CAPITOLUL 1

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL POMOLOGIEI

Pomologia este ştiinţa care studiază particularităţile morfologice,

biologice, ecologice şi tehnologice ale speciilor şi soiurilor de pomi şi de
arbuşti fructiferi, ca principal obiect al pomiculturii. Pomologia operează cu
un număr mare de specii şi soiuri de aceea acestea trebuiesc studiate metodic,
clasificate, caracterizate şi alese în mod obiectiv, în vederea stabilirii celor
mai corespunzătoare producţiei pomicole.
Alegerea se face în funcţie de productivitate, calitatea fructelor,
rezistenţa la boli şi dăunători, dar şi după comportarea lor la factorii
ecologici.
Principalele obiective ale pomologiei sunt:
- studiul principalelor organe (organografia), respectiv rădăcina,
trunchiul, şarpantele, ramurile, lăstarii, frunzele, florile, dar mai ales fructele.
Aceste organe se studiază din punct de vedere morfologic în vederea
identificării diferitelor soiuri, cât şi funcţional adică modul de comportare în
procesul de creştere şi fructificare;
- cerinţele diferitelor specii şi soiuri faţă de factorii ecologici, în
vederea zonării corespunzătoare a acestora pe teritoriu (bazine şi centre
pomicole);
- studiul particularităţilor biologice ale speciilor şi soiurilor: vigoare,
longevitate, precocitate, productivitate, comportarea în procesul de
polenizare-fecundare, calitatea fructelor, etc. Aceste studii pe grupe de soiuri
constituie baza teoretică pentru stabilirea tehnologiei diferenţiate de cultură
în ce priveşte distanţele de plantare, tăierile de formare şi de rodire,
fertilizarea, normarea producţiei, etc.;
- studiul portaltoilor pomicoli, comportarea soiurilor pe diferiţi
portaltoi, afinitatea, nonafinitatea, vigoarea combinaţiei soi/portaltoi, durata
de viaţă, etc.;
- comportarea soiurilor la boli şi dăunători, la ger, la brume şi
îngheţuri reprezintă obiective de studiu deosebit de importante pentru a evita
riscurile climatice şi pentru a obţine producţii stabilite, ieftine, puţin poluate
şi evitarea alterării mediului înconjurător;
- calităţile şi defectele soiurilor trebuiesc bine cunoscute pentru a
elimina din sortiment soiurile necorespunzătoare şi pentru a oferi obiective
clare de ameliorare genetică laboratoarelor de specialitate.
Pomologia s-a desprins ca ştiinţă de sine stătătoare din pomicultură,
pe măsura înmulţirii speciilor şi a soiurilor cultivate, scopul iniţial fiind de
caracterizare şi determinare a acestora. Pe măsura aprofundării cunoştinţelor,
pomologia s-a dezvoltat şi s-a diversificat continuu.
În ultimul deceniu, pomologia se orientează de la studiile descriptive
spre latura tehnologică, respectiv aspecte de elaborare a unor tehnologii
diferenţiate de cultură pe grupe de soiuri sau pe soiuri aparte, de unde şi
denumirea de “pomicultura specială! Sub care au apărut ultimele lucrări de
specialitate.
Cu toate acestea considerăm că, pomologia trebuie să-şi păstreze
denumirea iniţială şi trebuie să-şi completeze conţinutul cu aspecte noi de
tehnologie, devenind astfel o ştiinţă atât descriptivă, cât şi practică,
tehnologică.

1.2. SCURT ISTORIC AL POMOLOGIEI

1.2.1. Dezvoltarea pomologiei pe plan mondial

Cunoaşterea speciilor pomicole, a soiurilor, cultura acestora şi

consumul de fructe datează cu cel puţin 10.000 de ani î.d.Ch. În grădinile
suspendate ale Semiramidei, construite în Mesopotamia de către
Nabucodonosor al II-lea (604-563 î.d.Ch.), creşteau printre altele livezi de
curmali, măslini, smochini şi alte specii. Livezi întinse erau cunoscute în
China, Persia, Siria şi alte ţări orientale, iar de aici s-au răspândit în Grecia,
Macedonia, Imperiul Roman şi apoi în toată lumea.
Teofrast (374-287 î.d.Ch.), filozof şi agronom grec, descrie în operele
sale peste 500 de plante, dar si câteva soiuri de măr, prun, moşmon, nuc,
smochin, piersic, castan, zmeur, scoruş, lămâi şi rodie. Asemenea descrieri
mai apar în lucrările lui Cato, Virgiliu şi Columella.
Plinu cel Bătrân (23-79 d.Ch.), în lucrarea sa Historia Naturalis a
descris 35 de soiuri de păr, 17 de măr, 5 de piersic, 9 de cais, 10 de cireş, 29
de smochin, 6 de castan, 4 de migdal, 6 de gutui, 13 de prun, fiind
considerată primul tratat de pomologie.
În Evul mediu, cunoştinţele de pomologie au avansat deosebit de lent
dar ele s-au amplificat odată cu dezvoltarea capitalismului, când toate
ştiinţele au cunoscut o dezvoltare deosebită.
Astfel, Jean de Moulin, în Franţa, s-a ocupat de cultura piersicului,
Olivierr de Serres (1539-1619) s-a ocupat de cultura mărului, părului şi
caisului, iar La Léclier a publicat în 1628 o listă cu soiurile de pomi din zona
Orleans şi anume 260 de păr, 35 de măr, 27 de piersic, 13 de cireş, etc.
Dacă până în această perioadă erau descrise numai soiurile cunoscute,
începând cu secolul al XVIII-lea apar preocupări de ameliorare a
genotipurilor din seminţe.
Asemenea preocupări au avut Duhamel du Monceau (1700-1782),
Knop în Olanda, Hardenpont (1705-1774) în Belgia, care a obţinut peste 400
de soiuri de păr, Williams (1795-1869) în S.U.A., Kraft în Austria, etc.
Obţinerea de soiuri noi a continuat pe baza lucrărilor de hibridare
empirică şi ştiinţifică iar în epoca noastră pe baza hibridărilor dirijate, selecţia
de mutante somatice naturale şi induse şi pe baza metodelor neconvenţionale
cum ar fi: androgeneza, gametogamia, culturile de protoplasti, hibridarea
somatică, transferul de organite, de cromozomi şi de gene. Numărul
amelioratorilor a devenit impresionant, programele de ameliorare au
obiective precise, lucrându-se pe specii.
Lucrări de pomologie au fost publicate în Austria de Kraft, în Italia de
J.B. Ferrari şi Giorgio Alessio, etc. În Franţa A. Pointeau publică între 1838-
1848 La pomologie françoise, în care sunt descrise 397 de soiuri.
Între anii 1866-1879, André Leroy publică, tot în Franţa, Dictionaire
de pomologie în 6 volume în care descrie 1749 de soiuri, aceasta fiind una
dintre lucrările de primă mărime de pomologie din lume.
 În aceeaşi perioadă, în Anglia, au publicat lucrări de pomologie: A.
Knight, W. Hooker, G. Lindley, în Germania, J. Oberdirek, J.G. Ditrich, A.
Diel, în S.U.A., T. Clapp, P. Kiffer, Amsden, etc.
În secolul nostru trebuiesc amintiţi pomicultorii şi pomologii Al.
Morettini, M. Coutanceau.
Numărul specialiştilor în pomologie este impresionant în deceniile
VI-X ca urmare a apariţiei numeroaselor staţiuni de cercetare în domeniul
ameliorării genetice.

