„Interacţiuni ale plantelor cu metalele

grele”

1
 Cuprins

Introducere........................................................................................................3
Cap. I. Aspecte generale privind metalele grele şi prezenţa lor în mediul
înconjurător ...................................................................................................4
1.1 Poluarea mediului inconjurator cu metale grele..............................5
1.1.1 Poluarea solului cu metale grele..........................................................6
1.1.2 Contaminarea solului și implicațiile asupra creșterii și dezvoltării
plantelor de cultură........................................................................................7
1.1.3 Bioacumularea metalelor grele în plantele de cultură..........................7
1.2 Toxicitatea metalelor grele in plante..................................................8
1.1.2 Toxicitatea aluminiului.........................................................................8
1.2.2 Toxicitatea și toleranța la bor în plante.................................................9
1.2.3 Tensiunea cuprului asupra plantelor.....................................................11
Cap. II. Fitoextracția : Utilizarea plantelor pentru îndepărtarea metalelor
grele din sol........................................................................................................12
2.1 Detoxifierea și toleranța metalelor grele din
plante..................................................................................................................13

2.2 Stresul metalelor grele și abordările moleculare la plante.................13

2.3 Procesul de bioacumulare în ecosistemele terestre..............................14
2.3.1 Parametri ai solului implicați în procesul de bioacumulare...................14
2.3.2 Preluarea și acumularea metalelor în plante..........................................16
Concluzii.............................................................................................................18
Bibliografie.........................................................................................................20

2
 Introducere

Plantele sunt resurse valoroase pentru toate organismele vii existente pe

planeta Pământ. Plantele furnizează hrană, medicamente, reglează ciclul apei,
produc oxigen și reformează climatul. Orice schimbare majoră a mediului are un
impact negativ asupra creșterii și dezvoltării plantelor. Înseamnă că schimbarea
condițiilor climatice are un impact direct sau indirect asupra ființelor umane.
Schimbările climatice (stresul de mediu) au un impact drastic asupra
randamentului culturilor.
Producția de alimente pentru generațiile viitoare este o problemă majoră din
cauza creșterii exponențiale a populației umane și reducerii terenurilor
cultivabile din cauza poluării mediului, cauzată de activitățile naturale și
antropice. Revoluția industrială a adus un imens confort omului, dar în același
timp au fost semnalate și multe probleme. Metale grele (cadmiu, crom, cupru
(Cu), plumb, mercur, nichel, arsen și zinc) produse din industrii și fabrici sunt
nedegradabile și s-au acumulat în sol și în corpurile de apă. Se estimează că 60%
din terenurile agricole suferă de probleme minerale, cum ar fi toxicitatea
metalelor și deficiențe nutriționale și de metale. Toxicitatea metalelor grele a
devenit o amenințare majoră la adresa creșterii plantelor și a randamentului
culturilor la nivel global. Nu se limitează doar la plante, sol și apă - metalele
grele au pătruns și în corpul uman prin lanțul trofic și au cauzat multe boli și
tulburări. Mecanismele de detoxifiere, acumulare și toleranța cu metale grele au
devenit baza pentru utilizarea plantelor pentru remedierea solului și a apei
contaminate cu metale grele.
Fitoremedierea este utilizarea plantelor pentru a absorbi poluanții din sol și
apă. Este o tehnologie durabilă de curățare a mediului și este utilizată în întreaga
lume.

3
Cap. I. Aspecte generale privind metalele grele şi prezenţa lor în
mediul înconjurător

Metalele sunt componente naturale, care fac parte din ecosistemele globale.
O parte din ele sunt esenţiale pentru buna dezvoltare a plantelor şi a
organismelor, altele, în schimb, pot fi toxice pentru acestea, chiar şi la
concentraţii foarte mici.
Metalele pot fi prezente în mediu într-o gamă largă de stări de oxidare şi
numere de coordinare, acestea fiind corelate şi cu toxicitatea lor. În literatura de
specialitate metalele sunt clasificate în două categorii principale: metale uşoare
şi metale grele. Dintre toate elementele metalice existente în natură, 53 dintre ele
sunt metale grele, având densitatea mai mare de 5 g/cm3 şi sunt deseori asociate
cu poluarea şi toxicitatea, deşi, unele dintre acestea (metalele esenţiale) sunt
necesare organismelor vii, dar în concentraţii destul de mici.
Impactul pe care îl induce prezenţa metalelor grele din mediu asupra sănătăţii
umane şi animale este agravat de persistenţa acestora, pe termen lung, în mediul
înconjurător. De asemenea solubilitatea şi mobilitatea metalelor grele sunt în
strânsă legătură cu procesele de adsorbţie, desorbţie care, la rândul lor, depind
de caracteristicile mediului în care aceste procese au loc, respectiv: pH,
capacitatea de schimb cationic, conţinutul de materie organică, tărie ionică,
prezenţa altor metale grele etc.
Toate solurile conțin metale grele aflate în tabelul periodic, dar concentrațiile
variază considerabil, iar unele pot fi sub limita de detecție pentru anumite
proceduri analitice. Ele nu sunt supuse degradării sau descompunerii bacteriilor
și, prin urmare, sunt permanente și se acumulează în țesuturile organismelor,
acest proces este numit bioacumulare. De asemenea metalele grele pot proveni
fie din surse naturale sau din surse antropice, însă daunele aduse unui mediu
provin dintr-o combinație de factori naturali și antropogeni. Cea mai importantă
sursă naturală de metale grele este materialul geologic parental din rocă.
Compoziția și concentrația metalelor grele depind însă de tipul de rocă și de
condițiile din mediu, intemperiile activând procesul. Materialele vegetale
geologice au în general concentrații mari de Cr, Mn, Co, Ni, Cu, Zn, Cd, Sn, Hg
și Pb.
Deja de câteva decenii, oamenii de știință curăță solul contaminat prin
fitoremediere, un proces care implică utilizarea plantelor și a florei lor
microbiene asociate pentru reducerea concentrațiilor de contaminanți. În timp ce
unele plante sunt folosite pentru absorbția metalelor grele (printr-un proces
denumit fitoextracție) și curățarea solului, aceste lucru nu este întotdeauna
benefic, deoarece plantele contaminate astfel cu metale grele trebuie și ele să fie
4
aruncate. O abordare alternativă este utilizarea microorganismelor care sunt
folositoare plantelor și aceasta apare în mod natural în sol.

