OBIECTUL ŞI CONŢINUTUL AMPELOGRAFIEI

•Ampelografia este știința care se ocupă cu studiul soiurilor de viță de vie.

•Ampelografia studiază soiurile de viţă de vie roditoare şi de portaltoi sub următoarele aspecte:
•originea soiurilor de viţă de vie (originea ecologo – geografică şi cea genetică);
•metodele şi metodologiile folosite în descrierea soiurilor şi studiul acestora privind însuşirile
agrobiologice, agrotehnice şi tehnologice;
•comportarea soiurilor de viţă de vie în diferite ecosisteme viticole, în vederea repartizării
judicioase a fiecărui soi sau grupe de soiuri în acele condiţii ecologice în care îşi valorifică la
maximum potenţialul de producţie şi cel calitativ, precum şi în vederea realizării sortimentelor
viticole pe areale şi podgorii;
•studierea rezistenţei biologice la factorii biotici şi abiotici.
• Toate acestea in scopul cunoașterii soiurilor de viță de vie și stabilirii tehnologiilor de cultură diferențiată
care să asigure producții mari de struguri, constante și de calitate.
•Denumirea de ampelografie provine din limba greacă:
• (ampelos) = viță
• (graphos) = descriere
•Ea a fost introdusă în știință de către PHILLIP IACOB SACHS (1661).
•La început ampelografia avea un caracter pur descriptiv, deoarece se rezuma numai la descrierea botanică
a viței de vie.
•După ce filoxera a pătruns în Europa și a distrus plantațiile de vii roditoare, oamenii de știință și-au îndreptat
mai mult atenția asupra vitaceelor, orientând cercetările în direcția însușirilor agrobiologice și tehnologice ale
speciilor și soiurilor de viță de vie.
•Ca urmare, ampelografia a depășit cadrul restrâns descriptiv, devenind o știință practică cu caracter
aplicativ, cu o tematică și metodologie proprie de studiu.
• Conținutul ampelografiei. În cadrul ampelografiei este studiat soiul,
ca factor hotărâtor de producție în viticultură și anume:
• originea soiurilor de viță de vie;
• modificările în constituția lor genetică;
• metodologia folosită pentru descrierea și studiul soiurilor;
• însușirile biologice, agrotehnice și tehnologice ale soiurilor;
• comportarea soiurilor în cadrul diferitelor ecosisteme viticole;
• rezistența soiurilor în raport cu factorii naturali pedoclimatici cat si cu cei
biotici.
• Toate acestea în vederea realizării sortimentelor de soiuri pe podgorii,
specializării acestora pe direcții de producție.
• Terminologie lingvistică. În limba veche sanscrită
• vița de vie se numea draska,
• strugurele rasâlâ și vinul madhu.
• Acești termeni nu s-au păstrat, folosindu-se terminologia lingvistică
latină (vitis = viță; racemus = struguri; vinum = vin).
 Evoluția ampelografiei ca știință

• Perioada antică. Preocupări referitoare la soiurile de viță de vie au

existat din antichitate, începând cu descrieri simple și nesistematice
întâlnite la scrierile filozofului grec TEOFRAST (372-237 î.ch.) și mai apoi
la romani (CATO, 234-149 î.ch.; VARO, 116-27 î.ch.; VERGILIU, 71-19
î.ch; COLUMELLA, 02 î.ch-65 ch; PLINIU CEL BĂTRÂN, 23-79 ch. și
alții).
• COLUMELLA este considerat cel dintâi ampelograf; acesta călătorind
prin țările bazinului mediteranean și în cele din Orientul Mijlociu a
remarcat existența numărului mare de soiuri de viță de vie.
• Denumirile soiurilor consemnate în lucrările antice nu s-au păstrat în evul
mediu, deoarece dislocarea populațiilor în perioada colonizărilor și mai
ales a migrațiilor popoarelor au exercitat o influență hotărâtoare asupra
limbii.
• Câteva din ele s-a încercat a fi identificate astfel: soiul Aricela mitida din
antichitate ar fi sinonim cu Fetească albă; soiul Biturica, sinonim cu
Cabernet Sauvignon; soiul Apianae, sinonim cu Muscat etc.
• Perioada evului mediu. În evul mediu scrierile ampelografice apar
foarte târziu. Abia la începutul secolului al XIV-lea, în Italia PETRUS DE
CRESCENTIUS în lucrarea “Opus ruralium comodorum” descrie 40 de
soiuri de viță de vie, cu denumiri italienești, altele decât cele cunoscute
în antichitate.
• Secolul al XVI-lea a marcat saltul cel mai important, prin numărul și
valoarea lucrărilor ampelografice apărute în țările din apusul Europei.
• Ca figuri mai reprezentative pot fi menționate: ALONSO DE HERRERA
care în lucrarea “Obra de agricultura” (1520), descrie soiurile de viță de
vie cultivate în Spania; CHARLES ETIENNE și JEAN LIEBAULT cu
lucrarea “La maison rustique” (1564) în care sunt descrise soiurile
cultivate în Franța, și alții.
• Perioada renașterii. În această perioadă, țările germanice preiau
întâietatea, prin ampelografi renumiți ca PH. SACHS (1661) și J. KNOL,
acesta din urmă descriind soiurile de viță de vie cultivate în Saxonia.
• Abia în secolul al XVIII-lea, după ce botanica a reușit să-și pună la punct
bazele sistematicii, apar și primele clasificări ale vitaceelor
(TOURNEFORT, 1700; LINNE, 1753; A.L. JUSSIEU, 1789).
• Perioada modernă. Este perioada colecțiilor
ampelografice și consolidării ampelografiei ca știință.
Activitatea cea mai intensă s-a desfășurat în Franța, unde
HENRI CHAPTAL (1817) înființează prima colecție
ampelografică națională, pe lângă pepiniera grădinii
Luxemburg din Paris, cu peste 2000 de soiuri de viță de
vie.
• În sudul Franței contele A. ODART (1841) înființează o
altă colecție ampelografică cu circa 1000 de soiuri și
publică lucrarea intitulată “L’Ampelographie universelle”
(1845), în care sunt descrise cele mai importante soiuri de
viță de vie din Europa, pe care le clasifică după epoca de
maturare.
• A urmat perioada filoxerică (1863-1900), care a marcat o
nouă etapă în dezvoltarea viticulturii europene.