1.2.2. Dezvoltarea pomologiei în România

Cultura pomilor pe teritoriul României a fost practicată din cele mai

vechi timpuri. Acest lucru este confirmat de existenţa a numeroase soiuri de
origine românească obţinute în decursul secolelor, de numeroasele denumiri
date localităţilor, inspirate de speciile pomicole dominante (Nucet, Merişani,
Vişina, Prunişor, Părul, etc.), de documente şi scrieri vechi care atestă bogăţia
de fructe din Ţările Române.
După cucerirea Daciei de către romani, speciile au primit denumirea
latină, plantaţiile s-au extins, au fost aduse noi soiuri şi chiar tehnici de
cultură, romanii cunoscând tăierile şi altoirea.
Între anii 400 şi 1200, în perioada navălirii popoarelor barbare,
pomicultura s-a restrâns spre zona de deal şi cea montană. După 1200-1300
apar numeroase documente scrise care vorbesc de bogăţia de fructe atât în
Moldova, cât şi în Ţara Românească. Astfel se pomeneşte de dania
domnitorului Dan I care dăruieşte mănăstirii Tismana “nucii de la
Dăbăceşti”, iar Paul de Alep, care a însoţit pe patriarhul Macarie în vizita
acestuia la mănăstirea Galata (1650-1660), enumeră numeroase soiuri locale
de măr, prun, cireş, vişin, neîntrecute în frumuseţe şi gust. Dimitrie Cantemir
pomeneşte de asemenea, în scrierile sale despre bogaţia de fructe din
Moldova.
În dicţionarul Valahicum latinum, scris de către un anonim din
Caransebeş (1742) se descriu numeroase soiuri de pomi fructiferi, dintre care
unele se mai păstrează şi astăzi în localităţi ca Marga, Poiana Mărului, etc.
Istoricul Griselini, descriind Bantul aminteşte de planzaţii de prun,
măr şi dud.
 În secolele al XIX-lea şi al XX-lea apare o literatură pomicolă demnă
de a fi consemnată. Promotorii sunt agronomi şi cărturari de seamă ai
neamului: Ion Ionescu de la Brad, Ion Brezeanu, P.S. Aurelian, iar D. Comşa
publică în 1877 la Sibiu o carte de 200 de pagini intitulată Pomăritul.
În 1871, Ion Henţescu publică lucrarea Pomologia, Máté Bereczki
publică 4 volume de Schiţe pomicole, iar Grigore Halipa publică în 1883
Pomăritu raţionalu.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea o
altă pleiadă de oameni de ştiinţă se afirmă ca dascăli şi ca oameni ai scrisului:
V. Brezeanu, C. Datculescu, V.S. Moga, A. Ville, I. Haşeganu, Gr.
Mărunţescu Sfinx, I.C. Teodorescu, etc. Acum apar primele pepiniere
pomicole, şcoli inferioare şi medii agricole, unele cu profil pomicol.
Odată cu sfârşitul primului război mondial se cristalizează tot mai
mult interesul pentru dezvoltarea pomiculturii, se acordă o atenţie mai mare
cercetării ştiinţifice, se organizează învăţământul mediu şi superior de
specialitate, se introduc noi soiuri din străinătate, dintre care unele s-au
dovedit foarte valoroase.
În 1913 se înfiinţează Societatea Română de Horticultură cu subfiliale
la Cluj, Iaşi şi Timişoara. În 1920 ia fiinţă Direcţia de Horticultură în cadrul
Ministerului Agriculturii. În această perioadă activează pomicultori iluştrii
ca: D.I. Ştefănescu, E. Grinţescu, A. Liacu, C. Văleanu, T. Bordeianu, V.
Sonea.
În anul 1937, în cadrul Institutului de Cercetări Agronomice, ia fiinţă
o secţie de horticultură în care predominau cercetările cu caracter pomicol.
Astfel, au fost înfiinţate plantaţii şi colecţii pomicole la Strehaia, Fălticeni,
Istriţa, etc. în care au lucrat C.V. Popescu, D. Cvasnăi, A. Liacu, I. Băbălean,
N. Constantinescu, T. Bordeianu, I.M. Botez, etc.
În anul 1957, cercetarea horticolă românească a fost înglobată în
Institutul de Cercetări Hortiviticole de la Bucureşti-Băneasa, numărul
staţiunilor a ajuns la 12, colecţiile cuprindeau 18 specii şi 1965 de soiuri.
În anul 1967, se înfiinţează Institutul de Cercetări Pomicole la Piteşti-
Mărăcineni, având directori succesivi pe T. Bordeianu, C. Ioniţă, I. Isac,
Parnia Pârvan şi un număr impresionat de cercetători dintre care amintim: N.
Constantinescu, I.F. Radu, M. Moţoc, A. Negrilă, V. Cociu, C. Rădulescu, I.
Modoran, A. Gherghi, A. Şuta, Gh. Moruju, M. Botez, V. Şuta, etc.
 Învăţământul horticol superior se organizează prin înfiinţarea în 1948
a primei facultăţii la Bucureşti, apoi la Iaşi, Craiova, Cluj şi Timişoara. În
învăţământul superior horticol au activat şi activează: N. Constantinescu, A.
Negrilă, Gr. Mihăiescu, N. Ghena, A. Liacu, M. Popescu, I. Miliţiu, N.
Cepoiu, E. Drăgănescu, I. Godeanu, V. Cireaşă, etc.
Au fost publicate numeroase lucrări de specialitate de nivel mediu şi
superior, tratate, monografii, dintre care se detaşează Pomologia, în 8
volume. Cercetările în domeniul pomiculturii sau abordat toate aspectele
tehnologice dar cele mai însemnate rezultate se constată în ce priveşte
ameliorarea sortimentelor. Au fost obţinute 24 de soiuri noi de măr, 17 de
păr, 4 de gutui, 23 de prun, 20 de cais, 15 de piersic, 20 de cireş, 16 de vişin,
18 de nuc, 4 de migdal, 3 de alun, 7 de castan comestibil, 2 de căpşun, 5 de
coacăz şi 5 de zmeur.
Dintre personalităţile ştiinţifice care s-au preocupat îndeosebi de
pomologie şi de ameliorarea sortimentelor amintim: T. Bordeianu, V. Cociu,
Gr. Moruju, Gr. Mihăescu, N. Branişte, R. Roman, L. Serboiu, I. Botu, M.
Străulea, N. Minoiu, I. Ivan, T. Gozob, N. Meza, I. Deaconu, etc.
Pentru viitor va trebui sa se aleagă cele mai corespunzătoare soiuri pe
bazine şi centre pomicole, promovându-se atât soiurile autohtone, cât şi
soiurile străine de mare valoare economică.