1.1Poluarea mediului inconjurator cu metale grele

Termenul poluare apare definit drept contaminarea mediului cu un

poluant, iar poluantul este considerat un produs auxiliar derivat din
activitățile umane, care intră și devine concentrat în mediu, unde poate cauza
daune speciei umane sau altor specii.Poluanții includ, pe lângă substanțele
chimice, zgomotul, vibrațiile și modificarea temperaturii ambientale.
Asupra definirii fenomenului de poluare controversele apar în stabilirea
sensului corect al termenului poluant. Unele definiții consideră că termenul
„poluant” indică orice concentrație a unei substanțe potențial dăunătoare
(suprapunându-se sensului termenului contaminant), chiar dacă efectele sunt
sau nu observabile, pe când altele consideră că poluantul indică doar
concentrația dăunătoare, în situațiile când toxicitatea a apărut. În practică
termenii poluant și contaminant sunt utilizați cu același înțeles, deși adesea
poluarea, spre deosebire de contaminare, are conotații negative mai
puternice.
Pentru a înțelege fenomenul poluării trebuie, în primă instanță, să definim
identitatea și natura potențialilor contaminanți. Demersul de clasificare a
poluanților este foarte dificil și se realizează din perspectiva mai multor
criterii de clasificare. O modalitatea de clasificare care ia în considerare
natura chimică a poluanților.
Metalele grele sunt elemente chimice ce aparțin în mod natural
sistemelor ecologice însă au devenit poluanți o dată cu exploatarea. Acest
fenomen a condus la intrări din sursele antropice ce depășesc cu mult
contribuțiile din sursele naturale. Fiecare metal poate fi caracterizat de un
factor de îmbogățire antropogenă, ce reprezintă procentul asociat surselor
antropice din totalul emisiilor anuale ale unui metal. Acest factor este 97%
pentru Pb, 89% pentru Cd, 72% pentru Zn, 66% pentru Hg, și 12% pentru
Mg.
Metalele grele sunt deopotrivă atât de interes industrial cât și de interes
biologic și ecologic. Multe metale sunt de inters datorită proprietăților toxice
sau datorită faptului că sunt esențiale pentru supraviețuirea și sănătatea
organismelor animale și vegetale, deși, cel mai frecvent accentul cade pe
aspectul poluării și al toxicității. Cele implicate în funcționalitatea
organismelor vii se află fie în cantitate mare: Ca, K, Mg, Na, sau în urme
(sub 1mg∙kg-1 țesut): Fe, Cu, Mn, Zn, Co, Mb, Se, Cr, Ni, V, Si, As.
5
 Problematica asociată metalelor grele implică două situații: una legată de
excesul în anumite compartimente ale sistemelor ecologice, fapt ce cauzează
perturbarea funcționalității acestora și implicit daune asupra sănătății speciei
umane, iar a doua legată de deficiența cantitativă a anumitor metale, în
sistemele agricole, care determină limitarea productivității.
Metalele grele reprezintă o categorie importantă de poluanți toxici stabili.
Spre deosebire de poluanții organici, metalele nu sunt biodegradabile, au
caracter puțin mobil în general, și din aceaste cauze persistă în
compartimentele de stocare (sol, sedimente) pentru o perioadă lungă de timp.
Metalele nu sunt nici create nici distruse de procese biologice sau
chimice. Aceste procese pot determina doar trecerea metalul în specii
chimice diferite (schimbarea valenței) sau conversia între forme anorganice
și organice.
Poluarea cu metale grele a sistemelor ecologice reprezintă o problemă de
mare importanță datorită pătrunderii și metalelor grele în structura lanțurilor
trofice și a influenței asupra funcționării biocenzei. Prezența concentrațiilor
ridicate a metalelor toxice în sistemele ecologice, în special în cele agricole,
poate cauza implicații serioase asupra sănătății umane. O altă direcție de
interes este situația economică, afectată prin scăderea productivității
biologice și prin modificarea relațiilor comerciale, pe plan intern și extern.

