www.referat.

ro

IMPACTUL POLUĂRII
ASUPRA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

Poluarea reprezintă contaminarea mediului înconjurător cu materiale care

interferează cu sănătatea umană, calitatea vieții sau funcția naturală
a ecosistemelor (organismele vii și mediul în care trăiesc).
Problema calităţii şi protecţiei mediului înconjurător este una dintre cele mai
importante probleme cu care se confruntă societatea contemporană.
Calitatea mediului este o noţiune complexă care cuprinde numeroase aspecte ale
relaţiilor dintre om şi natură. În această direcţie, se au în vedere atât potenţialul productiv
al mediului, cât şi modul în care viaţa şi sănătatea oamenilor, ca şi diversele obiective
social-economice pot fi afectate de factorii naturali nefavorabili sau de consecinţele unor
activităţi economice care generează procese de degradare sau duc la poluarea mediului
înconjurător.
Problema calităţii mediului l-a preocupat pe om din cele mai vechi timpuri
istorice. Astăzi însă, când omenirea se confruntă cu aspectele industrializării, ale
extinderii spaţiului economic, cu cele ale dezvoltării agriculturii şi cu creşterea numărului
populaţiei, calitatea mediului înconjurător se constituie într-una dintre preocupările
majore la nivel global.
Sursele de poluare ale mediului pot fi împărțite în două categorii: surse naturale şi
surse generate de prezenţa şi activitatea umană.
1. SURSELE DE POLUARE NATURALE
Din perspectiva surselor naturale de poluare, termenul trebuie înţeles în sensul de
murdărire, impurificare. Mediul înconjurător, prin intermediul mecanismelor complexe ce
stau la baza stabilităţii sale, are capacitatea de a asigura „epurarea” poluanţilor generaţi
de sursele naturale. Aceasta nu înseamnă însă că ponderea lor nu este semnificativă. Atât
în ceea ce priveşte apa, cât şi aerul, există o impurificare naturală considerabilă. O astfel
de poluare este, cu toate acestea doar o etapă a unui proces caracterizat prin circularitate,
ciclic, fapt pentru care disfuncţionalitatea nu se manifestă.
Mai jos, vom enumera câţiva dintre cei mai importanţi poluanţi naturali:
Dioxidul de carbon (CO2). Energia necesară susţinerii proceselor vitale este
procurată, de marea majoritate a organismelor, prin oxidarea substanţei organice, a
hidranţilor de carbon, în procesul respiraţiei. Astfel, fiecare organism aeron se constituie
într-o sursă de CO2, iar biosfera, în ansamblul ei, îşi aduce o contribuţie de 55 % la
emisiile totale de CO2 în atmosferă. De altfel, concentraţia acestui gaz, incolor, inodor şi
netoxic, în atmosferă este semnificativă (340 ppm).
 În acelaşi timp, CO2 este absorbit de plantele verzi, iar prin procesul de
fotosinteză carbonul intră din nou în componenţa materiei organice. Un astfel de parcurs
face ca, în atmosferă, să existe o variabilitate destul de redusă a concentraţiei acestui gaz.
Prezenţa CO2 în atmosferă este importantă nu numai pentru fotosinteză, ci şi
pentru realizarea unui mediu climatic specific. Alături de vaporii de apă, CO2 are un rol
important în menţinerea radiaţiilor calorice emise de Pământ. Fenomenul este cunoscut
sub denumirea de “efect de seră”, termen lansat, în 1896, de chimistul suedez Svante
Arrhenius şi folosit, cu precădere, în legătură cu procesul încălzirii climatului din cauza
creşterii artificiale a concentraţiei de CO2 .
Pulberi în suspensie. Sursele naturale au o contribuţie importantă la poluarea
aerului cu pulberi în suspensie. Se apreciază că, în fiecare an, atmosfera poartă peste 30
mil. tone de praf.
Invazia prafului nu se face numai printr-un proces de depunere brută, există şi
cazuri când invazia prafului este dramatică, aşa cum se întâmplă în furtunile de praf din
prerii sau din deşert, care pot îngropa caravane întregi.
Fenomenul poluării cu praf adus de curenţii de aer din regiunile deşertice se
manifestă şi pe teritoriul ţării noastre, sub forma „ploilor de sânge”, denumite astfel
datorită culorii roşietice pe care o imprimă oxidul de fier, prezent în particulele solide
transportate de curenţii de aer.
Un gen asemănător de poluare a aerului este produs prin „vagabondarea”
nisipurilor mişcătoare, sub formă de dune, care purtate de vânt, pot acoperi ogoarele,
prejudiciind activitatea agricolă în anumite perimetre.
Înrudit cu praful este şi fumul din atmosferă, produs prin focuri iscate din senin în
savane şi pădurile de conifere a căror răşină şi terebentină înlesneşte mult propagarea
incendiilor.
Incendiile eliberează în atmosferă peste 34 mil. tone fum şi cenuşă şi 340 mii tone
hidrocarburi provenite din distilarea pe loc a lemnului, aceste hidrocarburi fiind un agent
poluant foarte periculos.
O altă sursă naturală o constituie apele subterane acide şi saline (sărate). Risc
mare de poluare prezintă apele subterane care stau în contact cu masivele de sare şi alte
minerale, încărcându-se astfel cu substanţe impurificatoare sau toxice, ele devin
periculoase când, prin foraj, se perforează stratul mineral.
Purificarea lor se face prin reţinerea în lagune de depunere. În general, se poate
spune că acest factor de mediu poate deveni agent poluant atunci când se depăşesc
limitele echilibrului ecologic instaurat în anumite biotopuri. Chiar şi aşa, poate deveni un
agent poluant atunci când inundă şi asfixiază culturile sau acoperă terenurile fertile.
2. SURSELE DE POLUARE CARACTERISTICE ACTIVITĂȚII
UMANE
Omul, ca fiinţă vie, produce deşeuri proprii existenţei sale şi activităţii depuse.
Multe dintre aceste deşeuri nu sunt biodegradabile, iar unele sunt direct toxice, cum ar fi
insecticidele.
 Din statisticile făcute, rezultă că populaţia planetei este în continuă creştere, deci
problemele de poluare vor căpăta o importanţă crescândă.
O clasificare a deşeurilor se poate face în deşeuri solide şi deşeuri lichide. În
privinţa deşeurilor solide care se colectează de către serviciile de salubritate urbane,
situaţia se prezintă, după datele obţinute în marile metropole occidentale, astfel:
Hârtie, plastice, textile 38,0%
Metale 5,0%
Substanţe amorfe 22,0%
Sticlă ceramică 6,0%
Materii organice 20,0%
Diverse 9,0%
TOTAL 100%
O parte a deşeurilor, care nu mai pot fi refolosite, sunt incinerate. Dar, arderea
deşeurilor contribuie la poluarea atmosferei prin emisiile de gaze de ardere, pulberi în
suspensie, precum şi compuşi organici volatili, halogeni, aerosoli de metale grele (ex.
mercur) etc.
Pentru evitarea lor, se încearcă, în ţările dezvoltate, folosirea procedeului de
termoselecţie, cu un cost scăzut în ceea ce priveşte exploatarea, dar foarte costisitor sub
raportul investiţiilor.
2.1. Transporturile
În funcţie de tipul de transport, există un specific al poluării generate, atât sub
raportul poluanţilor, cât şi în ceea ce priveşte mediile afectate.
Motoarele cu explozie pe lângă gaze de ardere (dioxid de carbon, vapori de apă,
bioxid de azot, bioxid de sulf) poluează şi cu produşi de ardere incompletă (monoxid de
carbon, aldehide, monoxid de azot etc.).
Dioxidul de carbon şi vaporii de apă ce rezultă din arderea combustibilor nu au
acţiune toxică, dar sunt „gaze de seră”. Hidrocarburile nearse dau efecte cancerigene.
Oxidul de carbon este un gaz toxic, iar oxizii de azot au acţiune puternic iritantă, în
concentraţii mari fiind chiar toxice.
Motoarele cu explozie elimină în atmosferă încă un agent poluant periculos –
plumbul. Acesta rezultă din substanţe adăugate benzinelor pentru a le îmbunătăţi cifra
octanică. Din atmosferă, plumbul poate ajunge în sol şi apă.
Poluarea produsă de mijloacele de transport capătă un nou efect prin extinderea
transporturilor aeriene în atmosferă.
Din cauza efectului negativ ce-l produc noxele emise de automobile pentru
sănătate, în ţările dezvoltate maşinile au fost echipate cu convertori catalitici care nu pot
tolera combustibilul „îmbunătăţit” cu plumb.
2.2. Agricultira, silvicultura şi zootehnia
Sunt activităţi economice care se bazează cel mai mult pe relaţiile cu mediul, dar
reprezintă şi surse de poluare, ele devenind elemente de deteriorare ale mediului.
 Eroziunea declanşată de apă este puternic influenţată de defrişarea pădurilor.
Aceasta în contextul agriculturii extensive (cum este cazul în Brazilia, Etiopia,
Mauritania etc.). Fenomenul se manifestă însă şi în cazul agriculturii intensive, suprafaţa
de teren agricol afectată în România, fiind de circa 7 mil. ha. Se consideră că se pierd,
anual, prin eroziune, aproximativ 10 mil. tone de sol, ce conţin 1,5 mil. tone de humus.
În ceea ce priveşte unele animale, chiar domestice, cum ar fi caprele, distrug
iremediabil vegetaţia arborescentă în dezvoltare şi împiedică regenerarea pădurilor. În
savană, turmele de elefanţi distrug culturi şi copaci, favorizând extinderea deşertului. Cu
toate acestea, responsabilitatea nu apasă pe umerii faunei, ci revine tot omului, care a
exilat această specie, prin diminuarea suprafeţelor sale de păşunat, ca o consecinţă a
agriculturii extensive.
Metodele chimice de combatere au condus, pe lângă o eficienţă sporită în
protecţia plantelor şi la poluarea solului şi a recoltelor. Practic, din substanţa pesticidă,
numai 1-3 % îşi atinge ţinta, iar din erbicide numai 5-40 % intră în contact direct cu
buruienile. Ceea ce rămâne pătrunde în circuitul substanţei din ecosistem putând fi
transformat succesiv, până la forme simple, netoxice sau, de cele mai multe ori,
constituind element de discontinuitate al acestui circuit, prin acumulare în sol, apă, plante
etc.
Refacerea fertilităţii solului este o cerinţă intrinsecă agriculturii, care
contracarează exportul de biomasă, reprezentat de recoltă. Nu acelaşi lucru se poate
spune de multe dintre modalităţile adoptate pentru menţinerea echilibrului. Astfel,
îngrăşămintele chimice, în general uşor solubile, mai ales cele azotate, contrar
aparenţelor, nu refac potenţialul de fertilitate a solului, ci dimpotrivă, îl diminuează.
Aplicarea excesivă contaminează apa freatică, solul, produsele cu nitraţi, care pot depăşi
concentraţiile maxime admise. Astfel, 36,3% din fântânile investigate (situate în 92% din
totalul comunelor din România) la nivelul anului 1995, conţinutul de nitraţi depăşea
concentraţia maxim admisibilă pentru apa de băut (45 mg/l).
Salinizarea şi înmlăştinirea secundară a solului sunt fenomene ce însoţesc irigarea
neraţională a terenurilor agricole. Mecanizarea lucrărilor agricole determină trasarea
solului. În România, 6 mil. ha sunt afectate de acest proces.
De asemenea, complexele supradimensionate de creştere a animalelor, prin
volumul mare al dejecţiilor deversate în ape sau depozitate necorespunzător, contribuie la
degradarea mediului înconjurător.