1.3. SOIUL ŞI IMPORTANŢA SA ÎN PRODUCŢIA POMICOLĂ

1.3.1. Definiţia şi particularităţile soiurilor

În agricultură (fitotehnie, legumicultură, pomicultură, viticultură,

floricultură, etc.) se lucrează cu soiuri sau cu hibrizi din prima generaţie F1.
Soiurile mai sunt cunoscute şi sub denumirea de CULTIVAR (CV).
După Potlog şi Velican 1974, soiul reprezintă un grup de plante
cultivate sau populaţie de indivizi cu o anumită constituţie genetică, adaptată
condiţiilor de mediu, cu anumite însuşiri fiziologice, biologice şi economice.
Soiul reprezintă obiectul principal şi final al ameliorării genetice.
Soiul reprezintă un grup de indivizi care înglobează acţiunea amelioratoare a
omului (conştientă sau inconştientă) şi se deosebeşte de varietăţile, tipurile şi
formele botanice. La obţinerea soiurilor pot participa soiuri sau specii
spontane spre a transmite gene valoroase unui anumit obiectiv de ameliorare.
 Soiul este un mijloc de producţie care valorifică resursele
ecosistemului (lumina, apa, aer, hrana, etc.), reacţionează pozitiv la
îmbunătăţirea factorilor de biotop.
În pomicultură majoritatea soiurilor se înmulţesc pe cale vegetativă
(butaşi, marcotaj, stoloni, altoire), întrucât pe cale sexuată acestea nu-şi
transmit fidel caracterele la descendenţi. Acest mod de înmulţire determină
recoltarea materialului iniţial de altoire de la un individ sau un grup restrâns,
de indivizi, astfel că în producţie avem de a face cu clone sau amestec de
clone. Se recomandă utilizarea descendenţelor unui singur individ foarte
valoros şi deci a clonei respective, care prezintă o mare uniformitate genetică
şi agroproductivă a indivizilor ce o alcătuiesc.
La majoritatea soiurilor de măr de păr, gutui, prun, etc. au fost
identificate clone valoroase care se înmulţesc în pepiniere. Clonele se
deosebesc de soiul iniţial (de bază) prin marime, culoare, gustul şi aroma
fructului, rezistenţa la boli, etc.
Cele mai multe clone au fost identificate la soiurile: Ionagold, Golden
Delicious, Jonathan, Idared, Elstar, etc. De la soiul Ionagold se apreciază că
au fost obţinute peste 40 de clone. Unele clone cum sunt Ionagored, King
Ionagold, Ionica, Wilmuth, etc. sunt atât de diferite de soiul de bază încât se
pot considera soiuri noi. La Staţiune Pomicolă Caransebeş se găsesc plantate
numeroase clone ale soiului Elstar. La gutui prin selecţie clonală au fost
obţinute 3 soiuri noi. La livrarea pomilor din pepinierele care se respectă se
stipulează pe lângă soi, portaltoiul şi clona respectivă.
Soiurile din cultură se caracterizează prin vigoare, precocitate,
productivitate, calitatea producţiei, rezistenţă genetică la boli, dăunători şi la
factorii de mediu.
Vigoarea reprezintă o particularitate exprimată prin înălţime,
diametrul trunchiului şi al coroanei, intensitatea realizării acestora în primii
ani după plantare. Soiurile se cultivă de obicei altoite pe diferiţi portaltoi
astfel că vigoarea pomilor reprezintă acţiunea însumată a celor doi parteneri
(simbionţi).
Precocitatea este reprezentată de timpul intrării pe rod după plantare.
Această caracteristică este determinată de un complex de factori (soi,
portaltoi, condiţiile ecologice, tehnologia de cultură, etc.) între care
bineînţeles soiul are o importanţă deosebită. În prezent sunt considerate soiuri
valoroase cele care intră repede pe rod.
 Productivitatea reprezintă capacitatea soiului de a valorifica superior
energia luminoasă şi ceilalţi factori de biotop. Productivitatea este
determinată, printre altele, de gradul şi constanţa înfloririi, gradul de legare
(fecundare), de mărimea fructelor, de rezistenţa la boli şi dăunători. Volumul
individual al coroanei poate fi compensat prin plantarea mai deasă, vorbindu-
se astfel de un volum al coroanei la hectar.
Calitatea fructelor se judecă îndeosebi în funcţie de destinaţie:
consum proaspăt, industrializare, etc. Pentru consum proaspăt fructele trebuie
să aibă mărime medie, aspect comercial şi un gust echilibrat, plăcut. În toate
situaţiile sunt valoroase fructele cu un conţinut bogat în vitamine, săruri
minerale, glucide direct asimilabile şi lipsite de factori poluanţi.
Rezistenţa la boli şi dăunători reprezintă o particularitate de mare
importanţă, întrucât contribuie la scăderea gradului de poluare, la economii
importante şi în final la creşterea profitului. În prezent majoritatea
laboratoarelor de ameliorare lucrează în această direcţie cu rezultate
remarcabile la măr, păr, cireş, prun, etc.

I.3.2. Clasificarea soiurilor

Soiurile se pot clasifica după mai multe criterii. Primele clasificări au

fost făcute după: mărime, formă, culoarea pieliţei, calităţile organoleptice,
epoca de coacere, etc. În funcţie de aceste caracteristici au fost întocmite chei
de determinare, care în prezent se utilizează foarte puţin. Dintre criteriile de
clasificare amintite mai sus se mai utilizează epoca de coacere care reprezintă
un criteriu foarte util la recunoaşterea soiurilor, la toate speciile, dar mai ales
la: cireş, vişin, piersic, cais, prun, unde celelalte caracteristici morfologice
pot fi mai puţin concludente.
După origine soiurile se clasifică în două grupe: locale şi introduse.
Soiurile locale au fost obţinute prin selecţie empirică pornind de la
diferite biotipuri locale existente în flora spontană. Aceste soiuri au areal
restrâns la unul sau câteva bazine pomicole adiacente şi se caracterizează
prin:
- grad restrâns de omogenitate morfo-biologică şi ca atare un număr
ridicat de biotipuri sau forme în cadrul soiului;
 - grad ridicat de adaptabilitate la condiţiile de mediu, rezistenţă
sporită la ger, secetă, uneori la boli şi dăunători. Aceste caracteristici le
recomandă ca: material iniţial valoros în procesul de ameliorare genetică.
Dintre defectele soiurilor locale enumerăm: calitatea mai slabă a
fructelor, aciditatea prea ridicată, vigoarea prea mare, alternanţa de rodire,
fragilitatea lemnului (prun), etc.
Flora pomicolă bogată, condiţiile de mediu prielnice au favorizat
obţinerea a numeroase soiuri locale în România, multe, din păcate, puţin
studiate, insuficient conservate sau salvate de la erodare.
Exemple de soiuri locale pe specii se prezintă în tabelul 1.

Tabelul 1
SOIURI LOCALE EXISTENTE ÎN ROMÂNIA
Specia Soiuri
Măr Domnesc, Creţesc, Pătul, Vieşti, Călugareşti, Şiculane,
Trotuşe, Viţate, Strugurele, etc.
Păr Popeşti, Alămâi, Postăţele, Boiereşti, Dulci de toamnă,
De Sântămărie, Sălăşene, Cu miezul roşu, etc.
Prun Roşioare văratice, Gras românesc, Vânăt românesc, Tuleu
gras, Buburuz, Gâtlănoase, etc.
Cireş Pietroase de Cotnari, Drăgănele de Piteşti, Scorţoase de
Râmnicul Sărat, Negre de Coşoveni, etc.
Vişin Mocăneşti, Crişana, Turceşti, etc.

Soiurile introduse în majoritate sunt rezultatul lucrărilor de ameliorare

genetică, bazată pe cunoaşterea caracterelor ereditare ale părinţilor şi
utilizarea unor metode moderne de selecţie. În prezent laboratoarele de
ameliorare lucrează după metodologii sofisticate, utilizează selecţia timpurie
a hibrizilor, iar obiectivele sunt bine precizate. Pe această bază au fost
obţinute soiuri rezistente la rapăn, tolerante la viroze, la unele bacterioze
(arsura bacteriană). Soiurile ameliorate se caracterizează prin: omogenitate
morfologică a indivizilor, stabilitate ridicată, productivitate mare, fructe de
calitate, etc.
În funcţie de arealul de cultură, soiurile ameliorate se împart astfel:
 - cosmopolite, cu răspândire largă în toată lumea, ca de exemplu
merele: Golden Delicious, Jonagold, Jonathan, Starkrimson sau perele
Williams, Conference, Passe Crassane, etc.
- cu răspândire restrânsă, la unul sau câteva bazine pomicole, ca de
exemplu merele: Rădăşeni, Fălticeni, Roşu de Cluj sau perele Timpurii de
Dâmboviţa, Napoca, Doina, etc.

1.3.3. Sortimentul pomicol

Totalitatea soiurilor cultivate într-un bazin pomicol, ţară sau pe glob

constituie sortimentul pomicol. Se înţelege că, sortimentul poate fi local,
naţional sau mondial. Sortimentul poate fi la o specie (ex. sortimentul de măr,
păr, etc.) sau sortimentul pomicol global.
Soiurile ce alcătuiesc sortimentul trebuie să fie adaptate condiţiilor
ecologice din bazinul pomicol sau ţara respectivă, să fie productive,
rezistente la ger, secetă, la boli şi dăunători iar fructele să fie de foarte bună
calitate.
Numărul total de soiuri existente pe glob este foarte mare (peste
20.000), iar la noi în ţară câteva mii. Din numărul mare de soiuri existente
producţia utilizează pe scară largă câteva cu calităţi culturale şi de producţie
valoroase. Sortimentul naţional, cât şi cel mondial sunt confruntate cu două
tendinţe şi anume:
- restrângerea sortimentului, adică limitarea numărului de soiuri
admise în cultură, la un număr restrâns cu calităţi biologice şi de cultură
ridicate şi de mare valoare comercială.
În ţara noastră această acţiune s-a realizat prin lucrările de zonare şi
microzonare a pomiculturii, în deceniile 6 şi 7, ale acestui secol, iar în
prezent prin listele oficiale ale soiurilor admise în cultură care se stabilesc şi
se editează anual.
- remanierea periodică a sortimentului se realizează după un număr
diferit de ani, ca urmare a modificării gustului consumatorilor. Numai în
ultimele 3-4 decenii sortimentele s-au schimbat substanţial la măr, păr,
piersic, cais, cireş, vişin, nuc, căpşuni, etc. Soiurile reţinute în sortiment
trebuie să fie, în general, de vigoare mică şi mijlocie, productive, cu fructe de
foarte bună calitate.
 1.3.4. Asocierea soi-portaltoi şi soi-intermediar-portaltoi