1.1.1 Poluarea solului cu metale grele

Acumularea metalelor grele în sol reprezintă o amenințare pentru

bioecosistemele terestre, mai ales pentru că reduc calitatea solului.Solul
poate fi contaminat prin acumularea de metale grele și metaloizi prin
emisiile provenite de la extinderea rapidă a zonelor industriale și a haldelor
de steril minier, benzină cu plumb, vopsele, prin împrăștierea
îngrășămintelor și dejecțiilor animale, a nămolului de epurare, a pesticidelor,
prin irigarea cu ape uzate, reziduuri de ardere a cărbunelui, scurgerile de
produse petrochimice și depunerile atmosferice.

1.1.2 Contaminarea solului și implicațiile asupra creșterii și

dezvoltării plantelor de cultură

Numeroase studii au demonstrat că o concentrație a elementelor chimice

ce în mod normal nu depășesc în sol limitele permise, poate provoca efecte
6
dăunătoare asupra organismelor vii. În ultimul deceniu, cercetările au arătat
că stresul oxidativ indus de expunerea la metale grele este, probabil,
principalul efect dăunător pentru plante și se crede că există o corelație între
sistemul antioxidant și capacitatea de toleranță la stresul metalelor grele. În
condiții de laborator se efectuează studii privind evaluarea riscului metalelor
asupra plantelor și a efectelor genotoxice induse, cu aplicarea de
contaminanți artificiali pe sol sau se efectuează cu soluri din zonele poluate.
Majoritatea acestor studii sunt inițiate de către necesitatea unei evaluări
eficiente a unui pericol genotoxic.
O bună cunoaștere a surselor naturale (geochimice) și antropice a
metalelor grele și metaloizilor din sol, a relației lor cu solul și cu plantele,
precum și posibilele probleme de toxicitate sau deficiențe asociate acestora
este importantă pentru protecția mediului, a sănătății umane și a
productivității agricole.
Unele metale grele au bio-importanță ca oligoelemente, efectele biotoxice
ale multora dintre ele în biochimia vegetală, animală și umană sunt un factor
de îngrijorare. Prin urmare, este necesară o înțelegere cât mai corectă a
condițiilor, cum ar fi concentrațiile și stările de oxidare, care le fac
dăunătoare și modul în care apare biotoxicitatea.

1.1.3 Bioacumularea metalelor grele în plantele de cultură

Datorită evoluției recente din domenii precum biochimia și biologia

moleculară, au fost mai bine înțelese mecanismele și procesele implicate în
interacțiunile dintre substanțele chimice și organisme. În cercetarea de
mediu, indicatorii biologici pot fi definiți ca o schimbare a răspunsului
biologic legat de o expunere sau efectul toxic al unui produs chimic sau
substanță chimică din mediu.
Efectul toxicității metalelor grele asupra creșterii plantelor variază în
funcție de metalul greu implicat în proces. Numeroase studii au demonstrat
că o concentrație a elementelor chimice ce în mod normal nu depășesc în sol
limitele permise, poate provoca efecte dăunătoare asupra organismelor vii.
Microorganismele endofite (bacteriile și ciupercile care trăiesc în
interiorul altor organisme) și plantele care îi găzduiesc dezvoltă o relație de
simbioză: microorganismele obțin nutrimente de la plantă, iar planta se
folosește de microbi pentru a extrage mai bine nutrimentele din sol. Însă nu
se știe exact cum se realizează această interacțiune. Cu toate că se cunoaște
că plantele produc numeroși hormoni care reglează creșterea, se știe prea
puțin despre hormonii produși de microorganisme care afectează planta în
7
 câmp. În plus, există o lipsă acută de informații despre interacțiunea dintre
microorganismele endofite și plantele de cultură pentru îndepărtarea
metalelor grele din sol.