• Pentru rezolvarea problemelor și găsirea soluțiilor de refacere a
podgoriilor decimate de filoxeră, s-a impus necesitatea unei
colaborări internaționale a specialiștilor.
• Au fost elaborate studii ampelografice de mare valoare, cum
sunt:
• “Saggio di una Ampelographie universelle”, în Italia (C.
ROVASENDA, 1877);
• “L’Ampelographie helvetique” (A. KRAFT și A. BOSSAR, 1891);
• “Introduction a l’Ampelographie roumaine” (GH. NICOLEANU,
1900);
• “L’Ampelographie universelle” în 7 volume, de P. VIALA și V.
VERMOREL (1901-1910) la care au colaborat peste 80 de
personalități din lumea viticolă internațională.
• A fost concepută ampelometria ca metodă de studiu pentru
soiurile de viță de vie (L. RAVAZ, 1902) și s-a trecut la
întocmirea schemelor ampelografice de descriere a soiurilor de
viță de vie.
• Perioada contemporană. În primele decenii după
invazia filoxerei s-a desfășurat o intensă activitate
în favoarea hibrizilor direct producători care
invadase podgoriile Europei (L. RUGGERI, P.
CASTEL, V. VILLARD, S. BERTILLE și alți).
• Abia după Congresul internațional de viticultură de
la Santiago de Chile (1956) entuziasmul pentru
hibrizii direct producători a fost stăvilit, iar
cercetările s-au orientat în direcția ameliorării
soiurilor nobile europene.
• În anul 1924 a luat ființă Oficiul Internațional al Viei
și Vinului (O.I.V.) cu sediul la Paris, ca organism
interguvernamental la care au aderat țările viticole,
având ca scop coordonarea acțiunilor științifice,
tehnice, economice și de legislație din domeniul viei
și vinului.
• Prin grija acestui organism a fost întocmit
Registrul ampelografic internațional cu peste
500 de soiuri de viță de vie, pentru a putea fi
cunoscute și studiate, difuzându-se și
schema ampelografică a O.I.V.-ului de
descriere a soiurilor.
• A fost publicat în 4 limbi (franceză, engleză,
germană și spaniolă), codul caracterelor
ampelografice în vederea armonizării
metodologiei de lucru folosite la descrierea
și caracterizarea soiurilor de viță de vie.
• Pe plan regional s-au continuat cercetările asupra soiurilor cultivate
în diverse areale geografice și redactate ampelografiile naționale:
• L’ampelographie hellenique (ampelografia Greciei), în 3 volume de B.
KRIMBBAS (1943-1946);
• Ampelografia U.R.S.S în 6 volume, elaborată în cadrul Institutului
unional de cercetări viticole și oenologice din Magaraci (1946-1956);
• Ampelografia Cehoslovaciei, de J. BLAHA (1952);
• Ampelografia soiurilor din Jerez și Andaluzia occidentală (Spania), de
G. FERNANDEZ (1956);
• Ampelografia Ungariei în două părți, de P. CSEPREGI și J. ZILAI
(1955-1960);
• Cepages et vignobles de France în 4 volume, de P. GALET (1956-
1965);
• Ampelografia Turciei de N. ORAMAN (1963);
• Ampelografia R.S. România în 8 volume, de Gherasim Constantinescu
și colab. (1958-1970) etc.
• Toate aceste lucrări au contribuit la o mai largă cunoaștere a
variabilității care există în cadrul speciei Vitis vinifera și au înlesnit
schimburile de material biologic.
• S-a trecut la o activitate mai susținută de creare a
soiurilor noi prin hibridare controlată, folosindu-se
formele cele mai valoroase existente în cadrul speciei
Vitis vinifera și altor specii.
• Rezultate remarcabile au fost obținute:
– în Italia de către LUIGI și ANTONIO PIROVANO, prin
creațiile noi pentru struguri de masă (Muscat d’Adda, Italia);
– în California de către E. SNYDER, F. HARMON și H.P.
OLMO, prin creațiile noi de soiuri cu maturare timpurie
(Cardinal) și a soiurilor lipsite de semințe (Delight, Perlette);
– în Ungaria de către A. STARK, prin creațiile de soiuri
extratimpurii (Perlă de Csaba);
– în România de către GHERASIM CONSTANTINESCU, prin
creațiile noi de soiuri pentru masă (Muscat Timpuriu de
București) etc.
• In ultima parte a sec. XX preocupările ampelografilor au fost
orientate spre crearea de soiuri cu rezistență biologică complexă
la ger, filoxeră, boli și dăunători, care să simplifice tehnologiile de
cultură a viței de vie.
• Rezultatele de până în prezent sunt încurajatoare, exemplu fiind
creațiile SEYVE-VILLARD obținute în Franța, cât și cele de dată
mai recentă obținute în Ungaria, Germania, Republica Moldova,
România și alte țări.
• Perspective mari în domeniul ameliorării soiurilor de viță de vie,
oferă hibridarea genetică, exploatată în prezent în Franța de A.
BOUQUET și în Carolina de Nord de către NESBITT.
• Metodologia de recunoaștere și descrire a soiurilor de viță de vie
a fost îmbunătățită, prin unificarea normelor de lucru acceptate pe
plan internațional prezentate în lucrările:
• Descriptors for grapes (1983) elaborată de Comitetul Internațional
pentru Resursele Genetice ale Plantelor (I.B.P.R.G.)
• Cods des caracteres descriptifs des varieties et especes de Vitis
(1984), elaborată de O.I.V. în colaborare cu Uniunea Internațională
pentru Protecția Creațiilor Vegetale (U.P.O.V.).
• Totodată, cercetarea ampelografică a căpătat mai multă acuratețe, prin
folosirea metodelor statistice matematice (metoda analizei
multivariaționale, metoda transformantei Fourier etc.), prelucrarea datelor
pe calculator și gestiunea computerizată a colecțiilor de soiuri.
• Beneficiind de succesele înregistrate pe plan mondial de
dezvoltarea biologiei moleculare, cercetările în domeniul ampelografiei
au avansat, astăzi fiind posibile investigaţii mult mai detaliate, care fac
posibilă stabilirea originii genetice a soiurilor de viţă de vie. Dintre
acestea amintim:
• analiza enzimatică, care se bazează pe principiul conform căreia,
variabilitatea genetică dintre organismele aparţinând diferitelor specii sau
unităţi taxonomice, poate fi evidenţiată prin studiul produşilor chimici ai
genelor, deci a enzimelor. Plecând de la aceste considerente, analiza
enzimatică şi-a găsit aplicabilitate la numeroase specii de plante, dar mai
ales la viţa de vie.
