale (Locquin. la un moment dat. 1995). Pirozynski. aseptaţi şi psilaţi). De la Ballistomycotina la Trichomycetes ce au stabilit primele punţi oncogenice acum 600-700 milioane de ani (sfârşitul Precambrionului) până în prezent. Cercetările ulterioare au dovedit apariţia unor antecedenţi. Marcel V. diporaţi ce apar în Maastrchtian) există o întreagă scară a reperelor care uşurează munca paleomicologului. 1982). 1968. Multe esemenea informaţii au crescut. b.V. precum Desmidiospora şi Tetraploa (Elsik. Locquin (1982) a explicat procesul evoluţiei ciupercilor prin trecerea de la simbioză la integrarea genetică într-un singur organism. 1969). Deşi cunoscuţi de timpuriu. 1976. O importanţă deosebită în explicarea filogeniei morfologice o au genurile fără antecedenţi. ce apar în Triasic. Compararea sporilor actuali cu cei fosili de ciuperci dintr-o formaţiune de o anumită vârstă realizează o imagine generală. Generalităţi Ca rezultat al creşterii complexităţii şi diversificării sporilor fungici de-a lungul timpului geologic. parţial. RECONSTITUIREA PALEOMEDIULUI MIOCEN 9. Existenţa unei filogenii morfologice a sporilor fungici este un argument al folosirii acestora în biostratigrafie. fungii nu au o dezvoltare evolutivă pe deplin elucidată (Sheffy & Dilcher. Intyre. acele modele specifice întâlnite în procesul evoluţiei ciupercilor (Locquin. la sporii multicelulari aporaţi ce apar în Miocen. 1977). 1991). ci de conservatorism şi continuitate. 1969. Pornind de la morfologia cea mai simplă (la sporii aporaţi. precum Slaniceites caracioni. 1966 . Kalgutkar & Mc. Genurile moderne de Ascomycetes epifite au fost cunoscute din Cenozoic (Dilcher. În sedimente din Eocen au fost identificaţi teliospori de Puccinia. Elsik (1977) constată că diversitatea de forme morfologice se stabilizează în Maastrichtian (Cretacic superior). Băcăran. 1980. 1983). Aceasta poate fi atribuită variaţiei factorilor incluşi rapid de fungi. mulţi spori fungici distincţi evidenţiază afinităţi cu genurile moderne. Rareori. au semnificaţia unor etape în evoluţia elementelor de ornamentaţie. 1971. (Wolf. 1965). monocelulari cu veruce (ce apar în Miocen). dându-ne imaginea diversităţii fungilor fosili care pot constitui suportul înţelegerii relaţiilor dintre marile grupuri de ciuperci. iar în sedimente din Pleistacen au fost decelaţi clamidospori cu suport micelian de Phycomycetes. Lange & Smith. Pirozynski et al. folosindu-se de elementele sporologiei comparate. In Cenozoic. Sporii de tip aff. a stării evolutive a acestora în contextul paleobotanic şi palinologic respectiv. 1975). Porul a constituit apertura de bază din Triasic superior până în Cenozoic (Elsik. 1988. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 9. 1977). 1979.. Resturile fosile de fungi sunt mai pretabile la interpretarea mediului înconjurător decât indexul lor. Ramanujam & Srisailam. Elsik (1977) a avut intuiţia unei adevărate filogenii morfologice a sporilor fungici fosili. 1971). Ramanujam & Rao. până la morfologiile cu ornamentaţii (la sporii monocelulari aporaţi ce apar în Paleocen. speciile fosile corespund exact sporilor moderni. la sporii diporaţi ce apar în Eocen. Totuşi. Combinarea studiilor fungilor fosili cu cei actuali măreşte potenţialul palinomorfelor fungice fosile în interpretarea palomediului (Wolf. la sporii multicelulari. dicelulari. s-au format idiomorfonii. Pirozynski (1976) evidenţiază că istoria fungilor nu este marcată de schimbări şi extincţii.1. însă. Cercetările noastre dovedesc. antrenat în comparaţiile sporilor actuali cu cei fosili. consecvent mediului de nutriţie saprofit sau parazit (Kalgutkar. Sporii cu costaţie de tip Fusiformisporites (ce apar în Paleocen). psilaţi-elicoidal (ce apar în Paleocen) şi dicelulari reticulaţi (ce apar în Miocen). acompaniată de schimbările ecologice edafice şi biotice care afectează substratul lor. 1986. dar ajunge la apogeu în Cenozoic inferior. contrariul. Arthrinium şi Hypoxylon cu şanţ longitudinal apar în tranziţia Paleocen superiorEocen. Jarzen & Elsik. aplicarea în biostratigrafie a fungilor fosili a fost mărită de descoperirile caracteristice şi unice de spori care au amplitudini stratigrafice limitate (Kalgutkar & Sigler. Endogone sp.

U.Lange (1978b) a comentat semnificaţia prezenţei speciilor Pesavis tagluensis şi Ctenosporites eskerensis.subliniind rolul lor determinant (van Geel et al.folosindu-i ca indicatori ai mediului vechi (Pirozynski.Pirozynski et al.. 1988. Anglia. S. Gray (1985) a comparat relaţiile de mediu ale microfosilelor (polen şi spori fungici) şi macrofosile. Australia. Ramanujam. Sporidesmium. b. 2000). 1995. Helicodendron şi Helicosporium în regiunea paleomediului umed (după Kalgutkar & Jansonius. în studiile lor paleoclimatice. .Ramanujam & Srisailam (1980) corelează sporii helicoidali Paleocirrenalia din Neogenul Kerala. 1995) din Eocenul Formaţiunii Eureka Sud. în valori cantitative şi calitative şi a dus la descoperirea într-o singură secvenţă a stratului a informaţiilor valabile pentru întregul strat. Implicarea macrofosilelor în cercetarea paleobotanică alături de cea palinologică lărgeşte posibilitatea înţelegerii relaţiilor dintre fungi şi plantele gazdă. după Elsik. 1995) cu ocurenţa cenozoică (pl. a fost insuficient exploatat pentru Cenozoic (după Kalgutkar & Jansonius. au implicat în cadrul factorului paleogeografic corelarea componentelor floristice. India. . Mulţi cercetători s-au folosit de sporii fungici în comparări cu cei actuali în vederea determinării unui climat: . indicatori ai climatului cald şi grupul generic subacvatic Helicoön. Erysiphales şi Meliolales (Eocen mediu) din Tennessee.trecând în revistă relaţiile fungilor cu mediul lor (Stubblefield & Taylor.Wolf (1966 a. descoperind o diversitate ce se reflectă în morfologia sporului. Stubblefield & Taylor.Yarzen şi Elsik (1968) consideră sporii descoperiţi de-a lungul râului Luangwa din Zambia ca utili deducerii mediului din Neogen. 2000).V. şi determină paleoclimatul regiunii. b. 1988). III. Isthmospora elementele unui climat cald.Kalgutkar (1993) a comparat fungii Cenozoicului inferior din Formaţiunea Bonnet Plume din Canadianul Arctic cu cele de aceeaşi vârstă din Argentina. 1976. 1968 a. din Canadianul Arctic. neputându-se explica asemănarea îndepărtată cu flora paleocenă din Australia şi America de Nord. 2000). Malaezia şi Rusia. Băcăran. . 1977). China. Determinarea paleomediului cu ajutorul Fungilor a fost în atenţia paleomicologilor: .Bharadwaj (1967) şi Lange (1976).Kalgutkar & Mc Intyre (1991) descriu doi helicospori fungici tipici (Helicoönites şi Helicosporiates Kalgutkar & Sigler. altfel existând riscul erorilor. Canada. comunicând prezenţa numeroşilor taxoni ai diverşilor fungi (după Kalgutkar & Jansonius. (1988) a investigat palinologic şi micologic sferele de argilă cu conţinut organic..Elsik compară speciile actuale ale genului Hypoxylon din Zona Temperată Nordică şi din zone aparent tropicale.A. India de Sud cu cei moderni Cirrenalia şi văd în Grallomyces. . 1968) leagă fluctuaţiile de abundenţă a sporilor fungici de modificarea vegetaţiei cauzată de schimbarea climatului. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău În practica comparării sporilor de ciuperci actuali cu cei de vârstă miocenă trebuie să se îmbine cunoştinţele dobândite în filogenia morfologică a sporilor fosili (pl. Africa. Fungii sunt o sursă particulară de informaţii privitoare la paleomediu. Deşi rare. 2000). descoperit în New Brunswic. mai târziu (1973) va sugera că prin identificarea speciilor fosile şi compararea lor cu formele vii se poate deduce paleomediul.Stubblefield & Taylor (1988) şi Taylor (1990) discută semnificaţia fungilor folosiţi şi asocierea lor în paleoclimatele terestre în interacţiunea cu plantele şi animalele. după Kalgutkar. 38 . 1981. 1982) (după Kalgutkar & Jansonius. . 1988). .Dilcher (1965) compară fungii epifiţi Microthyriales. relaţiile fungilor fosili cu animalele sunt valoroase: . Descrierea şi comentarea de către Chitaley (1978) şi Chitaley & Wawale (1978) a relaţiilor dintre plantele gazdă şi fungi şi a plantelor gazdă cu fungii fosili a dus la cunoaşterea paleomediului din Mohgaonkalan din Deccanul Intertrappean-India. . Interpretarea paleogeografică a prezenţei fungilor în diverse formaţiuni măreşte potenţialul informativ al acestora: . descoperind semnificaţii de similaritate. . Pirozynski et al. IV. Amphissphaerella. . . însoţitoare ale oaselor de Mastodon.

De la sporul cu un sept (dicelular. despărţite prin pereţi transversali (7-10). dispuse toate trei. Băcăran. este marcat la două segmente mijlocii de două septuri longitudinale. aperturile. pentacelulari (tetraseptaţi). dimensiunile etc. multicelulare. la mijlocul celulei a treia. (pl. 1983). dispuse în cruce sau în dreptul 1/2 . (pl. cu 5-8 septuri transversale şi mai puţine septuri longitudinale (după Ellis & Ellis. La conidiile acestei specii se întâlneşte septarea de tip „carthami”. La Pleomassaria siparia (Berk. grupuri de 4-6-7 celule continui sau separate de alte grupuri constituite mai simplu. ei se numesc tetracelulari (triseptaţi). A. frecvent. 1985). 1942. fig. patru. XVII. cu septuri curbe. fig. constituită din 2 septuri oblice şi 2 septuri transversale ce delimitează 3 loji. Manoliu (1982) şi E. 27). segmentat de septuri transversale la distanţe aproape egale.1/3 din lungimea celei opuse. formând astfel tipul de septare „siparia”.P.2. Această dispunere mozaicată a septurilor longitudinale. incapsulaţi. brune. fig 15) cu specificaţia L. Săvulescu. cinci sau mai multe septuri. Manoliu (1982) le citează la specia P. se întâlneşte uneori septarea de tip „vulgaris”. fig. fig. 23). ornamentaţia. cu celula terminală mai alungită şi care măsoară 58-74 x 11-14 µm (după Rădulescu. forma. drept. multicelulari (cu 6 sau mai multe celule. XVII. accidental. 14). deci la un număr nesemnificativ de exemplare. La Gloniopsis praelonga (Schw. dând naştere la două serii de celule (după Ellis & Ellis. La Ramphoria bevanii Sivan (pl. Elementele morfologice folosite în procesul comparării sporilor actuali de ciuperci cu cei fosili În compararea sporilor actuali de ciuperci cu cei fosili se foloseşte o gamă largă de elemente: septurile. Septurile sunt elementele morfologice cele mai importante ale definirii sporilor actuali şi fosili de ciuperci. clavate sau alungite. sinonimă cu cea de tip „carthami” la specia actuală Alternaria (Macrosporium) carthami Tr. major (cel mai gros) sau minor (cel mai subţire) (după A. Septul poate fi median (la mijlocul sporului).S. fusiform.. constricţiile. ascosporii au 5 septuri transversale şi numai 1 sept longitudinal. fragmentată. care prezintă aproape permanent 3 septuri transversale şi 3 septuri de tip „vulgaris” la unele celule ale sporilor.V. La sporii genului Pleospora sp. astfel că a apărut noţiunea de septare tip. ascosporii sunt bruni-aurii. diseptaţi şi pe măsură ce aceştia au trei. sp. (pl. longitudinali (1-2). 1985). Sporul fără sept se numeşte monocelular (aseptat). fig. 14) se întâlnesc conidii elipsoidale. 4). Săvulescu. Al. Ellis şi Pamela Ellis (1985) şi două specii din lucrările micologilor români Al. situat la fiecare a 3-a sau a 4-a celulă (după Ellis & Ellis. lactucicola Ellis & Everh. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 9. 1985). În planşele XVII şi XVIII prezint imaginile a 45 de specii de spori actuali din lucrarea sporologilor Martin B. alcătuind. VIII. se numeşte septare de tip „bevanii”.(Macrosporium) carthami Tr. XVII.) Zogg (pl. Săvulescu. culoarea. La Dictyotrichiella pulcherrima Munk. monoseptat). ascosporii au 5-6 septuri transversale şi 3-4 septuri longitudinale. simetria. ascosporii hialini sau subhialini au un aspect muriform datorită septurilor longitudinale prezente câte 1-2 la acelaşi nivel celular. Acest tip de septare numit „pulcherrima” este întâlnit. în mijlocul a 3 celule succesive sau numai 1-2 la jumătatea distanţei dintre 2 septuri paralele sau dispuse în V. Ceea ce este hotărâtor în stabilirea înrudirii acestora este tocmai existenţa septării de tip „robusta”. care arată că acest binom este folosit în sens larg pentru a acoperi un grup variabil. La Alternaria (Macrosporium) carthami Tr. verticali sau oblici. Rădulescu (1969) cu scopul de a evidenţia faptul că aceştia îşi găsesc antecedenţii în micoflora miocenă. piriforme. aproape în întregime paralele cu axul longitudinal.F. şi la alte specii. Redau mai jos câteva tipuri de septare.) Sacc. Fiecare specie (sau grupuri de specii) de spori fungici are un specific al dispunerii septurilor în asociere cu alte caractere. Wehmeyer. dând 39 .A. Corpul simetric. 1969). & Br. XVIII. multiseptaţi). XVIII. 1942 (pl. 1942 îşi găseşte corespondentul fosil miocenic în Alternaria robusta nov. sporii care au două septuri se numesc tricelulari.

napiformă. lunată. monoporaţi sau diporaţi. Tilia. Frecvent. . ovată. uncinată (hamată). cilindrică. Gmelina. elipticcurbă. atunci când porul (hilul) are o poziţie oblică faţă de axul longitudinal al sporului. Ilex. fusiformă. . . Aesculus. poate fi: . liniar-curbă.5 %). atunci când porul (mai rar hilul) coboară sub nivelul umerilor sporului cu mai puţin de 1/2 din înălţimea acestora. septul median este asociat cu o constricţie puternică. atunci când porul (hilul) este la acelaşi nivel cu umerii sporului (frecvent). halteriformă. b. Taxus. limoniformă. Magnolia. rombic-rotunjită. acerosă (aculeată). globoasă (globuloasă). doliformă. clavată (măciucată) şi obclavată. 1 specie a fost lignicolă (10 %) pe lemnul rădăcinilor genurilor: Albizia. Pinus. obpiriformă.S. astfel că.A.prăbuşit. 9. Cytisus. Constricţiile din dreptul septurilor reprezintă un caracter de specie şi trebuie neapărat să se ţina seamă de acestea în procesul comparării (apreciate ca slabe. Mangifera. asteriformă (după Hulea şi colab. vermiformă (vermiculată) naviculată.aliniat.5 %) şi o specie asociată (4. 2 specii foliicole (9. împreuna cu gâtul şi umerii sporului. piriformă. 1 specie micorizantă. obovată. au două extremităţi (capete): proximală şi distală. formează un ansamblu numit de noi ansamblul poral (hilar) ce este un caracter de diferenţiere a speciilor.F. tip de septare numit „praelonga”. piriformă.8 %). circulară. pe când modul pleurogen de formare a sporilor (pe părţile laterale) contribuie la asimetria sporului şi oblicitatea ansamblului poral (hilar). 1983). alantiformă..emergent. atunci când porul (mai rar hilul) coboară sub nivelul umerilor sporului cu mai mult de 1/2 din înălţimea acestora. Forma sporilor fungici poate fi eliptic-îngustă. 2 specii parazite (9.7 %) cu Sporoschisma mirabile. Betula. a. 1985). Băcăran. Constricţia de la mijlocul ascosporului este mai accentuată decât la restul corpului (după Ellis & Ellis. Capătul proximal (uneori şi cel distal) este purtătorul porului sau hilului. Fagus. campanulată. prescurtat a. 2 specii au fost cosmopolite 40 .). ovată. (h. subgloboasă. ventricoasă etc. medii şi puternice). Celtis. fapt mai puţin evident la septul major. lentiformă. (ovală). rombică. Quercus. obovată. Cornus. filiformă. cu capetele rotunjite şi trunchiate. obdeltat-rotunjită. (după A. .P.9 %) pe genurile: Acer. eliptică. Spectrul ecologic al sinuziilor de micro-şi macromicete care se aseamănă cu cele descoperite în depozitele miocene cuprinse în bazinele văilor Teleajen şi Buzău. eliptică. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău aspectul unei furci. atunci când porul (hilul) se ridică deasupra umerilor cu mai mult de 1/2 din înălţimea acestora (frecvent). Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Podu Morii. 1983). Cele 21 specii de ciuperci care au fost implicate în procesul comparării au următorul profil ecologic: 13 specii au fost lignicole (16.3. Ulmus. lanceolată. Hevea. falcată. 1 specie tericolă (4.V. Modul acrogen de formare a sporilor (la vârful conidioforului sau a bazidiei) asigură o simetrie a acestora. Sorbus. Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Podu Morii – Calcarele de Jaslo. Din cele 10 specii de ciuperci care au fost implicate în procesul comparării. lageniformă. Ansamblul poral (hilar). scolescospori.. p. Hippophaë.adâncit. elipsoidală. dacrioidă.oblic. Ulex. helocoidală. Ansamblul poral (hilar) Sporii fungici de tipul conidiilor.