2.3. Industria
Este considerată la ora actuală drept cea mai importantă sursă de poluare.
Poluarea industrială porneşte de la problema poluării la locul de muncă şi până la
consecinţele ecologice ce interesează globul terestru în întregime.
Poluarea la locul de muncă se caracterizează prin prezenţa substanţelor sau
factorilor fizici vătămători în zona locului de muncă şi poate avea ca urmări boli
profesionale. Există foarte multe cazuri în care contaminarea produsă de un agent poluant
nu urmează o cale prea lungă, ci ajunge direct de la coşul uzinei la contactul direct cu
organismul uman, prin intermediul aparatului respirator (poluarea aerului).
Exemple elocvente în acest sens sunt: fabrica de negru de fum de la Copşa Mică.
Noxele eliminate depăşeau limitele admise, până la dotarea cu echipamente mai
performante; ca şi combinatul de neferoase de la Baia Mare, care elimină în atmosferă
cantităţi însemnate de pulbere, încărcată cu metale grele (Pb, Cd).
Poluarea industrială a mediului ambiant se propagă mai ales pe calea aerului şi
apei. Pentru poluarea aerului este vinovată atât industria producătoare de energie
electrică, prin gazele evacuate de la centralele termoelectrice, cât şi alte ramuri
industriale: metalurgia feroasă şi neferoasă, chimică şi a materialelor de construcţii.
Multe ţări industrializate au reuşit să-şi reducă emisiile de substanţe dăunătoare,
totuşi folosirea vehiculelor cu motor Diesel (care eliberează mari cantităţi de substanţe
poluante) ameninţă să agraveze efectele poluării naturale, în unele zone europene.
Nu se cunosc cu precizie mecanismele exacte ale deteriorării pădurilor.
Majoritatea oamenilor de ştiinţă cred că un amestec complex de poluanţi – incluzând
depunerile acide, ozonul şi metalele grele – fac ca arborii să devină sensibili la unele
stresuri naturale, cum ar fi seceta, căldura şi gerurile excesive, atacurile de boli şi
dăunători, care împreună sporesc riscul apariţiei incendiilor.
Ploaia acidă, ce cade în peninsula Yucatan şi în mare parte din sudul Mexicului,
distruge temple, ziduri, monumente ale civilizaţiei Maya, este determinată de puţurile
petroliere şi camerele de fum ale exploatărilor din zona Golfului Mexic.
Mult mai variată este poluarea pe calea apei. Importanţa acestei poluări creşte cu
consumul industrial specific de apă, deoarece cu cât acest consum creşte, cu atât sunt mai
ridicate şi posibilităţile de răspândire în mediul ambiant a substanţelor vătămătoare
caracteristice diferitelor procese industriale.
3. POLUAREA MEDIULUI AMBIANT
3.1. Poluarea atmosferei
Atmosfera terestră este definită ca învelişul gazos alcătuit din aer, care înconjoară
Pământul, fără o limită superioară precisă, având o compoziţie şi proprietăţi aproximativ
constante până la circa 5.000 m altitudine.
Aerul normal (uscat) este un amestec de gaze format din circa 78% N2, 21% O2,
şi alte gaze (argon, neon, heliu, CO2)
În atmosferă aerul ocupă circa 96% din volum, restul de 4% revenind apei, în
stare de vapori. Comparativ cu celelalte medii (apă, sol etc.), aerul este mediul cel mai
mare, mai uniform răspândit în jurul Pământului. Poluarea atmosferei a apărut o dată cu
dezvoltarea industrială şi s-a extins în decursul ultimelor decenii.
Poluarea atmosferei corespunde prezenţei unor substanţe străine acesteia sau
variaţiei semnificative a proprietăţilor sale. Din acest punct de vedere trebuie reţinut că
aerul atmosferic are:
– o anumită densitate, care variază cu compoziţia, temperatura şi presiunea la un
moment dat şi depinde de înălţimea faţă de sol;
 – o anumită umiditate, rezultată din evaporarea apei şi care este unul dintre cele
mai schimbătoare fenomene meteorologice, umiditatea atmosferică scade cu altitudinea şi
variază cu temperatura, conform unor cicluri naturale, diurn şi anual, în funcţie de poziţia
geografică.
– o anumită presiune, care scade cu altitudinea, aerul devenind mai rarefiat,
presiunea atmosferică normală se măsoară la nivelul mării şi la 45° latitudine şi este egală
cu 1.013,3 mbar sau 760 torr;
– o anumită temperatură, care de asemenea scade cu altitudinea; în plus, prezintă
variaţii periodice, în funcţie de altitudine, latitudine, anotimp, şi accidentale, determinate
de transportul unor mase de aer, cald sau rece, ceea ce determină perturbaţii ale presiunii
atmosferice.
În timp, s-au acumulat date care atestă că prezenţa unor substanţe străine
compoziţiei atmosferei afectează, mai mult sau mai puţin vizibil, echilibrele ecologice şi
însăşi viaţa omului.
Pentru cercetarea problemelor atmosferice, Antarctica şi Polul Nord sunt medii
perfecte de explorare, deoarece murdăria pe care omul din toate timpurile a aruncat-o în
atmosferă se păstrează în straturile de gheaţă.
Poluarea atmosferei poate fi cercetată determinând tipurile de substanţe, pe care
omul le deversează în ea şi gradul de răspândire a poluanţilor în atmosferă.
Compoziţia chimică a aerului poluat variază foarte mult, în funcţie de sursele de
poluare, zona geografică, temperatură, umiditate, intensitatea luminii etc. Într-o atmosferă
poluată au loc reacţii chimice complexe, ce ar trebui decelate.
Poluarea atmosferei este cauzată de unele surse naturale (erupţii vulcanice,
respiraţia organismelor, fenomene de putrefacţie etc.) şi artificiale, rezultate în urma
activităţilor umane.
În funcţie de starea de agregare, poluanţii atmosferei se clasifică în:
- poluanţi gazoşi: (peste o anumită limită), CO, SO2, NOx, H2S, Cl2, NH3, O3,
compuşi organici volatili (C.O.V.) etc.;
- poluanţi lichizi: hidrocarburi şi solvenţi organici în stare de vapori sau sub
formă de ceaţă (sistem dispers de aer şi vapori sub formă de picături foarte fine);
- poluanţi solizi: praf (pulberi de natură diferită) sub formă de particule solide cu
dimensiuni variabile (0,01 – 1 ) fin dispersate în aer; un loc aparte îl ocupă aerosolii,
care reprezintă sisteme disperse de aer şi picături lichide grele (vapori de metale, oxizi
metalici, NaCl solidă).
După natura lor, poluanţii pot fi: organici şi anorganici.
Poluanţii anorganici din aer sunt: sulful, azotul, hidrogenul sulfurat, acidul
clorhidric, compuşi ai clorului, fosforului, arsenului, dar şi mercur, plumb, beriliu,
cadmiu, cupru, poluanţi formaţi prin procese fotochimice etc.
Poluanţii organici sunt: fitoncide (substanţe organice volatile), metanul,
hidrocarburile etc.
 Principalii poluanţi atmosferici
Începând din anii ’70, politica americană de combatere a poluării s-a concentrat
asupra câtorva dintre principalele substanţe nocive: particule în suspensie (de fum şi
funingine), hidrocarburi, bioxid de sulf, oxizi de azot, ozon, monoxid de carbon şi plumb.
Monoxidul de carbon (CO). Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.) a
constatat că monoxidul de carbon atinge cu regularitate concentraţii nocive care pot cauza
naşterea unor copii cu sub-greutate şi înmulţirea cazurilor de deces perinatal şi de
deteriorări cerebrale, în funcţie de concentraţia de poluanţi şi de perioada în care femeia
gravidă a fost expusă acestora.
Aproape întreaga cantitate de monoxid de carbon care poluează aerul oraşelor
provine din gazele de eşapament ale automobilelor.
Astfel, strategiile de reducere a cantităţii de monoxid de carbon implică în
principal controlul asupra emisiilor auto, anume prin catalizatoare care transformă o bună
parte a monoxidului de carbon în dioxid de carbon.
Oxizi de azot (NO2). Aceştia rezultă datorită căldurii create din combustili fosili,
aceasta cauzând combinarea oxigenului şi azotului din aer. Oxizii de azot prezintă
pericole multiple. Ei cauzează leziuni pulmonare.
După reacţia petrecută în atmosferă, se formează particule foarte fine de nitraţi
care pătrund în alveolele pulmonare din plămân. Acestea se combină cu apa (din
atmosferă sau din plămân) şi formează acizi. Pe de altă parte, oxizii de azot din atmosferă
reacţionează la soare cu particule nearse de carburanţi din gazele de eşapament, formând
împreună cu ozonul şi cu aldehidele, peroxiacetilnitratul (pan), în imediata apropiere a
solului, acea „pâclă roşietică” acoperă ca o cupolă majoritatea metropolelor.
Dioxid de sulf (SO2).
Particule aflate în suspensie. Numite adesea fum sau funingine, particulele solide
din aer sunt cel mai evident gen de poluare şi adesea cel mai periculos. O.M.S. aproxima,
în 1987, că 70% din populaţia urbană a lumii respiră un aer în care concentraţia de
asemenea particule depăşeşte limitele stabilite de OMS.
Unele dintre aceste particule sunt evacuate prin coşurile fabricilor sub formă de
fum negru, dar cele mai periculoase sunt particulele fine care pot pătrunde în alveolele
pulmonare. Majoritatea conţin dioxid de sulf şi oxizi de azot, transformându-se apoi în
nitraţi şi sulfaţi.
În unele oraşe majoritatea particulelor din atmosferă rezultă din transformarea
bioxidului de sulf în sulfaţi. În alte oraşe predomină nitraţii.
Hidrocarburile. Numite uneori şi compuşi organici volatili (C.O.V.) sau gaze
organice reactive (G.O.R.), hidrocarburile din atmosferă sunt produse secundare ale
arderii incomplete a combustibilor fosili.
Alte hidrocarburi – dintre care unele cauzează leucemie, alte forme de cancer sau
boli grave – provin de la substanţele folosite în curăţătoriile chimice şi în detergenţii
industriali.
 Ozonul (O3). Predominând în amestecul de poluanţi, instituţiile de resort îl
folosesc ca indice pentru concentraţia de poluanţi oxidanţi din atmosferă.
Ozonul este un oxidant atât de puternic (un altul este clorul), încât este folosit în
epurarea avansată a apei potabile, pentru oxidarea chimică. Mulţi oameni de ştiinţă îl
consideră a fi cel mai toxic dintre poluanţi.
El este atât de nociv, încât în cursul experimentelor de laborator, unul din fiecare
zece voluntari trebuie scos din camera experimentală din cauza unor insuficienţe
respiratorii. La animalele de laborator, ozonul cauzează cicatrizări şi o distrugere a
celulelor asemănătoare cu cele care se constată la fumători. Datorită faptului că emisia de
oxizi de azot şi hidrocarburi a crescut, cantitatea de ozon, chiar în zonele rurale, s-a
dublat şi se apropie de concentraţia toxică pentru multe specii de vieţuitoare.
Plumbul. Acest metal greu, care este toxic sub toate formele, constituie un pericol
deosebit pentru copii în vârstă de până la şase ani, care îl ingeră, de obicei sub formă de
particule de vopsea desprinsă de pe pereţi sau din atmosfera poluată de gazele de
eşapament. Plumbul distruge celulele cerebrale, încetineşte creşterea, reduce capacitatea
de vorbire şi de concentrare.