• analiza diversităţii genetice, respectiv ADN-ul cloroplastic, utilizarea
markerilor moleculari, care presupune utilizarea unui sistem bazat pe
markeri ADN ce reproduc amprentele genetice ale unui soi.
• Astfel, de exemplu se pot pune în evidenţă bazele moleculare ale rezistenţei
soiurilor de viţă de vie la secetă, boli, dăunători sau alţi factori de stres, se pot
calcula distanţele genetice dintre diversele soiuri şi linii, evitându‐se
posibilitatea introducerii în cultură a unor soiuri cu bază genetică identică.
• Prin utilizarea tehnicilor de biologie moleculară s‐au putut identifica
genitorii unor soiuri de viţă de vie. De exemplu Caroline Meredith, în anul
2002 a identificat părinţii soiului Chardonnay.
• În ultimii ani s‐au utilizat şi alte tehnici moleculare cum ar fi microsateliţii
SSR (simple sequence repeats), spectometria MIR (mid ‐ infrared) şi NIR (near
– infrared), (Bevin şi colab., 2006).
• Utilizarea microsateliţilor a permis stabilirea originii genetice a
următoarelor soiuri: Cabernet Sauvignon (Cabernet franc x Sauvignon blanc),
Blauburgunder (Portugieser blue x Blasfrankisch), Neurburger (Sylvaner x
Veltelener rouge), Blauerzweigelt (Blanfrankein x Saint Laurent) (Sefe şi colab.,
1997).
• Rezultatele obţinute prin utilizarea biologiei moleculare în diferenţierea
soiurilor de viţă de vie au condus la completarea Listei descriptorilor OIV, cu
doi descriptori biochimici şi şase descriptori genetici.
 EVOLUŢIA CUNOŞTINŢELOR AMPELOGRAFICE ÎN ROMÂNIA

• Etapa prefiloxerică. În această etapă, dinaintea constituirii statului

român unitar, nu se poate vorbi de o știință viticolă românească
organizata. Este perioada îndelungată de timp în care s-au format
podgoriile vechi românești (Odobești, Huși, Nicorești, Cotnari, Dealu
Mare, Drăgășani etc.) și s-au statornicit sortimentele de soiuri, izvorâte
din experiența a numeroase generații de viticulturi anonimi.
• Primele consemnări asupra soiurilor și sortimentelor de soiuri pe
podgorii, se întâlnesc în monografiile întocmite de ION IONESCU DE LA
BRAD (1868-1869).
• Astfel, în monografia județului Mehedinți (anul 1868) sunt consemnate, cu
o caracterizare foarte sumară, soiurile: Braghină, Coarnă neagră, Coarnă
albă, Coarnă roșie, Fetiță, Tămâioasă, Gordină.
• În monografia județului Putna (anul 1869) sunt consemnate pentru
podgoria Odobești, următoarele soiuri: Galbenă, Plăvaie, Grasă, Creață,
Verdea, Neagră vârtoasă, Fetească sau Păsărească, Tămâioasă.
• Mult mai târziu, în Manualul de Viticultură tipărit la
București de V.S. MOGA (anul 1880) sunt descrise
sumar 16 soiuri de viță de vie considerate ca fiind
cele mai bune la acea vreme.
• În Transilvania, aflată sub imperiul habsburgic,
forțele de producție au cunoscut o dezvoltare mai
rapidă, de aceea și progresele din viticultură s-au
înregistrat mai devreme.
• Aici s-au înființat primele colecții ampelografice cu
soiuri locale și soiuri străine aduse din Germania,
Ungaria, Franța, Italia pentru a fi încercate înainte
de fi introduse în cultură:
– colecția ampelografică de la Mirăslău, înființată de
Colegiul reformat din Aiud în 1840;
– colecția ampelografică de la Cluj, înființată de Asociația
Agricultorilor ardeleni în 1868 etc.
• De altfel și filoxera a apărut mai devreme în
Transilvania, anul 1880, în podgoria
Aradului (AL. MIHALCA și E. LAZEA,
1990).
• Încă din anul 1875 pe baza studiilor
întreprinse în colecțiile ampelografice,
NAGY FERENCZ se pronunța asupra
soiurilor cele mai corespunzătoare pentru
podgoriile Transilvaniei: Feteasca,
Furmintul, Pinot gris, Traminer și Riesling
italian.
• Etapa filoxerică. Aceasta a marcat în fapt, începutul
preocupărilor ampelografice în țara noastră.
• Chiar în anul consemnării oficiale în Regatul României (14
iunie 1884 în viile de la Chițorani, județul Prahova), N.
DANIELESCU într-un studiu publicat, trece în revistă soiurile
de viță românești cele mai productive și anume: Coarnă
(neagră și albă), Gordin, Negru moale, Negru vârtos,
Tămâioasă, Verdunca.
• În Transilvania se înființează prima școală de viticultură,
la Miniș (anul 1881). În cadrul acestei școli este organizată în
1885 o colecție experimentală cu un număr de 36 de soiuri
autohtone și străine (Alb mărunt, Ardeleancă, Cadarcă albă,
Cadarcă neagră, Dincă roșie, Mustoasă de Măderat, Rujiță
(Bacator roz), Chasselas doré, Burgund mare, Cabernet
Sauvignon, Merlot, Riesling italian, Furmint, Sauvignon,
Oporto etc.).
• Tot în același an se organizează și o colecție de vițe
americane, cu speciile de portaltoi (Vitis riparia, Vitis
rupestris, Vitis solonis) și hibrizi direct producători
(Taylor, Elvira, Herbemont, Cuninghan, Louisiana și
Clinton).
• Începând cu anul 1896 este editată la București
Revista viticolă și horticolă , în care sunt publicate
cercetările referitoare la soiurile de viță de vie.
• Astfel, GH. MÎNTULESCU (1896) publică un studiu
asupra soiurilor din podgoria Odobești; V.D.
GHEORGHIU (1896) prezintă soiurile locale din
podgoria Huși (Busuioacă, Ceaușă, Iordană,
Păsărească, Plăvaie, Poamă verde, Tămâioasă și
Zghihară).