Malus. Balsa. Quercus. Alnus. Liquidambar. C. Hevea. c. Mangifera. Albizia.8 %) pe genurile şi speciile: Alnus. Pyrus. Nyssa.5 %) pe plantele ierboase din genurile: Arachis. Poa. Sonchus (S. Salmalia şi alţi arbori şi arbuşit. Carica. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău (20 %) şi 7 specii parazite (70 %) pe genurile: Antiaris. Samanea. Tripogon. Chlorophora. Persea. Populus. intybus. Băcăran. Agrostis. Gmelima. Malus. Dianthus. Mangifera.7 %) pe lemnul rădăcinilor genurilor: Albizia. P. 1 specie cosmopolită (3. Acer. Hevea. Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Doftana Cele 13 specii de ciuperci care au fost implicate în procesul comparării au următorul profil ecologic: 1 specie humicolă pe plante moarte (7. d. Eucalyptus. Desmodium. Quercus. Poa (P.4 %). criticarea. Sittler (1965) propune câteva reguli în reconstituirea paleoclimatului.5 %). Salix. folosirea cu prudenţă a cifrelor şi limitelor. Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea Gresiei de Kliwa Cele 29 specii de ciuperci implicate în procesul comparării au următorul profil ecologic: 14 specii lignicole (48. Castanea.5 %). 1965).3 %). Hibiscus. Monanthotaxis. Cedrella. trivialis). Betula. Agropyrum. Castanea.2 %) pe Carthamus tinctorius. Ulmus. Gmelina. Carthamus. asper). Zeae etc. antrenarea în 41 . Fargesia (Ariundinaria). Malus. nemoralis.4. Cichorium endivia. Boulay. 1 specie micorizantă (5. (după Sittler. flora (paleobotanica. pe membrii familiilor Leguminoase. Avantajele şi inconvenientele metodei palinologice sunt valabile şi pentru paleomicologie (repartiţia de către vânt şi apă a organelor ciupercilor.7 %). genuri şi familii: Berkheya. f. Lactuca. Quercus. pe Bambus şi Pyrus. Taxus.. 2 specii tericole (6. Mahabalella acutisetosa Sutton & Patel. pratensis. Rhamnus. Pisidium. Mangifera. Betula. Cicorium intybus. Callistephus chinensis. 8 specii parazite (42. Fagus (F. (Palmae). Carthamus tinctorius L.9 %). 1 specie lignicolă (7.4 %). Dactylis. Dioscorea. Quercus. selectivitatea procesului fosilizării. 1 specie foliicolă (3. Reconstituirea paleoclimatului Printre cele mai uzuale mijloace de reconstituire a paleoclimatului s-au dovedit a fi: fauna. Raphia sp. Triticum şi. pe alţi membri ai familiilor Euphorbiaceae. Corylus. Fagus. Urochloa. Pyracantha coccinea. Ilex. 1 specie praticolă (7. Dianthus.1 %) pe speciile şi genurile: Acer. considerat un act complex şi delicat: necesitatea concursului tuturor metodelor utilizabile. Viburnum. Bersamia paullinioides. Barbacenia. Cedrella. de Saporta. Saccharum. Liquidambar. 2 specii foliicole (10. în general. 10 specii parazite (34. Fagus.2 %) pe lemnul genurilor: Abies. Euphorbiaceae. Cunoaşterea ecologiei plantelor actuale furnizează informaţii pentru cunoaşterea paleoecologiei speciilor fosile. Gramineae. Saccharum. Hevea. e. 1966. P. paleomicologia).5 %). 1 specie micorizantă (7.. 1 specie foliicolă (7. palinologia. 2 specii au fost foliicole (10 %) şi 11 specii parazite (55 %) pe următoarele specii. 9. oleracea. 2 specii tericole (15. mineralele argiloase etc. grandiflora). 1 specie micorizantă (3. Ettinghausen. Tinospora. Betula. Theobroma. Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea cu sare Cele 20 specii de ciuperci care au fost implicate în procesul comparării au următorul profil ecologic: 7 specii au fost lignicole (35 %) pe genurile Albizia.V. Populus.7 %). Hymenocardia. Unger etc. Nyssa. Eryobotrya japonica. Leguminosae. Magnolia. Profilul ecologic al ciupercilor care se aseamănă cu cele descoperite în Formaţiunea de Şipoţelu Cele 19 specii de ciuperci care au fost implicate în procesul comparării au următorul profil ecologic: 7 specii lignicole (36. Vitis. Ulmus. principiu folosit de lucrările lui Heer. verificarea şi completarea rezultatelor. Engelhardt. Calcophyllum. Theobroma. Rauvolfia.3 %) şi 1 specie entomofagă (5.7 %) şi 6 specii parazite (46. S. Carthamus.7 %). Triticum. Festuca rubra. Gmelina. Hura.

Băcăran. cu ocazia invaziei marine. B. Alnus. formele din regiunile mai înalte cuprind ansamblul continentului (Sittler. incertitudinea înrudirii filogenetice etc. Cenozoicul mijlociu (restul Oligocenului mijlociu şi superior plus Miocenul inferior).1. Juglans. dar se găsesc Tsuga. într-un ritm lent. Sittler (1965) a avut în vedere subdivizarea Cenozoicului în trei perioade floristice. Procesul de răcire a climatului a avut drept consecinţe instalarea formelor noi arctoterţiare şi a celor coborâte din zonele înalte. A. nici Engelhardtia. parazitism. Salix. se constată o profundă schimbare a condiţiilor de climă între Luteţianul tropical şi umed şi Rupelian. având limita superioară la baza Rupelianului mijlociu. Cenozoicul vechi (Eocenul. convergenţele de formă. fără ca formele tropocale să dispară în acelaşi procent. Evoluţia florei în Cenozoic În funcţie de evoluţia florei. 1965). Betulacee (Sittler. în care Gimnospermele sunt tot preponderente. Evoluţia climei şi florei în Paleogenul Europei Occidentale Din cercetarea florelor palogene din Fosa Renană şi Fosa Rodaniană. Chenopodiacee şi Symplocacee (Sittler. Acer. va deveni preponderent în partea inferioară. forme noi recente tipice: Carya. în care Gimnospermele domină şi împart spectrele cu Angiospermele termofile ale Cenozoicului vechi. de unde şi concluzia că variaţiunile floristice şi climatice rămân lente şi ezitante (Sittler. 1965). 1965). imaginea floristică redând o răcire progresivă şi lentă (Sittler. Încălzirea de la începutul Aquitanianului este improbabilă. este un fapt ce echivalează cu o racire a temperaturii. cu o imagine polinică ce reflectă parţial pe cea din Cretacicul superior.). cazul stratelor de Heskem (Oligocen inferior). Ulmus. în Rupelianul superior sunt semnalate. micorize etc. apărute la începutul acestei perioade.V. 1964. 1965). Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău procesul sedimentării a speciilor de vârste şi provenienţe diverse. dar nu au înflorit noile grupe ale Oligocenului superior. caracterizat prin predominarea Dicotiledonatelor asupra Gimnospermelor cu numeroşi spori de Pteridofite. prima degradare climatică a Cenozoicului.2. micorize etc. Alnus. În regiunea de la nord de Vogelsberg. Oligocenul inferior şi parţial Oligocenul mijlociu. Pinus haploxylon. 9. sub influenţa variaţiilor climatice. referindu-se la Bazinul Hesse. Specificul sedimentării la cotul Carpaţilor şi variaţiilor climei nu anulează instalarea unei flore mai noi cu care ciupercile vor stabili relaţii saprofite. parazite. Tilia. Odată cu invazia mării rupeliene. 42 . Având în vedere relaţia complexă a ciupercilor cu plantele şi animalele. sporodic. Deci Sittler (1965) este cel care va evidenţia amploarea înlocuirii formelor termifile cu formele arctoterţiare. 1965). În microflora Schleichsandu-lui (Bazinul Mayence al Fosei Renane) se constată dispariţia genurilor termofile. dar în care Pinaceele le duc către alte grupe. complexitatea procesului nomenclatural. Pterocarya. 9. în concurenţă cu Pinus silvestris. (după Sittler. C. după Sittler.4. nu mai sunt Palmate. Sittler (1965). dar flora relativ tânără indică mai curând o degradare climatică (speciile termofile ale Pinaceelor fac loc la Sciadopitys). plantele din climatul mediteranean cald apar din ce în ce mai frecvent. în care vechile esenţe termofile au dispărut. iar al doilea îl va înlocui în Miocenul superior (Pons.4. Cenozoicul recent (Miocen superior şi Pliocenul). În Bazinul Hesse. Tilia. 1965). 1965). care vor dispărea treptat în cursul acestei epoci şi cu forme mai boreale. nu se cunosc limitele în care procesul evolutiv a afectat şi zestrea enzimatică cu care primele activează în stările de saprofitism.

în cazul primului. Era mult mai cald în timpul Formaţiunii de Doftana (cu gipsuri) decât în timpul Formaţiunii Gresiei de Kliwa. Factorii fizici (temperaturi şi umiditate) în dezvoltarea ciupercilor Ralph Emerson (1964) este cel care arată rolul limitativ al factorilor fizici în distribuţia organismelor vii pe suprafaţa Pământului. ca factor ecologic esenţial. Aşa am ajuns să constat.2 % + 44.4. Săvulescu. În cazul Formaţiunii de Podu Morii – Calcarele de Jaslo. miceliul ciupercii se dezvoltă abundent şi ciuperca este capabilă să fructifice. 1964). iar oscilaţiile lor ulterioare erau doar episodice. 9. La temperatura minimă şi maximă. fiecare diagramă evidenţiează un profil climatic diferit: a) cu preponderenţe climatice temperate: în Formaţiunea de Podu Morii (80. în cazul celui de-al doilea.specii de ciuperci cu preferinţe de zone tropicale şi subtropicale. atunci când am efectuat actul comparării.4.” (după O. c) cu preponderenţe climatice mixte: în Formaţiunea de Doftana (44.. temperatura optimă 40o 50 C) (după Cooney & Emerson. Crisan.9 %).8 %). 1987). Nici măcar în Burdigalianul Formaţiunii Gresiei de Kliwa nu există o identitate cu Burdigalianul Formaţiunii de Doftana: speciile cu preferinţe climatice de zone tropicale. Bilai & Zakharcenko. fără ca să fie omorâtă. dezvoltarea ciupercii este oprită. 63 %. că speciile actuale de ciuperci rezultate din comparări. „La temperatura optimă. Procesul de tranzienţă micotică Primele două volume de sporologie ale lui Martin B. 50oC. La temperatura mortală. termotolerante (t. 1973. 1983).4 %). . Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 9. maximă cca. b) cu preponderenţe climatice tropicale: în Formaţiunea cu sare (52. optimă sub. mezofile (t.6 % 43 .specii de ciuperci cu preferinţe de zone mixte.V. psihrofile (t. Temperatura. 1968. Am marcat pe planiglob fiecare specie de spori de ciuperci actuale în funcţie de informaţiile oferite de cele două volume de sporologie (1971-1976) ale lui Martin B.9 %). t. 20oC) (după Kirk şi col. 25.1 % = 37 % 22. Se întâmplă ca în mediu să se realizeze temperatura minimă şi maximă la care ciuperca continuă să trăiască şi piere numai dacă temperatura este mortală. se grupează în felul următor: . t. În funcţie de afinităţile climatice ale speciilor sporilor de ciuperci actuale care se aseamănă cu speciile sporilor de ciuperci fosile descoperite în bazinele văilor Teleajen şi Buzău. Hulea şi colab. optimă 20-35oC). 2004).. Ciupercile pot fi clasificate în: termofile (temperaturi de creştere 20-50oC. t.9 % + 11. faţă de 66. . fapt ce aduce argumente în plus la poziţia lor de reper. Ponderea ridicată a speciilor cu preferinţe de zone temperate (în ordinea citării vărstelor: 80. speciile cu preferinţe de climă temperată (arctoterţiare) erau deja cantonate.6 %.4 % = 66. minimă sub 20oC). Băcăran.9 %. 53.. în Formaţiunea Gresiei de Kliwa (63 %) şi în Formaţiunea de Şipoţelu (53. la fiecare formaţiune şi subdiviziune studiate.8 %) indică faptul că în Oligocen superior . La alcătuirea celor 10 liste de spori de ciuperci actuale am constatat că sporii celor trei grupe nu se află în aceleaşi proporţii. ciuperca este distrusă. are un rol preponderent în evoluţia ciupercilor ca temperaturi de nişă (din Ainswarh & Sussman ed. Ellis (Dematiaceous Hyphomycetes-1971 şi More Dematiaceous Hyphomycetes-1976) abordează şi răspândirea geografică a speciilor de ciuperci. Pentru fiecare din cele 10 planşe cu speciile sporilor fosili de ciuperci descoperite pe văile bazinelor Teleajen şi Buzău am întocmit câte o listă în care au fost evidenţiate speciile de spori de ciuperci actuale cu care primele se aseamănă.Miocen inferior.specii de ciuperci cu preferinţe de zone temperate. de unde şi ideea deductivă că în formaţiunile şi subdiviziunile studiate există un proces de tranzienţă micotică miocenă.3.4. 1964. Ellis. de creştere sub 10oC. ponderea speciilor cu preponderente climatice temperate este egală cu ponderea speciilor cu preferinţe de zone mixte (40 %). de creştere 10-40oC. subtropicale şi mixte totalizează un procent de 37 %.