Majoritatea speciilor pomicole se cultivă altoite pe diferiţi portaltoi,

excepţie arbuştii, căpşunul şi unele soiuri locale de prun, vişin, corcoduş,
zarzăr, nuc, dud, care se înmulţesc pe cale vegetativă (butaşi, marcotaj,
drajoni, etc.), unele chiar prin seminţe.
Între altoi şi portaltoi se stabilesc relaţii de interdependenţă cu
influenţe îndeosebi din partea portaltoiului asupra soiului grefat. Influenţa
vizează vigoarea, precocitatea, productivitatea, calitatea fructelor,
longevitatea, rezistenţa la ger, secetă şi boli.
Specia cu cei mai mulţi portaltoi este mărul, apoi părul, prunul,
cireşul, etc. Tendinţa actuală este de obţinere a unor portaltoi care să imprime
vigoare mică pomilor, precocitate în rodire, înrădăcinare bună, rezistenţă la
stresul hidric şi alţi factori nefavorabili.
În multe cazuri se utilizează şi intermediarul între altoi şi portaltoi, cu
următoarele obiective:
- realizarea concreşterii la soiurile ce nu au afinitate cu portaltoiul,
de exemplu unele soiuri de păr nu reuşesc direct pe gutui;
- realizarea unui efect nanizant (la măr), când între portaltoiul viguros
(franc) şi soiul cultivat se interpune un portaltoi de vigoare mică (M 9, M 26,
M 27). În acest caz, portaltoiul are înrădăcinare bună, rezistenţă la secetă, ger,
vânt, iar portaltoiul vegetativ intermediar imprimă altoiului o vigoare mai
mică şi precocitate.

1.4. PRINCIPALELE CARACTERISTICI MORFOLOGICE ALE

POMILOR UTILIZATE LA RECUNOAŞTEREA ŞI DESCRIEREA
SOIULUI

La recunoaşterea şi descrierea soiurilor se utilizează elementele

morfologice ale diferitelor organe, între care fructul are importanţă majoră.
Identificarea şi descrierea exactă a soiurilor presupune cunoaşterea
caracteristicilor fructului dar şi ale celorlalte organe cum sunt trunchiul,
coroana, ramurile de rod, lăstarii, frunzele, florile.
Trunchiul prezintă importanţă la recunoaşterea soiurilor, prin felul
ritidomului, modul de creştere, prezenţa plăgilor geroase etc. La majoritatea
soiurilor trunchiul este drept, dar poate fi torsionat la unele soiuri de prun,
cais şi cu plăgi la prun, unele soiuri de cireş, măr, cais. Ritidomul rămâne
neted, neexfoliat la diferite soiuri de măr (Jonathan), de prun (Anna Späth)
fapt ce constituie elemente de identificare.
Coroana constituie un element de recunoaştere a soiurilor prin formă,
desime, grad de ramificare etc. În perioada de mare producţie se deosebesc
următoarele forme de coroană:
- fusiformă (fig.1), prezintă un ax puternic cu creştere progresivă
prelungită în timp şi unghiuri de ramificare mici; coroana este strâmtă iar
diametrul maxim la mijloc. Asemenea coroane au unele soiuri vechi de măr:
Candil Sinap, Sari Sinap şi puţine soiuri de păr.

Fig.1 Coroana fusiformă

 Fig.2. Coroană piramidală Fig.3. Coroană invers piramidală

Fig.4. Coroană larg piramidală Fig.5. Coroană globuloasă

 - piramidală (fig.2) are axul puternic dezvoltat cu creştere progresivă,
dar se opreşte mai repede din creştere; diametrul maxim se află la bază sau în
treimea inferioară a coroanei, iar unghiul de ramificare al şarpantelor este de
30-35°. Coroane piramidale întâlnim la soiurile de păr Untoasă Clairgeau,
Buna Luiza d’Avranches, Bella di Giugno, etc.
- invers piramidale (fig.3) sunt coroanele conice cu vârful în jos,
şarpantele au unghiul de ramificare de 4o-45o şi rămâne aproape constant. Se
întâlneşte la soiurile de măr Renet de Champagne, Renet Orleans;
- larg piramidală (fig.4) are axul mai scurt, vârful coroanei ascuţit,
baza largă, iar diametrul aproape egal cu înălţimea, ca la soiurile de păr
Untoasă Hardenpont, mărul Parmen auriu;
- globuloasă (fig.5) este o coroană cu axul scurt, vârful rotunjit, iar
diametrul maxim egal cu înălţimea şi plasat la mijlocul acesteia. Asemenea
coroane întâlnim la soiurile de măr Pătul, Poinic, Renet Landsberg, la unele
soiuri de prun, vişin, etc.
- turtită (fig.6) are axul foarte scurt, diametrul maxim aproape dublu
comparativ cu înălţimea. Asemenea coroane întâlnim la soiurile de măr
Frumos Galben, prunul d’Agen, la multe soiuri de vişin.
- pletoasă (fig.7) are axul foarte scurt, şarpantele cu unghiuri mari şi
foarte mari, iar ramurile de semischelet şi de rod atârnânde. Asemenea
coroane întâlnim la multe soiuri de vişin, ex. Schattenmorelle.
Frunza reprezintă organul asimilator al pomilor, însă prezintă şi
elemente de recunoaştere a speciilor şi chiar a soiurilor.
Frunzele pot fi: simple, ca la majoritatea speciilor pomicole;
imparipenat compuse ca la nuc, zmeur, mur, scoruş; paripenat compuse la
roşcov, etc.
După forma limbului, frunza poate fi:
- lanceolată: are lungimea de 4-5 ori mai mare decât lăţimea (piersic,
migdal);
- oblongă: lungimea este de 3-4 ori mai mare decât lăţimea.
Asemenea frunze se întâlnesc la măr, prun, cireş, vişin, moşmon;
- eliptică: are lungimea de 2 ori cât lăţimea, ca la unele soiuri de măr,
păr şi gutui;
- ovată: atunci când conturul are forma unui ou;
- cordiformă: frunza are formă de inimă, ex. la alun.
 Fig.6. Coroană turtită

Fig.7. Coroană pletoasă

 Marginea limbului poate fi întreagă (gutui, nuc), dinţată (măr, păr),
serată (păr, măr), crenată (măr), etc.
Alte particularităţi morfologice ale frunzelor care se utilizează la
recunoaşterea soiurilor: pubescenţa, grosimea limbului, prezenţa stipelelor,
culoarea, prezenţa glandelor nectarifere la baza limbului, dimensiunile, etc.
Floarea reprezintă organul specializat pentru înmulţirea sexuată a
speciilor pomicole. Florile pot fi hermafrodite (fig. 8) la majoritatea speciilor
sau unisexuate la nuc, alun, castan (fig. 9).
Dintre părţile florii, la recunoaşterea speciilor şi a soiurilor, se
utilizează: lungimea peduncului pubescenţa acestuia, mărimea şi forma
corolei, numărul de stamine, lungimea acestora, etc. La piersic deosebim
corole de tip campanulat cu petalele strânse şi de tip rozaceu când petalele
sunt complet deschise. În cercetările detaliate se studiază lungimea şi
dispunerea staminelor, poziţia ovarului, lungimea stilului, forma şi culoarea
stigmatului, alte particularităţi de soi .
Fructul rezultă în urma fecundării ovulei şi se formează de regulă din
ovar, uneori cu participarea altor organe ale florii cum sunt: receptaculul
(măr, păr, gutui, căpşun) sau şi axul floral la dud. Fructul este alcătuit din
pericarp (învelişul seminal) şi seminţe. Pericarpul este alcătuit din: epicarp -
învelişul exterior al fructului; mezocarp - partea centrală, de obicei cea mai
voluminoasă (reprezentativă) şi cu valoarea alimentară maximă; endocarpul -
zona centrală din jurul seminţelor, care poate fi membranoasă (măr, păr,
gutui), puternic lignificată la sâmburoase (fig.10).
Principalele tipuri de fructe la speciile din climatul nostru temperat
sunt:
- poama - fruct fals, care ia naştere din receptacolul floral, fiind
întâlnită la măr, păr, gutui;
- drupa - fruct cărnos cu endocarpul sclerificat, alcătuind sâmburele la
prun, cais, piersic, cireş, vişin;
- nuca - fruct tare cu sămânţa liberă sau slab aderentă (aluna);
- baca - fruct cărnos cu mai multe seminţe înglobate în endocarpul
gelificat, la coacăz, agriş, afin, etc.;
- hesperida - la lămâi, portocal, mandarin, etc.;
- pseudodrupa - fruct dehiscent, la care mezocarpul crapă şi cade
fiind necomestibil (nuca şi migdala);
 Fig.8 Secţiune longitudinală prin floarea hermafrodită:
a – floare de măr; b – floare de prun; c – floare de coacăz; floare de agriş