Chiar expunerea la cantităţi mici de plumb pare a cauza deficienţe cerebrale.
Conţinutul de plumb din atmosferă este dat de emisia de gaze de eşapament, motiv pentru
care acesta este prezent oriunde sunt folosite vehicule cu motoare cu aprindere prin
scânteie (M.A.S.).
Chiar în ţările în care benzina cu plumb nu mai este folosită, acest metal continuă
să fie prezent în praf, ca urmare a emisiei acestuia timp de decenii. Astfel, în Mexico
City, spre exemplu, şapte din zece nou-născuţi au o concentraţie de plumb în sânge care
depăşeşte concentraţiile maxime stabilite de O.M.S.
Pe lângă plumb, o serie de alte substanţe toxice se adaugă conţinutului de poluanţi
din atmosfera zonelor urbane, de la azbest şi metale grele (precum cadmiul, arsenicul,
manganul nichelul şi zincul) la o serie întreagă de compuşi organici (benzen şi alte
hidrocarburi, aldehide).
În 1987, industria americană a eliberat în atmosferă cel puţin 1,2 milioane de tone
de substanţe toxice. U.S. Environmental Protection Agency apreciază că expunerea la
aceşti poluanţi cauzează anual între 1700 şi 2700 de cazuri de cancer.
În atmosferă se deversează foarte multe tipuri de substanţă, între care: oxizi de
azot, sulf, care produc ploi acide şi cantităţi de dioxid de carbon, care fac să se
accentueze efectul de seră.
Problemele mediului depăşesc graniţele naţionale şi cer soluţii globale. De
asemenea, practica de a conduce şi a aplica anumite reguli faţă de mediul înconjurător
necesită o strategie globală.
Ploile acide. Denumirea de „ploaie acidă” a fost folosită pentru prima dată de
chimistul englez Robert Smith, într-un tratat care examina corelaţia dintre aerul poluat de
deasupra Manchester-ului şi aciditatea ploilor. Ploaia acidă este o precipitaţie cu pH sub
5,6 (cât este normal pentru precipitaţii).
 În majoritatea zonelor industriale ale Europei, ploaia acidă are pH-ul 4,5 – 5,5, iar
în Italia a ajuns, în unele regiuni, până la 2,6 (mai mare decât aciditatea oţetului). Prima
afectată de acest gen de poluare a fost Germania în care sindromul pădurilor muribunde a
atins atât pădurile de foioase, cât şi cele de răşinoase.
Ploile acide atacă vegetaţia, în primul rând frunzele acestora (prin blocarea
sistemului respirator şi perturbarea proceselor de fotosinteză), dar şi rădăcinile copacilor
(prin neutralizarea elementelor nutritive din sol). Efectul ploilor acide este mai violent în
zonele reci, unde concentraţia de NH3 este mai redusă, procesele de descompunere a
materiei organice moarte fiind mai lente, iar solul are deja o reacţie acidă.
În plus, efectul ploilor acide este resimţit şi prin perturbarea echilibrului ecologic
din lacurile aflate în zonele afectate, peştii fiind deosebit de sensibili la condiţiile de viaţă
(pH-ul mediului acvatic).
Un alt factor de risc îl constituie capacitatea ploilor acide de a “mobiliza”
aluminiul, elementul cel mai abundent din scoarţa terestră, specialiştii evidenţiind o
posibilă legătură a acestui fenomen cu apariţia unei boli degenerative, cu grave tulburări
de memorie şi dereglări ale funcţiilor mentale (boala Alzheimer).
Contractarea acestor efecte poluante grave se poate realiza numai prin
restructurarea profilului energetic al diferitelor ţări.
3.2. Poluarea apei
Apa este una dintre cele mai importante resurse pentru om. Ea reprezintă viaţa,
dar şi calitatea vieţii. Apa, element indispensabil vieţii, este, în acelaşi timp, resursa
naturală fundamentală, fără de care nu ar fi posibilă desfăşurarea activităţilor omului şi
nici viaţa de pa Pământ. Calitatea apei se apreciază în raport cu utilizarea acesteia, prin
determinarea unor indicatori fizici, chimici şi biologici.
Condiţiile ce trebuie îndeplinite de apa potabilă sunt prevăzute în normative,
precizându-se caracteristicile organoleptice, fizice, chimice, radiochimice, biologice şi
alimentare. Ca agent de răcire trebuie limitat conţinutul apei în suspensii şi substanţe
corozive, iar pentru apa de irigat este foarte importantă concentraţia de săruri solubile. În
cazul utilizării industriale, apa va îndeplini caracteristici fizico-chimice specifice pentru
procesele respective (puritatea maximă pentru producţia de medicamente).
Prin poluarea apelor se înţelege, conform concluziilor Conferinţei de la Geneva
(1961), „modificarea compoziţiei sau stării apelor unei surse, survenită ca urmare a
activităţii omului, astfel încât apele devin mai puţin adecvate tuturor, sau numai unora
dintre utilizările pe care le pot căpăta în stare naturală”. Poluantul poate fi reprezentat de
o substanţă, un microrganism sau un transfer de energie care produce poluare.
Apele uzate (poluate prin procesele de producţie în care au participat) care se
varsă într-o apă curgătoare sau stătătoare se numesc efluenţi. Când receptorii (ape
curgătoare, stătătoare, bazine artificiale etc.) au posibilitatea de a curge către o altă apă
de suprafaţă, căreia îi pot transmite substanţele poluate, aceştia devin emisari.
Amestecarea efluentului cu apele receptorului nu se face uniform şi instantaneu.
În cazul râurilor şi fluviilor ca receptori, deversarea efluenţilor este condiţionată de
adâncimea, viteza şi orientarea curgerii acestora în raport cu adâncimea, viteza şi
orientarea curgerii receptorului. În cazul receptorilor lacuri şi ape marine, deversarea şi
omogenizarea apelor uzate este condiţionată de adâncimea şi viteza de curgere a
emisarului, precum şi de curenţii marini, temperatura apei şi prezenţa vânturilor.
Debitul efluentului depinde de caracterul activităţii industriale care-l generează.
Cum activitatea industrială este relativ constantă în tot timpul anului, rezultă că şi debitul
efluentului este relativ constant. Debitul receptorului însă prezintă unele variaţii în
funcţie de prezenţa şi cantitatea precipitaţiilor din zonă. Astfel, în anii secetoşi, vara,
debitul apelor curgătoare scade, iar în perioadele cu precipitaţii abundente debitul
acestora creşte. Din această cauză, concentraţia substanţelor poluante (gradul de poluare)
a receptorilor va fi mai ridicată în perioada de secetă şi în anii secetoşi, deci exact în
perioadele când este nevoie de mai multă apă, în special în agricultură, pentru irigaţii.
Pentru caracterizarea complexă a apelor este necesar să fie luaţi în considerare mai mulţi
parametri fizico-chimici ai apelor.
Caracterizarea apei din punct de vedere fizic implică determinarea temperaturii,
culorii şi turbidităţii, precum şi suspensiile. Astfel, la temperaturi ridicate, procesul de
oxidare a impurităţilor organice se va produce mai rapid, dar, în acelaşi timp, solubilitatea
gazelor scăzând, conţinutul în oxigen al apei va scădea şi se va produce o frânare a
procesului de oxidare. Ridicarea temperaturii datorită activităţii oamenilor, spre exemplu
prin deversări de ape de răcire în râuri şi lacuri, duce la poluarea termică a apelor, cu
perturbarea biocenozelor tradiţionale şi scăderea productivităţii apelor.
La temperaturi ale apelor de peste 20C, se va ridica producţia de toxină de către
Clostridium botulinum, cu urmări grave asupra faunei. Culoarea şi turbiditatea apei
influenţează absorbţia luminii, deci extinderea zonei fotice şi în ultimă analiză
posibilitatea de existenţă a algelor fotosintetizoare. Suspensiile creează noi posibilităţi de
vehiculare a unor agenţi poluanţi, prin absorbţia acestora pe suprafaţa particulelor în
suspensie şi în acelaşi timp pot influenţa în mod negativ condiţiile de existenţă ale
comunităţilor acvatice.
Din punct de vedere chimic, apa se caracterizează prin conţinutul său în
următoarele substanţe:
-clorura de sodiu – de concentraţia acesteia depinde foarte mult viabilitatea
unor populaţii acvatice. Poluarea poate interveni când apele sărate pătrund în zona apelor
dulci (Delta Nilului);
-oxigen dizolvat – deosebit de important pentru organismele aerobe, şi care poate
fi grav periclitat prin intrerpunerea unei pelicule de substanţe străine la suprafaţa apei (De
ex., petrolul), împiedicând aerarea ei;
-substanţele organice oxidabile – care consumă prin descompunere oxigenul
dizolvat în apă, necesar respiraţiei vieţuitoarelor acvatice. Conţinutul ridicat de substanţe
organice în apele curgătoare sau stătătoare provine mai ales din apele menajere, care sunt
deversate în râuri şi fluvii de către oraşele şi centrele industriale riverane. Ajunse în apă,
aceste substanţe creează o creştere a cerinţei de oxigen, pe lângă cea necesară pentru
respiraţia organismelor acvatice. De obicei această caracteristică a apelor se exprimă prin
consumul biochimic de oxigen (CBO5) sau prin consumul chimic de oxigen (CCO).
-conţinutul în nutrienţi – reprezentaţi în special de azotul şi fosforul total. Un
conţinut ridicat de substanţe nutritive determină eutrofizarea lacului, adică o dezvoltare
luxuriantă a algelor, iar descompunerea acestora contribuie la diminuarea conţinutului în
oxigen dizolvat. Când aprovizionarea cu oxigen este total insuficientă, descompunerea
aerobă este înlocuită cu descompunerea anaerobă din care rezultă CH4, H2S, NH3, unii
dintre aceştia creând stări de disconfort, din cauza mirosului neplăcut, iar cantitatea de
substanţă organică produsă depăşeşte capacitatea de mineralizare, determinând ca
surplusul să se sedimenteze în asemenea proporţii încât uneori poate atinge nivelul de
colmatare integrală a lacului.
Probe recente au indicat că şi apele litorale pot fi grav ameninţate prin procesul de
„eutrofizare”, întrucât azotul provenit de la o mulţime de surse stimulează creşterea
algelor într-o asemenea măsură, încât acestea micşorează cantitatea de oxigen şi
blochează pătrunderea luminii solare de care au nevoie alte plante şi animale marine.
Poluarea apelor marine este cauzată şi de apariţia mareelor negre, provocate de
deversarea încărcăturii petrolierelor avariate, eşuate, naufragiate. Pentru înlăturarea lor s-
au încercat mai multe soluţii, printre care folosirea unor detergenţi, a unei substanţe
organice – „noisorex”, cu o mare putere de absorbţie, care transformă petele de petrol
într-o masă inertă, asemănătoare cauciucului.
Poluanţii din apă
Poluanţii din ape sunt constituiţi din substanţe organice şi anorganice, care se
prezintă sub formă de substanţe dizolvate, substanţe în stare de dispersie coloidală şi de
suspensii variate.
Poluarea organică este specifică mai ales fabricilor de hârtie şi celuloză, care
folosesc şi poluează volume foarte mari de apă, de ordinul 1.000 – 3.000 l/s, şi ca urmare,
chiar la o epurare în proporţie de 95%, rezultă cantităţi mari de poluanţi, astfel că râul
receptor trebuie să aibă un debit mare, pentru ca apa, după preluarea efluenţilor, să poată
realiza un grad de diluţie corespunzător.