Se realizează o efemeritate în timp geologic a asociaţiilor speciilor de ciuperci. cu necesitate. 11. însoţitoare fidele. 44 . în funcţie de afinităţile climatice ale acestora. populaţional. capabilă să se manifeste fiabil. respectiv sporii de ciuperci. la un moment dat. la ideea existenţei LEGII TRANZIENŢEI MICOTICE. este un fenomen legic.V. complex.1 % în Formaţiunea de Şipoţelu. Amploarea mulţimii uriaşe a numărului de spori este legată de alcătuirea relativ simplă a ciupercilor. Caracterul trecător.. care nu este un lux al naturii. se numeşte proces de tranzienţă micotică miocenă. 44. al compoziţiei asociaţiilor de ciuperci miocene. ceea ce ne conduce. cu numărul mare de spori. la un moment dat. 17. când se pot face mai uşor comparaţii cu sporii de ciuperci actuale. reprezintă o componentă indispensabilă în circuitul materiei.1 % în Formaţiunea Gresiei de Kliwa. ordonat.4 % în Formaţiunea de Doftana. În interpretarea relaţiei Soare-Pământ. al formaţiunii. Parametrii termici largi ai ciupercilor reprezintă rezultatul unei selecţii naturale. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Se remarcă procentele mici realizate de speciile de ciuperci cu preferinţe climatice mixte: 4. Ciupercile. 20 % în Formaţiunea de Podu Morii – Calcarele de Jaslo. Degradarea climatică de la sfârşitul Oligocenului superior şi începutul Miocenului inferior este susţinută de către Sittler (1965) şi de către noi (2009) cu mijloace palinologice diferite: grăunciorii de polen. permanent pe Pământ. ciupercile sunt cele care dau profilul climatic. pentru că asigură un fond ce se integrează potrivit afinităţilor climatice. nu întotdeauna.8 % în Formaţiunea de Podu Morii. deoarece amplitudinea dintre temperaturile minime şi maxime ale speciilor este cea care permite pendularea între optim şi extreme. decelat cu uşurinţă. existând astfel o continuitate a determinării paleoclimatului. Sesizând modificările climatice survenite în diferite vârste ale Miocenului. Tranzienţa micotică. mai ales în Cenozoic. de mare aploare. tranzient. şi de disponibilitatea pentru rapiditate în înmulţire. altfel natura nu şiar permite luxul distrugerii masive a speciilor la şocurile mari de temperatură. Procesul trenzienţei micotice a apărut odată cu ciupercile din Precambianul superior şi s-a continuat până astăzi. sporii de ciuperci reprezintă o adevărată “bandă magnetică” sau o “cutie neagră”. Băcăran.6 % în Formaţiunea cu sare şi 23. ca doi factori de evlouţie darwiniană. asigurând destructurarea parţială a acestora prin parazitism şi saprofitism. reprezintă identitatea ecologică din umbră a plantelor şi animalelor. Ciupercile. ale vegetaţiei.

tericole. 1964. iar la polul opus se situează paleosinuziile humicole. Unii fungi şi celulele plantelor sunt controlaţi de acest tip de antagonism (după Taylor & Osborn. Hass & Remy. 1964). structurile iniţiale prenetrează cuticula şi permite formarea unei strome subcuticulare (după Gessler & Stumm.000 spori/zi. din Cole & Hoch. Lyonomyces piriformis Taylor. Penetrarea cuticulei în cazul V. 1991). dar este citat. acizii graşi vor accentua efectul distrugerii la invadarea fungilor (după Martin. Exemplificând.. dat de numărul uriaş de indivizi. din Cole & Hoch. După degradarea enzimatică.humicole. Hass & Remy. praticole. indică amploarea activităţii fungice. 3. în primele faze ale infecţiei provocate de ascospori sau conidii. paleo.. 1991).000. mai ales pe frunze şi tulpini. precum şi prezenţa unei adaptări a plantelor la infecţia fungică. cu date referitoare la speciile actuale. în stroma peritecială de Daladinia concentrica 100. parazite. 1984. holocarpic. Ulocladium. (după Ingold. 1991). Hass & Remy. în realizarea paleoecosistemului miocen. charofita Palaeonitella din Devonianul inferior de la Rhynie chert (după Taylor et al. nu întotdeauna întâlnite în natura cutinazei. cu necesitate. Fusarium. La Fusarium sp. 1972) şi pregăteşte implicarea cutinazei în penetrarea frunzei mărului. pe Penicillium spinulosum. existenţa la aceştia a unui mecanism evoluat de penetrare a cuticulei. în apotecia Sclerotinia sclerotiorum 30. pe un snigur bob bolnav de Tilletia caries 12. Milleromyces rhyniensis Taylor. aşa cum se observă în planşa XX. Consideraţii asupra paleoecosistemului miocen Implicaţi. 1991). micorizante şi entomofage. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 10. lignitubuli) la suprafaţa internă a pereţilor groşi ai clamidosporilor. După primele studii. Activitatea tranzitorie a esterazei este prezentă în prima fază a infecţiei (după Nicholson et al. 1974.000. epibiotic. paleosinuziile parazite şi lignicole evidenţiază p bogată paleofloră. praticole. lignicole. Sunt invocate şi alte plasmodiophoromycete descoperite de Karling (de ex. Între parazitism şi simbioză (dubla mişcare a nutrienţilor) diferenţele sunt greu de decelat. 1992 cu zoosporange holocarpic. Stemphyllium.1. Paleosinuzia parazită evidenţiază activitatea intensă a fungilor. dar şi de desfăşurarea rapidă a procesului de înmulţire. Krispiromyces discoides Taylor. Sclerotinia.000 spori. 1996). aflăm că: în „puff-boll”-ul Calvatia gigantea sunt 7. CONCLUZII 10. ca organisme heterotrofe. prezenţa unui complex cutinaza nu a fost descoperită (după Van den Ende & Linskens. 1987. deci. din Cole & Hoch. 1996).000 ascospori. Voronina şi Sorodiscus). 1992 cu talul piriform-globular. inaequalis este realizată de apresor.000. 1963. agentul patogen al rapănului mărului. din Cole & Hoch. 1992. Pythum. Rhizoctonia. tericole. În marea lor majoritate. ca exemplu clasic de gazdă în care sunt implicaţi fungii. fungii. Pentru a înţelege amploarea paleoecosistemului miocen. În paleoecosistemul din Devonianul inferior au fost detectate răspunsuri ale gazdei cauzate de parazitism: îngroşări (calozităţi.000. cosmopolite.000. 1992 cu talul discoidal.. sunt în interacţiune cu organisme foarte variate. Băcăran. papile.. Venturia dovedesc faptul că un mare număr de fungi evidenţiază a fi producători de cutinaze. Paleosinuziile sunt. Enzimele descoperite la câteva din speciile genurilor Alternaria. foliicole. entomofage. micorizante şi foliicole. din Taylor & Osborn.000. 2. 1988.V. ajungem la concluzia ca Mycota reprezintă un regn redutabil. Taylor . Sunt evidenţiaţi zoosporii care au penetrat pereţii celulei gazdei şi un zoosporange cu un tub de eliberare. Din datele cunoscute în prezent la Venturia inaequalis. apertura cu o mică papilă de eliberare. 1991). la Gonoderma applanatum 30. Smereka et al. Prezenţa activităţii cutinazelor a fost cunoscută încă din 1963 (după Linskens & Haage. din Cole & Hoch. Paleosinuzia parazită (planşa XX/g).000 spori.000. tubul germinal are la exterior apresorul (după Parry & Pegg.000. Hass & Remy (1992) descriu trei noi taxoni de fungi acvatici din Plasmidiophoromycetes pe alga Palaeonitella cranii: 1.000 spori etc. cosmopolite. cea mai viguroasă în paleoecosistemul miocen. 45 . sugerând abilitatea acestora de a produce enzime larg răspândite.

dar acesta nu a fost mai precis evidenţiat ca fungi pe frunze mai devreme de Cretacic (după Taylor & Osborn. Nicholson. iar din 1992. din Taylor et al. endocelulare. ca în cazul fungilor. XX.. ataşate cu rizoizi de Nothia (algă multicelulară). 1991).. 1999). organismele fungice au capacitatea adaptării la diferite medii (după Moon. 1975. Semnalarea Ascomycetes de acum 400 milioane ani din Devonianul inferior de la Rhynie chert cu preitecii de 400 µm diametru. fig. Ca exemplu de activitate saprofită se descrie Paleoblastocladia (tufe de hife ramificate. 1996). IV. Devonianul inferior.. h) micoenă atestă asocierea simbiotică dintre ciuperi şi radacinile plantelor în accepţia ecto-endotrofă (după Hulea. din Cole & Hoch. 46 . astfel producându-se o imunitate (după Shaykh et al. Biotrofismul endofitic este definit ca sistem endomicorizial generalizat (după Trappe. similar Blastocladiales. Tot bazidiomicetele sunt invocate ca responsabile în putrezirea lemnului rădăcinilor în Permian-Triasic-Antarctica (după Stubblefield & Taylor. 1991). 1995). ieşite din stomate şi de sub cuticula de Aglaophyton) (după Remy et al.. Este cunoscută ocurenţa endomicorizei în rădăcini şi alte organe subpământene ale plantelor (după Malloch et al. 1996). Procesul saprofitismului este cunoscut ca existent din Paleozoic. din Taylor & Osborn. Pragian. momentan nedeterminabil. 1991). din Taylor & Osborne. împreună cu alte microorganisme. Într-o concepţie mai largă. Remy & Hass. XX. 1985). Celuloza şi lignina sunt descompuse de Basidiomycetes în Devonianul superior (după Stubblefield et al. ca teleutospor care indică prezenţa ruginilor la ierburi. 1991). cu siguranţă. Halket. completează imaginea paleoecosistemului miocen cu ciuperci endoparazite. holocarpice şi eucarpice. În descrierea paleoecosistemului de la Rhynie chert de 400 milioane ani. drojdii etc. Pucciniasporonites herbilis nov. pe specia Aglaophyton major (după Taylor. 20). Aşa se explică existenţa fungilor ce atacă polipii celenteratelor coloniale (după Bentis şi col. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Filoplanul este alcătuit din organisme neparazite la suprafaţa frunzei (după Kirk şi col. Taylor semnalează Chytridiamycetes. 1977. (necomunicată) semnalează doar creşterea într-un organ tubular. Pseudomonas putida şi Corynebacterium sp. Totuşi există o cutinază bacteriană cu rol în penetrarea cuticulei (după Cole & Hoch. dacă vom avea în vedere că Basidiomycetes şi Ascomycetes s-au despărţit acum 500 milioane ani (după Taylor. Arbusculele sunt cunoscute din Trasicul Antarcticii (după Stubblefieled et. Plantele emit anticorpi (“ferritin lobeled antibodies”). penetrează plantele. fără a putea preciza. care va contribui la introducerea în circuitul materiei a tot ceea ce a rezultat din mineralizarea acestuia.. 1987). 2000). filoplanul a existat din Devonianul mediu. nov. Băcăran.) pot coexista în relaţii simbiotice. Ruinen (1963) asugerat pentru prima dată că organismele filoplanului pot utiliza componentele cuticulei ca sursă de carbon. cu asce. l) defineşte destructurarea lemnului pădurilor miocene ce a presupus existenţa unui complex de specii de ciuperci saprofite. gen. 1975.. eubacterii. Datorită aşa-ziselor enzime strategice..e. 1909. mai ales prin deschiderile naturale sau prin lemn (după Huang. 1986. cyanobacterii. 2004). Paleosinuzia micorizantă (pl. Microorganismele (bacterii. 2000) sau pot destructura materialele polimere (după Lugauskas. ascospori. comparabilă cu Euallomyces. 1985. 1995). Prezentarea pe scurt a mecanismului de infecţie a fungilor ne face să apreciem că acesta era deja constituit în Miocen. din Taylor et al.. starea parazitară sau simbiotică. Cazul speciei miocene Saeptatustubulus insiduosus nov. După Bashan (1985) şi bacteriile pot produce cutinaze (din Cole & Hoch. 1981... sp. 1930. parafize şi perifize are semnificaţia continuităţii. dar şi cu mult mai înainte. White şi Taylor (1989) citează Zygomycetes. Pe secţiuni subţiri au fost semnalaţi fungi saprofitici din Devonianul inferior de la Rhynie chert din genul Allomyces subgeul Euallomyces. din Cole & Hoch. derivat din Chytridiomycetes. 1987. 1986) şi nu direct prin suprafaţa intactă a plantei. 1985). fig. 1983) sau endotrofă (după Mititiuc. se evidenţiază asociaţia fungică cu plante terestre. Somero. al. 1995). din Taylor et al. fig. dată fiind amploarea procesului parazitar la plante. 1980.. 1994). din Paleozoic (după Osborn. ca principalii descompunători ai celulozei şi ligninei în Triasic (după Taylor & Taylor. dovediţi în m. Hass şi Kerp. capabili să inhibe cutinazele. (pl. sp. Paleosinuzia lignicolă (pl. 1994).V. 1996)..

1984). extraradicale (uneori în ghemuri) şi intraradicale cu arbuscule în celulele corticale ale plantei Aglaophyton major Edwards (Edwards. 1990. fig. 1989). chitina. ajungând să degradeze şi endocuticula (după Robinson. 1980. 1991).. 1991). ca reţea arbusculară (endomicoriză) din Formaţiunea de Şipoţelu. Sporul. IX. din Cole & Hoch. gen. 1991). prin epizootii. prima barieră a infecţiei fungice. sp. Chitinazele şi lipazele au apărut 3-5 zile mai târziu. 1991). multistratificată. 1986a. sp. IV. sugerând că enzimele fungice sunt active la limita vecinătăţii structurilor fungice. împreună cu lipidele şi chinonele (după Neville. Hass et Kerp. inclusiv prin histolize (după Hassan şi Charnley. secvenţial. 1984. Cole & Hoch (1991) semnalează că fungii entomopatogeni produc o mare diversitate de endo. din Cole & Hoch. când aceasta este mai puţin hidrofobă (după Boucias et al. al. 1995 se referă la hifele aseptate. 1984) şi asigură rezistenţa acesteia. St. 1988. 8) în Formaţiunea Gresiei de Kliwa (Burdigalian). Esterazele şi enzimele proteolitice (endoproteaze. din Cole & Hoch. emise de Entomophthora cornuta (zigomycetă) (după Hurion et al. fig. fig.şi exo. Rezistenţa exocuticulei la degradare. Remy. pentru creştere şi dezvoltare (reproducere). 1991). 1991). sp.. astfel că hifa ajunge către epidermă (după Zacharuk. momentan nedeterminabil. Saeptatustubulus obliquus (pl. Lagenidium giganteum (oomicetă) (după Hurion et. cuprinde fibrile de chitină. Beauveria bassiana şi Verticilium lecanii s-a produs. Epicuticula... în matricea proteinelor. este penetrată de stratul inferior al apresorului sau prin tubul germinal (după Zacharuk. din Cole & Hoch. Ca experiment. urmate de N-acetilglucosaminidaze (NGaze). un strat mult mai gros decât epicuticula. din Cole & Hoch. Goettel şi col. Procuticula. cu spori ce pot fi interpretaţi ca hifopode şi Gigasporites opimus (pl. Paleosinuzia entomofagă. concretizate în chinone (după Denell. 1991). asemănătoare cu S. 1984). 1970a. de multe ori prin extensiile laterale. Înţelegerea acestei fosile este legată de interpretarea degradării de către fungi a insectei prin intermediul enzimelor. are un strat exterior mai fragil (după Hackman. nov. 19). Remy. este o componentă de valoare a paleoecosistemului miocen din Volhinianul Formţiunii de Şipoţelu. Leger. Băcăran. însă stratul interior este mai consistent şi alcătuit din lipoproteine polimerizate. 1986) (din Taylor et al. Schimbările adiţioale în compoziţia cuticulei. 1986..proteaze (colagenaze). (necomunicată) în Formaţiunea de Podu Morii (Oligocen superior-Miocen inferior) cu hifa aflată într-un organ tubular. din Cole & Hoch. a fost descoperit de Kingston şi Lang (1921) şi cunoscut cu genul Palaeomyces Renault (spori şi hife). 1981. reducerea abilităţii conidiilor la aderare.enzime proteolitice în culturi: .V. 1995 cu specia tip Glomites rhyniensisTaylor. 1991). Taylor. 1977). întâlnite la vârste înaintate. Deşi prezenţi în toate clasele de fungi entomopatogeni. După realizarea breşei epicuticulei. şi conidia Pluricellaesporites enucleatus nov. gen. reglează populaţiile de insecte (după Gillespie. cei mai răspândiţi sunt Fungi Imperfecti şi Entomophthorales. genul Glomites Taylor. o serie de enzime extracelulare ce au degradat mari componente ale cuticulei insectei: proteine. în funcţie de compoziţia şi structura cuticulei (după Charnley. insiduosus. 1966). IX. lipide (după St. 1991). să tolereze potenţialul toxic al acesteia.. Epicuticula. Leger et al. 1989. La degradarea enizimatică a procuticulei apar reacţii ale cuticulei în jurul hifei penetrante (după Charnley. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Paleoecosistemul Rhynie chert din Devonianul inferior. Vallmuscelisporites commissuralis (pl. 1946.. fungii traversează procuticula. Exemplificăm existenţa micorizei miocene cu speciile Saeptatustubulus insiduosus nov. 1988) şi apariţia inhibării proteazei (după Boucias & Pendlard. carboxipeptidaze) au apărut după ≤ 24 ore. Penetrarea verticală a hifei afectează exocuticula. 1995). prin pulverizarea cuticulei cu deoteromicetele Metarhizium anisopliae. 1987) pot influenţa patogeneza (din Cole & Hoch. trebuie să adere la suprafaţa cuticulei. din Cole & Hoch. aceştia. cu poziţia stratigrafică în Siegenian. 1991). aminopeptidaze.. 14). nov. din Cole & Hoch. ca hifă simplă. evidenţiată de prezenţa corpului sporifer Vallvitisites volhynianus nov. dar şi prezenţa apei în condiţii de sclerozare sunt factori limitativi ai penetrării (după Hepburn. să dea naştere apoi tubului germinal şi apresorului (după Cole & Hoch. 47 . Hass et Kerp.. 1984.