1.2Toxicitatea metalelor grele in plante

1.1.2 Toxicitatea aluminiului

Aluminiul este unul dintre cele mai abundente metale din solul
Pământului. Multe plante sunt sensibile la concentrațiile micromolare ale
acestui metal. Majoritatea aluminiului din sol este legat de liganzi și astfel
apare în forme nefitotoxice, cum ar fi aluminosilicații și precipitații de
aluminiu. Toxicitatea aluminiului există în solurile acide și pH-ul scăzut
duce la solubilizare, rezultând toxicitatea aluminiului pentru
plante. Frunzele, rădăcinile și morfologia plantelor sunt larg afectate din
cauza toxicității sale. Acest subcapitol discută mecanismele implicate în
fitotoxicitatea aluminiului, împreună cu efectele sale
citogenetice. Concentrându-se pe interacțiunile majore ale aluminiului cu
metabolismul nutrienților și toleranța plantelor față de toxicitatea
aluminiului, acesta discută, de asemenea, absorbția și transportul aluminiului
în celulele plantei, biochimia fitotoxicității aluminiului și interacțiunile
aluminiului cu calmodulină.
Plantele se comporta diferit fata de toxicitatea aluminiului si asta datorita
rezistentei si sensibilitatii lor. Intr-un sol cu cantitate mai ridicata de humus
este micsorata fitotoxicitatea aluminiului. Toxicitatea lui se manifesta la
plante prin diferite forme ca : crestere slaba, uscarea varfului limbului foliar,
este afectat sistemul radicualar prin reducerea numarului de radaciuni.
Prezenta aluminiului in exces reduce absortia unor macro- si
microelemente producand carentare plantelor.
Toxicitatea lui se combate prin administrarea amendamentelor
calcaroase, aplicarea ingrasamintelor cu fosfor sau folosirea plantelor
rezistente la toxicitate.
Aluminiul este cel mai raspandit metal in natura, el alcatuieste 7,4% din
scoarta pamantului, el nu exista in stare nativa. Aluminiul se găseşte în
ţesuturile tuturor plantelor şi animalelor.De exemplu: larvele de țânţari 7-33
ppm.
În ciuda abundenţei aluminiului in scoarţa terestra, plantele îl asimileaza
doar în condiţii de pH acid, când acesta devine biodisponsabil.Anumite
plante, mai ales cele acido-tolerante, acumulează cantitaţi mai mari de
8
aluminiu.Cantitaţi mai mari se pot găsi şi în unele plante subtropicale din
familiile. Teaccae, Euphorbiaccae şi Caryophyllaccae.
Continutul solului in aluminiu mobil este totdeauna in functie de reactia
lui, respectiv de valoarea pH-ului.
La un pH de 4,8 in extract cu KCl, ionii de aluminiu nu se gasesc in stare
mobila. La valorile mai mici de 4,8 ale pH-ului, continutul solului in
aluminiu mobil depinde de evolutia acidificarii si de natura silicatilor care
intra in componenta solului si de gradul lor de alterare, de capacitatea de a
elibera in cantitati cat mai mari aluminiu la anumite valori de pH.
Toxicitatea aluminiului mobil se manifesta diferit fata de diferite plante.
In functie de rezistenta si sensibilitatea plantelor fata de aluminiul mobil ele
au fost clasificate in urmatoarele grupe:
-rezistente: timoftica, orezul;
-mijlociu rezistente: lupinul, porumbul si orzul;
-sensibile: mazarea, ridichea, fasolea, hrisca, graul de primavera, inul, napii,
si orzul;
-foarte sensibile: trifoiul rosu, sfecla de zahar, lucerna.

1.2.2 Toxicitatea și toleranța la bor în plante

Borul (B) este un micronutrient esențial în plantele superioare, deși este

toxic în exces. În sol, intervalul de concentrație dintre deficiența B și
toxicitate este în general îngust și diferă între culturi. Ambele condiții de
stres (deficiență de B și toxicitate) reduc semnificativ randamentul și
calitatea culturilor la nivel mondial. În special, toxicitatea B este mai dificil
de gestionat din punct de vedere agronomic și poate fi tratată prin utilizarea
soiurilor de culturi tolerante B. Un simptom tipic al toxicității B este apariția
de pete clorotice și/sau necrotice la marginile și vârfurile frunzelor mai
bătrâne. Deși multe dovezi indică faptul că mai multe procese celulare cheie
sunt sensibile la toxicitatea B, mecanismele moleculare nu sunt pe deplin
înțelese. 
Toleranța B este cel mai frecvent asociată cu capacitatea de a menține
concentrația scăzută de B în lăstari. Intr-adevar, Soiurile tolerante la B diferă
de cele sensibile prin capacitatea lor de a exclude B mai eficient din rădăcini
și de a se transloca mai puțin în lăstari. Borul este absorbit de plante sub
formă de borați.

9
Funcția fiziologică borului
Prin efectul exercitat asupra sintezei auxinei, micronutrientul își asumă
un rol important în reglarea hormonală a creșterii. Deficiența de bor inhibă
diviziunea celulară și activitatea celulelor din țesutul conductor, astfel se
blochează formarea țesutului rădăcinos și conductor. Deficiența de bor
tulbură transportul de carbohidrați și încetinește transportul asimilatelor.
Frunzele vor acumula carbohidrați însă în celelalte părți ale plantei vom avea
deficiență de carbohidrați. Iar distribuția disproporționată a carbohidraților
încetinește sinteza proteinelor.
Plantele cu aport de bor adecvat, ca efect al distribuției favorabile de
asimilate, gestionează apa mult mai bine decât plantele cu deficiență de bor.
Aportul adecvat de bor stimulează alimentarea rădăcinilor cu carbohidrați
și contribuie la dezvoltarea tubului polinic prin care susține și absorbția de
ioni activi și în consecință ameliorează organele generative și randamentul
sub raport calitativ și cantitativ. Dintre toate microelementele borul are cea
mai puternică influență asupra inflorescenței și fructificării, așadar asupra
cantității producției.
Aportul optim de bor influențează în mod favorabil și calitatea producției:
contribuie la creșterea conținutului de zahăr al produsului, fructelor.
Cantitatea de bor este mai mare în părțile verzi/vegetative, iar nevoia de bor
a dicotiledonatelor este considerabil mai mare decât a monocotiledonatelor.