Ca produşi de descompunere a substanţelor organice rezultă fenoli, amine, uree,
amoniac, hidrogen sulfurat, nitraţi şi nitriţi etc. Descompunerea substanţelor organice şi a
produşilor generaţi prin descompunerea lor are loc atât prin acţiunea microorganismelor
(în special a bacteriilor), cât şi prin intermediul unor procese chimice consumatoare de
oxigen.
Industria petrochimică şi chimică organică de sinteză (în special a maselor
plastice şi a fibrelor sintetice), industria fito-farmaceutică, a detergenţilor,
medicamentelor, coloranţilor, folosesc cantităţi mari de apă 50 – 300 l/s. Poluanţii apăruţi
în aceste ape sunt în cantităţi mari, iar unii dintre aceştia, chiar dacă se găsesc în cantităţi
mici, cum sunt pesticidele, erbicidele, devin toxice pentru organisme. În plus, trebuie
menţionat că poluanţii sub forma compuşilor organici de sinteză au în general o
persistenţă ridicată în mediu. Astfel, pesticidele organoclorurate se acumulează în
organism prin fenomenul amplificării biologice, astfel încât pot ajunge la concentraţii
toxice în consumatorii de ordin superior, printre care se numără şi omul.
Poluarea anorganică se produce în special cu săruri şi este datorată activităţilor din
industria chimiei clorosodice petrolieră de extracţie, industria petrochimică, chimiei
organice de sinteză, cât şi în procesul de salinizare a solurilor. De asemenea, scurgerile de
suprafaţă de pe terenurile agricole, fertilizate în exces cu îngrăşăminte chimice de tipul
azotatului de amoniu, superfosfat, îngrăşăminte complexe NPK, contribuie semnificativ
la poluarea anorganică, fiind considerate surse difuze de poluare.
Din industria chimică anorganică, rezultă acizi şi baze libere (acid sulfuric,
clorhidric, azotic, hidroxid de sodiu, carbonat de sodiu etc.), care modifică concentraţia
ionilor de hidrogen. Viaţa în mediul acvatic se desfăşoară în condiţii optime, când
valorile pH-ului sunt cuprinse între 6 – 8,5; valorile extreme de pH pot fi stresante pentru
organismele acvatice.
Poluarea biologică poate rezultă din aglomerările urbane, zootehnice, abatoare, şi
este caracterizată de prezenţa microorganismelor patogene. Acest tip de poluare este mult
mai periculoasă în anotimpul cald, când dezvoltarea agenţilor patogeni, reprezentaţi de
viruşi, bacterii, este stimulată de temperaturile ridicate şi de stagnarea apelor. Pentru a
caracteriza gradul de poluare biologică se determină indicatori cum ar fi: conţinutul în
bacterii coliforme totale, bacterii coliforme fecale, streptococi fecali etc. Apele poluate
biologic contribuie la răspândirea unor boli bacteriene (febra tifoidă, dizenteria, holera),
virotice (hepatita epidemică, poliomielita) şi parazitare (amibioza, giardioza,
tricomonioza, schistosomiaza). În aceste ape găsesc condiţii optime de dezvoltare şi
vectorii unor boli infecţioase (ţânţari anofeli, diptere, musca ţeţe etc.).
Necesarul de apă este în continuă creştere fiind o consecinţă a exploziei
demografice, dar şi a intensivizării agriculturii. Cele mai mari cerinţe pentru apă le au
agricultura şi industria, cu menţiunea că agricultura, ca şi populaţia, scot din circuitul
hidrologic apa uzată, în timp ce industria o restituie prin reciclare în proporţie foarte
mare.
Bilanţul global al apei poate fi influenţat favorabil prin aplicarea unor măsuri
tehnico-organizatorice, care pot contribui la creşterea volumului de apă recirculată de
industrie, micşorându-se astfel consumurile de apă nerecuperabilă. Un mijloc de creştere
a resurselor de apă îl constituie protejarea calităţii apei prin dotarea tuturor surselor de
poluare cu staţii de epurare, aplicarea legislaţiei în vigoare privind protecţia calităţii
apelor, optimizarea amplasării obiectivelor care poluează în raport cu capacitatea râurilor
de a primi ape uzate, crearea unor zone de protecţie, în special în zonele de munte şi pe
cursurile superioare ale apelor.
3.3. Poluarea solului
Solul este suport şi mediu de viaţă pentru plantele superioare terestre, principalul
mijloc de producţie vegetală şi forestieră. Activităţile de producţie au provocat şi
provoacă fenomene care deteriorează solurile în diferite moduri.
 Pentru ţara noastră, asemenea fenomene sunt: eroziunea şi scurgerea solurilor,
compactarea stratului accesibil rădăcinilor plantelor, dezechilibre de nutriţie în sol,
poluarea chimică şi biologică, excavările de terenuri, distrugerea completă a solului prin
lucrări miniere la zi, exploatarea de balast, gropi de împrumut la construirea digurilor,
acoperirea solului cu deşeuri şi reziduri lichide sau solide, inclusiv dejecţii; depozite de
diferite reziduuri, cenuşă de la termocentrale, steril din activităţile miniere, fosfo-ghips de
la fabricile de îngrăşăminte fosfatice etc.
Poluarea solului constă în orice acţiune care produce dereglarea funcţionării
normale a acestuia, ca suport şi mediu de viaţă pentru plantele superioare din cadrul
diferitelor ecosisteme naturale sau antropice. Degradarea se manifestă prin degradare
fizică (fenomenul de compactare, degradarea structurii), chimică (poluarea cu metale
grele, modificarea pH-ului) şi biologică (poluarea cu germeni de boli).
Indicii sintetici ai efectului poluării sunt, în general, următorii: deprecierea
recoltei calitativ şi/sau cantitativ, sporirea cheltuielilor necesare pentru menţinerea
recoltei la parametrii calitativi şi/sau cantitativ, anteriori poluării.
Expresia valorică a poluării poate fi dată şi de către restricţiile din cauza cărora
are loc deteriorarea recoltei, ca urmare a prezenţei reziduurilor de substanţe poluante
(pesticidele, metale grele). Cheltuielile de amenajare antierozională a solului, cele
ocazionate de executarea lucrărilor de drenaj pentru prevenirea salinizării secundare a
solului sunt, de asemenea, tot expresia unor stări de poluare a solurilor, la un moment dat.
Sistemul sol este mai complex, iar poluarea sa constă nu numai în pătrunderea
poluantului în masa solului, ci şi în provocarea de dezechilibre, fiindu-i afectate funcţiile
fizice, fizico-chimice, climatice, biologice, biochimice, în final îi este afectată fertilitatea
(capacitatea productivă).
Din punct de vedere chimic, solul poate fi poluat direct, prin deversări de deşeuri
pe terenuri urbane sau rurale sau din îngrăşămintele şi pesticidele aruncate pe terenurile
agricole, şi, indirect, prin depunerea agenţilor poluanţi, ejectaţi iniţial în atmosferă, apa
ploilor contaminate cu agenţi poluanţi, spălaţi din atmosfera contaminată, transportul
agenţilor poluanţi de către vânt de pe un loc la altul, infiltrarea prin sol a apelor
contaminate.
În ceea ce priveşte poluarea prin intermediul agenţilor poluanţi din atmosferă, se
observă anumite particularităţi. Astfel, solurile cele mai contaminate se vor afla în
preajma surselor de poluare a aerului.
Nivelul contaminării solului depinde şi de regimul ploilor. Intensitatea şi frecvenţa
acestora, împreună cu concentraţia poluanţilor din aer, influenţează grosimea stratului de
sol poluat. Persistenţa pesticidelor şi îngrăşămintelor artificiale pe terenurile agricole
depinde de vegetaţie, dar şi de tipul de sol. Pe solurile nisipoase, persistenţa este mult mai
mică, comparativ cu solurile argiloase, unde complexul argilo-humic determină reţinerea
substanţelor respective o perioadă mai mare de timp.
Din cauza folosirii ineficiente a apei de irigaţie, a lipsei de drenaj adecvat ori
calităţii necorespunzătoare a apei, apar fenomene de salinizare şi înmlăştinire secundară.
 În urma aplicării irigaţiei cu ape alcaline, conţinând silice, a drenării sau
suprapăşunării în savane, stepe, antestepe, apare adesea compactarea solului (tasarea
puternică a acestuia). După o folosire necorespunzătoare timp de 10-20 ani, solul capătă o
structură masivă, compactă, care se desface în blocuri la uscare şi devine impermeabilă
pentru apă şi aer la umezire, a cărui ameliorare este foarte dificilă. În unele zone tropicale
umede, drenajul şi îndepărtarea excesivă a vegetaţiei au dus la uscarea şi deshidratarea
hidroxizilor de fier şi aluminiu, cu formarea de straturi compacte, “lateritice”, mai ales în
Africa de Nord, America de Sud şi Asia.
Drenarea solurilor de coastă şi deltă din zonele tropicale şi temperate (Thailanda,
Birmania, SUA, Olanda) a avut drept urmare degradarea prin scăderea pH-ului, chiar
până la 2 - 4, deci prin acidifierea lor puternică, făcându-le total neproductive.
Deşeurile şi reziduurile solide ridică probleme deosebite şi, alături de substanţele
chimice folosite în agricultură, sunt consideraţi principalii agenţi poluanţi ai solului.
Metalele grele (plumb, cadmiu, mercur, crom, cupru, zinc, arsen, seleniu etc.),
provenite din diferite surse şi depuse pe şi în sol, pe diferite căi, se pot acumula în acesta,
de unde trec în plante, putând să aibă efecte dăunătoare. Odată ajunşi în sol sau în mâl,
majoritatea compuşilor de mercur pot fi convertiţi în metilmercur, care este foarte toxic
pentru plante, inhibând creşterea la o concentraţie de numai 0,6 ppm mercur.
Multe probleme de poluare a solului sunt legate de folosirea în cantităţi din ce în
ce mai mari a îngrăşămintelor chimice în agricultură. Astfel, superfosfaţii conţin o serie
de impurităţi (metale şi metaloizi toxici), care, în ansamblu, constituie un risc potenţial
foarte serios de poluare a solului.
Principalele impurităţi prezente în superfosfaţi (după Barrows, citat de Răuţă
şi Cârstea, 1979)
Concentraţia (ppm)
Impuritatea
Arsen 2,2-1,2
Cadmiu 50-170
Crom 66-243
Cobalt 0-9
Cupru 4-79
Plumb 7-92
Nichel 7-32
Seleniu 0-4,5
Vanadiu 20-180
Zinc 50-1430

Excesul de îngrăşăminte chimice azotate determină poluarea plantelor, dar şi a

apelor freatice cu nitraţi. Astfel, aceştia pot ajunge în organismul animal sau uman,
formând methemoglobina. Aceasta scade capacitatea de reoxigenare a sângelui, iar
intoxicaţia se manifestă prin simptome asemănătoare anemiei. Din această cauză,
intoxicaţia este cunoscută sub denumirea de “boala copiilor albaştri”. Un pericol
potenţial este legat şi de nitriţi, care sunt percursori esenţiali în sinteza nitrosaminelor,
substanţe deosebit de toxice, dintre care multe, în concentraţii foarte mici, sunt
cancerigene. Acestea se formează chimic prin interacţiunea, la pH acid, a nitriţilor şi a
oxizilor de azot cu aminele secundare.
Agricultura afectează nu numai proprietăţile chimice ale solului, cât şi pe cele
fizice (structura, textura, regim aerohidric), contribuind şi la eroziunea solului, mai ales
pe terenurile în pantă.