bassiana. D. . Băcăran. 1990). 10.. sesani nov. 4.. 16.. ajungem să înţelegem natura corpului sporifer Vallvitisites volhynianus prin prisma procesului enzimatic declanşat de fungi până la faza în care aceştia sunt victorioşi şi din insectă nu mai rămân decât o aripă şi abdomenul. sp. popae nov. A. 19. ca apoi. D. D. 1991). B. sp. A. evidenţiază următoarele asociaţii de specii paleomicologice. nepublicat). catalizând inactivarea proteolitică şi activarea proceselor (după St. sp. hamatus nov. A.V. sp. 1965. diferenţiat pe vârste. Leger şi col. dar se ştie că nicio peptidază singură nu hidrolizează cuticula intactă (după Cole & Hoch. zigomicetă). D. Dyadosporites archaetipus nov. NAG (N-acetilglucoisamina) induce efectiv chitinaza. Abordând în această manieră.. la fel cum. 1987. iar esterazele sunt heterogene şi nu au o specificitate. ductilis nov. sp. parţial cunoscută.. din Cole & Hoch.chimotripsina. D. A. B. N. unde se desfăşoară activitatea saprofitică a ciupercii patogene. 17.. sp. anisopliae. bassiana (după Smith & Grula.. unde concentrarea rapidă a metaboliţilor este slabă. 23. 27. sp. Gazdele produc proteaze inhibitoare şi pot restricţiona activitatea enzimelor patogenlor (după Cole & Hoch.. D. sp. 18. 22. sp. graminea nov. D. D.. sp. (Endomophthorales. womitoria pe aripă sau pe cuticula de M. epicrocus nov.Didymoporisporonites fenestratus nov.. sp. Endoproteazele conţin în mod esenţial reziduuri de histidină şi pot antrena mecanismul de control celular. 1991). 1984) se apreciază că fibrele sale sunt adevărata barieră de penetrare pentru fungii entomopatogeni. D. lecanii. 48 . anisopliae (după St. Dicellaesporites cellaequalis Kalgutkar. D. sp. prin înmulţire asexuată vegetativă. sp. Leger. conspicabilis nov.. 1991). Cu 17-50% chitină din greutatea cuticulei uscate (după Hillerton. glucosamina o poate face. geometricus nov. 12. 21. anisopliae.. A. sporii. sp. paralellos nov. V. Sinteza rapidă a proteinazelor este singura posibilă în ţesuturile gazdei. Datorită complexităţii paleoecosistemului miocen.. 1987c. două clase de aminopeptidaze au fost izolate din culturile de creştere pe cuticula cu M. sp.. 7.. 11. hifele invadează întreg corpul insectei. în timpul penetrării cuticulei gazdei (M. sp. considerat catabolit represiv. D. 9. să apară un corp sporifer similar celui descoperit de noi. Leger et al. 24.. Leger et. Charnley & Cooper. 1974. 1983) de producţia de chitină degradată prin mecanismul represor de inducere. supuse analizei după criterii nomenclaturale. rileyi. Odată ajunse în celulele epidermei. 1986b) şi B.. al. Ciuciuruites vitiori nov. 14. Dintre exoproteaze. St. 2. Samnels et al. Endoproteazele au trei componente: 2 cu pH optim alcalin (Pr1 şi Pr2) ale serinei şi una cu pH optim acid (Pr3). D. aleurodis (după St.chimoelastaze şi tripsine. 8.. astfel Pr2 catalizează activarea proceselor proteolitice specifice şi este mai slab ca Pr1. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău . Diporicellaesporites anulatus nov.. sp. 13. exiguus nov.. 15.. (1987a) nu au reuşit evidenţierea chitinazei în primele 40 de ore critice la inocularea C. 3. din Cole & Hoch. cu datele oferite de Cole & Hoch (1991). Leger et al. Se cunoaşte că lipazele nu sunt produse extracelular de tinerele micelii (după St. 1991). sp. 1991). ca adaptare la factorul chitină din cuticula insectei (după Hackman şi Goldberg.. Multiplele funcţiuni asigură nutrienţi în timpul fazei saprofitice a creşterii fungilor în cuticula gazdei insectei muribunde (din Cole & Hoch. Reglarea producţiei de Pr1 şi Pr2 nu este identică. sp. sp. corniculatus nov. Sinteza chitinazei este reglată la M.. 1989b. sp. Diporisporites anfractuosus nov. sp. sp... camerarius nov. emise de M. indetritus nov. D. excuratus nov. din care se eliberează conidiile. 6.. Asociaţia de specii paleomicologice din Oligocenul superior-Miocenul inferior 1. sp.. sexta cu M.. sp. 25. sexta) (după St. mititiuci nov. acest fapt putându-se datora extracţiei inadecvate sau inhibitorilor cuticulei. debilis nov. diadematus nov. anisopliae. 20. proteină produsă major. în situ. Brachysporisporites singularis nov. schistosum nov.. emisă de Erynia ssp. Alternaria caelestis nov. 1991). 26. 1993. hifele şi corpurile sporifere. 5.. din Cole & Hoch. Leger et al.

P. Bonteasporites magnus nov. sp.. 39. dragastani nov. sp.. 28. Catinaites opulentus nov. 2000. P.. D. sp.. P. sp. M. sp.. 7. sp. D. 11. Balosinuites multicius nov. A. sp. 32. Hilidicellites levigatus nov. 35. P. sp. S. 18. sp. sp. Ascochytites eliadei nov.. 5. Cranguites orthogonius nov. 25. Foveodiporites pilosus nov. Doceaspora facilis nov.. sp. sp. 9. gemmosus nov. sp. Hilidicellites appendiculatus (Sheffy & Dilcher) Kalgutkar & Jansonius. 17. Olarufilum levatus nov. 2.. H. P.. 38. contrarius nov. sp. sp. 19... sp... 31.. 38. Eliadesporites lateralis nov. Rafailasporites laevus nov.. 1973. 1997). negreani nov. Ascomycotina şi Basidiomycotina) (după Mititiuc. sp. D. 9. 25. P. Dyadosporites apostoicescui nov. 31. Frunzescuites multus nov. P. 26. conifer nov... Lupuluites barbatus nov.. Pucciniasporonites herbilis nov. sp. sp. sp. sp. 52. sp... 5. Cyanophyceae) şi o ciupercă (Zygomycotina.. 36. eminulus nov.. sp. A. P. sp. sp.. Pluricellaesporites consuetus nov. apostoli nov. sp... rostratus nov. 16... sphaerialis nov.. 2000. sp.. sp. 37. sp. sp. P. sp. 13.. 53. 23. Multicellites bisymmetricus nov.. sp. Saeptatustubulus obliquus nov. 34. 4. A. Seciurites capitatus nov. sp.. sp. 34. 17. Vallvitisites volhynianus. sp.. 15. Dyadosporites bipennatus nov. sp. 15. 19. evidens nov. D... sp.. sp.. sp. Vallmuscelisporites commissuralis nov. sp. constrictus nov. H. sp. sp. sp.. sp.. D.. 16.. 30. trichorus nov. H. 45. incurvicervicus nov. sp. sp... scansilis nov. 18. 35. 30. intercalaris nov. 36. 13. sp.. 38. 34. sp. M. H. pares nov.. 26.. 2... H.. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău D. sp. strictissima nov. 23. 32. mendosus nov. sp. 1968. semisphaerialis nov. sp. 2000. 6. Uncinulites oculatus nov. 3. 40. 29. imperfectus nov. 1978. sp.. sp. Diporisporites hammenii Elsik. pretiosissima nov. Traiansavulescumyces ovalis nov... 35.. circulus nov... 37. D. sp. sp... Dicellaesporites apendicisphaericus nov. 29. hastatus nov.. 7. 24. T. P. sp. sp..... P. bombycinus nov. 47. inelegans nov. 12. H.. Ampuliferinites contortus nov. P..... sp. P.. 27. 1995. sp. 46. H. sp. sp. P. sp.. Taylor et al. 33.. 30. sp.. P. sp.. Pluricellaesporites aduncus nov. 22. modicus nov. sp. sp. Tomaites loculatus nov. D. Asociaţia de specii paleomicologice din Burdigalian 1. Manastirites semulcus nov. 8. Pluricellaesporites capsularis (Sheffy & Dilcher) Kalgutkar & Jansonius. sp.. 7.. D. sp. 17. P. imperspicabilis nov. 28. sp.... 32. sp. 54. 37. 11. 41. H. sp. sp. Hilidicellites amoenus nov. lautiusculus nov. sp. H. P. 28. 20.. sp. 48. 39. sp. P. teleajensis nov. sp. 6. 5. 10. sp. 51. sp.. sp. nana nov.. columnaris nov. thomae nov. mucronatus nov.. Sesanites comparaticius nov. A. 29. 50. sp. 12.. P. Alternaria hirundinae nov.. 44. 20. belicosa nov. tuberans nov. 12. enucleatus nov. 21. sp. sp. sp.. truncus nov.. Diporisporites oblongatus Ke & Shi.. 55... 8. D. sp. cumulata nov... lamentabilis nov. sp. semiperfectus nov. sp. 21. sp. sp. S. P. Slaniceites caracioni nov. sp. Didymoporisporonites biturbinatus nov. rugosus nov. Dicellaesporites cuneatus nov. Celyphus rallus Batten. Diporicellaesporites aequabilis Kalgutkar. implanus nov. 9. sp. sp. 4. sp. sp. perfectus nov.. D... Crivineniites ovidi nov.. sp.. symmetros nov. pileatus nov. sp. sp. Asociaţia de specii paleomicologice din Volhinian 1. P. A. oppositus nov. contatus nov. 24. sp. ignobilis nov. Biseriessporites inaestimabilis nov. sp. Paleocurvularia nodosa nov. sp. sp. oculatus nov. Lichenii reprezintă o interacţiune dintre o algă autotrofă (Chlorophyceae. spongiosus nov.V. Băcăran. 27. Gigasporites opimus nov. 6... E. A. Asociaţia de specii paleomicologice din Badenian 1. P. fossilis nov. 16. 8. Taylor & Taylr.. 15. 1993. sp. sp. sp. salmacidus nov. 2.. sp. P. sp.. A. Diporisporites minutus nov. Seciurites sellifer nov. Patarlageleites teodori nov.. P. 1997. mundus nov. A. Manicsporites copulabilis nov. sp.. 10. nodosus nov. Chytridiosporites anomalus nov. Alternaria renodis nov. rostratus nov. 36. littoralis nov. Paragranatisporites tortuosus nov. sp. Lichenii sunt interpretaţi ca fiind înrudiţi cu: 49 . Paleobasidiomyces pentacordae nov. sp. 10. Dyadosporites justiniani nov... limbatus nov. 40. sp. sp. P. sp. Dragastansporites primigenius nov. Orjanisporites fructifer nov. 14. 1995. 14.. tigrinus nov. C. 43. sp.. sp. 22.. inopinatus nov.. 31. sp. Pluricellaesporites agnoscibilis nov. 4. 11. opreae nov. strangulatus nov. D. 13.. 49. 14. 33. P. Multicellites simplicissimus (Sheffy & Dilcher) Kalgutkar & Jansonius.. 42. sp. ferratilis nov. 3. P. Alternaria baltesi nov.. gemina nov.. 3. Ciuciuruites ovalis nov. Dicellaeporisporites poratus Kalgutkar. 33..

structurile Pelicothallos din Cenozoic (după Sherwood-Pike. Micobioniţii sunt hife de Zygomycetes. aflate în relaţie de diviziune (necumonicate). Remy & Kerp. 50 . este evidenţiat de genul Winfrenatia Taylor. . 1997). lichenoide (?) şi entomofage. 1997 şi cu specia Winfrenatia reticulata Taylor. 1997 (din Taylor. cu poziţia stratigrafică Pragian. Hass & Kerp. Ori. insistăm pentru protejarea naturii Văii Teleajenului şi a Văii Buzăului. . parazitaţi de fungi. relaţia Soare-Pământ este interpretată de către fungi prin Legea Tranzienţei Micotice. micorizante. 1997). Hass & Kerp.filamentele hifale ale Thucomyces lichenoides din Precambrian (după Hallbauer. 1985) (din Taylor. 1997). cosmopolite. în limitele bazinelor lor. Între procesul autotrof al plantelor verzi şi procesul destructurării biomasei de către fungi şi alte microorganisme există un echilibru guvernat de către Soare. Hass & Kerp. Spectrul ecologic parazitar este dominat de paleosinuziile parazite. Jahns & Betman. Se ajunge la un echilibru între categoriile ecologice parazite şi saprofite. Hass. 1995. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău .V. foliicole.apotecia de pe un tal de lichen din Triasic (după Ziegler. similare cu cele evidenţiate de Taylor. În Miocenul Formaţiunii de Şipoţelu. Paleoecosistemul din Devonianul inferior de la Rhynie chert (400 milioane ani vechime). Cyanobacteriile se divid în 3 planuri. Hass & Kerp. 1992). motiv de apreciere a paleoecosistemului miocen. Băcăran. lichenii sunt reprezentaţi de 4 celule fiice fotobionite. rezultând 64 indivizi. tericole şi praticole. În vederea îndeplinirii motivaţiei ecologice a lucrării noastre de doctorat. Spectrul ecologic saprofit este dominat de paleosinuziile lignicole.

15) din Formaţiunea de Podu Morii-Calcarele de Jaslo. de ex. VI. III. 13) din Formaţiunea de Şipoţelu.Dicellaesporites 1 gen . grupate în funcţie de numărul celulelor. Mai evidente sunt cazurile în care originea micotică a sporului este dată: de dâra de aşchii micotice. VIII. fig. cu necesitate. VII. Astfel.88%) au valori aproximativ egale. nov. (pl. hifele şi corpurile sporifere descoperite în depozitele miocene ale bazinelor văilor Teleajen şi Buzău În depozitele miocene ale bazinelor văilor Teleajen şi Buzău au fost descoperite 53 de genuri.Inapertisporites 1 gen . din care 22 genuri deja cunoscute şi 31 genuri noi cu un total de 170 de specii noi. VIII. fig. sp. fără a ştii vreun amănunt legat de natura hifelor de germinaţie. Mulţi spori şi hife sunt surprinşi ca structuri parţiale dispersate. fig. sp. (pl. 51 . 25 specii. fig. 14) din Formaţiunea cu sare. (pl. nov.Pluricellaesporites 1 gen . fig. gen.Hilidicellites 1 gen . (pl. Cazurile fericite sunt acelea în care corpurile sporifere eliberează sporii. sp. formată cu ocazia eliberării. în mod evident.: Monoporisporites neyveliensis Ramanujam & Ramachar. Dragastansporites primigenius nov. VII. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 10. iar sporii pluricelulari (44. 3). fig. 3) din Formaţiunea de Şipoţelu. sp. 1973 (pl. XXI). fig. Patarlageleites teodori nov.: Seciurites evidens nov. 18 specii. (pl.37%) sunt. de ex. (pl. gen.. 2000 (pl. 10 specii. IX.Monoporisporites 1 gen . fără a evidenţia sursa lor. nov. a fi considerată de origine fungică. fig. În componenţa celor 53 genuri există următoarea distribuţie a speciilor: 1 gen . 16). 10).: Pluricellaesporites constrictus nov. Inapertisporites circularis (Sheffy & Dilcher) Kalgutkar & Jansonius. 2000 (pl. VIII. Ascochytites eliadei nov. 1980 (pl. 12 specii.V. Crivineniites ovidii nov. fig.2. de la corpul sporifer la spor. dar o germinare evidentă atestă caracterul său fungic. fig.. IX. 1) din Formaţiunea cu sare ar fi putut avea unele afinităţi cu algele familiei Rivulariaceae. 6). 3) din Formaţiunea cu sare nu se încadrează în tiparul sporilor fungici prin aspectul spongios al episporului.75%) şi cei dicelulari (26. Rare sunt cazurile în care sporii sunt surprinşi de fosilizare în cavitatea corpurilor sporifere. 4 specii. IX. 36 specii. X. de ex. nov. Există cumva o tendinţă evolutivă către sporii multicelulari? În puţine cazuri s-a pus în discuţie identitatea fungică a unor fosile prezentate în lucrare. de ex. Hilidicellites spongiosus nov. VII. fig. XII. Ciuciuruites vitiori nov. 19 specii. gen. fig. fig. Monoporisporites neoglobosus Kalgutkar & Jansonius. 3 specii. de norii sporiferi. (pl. fig. sp. sp. Faptul că aceasta este afectată de o germinare impune. gen. 15) din Formaţiunea cu sare sau procesul este deja terminat. sp. 7 specii.Dyadosporites 1 gen . (pl. Celyphus rallus Batten. (pl. constatăm că sporii monocelulari (28. preponderenţi faţă de fiecare din primele două categorii. sp. 2) din Formaţiunea cu sare. Tomaites loculatus nov. Probleme de nomenclatură la sporii. nov. Slaniceites caracioni nov. (pl. 3). 31 specii. sp. sp. Total 191 specii Dacă se comentează ponderea procentuală a principalelor specii de spori fosili de ciuperci (tabelele XVI. 8 specii. 3) din Formaţiunea de Şipoţelu. 15). sp.: Dicellaesporites dragastani nov. 12 specii.Alternaria 36 genuri cu câte o specie 5 genuri cu câte 2 specii 1 gen cu 3 specii 1 gen cu 4 specii 2 genuri cu câte 6 specii 1 gen cu 7 specii Total 53 genuri 6 specii. gen. X. Băcăran. (pl. I. fig. de ex.