Simptomele deficienței de bor

Simptomele de început care apar în general în cazul deficienței de bor
sunt cloroza, îngălbenirea frunzelor tinere, iar mai târziu distrugerea
țesutului, necroza frunzelor. Dacă vârful de lăstar moare, mugurii laterali
devin mai activi iar planta va produce ramificații nedorite iar frunzele tinere
devin fragile. Inhibarea activității rădăcinilor și aportul limitat de ioni are ca
efect oboseala și înfometarea plantei care va afișa mai devreme simptomele
lipsei de apă. Multe specii vegetale prezintă în mod caracteristic, internodii
scurte respectiv tulpini groase și cărnoase la care la un moment dat se va
observa scobirea, putrezirea din interior a rădăcinii.

1.2.3 Tensiunea cuprului asupra plantelor

10
 Cuprul este un micronutrient necesar pentru creșterea și dezvoltarea
normală a plantelor; cu toate acestea, deficiența și redundanța acestuia au ca
rezultat unele defecte ale metabolismului plantelor, în special ale
fotosintezei. Plantele sunt dezvoltate pentru a contracara efectele adverse ale
cuprului prin dezvoltarea mecanismelor de protecție, dintre care unul este
excluderea ionilor de cupru din celule prin sechestrare, care este un fel de
izolare a Cu de componentele celulare. Cealaltă modalitate este reducerea
absorbției ionilor de către rădăcini. Când rădăcinile sunt expuse la exces de
cupru, apoi detoxifiere sunt induse strategii precum chelarea și transportul
metalelor și activarea mecanismelor de semnal, hormoni, proteine și sistemul
antioxidant.
Dozele mari de azot, fosfor sau zinc favorizează, de asemenea, sau
accentuează carența de cupru. De exemplu, cantități exagerate de azot
determină dezvoltarea abundentă a aparatului foliar și sechestrarea unei
cantități mari de cupru.
 
Din cauza dereglărilor survenite în metabolismul plantelor, carența de
cupru poate perturba dezvoltarea acestora. Frunzele se opresc din creștere,
marginea lor se răsucește, iar, ulterior, nu mai are loc înflorirea plantei sau
aceasta are o înflorire deficientă.
Simptomele apar mai înâi la vârful frunzelor. Se manifestă prin
deformarea, ofilirea şi chiar moartea frunzelor tinere, necrozarea  şi
dezvoltarea deficitară a tuturor organelor.
În cazul clorozării frunzelor tinere, nervurile rămân verzi; fenotip
asemănător cu al plantelor care suferă la secetă, ofilite, cu frunze moi.
Inflorescenţa este comprimată, cu număr redus de flori şi silicve.
Pe de altă parte, excesul de cupru se manifestă prin cloroze pe frunzele
mature. Clorozele sunt urmate de necroze începând de la vârf și margini și
continuând spre nervura principală.
Carența de cupru se manifestă mai ales pe terenurile nou cultivate, foarte
spălate, nisipoase, turboase, sărace în materii fertilizante, terenuri înierbate.
Carența de cupru se poate forma, de asmenea, pe soluri alcaline, reci, uscate
sau exagerat de umede.

Cap. II. Fitoextracția : Utilizarea plantelor pentru

îndepărtarea metalelor grele din sol

11
 Creșterea continuă a activităților industriale a contaminat solul cu metale
grele precum cadmiul, cromul, cuprul, mercurul, plumbul, arsenul, nichelul
și zincul și sunt nedegradabile și periculoase pentru viață. Au fost propuse
multe metode fizico-chimice pentru a îndepărta metalele din sol, dar nicio
metodă nu este complet sigură și satisfăcătoare. 
Fitoextracția sau fitoacumularea a apărut ca o tehnică promițătoare
pentru remedierea solului, care poate absorbi cu ușurință metalele grele și
poate purifica solul de contaminanții săi. Plantele au un mecanism natural de
a prelua și stoca nutrienții în funcție de biodisponibilitatea lor în sol și
cerințele plantei. Printre acestea, hiperacumulatorii au tendința de a prelua
chiar și elementele neesențiale de 100 de ori mai mult decât
nehiperacumulatorii. Datorită biomasei lor mai mari, ei pot aduna metale
grele folosind canale ionice și proteine de transport de metal prin rădăcini și
le pot stoca în organele supraterane unde sunt fie depozitate în vacuole și
pereții celulari, fie detoxificate. Peste 450–500 de specii de plante au fost
identificate ca hiperacumulatoare, inclusiv Thalaspi și Arabidopsis și
membri din familii precum  Brassicaceae , Cyperaceae , Poaceae , 
Fabaceae, și alte câteva. Pentru ca plantele să preia eficient contaminanții cu
metale grele, contaminanții trebuie transformați în compuși solubili în
apă. Această tehnică se numește fitoextracție indusă în care se adaugă agenți
chelatori în sol care desorb metalele toxice și permit absorbția ușoară de
către rădăcini. Cei mai obișnuiți chelați sunt etilen diamin tetra acetat, etilen
diamin disuccinat și alți acizi organici. Cu toate acestea, ele pot crește
toxicitatea apelor subterane și pot afecta microfauna solului; prin urmare,
trebuie dezvoltați chelați ecologici. O altă strategie de detoxifiere a solurilor
este crearea de plante transgenice cu hiperacumulare crescutăactivitate
împotriva unui anumit metal. Prin urmare, fitoextracția poate fi o tehnică
perfectă pentru purificarea solului datorită limitării sale minime.