Complexitatea solului, ca mediu de viaţă pentru microorganisme şi suport pentru
plantele superioare, implică un echilibru fragil al proceselor şi fenomenelor ce au loc în
sol. Menţinerea acestui echilibru este condiţia esenţială pentru fertilitatea solului, deci
pentru potenţialul său productiv. Tratamentele cu substanţe chimice de sinteză, aplicarea
îngrăşămintelor chimice, lucrările de desfundat şi terasare efectuate la înfiinţarea unor
plantaţii, depozitarea deşeurilor, precum şi poluanţii atmosferici depuşi la nivelul solului
sunt factori ce influenţează microflora şi microfauna din sol.
Departe de a fi stabil şi inert, cum pare la prima vedere, solul constituie,
dimpotrivă, un mediu complex, în permanentă schimbare, supus unor legi proprii, pe baza
cărora are loc geneza, evoluţia şi distrugerea materiei vii.
Spre deosebire de alte resurse naturale, solul, odată distrus, necesită o perioadă
lungă pentru refacere, iar aceasta nu va fi integrală, întrucât nu se pot reproduce condiţiile
şi istoria milenară a formării sale.
3.4. Poluarea radioactivă
Acest tip de poluare a mediului a căpătat o importanţă deosebită o dată cu prepararea
şi utilizarea pe scară largă a substanţelor radioactive. Acestea emit radiaţii ionizante
care pot deveni extrem de periculoase pentru orice vietate, dacă nu se iau anumite
măsuri de protecţie. Radiaţii ionizate există şi în natură şi acţiunea lor fizică şi
biologică se manifestă o dată cu construirea reactoarelor nucleare, a acceleratorilor de
particule şi a aparatelor de radiaţii X.
Aceste radiaţii ionizante s-au manifestat şi în timpuri străvechi prin radiaţia
cosmică. Iradierea Terrei cu raze cosmice depinde şi de câmpul magnetic terestru, care
joacă rol selector şi chiar depozitar al particulelor din razele cosmice.
Din faptul că viaţa pe Pământ continuă să se dezvolte, deducem că radiaţia
cosmică nu a întrecut limitele de suportabilitate ale organismelor vii. O dată cu trecerea
aviaţiei la altitudini mari, în atmosferă, acolo unde ecranul atmosferic nu mai poate
atenua fluxul de raze cosmice, pericolul de iradiere apare mai grav şi este cu atât mai
mare în timpul furtunilor magnetice.
În afară de componenţa magnetică a radiaţiilor, omul mai este expus şi la
componenta tehnică, cauzată de prezenţa în scoarţa Pământului a numeroase elemente
radioactive. În această situaţie se poate vedea uşor că omul este supus nu numai iradierii
externe, ci şi celei tehnice, cât şi riscului de contaminare cu substanţe radioactive care se
află în mediul său de existenţă.
 La un examen mai atent se poate constata că omul este contaminat în mod natural
cu potasiu, carbon şi alte elemente radioactive rezultate din dezintegrarea uraniului
(radon), mai ales în marile oraşe.
Doza totală de iradiere la care este expus omul din fondul natural de radiaţii
depinde de organism, de altitudine şi particularităţile solului. Omul este supus iradierii şi
prin investigaţii medicale. Este vorba de radioscopii, radiografii şi tratamente radiologice.
O mare importanţă în creşterea fondului terestru de radiaţii o au şi experienţele cu
bombe nucleare, în emisfera nordică înregistrându-se cele mai multe experienţe. Din
1963, astfel de experienţe sunt interzise. În afară de acest pericol militar, există şi alt
pericol ce rezultă din activitatea nucleară, în domeniul cercetării şi mai ales al dezvoltării
progresului energetic nuclear în întreaga lume.
Au fost opinii potrivit cărora centralele nucleare sunt comode şi sigure în
exploatare. Dar acestea au fost contrazise de accidentele survenite la centralele
termonucleare Three Miles Island (S.U.A.), în 1979, şi Cernobâl (Ucraina), în 1986.
Punerea hotărâtă încă a problemei dezvoltării energetice nucleare ne obligă să
reflectăm încă o dată la lecţia oferită de Cernobâl, la cauzele, la esenţa şi la urmările trăite
de noi toţi, de omenirea întreagă, ale catastrofei de la centrala nucleară ucrainiană.
De asemenea, se consideră că „reziduurile din energia nucleară, potenţiale extrem
de periculoase, sunt atât de compacte încât pot fi păstrate în locuri izolate de mediul
exterior”. Opinie total greşită, ţinându-se seama de faptul că în urma exploziei de la
Cernobâl nu s-au găsit locuri unde să poată fi evacuat combustibilul nuclear utilizat, şi
depozitul ar trebui să fie construit chiar lângă grupul avariat, în condiţiile unui câmp de
radiaţii intense, suprairadiindu-i pe constructori şi pe montori.
În unele cazuri, s-a folosit apa lacurilor, mărilor şi oceanelor ca mijloc de
depozitare a reziduurilor toxice, aceasta ducând la acidularea apei, dispariţia peştilor şi a
altor organisme acvatice. Reziduurile radioactive provenite de la centralele termonucleare
sau rezultate din fabricarea armelor nucleare, deşeuri radioactive depozitate în
profunzimea oceanelor constituie un risc deosebit de grav. Cum s-a constatat,
containerele cu aceste reziduuri se pot deteriora, diseminând conţinutul lor în sedimente
oceanice şi creând astfel posibilitatea pătrunderii substanţelor radioactive în lanţul
alimentar de origine marină. Având în vedere acestea, din 1983, depozitarea reziduurilor
radioactive, în apele oceanului planetar este interzisă.
3.5. Poluarea sonoră
Undele mecanice, reprezentate prin trepidaţii, sunete, infrasunete şi vibraţii
ultrasonore, poluează mediul urban creând efecte psihologice epuizante. Zgomotul urban,
chiar la intensitate egală cu cel natural, este mult mai vătămător pentru sănătate.
Zgomotul se caracterizează prin intensitate, durată şi frecvenţă. În mod practic, se
consideră ca limită de suportabilitate pentru om, 65 dB. În general, cele mai înalte
niveluri de zgomote se întâlnesc în halele industriale, dar această problemă este de
resortul specific al protecţiei muncii, care impune anumite limite pentru intensitatea
zgomotului şi recomandă utilizarea de căşti sau buşoane antifonice. În marile oraşe,
sursele de zgomot sunt reprezentate de transporturi.
În acest sens, zgomotul este direct proporţional, în principal, cu intensitatea
traficului şi viteza autovehiculelor. Pe lângă transportul terestru mai trebuie luată în
considerare şi aviaţia supersonică. În faţa flagelului zgomot se impun următoarele măsuri:
- disciplina personală şi colectivă la locul de muncă;
- măsuri tehnice ce privesc ecranarea sursei de zgomot;
- utilizarea de materiale de construcţii izolante din punct de vedere fonic pentru
construirea locuinţelor.
3.6. Poluarea aerului în centrele urbane
Aproape nici un oraş al lumii nu a reuşit să evite confruntarea cu flagelul modern
al poluării aerului. Chiar în oraşele odinioară vestite pentru aerul lor curat – Buenos
Aires, Denver şi Madrid, spre exemplu – poluarea a reuşit să ucidă sau să cauzeze
spitalizarea unor oameni sănătoşi, dar şi a unor bolnavi sau invalizi.
Dar această situaţie poate fi totuşi evitată, anume prin gama largă de strategii pe
care ţările lumii le aplică în combaterea poluării. Printre acestea se numără interziceri de
trafic, zile în care folosirea automobilelor este interzisă şi legi care stabilesc controlul
strict al emisiilor de poluanţi ale centralelor electrice.
Nu toate aceste metode ating un succes deplin, dar multe dintre ele funcţionează destul de
bine, încât inconvenientele sunt trecute cu vederea.
În tot mai multe ţări dezvoltate, spre exemplu, automobiliştii au renunţat la
combustibilul cu adaos de tetraetil de plumb – principala cauză a poluării cu plumb a
atmosferei – aşa încât benzinăriile au exclus deja din sortiment acest fel de benzină.
Drept rezultat, conţinutul de plumb în sângele copiilor a scăzut la jumătate. Cu
toate că producătorii de combustibili au emis avertizări cum că producţia de benzină fără
plumb va ridica preţurile şi va micşora rezervele de combustibil, nici una dintre aceste
preziceri nu s-a adeverit. Astăzi, automobilistul american nici nu realizează absenţa
acestui combustibil otrăvitor – dacă el a fost vreodată conştient de existenţa lui.
Reducerea conţinutului de plumb în atmosferă este unul dintre marile succese în
combaterea poluării aerului, spune Michael Walsh, consilier în materie de poluare pe
lângă guvernele unor ţări precum China, Suedia, Elveţia şi altele.
Excluderea plumbului din benzină a adus de fapt pe piaţă o nouă generaţie, mai
curată, de combustibili. Formula benzinei a fost schimbată, cea nouă conţinând cu 90%
mai puţin benzen şi alte componente toxice, rezultatul fiind că în multe oraşe americane
gradul de poluare a scăzut cu până la 15%, în cursul primului an după introducerea noilor
combustibili. Dar acestea nu sunt singurele succese înregistrate.
În Japonia, tehnologiile de reducere a poluării, precum “curăţătoarele de fum” –
instalaţii care reţin până la 95% din conţinutul de sulf emis de coşurile electrocentralelor
– au fost instalate în întreaga ţară.
Această măsură a redus emisia de bioxid de sulf – un poluant care rezultă din
arderea unor combustibili precum cărbunele sau ţiţeiul – cu aproape 40%, anume între
anii 1974 - 1983, în pofida dezvoltării economice rapide. În Franţa emisia de bioxid de
sulf a scăzut cu 75% o dată ce termocentralele au fost înlocuite cu centrale nucleare.
Desigur, nu toate ţările sunt dispuse să folosească energia nucleară, la fel cum
multe ţări nu doresc să impună prin lege folosirea filtrelor de gaze montate ulterior.
Metodele folosite în unele locuri pot fi neadecvate pentru alte situaţii.
3.7. Efectele poluării asupra sănătăţii umane
Acţiunea aerului poluant asupra sănătăţii omului, animalelor şi plantelor are efecte
patogene, după gradul concentraţiei şi tipul de acţiune a substanţelor, iar efectele pot fi
imediate (acute), tardive (cronice) sau de lungă durată. Efectele imediate (acute) se
caracterizează prin modificări de sănătate, care apar la scurt timp după expunerea la
poluanţii atmosferici. În general, efectele imediate sunt caracteristice nivelurilor ridicate
de poluare a aerului.
Efectele tardive (cronice) sau de lungă durată se datorează expunerii populaţiei la
concentraţii moderate de poluanţi atmosferici.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii apreciază că 70% din populaţia urbană respiră
aer „nesănătos”, cel puţin în anumite perioade, iar 10% respiră aer de calitate care se află
la limita inferioară a acceptabilităţii.
Dar, chiar în S.U.A., unde gradul de poluare a aerului este mult mai scăzut decât
în multe oraşe din ţările aflate în curs de dezvoltare, numărul anual de decese cauzate de
aerul poluat se ridică de la 50.000 până la 100.000, conform unui studiu realizat de
Universitatea Harvard.
Poluarea îi afectează pe copii mai mult decât pe adulţi, iar copiii săraci – care sunt
expuşi la mai mulţi agenţi poluanţi şi la grade de poluare mai mari – suferă cel mai mult.