datorită lipsei unor informaţii legate de originea sa. în care numai analiza formei celulelor. modul de dispunere a septurilor şi punctul hifal de prindere plus a. 16) evidenţiază trecerea de la faza sexuată a reproducerii la faza asexuată vegetativă cu Dyadosporites. imediat după eliberarea sa. 14) din Formaţiunea de Podu Morii (Oligocen superior-Miocen inferior). aflat lângă corpul sporifer Vallvitisites volhynianus nov. sp. rugosus nov. P. 11). apostoli nov. 7) şi P. specie care n-a putut fi încadrată la genul Manicsporites nov. sp. IX. II. p. 1971 şi H. 21. fig. (pl. fig. II. (pl. 9). prezenţa unei cute sau a unui tub cilindric sunt hotărâtoare în definirea unei singure specii. hastatus Chitaley & Sheikh. VI. (pl. VII. nu lasă niciun fel de dubii asupra originii lor. Deşi sunt asemănătoare. toţi din Formaţiunea de Şipoţelu. (pl. mundus nov.. (h. fig. (pl. fig. mendosus nov. 20): două exemplare au 4 celule (pl. Aceeaşi delicată diferenţiere au ridicat-o câteva specii ale genului Pluricellaesporites sp. (pl. III. 3) din Formaţiunea de Doftana cu hifa de germinaţie surprinsă în creştere. fig. (pl. hastatus nov. din Reynolds. sp. în care sporul este eliberat din corpul sporifer. 1985. (pl. 3). (pl. De asemenea. (pl.. gen. Dicellaesporites mititiuci nov. gen. 19). este evidenţiat în cazul conidiei Alternaria fossilis nov. 21) din Volhinianul Formaţiunii de Şipoţelu. la genul Pluricellaesporites sp. fig. 22. I. fapt impus. tripertitus este forma taxon (după Hennebert. sp. dar numai cu semnificaţia înmulţirii asexuate vegetative. H. Este cazul a trei specii: Dyadosporites diadematus nov. gemina nov. fig. sp. VI. (pl. dar şi prin faptul că. P.. 12) din Formaţiunea Gresiei de Kliwa – orizontul superior – din Pintenul de Văleni se aseamănă cu specia Felixites pollenisimilis 52 . IX. prin comparare. sp.: Seciurites evidens nov. fig. 18A). În contextul reproductiv dat. X. excuratus nov.) au hotărât separarea lor. provizoriu. sp. Practica stabilirii unor nume diferite pentru sporii de ciuperci este legată de decelarea caracterelor ce separă diverse specii. fig. Situaţii similare apar la A. din Formaţiunea Gresiei de Kliwa – orizontul superior – din Pintenul de Văleni. limbatus nov. lăsând să se aprecieze natura sa juvenilă. fig. (pl. 18B). ele n-au putut fi încadrate în genul fosil Helminthosporites Chitaley & Sheikh. aduncus nov. fig. Inapertisporites obscurus (Sheffy & Dilcher) Kalgutkar & Jansonius. dar aflaţi în imediata apropiere a corpului sporifer. se deosebesc prin forma celulelor. (pl. sp. folosindu-ne de caracterele acestora. motiv pentru care l-am încadrat. sp. 2). (pl. 1981). sp. 1971. gen. sp. II. (pl. Dyadosporites apostoicescui nov. sp. fig. (pl. M. P. apostoli Chitaley & Sheikh. X. sp. (pl. I. Un comentariu este necesar la Monoporisporites fornicatus nov. fig. fig. fig. fig. VIII. 2000 (pl. cu sporii de ariergardă. Jansonius. P. III. fig. şi P. nov. sp. gen. 13) din Formaţiunea de Podu Morii-Calcarele de Jaslo sunt. X. 4)... fig. nov. 5). pl. (pl. III. sp. 20) şi un exemplar cu 3 celule (pl. sp. IX. (pl. sp. precum P. opreae nov. Lupuluites barbatus nov. V. A. 11) din Formaţiunea de Podu Morii (Oligocen superior-Miocen inferior). (pl. fig. (pl. deoarece acesta nu a fost ilustrat. fig. în care diferenţierea s-a făcut după caractere legate de forma celulelor şi ornamentaţie. Trebuie comentat cazul speciei Monoporisporites rugosus nov. sp. Sporii deja eliberaţi. pliată. deşi decizia mea încalcă unul din criteriile principale ale definirii sporilor: numărul de celule. sp. Probleme mult mai delicate ridică specia Pluricellaesporites agnoscibilis nov. opreae nov. Dacă speciile Pluricellaesporites implanus nov. gen. 5).. considerăm că este de natură fungică. În această optică. speciile P. sp. lipit acum de ostiolă. deşi ridică unele probleme disputate. în mod esenţial. (pl. 1972. situat lângă corpul sporifer. Pluricellaesporites enucleatus nov. sp. IX. 14) din Burdigalianul Formaţiunii de Doftana. 11) şi D. nov. aduncus nov. 1971. cu necesitate. (h. 1971. 1971. sp. II. fig. aflaţi pe Crivineniites ovidii nov. fig. pe când cea de-a doua specie are un a. atestată de prezenţa unei germinări. fig. fig. Forma sporilor. I. 21. pl. sp. 5). fig. D. speciile studiate ar trebuii să se numească Helminthosporites implanus Chitaley & Sheikh. instalat pe corpul unei insecte. Reduviasporonites buzoiensis nov.V. 10). II. IX. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Fungii fosili de tipul speciei Monoporisporites tripertitus nov. I. de ex. sp. sp. VI. fig. III. sp. 22). fig. nov. p. sp. mundus Chitaley & Sheikh. Băcăran. prezenţa unor hife de germinaţie atestă originea fungică a sporilor respectivi.) emergent cu punctul hifal de prindere tronconic. 20) ridică problema înrudirii. în mod cert. H. fig. prima specie are un annulus evident. (pl. I. Acelaşi proces fiziologic. asemănătoare cu speciile genului actual Helminthosporium sp..

1943) Elsik. sintetizează două noi moduri de înmulţire asexuată vegetativă (tabelul 13): prin decupare netranşată din corpul sporifer (genurile Seciurites nov. în mod cert.) şi individualizarea netă din corpul sporifer (genurile Vallvisites nov. gen. 2000). gen. Băcăran. 53 .). şi Vallvitaceae nov. gen. (după Elsik. Familiile Balosinaceae nov. Kalgutkar & Jansonius. fam. 1989. gen şi Sesanites nov. şi Lupuluites nov. 1989. fam. motiv pentru care a fost încadrat la genul Dyadosporites sp.V. numai o convergenţă de formă: exemplarul nostru este prevăzut cu doi pori. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău (Horst. dar este.

Study in stratigraphy. I.C. VEDA Edition. Bucureşti. T. London Geological Society... Brustur. G. 3-6. 1996. Pestrea. 77-80.. Kent...V. Special Paper. I. Precizări asupra limitei etajului Meotian. W. Les cinérites du Néogen roumain et l’âge des eruptions vulcaniques correspondantes. 72 p. 1917. Geol. 118-126. Athens. Papainopol I. Vol. Notă asupra Tortonianului din Valea Viei (Pătârlagele) (jud. Tulsa. Vol. I. p. (1942). Dări de Seamă Vol.. p.. Miozän der Zentralen Paratetys.. Vol.A. Avram..). LVIII/4 (1971). Asupra unor cinerite din partea centrală şi nordică a Carpaţilor Orientali. Institut Géologique de Roumanie. R. Faciesurile flişului din Carpaţii Orientali.S. 499-512. 211-260.. Bucureşti. An Geolog. Andreescu. I. Inst. Institutul de Geologie şi Geofizică. O.. Andreescu. geol.. Alexandrescu.R. Geologie. Annuaire du Comité Géologique.. An. Vol. In: Berggren et al. Bratislava. Andreescu.. seria a 4-a. Baldi. I. Excursion Guide Dr-Stratigraphy of the Cretaceous. Aradi. I. Andreescu. Gr. 129-212. Comptesrendus desseances. Miozän M5 Sarmatien.. Middle-Upper Neogene and Early Quaternary Chronostratigraphy from de Dacic Basin and correlation with the Neighbouring Areas VII-th Congr. V. al Rom.. M. LXVII (1981). Neog. p. Dări de Seamă ale Şedinţelor. VII (1915-1916). 1952. Alpenland. et al. Baldi. Budapest. 6. LVIII/4 (1971). 1906. Athens (1979). C. nr. Bucharest. Vol. (Geol. 35 Bd. OM Egerien. S. An. BIBLIOGRAFIE GEOLOGIE Andreescu. Berggren. IGR-90. 54. I. BIBLIOGRAFIE 11.. XXIV. Acad. Bucureşti. Bucureşti.1.. I. Popescu. p. E.. Kent.V.. p.. 69-90. 1975.. 1972. Vehr. In: Snelling. 541-558. Bucureşti. 1958. Institutul Geologic al României. Andreescu. Paleogene and Neogene deposits from south Dobrogea. 1973. 1993.. Bucureşti.A. Roumanien Mitt. Matei. Faciostratotipurile Malvensianului din zona de curbură a Carpaţilor Orientali.. p.. p. Băcăran.. Géol. Biostratigrafia depozitelor sarmaţiene dintre văile Milcov şi Rânicul Sărat. Bucharest. Munteanu. Tome IV (1912-1913). cerc geol. 157-176. J.. Gh. Bolgiu. T.J. G. I. 4. 1981. 1944. SEPM Special publication no. Botez. I. T. paleogeography and systematics. CR Inst. 1985... Medit.. Dări de Seamă ale Institutului de Geologie şi Geofizică. p.. p. 1970.V. Anuarul Comitetului Geologic. Bucureşti. Aubry.. Neogene Geochronology and Chronostratigraphy. Neue Daten zur Geologic des Gebietes von Naruja-Andreiasul. 18/2. Bucureşti..131-156. Antoescu Al. Bucureşti.. Chronostratigraphie und Neostratotypen. 1916. Chronostratigraphic und Neostratotypen. E. St. Suppl.Swisher. III. Berggren.. 1995. 69. Studii şi Cercetări de Geologie. T. Botez. VEDA Edition. W.. van Couvering. N. Senes. time scales and global stratigraphic correlation. D. A revised Cenozoic geochronology and chronostratigraphy.. 1981. p. Bratislava. Frunzescu. 14... p. Le developpment des formations sarmatiennes dans la Depression Precarpathique de Roumanie (Le flanc interne de la Depression Valaque). Pays Hellen. 15/2. 1973. geofiz. Mollase fauna the hungarian Upper Oligocene (Egerian). Atanasiu. Buletinul Societăţii Geologice a României. Andreescu. D. p.. Sur la structure geologique du gisment de petrole de Copăceni. MOTAŞ. XXVIII. p. 129-138. Academic Kiado. Brustur. 54 . Geochronology and the geological record. Acad. Gr. Tomes XXIV-XXV (résumes). D. Neagu.. paleoecology. Crihan. Buzău). ed. Roumain IV. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 11.A. 1974. I. Alexandrescu... Dări de Seamă ale Şedinţelor. M. Pană. V. 511 p. Sabularia palaeoichnocoenosis between the Teleajen and Buzău Valley (East Carpathians).: Geochronology.. Geografie..P. 1972.. Atanasiu.. Institutul de Geologie şi Geofizică. geogr. 232-235. I. Rom. Bucureşti. Contribuţii la stratigrafia Dacianului şi Romanianului din zona de curbură a Carpaţilor Orientali. 77-80.. Asupra microfaunei Terţiarului regiunii Câmpina-Buştenari. I. Geofizică.

.. Vol.. Bossio. Salvatorini. la zone marginale et la zone neogene entre Caşin et Putna. 1885. Paris. 1950. Dragoş. F. 95-117. V. 4-8. p. Cluj-Napoca. Rio. Prospecţiuni S. Bucureşti. 1997b. T. Originea sării şi geneza masivelor de sare. D.. Ploieşti.. Rio. Cobălcescu. Comitetul de Stat al Geologiei. Remarks on the composition of the Brebu conglomerates from the Teleajen Valley (Slănic syncline)...A. A. 89-96.. I.. L. Massari. Drăgănescu. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Brânzilă. 1952.. Comitetul de Stat al Geologiei. 1992. Asteriacites stelliforme (Miller & Dyer. Bucureşti. 1999. Dumitrescu.. Über die geologische Beschaffenheit des Gebirges im westen un norden von Buzău. S. Frunzescu. Fornaciari. L (1962-1963). Cehlarov. Badenian Silicoflagelates from Central Paratethy. J. Acad. Gr.. Editura Academiei Române. Crihan. M.G. 1997. Dumitrică. 1948. Studii şi cercetări. Dări de Seamă ale Şedinţelor. k. 1993. Cocioni... p. B... Sci..V. Dumitrescu. S. scara 1:200. sur les qites de petrole de la Valachi et de la Moldavie et sur l’âge des terraines qui le continent.. Verhandl d. 273-276. Universitatea Bucureşti. in: Papp A. G.. 1975. 1997a. Fornaciari. Wien. D. Institutul Geologic.. S. 134-137. Alexandrescu. foaia Covasna. Miocene Stratigraphy: An Integrated Approach.. Bucureşti.V. 1997. Mem. Institutul Geologic Bucureşti. Mazzei. Bucureşti. 51-61. Bucureşti. Rom. 1-121. Bratislava. R.. 207-230.. Studiul geologic al regiunii dintre Oituz şi Cozia. et al. Dumitrescu. Cicha.. Bandrabur. Popa. Tome 37.. P. Dumitrică. E. Institutul de Geologie şi Geofizică. D. A. Géol. 1-226 p. Universitatea Babeş-Bolyai.. p. Bucureşti.. 195-270.. p. Gr. Gheaţă. Băcăran... 65-84. M. tehn. Monteforti.. Padova. p. Corelări stratigrafice pe baza microfaunelor. Cehlarov A. Coquand. 1962. p. Gh. N. M.G. Frunzescu. Iaccarino. 1992.. Bucureşti. G. 1970. Le calcaire de Bădila (Buzău) et quelques considerations sur l’enveloppe du sel Comptes Rendus des Séances XXIII (1933-1934). Acta Paleont. Gr.. tomul 37. 1964. Bucureşti. Calcareous plankton biostratigraphy of the Serrvallian (Middle Miocene) stratotype section (Piedmont Tertiary Basin. Academia Română. Institut Géologique de Roumanie.. Clastic evaporitic events in the lower Neogene of the Pericarpathian Unit. Badenien. P. Lito-biostratigrafia Miocenului mediu dintre valea Prahovei şi valea Teleajenului la sud de Sinclinalul Slănic... Bucureşti. II/XXIV. I. p. Le Néogene de la partie meridionale du departament de Putna. Stratonomie des Gypses inferieurs de la carriere de Ceraşu (Synclinal de Slănic).: Chronostratigraphie und Neostratotypen M4... Comptes Rendus des Séances.. 505-509. Univ. Baltes. geol. Vol.. M. Alexandrescu. p. Ed. Frunzescu. D. Soc. Bucureşti. D. An Com. XXII/1. Calcareous plankton biostratigraphy of the Langhian historical stratotype. Geologica Carpatica 19(1). B. Popescu. Institut Géologique de Roumanie. T. 187-144. R. Bul.. p. of Bucharest... I. Ciocârdel. Frunzescu. Bucureşti. I. La Nappe du Gres de Tarcău. I. X-th Congress of the Regional Committee on Mediteranean Stratigraphy. 55 .. p.. A.A.S. Sur la position du Miocene de la Paratethys Centrale dans le cadre du Tertiaire de l’Europe. 263p.. Săndulescu. Contribution to the establisment of the age of „Cryptomactra clays” of the Moldavian Platform. Anastasiu.000. I. Italy). R. Dări de Seamă ale Şedinţelor Vol.. k. E. Odin. p. Tome XXIX (19401941). 49. in: Montanari. Grafica Prahoveană S.. H. I.. M. Tectonica regiunii dintre valea Teleajenului şi valea Loptna. 1978)-un ichnofosil nou pentru flisul Paleogen din România. Studiul stratigrafic şi sedimentologic al evoporitelor miocene dintre Valea Buzăului şi Valea Teleajenului. Reichs. 1938.. XXIV.S. Elsevier Science B. Rom. LXI/4 (1973-1974). Iaccarino. Revue Roumaine de Géologie.J.. Bratislava. Anuarul Comitetului Geologic. Geol.. Vol. 1995. N. Brustur. N.. NW. Buletin tehnic-ştiinţific. Costea. Dinu. 1867.U. Ghibaudo. Senes. 1968. Bucureşti. XXIII. France... p. Geol. Date noi cu privire la biostratigrafia şi corelarea Miocenului mediu din aria carpatică. D. 1998. G. Fl...C.. 1978. Vol. Harta Geologică a României. Filipescu. Teza de doctorat.