2.1 Detoxifierea și toleranța metalelor grele din plante

Creșterea plantelor și metabolismul sunt reglate de unele metale grele

care se găsesc în scoarța Pământului, deoarece sunt constituenți activi ai
diferitelor enzime. Cu toate acestea, concentrația crescută a acestora poate
duce la diferite efecte toxice, inhibând creșterea și dezvoltarea
plantelor. Există unele plante care sunt capabile să supraviețuiască în
prezența metalelor grele, aparent prin adaptarea mecanismului care a
implicat homeostazia comună , precum și îndepărtarea ionilor metalici .
12
  Plantele au diverse mecanisme de detoxifiere a metalelor , permițându-le
să tolereze stresul metalelor grele. Sistemele de apărare împotriva stresului
cu metale grele includ micorizele , exsudatele celulare, membrana
plasmatică, proteinele de șoc termic, fitochelatinele ,metalotioneine (MT),
acizi organici și aminoacizi. Tot mecanismul a implicat toleranța
concentrației de metale grele la nivel celular pentru a evita efectele
negative. 
Plantele extracelulare includ roluri pentru micorize și exsudate
extracelulare în membrana plasmatică fie prin scădere prin absorbția
metalului greu, fie prin inducerea efluxului depompare a ionilor metalici. Pe
de altă parte, proteinele de șoc termic intracelular, MT, acizii organici,
aminoacizi și fitochelatinele joacă, de asemenea, un rol vital în toleranța
diferitelor metale grele. Puțini transportatori de metal au fost identificați în
ultimii ani care participă activ la toleranța specificității metalelor. Aplicarea
îmbunătățită a geneticii moleculare a arătat contribuția lor eminentă în
înțelegerea mecanismului de toleranță la metalele grele la plante.

2.2 Stresul metalelor grele și abordările moleculare la plante

Mai mulți poluanți interferează cu metabolismul plantelor, iar metalele

grele sunt una dintre cele mai comune. Toxicitatea metalelor grele poate
provoca întârzierea creșterii plantelor, inhibarea fotosintezei, inducerea și
inhibarea enzimelor, deteriorarea ADN-ului și generarea de stres
oxidativ . Pentru a evita toxicitatea de la metalele grele, plantele au dezvoltat
o serie de mecanisme de răspuns diferite care acționează în moduri aditive
și/sau sinergice.
 Protecția plantelor împotriva toxicității metalelor are loc prin controlul
absorbției rădăcinilor de metal și transportul de metal în interiorul
plantei. Proteine precum feritina, metalotioneinele și peptidele derivate din
glutation (fitochelatine) și moleculele organice precum acizii organici și
fitatul joacă un rol important în procesul de depozitare și detoxifiere
a plantelor în metal.homeostazie ; atunci când aceste sisteme sunt
supraîncărcate, mecanismele de apărare împotriva stresului oxidativ sunt
activate.
 Înțelegerea funcționării acestor mecanisme în schimbările climatice este
de cea mai mare importanță pentru înțelegerea procesului de adaptare a
plantelor la schimbările de mediu și a utilizării lor în procesul de
bioremediere.

13
  Acest subcapitol rezumă pe scurt câteva aspecte recente
ale mecanismelor biologice, moleculare și proteomice referitoare la
răspunsurile plantelor la metalele grele.

2.3 Procesul de bioacumulare în ecosistemele terestre

2.3.1 Parametri ai solului implicați în procesul de
bioacumulare

Este o caracteristică comună tuturor formelor de viață că anumite

elemente chimice existente în mediu sunt acumulate iar altele sunt respinse.
Bioacumuluarea reprezintă rezultatul legăturilor chimice și fizice locale care
trec de nivelul de dispersie al poluantului.Ratele de acumulare sunt
guvernate primordial de necesitățile fiziologice, deși pentru anumite
elemente (ex. Cu, Zn) apar dileme în necesitatea procesului de preluare.
Controlul acumulării de către organisme a metalelor este imperfect iar lipsa
specificității în procesul de preluare determină acumularea unor elemente
chimice care nu sunt necesare organismelor.
Transferul metalelor din sol către plante este influențat de o varietate de
parametri ai solului. Principalii parametrii ai solului ce guvernează procesele
de absorbție și desorbție sunt :
 valorile pH-ului și Eh-ului
 fracția fină granulometrică (<0.02 mm)
 materia organică
 oxizi și hidroxizi, în special de Fe, Mn, Al
 microorganisme