Fig.9 Flori unisexuate la pomi:

bărbăteşti: a – de alun, b – de nuc; femeieşti: c – de alun, d – de nuc
 Fig.10 Secţiune prin fruct:
A – secţiune longitudinală, B – secţiune transversală
a – cavitatea calicială; b – caliciul (sepalele); c – staminele; d – cavitatea
subcalicială şi stilul; e – pulpa; f – pieliţa; g – loja; h – camera axială; i –
sămânţa; j – fascilul vascular; k – inima; l – cavitatea pedunculară; m -
pedunculul
- polidrupa - fruct multiplu, alcătuit din numeroase drupeole aşezate pe un
receptacol comun (mura, zmeura);
- polinucula - întâlnit la căpşun, frag, alcătuit din numeroase nucule
aşezate pe receptaculul cărnos, comestibil:
- sicoma - la smochin, fruct fals, compus; la formarea lui pe lângă
ovar participă şi inflorescenţa care înveseleşte nuculele.
În pomologie, fructul oferă cele mai importante caracteristici de
recunoaştere a soiurilor. În vederea identificării şi a descrierii soiurilor după
elementele morfologice ale fructului se utilizează scheme detaliate pe baza
caracterelor externe şi interne.

A. Caracteristicile morfologice exterioare ale fructului

Dintre particularităţile morfologice exterioare ale fructului, cele mai

importante în recunoaşterea şi descrierea soiurilor sunt: epoca de coacere,
mărimea, forma, aspectul suprafeţei, culoarea, pedunculul, cavitatea
pedunculară, caliciul sau punctul stilar (la sâmburoase), cavitatea calicială
(stilară), brazda ventrală, pruina, pubescenţa, punctele de rugină, punctele
subcutanate şi altele. Aceste elemente se studiază mai detaliat la lucrările
practice, dar se prezintă, în continuare, în context general.
Epoca de coacere reprezintă un element foarte important de
recunoaştere, mai ales la soiurile care se aseamănă după mărime, formă şi
culoare. Deşi oarecum variabilă de la un an la altul, epoca de coacere diferă
destul de puţin (8-12 zile) în acelaşi centru pomicol, iar ordinea de coacere a
soiurilor este aproape invariabilă.
În funcţie de epoca de coacere merele şi perele se împart în: de vară,
de toamnă, de iarnă; iar la restul speciilor deosebim: soiuri timpurii,
semitimpurii şi târzii. Această clasificare a soiurilor este mult utilizată în
descrierea pomologică la toate speciile.
Mărimea fructului reprezintă un caracter destul de variabil la unul şi
acelaşi soi, în funcţie de vârsta pomului, condiţiile climatice şi agrotehnica
aplicată. Totuşi soiurilor le este caracteristică o anumită mărime. Elementele
de mărime (fig.11) sunt: diametrul mare (D); diametrul mic (d); înălţimea
(H); indicele de mărime şi greutatea medie:
I.M. = (D + d + H)/3

Fig.11. Elementele de mărime ale fructelor:

A – măr; B – prun; C – nucă
a – înălţimea; b – diametrul mare; c – diametrul mic
 Clasificarea fructelor după mărime se poate face în 3 grupe: mari,
mijlocii şi mici; în 5 grupe: mari, supramijlocii, mijlocii, submijlocii, mici
sau în 7 grupe: foarte mari, mari, supramijlocii, mijlocii, submijlocii, mici şi
foarte mici.
Clasificarea fructelor după mărime se prezintă în tabelul 2.

Tabelul 2
CLASIFICAREA FRUCTELOR DUPĂ MĂRIME

Mici Mijlocii Mari

Felul diametrul greutatea diametrul greutatea diametrul greutatea
fructului mare medie mare medie mare medie
(mm) (g) (mm) (g) (mm) (g)
Mere sub 5,5 sub 75 5,5 – 7,5 75 – 125 75 – 85 125 – 175
Pere sub 5,0 sub 100 5,0 – 7,0 100 - 200 70 – 80 200 – 300
Gutui sub 6,5 sub 175 7,5 – 8,5 175 – 250 85 – 100 250 – 400
Prune sub 3,0 sub 20 3,0 – 3,5 20 – 30 35 – 40 30 – 40
Caise sub 3,5 sub 25 3,5 – 4,5 25 – 45 peste 45 peste 40
Piersici sub 4,5 sub 75 4,5 – 6,5 76 – 125 65 – 80 120 – 200
Cireşe sub 1,8 sub 4 1,8 – 2,2 4–6 peste 22 peste 6