83. R. XXXVI.201 p..G.. An. Vederi noi în problema stratelor de Cornu. 1971. Trelea. N. Contribuţiuni la studiul micropaleontologic al Miocenului superior din Muntenia de Est (Prahova şi Buzău). XIII.B.. C.. 65-163. Grujinschi. N. 1971. Paleont. Deut. Berlin. 2008. Buzăului. Teleajenului şi V.G. R. 33-38. The Miocene from the Transylvanian Basin – Roumania.. Bucureşti.P. România. 2000b.P. Vol. Băcăran. 133-140. Geologie. P. 90.G. P. XIX.). Deep Sea Drilling Project Leg 90.. Univ. Sur les subdivision stratigraphiques de la molase miocen de Transylvanie et Muntenie (Romanie). C.D. 17-22. Ionesi.V. 1972.. Ionesi. 72-79. An. Bucureşti. p. E. 1988. B. Com. K. Sofia. p. Nauk.. Tom XVII.. 109-112. Asupra prezenţei Volhinianului în Dobrogea de Sud. p. p. 1994. Studiul comparativ al faciesurilor Paleogenului dintre Putna şi Buzău.. in: Kennett.. Cuza”. 1962. Geologie. Clarandon Press. Popov. p. Ionesi. p. Grujinschi. „Al. (serie nouă). L. E. Ionesi. i Litol. C.. N.P. Buletinul Societăţii de ştiinţe geologice din R. Brănoiu. Ionesi. Cuza”. 121-136. Grujinschi. Mezzaros. H. T. p. Bucureşti. 1972. LII.. Huică. 1989. 1972. Vol. I. Prahova). D. Vol. Institutul Geologic Bucureşti. Kojumdgieva. Iva Mariana. Rep. Wenz.222. B....... tehnic econ. L. Bilg. Stud. D. I. 1931. Bucureşti. Anuarul Comitetului Geologic. Dări de Seamă ale Şedinţelor. 283-314. 189-192. p. Iorgulescu. Cluj-Napoca. Stratigr. Kennett. Iaccarino.. Ştefan. Inst. Editura Universităţii din Ploiesti. 1969. no.. Sofia.P. I. Ionesi. Brânzilă. Jones. p. Kojumdgieva.. Severoyapadna Bulgaria.1383-1411. Ionesi. p.. Studiul geologic al sectorului vestic al Bazinului Crişului Alb şi al ramei Munţilor Codru şi Highiş..G. Vol. V. Suppl.. st. Oxford. C. Acad. H. L. nr. L. 8. î..v. sect. S. W.. Istocescu. Oligocenul in facies de Slon-Bertea (jud. 4. V. Grigoraş.. p. Buletinul Institutului de Petrol şi Gaze. 201-212. Observaţiuni asupra discordanţei din ivirea de sare de la Baia Baciului (Slănic Prahova). Rom. Washington. 1985. Cambridge University Press.. The oligocen from the Transylvanian Basin. K. 101-107. B. Miocene to early Pliocene oxygen and carbon isotope stratigraphy in the southwest Pacific. 99-220. J. Perch Nielsen.S. Dări de Seamă ale şedinţelor. p. Edit. Plankton Stratigraphy. Bucureşti. Grujinschi. Akad. Ionesi. Gh.. J. 1971. 1972. p. 154-150. Studiul complexului gresiei de Tarcău între V. Bucureşti. Sarmatian of the Moldavian Platform. 2.S. Bucureşti.. B. notă asupra depozitelor Tortoniene din regiunea Pătârlagele-Orjani. Vol. Monografia geologică a Bazinului râului Buzău.. Saunders.I. 1996. Cluj-Napoca. IIb. Grujinschi. 1985.. 2-3. Stratigr. p. Ionesi. Bucureşti. Sur la limite Oligocene-Miocene dans le flysch externe carpatique. 1-457 p. XVIII (1971). Buletinul de ştiinţe geologice din R. Mediterranean Miocene and Pliocene planctik foraminifera. Gheol. v. Paleont. (Ed. România. 25-64.. Sect. Stratigr.S.. 391 p. B. p.. N. 1995. 1968. Ploieşti. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Frunzescu. Vol. Institutul Geologic Bucureşti. p. Geol. Precizări asupra depozitelor sarmaţiene din Unitatea Precarpatică de la Slobozia-Gura Văii (Bacău). 56 . Geol.P. 187-208. Iaşi. et al. Iaşi.. Gessel. Goel. Buletin U. Vol. LVII/4.. Grujinschi. Vol. Izv. Evoluţia sectorului sudic al bazinului avanfosei Carpaţilor Orientali se reflectă în evoluţia evoporitelor miocene. 5. Analele ştiinţifice ale Universităţii „Al. XLVI (1958-1959).. Limite Basarabien-Chersonien sur les unites de Plate-forme de Roumanie. XXVIII. Krejci-Graf. Rasvitie na sarmatskie moliuski. Litostratigrafiana neoghenskie sedimenti v. Contribuţii la cunoaşterea ruditelor Miocenului inferior din sinclinalele Slănic şi Drajna.S. Stratigrafia depozitelor miocene de pe platforma dintre Valea Siretului şi Valea Moldovei.. 25... LXXVI. Ionesi.. Micropaleontology in Petroleum Exploration.J. Buletinul I.I.G. XVII (1971). p. I. Vol. J. M.. Bucureşti.. XI. Init. J. In: Bolli. Text Doctorat. p. Bucureşti.. Zeit... Stratigraphie und Paläontologie des obermiozäns und Pliozäns der Muntenia (Rumänien). 1970.. D.W.. XIX.R. 1973. C. Lăzărescu.. D. Frunzescu. 3-26. N. 1953. 1955.M..

Prague. „Al. Studiul biostratigrafic detaliat al secţiunilor geologice miocen inferioare. Soc. Bucureşti. Raport. G. p. St. I. eustasy and. p. 1962. J. 1927. 1991.G. Geophys. Băcăran. Bucureşti. 1976. Anuarul Institutului Geologic al României. 1992. Anal. Biostratigrafia succesiunii. Essai sur le Néogene de Roumanie. Al. Marinescu. Potsdam.. M. St. Roma. Vol. 1982. Ad WDDR. Bucureşti. Macovei. 14/2. A. R. p. 299-339. Dări de Seamă ale Şedinţelor Vol. Rom... Contescu.. Studii pentru scara biostratigrafică standard a Neogenului – Subcarpaţii Munteniei. 127-148. Pestrea. Modena. Institutul de Geologie şi Geofizică... Papaianopol. Suppl. An. P. Miculan... et al. Geografie-Geologie. Drăgănescu. Z. Paleon. Papaianopol. 197-202. Mărunteanu. Sarea în pământul românesc. Vol.P. L.. I.. Meotian-Pleistocen dintre Călugăreni şi Vadu Săpat (jud. LXIX. Res. 1996.. Gh. 221244.C. 4754. Gh. 1970. p. 738-785. 155 p. Marinescu. 1912. Geol. N.. V. Academia R. p.P. Micu. M. 33(3). Cuza”. R. 1994.P. Veröff Zentrdinst. Studii şi Cercetări de Geologie Geofizică Geografic. & Young R.. Geologic. Roma. Knihov. în timpul Cainozoicului. Bucureşti. XIII.. Distributions of the calcareous nannofossils in the Intra – and Extra – Carpathians areas of Romania. 7.. în vederea definirii şi caracterizării unor secţiuni de referinţă pentru etajele marine ale Neogenului şi Paleogenului. b. Unlocking the ice-house: Oligocene-Miocene oxygen Isotopes.. Meszaros. 1992 Nannofossil zones in the Paleogene and Miocen deposits of Transylvanian Basin.V.D. Journ. 1967.... Szakács. K. Vol. Vol. Contribuţiuni la cunoaşterea pânzelor Flisului carpatic în România. 87-92.. – Nannoplankton Research Vol.31. Edizioni Tecnoscienza. Miocenul presarmaţian din culmea Istriţa. Wright. Mărunteanu. Explanatory notes to Lithotectonic Profiles of Micene Molasses from Central Moldavia (Eastern Carpathions. Olteanu. Motaş.. M.. Vol. Romania) (Comment to Annex 9-12). III. Meszaros. Bill. I.. p.R. 47-60. M. Mateescu. Nicorici. Bucureşti.. XVI/4.. E... 1914. Asupra vârstei Formaţiunei salifere subcarpatice. p. Stratigrafia Neogenului superior din sectorul vestic al Bazinului Dacic. The Miocene from Transylvanian Basin – Romania. Bucureşti. Acad. Miller... Evoluţia microorganismelor planctonice calcaroase din România. F. I. I. M. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Macarovici. 1971. Papainopol. Ital. V (1911). II.... I. Popescu. Bucureşti. Ed. N. 1991. Proceedings of the II Planktonic Conference. LVIII/4 (1971).R. 2. Institutul Geologic Bucureşti.. Popescu.C. V (1913-1914)... Popescu-Voiteşti. Bucureşti. Mărunteanu. 7. Cercetări geologice în partea externă a curburii sud-estice a Carpaţilor Orientali. Contribuţii la stabilirea limitei dintre Tortonian şi Sarmaţian între Cluj şi Turda. Cluj-Napoca. Mrazec. Popescu. Erde.. Micu. S. R.. p. Dări de Seamă ale Şedinţelor. 1981. Associations de nannoplancton dans les depots sarmatiens de Muntenie (Bassin Dacique). Phys. Edit. L. 4-th INA Conf. M. Mărunteanu. p. E.. L. 66.C. 2002.S. 247-261. Martini. Motaş. Mărunteanu. in: Hamrsmid B.. I. Hodonin. Macaleţ. M.. Prahova). Dări de Seamă ale Şedinţelor. Fairbanks.. Standard Tertiary and Quaternaryy calcareous nannoplankton zonation. p. Univ. 1994. Comunicări ale Societăţii de Ştiinţe Naturale din R. Caractères stratigraphiques et sédimentologiques des dépôts sarmato-pliocènes de la courbure des Carpates Orientales. marginal erosio. 3-14. East Carpathians. p. 57 . 6829-6848.. R. v. N. 14b. Merutiu. no. în: Farinacci. Inst. Arhiva Institutului Geologic al României. 1916. I. 32-51. Gh.. p. J. Saltbearing Badenien Deposits in the Slănic Syncline. Etapa a IV-a. Bucureşti... Knihoonicka YPN. Planktonic foraminiferal biostratigraphy of the middle Miocene in Italy.. Popescu. 1972. Raport de cercetare. 1997. Gh. cu privire generală asupra conţinutului şi poziţiei stratigrafice a Buglovianului. Iaşi. II. 1978.N. Fl. Institutul Geologic al României. p.. 96. VII/1.. L... Vol. Motaş.R..G. Anuarul Institutului de Geologie şi Geofizică.

studiul depozitelor pliocene din regiunea cuprinsă între V. Edit. 1973. Pilide. Init. C. Vol. p. XLII. Cuza”. Paghida. p. Vol. Geol. p. Papaianopol.R..-Geogr. Bucureşti. II.... Anualele Universităţii... Rezumatul tezei de doctorat. XVII. 181. Janoschek.. 1969. Vol. I. Rom. Inst. Fl. p. Acta Paleont. Editura Academiei R.E. A. Bull. 1951. Bucureşti. Bucureşti. Observaţiuni asupra „Breciei sării” cu masiv de sare din regiunea miopliocenă dintre R. Vol. Pană. XXXII (1943-1944). Comité Géologique. J. Dări de Seamă ale Şedinţelor. Kapounek. In: Papp et al. K.. 1. Bund. Correlation of Sarmatian deposits of South Dobrogea and the Sub-carpathians of Muntenia. XXXIII. Nicolescu... 1978. M. T. N. J. Iaşi.).. Papp..L.S. 42A of the deep Sea drilling project. Observaţiuni asupra apariţiilor de brecia sării cu masiv de sare în zona miopliocenă dintre Teleajen şi Bălăneasa (cu privire specială pentru regiunea Pietraru-Buzău).S. Viena. Microfauna Miocenului dintre Siret şi Prut. Buzăului. Buzău). Munteanu. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Munteanu. Acad. M. Gh.... XI.. I. I. Teza de doctorat. Inst. p. Geologia masivului Bucegi şi a culoarului Dâmbovicioarei. 1998. Rom. Bucureşti. Gh. Biostratigraphie (Mallusques. in co-operation with Grill R. Rom.) Acad.. 189 p. Geologia şi tectonica regiunii Vălenii de Munte-Cosminele-Buştenari. cerc Geol. Popescu. XXVIII-XXXIX. Munteanu. Washington. 22-31. E. Stratigrafie. 155160.... Bratislava. Univ. p. A. Géol. R.. sect. St. Băcăran... M. Bălăneasa. Popescu. Vehr. Olteanu. Pauliuc. Pătruţ. 1951. M. Gh. I. p. Revue Roumaine de Géologic.. Vol. Geof. N. 58 . 1992-1993. Badenien. Géophysique et Géographie. 1964. Fr.R. of Bucharest. Memoriile Institutului de Geologie şi Geofizică. I. Bucureşti. (st. 1968. Popescu. Date noi cu privire la biostratigrafia şi corelarea Miocenului mediu din aria carpatică. 1969. 53-77. Asupra sarmaţianului din V. p. p. Pană. Roumanie). T. Munteanu.. C. Mărunteanu. Institutul de Geologie şi Geofizică.. Planktonic foraminiferal zonation in the Dej Tuff Complex. Teleajen şi P. Forams) on the Sarmatian în Salcia Area (Prahova County) An... Papaianopol. Tome 14/2. Serie de Géologie. 277-282.R. p.. 727-750. Universitatea Iaşi.. R. Studiul Miocenului şi Pliocenului din regiunea Cislău-Salcia-Lapoş. 1997. Patrulius.... An. Die Entwicklung der Uvigerinen im Badenien der Zentralen Paratethys.. Rep. Faunal remarks (Molluscs.. nomenclature of the Neogene of Austria. Vol. Bucureşti. 1992.. Ser. III. România.Leg. Neogene calcareous nannofossils from the Mediterranean . T. Anuarul Comitetului Geologic. D. Nichiforescu.. p. 1. Geol.. p. Bucureşti. IX. LXX. Studiul straografic al Neogenului din molasa pericarpatică (sectorul dintre V. R. p. Contribuţiuni la cunoaşterea Sarmaţianului dintre V. E. Stratigrafie. Asupra prezenţei stratelor cu Cryptomactra şi a vârstei stratelor de Andreiaşu în bazinul râului Putna (Vrancea).Schmid. Bucureşti. nat.. p. Papp. Bălăneasa cu privire specială pentru regiunea Pietraru-Buzău. Lopatna şi V. 1979. Bucureşti. Kossovian foraminifera în România. p. (Geol... Buletinul Societăţii de ştiinţe geologice din R. Bucureşti. 1978. 136 p. M.V. 1/2. Turnovsky. Academia Română. Teleajenului şi V. LXI (1973-1974). Bucureşti. Dări de Seamă ale Şedinţelor Tomes. 1997. 1975.S... „Al.. -T. Nişcovului). 291-300. Bucureşti. XXIX. -T.S. 1969. K. 1877. Studii Tehnice şi Economice. 189-203. Geol. Olteanu. 12-18. DSDP. Univ. Munteanu.. Geogr. Cricovului Sărat şi V. Cârnului (Cislău.: Chronostratigraphie und Neostratotypen M4. Soc. 231-261. Anuarul Comitetului Geologic. Studiul faunei sarmaţiene din regiunea cuprinsă între V. Fl. Iaşi. al Rom. 1966. 1970.S.I. Bucureşti.. Geol. 1968. D. XXVIII. E. Acad. Paris. 113-117. XXXI-XXXV (1942-1949) (résumes). Buzăului şi V. 157-162. 19-27. Kallmann. Nannoplancton) du Sarmatien et du Meotien de l’est de Muntenia (Bassin Dacique.. 5-62. 5-98.. Nichiforescu. Bucureşti. Lopatnei (Subcarpaţi). 65-84. p. 237-290. Sur le bassin néogéne de la région située au nord de Ploiesci (Valachie). Vol.. Bucureşti. M. Müller. 1955. I.