• DOBRE RĂDULESCU (1897) descrie soiurile cultivate
în podgoriile din județul Mehedinți (Berbecel, Braghină,
Gordan, Negru moale, Negru vârtos și Seină); GH.
NICOLEANU (1898) publică observațiile asupra soiurilor
de viță indigene plantate pe nisipurile de la Ciuperceni-Dolj
(Crâmpoșie, Galbenă, Iordană și Plăvaie).
• Încep să se publice și observațiile asupra hibrizilor
direct producători (D. RĂDULESCU, 1898; V. BREZEANU,
1899).
• Anul 1900 a marcat saltul calitativ în ampelografia
românească, prin editarea de către GH. NICOLEANU, a
primei ampelografii românești, intitulată “Introduction a
l’Ampelographie roumaine”.
• Din această lucrare au fost preluate soiurile de viță de
vie românești, pentru a fi incluse în Ampelografia
universală apărută în Franța (1901-1910).
• Etapa postfiloxerică. În această etapă se pun bazele științifice ale
ampelografiei. Astfel, în anul 1925 sub îndrumarea profesorului I.C.
TEODORESCU se înființează pe lângă catedra de Viticultură a Academiei
de Înalte Studii Agronomice din București (actuala Universitatea de Științe
Agricole București), o colecție ampelografică cu 205 soiuri vinifera, hibrizi
direct producători și vițe portaltoi.
• În paralel, se înființează colecțiile ampelografice de pe lângă Școlile de
viticultură din Huși (prof. C. HOGAȘ), din Valea Călugărească (prof. AT.
BULENCEA) și din Chișinău (prof. A. BILLEAU).
• În perioada anilor 1926-1928 se organizează primele plantații viticole
experimentale pe lângă pepinierele de la Istrița și Pietroasele, fiecare cu
câte 24 de soiuri vinifera altoite pe diferiți portaltoi.
• Aici încep studiile cu privire la însușirile de productivitate ale soiurilor
(prof. GH. CONSTANTINESCU și colab.).
• Treptat, baza materială pentru studiul soiurilor este amplificată prin
înființarea de noi colecții ampelografice la Drăgășani și Miniș, precum și
de noi plantații de vii experimentale în podgoriile Cotnari, Valea
Călugărească, Diosig și Murfatlar.
• Pe baza observațiilor și cercetărilor întreprinse este întocmită în
anul 1929 lista soiurilor care să fie înmulțite în podgoriile din țara
noastră:
– 13 soiuri pentru struguri de masă și stafide,
– 19 soiuri pentru vinuri albe,
– 8 soiuri pentru vinuri roze și roșii
– 3 soiuri pentru vinuri aromate.
• Cam în aceeași perioadă în podgoria Miniș, la Ghioroc, își începe
activitatea ADALBERT KAUFMANN, primul ameliorator și creator
de soiuri la vița de vie din țara noastră.
• Acesta a absolvit în anul 1911 Școala superioară de viticultură de
la Geisenheim (Germania) și a creat două soiuri pentru struguri de
masă: Frumoasă de Ghioroc, prin încrucișarea soiurilor Regina
Elisabeta x Chasselas Jaune de Bord; Carola , prin încrucișarea
soiurilor Mézesfehér (Alb mieros) x Perlă de Csaba (citat de AL.
MIHALCA, E. LAZEA, 1990).
• În anul 1932 este promulgată Legea pentru reglementarea
plantațiilor de vii, prima din legislația românească prin care se
delimitează arealele viticole destinate producerii vinurilor cu
denumire de origine.
• În același an este întocmită și prima hartă viticolă a României, de
către I.C. TEODORESCU și I.H. COLȚESCU.
• La scurt timp după aceasta, în anul 1936 iau ființă primele Stațiuni
de cercetări viticole, la Drăgășani și Odobești.
• Pentru difuzarea cercetărilor și îndrumarea tehnică în viticultură se
editează începând din anul 1937, revista România viticolă.
• În anul 1940 GH. CONSTANTINESCU prezintă ca teză de doctorat
“Studiul comparativ al varietăților Braghină și Negru vârtos”, prin
care se scoate în evidență existența biotipurilor cu flori funcțional
femele la aceste soiuri de viță de vie autohtone.
• Etapa contemporană. Refacerea viticulturii după cel de-al doilea război
mondial (1944-1954), urmată de extinderea patrimoniului viticol (1955-1979),
au necesitat cercetări mult mai ample și mai numeroase asupra soiurilor de
viță de vie.
• Lucrările publicate se referă de astă dată la toate regiunile viticole ale țării:
– “Observaţii asupra soiurilor de viţă de vie cultivate în Banat” (C. DRAGOMIR, 1955);
– “Comportarea soiurilor Chasselas doré şi Fetească albă în podgoria Iaşi” (C.ŢÂRDEA,
1957);
– “Observaţii asupra câtorva soiuri de viţă de vie în condiţiile de la Cluj” (ST. OPREA, 1958);
– “Comportarea soiurilor de viţă roditoare pe rădăcini proprii în condiţile podgoriei Odobeşti”
(GH. POPESCU, 1958);
– “Soiurile de viță roditoare și de portaltoi recomandate pentru zona centrală
a Dobrogei” (GH. CONSTANTINESCU și colab., 1959) etc.
• În anul 1953, în cadrul Institutului Agronomic București este litografiat
cursul de Ampelografie și selecția viței de vie al profesorilor T. MARTIN și M.
NEAGU.
• Pentru nevoile producției, în 1955 este elaborată lucrarea “Raionarea
viticulturii”, prin care se delimita arealele de cultură a viței de vie și se indicau
sortimentele de soiuri pe direcții de producție. Această lucrare a fost
îmbunătățită prin “Microraionarea viticulturii” făcută în anul 1969 și continuată
în anii care au urmat.
• Dezvoltarea viticulturii a condus la necesitatea extinderii rețelei de
cercetare, prin înființarea de noi Stațiuni experimentale viticole: Blaj
(1946), Murfatlar (1948), Miniș, Iași, Valea Călugărească, Ștefănești-
Argeș (1957).
• Este publicată lucrarea de sinteză “Studiul însușirilor tehnologice ale
soiurilor de viță de vie”, autori GH. CONSTANTINESCU și ELENA
NEGREANU (1957). Un an mai târziu, profesorul Gherasim
Constatinescu editează cursul de Ampelografie pentru învățământul
superior agronomic.