Concentrația metalelor în sol și biodisponibiliatea acestora vor depinde și de

alte proprietăți fizico-chimice ale solului ca natura chimică a siturilor de schimb
al metalelor în matricile organice și anorganice, sau afinitatea pentru liganzii
anionici din apa aflată în porii solului, regimul hidrologic, condițiile climatice,
conținutul în nutrienți și concentrația altor metale.
Creșterea plantelor, în condiții naturale, determină creșterea pH-ului în
rizosferă.Unele studii indică faptul că modificările valorilor pH-ului și
dizolvarea carbonaților pot mobiliza Pb, Cu, Mn în rizosferă și determina
acumularea ulterioară în frunze. Acidifierea solului în zona rădăcinilor conduce
14
la creșterea mobilității pentru Zn și Cu. Aceleiași cauze a scăderii pH-ului i se
atribuie și creșterea mobilității Cd. Studii comparative între mecanismele de
preluare a metalelor de către hiperacumulatori și nonhiperacumulatori
relaționate cu modificările pH-ului din sol și a potențialului redox indică că
pentru nonhiperacumulatori formele azotului preluate sunt reponsabile pentru
modificările pH-ului (acidifiere), în timp ce pentru hiperacumulatori alte
procese, ca eliberarea agenților chelatori.
La nivelul rizosferei, interfața dintre rădăcină și sol, rădăcinile elimină
produși de excreție ca acizii oxalic, acetic, fumaric, citric, tartric, acizii uronici
și polizaharide care conduc la formarea diferitelor complexe cu ionii metalici.
Eliberarea acestor substanțe modifică capacitatea de fixare și mobilitatea
metalelor în sol.
Rizosfera are un rol important în biodisponibilitatea elementelor chimice. O
serie de mecanisme, proprii plantelor, ca eliminarea H+ , HCO3 - , respirația și
eliberarea CO2, transpirația, abdorbția și adsorbția, dizolvarea și precipitarea,
reacțiile redox, chelarea pot determina modificarea condițiilor chimice din
rizosferă.
Mecanismele implicate în modificarea condițiilor chimice ale rizosferei cât
și în preluarea elementelor chimice diferă în funcție de specie și condițiile
solului.

2.3.2 Preluarea și acumularea metalelor în plante

Metalele existente în sistemele ecologice sunt disponibile procesului de

preluare într-o anumită proporție din cantitatea de metal din sol, sediment, apă,
atmosferă .Fracția de metal disponibilă reprezintă cantitatea de metal existentă la
un moment dat într-un sistem și care are potențialul de a intra în contact sau de a
fi ingerată de organisme. Plantele preiau cu ușurință din sol metalele care sunt
dizolvate în soluția solului, atât în formă ionică, de chelați sau complexată.
Caracteristicile principale ale procesului de absorbție, pot fi sintetizate astfel:

15
 se realizează la concentrații foarte mici în soluție
 depinde, în general, de concentrațiile din soluție, în special pe distanțe
mici
 rata de adsorbție depinde în mod decisiv de prezența H+ și a altor ioni
 intensitatea adsorbție variază în funcție de specie și de stadiul de
dezvoltare
 procesul este influențat de anumiți parametrii ai solului ca temperatura,
aerația și potențialul redox
 poate fi selectiv pentru un anumit ion
 acumularea anumitor ioni poate avea loc și împotriva gradientului de
concentrație
 micorizele au un rol important în procesul de ciclare între mediul extern și
rădăcini

Absorbția prin intermediul rădăcinilor este principala cale de transfer a

metalelor către plantă. Capacitatea plantelor de a prelua metale din mediul de
creștere este evaluată prin raportul între concentrația elementului în plantă și
concentrația elementului în sol denumit coeficientul de absorbție biologic
(BAC), index de bioacumulare (IBA) sau factor de transfer (TF).
Capacitatea plantelor de preluare a elemetelor chimice variază într-un
domeniu larg. Elemente ca Br, Ca, B, Cs, Rb sunt foarte ușor preluate în timp
ce elemente ca Ba, Ti, Zr, Sc, Bi, Ga, Fe, Se sunt mai puțin disponibile, însă
aceste aspecte se modifica în funcție de particularitățile sistemului sol-plantă.
În cazul metalelor, fungii prezintă o afinitate pentru preluarea Hg, Cd, Se,
Cu, Zn. Concentrația unor metale ca Zn, Cd, Cu, Cs, Rb într-o pădure cu
specii de pin din Japonia , a fost cu un ordin de mărime mai mare în ciuperci
decât în plantele din aceeași zonă, pe când concentrația de Ca și Sr a fost mai
mică în ciuperci decât în plante. Preluarea de către plante cu o eficiență
diferențiată se datorează și biodisponibilității diferite a ionilor metalici.

Căile principale de preluare ale metalelor de către plante sunt preluarea

radiculară și preluarea foliară.