Diferite studii demonstrează că acei copii care locuiesc în oraşe cu un grad mare de
poluare au plămânii mai mici, lipsesc mai des de la şcoală din cauza unor boli şi sunt
spitalizaţi mai des. Pentru copii, care au corpul mai mic şi organele interne aflate încă în
creştere, riscul este mai mare.
La fel, comportamentul lor implică mai multe riscuri – ei pun în gură mai orice
sau se joacă pe străzi infestate cu gaze de eşapament.
Chiar în zonele aflate departe de centrele industriale, aerul poluat poate fi nociv.
Astfel, în pădurile tropicale din Africa, oamenii de ştiinţă înregistrează ploi acide şi smog
de grade comparabile cu cele înregistrate în Europa Centrală, fenomen datorat probabil
arderii ierburilor de pe suprafeţe întinse, pentru ca acestea să poată fi cultivate.
Astfel de exemple elocvente au accelerat eforturile de combatere a poluării aerului în
zonele urbane.
3.8. Efectele dăunătoare ale mediilor din marile centre urbane asupra
organismului uman
Dezvoltarea societăţii omeneşti şi a civilizaţiei a schimbat simţitor mediul în care
trăim. În asemenea condiţii în care mediul este în continuă schimbare, organismul uman
este expus la o serie de excitări, solicitări care îl obligă să se acomodeze la noile condiţii
din mediul înconjurător artificial pe care l-a construit.
 Acomodarea la noile condiţii ale organismului uman sau neputinţa de a se
acomoda (boala) sunt efectele la care este supus organismul la solicitările existente din
partea mediului în care trăieşte. In cazul apariţiei bolilor, în organismul uman se petrec
fenomene vătămătoare, la care nu mai poate răspunde printr-o acomodare.
Încă nu este clarificat întru-totul care sunt bolile generate de efectele poluării din
mediile urbane. Putem considera boli generate de mediile poluate ale marilor centre
urbane, acelea care sunt generate de depăşirile poluării cu o anumită limită pentru o
anumită substanţă toxică şi generează un număr mai mare de îmbolnăviri exprimat
procentual decât media. Nu s-au efectuat studii asupra efectelor însumate ale mai multor
substanţe poluante, ca efect cumulat asupra organismului uman, dat fiind faptul că omul
este expus în marile centre urbane concomitent la acţiunea a o serie de elemente nocive în
activitatea de zi cu zi pe care o depune. Acest lucru reduce sinţitor puterea de regenerare
a organismului şi creşte simţitor afinitatea spre anumite înbolnăviri.
Boli car pot fi generate de marile mediile urbane poluate:
- gastrita – ulcerul – când apare într-un procent mare decât media
- hipertonia – hipertensiunea generată la generaţii mai tinere
- infarctul
- scleroza
- bolile sistemului nervos (neuroza)
- creşterea accidentelor
- deteriorarea mai accesntuată a dentiţiei indivizilor din mediile urbane
- creşterea numărului de cazuri de boli generate de tumori
- boli profesionale (tuberculoza, osteoporoza)
- boli O.R.L. asurzirea parţială sau totală
- boli ale căilor respiratorii
- creşterea numărului de malformaţii apărute
- SIDA
Principalele cauze:
- substanţe chimice în continuă creştere ca număr şi difersitate, de care se
foloseşte societatea modernă;
- radiaţiile – nu se cunoaşte în totalitate efectele diferitelor tipuri de radiaţii
- vibraţii, zgomote în industrie mai ales
- suprasolicitări ale sistemului nervos (viaţa pe care o duce un individ într-o
societate, într-o continuă schimbare, într-o continuă excitare din cauza fenomenelor
exterioare care le bombardează - duce la o suprasolicitare psihică a individului);
- suprasolicitare psihică în cazul examenelor (sistemul şcolar, modul de activitate
ale instituţiilor, birocraţia etc).
- excitarea ţesuturilor mucoaselor generează alergie, astmă
- schimbarea modului şi componentelor care alcătuiesc hrana noastră
Stresul ca un fenomen general, este legat de activitatea umană din societatea
modernă, fiind un fenomen legat în primul rând de viaţa urbană.
 3.9. Programe de control al poluării aerului în centrele urbane
Folosirea automobilelor cauzează mai multă poluare decât oricare altă activitate
umană, de aici provenind aproape jumătate din oxizii de azot produşi prin activităţile
umane, două treimi din cantitatea de monoxid de carbon şi, în ţările industrializate,
aproximativ jumătate din hidrocarburi, ca şi întreg conţinutul de plumb din aer, în ţările
aflate în curs de dezvoltare.
În majoritatea ţărilor industrializate, termocentralele sunt sursa a două treimi din
cantitatea de dioxid de sulf eliberată în aer şi o treime până la jumătate din toţi ceilalţi
poluanţi.
De aceea, toate programele de control al poluării se concentrează în primul rând
asupra automobilelor şi termocentralelor, iar în unele ţări în curs de dezvoltare, asupra
cărbunelui ieftin folosit pentru încălzirea locuinţelor şi pentru gătit.
Cu excepţia oraşelor în care mersul pe jos şi biciclete sunt principalele forme de
transport, orice program menit să reducă gradul de poluare trebuie să fie îndreptat în
principal împotriva emisiei de gaze de eşapament. Chiar în oraşele în care predomină
transportul cu bicicleta, numărul automobilelor se află în creştere rapidă.
Mărirea acestui număr se va manifesta cel mai intens în ţările aflate în curs de
dezvoltare, unde cererea de automobile va creşte probabil la sfârrşitul secolului cu 200%,
agravând puternic problemele legate de poluare, mai ales în zonele urbane.
Acolo unde benzina cu plumb era încă larg folosită, cea mai eficientă strategie a
fost cea de interzicere a adăugării acestui metal la combustibil sau scăderea drastică a
cantităţii adăugate.
După ce a fost luată această măsură în S.U.A., consumul de benzină cu plumb a
scăzut cu mai mult de jumătate, între anii 1975 şi 1980, ceea ce a cauzat o scădere a
conţinutului de plumb în sânge cu 37%.
Unele ţări promovează intens folosirea combustibililor alternativi care ard mai
curat decât cei pe bază de ţiţei.
Printre aceste alternative se numără amestecuri cu volatilitate redusă – care ar
însemna o reducere a emisiei de hidrocarburi – şi conţinut redus de benzen şi alte
componente toxice.
O altă variantă este „oxigenarea” combustibilului prin adăugarea de alcool.
Tabelul de mai jos arată planul cronologic după care producătorii de automobile
trebuie să se ghideze la punerea în vânzare a automobilelor care emit mai puţini poluanţi,
conform regulementelor californiene; este luată drept exemplu emisia de hidrocarburi.
Astfel, în 1998, 48% din vânzările de automobile noi trebuie să respecte o emisie-limită
de 0,25 g/km; alte 48% trebuie să respecte standardele vehiculelor cu emisie redusă
(VER) de 0,075 g/km; 2% trebuie să respecte standardele stabilite pentru vehiculele cu
emisie ultraredusă (VEUR) de 0,040 g/km; iar alte 2% trebuie să fie vehicule cu emisie
zero (VEZ). Media emisiei totale trebuie să fie de 0,157g/km.
Rata de reducere a emisiei de poluanţi a automobilelor
 VER de Emisie
Modelele VER VEUR VEZ
0,39 0,25 tranziţie medie
anilor 0,075 0,040 0,00
0,125 tot.
1994 10% 80% 10% 0,250
1995 85% 15% 0,231
1996 80% 20% 0,225
1997 73% 25% 2% 0,202
1998 48% 48% 2% 2% 0,157
1999 23% 73% 2% 2% 0,113
2000 96% 2% 2% 0,073
2001 90% 5% 5% 0,070
2002 85% 10% 5% 0,068
2003 75% 15% 10% 0,062

Asemenea amestecuri ard mai complet, reducând astfel emisia de monoxid de

carbon. Folosirea unor combustibili compuşi după formule noi pot reduce emisia
anumitor poluanţi cu 30%, aşa cum s-a întâmplat în nord-estul S.U.A., unde folosirea lor
a fost introdusă la sfârşitul deceniului trecut.
Avantaje şi mai mari prezintă combustibilii care nu sunt extraşi din ţiţei, cum ar fi
metanolul, etanolul, gazele naturale comprimate sau lichefiate, hidrogenul sau bateriile
electrice, care exclud total gazele de eşapament.
4. INFLUENȚA AGENȚILOR CHIMICI ASUPRA ORGANISMULUI
Omul se află într-un permanent schimb de substanţe cu mediul, preluând şi
evacuând agenţi chimici.
În conformitate cu caracterul său de sistem deschis, în organismul uman pot
apărea deci excese, lipsuri, în anumite substanţe, sau elemente chimice, astfel pot apărea
intoxicaţii cu anumite elemente chimice, sau boli, tulburări provocate de eccesele, sau
insuficienţele unor substanţe în organism, sau în funscionalitatea unor organe.
Câteva dintre efectele şi rolul principalelor agenţi chimici cu care organismul
uman este, sau poate fi în contact şi care înfluenţează direct funcţionarea şi metabolismul
acestuia sunt prezentate mai jos:
Oxigenul O2 : - cea mai importantă substanţă pentru viaţă. Organismul uman
preia în repaus cca. 100 ml de oxigen la fiecare respiraţie.
Carenţa de oxigen duce la o insuficienţă respiratorie, insuficienţă cardiovasculară,
sangiună. Scăderea relativă a O2 în funcţie de temperatură şi presiune produce efecte de
meteosensibilitate.
Excesul de O2 – prin administraţie artificială produce tulburări nervoase şi
respiratorii.
Ozonul O3 – prezent în urme în atmosferă.
Acţiune biologică:
-alterarea concentraţiei celulare ARN şi ADH
-scăderea activităţii unor enzime
 -tulburări în dezvoltarea unor ţesuturi adulte
-modificarea capacităţii de răspuns al organismului la alte substanţe toxice
-iritarea mucoaselor
Azotul (N) – prezenţa azotului în organism este legată de compoziţia proteinelor,
ca element componenet.
Efecte nocive determinate de oxizi de azot se exercită asupra:
-căilor respiratorii, edem pulmonar acut
-fenomene de vasodilataţie
Amoniacul (NH3) – gaz iritant, larg răspândit în natură şi în mediul locuit de om,
generat de industrie, cât şi de descompunerea rezidului organic.
Carbonul (C) – Carbonul stă la baza formării substanţei organice prin fotosinteză
şi este constituent al tuturor ţesuturilor vii. Dintre combinaţiile carbonului în număr de
peste 500.000, multe dintre ele fiind toxice sau sunt poluanţi ale naturii: oxizi (CO şi
CO2), hidrocarburile, aldehidele, acizi carboxilici, substanţe, petroliere, biocidele,
pesticidele, detergenţi, mase plastice.
Dioxidul de carbon (CO2) – Poate constitui un agent toxic cu efecte mortale la o
concentraţie de peste 10%. Exemplu: în cazul unor fermentaţii, emanaţii – apă minerală,
mofete.
Monoxidul de carbon (CO) – rezultat printr-o combustie incompletă în prezenţa
oxigenului, local ajunge la concentraţii toxice acute şi cronice. Pătrunderea în organism,
absorbţia este integrală datorită afinităţii hemoglobinei (din sânge) pentru monoxidul de
carbon de 250 ori mai mare decât pentru oxigen. Prezenţa lui duce la:
- tulburări vizuale
- afectat sistemul nervos central
- creşterea volumului de bătăi ale sistemului cardiovascular
(S-au făcut statistica cu numărul îmbolnăvirilor cu monoxid de carbon în funcţie de
anumite meserii).