• Tot sub îndrumarea academicianului Acad. GH. CONSTANTINESCU, în
perioada anilor 1958-1970 este editată în 8 volume Ampelografia R.S.
Române.
• Această operă de mare amploare încorporează munca cercetătorilor
din stațiunile experimentale, cadrelor didactice din instituțiile de
învățământ horticol și a numeroșilor specialiști din unitățile de producție,
care timp de mai bine de o jumătate de secol au trudit pentru o știință
viticolă românească.
• Ca o apreciere pe plan internațional a școlii de viticultură românești,
GHERASIM CONSTANTINESCU a fost ales în anul 1968 președintele
Oficiului Internațional al Viei și Vinului.
• Cercetările au fost orientate în direcția îmbunătățirii sortimentelor de soiuri
vinifera și de portaltoi. Accentul s-a pus pe selecția clonală și hibridarea
sexuată controlată. Au fost obținute selecții valoroase de vițe portaltoi,
cum sunt Selecțiile Crăciunel (SC-2, SC-25, SC-26, SC-71) de către M.
TOADER, B. BALTAGI și N. ALEXANDRESCU, precum și selecția
Drăgășani-57 de către P. BANIȚĂ.
• S-au creat soiuri noi pentru masă și pentru vin, cum sunt: Muscat timpuriu
de București, Roz românesc și Coarnă neagră selecționată (GH.
CONSTANTINESCU și ELENA NEGREANU); Select, Triumf, Chasselas
de Băneasa (V. DVORNIC); Timpuriu de Cluj, Cetățuia, (ȘT. OPREA);
Șarba, Băbească gri, Codană (GH. POPESCU și colab.); Crâmpoșie
selecționată (I. DOBRESCU și colab.); Victoria, Azur (LEPĂDATU
VICTORIA și GH. CONDEI) etc.
• Demne de remarcat sunt cercetările cu privire la rezistența la filoxeră a
soiurilor de viță de vie și crearea de soiuri cu rezistență biologică sporită
la filoxeră (GH. BĂLȚATU și GH. PAPIȘ).
• Profesorului GH. BĂLȚATU i se datorește și conceperea primelor
determinatoare de soiuri sub forma discurilor ampelografice, în sistemul
“cartea cu perforații”.
• După anul 1980 activitatea de cercetare a fost și mai mult
concentrată în direcția ameliorării viței de vie, prin crearea
de soiuri noi și selecția clonală a soiurilor vechi
reprezentate în cultură prin populații foarte heterogene.
• S-au remarcat soiurile timpurii pentru struguri de masă
obținute la:
– Stațiunea de cercetări Horticole Cluj (Napoca, Transilvania,
Splendid, Someșan),
– soiurile pentru struguri de masă și pentru vin obținute la
Stațiunea de cercetări Horticole Iași (Aromat de Iași, Ozana,
Alidor, Arcaș, Unirea, Gelu, Paula, Golia, Raluca),
– Stațiunea Greaca (Xenia, Tamina, Donaris, Greaca),
– Stațiunea Drăgășani (Călina, Novac, Negru de Drăgășani,
Vilarom),
– Stațiunea Miniș (Silvania, Furmint de Miniș, Roz de Miniș),
– Stațiunea Odobești (Miorița, Milcov, Balada),
– Stațiunea Murfatlar (Columna, Mamaia, Cristina),
– Stațiunea Pietroasa (Otilia, Centenar Pietroasa, Timpuriu de
Pietroasa, Istrița, Alb aromat),
– Stațiunea Blaj (Amurg, Blasius, Astra, Selena) etc.
• Importanță se acordă și obținerii de soiuri cu rezistență biologică sporită la
ger, filoxeră, boli și dăunători.
• Astfel de soiuri au fost obținute la:
– Institutul de cercetări pentru viticultură și vinificație Valea Călugărească (Purpuriu, Valeria),
– Stațiunea de cercetări viticole Blaj (Brumăriu, Radames),
– Stațiunea viticolă Ștefănești Argeș (Argessis),
– Stațiunea de cercetări horticole Cluj (Andrevit, Admira).
• Realizarea acestor soiuri se bazează, în principal pe încrucișarea soiurilor
vinifera cu hibrizii direct producători din generația a III-a (selecțiile Seyve-
Villard).
• Pentru îmbunătățirea stării sanitare a plantațiilor viticole, s-a trecut la
producerea materialului săditor viticol liber de viroze și de micoplasme, prin
culturi de meristeme.
• Astfel de preocupări de cercetare se desfășoară la Stațiunea de cercetări
viticole Ștefănești Argeș (D. BĂDIȚESCU. EMILIA VIȘOIU și colab.),
Institutul de cercetări pentru viticultură și vinificație Valea Călugărească
(MARIANA IONESCU și colab.), Institutul central de cercetări biologice
(AURELIA BREZEANU și colab.), Universitățile de Științe Agricole din
București, Iași, Cluj, Timisoara, Craiova.
• Perspective mari oferă ameliorarea soiurilor de viță de vie prin hibridare
genetică, domeniu încă neabordat la noi în țară.
• Progresele înregistrate în domeniul biologiei şi
geneticii moleculare au contribuit la perfecţionarea
metodelor de lucru pentru lucrările de ameliorare a
viţei de vie.
• Îmbinarea tehnicilor de biotehnologii moderne cu
metode de ameliorare clasică pot constitui premise
care să conducă la obţinerea unor rezultate mai
valoroase la aprofundarea cunoaşterii bazelor
genetice specifice viţei de vie, care vor contribui la
diferenţierea mai uşoară a genotipurilor, la
stabilirea gradului de înrudire (filiaţie genetică),
eliminându‐se astfel confuziile ce apar în denumirea
soiurilor cultivate în diferite regiuni viticole, zone
geografice.