În cadrul fiecărei specii sunt soiuri cu fructe de regulă mari, mijlocii

sau mici, fapt ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că şi această particularitate are
importanţă la recunoaşterea soiurilor.
La măr au fructe mari: Delicios roşu; Ionagold: Starkrimson. Soiuri
cu fructe mici: Renet ananas, Pătul, Maşanschi, etc.
Soiuri de prun cu fruct mare: Nectarina roşie, Dâmboviţa, Anna Späth
iar cu fruct mic: Vânăt românesc, D’Agen, etc.
Forma fructului reprezintă un element “tare” de recunoaştere a
soiurilor, întrucât aceasta rămâne aproape constantă, indiferent de mărime.
Forma se apreciază după raportul dintre înălţime şi diametru, precum şi
poziţia diametrului mare faţă de înălţime. Forma fructului diferă în funcţie de
specie şi soi astfel:
Forme frecvente la mere: sferic-turtită; turtită; ovosferică; conică;
conic trunchiată; ovoidă.
 Forme frecvente la pere: piriformă; conică; conic trunchiată; sferic-
turtită; gutuiformă.
Forme de prune: sferică; sferic alungită; ovoidă; invers ovoidă;
elipsoidală; gâtlănoasă.
Forme de cireşe şi vişine: sferic turtit, conic trunchiată; ovoidă;
elipsoidală; cordiformă.
La formă se apreciază deasemenea conturul fructului, simetria,
prezenţa crestelor şi a coastelor. Crestele sunt ridicături în apropierea
cavităţii caliciale (stilare) şi se întâlnesc la mere (Delicios roşu, Frumos
Galben, London Pepping), la pere şi mai rar la piersici.
Coastele sunt ridicături şi adâncituri pe flancurile fructului.
Culoarea fructului este specifică fiecărui soi, dar şi aceasta diferă în
funcţie de zona de cultură, de forma de coroană, condiţiile anului respectiv.
La majoritatea soiurilor întâlnim trei tipuri de culori:
- de fond sau de bază: se dezvoltă pe întreaga suprafaţă indiferent
dacă fructul este expus la soare. Această culoare este verde gălbuie la mere,
pere; galbenă la gutui; roşie la cireşe şi vişine; vânătă, galbenă sau rozie la
prune; verde-gălbuie la piersici; galbenă-portocalie la caise etc.
- culoarea de acoperire se dezvoltă pe partea însorită şi poate
cuprinde o suprafaţă mai mare sau mai mică, uneori completă. Astfel
culoarea de acoperire poate fi abia suflată (Golden, Frumos galben, Pătul),
intensă (la Wagener), acoperă total fructul (Jonathan, Kältear, Böhmer);
- culoarea de suprapunere se dezvoltă peste culoarea de acoperire sub
formă de dungi (Parmen auriu, Frumos de Voineşti) sau de pete de un roşu
mai intens.
Diferenţele de nuanţă la fructele diferitelor specii sunt foarte
numeroase, de aceea se utilizează coduri de culori şi planşe cu fructe colorate
tipic pentru diferite soiuri.
Pe suprafaţa fructului pot apărea puncte de rugină (Golden, Renet
ananas), pete mari de rugină la mere şi pere, toată suprafaţa ruginită (Untoasă
Bosc), etc. Punctele albe subcutanate se întâlnesc la numeroase soiuri de măr,
de păr, cireş, etc.
Pedunculul reprezintă, un element distinctiv al soiurilor, prin
lungime, grosime, pubescenţă, etc. Astfel la cireşe soiul Pietroase mari negre
are pedunculul scurt, Germedorfer pedunculul lung.
 La mere soiurile Jonathan, Parmen auriu, etc. pedunculul este scurt,
pe când Golden Delicious roşu are pedunculul lung, iar exemplele pot
continua la toate speciile.
Cavitatea pedunculară se caracterizează, din punct de vedere
pomologic, prin adâncime, culoarea pieliţei, prezenţa ruginii etc. Exemplu
soiul de măr Jonathan are cavitatea pedunculară adâncă şi îngustă, soiul
Astrahan cavitate largă, iar soiul Renet Bauman mijlociu de adâncă, dar cu
pieliţa ruginită, rugina se revarsă peste cavitate în formă de raze. Cavitatea şi
pedunculul sunt destul de constante la acelaşi soi. Unele fructe, pere, gutui,
prune nu au cavitate, pedunculul se prinde pe un mic mamelon.
Caliciul prezent la seminţoase caracterizează soiurile prin mărime
(mare, mijlociu, mic), prin gradul de închidere al sepalelor (închis, semiînchis
şi deschis). La sâmburoase în locul caliciului se examinează punctul stilar,
mărimea şi poziţia acestuia.
Cavitatea calicială (cavitatea stilară la sâmburoase) reprezintă
adâncitura în care se găsesc aceste elemente morfologice. La cavitatea
calicială se apreciază adâncimea (superficială, potrivit de adâncă, adâncă) şi
lărgimea (îngustă, mijlocie, largă). De asemenea se examinează prezenţa
crestelor, a ruginei din jurul cavităţii caliciale.

B. Caracterele morfologice interne ale fructului

Se pun în evidenţă după secţionarea acestuia pe direcţia peduncul-

caliciu şi sunt: caracteristicile pulpei (culoare, consistenţă, suculenţă, gust,
aromă), inima fructului, cavitatea subcalicială, axul, seminţele, sâmburii, etc.
Culoarea pulpei se examinează imediat după secţionarea fructului
pentru a evita oxidarea acesteia şi schimbarea nuanţei de culoare.
Culoarea pulpei oscilează de la alb, alb-gălbui, crem, galbenă,
portocalie, roză, roşie, vişinie în funcţie de specie, iar în cadrul speciei în
funcţie de soi.
Consistenţa este dată de fineţea celulelor, cantitatea de substanţe
pectice şi tanante. Ea poate fi: tare, crocantă, aşchioasă, sau moale, făinoasă,
fondantă. Consistenţa diferă în funcţie de gradul de coacere, dar este
caracteristică soiurilor.
Suculenţa, gradul de zemozitate al fructului poate fi în funcţie de
specie şi soi: foarte suculentă, slab suculentă, înecăcioasă. Gradul de
suculenţă este în mare parte corelat invers cu consistenţa, dar sunt şi soiuri
slab consistente şi în acelaşi timp slab suculente, ca Delicios dublu roşu,
Starkrimson, etc.
Gustul este un element definitoriu al fructelor în funcţie de specie şi
soi. Gustul este determinat de conţinutul în zaharuri, în acizi organici,
taninuri. Nuanţele de gust pot fi: dulce, dulce-acidulat, acrişor, acru,
astringent sau slab acidulat, fad (cu aciditate puţină), leşios (lipsit de
aciditate). Cantitatea de taninuri determină următoarele nuanţe de gust: amar,
amărui, astringent, slab astringent, plăcut astringent, ca de exemplu la
cireşele Hedelfinger sau prunele Vânăt românesc şi Tuleu gras.
Aroma pulpei poate fi franc (caracteristică speciei) sau particulară: de
ananas (Renet ananas), de banană (Banana de iarnă), de cuişoare (la pere), de
scorţişoară (pere), de busuioc (pere).
Cavitatea subcalicială se găseşte imediat sub caliciu şi comunică
uneori cu camera seminţelor. Cavitatea subcalicială poate fi mare, mijlocie şi
mică. Mai importantă pentru recunoaşterea soiurilor este forma cavităţii
subcaliciale; aceasta poate fi în formă de V, de U, de pâlnie sau de fus.
Inima fructului (fig. 12) este prezentă numai la seminţoase fiind
delimitată de restul fructului printr-un fascicol de vase libero-lemnoase.
Inima fructului se caracterizează prin: mărime (mare, mijlocie şi mică), în
funcţie de proporţia acesteia faţă de diametrul fructului, poziţie (inferioară,
centrală, superioară) şi formă: turtită, cordiformă sau fusiformă.

Fig. 12 Inima fructului

La mere inima poate fi cordiformă sau turtită, iar la pere şi gutui

fusiformă sau cordiform alungită.
Identificarea şi apoi descrierea soiurilor se face după aceste
caracteristici, examinate graduat, punct cu punct. Aceleaşi elemente (punctate
diferit prin note) se utilizează la degustarea soiurilor.
 1.5. METODE DE CERCETARE ÎN POMICULTURĂ

Pomicultura şi pomologia utilizează metode proprii de cercetare a

materialului biologic. Cercetarea vizează sistemul radicular, partea aeriană
precum şi interelaţiile dintre acestea.

1.5.1. Metode de cercetare a sistemului radicular

Principalele obiective care se urmăresc în studiul sistemului radicular

la pomii fructiferi sunt:
- stabilirea cantitativă (gravimetrică) şi numerică a rădăcinilor;
- arhitectonica sistemului radicular şi volumul de sol explorat;
- stabilirea adâncimii, diametrul maxim ocupat de rădăcini precum şi
zona cu densitatea maximă de rădăcini active;
- dinamica creşterii rădăcinilor în funcţie de specie, soi, portaltoi,
condiţii ecologice şi agrotehnica aplicată;
- dinamica creşterii rădăcinilor în ciclul anual şi biologic.
Metodele de cercetare ale sistemului radicular sunt: a scheletului; a
profilului; a monoliţilor şi cea staţionară.
Metoda scheletului, constă în dezgroparea rădăcinilor după direcţia de
creştere prin eliberarea acestora treptată de pământ şi apoi schiţarea
rădăcinilor la scară, pe hârtie milimetrică sau pe calc. Aceasta permite
realizarea unor imagini clare asupra elementelor cantitative şi calitative ale
rădăcinilor, dispunerea lor în sol. Principalele etape de lucru sunt:
- alegerea pomilor caracteristici (tipici);
- efectuarea măsurătorilor biometrice asupra părţii aeriene, respectiv
diametrul şi înălţimea trunchiului, numărul şi grosimea şarpantelor, diametrul
coroanei, etc.;
- stabilirea volumului de dezgropare: în întregime, a unei jumătăţi sau
un sfert din rădăcini referitor la circumferinţa acestora;
- orientarea zonei de dezgropare (pe rând, între rânduri);
- dezgroparea progresivă a sistemului radicular pornind dinspre
trunchi, utilizând sape, cazmale, lopăţele mici din metal, jeturi de apă, etc;
- instalarea unor picheţi gradaţi în lungul rădăcinilor pentru a se vedea
mai bine plasamentul acestora;
 - măsurarea tuturor rădăcinilor mai groase de 3 mm şi mai lungi de
4-5 cm;
- reprezentarea grafică a rădăcinilor pe coala milimetrică cu
respectarea orientării şi a poziţiei în sol.
Dezgroparea se continuă în plan vertical până ajungem şi la rădăcinile
verticale.
Urmează vopsirea rădăcinilor cu var sau vopsea albă şi apoi
fotografierea din diferite planuri (fig.13).