Fosforul (P) – importanţa fosforului pentru organism este determinat de rolul său
de constituent al corpului sub formă minerală (în oase şi dinţi) şi sub formă organică ca
acizi nucleici în toate ţesuturile organismului.
- aportul insuficient de fosfor duce la rahitizm, producerea cariilor
Efect toxic:
- o formă alotropică a fosforului, care se oxidează cu uşurinţă produce intoxicaţii
generat în anumite circumstanţe de muncă, de exemplu la fabricarea chibriturilor;
- provoacă moartea fătului;
- boli de ficat şi rinichi, ale sistemul nervos
- tulburări metabolice, slăbiciune, oboseală.
Calciul (Ca) – se leagă de numeroase structuri şi funcţii ale organismului:
- în compoziţia oaselor, dinţilor, altor organe;
- excitaţia şi funcţia sistemului nervos;
- homostazia mediului intern, care asigură funcţia organelor şi ţesuturilor.
 Scăzând concentraţia de Ca, scade rezistenţa electrică de membrană a axonului şi
creşte permeabilitatea la sodiu. Scade acomodarea sistemului nervos.
Stronţiul (Sr) – are importanţă minoră în organismul uman
- are un rol antirahitic şi anticariogen
- ajutor la cuagularea sângelui
- efecte nocive – are numai stonţiul radioactiv, se fixează în oase, are perioada de
înjunătăţire de 30 ani, determină iradierea îndelungată a organismului.
Sodiul (Na) – importaţă în organismul uman, prin mineralizarea lichidului
extracelular şi păstrarea pH-lui în organism.
- pierderea natriului din organism prin deshidratare (vărsături, transpiraţii, diaree)
poate produce o concentraţie hipotonică, sau hipertonică în cazu excesului de Na. Acesta
duce la:
- duce la boli renale (nefroza)
- boli ale glandei suprarenale
- hipertonie
Combaterea eliminării natriului se poate face prin:
- tratament hormonal
- aport excesiv de sare
Potasiul K – importanţă primordială în organismul uman, primul cation din
interiorul celulei, constituent solid al protoplasmei.
- Corenţa de potasiu – determină dezechilibru alimentar
- Intoxicaţie cu potasiu – posibilă prin hiperdozare
Clorul (Cl) – prezent în organism sub formă de cloruri, necesar pentru
homeostazia şi echilibrul osmotic.
NaCl (sarea gemă) – apare hipercloremia prin dozare excesivă produsă prin
ingestia de sare ce duce la depozitare în ţesuturi, urmează formarea de endeme
- boli renale, cardiace, hepatice
Intoxicaţia – întâlnită în industria electrolizei sării.
- apare bronhoconstricţie
- inhibiţia mişcărilor respiratorii
- senzaţii de arsură, iritaţie, sângerări, lăcrimare
Sulful (S) – cel mai important element chimic pentru om, având rol benefic în
calitate de component al organismului.
- compuşii sulfului au un rol toxic, mai ales cei anorganici (oxizi, acizi, sulfuri)
- proporţia populaţiei expuse la noxe, aflată în atmosfera urbană creşte odată cu
urbanizarea şi cu creşterea industrializării anumitor zone.
Acidul sulfuric – ploaia acidă
Fierul (Fe) – importanţa sa în organism este dat de rolul său de transport al
oxigenului în organisme.
 Deficitul de Fe – aport insuficient duce la anemie hipercronă, oboseală, tulburări
morfofuncţionale digestive şi ale ficatului
Excesul de Fe – duce deasemenea la o serie de boli.
Magneziul (Mg) – are rol în constituţia ţesuturilor.
Carenţa propriu-zisă de magneziu duce la:
- tulburări de dezvoltare
- tulburări de pigmentaţie la animale a părului, a pielii
- duce la producerea sclerozelor vasculare
- creşterea bolilor de inimă
- deformaţii, iritaţii, inflamaţii
Fluorul (F) – are însuşiri biologice pozitive, la concentraţii mici, în sănătatea
dinţilor, doze mai mari induc boli. În exces apar fenomene de intoxicaţie cronică,
înglobate în termenul de fluoroză.
Fluoroza osoasă duce la îngroşări peristorice, calcifieri ale ligamentelor, aspect
rugos al oaselor. Clinic apar dureri articulare reumatice.
Lipsa duce la osteoropoză. Rinichiul, tiroida şi cordul sunt afectate în acest caz.
Iodul(I) – importantă în organismul uman prin prezenţa lui in hormoni tiroidieni,
asigură funcţionalitatea glandei tiroide.
Bromul (Br) – prezent în organism ale căror funcţii nu sunt încă cunoscute.
Se regăsesc în sare în concentraţii mici.
- apare în tiroidă, ficat, rinichi, inimă, splină şi creier
- efect stimulator în cantităţi mici.
Cobaltul (Co) – importanţa pentru om se leagă de prezenţa sa în compoziţia
materiei vii ( vitamina B12 şi a derivaţilor săi).
- Carenţa Cobaltului generează anemii, este depozitată în ficat;
- intoxicaţia cu cobalt se datorează extragerii sale prin lucrări miniere
- este generat de modul de viaţă vegetarian. La o concentraţie de 10 – 20 mg/10g
devine toxic
- sunt toxice pentru organism următoarele elemente: Cupru (Cu), Plumb (Pb),
Mercurul (Hg), Kadmiul (Cd), Siliciul (Si), Arzenul (As), Seleniul (Se).

5. PRINCIPALELE OBIECTIVE POLUANTE

Orice activitate de extracţie a substanţelor minerale utile implică o serie de efecte
negative asupra mediului înconjurător. Aceste efecte le putem categorisi în efecte fizice şi
chimice.
Efectele fizice
Prin extracţia substanţelor minerale utile în lucrări de subteran rămân o serie de
goluri, care cu timpul prin prăbuşire se vor umple, dar vor genera o surpare a terenului la
suprafaţă, cu consecinţe, de multe ori dezastruoase, dacă acestea se găsesc în apropierea
unor localităţi.
 În cazul în care aceste lucrări subterane se situează în zone nelocuite nu implică
probleme deosebite, însă când peste aceste zone trec căi de comunicaţie sau există
localităţi, ele în mod direct sunt afectate în timp, de efectele negative ale acestor activitâţi
umane. Clădirile vor prezenta crăpături, terenul pe care s-a construit îşi schimbă
caracteristicile geotehnice, în majoritatea lor devin instabile, generând chiar alunecări de
teren (exemplu: Ocnele Mari).
Soluţia - trebuie rambleate cu steril, lăsaţi palieri de siguranţă- activitate ce se face
controlat în urma unor studii de specialitate, urmate de documentaţii de refacerea
mediului înconjurător.
Apele de zăcământ – existenţa lor prezintă o altă problemă de prim ordin în
înlăturarea, neutralizarea acestora. Aproape toate nivelele minelor prezintă ape care se
adună în aceste lucrări acive sau părăsite. Impotriva apelor de zăcământ există două
metode de prevenire folosite:
- Protecţia passivă – se lasă zone de siguranţă faţă de depozitele poros-permeabile
(acvifere);
- Protecţie preventivă – prin foraje de asecare (ex. Valea Crişului)
In cazul exploatărilor sunt o serie de alte substanţe nocive, poluante care sunt
generate de activitatea minieră, sau de activităţile colaterale (praf, fum, generat de
motoare termice, minereul extras, care poate conţine substanţe toxice, d’unătoare omului
şi sistemului biotic din zonă. Hălzile de steril, un alt produs al activităţii miniere, care
ridică o multitudine de probleme ( de depozitare, de siguranţă, de stabilitate , prezenţa
unor substanţe toxice pentru organisme, care se concentrează în aceste hălzi sau în
iazurile de decantare. Acestea necesită o permanentă supraveghere.
Efecte chimice
O serie de substanţe chimice care prin schimbarea mediului, prin scoaterea la
subtrafaţă (schmbare de temperatură, presiune, pH-ul, întră într-un proces de oxidare,
descompunere şi formare de alte substanţ chimice, solubile în aer sau apă, fiind antrenate
de acestea pe distanţe mari.
In general materia primă exploatată conţine pirită FeS2. Ea se află în condiţii
reductive în zăcământ, prin exploatare va ajunge la suprafaţă în condiţii oxidaţie (de
exeemplu prin arderea cărbunelui care conţine pirită, sau prin simpla oxidare în prezenţa
oxigenului) va rezulta SO2 care ajunge în atmosferă şi în prezenţa razelor U.V.
(ultraviolete) se catalizează în SO3, iar cu apa se va forma H2SO4 (acid sulfuic) are
acelaşi efect ca şi ploaia acidă, generând probleme ecologice grave în mediul
înconjurător. (Pirita este prezentă în aproape majoritatea substanţelor utile exploatate de
la cărbune, la zăcăminte nemetalifere, metalifere feroase, sau neferoase). Acidul sulfuric
rămâne o substanţă corozivă în natură până cănd nu va forma cu alţi cationi substanţe
chimice stabile, sau insolubile în apă.
Câţiva sulfaţi prezenţi în apale de mină şi gradul lor de solubilitate în apă:
CaSO4 . 2 H2O 2,4 g/l
 Cu SO4 . 5 H2O 31,6 g/l
Zn. SO4. 6.H2O 117,5 g/l- intră în solul vegetal în depozitele geologice
Pb SO4 0,0042 g/l - anglezit
Se poate anihila acest efect nociv al apelor provenite din zăcământ prin tratare cu
praf de calcar Ca CO3.
Foraje de adâncime - Efect poluant a fluidului de foraj asupra stratelor.
Se pune bentonită, barită, polimear organici şi alte substrate,care vor circula prin
stratele poros-permeabile. Există posibilitatea de contaminare a acviferelor.
Carierele - Reprezintă una dintre cele mai devastatoare lucrări executate de om din punct
de vedere ecologic şi prin aspectul dezolant pe care-l produce (peisagistic)
Schimbă morfologia zonei, relieful. Se ramblează cu steril sau cu materiale
(inerte) de construcţii moloz, se redă pătura de sol vegetal şi se înierbează sau se
împăduresc, se redă suprafaţa destinaţiei iniţiale, sau se va da o altă destinaţie – heleşteuri
sau groapă de gunoi.
Gropile de gunoaie ecologice pentru deşeuri
Formarea unei asemenea obiectiv implică foarte multe probleme:
- infrastructură
- distanţa de la localităţi factorii neecologici
- condiţii meteorologice
- factori estetici
- factori geologici – tectono-structurali
- factori geotehnici (fizico-mecanice ale rocilor)
- factori hidrogeologici
- factori geochimici
- influenţa asupra mediului biotic
Gunoiul prezintă o serie de substanţe solide şi lichide, rezultate în urma unor
activităţi agricole, industriale, din procesul de producere a energiei, activităţi menajere,
care nu mai pot fi folosite sau refolosite de om şi nu mai intră în procesele industriale.
Pentru scăderea creşterii volumului de gunoi produs este necesar:
Propagarea unor tehnologii în industria agricolă, care produc cantităţi cât mai mici
de deşeuri;
Deşeurile rezultate să se poată recircuita;
Deşeurile care rezultă şi nu se pot refolosi va trebui să fie neutralizate chimic.
Deşeurile se clasifică după gradul de poluare, toxicitate radiaţii etc.
Deşeuri periculoase:
- substrate cu conţinut de mercur (Hg)
- mâluri cu conţinut de plumb (Pb).