 METODELE DE CERCETARE FOLOSITE ÎN AMPELOGRAFIE

Ampelografia, ca orice știință, folosește metode de cercetare proprii și anume:

• descrierea și recunoașterea soiurilor, pe baza caracterelor morfologice ale
principalelor organe ale viței de vie (frunze, struguri, lăstari, coarde);
• caracterizarea soiurilor, clonelor și hibrizilor de viță de vie, prin metode ampelometrice,
(biometrice), biochimice și genetice;
• înființarea de colecții ampelografice, pentru studiul comparativ al soiurilor, asigurarea
bazei de germoplasmă necesară lucrărilor de ameliorare a viței de vie, gestiunea
computerizată a colecțiilor de soiuri;
• înmulțirea conservativă a soiurilor de viță de vie pe cale vegetativă, prin butași nealtoiți
plantați pe terenuri nefiloxerate;
• înmulțirea rapidă a soiurilor valoroase, prin micropropagare “in vitro”, folosind culturile
de meristeme sau regenerarea de explante (fragmente de apexuri, minibutași etc);
• hibridarea sexuată controlată a vițelor, în scopul creării de soiuri noi;
• obținerea genotipurilor valoroase, prin folosirea biotehnologiilor moderne de inginerie
genetică (mutageneza somatică, transfer de gene, recombinările genetice etc.);
• selecția clonală a soiurilor vechi, reprezentate prin populații heterogene, în scopul
omogenizării biologice și ridicării productivității;
• experiențele staționare de câmp cu soiurile de viță de vie, în vederea stabilirii
tehnologiilor de cultură diferențiată (sisteme de tăiere, forme de conducere, măsuri de
fertilizare, lucrări agrofitotehnice etc).
 Soiul, biotipul și clona la vița de vie

• Denumirea de soi sau cultivar se folosește pentru un grup de plante cultivate, care
se deosebesc de alte grupuri din aceeași specie prin unele însușiri ca:
adaptabilitatea la condițiile pedoclimatice, rezistența la unele boli și insecte,
caracteristici de calitate etc.
• Soiul prezintă anumite însușiri generate de specia sau speciile din care provine, dar
și de către acțiunea factorilor modelatori. Ca urmare, soiul înglobează o serie de
însușiri biologice și economice, care fac din el unul din mijloacele cele mai
importante de producție.
• Din punct de vedere biologic, soiul la vița de vie este definit ca fiind un grup de
indivizi (populație de indivizi), cu o anumită constituție genetică, adaptat
condițiilor de mediu și posedând anumite însușiri fiziologice, biologice și
economice.
• Taxonomic, soiul nu reprezintă o unitate biologică de sine stătătoare, dar se
încadrează întotdeauna într-o unitate sistematică sau aparține unei anumite
varietăți sau forme botanice.
• Din punct de vedere genetic, soiul este definit tot ca o populație de indivizi,
constituită din mai multe biotipuri cu un fond de gene valoroase, în cadrul
cărora se stabilește un echilibru temporar și care răspunde anumitor criterii
de omogenitate biologică.
• Biotipul reprezintă un grup restrâns de indivizi din cadrul
soiului (populației), având aceeași structură morfologică și
însușiri biochimice.
• El se constituie ca un element fundamental în structura genetică a
soiului.
• De cele mai multe ori biotipurile care alcătuiesc soiul, sunt
asemănătoare din punct de vedere morfologic (fenotipic).
• Între biotipurile aparținând aceluiași soi, există însă anumite
deosebiri fiziologice cum ar fi: rezistența la ger, secetă, la boli,
precum și deosebiri agroproductive.
• Nu există soiuri absolut homozigote, lipsite de biotipuri. În cadrul
fiecărui soi avem de a face cu o variabilitate genetică, care diferă
de la un soi la altul.
• Bogăția soiului în biotipuri, indică caracterul de adaptare ecologică.
• Prin lucrările de selecție se urmărește alegerea celor mai
valoroase biotipuri din cadrul soiului, care să fie înmulțite și extinse
în cultură. Acest lucru se realizează prin selecție clonală.
• Clona, este definită ca fiind descendența vegetativă provenită dintr-o singură
celulă.
• În sens practic, viticol, clona reprezintă descendența vegetativă rezultată de la o
singură plantă (viță). Se pleacă totdeauna de la biotipul cel mai valoros din
cadrul soiului, alegându-se indivizii cei mai reprezentativi.
• Originea soiurilor nu este întotdeauna monoclonală, adică nu provin dintr-un
singur individ.
• Majoritatea soiurilor au origine policlonală. Aceasta, ne apare cea mai probabilă,
când se observă populațiile naturale de soiuri, la care suntem frapați de
omogenitatea lor fenotipică, dar care face dificilă identificarea clonelor.
• Ca urmare, omogenitatea fenotipică a făcut ca viticultorii să perpetueze soiurile
sub forma lor policlonală.
• De la același soi se pot obține deci mai multe clone.
• Exemplu, de la soiul Cabernet Sauvignon au fost obținute în România, până în
prezent 4 clone:
•Cabernet Sauvignon clona 4 Iș, care dă producții de 13,1 t/ha;
•Cabernet Sauvignon clona 7 Dg, care dă 10,0 t/ha struguri;
•Cabernet Sauvignon clona 33 Vl de la care se obține 17,4 t/ha struguri;
•Cabernet Sauvignon clona 131 Șt cu o producție de 12,5 t/ha.
• Făcând o sinteză a cerințelor de ordin biologic, genetic și economic la care
trebuie să răspundă soiul la vița de vie, A.M. NEGRUL (1946) l-a definit astfel:
“populație de indivizi caracterizată prin uniformitate biologică,
recunoscută și înmulțită vegetativ timp de mai mulți ani în condiții de
cultură, adaptată condițiilor de mediu, cu însușiri stabile în timp și care
satisface unele cerințe economice”.
• Ca unitate funcțională, soiul se deosebește de specie-unitatea biologică de
bază, prin aceea că la vița de vie soiul nu poate fi înmulțit prin semințe,
deoarece își pierde din însușirile valoroase dobândite în timp.
• Deși soiul reprezintă o populație neomogenă, el este destul de stabil.
• Stabilitatea se reflectă prin capacitatea de a-și transmite caracterele din
generație în generație.
• Această stabilitate este relativă, fiind influențată de o serie de factori biologici,
ca: mutațiile spontane, încrucișările naturale, segregarea în cazul soiurilor
obținute prin hibridare.
• Stabilitatea se menține, în general, la soiurile constituite din populații mari de
indivizi.
• La populațiile mici, stabilitatea este mai fragilă deoarece frecvența
genotipurilor este supusă fluctuațiilor întâmplătoare de gene, mult mai
numeroase.