Fig.13. Dezgroparea sistemului radicular după metoda scheletului

Metoda profilului constă în deschiderea unor tranşee perpendiculare

pe direcţia de creştere a rădăcinilor lungi de 80-100 cm, largi de 50-60 cm,
iar adâncimea variabilă până la 80-100 cm.
Distanţa de trunchi poate fi în funcţie de extinderea sistemului
radicular la 1-2-3-4 m. În pepinieră şi la arbuştii fructiferi se face un singur
şanţ la 0,5 m depărtare.
 După săparea şanţului, capetele rădăcinilor se eliberează de pământ şi
se consemnează pe hârtie milimetrică concomitent cu delimitarea
orizonturilor genetice de sol. Capetele rădăcinilor se vopsesc apoi cu var şi se
fotografiază.
Notarea rădăcinilor pe hârtie milimetrică se face astfel: cele de 1-3
mm cu punct (.); cele de 4-8 mm cu cerculeţe (o); cele mai mari de 8 mm cu
cerculeţ şi punct (o.).
Metoda profilului este rapidă, destul de precisă iar pomii cercetaţi
suferă foarte puţin, rădăcinile se refac uşor.
Metoda monolitului liber este utilizată îndeosebi pentru studiul
dinamicii de creştere a rădăcinilor. Metoda constă în alegerea pomilor tipici,
sănătoşi de la care se ridică probe de sol (monoliţi) de 25x25 cm pe trei
adâncimi : 0-35; 35-55 şi 55-75 cm. La portaltoii vegetativi este suficient şi
numai un monolit de 15-35 cm care prinde majoritatea rădăcinilor. Monoliţii
se recoltează din diferite puncte ale proiecţiei coroanei, mai ales de la
periferia acesteia.
După recoltare monoliţii sunt spălaţi la jet de apă iar rădăcinile se pun
în borcane cu apă în vederea analizării.
Prin examinare (cu lupa) rădăcinile se împart astfel: absorbante; de
conducere; de schelet. Rădăcinile astfel categorisite se numără şi apoi se
cântăresc.
Metoda staţionară constă în examinarea creşterii rădăcinilor în
condiţii naturale: în acest sens se construiesc cabine speciale îngropate şi
fixarea unui geam marcat cu vopsea în pătrăţele de 3 mm. Cabina se
amenajează pe trei pereţi din lemn, iar al patrulea din sticlă groasă de 4-5
mm.
Observaţiile privind creşterea rădăcinilor se fac periodic cu ochiul
liber sau cu lupa. În felul acesta se pun în evidenţă perioadele de creştere
maximă a rădăcinilor precum şi intensitatea creşterii acestora.

1.5.2. Metode de cercetare a părţii aeriene

Metoda descriptivă constă mai mult din descrierea botanică a

speciilor şi a soiurilor de pomi fructiferi. Se au în vedere: vigoarea; forma
coroanei; caracterele morfologice ale diferitelor organe. Această metodă este
utilizată la descrierea pomologică a soiurilor, dar trebuie completată cu
aspecte legate de: creştere, rodire, rezistenţa la ger şi boli, productivitate,
calitatea fructelor.
Metoda staţionară constă în examinarea pomilor din colecţii sau
plantaţii şi notarea desfăşurării proceselor de creştere şi rodire de la plantare
şi până încep procesele de îmbătrânire (10-15 ani).
Fiecare soi trebuie altoit pe acelaşi portaltoi şi trebuie să aibă un
număr suficient de exemplare (repetiţii ), 10-20.
Se notează: parcurgerea fenofazelor de creştere şi rodire; măsurători
biometrice asupra trunchiului, şarpantelor, lungimea medie a lăstarilor şi
suma creşterilor; precocitatea; producţia; comportarea la ger şi boli; raportul
între anii cu şi fără rod; durata de viaţă a pomilor, etc.
Datele obţinute se consemnează în registre pe ani de cercetare.
Metoda staţionară este destul de precisă, reliefând reacţia soiurilor la
diferite condiţii ecologice dar necesită un număr prea mare de ani.
Metoda biologică constă în alegerea unor parcele caracteristice
pentru diferitele bazine pomicole, care se descriu amănunţit din toate
punctele de vedere. Pentru parcelele alese se notează: amplasarea pe versant;
relieful , expoziţia, speciile, soiurile, portaltoii, vârsta, distanţele de plante. Se
descriu în continuare pomii: diametrul trunchiului, al coroanei, înălţimea,
garnisirea şarpantelor, frecvenţa, cantitatea şi calitatea fructelor,
comportarea la ger, la boli şi dăunători. Creşterea viguroasă, producţia mare
şi de calitate reflectă favorabilitatea ecosistemului pentru speciile şi soiurile
respective în sensul că pomii sunt “auto înregistratori” obiectivi ai factorilor
climatici. Datele se culeg pe perioade de 4-5 ani. Metoda este mai rapidă
decât cea staţionară şi suficient de edificatoare.
Metoda anchetei pomicole se foloseşte pentru a răspunde unor cerinţe
urgente privind dezvoltarea sectorului pomicol într-o anumită zonă. Metoda
constă în extragerea din documentele existente la primării sau centrele
agricole a tuturor datelor referitoare la natura solului, precipitaţiilor
atmosferice, relieful, suprafaţa plantaţiilor pe specii, soiuri, vârsta pomilor,
etc. După extragerea acestor date se elaborează formulare - fişe cuprinzând
întrebări asupra principalelor aspecte ce privesc sortimentul de specii, soiuri,
eficienţa plantaţiilor, etc. Formularele - fişe se împart cultivatorilor pentru a
le completa. Pe baza datelor din chestionare şi a celor culese din teren se
întocmesc documentaţii suficient de complete privind favorabilitatea unor
specii sau soiuri.
 Metoda de încercare a soiurilor în condiţiile de producţie este
utilizată în toate staţiunile experimentale pomicole, în staţiunile didactice şi
chiar în plantaţiile de producţie. Prin această metodă se urmăresc:
- îmbunătăţirea sortimentului de pomi şi arbuşti fructiferi cu soiuri noi
valoroase;
- oportunitatea menţinerii sau eliminării din sortiment a unui soi sau a
unei grupe de soiuri;
- verificarea unor soiuri noi, clone, hibrizi, în vederea omologării sau
a introducerii în sortimentul local;
- stabilirea unor tehnologii diferenţiate de cultură.
În plantaţiile experimentale se execută observaţii şi determinări
specifice experienţelor pomicole.
Plantaţiile trebuie să fie bine amplasate, aşezate după regulile
experimentale, să fie altoite pe mai mulţi portaltoi. Un soi (variantă) trebuie
să aibă minimum trei repetiţii a câte 3-5 pomi fiecare, ciclul experimental
trebuie să fie de minimum 5-7 ani, din care cel puţin 3 ani de producţie
efectivă.
Pentru toate metodele de cercetare, aprecierea calităţii fructelor
reprezintă o analiză deosebit de importantă. La fructe se efectuează
determinări biometrice, gravimetrice, chimice şi organoleptice. Degustările
organizate cu echipe de specialişti sau cultivatori oferă elemente destul de
certe privind favorabilitatea condiţiilor pedoclimatice şi reacţia soiurilor la
acestea.

1.6. TEHNOLOGIA DIFERENŢIATĂ ŞI ROLUL EI ÎN PRODUCŢIA

DE FRUCTE

Pomicultura şi pomologia ca ştiinţe au evoluat mult în ultimele decenii.