- deşeuri cu acizi – (Bacterii)
- cadavre de animale, provenite de la experimente de laborator
- mâluri de la galvanizări, soluţii
- insecticide
 - ace de injecţie de unică folosinţă
- coloranţi, materiale plastice
- deşeuri, provenite de la rafinăriile de petrol
- soluţiile de developare ale filmelor
- soluţiile rămase de la producerea oţetului, săpunului
- praf de azbest
- degresanţi industriali
- haldele de steril, rezultate în urma exploatării substanţelor minerale utile, în care
în majoritatea cazurilor se concentrează substanţe toxice, nocive asupra mediului ambiant
(metale grele)
Depozitarea deşeurilor
Implică foarte multe probleme de ordin ecologic în primul rând, estetic şi
economic în al doilea rând. In cazul alegerii zonelor optime de depozitare a gunoilului se
face o evaluare riguroasă a zonelor optime pentru depozitarea a acestora printr-un sistem
de punctare riguros conceput.
- Zone optime din punct de vedere morfologic, structural, hidrogeologic al solului,
stratigrafic, din punct de vedere tehnic, condiţii optime din punct de vedere
infrastructural;
- Deşeurile să fie transportate pe distanţe cât se poate de mici.
- Parametrii pentru aer, curenţi de aer – direcţia lor
-Parametrii determinaţi, după care se calculează zona este optimă pentru
depozitarea deşeurilor.
- Normative pentru aşa ceva
- Proiectarea unor gropi de gunoi de deşeuri ecologice implică o metodologie
aparte de izolare de la sol prin mai multe folii stratificate şi prin acoperirea, izolarea
continuă a zonelor umplute peste care se va reface mediul ambiant.
Substrate izolatoare: argile, bitumene, beton, materiale plastice, folii de
polietilenă, P.V.C., polistireni).
Este necesară supravegherea continuă a acestor depozite pentru a nu ajunge în
contact persoanele, animalele cu aceste deşeuri şi o supraveghere pentru a putea urmării
evoluţia şi gradul de poluare al mediului înconjurător.
Se poate polua:
- la gropile de gunoi deschise - pot apărea infestaţii, infiltrarea pe calea aerului a
diferitelor elemente, prin intermediar (plante agricole, animale) poate ajunge la
consumatorii de ordin superior (la om), generând o serie de boli.
- la cele acoperite - prin eroziunea solului pot apărea la suprafaţă;
- infiltrare de apă meteorică, infestarea apelor subterane, evaporaţia diferitelor
gaze, apariţia, concentrarea în vegetaţia din împrejurimi a o serie de substrate toxice,
astfel poate ajunge până la om prin consum.
Animalele pot dezgropa, sau pot străpunge în zonele inferioare izolaţia (de către
rozătoare), sau din cauza unor neglijenţe se poate deteriora stratul protector.
 Sunt negesare efectuarea periodică a analizelor pentru o serie de elemente pentru a
se prevenirea situaţiilor de catastrofă.
Prin puţuri de hiroobservaţie se prelevează brobe de apă din nivelul freatic şi se
studiază: în funcţie de depit şi viteza curenţilor apelor subterane
Din punct de vedere fizic:
- culoarea, gradul de tulburare, temperatura, suspensiile, conductibilitatea
electrică, substanţe dizolvate, radioactivitatea, miros
Din punct de vedere chimic:
- carbonaţi, cloruri, K, Ca, Mg, duritate, metale grele: Cd, Cr, Ni, Pb, As, Zn, Cu,
Hg, Se, V, Sb, Ba, Be, Ca, Mo, Te, Ti, Sn, U, Ag, cianuri, fluoruri.
Din punct de vedere biologic:
- biochimic
- bacteorologic
Se execută foraje de hidroobservaţie.
De asemenea prezintă un pericol de poluare, mâlurile active care se colectează de
pe raza centrelor urbane şi sunt sedimentate în lagune la staţiile de epurare. Aceste mâluri
pot conţine cele mai variate substanţe chimice, provenite de la diverşi acenţi economici
(industria textilă, coloranţi, galvanizare, prelucrarea pieilor de animale, etc.) şi din
gospodării.
6. Prevenirea pagubelor provocate şi evaluarea cheltuielilor aferente
În cadrul cheltuielilor aferente pagubelor produse de activitatea umană se vor lua
în calcul:
- evaluarea efectelor poluării şi monitorizarea continuă a situaţiei mediului;
- prevenirea, lichidarea pagubelor;
- cercetările şi studiile efectuate în domeniu;
- cheltuielile alocate pentru diminuarea efectelor poluărilor;
- supravegherea unor fenomene, efecte legate de poluare, constituie cheltuielile
alocate pentru protecţia mediului. Evaluarea pagubelor produse în mediul înconjurător
este altfel foarte greu de efecuat dat fiind natura obiectului de studiu. Acestea se
evaluează prin lucrările efectuate pentru emeliorarea sau lichidarea pagubelor.
Cheltuielile alocate pentru refacerea calităţii mediului înconjurător cresc
disproporţional cu mărimea pagubelor provocate.
In funcţie de cheltuielile de prevenire alocate şi cheltuielile de refacere necesare
pentru refacerea mediului înconjurător, statele vor ocupa poziţii diferite în graficul de mai
jos. Acest lucru este funcţie de situaţia economică a ţării, de tratatele înternaţionale la
care a aderat, şi nu în ultimul rând de voinţa politică.
În politica protecţiei mediului există posibilitatea unor pârghii economice. Acestea
în general se reflectă prin sancţiuni fiscale faţă de cauzator. Aceste măsuri, însă nu
rezolvă problema însăşi a poluării mediului şi nici refacerea acestuia.
 Măsurile de stimulare a agenţilor economici, prin concesii economice, pentru
investiţii în tehnologii mai puţin poluante, dar probabil mai costisitoare sub raportul
investiţiilor.
In acelaşi timp stimularea tehnologiilor mai ecomomici în cea ce priveşte consumul
de energie. Există pârghii economice prin care se pot reglementa gradul de poluare al
unei zone prin facilitarea introducerii unor ramuri economice mai puţin poluante, sau
tehnologii noi în cadrul unei ramuri economice, care reprezintă o solicitare mai mică în
gradul de poluare a mediului înconjurător.
În cazul iniţierii unor activităţi economice noi, în ţatra noastră s-a introdus garanţia
bancară pentru refacerea mediului. Garanţia bancară serveşte la formarea fondului
rezervat pentru refacerea mediului înconjurător în timpul activităţii desfăşurate, cât şi
după aceasta. In acelaşi timp studiul de impact pe care sunt obligaţi să le execute agenţii
economici în cazul iniţierii unor activităţi noi servaşte la studiul posibilităţilor de poluare
şi deteriorare minimă a mediului înconjurător, cât şi efectele activităţii desfăşurate asupra
zonei. Se dau soluţii pentru minimalizarea acestor efecte negative ale activităţii.
7. Care sunt obligatiile agentilor economici privind poluarea mediului?
Poluarea mediului este reglementată de un pachet legislativ ce impune o serie de
monitorizări privind impactul pe care îl are activitatea desfășurată de companii și agentii
economici asupra mediului înconjurator; astfel, Legea 101/2011 pentru prevenirea și
sancționarea unor fapte privind degradarea mediului, republicată în 2014, stabilește
măsuri de natură penală menite a asigura protecția mediului înconjurător și prevenirea
poluării.
Legislaţia de mediu stabileşte ca primordială aplicarea unei ierarhii a deșeurilor,
ierarhie prin care se eficientizează acțiunile de generare și gestionare a deșeurilor,
reducându-se astfel efectele negative asupra mediului și a sănătății populației.
 prevenirea generării de deșeuri;
 pregătirea pentru reutilizare;
 reciclarea deșeurilor;
 alte operaţiuni de valorificare (valorificarea energetică);
 eliminarea deșeurilor.

Cei mai mulţi dintre agenţii economici se vor întalni doar cu primele trei acţiuni
ierarhizate de legislaţia de mediu. Totuşi, ca şi companie specializată în consultanţa de
mediu, avem numeroşi clienţi care parcurg toate etapele, datorită specificului activităţii
lor.
Legislaţia de mediu clasifică deșeurile ca periculoase sau nepericuloase, în
funcție de compoziția chimică a acestora
După proveniență, deșeurile sunt de 3 tipuri:
 deșeuri municipale și asimilabile,
 deșeuri sanitare,
 deșeuri de producție.
 Evidența și gestiunea deșeurilor este reglementată prin Legea 211/2011 privind
regimul deșeurilor, republicată in 2014.
Legea 211/2011 reglementează măsurile cu caracter obligatoriu pentru protecția
mediului și a sănătății populației, prin acțiuni de eficientizare a folosirii resurselor,
precum și de prevenire sau de reducere a efectelor adverse ale generării deșeurilor.
Colectarea selectivă a deșeurilor: valorificarea deșeurilor este obligatorie,
conform legislației de mediu, iar pentru asigurarea unui grad înalt de valorificare,
producătorii și deținătorii de deșeuri trebuie să colecteze separat următoarele categorii:
hârtie, metal, plastic și sticlă.
Totodată, este interzisă amestecarea deșeurilor periculoase cu alte tipuri de deșeuri
periculoase sau cu alte deșeuri, substanțe ori materiale.
Toate persoanele fizice și juridice au obligația de a depune raportările specifice,
prin operatorii economici autorizați, către autoritățile publice teritoriale pentru protecția
mediului.
Colectarea deșeurilor este efectuată prin servicii specializate de către operatori
economici autorizați.
Legislatia națională
 Legea nr. 261 din 16 iunie 2004 pentru ratificarea Convenţiei privind poluanţii
organici persistenţi, adoptată la Stockholm la 22 mai 2001
 Legea nr. 227 din 25 noiembrie 2010 pentru ratificarea amendamentelor la
anexele A, B şi C la Convenţia privind poluanţii organici persistenţi, adoptată la
Stockholm la 22 mai 2001, adoptate prin deciziile SC-4/10, SC-4/11, SC-4/12,
SC-4/13, SC-4/14, SC-4/15, SC-4/16, SC-4/17 şi SC-4/18 cu ocazia celei de-a
patra reuniuni a Conferinţei părţilor, care a avut loc la Geneva, 4 - 8 mai 2009
 Hotararea Guvernului nr. 561 din 28 mai 2008 privind stabilirea unor măsuri
pentru aplicarea Regulamentului Parlamentului European şi al Consiliului (CE)
nr. 850/2004 privind poluanţii organici persistenţi şi pentru modificarea Directivei
79/117/CEE
 Hotararea Guvernului nr. 1497 din 19 noiembrie 2008 privind aprobarea Planului
naţional de implementare a prevederilor Convenţiei privind poluanţii organici
persistenţi, adoptată la Stockholm la 22 mai 2001, aferent perioadei 2008 – 2029
 Hotărârea Guvernului nr. 1012/2013 pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr.
1.497/2008 privind aprobarea Planului naţional de implementare a prevederilor
Convenţiei privind poluanţii organici persistenţi, adoptată la Stockholm la 22 mai
2001, aferent perioadei 2008-2029
 Ordinul ministrului afacerilor externe nr. 28 din 12 ianuarie 2013 privind
publicarea Deciziei SC-5/3: Listarea endosulfanului tehnic şi a izomerilor aferenţi
acestuia
 Ordinul ministrului mediului si gospodaririi apelor nr.1179/2010 pentru aprobarea
Ghidului privind gestionarea ecologică raţională a bifenililor policloruraţi
 Bibliografie:
http://www.referat.ro/referate/download/Surse_de_poluare_a_mediului_inconjurator_
8e7df.html
http://www.raportaremediu.ro/legislatie/
http://www.mmediu.ro/articol/legislatia-nationala/1487