 NECESITATEA DESCRIERII SOIURILOR DE VIŢĂ DE VIE

• Familia Vitaceae se caracterizează printr‐o mare diversitate genetică fiind

alcătuită din 18 genuri şi 1100 de specii răspândite pe tot globul pământesc (L.
Emmberger, citat de C. Ţârdea şi L. Dejeu, 1990).
• Pe continentul african se întâlnesc peste 485 de specii, în Asia 390 specii, în
America 169 specii, Oceania 54 de specii, iar în Europa doar 2 specii de
vitaceae, aparţinând genului Vitis, respectiv Vitis vinifera L. şi Vitis silvestris
Gmel.
• Specia Vitis vinifera este considerată cea mai valoroasă formă, stând la baza
tuturor soiurilor vinifera existente astăzi în cultură.
• Se estimează că la nivel mondial numărul varietăţilor de vinifera este în jur de
7000, din care mai puţin de 400 prezintă importanţă economică (P. Galet,
2000).
• De aceea cea mai mare parte a resurselor genetice de viţă de vie sunt
cantonate în prezent doar în colecţii ampelografice.
• Numărul mare de soiuri, polimorfismul accentuat manifestat de soiurile de viţă
de vie existente în cultură, numărul mare de caractere folosite, complexitatea
acestora precum şi neluarea în considerare a însuşirilor agrobiologice,
tehnologice şi agrofitotehnice, constituie elemente de confuzie şi erori în
recunoaşterea acestora.
• Datorită uşurinţei cu care are loc înmulţirea
vegetativă, soiurile de viţă de vie cu aceiaşi origine
(taxoni), au fost interschimbate şi răspândite în
numeroase regiuni de pe glob (Bassermaun – Jordan,
1923; Dion, 1959; Fregoni, 1991).
• De aceea multe dintre denumirile taxonomice sunt
cunoscute după cele ale soiurilor vechi cu arii mari de
răspândire (Alleweldt şi Dettweiller, 1992), lipsind însă
un consens asupra numelui acestora.
• De aici necesitatea identificării şi diferenţierii tuturor
soiurilor şi genotipurilor de viţă de vie prin diferite
metode, care să permită standardizarea informaţiilor
la nivel internaţional, conservarea resurselor genetice
în colecţii ampelografice şi prevenirea riscului de
dispariţie a acestora.
• În prezent sunt înregistrate în Catalogul
internaţional al soiurilor de Vitis vinifera în jur de
18500 de nume de soiuri şi 23000 de sinonime
(Erika Maul, 2003).
• În principiu numele date soiurilor de viţă de vie se
regăsesc în originea lor geografică, aceasta
putându‐se referi la o locaţie, regiune, ţară sau
persoana (cea care a obţinut soiul) sau chiar
denumirea unei însuşiri speciale (legate de gust,
savoare, culoarea boabelor sau forma frunzelor,
forma strugurilor şi a boabelor).
• Soiurile vechi şi cele extrem de răspândite sunt
cunoscute sub diferite nume (sinonime), ceea ce
constituie o problemă majoră.
• De cele mai multe ori acelaşi soi se regăseşte sub diferite denumiri
în colecţiile ampelografice, sau se poate întâmpla ca acelaşi nume
să definească diferite soiuri (omonime).
• De exemplu:
– soiul româneasc Fetească albă se întâlneşte sub mai multe sinonime:
Păsărească în Moldova, Leancă în Ardeal sau Leönyka pentru maghiarii din
Transilvania;
– Coarnă albă se întâlneşte sub numele de Copăceană, Corniţă (Muntenia),
Coniciola bianca (Italia), Cornichon blanc (Franţa) sau Puhliakovschi
(Rusia);
– Tămâioasa românesacă: Tămâioasă de Moldova, Busuioacă de Moldova,
Tămâioasă de Drăgăşani (România), Muscat blanc de Frontignan, Muscat
de Lunel, Muscat blanc a petits grains, Muscat de L'Alsace (Franţa),
Moscatel galego, Moscatel de Douro (Portugalia), Moscatel Castellano,
Moscatel fino, Moscatel menudo blanco, Moscatel de grano pequeno,
Moscatel comun, Moscatel morisco (Spania), Moscato di Caneile, Muscato
d'Asti (Italia), White Frontignan (Anglia), Muscat traube weisse,
Muskateller gelber, Muskateller grüner (Germania), Mysket (Turcia) sau
Muskuti (Grecia).
• Soiul Aleppo originar din Siria este cunoscut în toată lumea sub
diferite sinonime, denumirile acestuia fiind asimilate în limba naţională
respectivă sau chiar schimbate: Dattier de Beyrouth (Franţa), Razachi
(Turcia), Regina (Italia), Afuz Ali (România), Sultanî Razaki (Serbia),
Stamboleze (Albania), Bolgar (Bulgaria), Waltham cross (Africa de sud).
• Sunt cazuri când acelaşi nume defineşte mai multe soiuri, de
exemplu denumirea de Augusta, Augusta Luise (Germania), Augustana
(Ungaria), Augustovijk (Rusia), Augustina (America), Augustene blanche
(Franţa), (P. Galet). Fără investigaţii specifice asupra soiului, privind
genitorii, după culoarea bobului este extrem de dificil de stabilit care soi
Augusta se află în colecţii.
• Exemplu de omonimie îl reprezintă şi denumirea de Tokay, pe care o
întâlnim în Ungaria pentru soiul Furmint, în Alsacia pentru Pinot gris sau
în California pentru soiul Ahmeur bou Ahmeur.
• În procesul de creare de noi soiuri de viţă de vie, au rezultat sute de
genotipuri, cărora de cele mai multe ori li s‐au dat nume identice, a
unor soiuri vechi, sau a căror denumire diferă prin câteva litere (de
exemplu Olimpia – Olimpiada etc). Asupra acestora trebuie intervenit
pentru stabilirea unui nume pentru a fi autorizate la înmulţire şi
comercializare.
• În acelaşi context al sinonimiilor şi omonimiilor se
includ şi denumirile greşite ale unor soiuri existente în
colecţiile ampelografice, sau faptul că unele soiuri se
cultivă în alte zone sub diferite denumiri, de exemplu
soiul Riesling se cultivă în Africa de sud, sub denumirea
de Johanniesberg, iar soiul Gamay se cultivă în
California sub denumirea de Napa Gamay.
• Din aceste considerente este imperios necesar ca
descrierea ampelografică a unui soi să fie însoţită şi de
toate sinonimele cunoscute ale soiului respectiv.
• Sinonimiile şi greşelile de denumire ale soiurilor de
viţă de vie, reprezintă principalele obstacole într‐o
reţea internaţională de conservare a germoplasmei
viticole.
• Studiile efectuate în colecţiile ampelografice
naţionale şi internaţionale trebuie unificate, pentru a avea
un management eficient al germoplasmei viticole.
• Pentru aceasta sunt necesari următorii paşi:
– întocmirea unei liste de sinonime pentru toate soiurile, lucru
deja efectuat de către O.I.V. care a elaborat "Lista
internaţională a soiurilor de viţă de vie", proces la care au
participat 37 de ţări, rămâne de realizat o inventariere a
soiurilor de o mai mică importanţă şi a celor aflate în pericol
de dispariţie;
– existenţa unei conexiuni între diversele denumiri ale soiurilor
din ţări diferite;
– evaluarea identităţii soiurilor la nivel naţional din colecţiile
ampelografice ale fiecărei ţări, proces în curs de completare în
multe ţări;
– evaluarea identităţii soiurilor străine prin schimb de fise cu
descriptori, analiza ADN, butaşi sau alte informaţii.
• Studiile efectuate în colecţiile ampelografice
naţionale şi internaţionale trebuie cumulate
pentru a avea un management eficient al
germoplasmei viticole.
• De asemenea, necesitatea descrierii şi
diferenţierii soiurilor de viţă de vie decurge şi
din faptul că aceste elemente conduc la
identificarea unor genotipuri valoroase,
neglijate multă vreme şi în acelaşi timp la
menţinerea variabilităţii genetice în cadrul
soiurilor de viţă de vie.
 Originea soiurilor de viță de vie

• Datorită faptului că din punct de vedere al originii, soiurile la vița de vie nu

sunt monoclonale, ci policlonale, iar stabilitatea lor genetică este relativă,
fiind influențată de diverși factori modelatori, ele se pot clasifica în două
mari categorii:
• soiuri locale (populații locale), rezultate prin conlucrarea selecției naturale
îndelungate cu selecția primitivă practicată de viticultorii anonimi. Acestea
s-au format în condiții pedoclimatice specifice și sunt bine adaptate la
condițiile respective.
• Pe această cale au rezultat soiurile vechi, autohtone de viță de vie din
podgoriile noastre: Grasă de Cotnari, Galbenă de Odobești, Mustoasă de
Măderat, Busuioacă de Bohotin etc.;
• soiuri ameliorate, rezultate în urma procesului de ameliorare, prin
hibridare sexuată controlată. Pe această cale au fost obținute majoritatea
soiurilor la vița de vie. De la aceeași combinație de genitori se pot obține
mai multe soiuri.
• Exemplu, din încrucișarea genitorilor Bicane x Muscat de Hamburg făcută
la Stațiunea viticolă Greaca, au rezultat soiurile noi Xenia, Tamina și
Donaris cu caractere morfologice și însușiri tehnologice deosebite.
• Obținerea soiurilor pornind de la formele valoroase existente în natură s-a petrecut la toate
plantele din flora spontană trecute în cultură și care se înmulțesc pe cale vegetativă. Apariția
formelor valoroase este rezultatul evoluției îndelungate la plante; ele pot să apară și pe
calea mutațiilor, prin salturi vegetative determinate de influența mediului. Mutațiile sunt
frecvente la vița de vie, dând naștere la soiuri noi.
• Exemplu, soiul Băbească gri care este o mutantă fenotipică a soiului Băbească neagră.
• Soiurile se pot obține și pornind de la anumite biotipuri cere apar în interiorul populației.
• Exemplu, soiul Furmint de Miniș, care a rezulat dintr-un biotip apărut în populația veche
a soiului Furmint.
• Sub influența portaltoiului care acționează ca mentor, în cazul soiurilor apar variațiile
somatice, exprimate prin gustul aromat al strugurilor sau schimbarea culorii la boabele
strugurilor.
• Astfel de influențe somatice s-au remarcat la soiurile Sauvignon, Chardonnay, Traminer,
Pinot gris etc.
• Soiurile care se aseamănă prin însușirile lor morfologice (fenotipice), constituie așa numitele
ecotipuri de soiuri. În cadrul ecotipului există soiul sintetic, din care au derivat celelalte
soiuri.
• Exemplu de soi sintetic este Galbena de Odobești, din care se presupune că au rezultat
soiurile Zghihară de Huși, Bătută neagră, Cabasmă albă, Cabasmă neagră, Berbecel,
Cruciuliță și Alb românesc.
 Factorii care modifică structura genetică a soiurilor

• Sub influența diferiților factori (climatici, edafici, condiții nefavorabile de cultură, hibridare
naturală), structura genetică a soiurilor se modifică în sensul deprecierii valorii lor biologice.
Selecția naturală, elimină în general, biotipurile intensive, fiind favorizate biotipurile extensive care
sunt mai rezistente la acțiunea condițiilor de mediu nefavorabile.
• Cauzele care duc la schimbarea constituției și echilibrului genetic al soiurilor, pot fi împărțite în
două categorii: cauze de natură genetică și cauze datorate interacțiunii dintre genotip și mediu.
• Cauzele de natură genetică se datoresc unui complex de factori și anume:
• factori care determină variații sistematice cu repetare neîntreruptă, cum sunt mutațiile recurente cu
o frecvență medie cuprinsă între 10-4 și 10-6, infiltrațiile de gene străine prin contaminarea cu polen
străin, selecția naturală etc.;
• factori care determină variații întâmplătoare, cu extindere limitată, cum sunt mutațiile recurente a
căror frecvență este mai mică de 10-4 și infiltrațiile de gene întâmplătoare;
• factori care determină variații singulare, cum sunt infiltrațiile de gene ocazionale și schimbările
neregulate ale direcției de selecție.
• În ceea ce privește interacțiunea genotip-mediu, valorile extreme ale anumitor factori de mediu
necontrolabili de om, pot provoca segregări care afectează și modifică caracterele soiului.
• Soiurile de viță de vie se caracterizează în același timp și prin fenomenul de homeostazie
genetică, care conferă capacitatea de a-și păstra structura genetică față de acțiunea factorilor
externi.