Cercetările întreprinse în diferite condiţii ecologice, numărul mare de soiuri
altoite, introducerea pe scară mai largă a îngrăşămintelor, pesticidelor, a
irigării, etc. au condus la diversificarea tehnologiei de cultură.
Diversificarea se referă la adaptarea ei pentru diferite condiţii
ecologice cât şi la particularităţile biologice ale soiurilor.
În ţara noastră s-au întreprins cercetări laborioase prin intermediul
staţiunilor pomicole ce depind de Institutul de Pomicultură Piteşti-
Mărăcineni.
 Cercetări mai ample au fost întreprinse la speciile: măr, păr, piersic,
prun, cireş, dar mai trebuiesc aprofundate la vişin, cais, nuc, migdal, castan,
căpşun şi la arbuştii fructiferi.
Aplicarea în livezi a unor tehnologii diferenţiate de cultură se impun
cel puţin din următoarele puncte de vedere:
- particularităţile biologice diferite ale soiurilor şi ale portaltoilor, care
să se regăsească în tehnologiile de cultură;
- variabilitatea condiţiilor ecologice în ce priveşte: căldura, lumina,
apa, solul, expoziţia, etc.
Particularităţile biologice ale soiurilor şi ale portaltoilor impun
adoptarea unor tehnologii diferenţiate de cultură.
Obţinerea soiurilor noi de tip spur la măr, păr, prun, cireş, cais, etc.
trebuie să influenţeze tehnologia de cultură, între măsurile care se prevăd mai
importante sunt:
- adoptarea unor distanţe de plantare mai mici la acelaşi portaltoi, în
condiţii ecologice similare;
- adoptarea unor distanţe mai mici între etaje sau între şarpante sau
chiar a unor sisteme caracteristice pentru această grupă;
- adoptarea tăierilor de rodire, în sensul reducerii numărului de
operaţii, regenerarea vetrelor îmbătrânite. La toate soiurile, dar mai ales la
sâmburoase, se vor reţine creşterile vegetative pentru completarea
semischeletului care de regulă este mai redus;
- rărirea mai severă a fructelor, pentru a compensa distanţele mai
mici între ramurile de rod şi o oarecare tendinţă mai accentuată spre
alternanţă a acestor soiuri.
Soiurile noi, rezistente la boli, (la rapăn în primul rând) impun
adoptarea unor tehnologii diferenţiate, legate în primul rând de executarea
tratamentelor fitosanitare, dar şi în ce priveşte: distanţele de plantare; tăierile
de rodire şi întreţinere; fertilizarea; irigarea; rărirea fructelor, etc.
Soiurile noi, necesită să li se stabilească tehnologia de cultură în
diferite condiţii ecologice. În acest sens, se înfiinţează culturi de concurs în
staţiunile de cercetare pomicolă.
Portaltoii influenţează considerabil creşterea, precocitatea,
productivitatea şi calitatea fructelor.
Portaltoii generativi, obţinuţi recent la măr, păr, prun, piersic (P.
Parnia, O. Tudorescu, Şt. Casavela, I. Botu, etc.) au condus la obţinerea unor
simbionţi de vigoare mică, comparativ cu sălbaticul sau vechii portaltoi franc.
Ca exemple se pot da mărul Vieşti, prunul Oteşani 8, unii portaltoi de piersic.
Portaltoii se remarcă prin diferenţe în ce priveşte rezistenţa la conţinutul
solului în argilă, calcar, exces de apă şi săruri, etc.
Portaltoii vegetativi existenţi au modificat considerabil distanţele de
plantare, precocitatea, longevitatea, productivitatea şi alte elemente de
tehnologie ale livezilor.
Obţinerea pomilor pe rădăcini proprii prin culturi de meristeme, liberi
de boli virotice va modifica şi mai substanţial tehnologia de cultură.
Înţelegem prin aceasta că, nu se cunoaşte cum cresc soiurile pe rădăcinile
proprii şi nici cum reacţionează acestea la factorul edafic.
Variabilitatea condiţiilor ecologice impune adoptarea tehnologii
diferenţiate. Cu toate că România are o suprafaţă mijlocie, variabilitatea
condiţiilor naturale este determinată de existenţa munţilor Carpaţi, care
creează condiţii cu o mare diversitate de expoziţii, altitudini şi ca urmare tot
atâtea microclimate.
Factorul apă oscilează în bazinele pomicole de la 300-400 mm/an
(min. 211 mm la Staţiunea Valul lui Traian, în 1990) până la 800-900 mm în
zona dealurilor înalte. Precipitaţiile influenţează:
- amplasarea speciilor, a soiurilor, a portaltoilor, sistemul de
întreţinere al solului, irigarea sau drenarea terenului, desimea de plantare;
- acelaşi factor influenţează lucrările de organizare a terenului, natura
şi volumul lucrărilor de îmbunătăţiri funciare, amplasarea speciilor şi
soiurilor pe pantă, etc.
În ţara noastră, până în anul 1990, s-a exagerat cu volumul lucrărilor
de îmbunătăţiri funciare, determinând scoaterea din circuitul agricol a mari
suprafeţe şi uneori alunecări de teren.
Căldura solului şi a aerului diferă mult în funcţie de latitudine,
longitudine, altitudine, expoziţie, etc. În principalele bazine pomicole
temperatura medie anuală are valori cuprinse între 5,5°C şi 10,8-11°C, suma
gradelor de căldură globală fiind cuprinsă între 1800-2000°C până la 3800-
4000°C în Dobrogea. Minimele absolute pot scădea sub 33-35°C (de
exemplu iarna 1992/1993), dar de cele mai multe ori nu scad sub minus 27-
29°C. Maximele absolute ating 33…35°C excepţional mai mult. Pe versanţi
factorul caloric diferă în funcţie de expoziţie şi pantă.
Diferenţele datorate factorului termic influenţează:
 - amplasarea pe teritoriu a speciilor şi a soiurilor;
- natura şi felul lucrărilor de protejare a elementelor florale;
- alegerea expoziţiei şi a poziţiei pe versant, etc.
Zonarea ecologică a speciilor şi a soiurilor se face în primul rând în
funcţie de specie, soi, apoi faţă de sol şi lumină.
Dacă ne referim la specia măr, soiurile Kältherer Böhmer, Wagener
premiat, se comportă mai bine în zone ceva mai înalte, mai răcoroase, pe
când grupa Red Delicious reuşeşte mai bine în zone mai joase, cu primăveri
calde.
La prun, soiurile D’Agen, Stanley, Tuleu gras se comportă mai bine
în zone mai călduroase până la altitudini de 250-300 m, în schimb Gras
românesc reuşeşte bine în zona dealurilor mai înalte, umede, iar soiul Anna
Späth are o plasticitate ecologică ridicată. În cadrul speciei păr, soiurile
Passe Crassane, Bella di Giugno, Untoasă Precoce Morettimi, necesită un
climat mai cald.
Solul prin textură, structură, conţinut în elemente minerale, pH,
influenţează repartiţia speciilor, a portaltoilor şi chiar a soiurilor. Aceleaşi
particularităţi, legate de sol, influenţează fertilizarea, lucrările de întreţinere,
corectarea reacţiei, etc.
Pomii şi arbuştii fructiferi valorifică o gamă largă de soluri, dar mai
ales pe cele uşoare, permeabile, calde, chiar nisipurile.
În zonele de sud, mai uscate, se preferă solurile mai grele şi invers în
zonele mai înalte, umede.
Dintre specii, caisul, piersicul, cireşul, migdalul, preferă solurile mai
uşoare pe când mărul, prunul, parţial vişinul reuşesc mulţumitor şi pe solurile
mai grele. Portaltoii reacţionează diferit la textură şi reacţia solului.
Lumina şi radiaţia solară diferă destul de mult pe teritoriul ţării
noastre, influenţate mai ales de latitudine, altitudine şi expoziţie. Aceşti
factori influenţează distanţele de plantare, sistemele de coroană, înălţimea
coroanei, etc.
Lumina, combinată cu căldura, influenţează calitatea fructelor prin
culoare, compoziţie chimică, structura pulpei, gustul, aroma, durata de
păstrare, etc.
Adoptarea unor tehnologii diferenţiate de cultură în funcţie de factorii
biologici şi ecologici reprezintă o măsură hotărâtoare pentru reuşita livezilor
şi eficienţă economică.