Preluarea radiculară
Absorbția la nivelul rădăcinii este de două tipuri :
16
  pasivă – prin difuzia ionilor din soluția solului în endodermul rădăcinii
 activă – se realizează cu cheltuială de energie, împotriva gradientului
de concentrație

Preluarea foliară
Preluarea pe cale foliară prezintă două faze, prima dintre ele fiind
reprezentată de patrunderea cuticulară nonmetabolică, iar a doua de către
mecanisme metabolice. Patrunderea cuticulară este considerată a fi calea majoră
de intrare a elementelor chimice, în timp ce mecanismele metabolice sunt
responsabile pentru transportul ionilor de-a lungul membranei plasmatice și în
protoplasma celulei.
Morfologia și suprafața foliară sunt caracteristici importante în preluarea
metalelor din atmosferă. Unele plante, ca licheni, mușchi, ciuperci, cereale sunt
considerate indicatori pentru poluarea atmosferică deoarece au o capacitate mare
de absorbție.
Acumularea este rezultatul atât al preluării radiculare, cât și al celei foliare.
După ce a avut loc preluarea, transportul ionilor metalici către țesuturi și organe
se realizează prin procese de deplasare în xilem și floem, de unde apoi sunt
depozitate, acumulate și imobilizate.

Concluzii

Metalele pot fi prezente în mediu într-o gamă largă de stări de oxidare şi

numere de coordinare, acestea fiind corelate şi cu toxicitatea lor. În literatura de
specialitate metalele sunt clasificate în două categorii principale: metale uşoare
şi metale grele. Dintre toate elementele metalice existente în natură, 53 dintre ele
sunt metale grele, având densitatea mai mare de 5 g/cm3 şi sunt deseori asociate
cu poluarea şi toxicitatea, deşi, unele dintre acestea (metalele esenţiale) sunt
necesare organismelor vii, dar în concentraţii destul de mici.
Impactul pe care îl induce prezenţa metalelor grele din mediu asupra sănătăţii
umane şi animale este agravat de persistenţa acestora, pe termen lung, în mediul
înconjurător. De asemenea solubilitatea şi mobilitatea metalelor grele sunt în
strânsă legătură cu procesele de adsorbţie, desorbţie care, la rândul lor, depind
de caracteristicile mediului în care aceste procese au loc, respectiv: pH,
17
capacitatea de schimb cationic, conţinutul de materie organică, tărie ionică,
prezenţa altor metale grele etc.
În acest context, se pune problema evaluării riscului asociat utilizării
terenurilor contaminate pentru culturi agricole. Evaluarea riscului necesită
caracterizarea distribuției spațio-temporale a metalelor, dar și a expunerii
populației umane și a populațiilor din structura capitalului natural la metale.
Efectul toxicității metalelor grele asupra creșterii plantelor variază în funcție
de metalul greu implicat în proces. Numeroase studii au demonstrat că o
concentrație a elementelor chimice ce în mod normal nu depășesc în sol limitele
permise, poate provoca efecte dăunătoare asupra organismelor vii.
O bună cunoaștere a surselor naturale (geochimice) și antropice a metalelor
grele și metaloizilor din sol, a relației lor cu solul și cu plantele, precum și
posibilele probleme de toxicitate sau deficiențe asociate acestora este importantă
pentru protecția mediului, a sănătății umane și a productivității agricole.
Unele metale grele au bio-importanță ca oligoelemente, efectele biotoxice ale
multora dintre ele în biochimia vegetală, animală și umană sunt un factor de
îngrijorare. Prin urmare, este necesară o înțelegere cât mai corectă a condițiilor,
cum ar fi concentrațiile și stările de oxidare, care le fac dăunătoare și modul în
care apare biotoxicitatea.
Fitoextracția sau fitoacumularea a apărut ca o tehnică promițătoare
pentru remedierea solului, care poate absorbi cu ușurință metalele grele și poate
purifica solul de contaminanții săi.
 Plantele au un mecanism natural de a prelua și stoca nutrienții în funcție
de biodisponibilitatea lor în sol și cerințele plantei. Printre acestea,
hiperacumulatorii au tendința de a prelua chiar și elementele neesențiale de 100
de ori mai mult decât nehiperacumulatorii. Este o tehnologie durabilă de
curățare a mediului și este utilizată în întreaga lume.

18
Bibliografie

 https://www.sciencedirect.com/book/9780128031582/plant-metal-
interaction
 https://malagrow.ro/de-ce-este-borul-atat-de-important/
 https://www.dekalb.ro/rapita/biblioteca-agronomica/lipsa-
nutrientilor/fungicide-baza-cupru
 https://stiintasitehnica.com/impactul-metalelor-grele-asupra-
plantelor/
 Teza de doctorat-,, Studii privind comportarea metalelor grele
asupra plantelor și solului, dar și alternative de remediere ,, -Vasile
Lucian Pavel-2012
 ,, Modelarea bioacumulării metalelor grele în plante de cultură ,, -
Emilia Cojoc-2015

19
 ,, Cercetări privind testarea toleranţei la metale grele a plantelor si
mediului inconjurator ,, - Iacob Gabriel Alexandru-2019

20