Vol. Raport geologic de sinteză privind stratigrafia tectonică şi perspectivele de hidrocarburi ale zonei flisului.. Contribuţiuni la studiul faunei de foaminifere terţiare din România. Romanian Journal of Stratigraphy. F. C. M..V. Recherces sur la „brece du sel” et quelques massifs de sel de la Zone paleogene-miocene du departamente de Prahova (Valachie) Comptes Rendus des Séances. Geologia şi tectonica părţii de răsărit a jud. Viena. Odin. Guide to Excursion B1 (post congress). p. Anuarul Comitetului Geologic.. Popescu. 3-12.. R. Inst.B. Gh. Institutul de Geologie şi Geofizică. Vol. Bucureşti. Genetical and Structural Relation between Flysch and Molasse (The East Carpathians Model). Contribution to the knowledge of the Sarmatian Foraminifera of Romania. X-th Congress RCMNS. Bucureşti. Bucureşti.. Bucureşti. Stratigraphic correlation of the Paratethys Oligocene and Miocene.. Vol. Vol. O. Vol. Öster. M. Institutul Geologic al României.V. Popescu.. Oligocene-Miocene transition and main geological events in Romania (excursion guide). Marine Middle Miocene stratigraphy of Central Paratethys (Romanian Area).. Prahova. 1996. Miocene Stratigraphy: An Integrated Approach. Contribuţiuni la stratigrafia Miocenului din Subcarpaţii Munteniei. Bucureşti. Prezenţa Mediteranului al II-lea fosilifer la Ogretin-Mierla. 1966. Popescu. p.M. Observaţiuni asupra „breciei sării” şi a unor masive de sare din zona paleogenă miocenă a jud. Popescu. M. Gnacolini. Marine Mid-Miocene stratigraphy of Central Paratethys (Romanian Area). Gh... 1998. Institutul de Geologie şi Geofizică. Buta. 14-19. p. 1958. p.. Bucureşti... P. Prahova şi datele noi ce se pot scoate din raporturile sale stratigrafice şi tectonice. Vol. Bucureşti.. Popescu. 241-270. G. Caşinului şi V. 1. Revue Roumaine de Géologic. An. Géophysique et Géographie. XXXII (1943-1944). Vărbilăului. 1951.. A. Preda. Marine Middle Miocene Microbiostratigraphical correlation in Central Paratethys. Tome XV/1. 9. Inst. 1997. p. 1995. 1987. p. Gelati. Elsevier Science B. Institutul Geologic al României.Mărunţeanu. Pătruţ.S. . Bucureşti. 1984. Inst. Wien. Geol. Gh. XXIX. A. Ges. 72-73/3 (1985-1986).. p. 2000. 1915.. Arhiva Institutului Geologic Bucureşti. D. Gr. 221-372. D. Langhian. 1922. Abstracts Vol. 113. Serravalian and Tortonian historical stratotypes in: Montanari. Prahovei). 1996. Vol. 1-82. Gh.. Popescu.. 19.Atlasul Paleontologic al Neogenului. Mitt. I. 1981. Popovici. S. Dări de Seamă ale Şedinţelor. Băcăran. Gr. Popescu-Voiteşti. Popescu. 65-73. Carpathian-Balkan Geological Association XVI Congress.. no.S. X.. Dări de Seamă ale Şedinţelor. Atlasul foraminiferelor calcaroase din Miocenul mediu marin din România: Superfamilia Neosariacea. Gr. Ştefănescu.. Geotehnica României. Bergbanstud.. Carpatho-Balkan Geological Association XII Congress Guide book series no.. 1971. p.. Săndulescu. Contribution à la connaissence de la faune burdigaliene de Cornu (V. Gh. Tomes XXXI-XXXVI (1942-1949) (resumes). Bucharest. Rögl. Săndulescu. Georgescu. 1995.. Zona Flisului paleogen între V.. 1998. Popescu. Gh. A. Geol.. Teleajenului). IV. M. p. geol.. Iaccarino.. Bucureşti. 489. Comite Géologique Bucureşti. 41. p. Gh. R.. 95-98. p. M. 59 . Geol. Dări de Seamă ale Şedinţelor. de la curbura Carpaţilor Orientali (între V. Cita. A. Melinte. Tema A10/1997 (8/1998. Comitetul de Stat al Geologiei. 727. Buzăului şi V. Coccioni.. Saulea... Anuarul Institutului Geologic al României.. XXXVI (1948-1949). Lower-Middle Micene Formations in the folded Area of the East Carpathians.. 149-168. Kusko. Romanian Journal of Paleontology. Prahova. Institutul Geologic al României. Vol. M. D.. Institutul Geologic al României.. M. p. An. 57-87. Bucureşti. Rom. p. 76. Academia Română.. Bucureşti. Institutul Geologic al României. Serie de Géologie. Rusu. Bucureşti. Romanian Journal of Paleontology. Bucureşti. Protoescu. 76. 1925. Editura Tehnică. 1952. Popescu. Săndulescu. M. Zaharescu. Supplement 5.. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Popescu. 76. Rio. Butac. 1956. Popescu. Gr.

1971. Petr.. Institutul Geologic Bucureşti.. Berger.. Fairbanks.. Ştefănescu. p. 3-eme serie. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău Steininger. Mărunteanu. 455-468. Vol.H. A tentative solving bycalcareous nannoplankton.. Comitetul Geologic Bucureşti. LXV/4. Paris.. Melinte. Aspect of the posibilities of lithological correlation of the Oligocene-Lower Miocene deposits of the Buzău Valley.. Institutul de Geologie şi Geofizică. J. Teisseyre. Age of the Doftana Molasse. Vol... Bucureşti..-Miocene sotope stratigraphy in the deep sea: high-resolution correlations. I. Carbon dioxide and polar cooling in the Miocene: the Monterey hypothesis. 181-191. Contribuţiuni la cunoaşterea Sarmaţianului din regiunea Rusavăţu.. p. VII. W. N.. Ştefănescu. p. Ştefănescu. L. Calcarele de Podeni.. Ivan. I. Inst. Geol. Ialomiţei.. Chronostratigraphie und Neostratotypen.. Bratislava. 75. Ştefănescu. III. Paleoceanography. 1985. Popescu.. 827 p. 357-389. Buzăului. Geophysical Monograph 32. Gaze şi Gologic. F. M. Dări de Seamă ale Şedinţelor. F. Vyd. paleoclimatic cycles and sediment preservation. Vincent. 23-31. II Miozän M1 Eggenburgien. Paleoceanogr. Tome 23/1. 1992.R.. 60 ..000. Ştefănescu. 89-94. 1993. 1897. Teisseyre. Tudor. Mid. M. The Algal Nature of Certain Calcareous Rocks Intercalated in the Doftana Molasse. 1911. Savin. Bucureşti. 1:50. Bucureşti.. Slov. p.. 37-57. 169-182. Senes. Romanian Journal of Stratigraphy. Consideraţii privind stratigrafia Neogenului din V. 215-219. V. W. M.. Stoica. 83-90. Soc. Dări de Seamă ale Şedinţelor. 1979. p. 1971. no. p. Wright..G. Ştefănescu. p. Bucarest. 1902: Privire geologică asupra formaţiunilor salifere şi zăcămintelor de sare din România. V.. Géophysique et Géographie. 1991. C. J. Revue Roumaine de Géologie.. R. Vol. Bucureşti. W. Early and Middle Miocene stable isotope: implications for deepwater circulation and climate. XLV (1957-1958). p. Carte geologique de la region Vălenii de Munte. M.G. On the Olgocen-Miocen Boundary in the External Flysch Zone of the Carpathian Bend (between the Teleajen Valley and the Dâmboviţa Valley). LVII/5. E. Gheţa..G. Tome XXV. 1963.. 6. Ştefănescu. Vied. Buletinul Institutului de Petrol. 1982. Academia Română. K. Series de Géologie. S. Vol. Mrazec. p. 1980. et al. 1962.D. Vol. Vol. (Bucureşti). Dicea. Akad. p.. Dări de Seamă ale Şedinţelor. Băcăran. Monit. Fr. Talec şi V. LXVII/4 (1979-1980). VI. S. Miller. X... Valea de Lopatna district de Prahova Bull.V. Woodruff.. M. Institutul de Geologie şi Geofizică. Rom. Dări de Seamă ale Şedinţelor. Vol. Structura geologică a regunii dintre V. M.755806. Vol. M.

1963. Ploieşti. Mz. The Fungal Spore and Diseas Initiation in Plants and Animals. OLARU. J. GH. . Bucureşti. FRUNZESCU... p. northen Gulf of Mexico.D.C. RÁCZ. Paris. G. 3 tab. 16 pl. Pollen et Spores.. 2004.. Ploieşti. Microspori de ciuperci din Formaţiunea evaporitică cu sare de la Slănic Prahova. Ped. BĂCĂRAN.2. Prahova. J.C. Abs. Studiu comparativ al sporilor de ciuperci din Formaţiunea gipsurilor inferioare a Sinclinalului Slănic (Miocen inferior) cu sporii de ciuperci actuali. Plante medicinale şi aromatice. BĂCĂRAN. Comunicări şi referate... Criterii de clasificare la sporii de ciuperci de vârstă oligocen-miocenă. 1975. Conf. p. Originea miocenă a unor agenţi patogeni ai plantelor. ELISK.. Prahova. p. HOCH. p. R. 1989. DRAGASTAN. de Şt. 1970. Morphological phylogeny of dispersed fossil fungal spores-Intimations. Lucknow (1976-1977) 1:331-342. 1986. COICIU. August 23. W. Univ. Seria Tehnică. Mz.. 1996. BĂCĂRAN.. Le gisement de Cerrejón (Paléocène-Eocène). Vol. G.. V:. V.. V. 61 . Vol.V. I. 198: 254-260 p. D. Ed. LVI. IV. Classification and geologic history of Dispersed Microthyriaceous fungi.L. 232-252.. p.. XV. D. p. New York and London. Les Champignons epphylles du Tertiaire de Columbie I. ELSIK. & FRUNZESCU.L. Univ. Dictionary of the Fungi. Comunicări şi referate.. p. et PONS. Prahova. Soc. 283. W. Microspori de ciuperci oligocene în Calcarele de Jaslo din zona sudică a Carpaţilor Orientali. „Petrol-Gaze” Pl.. C. Univ. p.. Endolitic Fungi in Reef Building Coral (Order: Scleractinia) Are Common Cosmopolitan and Potentially Pathogenic. BĂCĂRAN. Tampa. Microscopic fungal remains and Cenozoic Palynostratigraphy. D. Plenum Press. p. Association of Geological Societies. Evolution and Kingdom of organisms from the perspective of a mycologist.. Mz... 1-413. ELSIK.R. 1978. Vol.C. Comunicări şi referate X. Int. H.J. Bull. V.. PETRESCU. & DRĂGĂNESCU. ediţia a II-a. Vol. 47-49. ELSIK. Transactions Gulf Coast. Ed.C. Comunicări şi referate IX. D.. Geoscience and Man. et al.. 1997. 91-97. J. no 4. Acad.C. W. J.. L. p. 169. DOUBINGER.. D. 4 text. Nat. W. BROWN. Şt. America. 27 Aug.. W. Abs.C. 1927. de Şt. E. Abstracts with Programs. Prahova.A. Systematischer Botanischer Bilderatlas. p. figures. BENTIS. & GOLUBIC. Ploieşti. Academia Română. Second International Mycological Congress. BĂCĂRAN... vol. 147-149. 2/2004. Editura Ceres. 84 (1): 1-11. Nat. Dicţionarul explicativ al limbii române. 1 p. XXVIII. Consideraţii teoretice asupra germinaţiei sporilor de ciuperci miocene din genul Alternaria.P..3 Sept. O. U. O. Nat. 1977.C. Texas.. 1994. Tampa. C. 1969. & GHEORGHIES. V. A... p. V. Commonwalth Mycological Institute Kew. II. p. pl. Palinologie cu aplicaţii în geologie. Ploieşti.J. L. Bucureşti. GOLUBIC.. 43. 1992. J. 27 August . BĂCĂRAN. Classification geologic history of the microthyriaceous fungi. 1992... Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 11.. 99-112. & ELSIK.. Băcăran. L. 1994. Simpozionul Naţional de Micologie. Sinaia. nr. 1976.S. B. 403-420. 44. W.. Bucureşti. Şt. South Florida. ELSIK.. Mz. W. BARNAURE. Humble Oil & Refining Company Huston. p. Fitotehnic. I. BIBLIOGRAFIE PALEOMICOLOGIE AINSWORTT & BISBY’S. Surrey. Did. K. p. 1962. 168.: 1-555. Univers enciclopedic... Cole. DEBORAH. ELSIK. 2000. Berlin..T. COTEANU. 1-1192.. no 3-4. Bucureşti.. 1977. IX.. 1-419. ETHRIDGE. South Florida.. 1991. Ploieşti. 1973. Palynol.. BÂLTEANU.3 September 1977.. 1977. Mycologia. S.. 115-120. G. VIII.. V. Vol. Second International Mycological Congress. 262 p. Late Neogene palynomorph diagrams. V. Bul. Nat. DUNZINGER. 1995. Fungal spores in stratigraphy Geo. Volume XIX.C. BARR. Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”. (netipărit).

p. W. XXVIII (1986). 1997. Ed.-dec. nov. Tome 47. 2004. D. The utility fungal spores in marginal marine strata of the late Cenozoic. GUŢU. Ploieşti. R. W. 1963 emend. & JANSONIUS. p. The fungal morphotype Felixites nov. Legumicultură. D. Canadian Journal of Botany. p. XXIX. ELSIK. 1978. 1976.. FOURNIER. Ed. Conf. Revue Roumaine de Géophysique et Géografie. 129-132.. GH. Cătina jud. 66. XXVIII. Elsevier Scientific Publishing Company. Revista Română de Petrol. ELSIK. p. London. p. ELSIK.P. Fossil Bacteria and Fungi in some Cretaceous woods and their paleoecological implications.C. Istoria pădurilor fosile din Terţiarul Transilvaniei. W. FRUNZESCU. Adnotated Glossary of Fungal Palynomorphs. FRUNZESCU. XLVII-L (1995-1998).A. 1994. Dispersal in Fungi. no 4. A palaeogeological study of Holocene peat bag sections in Germany and the Netherlands Review of Palaeobotany and Palynology. I. 1987. p. 1986. & BĂCĂRAN. Volume 42. EDIGER. 2003. Rev. 155-159. Vol.S. Vol. Catedra de Geologie-Paleontologie. no 1-2. Pollen et Spores. Editura Academiei Române. 1-229 p.C. Pollen et Spores. revizuită. Ed. nr. 2: 436-493. Studiul lemnelor fosile din depozitele Cretacic-Paleocene (?) din România. Bucureşti. „Petrol-Gaze” Ploieşti.. Texas.. E. AASP Contributions Series..R. W. 1-350... oct.C. IAMANDEI..T. Geoscience and Man.D.. Ploieşti.B. D. Crişanei şi Maramureşului. teză de doctorat.. şi col.L. 403-420... GIVULESCU. Cluj-Napoca. Serie nouă. INGOLD. 1986.R. Ed. Fifteen miscellaneous proposals towards the evolution of a Code appropriate to the needs of the 21st century.C.. 8. p.103. 1-208. Z. Vol. Pânza de Tarcău. Printed in the Netherlands. & BATI. gen. Taxon. 31-41. 1979. 1998. Jakson Group. 1-150 p. 1-35 p. 4. 2001. Academiei R. Băcăran. Univ. Palynology. p.. Roum de Géologie. D. 1980. Palynol. Humanitas. IAMANDEI. W. 1990. Number 11. 27 pl. GEEL. ELSIK. A. 1996. V. pages 953-958 National Research Council Canada... W.P. The stratigrafic value of Neogene fungal spores from DSDP site 493. 1-1446 p. V. p. Psilodiporites Varma and Rawat. p. 2003. Carpatica. 1984. Int.C. Buzău. 23. 53-63. 1 plate. E. Flora pliocenă de la Corniţel (reg. International Code of Botanical Nomenclature. + 120 planşe text. Lucknow (1976-1977). Bucureşti. D. Harta regiunii Crivineni. L. Did. 1990. 5. XXXI.. ELSIK. şi Ped.. Fungal spores from the Upper Eocene Manning Formation. Identificarea asociaţiei cu Deflandrea spinulosa în zona Stârmini.. W. 2001. & BROWN. INDEX FUNGORUM http://indexfungorum. 1989. August. p. northern Gulf of Mexico. Oradea).L.D. East and South Central Texas: U. 77-82. Volume 15... IV. HAWKSWORTH. Banatului. Bul.. Palynology of Late Pleistocene Giant Ground Sloth Locality. ETHRIDGE. G. Bucureşti. p.C. Facultatea de Geologie şi Geofizică. The AASP Inc Workgroup on Fossil Fungal Palynomorphs. 71-79. 1974. Paleogene fungal spores and fruiting bodies of the Canadian Arctic. Number/numero 5. 1-172. Palynology. leg. nr. ELSIK.. Volume 52..asp INDREA. southwest Harris County.. Pătârlagele. 1964. W. & TRĂISTARU. Calvini.. Pollen et Spores. & BĂCĂRAN. J. Microspores de champignons dans l’horizon supérieur du Grès de Kliwa de l’Éperon de Văleni. GIVULESCU. R. 1-12. Studiul palinomorfelor Molasei de Doftana din Sinclinalul Drajnei (Bazinul Văii Teleajenului). ELSIK. Oxford University Press. Dicţionar latin-român. New genera of Palaeogene fungal spores.V. Bucureşti. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău ELSIK. 421-426. JANSONIUS. Bucureşti.. Vol....S. 62 .. Pollen et Spores. 156-162. HUICĂ. no 3-4. Volume 8. Fossil fungal spores: Anatolinites gen.C.org/names/names.C.. Amsterdam. Bucureşti. W. Vol. 1983. Vol. Tome 34. 25 (1978) 1-20. G. 1993. C. no 1. IONESCU. V. 14: 91. 1987. V. p. ediţia a II-a..C. ELSIK.

R. Texas. Cercetări palinologice asupra Eocenului de la MorlacaHuedin. T. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău JANSONIUS. p. G. introducere în paleobotanică.M. D.V. District of Mackenzie.. p... adopted by Elleventh International Botanical Congress Seatle.S. Paleontolographica Abteilung B. E. 1971. Faculté des Sciences de l’Université de Strasbourg. G. & JANSONIUS. J. 36 pl.R.. 63 . The importance of Fungi in shaping the paleoecosistem. 458-5126. pl.. Synopsis of fossils fungal spores. 15. JANSONIUS. T..V. LOCQUIN. 1-173 p.. Vol. Linnaean nomenclature-universal language of taxonomists and the Sporae Dispersae (with a commentary of Hughes proposal). M. 1982. Southern Argentina.. 1971. & KALGUTKAR. Res. 1971. D. 1982.L. ROMAGNESI. 557-562.. Rew. Reprinted from Trends in Ecology and Evolution. & PETRESCU.A. & VAVRDOVA. & ELSIK..N. S. of Paleobotany and Palynology. mycelia and fructifications. XXIII. 64-2008. Fossil arbuscular micorrhizae from the Early Devonian. JANSONIUS. 1986. TAYLOR.. Bulletin 340. by D. 13-16. 167-174. Thèsses. SVOBODOVA. Les champignons fossiles. POP EMIL.N. p. Pollen et Spores 23 (3-4). N. & DRAGASTAN. REYNOLDS. Simpozionul de Palinologie Cluj. T. Some fossil fungal form-taxa from the Maastrichtian and Palaeogene ages. Paris. M. nov.A. Dallas... R. Zambia. Printed in Great Britain. August 1969. & OSBORN. no. 3-4: 319-334. 1981. p. Fungal palynomorphs recovered from recent river deposits..M. I.N. Recherches sur quelques organismes fungiquest et d’affinités fongiques probables présents and Paléozoiques... nov. 1994. 141152 SEPULVEDA.R.J. Bucureşti. NORRIS. 1971. STAFLEU..M. The distribution and interactions of some Paleozoic fungi.M. Atlas des champignons d’Europe. 2000.. R. 2008.V. 14 mai 1970.. Palynology 24: 37-47. 1986. Stuttgart. 1995. & NORRIS. & DILCHER. Commision geologique du Canada. 1996. L. M. POP.. nouvelles recherches sur les champignons fossiles. H. J. U. 1996. The nomenclature of fossils as fungi. Fungal Associations in the Terrestrial Paleoecosistem. Geological Survey of Canada. 1995. TAYLOR.. Acad.. J. W.. W. Bucureşti. Published by the American Association of Stratigraphy Palynologists Foundation. R. Progr. & SIEGLER. Utrecht-Netherlands. 1965. M. Vol. Mackenzie Delta Region. J. Dacia. no 1. Plenum Press. Toronto. p.C.N. 1-351 p.. pp. 2-4. SHEFFY. DIJKSTRA. 163-187 + 2 pl. KALGUTKAR.N. F.L. Le Paléogéne des Fosses Rhenan et Rhodanien etudes sédimentologiques et paléoclimatiques. & TAYLOR. în palin rom. T. Volume 5. Vol. Mycotaxon. Paléosporologie. 1-471 p. 2000. Paris. Les champignons fossiles. 1-392. 1-260 p.L. 99 (5): 513-522.. Mycologia. 560-573. II. Ed.. A comparision of some Paleogene fungal palynomorphs from Canada and from Patagonia. 1995. Mycol. Taxon 30 (2): 438-448. Luangwa Valley.V. Ed. The fossil history of Ascomycetes Systematics and Perspectives in the Nineties. Tomo XIX. 249-262. p. Systematic and stratigraphic palynology of Eocene the Pliocene strata in the Imperial Nuktak C-22 Well.. Supervicornea pacltovae gen.S. POP. Review of Palaeobotany and Palynology 85: 83-94. E.. J. et sp. p. JARZEN. AASP Fondation. 1972. cu privire specială asupra condiţiilor paleoclimatice. PETRESCU.. 17.W.Y. 1-89 p. Bordas. T. New York.. by The New York Botanical Garden Bronx: N. SITTLER. International Code of Botanical nomenclature. D.. TAYLOR. no..M. R. R. Redescription of Some Fossils Fungal Spores. I. Plante fosile.. et al. Palynology: Volume 10: 35-60.. Morphology and Taxonomy of fungal Spores. a new elateroid sporomorph from the Bohemian Cenomanian (Czeh Republic) Acta Musei Naturalis Pragae Series B-Historia Naturalis Vol.. a Cretaceous fungal fructification. E. 1-178. 1981. 1-279 + 2 pl. 1990. Macromycetes. Acad. Cluj-Napoca. Paris F. pp. GH. J. PO.S. TAYLOR. 87 (4). O. AMEGHINIANA. XXIX-XXXI. 1982..T. 1981. 1985.C. fig. Geleenites Dijkstra 1949.. TAYLOR. M. & ELSIK.. PO.. Progrese în palinologia românească. Băcăran. Ed. Hawksworth. LOCQUIN. KALGUTKAR.34-51.. Ed. 133-138. Canada. C.

p. D. The Rhynie Chert Ecosystem: A Model for Understanding Fungal Interactions. TAYLOR. 2000. Protoascon missouriensis. Heidelberg. a complex fossil microfungus revisited. 68-75. of Botany and Institute of Polar Studies. A Cyanolichen from the Lower Devonian Rhynie Chert American Journal of Botany 84 (7): 992-1004. 1996.N. HASS. 2005. M. T. & REMY. seria Botanică. & KERP. 901-910.P.N. H. Fungi and Sediments Springer-Verlag p. Review of Palaeobotany and Palynology 90: 229-262.N.. National Science Foundation Deutsche Forsungemein schaft and Deutscher Akademischer Austauch Dienst. Internaţional de Nomenclatură Botanică. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău TAYLOR. VACZY. & OSBORN. HASS.. Studii şi Cercetări Biologice Cluj. 725-729. T. TAYLOR.. Dep. H.. T. & HASS. 16 november 1995. Cod. HASS. E. TAYLOR.N. W. Bucureşti.. KRINGS.. Nature Volume 378. p. E. H. 1-254. J. A fossil mycoflora from Antarctica. T. nr. Ohio.L. & TAYLOR. & KERP..S.N.. Fungi from the Lower Carboniferous of central France. Bronx. Berlin. H. T.. 97 (3). The oldest fossil ascomycetes. Nature Volume 399/ 17 iunie 1999.. TAYLOR.. The Ohio State Univ. Bucureşti.. T. VACZY. Devonian Fungi: interactions with the green alga Palaeonitella. T.N. The importance of fungi in shaping the palaeoecosistem. W. 1987. C. R. S. T. 1974. H. HASS.D.N. TAYLOR. 213-253. Ed. Băcăran. 1992. B.R. 24.. 84 (6): pp.V. S. KLAVINS.. H. 2000. 10458-5126. W. N. 1999. The oldest fossil lichen. Columbus. TAYLOR. p. T. Mycologia.N. 1994. TAYLOR... 1995. H.. New York. VERECCHIA. Parasitism in a 400 milion year-old green alga. TAYLOR. 1972. Buenos Aires. GALATIER. & AXSMITH.. & STUBBLEFIELD.P.N. REMY. Mycologia. 1992. T.. Tipizarea nomenclaturală în Botanică. REMY.L. E. 3.M.Y. 1997.N. by The New York Botanical Garden. Acad.. C. 244. T.. Review of Palaeobotany and Palynology 83: 253-260. TAYLOR.I. H. & KERP.. & TAYLOR. 64 ..

. 1971. ELLIS. Acad. 1-1283 p... ST:.R. DEIGHTON. Studii şi Comunicări. 1-545 p. JOLY. 1964. Dictionary of the Fungi Commonwealth Mycological Institute.Sc.B. The Fungi – An Advanced Treatise.. 1979.B. GOIDÀNICH.V. „Ion Borcea” Bacău. p. H. Elsevier – Amsterdam. Vol.C. AINSWORTH. 1-208 p. HULEA. BUIA. Ed.. J. 2005.D.. p. p. 1-541 p... A. J. Dicţionar fitopatologic în şase limbi – Micoze. Paris VIe. Passalora.... 1 p. A. 2000.C. Contribuţii la cunoaşterea genului Pleospora Rabenh.. Surrey. Vol. Tome I. 47. 1-56 p. Commonwealth Mycological Institute Kew. T.R. BARR.. G. Bratislava. Moscova. Băcăran. 76-83. Champignons de Suiss.. 12. Ceres. 1963. A. BIBLIOGRAFIE MICOLOGIE ABBAYES.. et KRANZLIN. O. AINSWORTH. Române. SLIAUJENE. G. C.. & LIZON.. IV B: 1-504 p.. 1966. GÄUMANN. COOKE. Editura Agro-Silvică. LUGAUSKAS. 1-340 p. I: 1-748 p.3. 547 p. Editions Paul Lechevalier. New York. London. T. p. no 144. England. 1997.. de Ştiinţe a U. Mycological Society of America.S. A.. ELLIS.. Commonwealth Mycological Institute. P. tehnici şi ştiinţifici în fitopatologie. Ph. V. 1966. 1968.. Evolution and Kingdoms of organisms from the perspective of a micologist.. p. Bucureşti. MANOLIU. 1983. Biol. 1965. MICULISKENE. Mycol..V. Iaşi... INGOLD.. Vol. 20: 9-14. Plant Diseases and Metabolites.C. Les Ascomycetes. 1-507 p. BAICU. Vol. 1-551 p. 1976. 1-316 p. 1-354.C. DEREMEK. Scrisoare către Băcăran Victor. A. Paris.B.. Bucureşti. Surrey. 1987. 1-608 p.. Nat... Studies on Cercospora and allied Genera II. London. & SESAN..S. Oxford at the Clarendon Press. 1961.. 1964.N. Sc. 1967... Masson et Cie Editeurs. Kew.J. B. Lond. Lucerne. BREITENBACH. G. 1964.. Commonwealth Mycological Institute Kew. V..B. JIGĂU. B.S. 1985..34.. Ed.. M. (Clasa Ascomycetes) şi reîncadrarea taxonomică a speciilor acestui gen din flora României. 1984. Malýatlas húb. New York and London. Bologna.. & VISCONTI.. Botanica agricolă. BONTEA..C. 1964. Sc.C. Cercosporidium and some species of Fusicladium on Euphorbia. Surrey. Dicţionar de termeni populari. 1-609 p. Bucureşti. M. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău 11. DEIGHTON. Le Genera Alternaria. F. M. G. A. P. ELLIS. CHELKOVSKI. MADELIN. More Dematiaceous Hyphomycetes. Complexul Muz.. Commonwealth Mycological Institute. 1979. Masson.. The Ecology of the Fungi. More Dematiaceous Hyphomycetes... 1981. RĂDULESCU. Dispersal in Fungi. Paris VIe. Butteworths. ex Ces & De not. MANOLIU. E. 1-193. syst. p.. Mycologie générale et structurale. England. 65 . 1992. New York. D..J.. Mycologia 84 (1).. Press Inc. The Fungus Spore. Fitopatologie agricolă. AL. Dip.S. Vol. 1980. Stuttgart. 1-11. D. Mycological Papers. D. LOCQUIN. A.. Bucureşti. p. Manuale di Patologia vegetale. Botanique.. 1-337 p. Vol. Cerc. F. Surrey. de Şt. B. A.F. Catalogul micromicetelor biodestructoare ale materialelor polimere. 83. 1-161 p. & BONTEA.... Dictionary of the Fungi fifth edition. 1-249 p. & PETRESCU. Ph. C. I.E. 141. St. & ELLIS. Veget.Sc. 1973. Vol. MANOLIU. Die Pilze.. Ed. 396. E. Bucureşti. M.T. Tokyo.. 1982. Commonwealth Mycological Institute Kew. Ceres... 1-154 p. 1996. P. AINSWORTH. Studies on Cercospora and allied Genera VII New species and redisponizions. F. T. Academic Press. Kew. Surrey. Alternaria. Acad. W.. M.I. A. III: 1-571 p. nr. 1963. Bacău). Cercetări micocenologice în asociaţia Symphyto-Cordati-Fagetum din Munţii Nemira (jud. et al. 1-80 p. Macmillan Publishing Company. nr. D. & SUSSAMAN. Boca Raton Florida. Ph.I. II. II: 1-804 p. B. Kew.. 1-206 pl.

R. Septoriozele în România... C. 1-358 p.. VILLE. p.. şi Ped. Acad. 1967.P..H. C. Ed. Paris VIe. E. 1966. II. 1998. Mucorales Verlag von J.R.. Cardif CF1 3NP. Cambridge. RĂDULESCU. Bucureşti.S. I şi II. R. 1979. M. Plante inferioare din masivul Ceahlău... T. Editions Paul Lechevalier.. Paul Lechevalier Editeur. sec. R. 1-148. Cuza” Iaşi. 149-348. p. Drechslera.. Ed. 16. CLEAL. Graminicolous Ascochyta Species. Bucureşti. O. 66 . Commonwealth Mycological Institute Kew.. Monografia Uredinalelor din Republica Populară România. 1-291. ŞTEFUREAC.. Tratat de fitopatologie agricolă. DODEA.R. Napoca Star.. pag. Cryptogams and Gymmosperms. Did. A. Curvularia. Bucureşti. PUNITHALINGAM. p. Vol.. Agro-Silvică.. Species on Monocotyledons (excluding grasses). Evoluţia plantelor oglindită în opere recente de botanică filogenetică. 1999. Ed. Băcăran. THOMAS. 1-300 p. A... Bucureşti. J. p. C. 269. + 1 tab. PATRICK. G. Bucureşti.S. E. 1964.. R. studiu monografic. Ed. Cluj-Napoca. M. Les Champignons. H. 1995.. 1998. MOREAU.. MITITIUC. R. SIVANESAN.. Ed. 1973. Ed. V. F. England.. RĂDULESCU.. p. Ed. E. Ciuperci Pyrenomycetes Sphaeriales din România.S.P. „Al. SĂVULESCU. 1-325.. M.. Studiul paleomicologic al depozitelor miocene din bazinele văilor Teleajen şi Buzău MANOLIU. 1-219 p. Acad. CAB International Mycological Institute.. National Museums & Galleries of Wales. Vol. Bucureşti. Ustilaginalele din Republica Populară România. PUNITHALINGAM.. Paris. 1979. 1969. NEGRU. 1-614 p.. E.. J. SIEPMANN. I: 1-543 p. SĂVULSECU. 1973. I: 1-1329 p. Paris VIe. 1957. pag. 144. Le genre Alternaria. RAFAILĂ.R. ROMAGNESI.. 1-570 p. 1953. 1995. şi Ped. Acad. 1-242..... WEBSTER. Patologie vegetală. Introdcution to Fungi University Press Cambridge. Atlas des champignons d’Europe.. PÂRVU. J. 185. 1-355 p. 1954. S.. 1967. A. RĂDULESCU.. I-LXXXII.C. VILLE.. COROI... II: 1-1166 p. T. Micologie.. Ed. Vol. Ed. I şi II.. SĂVULESCU.S. MOHAN.. A.B. 1-250 p. Graminicolous species of Bipolaris.. 1988. ed.I.. F. Surrey. E. NEGRU.. Bucureşti. Ed. 1987. Department of Biodiversity and Systematic Biology..H. Tome II. + 69 tab.S. NEGREAN. T. R... pl. Iaşi. 1969.S. Ceres. A. 235-236. Ascochyta II. 119. ZYCHA.V. E. ZANOISCHI. R.. Cramer.R.R. I. Bibliography of European Palaeobotany and Palynology 1996-1997. II: 1-1168 p. H. FRASER. p. E. PARDOE. Acad. Îndrumător pentru determinarea bolilor şi dăunătorilor la seminţe. Bucureşti. Did. Edit. Acad. Ed. 1971. Univ. Ciupercile Erysiphaceae din România. Fitopatologie.. Acad. R.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful