UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAŢI

Managementul apelor din România

Coordonator ştiinţific:

Absolvent,

Galaţi,
2016
 INTRODUCERE

”Apa este dimensiunea ecologică fundamentală a existenţei…” (Ion Pachia-

Tatomirescu (1947))
Apa este elementul determinant şi esenţial pentru existenţa umană, existenţa unei forme
de viaţă sau actualul echilibru al planetei pe care trăim. Până nu demult a existat convingerea că
omenirea va dispune de infinite resurse de apă, dar realitatea ultimelor decenii şi în special a
ultimilor ani, a dovedit în chip alarmant că resursele de apă dulce de pe glob nu sunt deloc
inepuizabile. Pare paradoxal, la o primă vedere, în condiţiile în care 2/3 din suprafaţa Globului
este acoperită cu apă, şi totuşi aceasta este realitatea.
„Apa reprezintă un element fundamental, a cărui importanţă cu greu poate fi subestimată.
Este numitorul comun al importantelor probleme cu care se confruntă astăzi omenirea: energia,
hrana, sănătatea, pacea și securitatea. Gestionarea pertinentă a apei poate reduce riscul unor
dezastre precum seceta și inundaţiile. Cu bazine hidrografice transfrontaliere și sisteme acvifere
care reprezintă aproape jumătate din suprafaţa pământului, colaborarea pentru apă devine vitală
pentru pace.” (UN Conference on Sustainable Development (UNCSD) (Rio+20 ), Iunie 2012).
În cadrul sistemului ecologic, apa exercită următoarele funcţiuni care contribuie la
menţinerea echilibrului ecologic:
1. Funcţia de mediu de viaţă pentru fauna şi flora acvatică naturală;
2. Funcţia de alimentare a faunei salbatice (apă de băut pentru fauna respectivă);
3. Funcţia de asigurare a dezvoltării vegetaţiei terestre – această funcţie este
exercitată cu prioritate de apa subterană şi apele meteorice;
4. Funcţia de îndepărtare a reziduurilor.
La nivel mondial, apa reprezintă o resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă şi limitată,
de aceea este tratată ca un patrimoniu natural care trebuie protejat şi apărat. În secolul al XXI –
lea, a doua mare problemă globală, după creşterea populaţiei planetei este criza apei potabile.
Apa dulce reprezintă un procent destul de mic din cantitatea totală de apă de pe planetă, şi anume
2,5%, din procentul de 70 % cât reprezintă apa pe suprafaţa Pământului. Din apa dulce doar un
procent este direct accesibilă prin izvoare, râuri, lacuri, ape subterane, restul regăsindu-se în
calotele glaciare, prin urmare doar 0,7% din apa planetei este disponibilă, ca sursă de
supravieţuire, pentru populaţia actuală de 7,3 miliarde de oameni.
Volumul total al apei existente pe Pământ este apreciat la 1 400 milioane km3, repartizat
astfel:
- volumul total de apă dulce: 37,8 milioane km3 (2,7%); 0,46% din volumul de apă dulce
de pe glob poate fi utilizat direct;
- restul de 99,54%, se sustrage utilizării imediate de către oameni, deoarece este
reprezentată de: vaporii de apă din atmosferă (0,04%), gheţari şi calote glaciare (77,2%),
apa lacurilor şi mlaştinilor (0,35%), cursurile de apă (0,01%).
- volumul total de apă marină: 1362,2 milioane km3 (97,3%).
În total, apa dulce disponibilă nu reprezintă decât 0,009% din întreaga cantitate de apă de
pe pământ. (Ioan Jelev, Daniela Vasiliu, 2008)
Viktor Danilov-Danilyan, profesor în cadrul Academiei de Ştiinţe din Rusia, consideră că
în jurul anilor 2020 - 2025 criza apei va lovi întreg mapamondul. Se estimează că aceasta va
lovi prima dată Africa, Estul Mijlociu, Sudul şi Sud Estul Asiei. Două dintre cele mai
populate ţări, China şi India, vor suferi, de asemenea, de lipsa apei, în ciuda rezervelor
 naturale de apă potabilă pe care le deţin în prezent. Este foarte probabil ca în curând ţări ca
Brazilia, Rusia, Canada şi Australia care deţin mari cantităţi de apă să încheie acorduri cu
ţările potenţial afectabile, în ideea de a împărţi aceste rezerve. În fig. 1 se prezintă cu roşu,
zonele de pe glob ce vor fi afectate în viitor de lipsa fizică a apei, cu galben, zonele cu
deficienţe din punct de vedere al potenţialului economic al apei iar cu albastru, zonele care
nu se vor confrunta cu lipsa apei. Cu alb sunt marcate zonele în care nu s-au făcut estimări.

Figura 1 - Estimarea deficitului de apă în 2025 (Sursa: http://www.iwmi.cgiar.org/)

Resursele de apă ale României sunt relativ sărace și neuniform distribuite în timp și spațiu.
Acestea însumează teoretic 134,6 mld mc (fiind constituite din apele de suprafață- râuri, lacuri,
fluviul Dunărea - și ape subterane), din care resursa utilizabilă, potrivit gradului de amenajare a
bazinelor hidrografice este cca. 40 mld. mc. Resursele endogene specifice ale României raportate
la populație sunt de 1.894 m³/an/loc, România fiind una din țările cu cele mai scăzute resursele
de apă din Europa, așa cum rezultă din figura 2. (http://www.lifenatura.info)
Dacă se iau în considerare și resursele de apă exogene (care reprezintă aportul râurilor care se
formează pe teritoriul altor țări și intră apoi pe teritoriul țării) - în cazul României Dunărea și
cursurile de apă din bazinul Siretului superior - de 170 km³/an, resursele totale de apă ale
României se ridică la 212 km³/an. De aceea, România depinde în foarte mare parte de resursele
de apă venind din diferite țări din amonte. Aceste resurse de apă nu sunt în totalitate utilizabile.
De aceea, spre deosebire de țările din Europa de Vest și de Nord, lipsa unor resurse suficiente de
apă riscă să devină un factor limitativ al dezvoltării economice, dacă nu este promovată o politică
strictă de utilizare rațională a apelor de către factorii responsabili. (http://www.lifenatura.info)
Din cauza regimului variabil al resurselor de apă din România , o parte din aceste resurse se
scurg în perioadele de viitură, pe când, în perioadele secetoase, debitele scurse scad la valori
foarte mici. Pentru a mări resursele utilizabile, ANAR (Agenţia Naţională Apele Române) ia
măsuri de regularizare a debitelor prin lacuri de acumulare care să rețină debitele excendentare în
perioadele ploioase, pentru a le face disponibile în perioadele secetoase.
 Figura 2 – Consumul specific de apă în Europa în anul 2015 (Sursa:
http://www.lifenatura.info/utilitati/geografia-romaniei/)

ANAR are în vedere noi propuneri de amenajare a bazinelor hidrografice inclusiv prin
realizarea de noi lacuri de acumulare - rezervoare de apă – cu scopul de a mări cantitatea de
resursa de apă care poate fi utilizată de folosințe, inclusiv capacitățile de stocare a volumelor
de apă la viituri. Schemele directoare de amenajare și planurile de management ale bazinelor
hidrografice includ lucrările necesare pe termen scurt, mediu si lung, la care statul român va
trebui să găsească resursele financiare necesare pentru realizarea acestora.
Conform raportului “Managing water under uncertainty and risk” în perspectiva anului
2050, România nu va intră sub incidența riscului de epuizare al resurselor de apă, având o
estimare a cantităţii de apă disponibilă anual pentru un locuitor ≥1,7 milioane litri de apă
/locuitor. Trebuie precizat că în alte ţări din Europa aceste rezerve sunt, în medie, de 2,5 ori
mai mari. (Sursa: Raportul UN-Water 2012 “Managing water under uncertainty and risk”,
http://www.unesco.org/new/en/naturalsciences/environment/water/wwap/wwdr/wwdr4-
2012/).
 Resursele de apă ale României sunt constituite din apele de suprafaţă, râuri, lacuri, fluviul
Dunărea şi ape subterane. Resursele de apă potenţiale şi tehnic utilizabile dupa ultimul raport
realizat de Agentia Nationala „Apele Romane”pentru anul 2014 sunt prezentate in tabelul
nr.1 de mai jos :

Tabelul 1 - Resursele de apă potenţiale şi tehnic utilizabile pentru anul 2014 (Sursa:
http://www.rowater.ro/Lists/Sinteza de calitate a apelor)

Administraţia Naţională ,,Apele Române” are în structura sa 11 Administrații Bazinale de

Apă, organizate pe bazine hidrografice. Administrația Națională ”Apele Române” este o
instituție publică de interes național cu personalitate juridică, finanţată din venituri proprii,
aflată în coordonarea autorității publice centrale din domeniul apelor, respectiv Ministerul
Mediului, Apelor și Padurilor. Administrația Națională ”Apele Române”administrează
bunurile din domeniul public al statului de natura celor prevăzute de art. 136 alin. 3 din
Constituția României, republicată, bunurile proprietate publică prevăzute de Legea nr.
 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și
completările ulterioare, precum și patrimoniul propriu. Administraţia Naţională "Apele
Române" administrează apele din domeniul public al statului şi infrastructura Sistemului
Naţional de Gospodărire a Apelor formată din lacuri de acumulare, diguri de apărare
împotriva inundaţiilor, canale, derivaţii interbazinale, prize de apă şi alte lucrări specifice,
precum şi infrastructura sistemelor naţionale de veghe hidrologică, hidrogeologică şi de
monitorizare a calităţii resurselor de apă aflate în patrimoniul său, în scopul cunoaşterii şi a
gestionării unitare pe ansamblul ţării, a resurselor de apă de suprafaţă şi subterane.
Managementul apelor (Gospodărirea apelor) are ca obiect studiul ansamblului de lucrări şi de
măsuri pentru satisfacerea necesităţilor de apă ale activităţilor umane, prevenirea şi combaterea
acţiunilor dăunatoare ale apelor şi conservarea resurselor de apă pentru generaţiile următoare.
Aspectele principale ale activităţilor de gospodarire a apelor sunt:
- satisfacerea unor necesităţi de apă,
- prevenirea şi combaterea unor acţiuni dăunatoare ale apelor,
- protecţia apelor,
- regenerarea apelor.
Principalele ramuri ale gospodăririi apelor, diferenţiate după componentele din ciclul
natural al apei sunt:
a) Gospodărirea apelor meteorice, având drept obiect apele atmosferice, începând din
momentul evaporatiei pâna în momentul revenirii lor pe sol sub forma de precipitatii;
b) Gospodărirea apelor de suprafată, având drept obiect toate formele de apă de la
suprafaţa solului: gospodarirea scurgerii apelor pe versanţi, gospodarirea apelor
curgătoare de suprafată, gospodărirea apelor stătătoare de suprafaţă, gospodărirea
apelor oceanelor şi mărilor;
c) Gospodărirea apelor subterane, având drept obiect toate formele de ape subterane:
gospodărirea apelor freatice, gospodărirea apelor subterane de adâncime;
d) Gospodărirea gheţarilor; (http://www.rowater.ro)
Lucrarea de faţă doreşte să analizeze resursele de apă din România, managementul şi
gradul de poluare al acestora şi să realizeze un studiu de caz privind lacul Brateş din judeţul
Galaţi, fiind structurată pe 4 capitole, concluzie şi bibliografie dupa cum urmează:
Capitolul 1 – Studiază resursele de apă ale României;.
Capitolul 2 – Face o analiză a apelor uzate din România;
Capitolul 3 – Face o descriere a lucrărilor, măsurilor şi legislaţiei pentru un management
durabil al apelor din România.
Capitolul 4 – Studiu de caz: Lacul Brateş din judeţul Galaţi.
 CAPITOLUL I – RESURSELE DE APĂ ALE ROMÂNIEI

Principala resursă de apă a României o constituie râurile interioare. O caracteristică de

bază a acestei categorii de resursă o reprezintă variabilitatea foarte mare în spaţiu:
- zona montană, care aduce jumătate din volumul scurs;
- variabilitatea debitului mediu specific;
- variabilitatea foarte pronunţată în timp, astfel încât primăvara se produc viituri
importante, urmate de secete prelungite.
Resursele de apă subterană sunt constituite din depozitele de apă existente în straturi
acvifere freatice şi straturi de mare adâncime.
Distribuţia şi configuraţia actuală a apelor României - râuri, lacuri, ape subterane -, sunt
rezultatul poziţiei geografice a ţării noastre în zona climatului temperat - continental,
prezenţei arcului muntos al Carpaţilor în partea centrală a ţării şi evoluţiei paleogeografice a
teritoriului în decursul erelor geologice.

I-1. Apele de suprafaţă

1.1.Râurile
Râurile ţării noastre reprezintă categoria hidrografică cea mai importantă sub raportul
resurselor de apă. Reţeaua hidrografică este strâns legată de zona carpatică şi de cea subcarpatică
întrucât majoritatea râurilor îşi au izvoarele în aceste unităţi de relief şi este se varsă în Dunăre în
proporţie de 97,8 %. Prin aceste caracteristici, râurile României sunt considerate carpatice ca
obârşie şi danubio-pontice ca drenaj.
Numărul cursurilor de apă din ţara noastră este de 4295, lungimea lor totală fiind
de 66.029 km (sunt incluse numai râurile lungi de peste 5 km şi cu suprafaţa bazinală mai mare
de 10 km2). (Ujvari I., 1972)
Dispoziţia concentrică a formelor de relief faţă de arcul Munţilor Carpaţi, face din această
catenă muntoasă cumpăna principală a apelor pentru râurile României, cumpănă
compartimentată tectonic prin trei culoare principale: Someş, Mureş şi Olt. Prin aceste culoare
este drenată Depresiunea colinară a Transilvaniei spre zonele extracarpatice.
Caracteristica principală a reţelei hidrografice din România este divergenţa acesteia spre
exteriorul arcului carpatic şi convergenţa spre interiorul acestuia.
În funcţie de tectonică, litologie şi de factorii fizico-geografici, pe teritoriul ţării se
disting câteva tipuri de reţele hidrografice:
Reţeaua hidrografică fluată caracterizată prin confluenţe sub un unghi cuprins între 65 şi
900. Acest tip de reţea este specific zonelor montane cristaline (se întâlneşte pe cursurile
superioare ale râurilor Bistra, Râul Mare, Râul Rece, Lotru ş.a.).
Reţeaua hidrografică dendritică este caracteristică zonelor de podiş şi câmpie; asocierea
ramurilor hidrografice are aspect de arbore (Bârlad, Neajlov, Jiu, Caraş).
Reţeaua hidrografică radiară este tipică pentru relieful vulcanic (Pietrosu, Fâncelu,
Harghita) şi pentru domurile (Sărmăşel, Saroş din Podişul Transilvaniei etc.).
 În funcţie de dispunerea sistemelor hidrografice faţă de colectorii principali şi în raport de
influenţele climatice care determină unele caracteristici ale regimului scurgerii, se deosebesc pe
teritoriul României următoarele 6 grupe de sisteme hidrografice:
1 - grupa nord-vestică;
2 - grupa vestică;
3 - grupa sud-vestică;
4 - grupa sudică;
5 - grupa estică;
6 - grupa râurilor litorale.

Figura 1.1. – Reteaua hidrologica a Romaniei (Sursa: www.liis.ro)

1. Grupa sistemelor hidrografice nord-vestice cuprinde afluenţii Tisei superioare care

îşi au obârşia pe versanţii sudici şi vestici ai munţilor Rodnei, Oaş, Gutâi Ţibleş. Mai importanţi
ca lungime şi suprafaţă bazinală sunt: Veşeu, Iza, Săpânţa.
2. Grupa sistemelor hidrografice vestice drenează pe teritoriul României o suprafaţă de
aproximativ 58.016 km2 (24,33% din teritoriul ţării). Cele trei mari sisteme hidrografice ale
acestei grupe (Someş, Crişuri: Crişul Repede, Crişul Alb, ; Mureşul) , aduc în Tisa un debit
mediu de aproximativ 345,8 m3/s. . Râurile acestei grupe se varsă în Tisa pe teritoriul Ungariei.
3. Grupa sistemelor hidrografice sud-vestice cuprinde râurile Banatului, afluenţi direcţi
ai Tisei (sistemele Aranca şi Bega) sau ai Dunării (sistemele Timiş, Caraş, Nera, Cerna).
Bazinul râului Aranca (S = 1016 km2) se prezintă ca o zonă de divagare, puternic
aluvionată, cu apele freatice aproape de suprafaţă (0 -2 m); acest bazin se află, şi astăzi, sub
influenţa apelor mari ale râului Mureş (legătura se realizează hidraulic, pe cale subterană).
Altitudinea medie a bazinului este de 97 m, iar panta medie este de numai 3 m/km. Se varsă
în Tisa pe teritoriul Serbiei. (Irimus I. A. , 2003)
Bega este ultimul afluent pe care Tisa îl primeşte de pe teritoriul României. Este canalizat
pe o lungime de 114 km, din amonte de Timişoara până la vărsare (Titel, Serbia).
Cel mai mare râu al grupei sud-vestice este Timişul, care îşi are obârşia în Munţii
Semenicului şi drenează reţeaua hidrografică din interspaţiul Munţilor Banatului - Ţarcu -
Godeanu şi Poiana Ruscă. Confluează cu Dunărea pe teritoriul sârbesc (în dreptul localităţii
Klek).
Caraşul primeşte o serie de afluenţi mici dispuşi relativ simetric. Se varsă în Dunăre pe
teritoriul Serbiei.
Nera drenează masivul Semenic (prin afluenţii din cursul superior), Munţii Almajului şi
Locvei şi se varsă în Dunăre la graniţa României cu Serbiei.
Cerna curge, în bună parte, pe linia tectonică dintre munţii Cerna-Gugu şi Vâlcan -
Mehedinţi. Râul se varsă în lacul de acumulare Porţile de Fier.
4. Grupa sistemelor hidrografice sudice cuprinde arterele hidrografice care se
desfăşoară de la confluenţa Dunării cu Cerna până la confluenţa fluviului cu Ialomiţa. Cu
excepţia Oltului, toate arterele hidrografice din grupa sudică îşi au originea în Carpaţii
Meridionali şi în cei de Curbură. Afluenţii Dunării dintre Cerna şi Jiu (Bahna, Topolniţa,
Blahniţa, Drincea, Desnăţui, ş.a.) îşi au originea în Podişul Mehedinţi şi în Podişul Getic. Cel
mai mare dintre aceşti afluenţi este Desnăţuiul.
Unul dintre sistemele fluviatile mari ale ţării este Jiul, care se formează în depresiunea
Petroşani, prin unirea Jiului de Vest (considerat ca izvor al Jiului) cu Jiul de Est. Sistemul
Jiului drenează versanţii sud-vestici ai Carpaţilor Meridionali, vestul Podişului Getic şi o
suprafaţă redusă a Câmpiei Române.
Oltul îşi culege afluenţii din Carpaţii Orientali şi Meridionali, străbătând de la izvoare
până la vărsare forme variate de relief (depresiuni, masive muntoase, dealuri, podiş, câmpie).
În bazinul său hidrografic scurgerea medie este bogată.
Între valea Oltului şi valea Argeşului se desfăşoară sistemele Călmăţuiul. Călmăţuiul este
un sistem hidrografic tipic de câmpie, cu un curs intermitent (seacă în fiecare an) până la
confluenţa cu Călmăţuiul Sec. Vedea drenează Podişul Getic şi Câmpiile Găvanu-Burdea şi
Burnas. Reţeaua hidrografică a sistemului Vedea este dendritică.
Argeşul străbate forme de relief variate (munţii reprezintă 14,4 % din suprafaţa bazinului,
dealurile 40 % iar câmpiile 45,6 %). În prezent, cursul râului Argeş porneşte din lacul de
acumulare Vidraru; anterior construirii barajului, ca izvor al râului era considerat confluenţa
râului Capra cu râul Buda, care se varsă în lacul Vidraru.
Sistemul Mostiştea străbate partea vestică a Bărăganului de Sud, o platformă lossoidă
înaltă. Vara, în anii secetoşi, râul seacă pe unele sectoare.
Sistemul Ialomiţa este ultimul dintre sistemele grupei sudice. Izvorăşte din masivul
Bucegi (2390 m altitudine), străbate Subcarpaţii şi partea estică a Câmpiei Române. În avale
de confluenţa cu Sărata, Ialomiţa este însoţită pe partea stângă de mai multe cursuri dintre
care, unele, se termină în limane fluviaţile anastomozate. Cel mai mare dintre afluenţii
Ialomiţei este Prahova, care îşi are obârşia în Pasul Predealului, la 1020 m altitudine. (Irimus
I. A. , 2003)
5. Grupa sistemelor hidrografice estice include două bazine hidrografice extinse:
bazinul Siretului şi cel al Prutului.
 Siretul, cel mai mare dintre afluenţii Dunării din grupa estică (ca suprafaţă şi debit), îşi
desfăşoară bazinul pe versanţii estici ai Carpaţilor Orientali şi parţial în Podişul Bârladului.
Primeşte numeroşi afluenţi din Carpaţii Orientali, mai mari fiind: Suceava, Moldova, Bistriţa,
Trotuşul, Putna, Buzăul, Bârladul.
Prutul izvorăşte din Carpaţi, de pe versantul nord-vestic al Cerna-Morei. Cea mai mare
parte din bazinul său hidrografic (circa 80 %) se desfăşoară în zone de stepă şi silvostepă. Pe
teritoriul României primeşte pe Başeu, Jijia, Bahlui, Elanul ş.a. La vărsarea în Dunăre, Prutul
are un debit mediu anual de 86 m3/s. (Cruceu, N. , 2008)
6. Grupa sistemelor hidrografice litorale include râurile dobrogene care se varsă, în
majoritatea lor, în limanele şi lagunele ce se desfăşoară la sud de deltă, până la graniţa cu
Bulgaria. Aceste cursuri de apă sunt: Teliţa, Taiţa, Slava, Casimcea.

1.1.1. Bazinele hidrografice

Bazinul hidrografic (suprafaţa de pe cuprinsul căreia se alimentează un râu), prin

caracteristicile sale influenţează producerea şi evoluţia tuturor fenomenelor hidrologice. Bazinul
hidrografic este delimitat printr-o linie de separaţie numită cumpăna apelor; această linie, trece,
de regula, prin punctele de cea mai mare înălţime situate între două bazine învecinate.
Cumpenele de apă fiind supuse eroziunii, devin mobile în timp, fapt care duce la mărirea sau
micşorarea unui bazin în dauna celuilalt.

Figura 1.2. – Bazinele hidrografice ale României (enrin.grida.no)

Pentru producerea şi evoluţia fenomenelor hidrologice în cuprinsul unui bazin hidrografic

sunt importante atât caracteristicile fizico-geografice cât şi cele morfometrice. Dintre elementele
morfometrice cu mare influenţă asupra proceselor de scurgere din bazin, menţionăm: forma,
mărimea suprafeţei, lungimea şi lăţimea medie, altitudinea medie, panta medie.
În funcţie de formă, bazinele râurilor din ţara noastră au fost grupate în cinci tipuri
principale:

Tipul I se caracterizează prin bazine hidrografice dezvoltate mai mult în cursul mijlociu
(Crişul Negru, Someşul, Trotuşul etc.)
Tipul II include bazinele hidrografice dezvoltate în cursul superior (Timişul, Jiul,
Ialomiţa, Buzăul ş.a.).
Tipul III cuprinde bazinele hidrografice dezvoltate în cursul inferior (Someşul Mic,
Argeşul etc.).
Tipul IV se caracterizează prin bazine hidrografice dezvoltate uniform pe aproape toată
lungimea lor (Crişul Alb, Arieşul, Bega, Vedea etc.)
Tipul V include bazinele hidrografice care se îngustează în partea lor de mijloc (Oltul,
Târnava Mare ş.a.).
În funcţie de altitudinea medie, bazinele hidrografice pot fi clasificate, în mod
convenŃional, în bazine de munte, cu altitudinea medie peste 600 m (Strei, Râul Mare, Sebeş,
Râul Rece, Bistra, Cerna, Râul Târgului, Putna, Moldova, Bistriţa, Trotuş, Oituz, Bâsca Mare
etc.), de deal, cu altitudinea medie de 200-600 m (Barcău, Nadrag, Geoagiu, Târnava Mică,
Hârtibaciu, Olteţ, Suceava, Bârlad, Zeletin, Vaslui etc.) şi de câmpie, cu altitudinea medie
sub 200 m (Ier, Aranca, Lanca Birda, Moraviţa, Vedea, Câlnău, Bahlui etc.) şi mixte, formate în
mai multe unităţi de relief (Someş, Mureş, Timiş, Jiu, Olt, Ialomiţa, Buzău, etc.). (Irimus I. A. ,
1999)
Pe teritoriul României se întâlnesc trei categorii de artere hidrografice:
- râuri cu scurgere permanentă;
- râuri cu scurgere semipermanentă;
- râuri cu scurgere temporară,
Râurile din prima categorie au scurgerea în tot timpul anului, ele prezentând destul de rar
fenomenul secării. Aceste râuri sunt specifice zonelor de munte.
Cursurile de apă semipermanente sunt specifice zonelor de deal şi de podiş şi parţial de
câmpie. La aceste râuri fenomenul de secare apare o dată la doi - trei sau mai mulţi ani. Durata
perioadei de secare depinde, în mare măsură, de suprafaţa bazinului hidrografic. La bazinele cu
suprafeţe mai mari de 1000 km2 perioada de secare este de 5 - 10 zile, în timp ce pentru bazinele
cu suprafeţţe mai mici de 1000 km2 aceasta poate ajunge la aproximativ 30 de zile. Cursurile de
apă semipermanente sunt frecvente în centrul şi estul Câmpiei Române, în zona subcarpatică,
Podişul Moldovei, Dealurile de Vest, Câmpia Banato-Crişană, Podişul Transilvaniei.
Cursurile de apă temporare seacă în fiecare an; alimentarea este asa de redusă încât ele au apă
numai în timpul ploilor de lungă durată şi în timpul topirii zăpezii. Fenomenul este frecvent în
Câmpia Crişurilor, Câmpia Română (între Desnăţui şi Vedea), Podişul Getic, nord-vestul
Câmpiei Moldovei, Podişul Bârladului. (Irimus I. A. , 1999)

1.1.2. Dunărea

Dunărea constituie cel mai mare şi mai important fluviu al Europei Centrale şi Sud-Estice
şi, în acelaşi timp cel mai mare afluent al Marii Negre.
Lung de 2860 km, fluviul drenează o suprafaţă bazinală de 805.300 km2, ceea ce
reprezintă 8 % din suprafaţa Europei, bazinul său hidrografic desfăşurându-se între 42 şi
500 latitudine nordică şi între 8 şi 300 longitudine estică. Din timpuri străvechi apele şi
valea Dunării au oferit o cale uşoară de circulaţie. Aşa se explică de ce pe malurile acestuia şi-au
desfăşurat existenţa numeroase popoare şi civilizaţii.
Dunărea izvorăşte din Munţii Pădurea Neagră, de sub vârful Kandel (1241m) prin 2 mici
afluenţi: Breg şi Brigah, care confluează la Donauesingen şi se varsă în Marea Neagră prin
braţele Chilia, Sulina şi Sf. Gheorghe. (http://www.rowater.ro)

Figura 1.3. – Fluviul Dunărea în ţara noastră (Sursa:

http://www.rowater.ro/Danube%20Water/Forms/AllItems.aspx?PageView=Shared)

De-a lungul cursului său, fluviul străbate ţinuturi muntoase, de podiş şi de câmpie. Catenele
muntoase reprezintă limitele convenţionale care separă cursul fluviului în trei sectoare
principale: superior (sectorul alpin), mijlociu (sectorul panonic) şi inferior (sectorul carpato-
pontic).
Sectorul romaânesc al Dunării (sectorul inferior) , se desfăşoară între Baziaş şi vărsare,
pe 1075 km. Marea varietate a regiunilor naturale străbătute de Dunăre pe teritoriul românesc, a
determinat împărţirea cursului inferior în mai multe sectoare, cu caracteristici morfo-hidrografice
specifice:
- sectorul defileelor carpatice (Baziaş-Gura Văii);
- sectorul pontic (Gura Văii - Călăraşi);
- sectorul pontic oriental cu bălţi;
- sectorul predobrogean;

Sectorul defileelor carpatice se desfăşoară pe 135 km lungime, între Baziaş şi Gura Văii.
Săpat în zona muntoasă a Carpaţilor, Porţilor de Fier, defileul formează limita de sud a Munţilor
Banatului.
La Vârciorova, în avale de vărsarea râului Bahna, fosta albie a Dunării este traversată de
stânci calcaroase tithonice, formaţiuni şistoase şi granitice, care alcătuiesc cataracta Pregradei.
De aici încep Porţile de Fier (8 km lungime), unde albia se îngustează de la 1100 m la 600 m.
 Deoarece sectorul Porţile de Fier era greu de străbătut de nave, între anii 1890 - 1898 a
fost amenajat un canal pe ţărmul sârbesc (2 m. adâncime şi 75 m. lăţime) pe traseul unui vechi
canal construit de romani în Timpul lui Traian. Navele erau trase, în lungul canalului, de
locomotive.
Prin darea în exploatare a sistemului hidroenergetic de la Porţile de Fier (1971), cu cele
două sisteme de ecluze, navigaţia pe Dunăre pe acest tronson s-a îmbunătăţit radical.
Sectorul sud-pontic se desfăşoară între Drobeta Turnu şi Călăraşi, pe 566 km lungime. în
acest sector cursul fluviului se adaptează, în bună parte, la contactul Podişului Prebaleanic cu
Câmpia Română. Valea este asimetrică: malul drept este abrupt iar cel stâng este jos, constituit
dintr-o luncă largă şi o succesiune de terase fluviale. Lunca se lărgeşte treptat spre aval (4 - 13
km). în luncă erau cantonate lacuri mari, adesea organizate în adevărate sisteme lacustre, legate
între ele prin canale şi gârle; aceste lacuri reprezentau, după Grigore Antipa ,,supapa de siguranţă
a fluviului”.
Dintre lacurile mai mari, care au fost asanate, menţionăm: Fântâna Banului, Rast, Cârna,
Nedeia, Suhaia, Mahăru, Complexul Băneasa - Pietrile - Greaca, Boianu, Călăraşi ş.a; dintre cele
existente şi astăzi amintim: Gârla Mare, Maglavit, Golenţi, Ciuperceni, Bistreţu.
Sectorul pontic oriental, numit şi sectorul bălţilor este cuprins între localităţile Călăraşi şi
Brăila (195 km). Sectorul cuprinde între braţele principale ale fluviului Balta Ialomiţei
(Borcei) şi Balta Brăilei. Lunca este foarte bine dezvoltată, atingând pe alocuri 20 km lăţime.
Aceste două mari bălţi sunt, de fapt, ultimele rămăşiţe ale lacului Cuaternar din estul Câmpiei
Române. Ambele bălţi se găsesc în diferite stadii de colmatare.
Sectorul nord-dobrogean se desfăşoară între Brăila şi Ceatalul Izmail, pe 80 km. lungime.
Fluviul curge pe o singură albie, a cărei lăţime variază între 0,4 şi 1,7 km şi are adâncimi mari
(între 20 şi 34 m). în acest sector Dunărea face câteva coturi, determinate de structura rezistentă a
rocilor de bază dobrogene. Cel mai cunoscut este Cotul Pisicii, care joacă un rol important în
formarea zăpoarelor.
Pe malul stâng Dunărea primeşte, în acest sector, doi afluenţi importanţi: Siretul (222
m3/s) şi Prutul (85 m3/s). Între Dunăre şi Prut se întindea până în 1964, lacul Brateş, unul dintre
cele mai mari lacuri dunărene.
În avale, spre deltă, în lunca fluviului se înşiră o serie de limane: Kahul, Orloveţ -
Dervest, Kugurlui - Iaplug, Katalpug, Kitai, aflate pe malul stâng.
Sectorul Deltei este cuprins între Ceatalul Izmail şi ţărmul Mării Negre. La Ceatalul Izmail,
Dunărea se ramifică în două braţe: Chilia (111/km lungime) la nord şi Tulcea (19 km lungime) la
sud. Braţul Tulcea, în aval de localitatea cu acelaşi nume, se desparte în alte două braţe: Sf.
Gheorghe (116 km) şi Sulina (63 km). Pe braţul Sulina, care curge prin mijlocul deltei, se
efectuează navigaţia maritimă.
Între aceste braţe ale fluviului se desfăşoară Delta Dunării care, fără sistemul lagunar Razin, se
extinde în ţara noastră pe 2540 km2.
Cele trei braţe ale fluviului transportă volume inegale de apă. Din debitul mediu anual de 6473
m3/s la Ceatalul Izmail, braţului Chilia îi revin 60 %, Sfântului Gheorghe 21,2 % şi
Sulinei 18,8 %.

1.1.3. Chimismul apei râurilor

 Chimismul apei râurilor este influenţat de compoziţia chimică şi de solubilitatea
rocilor şi solurilor bazinelor de recepţie, de condiţiile climatice (precipitaţii şi evapotranspiraţie),
cât şi de activitatea omului.
Râurile din ţara noastră au fost grupate în funcţie de anionii dominanţi în: ape carbonatate,
sulfatate şi clorurate iar după gradul de mineralizare în râuri cu mineralizare redusă (sub 200
mg/l), cu mineralizare mijlocie (200 - 500 mg/l), cu mineralizare ridicată (500 - 1000 mg/l) şi cu
mineralizare înaltă (peste 1000 mg/l).
Ca urmare a influenţei factorilor care condiţionează chimismul apei râurilor, s-a
ajuns la o regionare a gradului de mineralizare şi a claselor hidrochimice, în funcţie de unităţile
de relief: munte, podiş şi câmpie. Unele excepţii apar în cazul masivelor de sare.
În zona de munte mineralizarea este în jur de 100 mg/l, apele încadrându-se în tipul bicarbonatat.
În zona regiunilor de deal şi podiş, cu roci uşor friabile, gradul de mineralizare variază
între 200 - 500 mg/l. în această categorie intră râurile care drenează Subcarpaţii şi podişul Getic,
Câmpia Banato-Crişană, Câmpia Transilvaniei, Podişul Târnavelor, Carpaţii Curburii,
Depresiunea Braşov.
În zona de câmpie mineralizarea înregistrează valori cuprinse între 500 - 1000 mg/l
(Câmpia Română, Podişul Moldovei, Podişul Dobrogei, Câmpia Carei).
Gradul de mineralizare şi, într-o oarecare măsură, tipurile hidrochimice variază în cursul anului
în funcŃie de debitul lichid. La debite scăzute mineralizarea este mai mare faţă de fazele cu
debite mari.
Se apreciază că aproximativ 90 % din suprafaţa României se încadrează în tipul
bicarbonatat, mai ales bicarbonatat calcic. Apele bicarbonatate cu mineralizare redusă sunt
specifice sistemelor fluviatile ce îşi au obârşia în areale cu formaţiuni eruptive şi cristaline
(cursurile superioare ale râurilor Someşul Mare, Bistriţa, Olt, Mureş, Jiu, Argeş, Sebeş, Strei,
Timiş, Cerna, Bârzava, Bistra, Crişul Repede, Someşul Cald, Someşul Rece, Iara, Arieşul,
Suceava, Moldova etc.). Apele bicarbonatate cu mineralizare mijlocie sunt caracteristice zonelor
de câmpie, de deal şi din zona flişului; cu mineralizare ridicată sunt apele bicarbonatate din
regiunile secetoase iar cu mineralizare înaltă sunt câteva râuri din Câmpia Transilvaniei (Fizeş,
Luduş, Comlod), datorită climei secetoase şi frecvenţei rocilor carbonatate (marne, argile, gresii).
Arealul apelor sulfatate este restrâns (corespunde cu aria de răspândire a rocilor gipsoase şi cu
cea de salinizare continentală (râurile Agrij, Almaş, Nadăş, Sitna, Bahlui, Başcu, Jijia - în fazele
scurgerii minime).
Apele clorurate sunt frecvente în ariile cu masive de sare din Subcarpaţi (Trotuş, Oituz,
Tazlău, Slănic, Putna, Râmnicu Sărat, Călmăţui ş.a) şi din Podişul Transilvaniei (Târnava Mică,
Mureşul etc.). Debitele chimice cresc din amonte spre avale, concomitent cu creşterea
mineralizării şi a debitului de apă.

Duritatea totală a apei din râuri prezintă o zonalitate verticală. Este condiţionată
direct de gradul de mineralizare al apelor.
Apele cu duritate scăzută (0 - 8,4 grade germane) sunt frecvente în regiunile eruptive şi
cristaline; mineralizarea este sub 200 mg/l. Sunt cele mai bune surse de alimentare cu apă a
localităţilor.
Apele cu duritate mijlocie (8,4 - 16,8 grade germane) sunt caracteristice pentru regiunea
subcarpatică şi de câmpie, cu depozite neogene şi cuaternare; mineralizarea variază între 200 -
800 mg/l.
 Apele cu duritate ridicat (16,8 - 25,2 grade germane) sunt specifice pentru Câmpia
Moldovei, estul Podişului Bârladului, Podişul Dobrogei; mineralizarea depăşeşte 600 mg/l.
Apele cu duritate înaltă (peste 25,2 grade germane) au râurile cu mineralizare înaltă din
Câmpia Transilvaniei, Bazinul Huedin ş.a.

Calitatea apelor râurilor din ţara noastră a fost afectată ca urmare a dezvoltării industriei şi a
aşezărilor urbane, a folosirii îngrăşămintelor chimice şi pesticidelor în agricultură. Deversarea
apelor uzate în râuri determină degradarea calităţii apelor prin modificarea compoziţiei ionice, a
temperaturii, culorii, transparenţei, conţinutului de microelemente, de materii în suspensie şi de
substanţe organice.
În funcţie de parametrii fizico-chimici, biologici şi bacteriologici, calitatea apelor din
râuri este încadrată în patru categorii (STAS 4706/1988): I,II,III şi degradate.
În prima categorie sunt incluse apele ce pot fi folosite în alimentarea cu apă potabilă a
localităţilor, a unităţilor industriei alimentare, a unităţilor zootehnice.
În categoria a II-a sunt incluse apele folosite pentru fermele piscicole, pentru o serie de ramuri
industriale, în scopuri urbanistice şi de agrement.
Apele din categoria III-a pot fi folosite la irigarea culturilor agricole, în hidroenergie, la staţiile
de spălare, în instalaţiile industriale de răcire.
Apele degradate nu pot fi folosite, ele constituind un pericol pentru starea de calitate a mediului
şi a ecosistemelor acvatice şi riverine.

1.1.4. Modificări ale reţelei de râuri datorate activităţii antropice

Râurile au exercitat, în toate timpurile, o atracţie permanentă pentru oameni, datorită

multiplelor folosinţe pe care acestea le oferă. Nevoia i-a împins pe oameni la folosirea apelor
râurilor din cele mai vechi timpuri, de aceea primele aşezări omeneşti de pe teritoriul ţării noastre
au apărut şi s-au dezvoltat de-a lungul cursurilor de apă. Faţă de furia apelor, care provocau mari
şi repetate distrugeri, faţă de întinsele zone mlăştinoase create şi alimentate de aceste revărsări,
populaŃia riverană era preocupată de găsirea unor modalităţi de apărare şi de îndepărtare a
tuturor acestor fenomene nefavorabile.
Încă din antichitate, pe unele râuri mici de munte s-au construit şteampuri pentru
exploatarea minereurilor auro-argentifere. Din evul mediu şi până în zilele noastre, amenajările
cele mai frecvente de pe râuri au fost iazurile din zonele de podiş şi câmpie, cu deficit de
umiditate, haiturile de pe râurile de munte, pentru plutărit (pe Sebeş, Bistriţa etc.), derivaţiile
pentru mori de apă şi pive. Dezvoltarea aşezărilor urbane atrage după sine asigurarea unui volum
sporit de apă precum şi protejarea lor împotriva inundaţiilor.
Lucrări hidrotehnice de amploare s-au realizat în Câmpia Banatului, pe râurile Timiş şi
Bega. Pentru combaterea inundaţiilor, care în trecut afectau suprafeţe apreciabile, cursul inferior
al râului Bega a fost rectificat şi canalizat. Canalul de descărcare Bega-Timiş (Topolovăţ-
Hitiaş) a fost construit în scopul descărcării undelor de viitură din Bega în Timiş, pentru a se
preveni inundarea oraşului Timişoara.
Pentru a se asigura adâncimea corespunzătoare navigaţiei şi pentru reducerea vitezei
apei pe canalul Bega, la începutul secolului nostru au fost construite 6 ecluze (2 pe teritoriul ţării
noastre şi 4 în Iugoslavia).
Lucrări de amenajare a reţelei hidrografice au fost necesare şi în zona de câmpie dintre
Mureş şi Someş.
 Lucrările hidroameliorative din bazinul Crişurilor sunt grupate în trei sisteme: complexul
hidroameliorativ Beretcu (Barcău), complexul hidroameliorativ Crişul Repede - Crişul Negru şi
complexul hidroameliorativ Crişul Negru - Crişul Alb. Reţeaua hidrografică secundară din
zonele secetoase a fost supusă unor modificări prin construirea iazurilor (pentru irigaţii şi
piscicultură). Cursuri de apă din Câmpia Transilvaniei, şi Câmpia Moldovei au fost transformate
în salbe de lacuri. Construirea lacurilor de acumulare, îndiguirile, desecările, transferul de ape
dintr-un bazin în altul au drept consecinţă modificarea reţelei hidrografice.
Pentru apărarea localităţilor şi terenurilor agricole împotriva inundaţiilor s-au realizat
ample lucrări de îndiguire în lunca şi Delta Dunării, în luncile râurilor Siret, Prut, Timiş (pe acest
râu digurile au aproximativ 209 km. lungime), Bega, Mureş, Crişuri, Someş, Crasna. Digurile
vechi au fost redimensionate iar unele cursuri de apă au fost regularizate.
Printr-o vastă reţea de canale (peste 10.000 km lungime), apele stagnate de pe terenurile
slab drenate din Câmpia de Vest (de la Tur până la Timiş), din lunca Dunării şi din luncile din
cursurile inferioare ale Jiului, Oltului, Argeşului, Siretului şi Prutului au fost evacuate printre
care, în mod special menţionăm Canalul Dunare - Marea Neagră. Prin aceste lucrări, întinse
suprafeăe de teren au intrat în circuitul agricol.
Modificări antropice asupra cursurilor de apă s-au produs şi prin construirea barajelor şi
lacurilor de acumulare, prin sistemele de captare a râurilor din apropierea unor lacuri de
acumulare, prin extragerile de balast din albii.
Acumulările de pe Strei, Râul Mare, Bârzava, Someşul Cald, Olt, Argeş, Bistriţa etc.
schimbă regimul de scurgere al acestor râuri iar sistemele de captare ale unor râuri în scopul
suplimentării debitului din bazinele învecinate aduc modificări importante atât în regimul de
scurgere, cât şi în configuraţia reţelei hidrografice.
Prin extragerea de balast din albiile râurilor au apărut o serie de modificări, materializate,
în principal, prin adânciri locale ale albiei (pe Timiş, Bârzava, Mureş, Prahova, Argeş, Suceava,
Siret etc.)

Figura 1.4. – Barajul Portile de fier I (Sursa: commons.wikimedia.org)

 Pe Dunăre, fluviu de importanţă europeană, s-au efectuat ample lucrări de amenajare cu
scopul creării unor condiţii optime pentru navigaţia Sectorul Porţilor de Fier, greu de
traversat pentru nave, a reprezentat în trecut locul multor naufragii.
Prin intrarea în exploatare, în 1971, a sistemului hidroenergetic de la Porţile de Fier au fost
îmbunătăţite radical condiţiile de navigaţie pe Dunăre în sectorul de defileu.

1.2.Lacurile din România

Lacurile se impun în peisajul României atât prin numărul lor apreciabil (circa 3450, din
care 1150 antropice), cât şi prin nota specifică pe care o dau regiunii în care sunt situate. De la
ţărmul Mării Negre şi până pe culmile înalte ale Munţilor Carpaţi se găsesc numeroase tipuri
genetice de lacuri, care ocupă o suprafaţă de aproximativ 2500 km2, ceea ce reprezintă 1,04 %
din teritoriul Ńării.
La formarea şi evoluţia cuvetelor lacustre au contribuit numeroşi factori, şi anume:
mişcările tectonice, varietatea petrografică a rocilor, climatul, factorii hidrologici şi
geomorfologici, factorul antropic.
Mişcările tectonice (fazele de orogen, prăbuşirile scoarţei, mişcările epirogenice) au jucat
un rol însemnat în geneza unor lacuri din trecutul geologic. Locul acestora este ocupat astăzi de
depresiunile intramontane (Petroşani, Braşov ş.a.) sau de la periferia munţilor (Făgăraş, Sibiu
etc.) Suprafaţa lor netedă ca un şes, fragmentată numai de reţeaua de râuri, nu constituie altceva
decât fundul lacurilor de odinioară. Factorul climatic are o influenţă hotărâtoare în acumularea şi
menţinerea apei în depresiunile lacustre. Dintre elementele climatice, regimul precipitaţiilor, care
este excedentar pe două treimi din suprafaţa ţării, constituie un factor esenţial al existenţei
majorităţii lacurilor. Restul teritoriului, de o treime din suprafaţa ţării, se caracterizează printr-un
indice mare de ariditate. Din această cauză, văile unor râuri se transformă într-o adevărată salbă
de ochiuri de apă, chiar şi numai temporare.
Răcirea climei în pleistocen a favorizat instalarea gheţarilor în masivele cele mai înalte
din Carpaţi; aceştia au săpat circuri şi văi glaciare, custuri. în circuri şi pe văile glaciare au luat
naştere lacurile alpine.
Factorii hidrologici au avut şi ei un rol însemnat în formarea unor categorii de lacuri. în
excavaţiile din lunca Dunării şi din luncile principalelor râuri interioare (Someş, Mureş, Jiu, Olt,
Argeş, Siret, Prut), rezultate din procesele de eroziune şi acumulare a respectivelor cursuri de
apă, s-au format lacuri permanente care menţin o legătură permanentă cu albia minoră. Râurile
colectoare, prin transportul şi acumularea aluviunilor, reuşesc să bareze cu aluviuni gurile unor
afluenţi, dând naştere limanelor fluviatile, întâlnite frecvent pe dreapta Dunării (în sectorul
dobrogean) şi pe unele râuri din Câmpia Română.
La ţărmul Mării Negre, datorită oscilaţiilor de nivel ale apelor şi datorită acţiunii
curenţilor de ţărm, care depun cordoane litorale, s-au format lagunele şi limanele maritime.
Un factor de seamă în apariţia şi dispariţia lacurilor este cel antropic. Omul a creat
numeroase lacuri artificiale pentru rezolvarea problemei alimentării cu apă potabilă şi industrială
pentru irigaŃii, pentru regularizarea râurilor şi captarea energiei hidraulice, pentru irigaţii,
piscicultură, asanarea mlaştinilor etc.
În condiţiile teritoriului României, cu o mare varietate de factori favorabili apariţiei
lacurilor, cel mai important criteriu de clasificare pentru geografi este cel genetic. Nu vom
neglija însă repartiţia geografică a lacurilor pe mari unităţi de relief (munte, deal, câmpie şi
luncă), deoarece în funcţie de formele de relief lacurile prezintă unele trăsături specifice
evidente.
Principalele tipuri de lacuri din România, privite din punctul de vedere al originii cuvetei
lacustre, sunt următoarele: lacuri vulcanice, lacuri glaciare şi periglaciare, lacuri rezultate din
procese hidro-morfologice fluviatile şi marine, lacuri de origine eoliană, lacuri de baraj prin
prăbuşiri şi alunecări, lacuri carstice, lacuri clastocarstice, lacuri antropice.

1.2.5. Lacuri de origine vulcanică

Unicul lac de natură vulcanică din ţara noastră este Sfânta Ana, din masivul Ciomatu. Lacul are
aspect de paletă. Suprafaţa lacului este de 19,6 ha iar adâncimea maximă de 7 m. Alimentarea cu
apă a lacului se face din ploi şi zăpezi.

Figura 1.5 - Lacul Sf. Ana (Sursa: www.romaniatv.net)

1.2.6. Lacurile glaciare şi periglaciare

Această categorie de lacuri este răspândită în etajul alpin, unde relieful carpatic a fost
sculptat şi modelat de acţiunea gheţarilor cuaternari. Urmele lăsate de aceşti gheţari (circuri, văi
glaciare, custuri, praguri, roci mutonate, depozite morenice) în Munţii Rodnei şi în Carpaţii
Meridionali sunt bine păstrate la altitudini cuprinse între 1700 şi 2400 m. În funcţie de modul
cum s-a produs eroziunea glaciară şi acumularea materialului transportat de gheţari, au luat
naştere mai multe tipuri de cuvete lacustre:
a) Lacuri situate în căldări glaciare;
b) Lacuri situate în văi glaciare;
c) Lacuri de baraj morenic;
d) Lacuri situate în regiunile cu relief nival.

1.2.7. Lacuri rezultate din procese hidro-morfologice fluviatile şi maritime

Acestea sunt împarţite dupa cum urmează:
a) Lacurile de luncă . Ele s-au instalat în denivelările şi excavaţiile rezultate în urma
acţiunii râurilor. Adâncimea lor este redusă (1-2 m) iar linia ţărmului se
caracterizează printr-o mare instabilitate, în funcţie de evaporare şi de regimul
inundaţiilor
În funcţie de modul lor de alimentare se deosebesc două subtipuri de lacuri de luncă
sau ,,bălţi”: lacuri legate permanent de râul principal prin braţe secundare (numite
gârle, sahale) , lacuri ce menţin legătura cu râul principal numai în timpul viiturilor;
după ce apele revărsate se retrag.
Cele mai numeroase ,,bălţi” se găsesc în lunca şi Delta Dunării, numărul şi modul de
asociere al acestora fiind diferit în lungul marelui fluviu. Lacurile din lunca Dunării după formă,
mărime şi mod de asociere au fost grupate în mai multe sectoare (V. Mihăilescu, 1936), şi
anume:
- Sectorul Drobeta Tr. Severin - Cetate, cu bălţi izolate, reduse ca suprafaţă;
- Sectorul Cetate - Giurgiu cu lacuri numeroase, de formă alungită;
- Sectorul Giurgiu - Călăraşi. în lunca lată de 1 - 16 km s-au format bălţi extinse ca
suprafaţă: Greaca, Călăraşi (de formă dominant rotundă);
- Sectorul Călăraşi-Brăila cu lunca lată de 16 - 20 km şi cu nenumăratele braţe ale
fluviului, a fost favorabilă formrii unei adevărate puzderii de lacuri, foarte neregulate ca
formă: Mistreaţa, Blăstămăţiile, Tingău, Strâmbu ş.a.
- Sectorul Brăila - vărsare cu bălţi mari în luncile comune ale Dunării, Siretului şi Prutului
(Răţoaiele, Brateş), pe malul drept al fluviului (Jijila, Crapina, Plosca, Popina) şi un alt
complex în interiorul deltei: Fortuna, Baciu, MatiŃa, Gorgova, Merheiu Mare, Isacova,
Puiu.

Figura 1.6. – Balta Jijila (Sursa:)

Astăzi putem vorbi de existenţa următoarelor lacuri în lunca Dunării şi acestea reduse ca
suprafaŃă: La Ochi, Fântâna banului, Gârla Mare, Bistreţu, Suhaia, Ulmeni, Ciocăneşti,
Călaraşi, Jegălia, Jijila, Carpina, Plosca, Popina, Balta Rotundă.
Lacurile de tipul ,,bălţilor” întâlnim şi în luncile principalelor râuri interioare. Numeroase ,,bălţi”
se găsesc în lunca Prutului (peste 100), mai cunoscute fiind: Vlădeni, Vicoleni - Fălciu,
Vetrişoaia, Drânceni, Hrubeni, Lacul Banului, Prundul, şerpoaia, Ulmu. în lunca Siretului se află
lacurile Tălăbasca, Măxineni, Puturosu; în lunca Oltului sunt lacurile Gâlmele, Viespile; în lunca
Jiului: Teascu, Murta, Rojiştea; pe Mureş lacul Zăbrani; pe Crasna lacul Ceheiul.

b) Limanele fluviatile se formează pe cursurile inferioare ale afluenţilor secundari şi au

aspectul unor bălţi alungite şi meandrate. Au luat naştere prin anastomozarea cu
aluviuni a afluenţŃilor. Alimentarea cu apă a lacurilor se face de către afluenţi şi,
eventual, din izvoarele care pot să apară la baza malurilor. Menţionăm limanele de pe
cursurile inferioare ale Buzăului (Coşteiu, Jirlău, Amara, Câineni, Balta Albă,
Ciulniţa), Ialomiţei (SărăŃuica, Fundata, Iezer, Strachina), Dunării (Mostiştea,
Gălăţui, Bugeac, Oltina, Mârleanu, Vederoasa, Hazarlâc, Cerna).
c) Limanuri şi lagune maritime. Geneza acestor lacuri este legată de fazele de
transgresiune şi regresiune ale apelor Mării Negre, de circulaţia curenţilor maritimi
litorali şi de cantităţile enorme de aluviuni transportate de Dunăre. Complexul lagunar
Razelm (750 km2) a rezultat în urma barării cu cordoane de nisip, formate din
depunerile curenţilor marini litorali, a străvechiului golf Halmirys. Limane fluvio-
maritime tipice s-au format la sud de capul Midia prin bararea, de către cordoanele
litorale, a văilor care debuşau în mare. Izolarea completă sau parţială a acestor lacuri
a dus la suprasărarea apelor, acolo unde aportul de apă dulce de pe uscat a fost foarte
mic (Techirghiol, Gargalâc, Agigea, Tatlageac, Costineşti, Comarova); când izvoarele
de fund şi reţeaua hidrografică alimentează din abundenţă lacurile, apa acestora se
îndulceşte (Taşaul, Tăbăcăriei).

1.2.4. Lacuri de origine eoliană

Sunt răspândite în zonele cu dune de nisip, unde ocupă depresiunile dintre dune. Deşi
relieful de dune ocupă suprafeţe apreciabile în Câmpia Olteniei, Bărăgan, Câmpia de Vest şi
sudul Podişului Moldovei, lacurile eoliene au un areal mult mai restrâns. Mai numeroase şi mai
extinse sunt lacurile din zona Calafat - Ciuperceni - Desa - Rastu Negoiu, cantonate, în
majoritatea lor, pe terasa de luncă a Dunării. Cele mai extinse depresiuni lacustre, care îşi
păstrează apa şi în timpul verii, sunt: Manginiţa, Tinoasa, Lala, Desa, Piscu. Sunt alimentate cu
apă din Dunăre în timpul revărsărilor; lacurile situate pe terasa Ciuperceni (5 - 10 m) sunt
alimentate din ploi şi din reţeaua hidrografică minoră.
 Figura 1.7. – Lacul Lala din Munţii Rodnei (Sursa: observatorbn.ro)

1.2.5. Lacuri de baraj natural prin prăbuşiri şi alunecări

Prin procese de alunecare şi prăbuşire pot lua naştere depresiuni care, prin colectarea apei,
se pot transforma în lacuri. După poziţia şi geneza depresiunilor rezultate prin procese de
alunecare şi prăbuşire se deosebesc două categorii de lacuri: de vale şi de versant. Lacurile de
vale au rezultat prin bararea unor cursuri de apă cu materiale provenite din alunecările sau
prăbuşirile declanşate pe versanţii văii.

Figura 1.8. – Lacul Roşu (Sursa: www.sandrinio.ro)

 Durata menţinerii barajului depinde de rezistenţa rocilor care îl alcătuiesc şi de eventualele
lucrări antropice. Sunt cunoscute lacurile: Băltău, Lacul Roşu, Caşoca, Hânsaru ş.a . Lacurile de
versant au luat naştere fie în spatele valurilor de alunecare, fie în denivelările de pe suprafaţa
depozitelor alunecate. Aceste lacuri au dimensiuni mici şi sunt frecvente în regiunile
subcarpatice şi în cele de podiş. Dacă alimentarea se face din izvoare, lacurile se menţin vreme
mai îndelungată şi sunt mai extinse; când alimentarea se face din ploi şi zăpezi lacurile au mai
mult un caracter sezonier.

1.2.6. Lacuri carstice

În funcţie de roca în care s-a format cuveta lacustră, în ţara noastră se disting mai multe
tipuri de lacuri: pe calcare, pe gips, pe sare. Lacurile în carst propriu-zis sunt instalate în doline,
polii sau văi oarbe. De cele mai multe ori au un caracter temporar deoarece circulaţia pe verticală
(prin fisuri) nu permite menţinerea îndelungată a apei provenită din ploi sau din topirea zăpezii
(Râtu Ponor şi Vărăşoaia din Munţii Apuseni, Gornoviţa, Zătonu, Ponoare din Podişul
Mehedinţi). (I. Ilie, 1970).
Lacurile formate pe masive de sare ocupă depresiunile formate prin prăbuşirea tavanului
unor peşteri: Ursu, Aluniş -Sovata; prin dizolvarea superficială a sării: lacurile Verde, Roşu,
Dulce, Şerpilor - Sovata; prin dizolvarea sării de sub depozitele acoperitoare şi prăbuşirea sau
tasarea acestora: : Lacul Bisericii, Lacul cu Peşti - Câmpina, Lacul Mănăstirii – Brebu. (T.
Pânzaru, 1969)

1.2.7. Lacuri clastocarstice

Cuvetele acestor lacuri, cunoscute sub denumirea locală de ,,crovuri” sau ,,padine” s-au
format prin procesul de tasare specific loessului şi formaţiunilor loessoide. Sunt considerate
unităţi lacustre exclusiv de câmpie, fiind frecvente în Câmpia Română. în zonele semiendoreice
ale Bărăganului central şi nordic se găsesc cele mai tipice lacuri de tasare în loess: Ianca, Plopu,
Movila Miresii, Lutul Alb, Esna, Seaca.
Multe din lacurile de tasare din Câmpia Română au apa salmastră sau chiar sărată,
datorită, atât dizolvării sărurilor din formaţiunile sedimentare de către apele freatice, cât şi
regimului de evaporare în condiţiile unui deficit de precipitaţii.

1.2.8. Lacurile artificiale (antropice)

O clasificare a acestor unităţi lacustre se poate face numai în funcţie de utilitatea

economică şi sistemul de acumulare. Ne vom opri, în continuare, la cele mai caracteristice tipuri
de lacuri antropice:
- Heleşteele şi iazurile sunt cele mai numeroase lacuri de acumulare din ţara noastră, ele
fiind proprii regiunilor cu umiditate deficitară;
- Haiturile;
- Lacurile de interes hidroenergetic;
 - Lacurile pentru alimentarea cu apă potabilă şi industrială.

Figura 1.9. – Barajul Vidraru (Sursa: www.worldwideromania.com)

În afara lacurilor construite de om în mod conştient, în ţara noastră există şi acumulări

formate în urma unor lucrări de excavare, cum sunt cele cantonate în concavităţile rezultate prin
exploatarea unor materiale de construcţii (argilă, balast, granit etc.) .

1.3.Marea Neagră

Situată în sud-estul ţării, Marea Neagră, prin litoralul ei, formează pe o distanţă de 245
km, frontiera României. Acest bazin acvatic a jucat în toate timpurile un rol economic deosebit
în istoria poporului român. Marea Neagră face parte din categoria mărilor intercontinentale,
comunicând cu Marea Mediterană prin strâmtoarea Bosfor iar cu Marea Azor prin strâmtoarea
Kerci.
 Figura 1.10. – Marea Neagra (Sursa: ro.wikipedia.org)

Marea Neagră reprezintă un rest al Lacului Pontic desprins din Marea Sarmatică. în
cuaternar, mişcările eustatice şi epirogenetice şi respectiv transgresiunile şi regresiunile
succesive, au dus la stabilirea de legături alternative cu Marea Caspică sau cu Marea Mediterană.
Odată cu holocenul, probabil în urma transgresiunii flandriene, se produce deschiderea definitivă
a Bosforului, apele se sărăturează iar comunicarea cu Marea Caspică se întrerupe definitiv.
Suprafaţa de pe care apele continentale se drenează în marea Neagră este de 2.400.734
km2. Aceste ape imprimă acestui bazin acvatic un regim hidrologic, hidrochimic şi hidrobiologic
specific, aparte de particularităţile Oceanului Mondial. Bilanţul hidric depinde de aportul fluvial
(346 km3), asigurat în proporţie de 78% de râurile din nord-vest, din care Dunărea are o
contribuţie importantă, după care urmează aportul râurilor de pe ţărmul caucazian (12%), de pe
ţărmul Anatoliei (7%), de pe ţărmul Crimeei şi cel de sud vest (3%). Precipitaţiile şi evaporaţia,
componente ale bilanţului hidric reflectă condiţiile climatului temperat - continental, fiind destul
de inegale cantitativ.
Circulaţia apelor prin strâmtori determină un schimb de ape, pe de o parte între Marea
Neagră şi Marea Mediterană, iar pe de altă parte între Marea Neagră şi Marea Azov. Acest
schimb este estimat la 299 km3 la aport şi 372 km3 la pierderi (E.V. Soliankin 1963).
Variaţiile şi distribuţia salinităţii apelor Mării Negre prezintă o serie de
particularităŃi determinate de condiţiile climatice şi de bilanţul apei. Salinitatea medie a întregii
mase de apă este de 22‰. Faţă de această valoare, care se găseşte la adâncimea de 600 m,
salinitatea creşte foarte puţin spre fund unde ajunge la 22,4‰ şi scade evident spre suprafaţă,
atingând valori de 17 - 18‰. (V. Trufaş, 1969).
În Marea Neagră se diferenţiază două tipuri de mase de apă: la fund sunt ape
levantine provenite din Marea Mediterană (salinitate 22‰), peste care plutesc ape mai puţin
sărate (15 - 19‰). Nivelul apelor Mării Negre prezintă o serie de oscilaţii care se produc la
intervale de timp mai mari sau mai mici. Aceste oscilaţii sunt determinate de factorii naturali şi
anume: hidrologici, meteorologici şi cosmici, ale căror efecte se suprapun în timp şi spaţiu.
Factorul hidrologic de bază care determină oscilaţii ale nivelului Mării Negre îl reprezintă
aportul fluvial. Atât variaţiile sezoniere de nivel cât şi cele anuale urmăresc îndeaproape regimul
debitelor râurilor tributare. Dintre toţi afluenţii Mării Negre, Dunărea are ponderea principală
deoarece ea deţine 50% din aportul fluvial total şi 65% din aportul fluviilor din nord-vest.

I-2. Apele subterane

Formarea apelor subterane este influenţată de o serie de factori, între care

menţionăm: structura geologică, litologia, condiţiile de relief, densitatea reţelei hidrografice,
particularităţile climatice, învelişul de soluri şi cel de vegetaţie, activitatea antropică. Modul
variat de manifestare a acestor factori pe teritoriul României a oferit posibilităţi diferite de
formare, cantonare şi dezvoltare a unor depozite de ape subterane. După geneză şi condiţiile
hidrogeologice de înmagazinare, apele subterane se divizează în ape freatice şi ape de
adâncime.

2.1. Apele freatice

Apele freatice sunt prezente în toate unităţile de relief, însă cele mai importante
acumulări sunt cantonate în formaţiunile sedimentare din câmpii, piemonturi, depresiuni şi
culoare intramontane. Orizonturile acvifere freatice se alimentează din precipitaţii, din
colectoarele superficiale (râuri, lacuri) şi din stratele acvifere de adâncime. Acestea la randul lor
sunt împărţite în 2 categorii: zonale şi azonale.

2.1.1. Apele freatice zonale

Regimul acestor ape este dependent de condiţiile climatice şi de treptele de relief.

În Munţii Carpaţi, pantele accentuate ale reliefului asigură un drenaj intens al
apelor freatice de pe interfluvii iar precipitaţiile abundente şi frecvente completează rapid
rezervele scurse. Intensitatea circulaŃiei apelor freatice se află în raport direct cu gradul de
umezire. Abundenţa apelor freatice din zona de munte este marcată de prezenţa numeroaselor
izvoare cu apă de bună calitate.
În Carpaţii Orientali, în aria cristalină şi în cea a flişului cretacic-paleogen mineralizarea
este de 80 - 500 mg/l; sunt ape bicarbonatate din grupa calciului.
În Carpaţii Meridionali circulaţia apelor subterane este intens iar mineralizarea este, în
general, redusă. în depresiunile intracarpatice umplute cu formaţiuni sedimentare neogene se
găsesc ape freatice bogate (Almăj, Mehadia, Caransebeş, Petroşani, Loviştei), de bună calitate,
alimentate mai ales dinspre munţi.
Munţii Apuseni oferă condiţii variate de cantonare a apelor freatice. Ele se găsesc în
rocile cristaline, în flişul cretacic şi în eruptivul neogen. Mineralizarea apelor este redusă.
Subcarpaţii oferă condiţii optime de acumulare a apelor freatice în depozitele deluviale şi
în cele de terasă. Mineralizarea variază între 200 - 500 mg/l, predominant fiind tipul carbonatat.
local, în apropierea masivelor de sare sau a apelor fosile, apar azonal izvoare cu ape clorurate.
În funcţie de condiţiile climatice din ţara noastră, apele freatice intra - şi extracarpatice se
pot grupa în:
a) apele freatice din dealurile şi câmpiile provinciei climatice central-europeană, care se
diferenţiază în:
- apele freatice din Dealurile şi Câmpia de Vest;
- apele freatice din bazinul Transilvaniei;
 b) apele freatice din dealurile şi câmpiile provinciei climatice est-europene. în această
provincie sunt cuprinse:
- apele freatice din Podişul Getic;
- apele freatice din Câmpia Română;
- apele freatice din Podişul Moldovei;
- apele freatice din Podişul Dobrogei.

În Câmpia de Vest apele freatice sunt cantonate, mai ales, în depozitele fluvio-lacustre,
nisipoase, acoperite pe suprafeŃe mari de depozite argiloase impermeabile sau semipermeabile.
în câmpiile joase, de divagare, apele freatice sunt aproape de suprafaţa terenului (0,5 - 3,0 m) şi
au o scurgere foarte lentă sau sunt stagnante. Regimul apelor freatice din câmpiile joase este
puternic influenţat de lucrările de îndiguiri şi desecări. Regimul apelor freatice din Dealurile şi
Câmpia de Vest este influenţat de climatul temperat oceanic, care se pune în evidenţă printr-o
alimentare mai abundentă în lunile de iarnă.
În Bazinul Transilvaniei apele freatice şi captive descendente sunt acumulate în depozite
paleogene- neogene şi cuaternare. În zona monoclinului periferic apele freatice sunt cantonate în
depozite miocene, oligocen- acvitaniene şi eocene. Frecvenţa, în aceste regiuni, a intercalaţiilor
calcaroase şi a gipsurilor, determină răspândirea mare a apelor sulfatate, cu duritate ridicată. În
apropierea masivelor de sare (Ocna Mureş, Turda, Miercurea Băi, Ocna Sibiu, Sovata, Praid etc.)
apele freatice sunt sărate şi au duritate ridicată.
Apele freatice din Podişul Getic nu găsesc condiţii propice de acumulare deoarece, în
succesiunea depozitelor villafranchiene lipseşte un strat continuu de argilă. în partea nordică,
unde fragmentarea este puternică, stratul freatic se găseşte la adâncimi foarte mari, ajungând pe
interfluvii la 100 m. Tipul hidrochimic care domină este cel biocarbonatat iar gradul de
mineralizare şi duritatea apelor cresc de la nord către sud.
În Câmpia Română condiţiile de cantonare a apelor freatice sunt diferite. în partea vestică a
câmpiei apele freatice sunt acumulate în depozite de terasă. în terasele Dunării adâncimea
acestora scade de la nord.
În Podişul Moldovei sunt răspândite, pe lângă apele freatice, şi apele captive descendente. în
Câmpia Moldovei apele freatice sunt acumulate în depozitele argiloase cu intercalaţii nisipoase
de vârstă sarmaţiană. Apele au mineralizare şi duritate ridicate; tipul hidrochimic întâlnit mai
frecvent este cel sulfatat, fiind slab potabile sau nepotabile. În luncile şi terasele Siretului şi
afluenţilor ce coboară din Carpaţii Orientali se află importante acumulări de ape freatice.
În Podişul Dobrogei condiţiile de infiltrare şi menţinere a apei sunt variate. în Dobrogea de
Nord, apele circulă prin fisurile gresiilor, calcarelor şi conglomeratelor, formând strate acvifere
locale. în culmile Pricopanului şi Niculiţelului scoarţa de alterare este slab dezvoltată, iar fisurile
rocilor eruptive şi cristaline nu conŃin rezerve importante de ape freatice.

2.1.2. Apele freatice azonale

În lunci apele freatice se acumulează în depozitele aluvionare având adâncimi de până la

5 m. Aceste ape sunt influenţate de regimul râurilor respective. Cele mai bogate resurse de ape
freatice se găsesc în lunca Dunării; depozitele aluvionare în care se acumulează apele freatice au
grosimi ce variază între 10-20 m. la vest de Olt şi peste 100 m. la Feteşti. Importante acumulări
de ape freatice se găsesc şi în luncile râurilor interioare. Ape freatice azonale se acumulează şi în
dunele de nisip. Cordoanele litorale şi grindurile din Delta Dunării conţin lentile de apă
dulce care sunt, adesea, influenţate de apa mării.

2.2. Apele de adâncime

Apele de adâncime, cu caracter artezian sau ascensional, sunt răspândite pe arii întinse în
regiunile pericarpatice şi provin, în general, din apele vadoase. Ele lipsesc aproape cu totul în
zonele cu roci compacte.
Structura litologică a Munţilor Carpaţi nu asigură dezvoltarea unor resurse importante de
ape de adâncime. în arealele cu şisturi cristaline şi roci eruptive compacte, pot să apară ape de
adâncime, în mod izolat, pe unele falii.
În Subcarpaţi mari cantităţi de ape fosile se găsesc în formaţiuni miocene. în
parte, sunt ape de zăcământ care însoţesc structurile petrolifere. Sunt ape clorurate, sodice,
bromurate, iodurate etc.
În Depresiunea Transilvaniei, în formaţiunile de fundament (hercinice în cea mai mare
parte), nu s-au pus în evidenţă ape de adâncime.
Podişul Moldovei are în fundament roci puternic metamorfozate, de vârstă proterozoică.
Rezervele de apă din fundament şi din silurianul acoperitor sunt puternic mineralizate.
În Podişul Getic depozitele pliocene înmagazinează mai multe strate acvifere sub
presiune. Sunt importante cele care se manifestă artezian, întrucât au ape cu calităţi potabile
bune.
În Câmpia Română rezerve însemnate de ape de adâncime sunt acumulate în depozitele
de Cândeşti (pietrişuri şi nisipuri) şi în stratele de Frăteşti (nisipuri grosiere şi pietrişuri,
transformate spre nord în psefite - pelite). Apele de adâncime din stratele de Cândeşti şi de
Frăteşti au mineralizarea şi duritatea reduse. Debite apreciabile şi calităţi bune au şi apele de
adâncime acumulate în nisipurile de Mostiştea şi pietrişurile de Colentina.
În cuprinsul Deltei Dunării ape de adâncime se găsesc în formaţiunile de fundament
(triasice, jurasice etc.) şi în depozitele deltaice propriu zise.
În Dealurile şi Câmpia de Vest fundamentul este un masiv puternic fracturat. Apele sunt
sulfatate, bicarbonatate şi clorurat sulfatat bicarbonatate.

2.3. Apele minerale

România dispune de bogate resurse de ape minerale, care reprezintă o bogăţie de seamă.
Geneza şi apariţia apelor minerale sub forma izvoarelor sunt legate de prezenţa faliilor de
adâncime, de existenţa lanţului muntos vulcanic, de zăcămintele de petrol, gaz metan, cărbuni şi
sare. În regiunile sedimentare domină apele clorosodice simple (în zonele diapirice din
Subcarpaţi şi Depresiunea Transilvaniei), cele complexe (ape fosile, legate de zăcămintele de
hidrocarburi) şi apele sulfatate şi sulfuroase, a căror geneză este legată de depozitele paleogene şi
neogene bogate în şisturi bituminoase, cristale de pirită şi marcasită.
În regiunile de munte domină apele feruginoase, carbonatate (feroase), calcice,
magneziene. În aureola mofetică a Carpaţilor Orientali şi în Câmpia de Vest aceste ape conţin
dioxid de carbon; în aria de solfatară apele conţin hidrogen sulfurat.
 Apele oligominerale (au o cantitate mai mică de săruri) sunt mai frecvente în Câmpia
Câmpia de Vest şi în sectorul mijlociu al Mureşului.
Apele radioactive apar în interiorul arcului carpatic în regiuni cu roci intrusive (Munţii
Gilău), eruptive (Tuşnad, Sântimbru Ciuc), şi pe linii de falii adânci (Băile Herculane).
Apele termale se ivesc pe liniile de falie din vestul ţării (Călacea - Vaţa - Moneasa -Tinca
- Felix, Băile Herculane - Călan - Geoagiu), în regiunile cu gradienţi geotermici ridicaţi, în
eruptiv (Topliţa) şi în Câmpia de Vest.

I-3. Apa potabilă şi apa de imbăiere

3.1. Apa potabilă

Alimentarea cu apă potabilă cuprinde ansamblul lucrărilor hidroedilitare necesare pentru

asigurarea cerinţelor de apă, cu caracter de potabilitate, ale centrelor populate.
Acest ansamblu de lucrări este compus din mai multe părţi distincte: captarea apei, aducţiunea,
îmbunătăţirea calităţii apei, inmagazinarea, ridicarea şi distribuţia apei.
Lucrările de alimentare cu apă interesează în general colectivităţi mari, condiţionând viaţa şi
influenţând nivelul de trai din centrul populat respectiv. Deşi aspectul social are cea mai mare
pondere în proiectarea, executarea şi exploatarea alimentărilor cu apă, totuşi nu trebuie neglijat
nici aspectul economic, dat fiind faptul că necesită investiţii mari. Instalaţiile trebuie executate în
aşa fel încât, pe de o parte, preţul de vânzare al apei să permită amortizarea investiţiilor şi
recuperarea cheltuielilor de exploatare, iar pe de altă parte, să se încadreze în posibilităţile de
plată ale consumatorilor.
La stabilirea necesarului de apă potabilă pentru centrele populate se ţine seama de
următoarele feluri de consum:
- consumul pentru nevoile gospodăreşti ale populaţiei;
- consumul pentru nevoile publice şi ale comerţului public;
- consumul pentru industria locală;
- consumul pentru stingerea incendiilor;
- pierderi de apă ale sistemului de alimentare cu apă;
- consumul pentru întreţinerea şi exploatarea sistemului de canalizare;
- consumul de apă pentru antrenarea zăpezii.
Asigurarea populaţiei cu apă potabilă de calitate și în cantitate suficientă este una din direcţiile
prioritare în politica și acţiunile statului în domeniul sănătăţii publice. Apa potabilă se referă la
apa destinată consumului uman fie în starea ei naturală, fie după tratare, folosită pentru băut, la
prepararea hranei ori pentru alte scopuri casnice, indiferent de originea ei şi indiferent dacă este
furnizată prin reţea de distribuţie, din rezervor sau este distribuită în sticle sau alte containere şi
toate tipurile de apă folosită ca sursă în industria alimentară pentru fabricarea, procesarea,
conservarea sau comercializarea produselor ori substanţelor destinate consumului uman, cu
excepţia cazului în care autorităţile competente aprobă folosirea apei şi este demonstrat că apa
utilizată nu afectează calitatea şi salubritatea produsului alimentar în forma lui finită.
Monitorizarea calităţii apei potabile, inspecţia şi autorizarea sanitară a sistemelor publice
de aprovizionare cu apă şi a fântânilor publice, se face de către Direcţiile de Sănătate Publică
judeţene şi a municipiului Bucureşti, în conformitate cu H.G.R. nr.974/2004 pentru aprobarea
Normelor de supraveghere, inspecţie sanitară şi monitorizare a calităţii apei potabile şi a
Procedurii de autorizare sanitară a producţiei şi distribuţiei apei potabile (publicată în Monitorul
Oficial nr. 669 din 26 iulie 2004).

Tabelul 2 – Populaţia deservită de sistemul public de alimentare cu apă în 2014 (Sursa:

http://www.insse.ro/cms/files)

La nivelul regiunilor de dezvoltare, ponderea cea mai mare a populaţiei deservite

de sistemul public de alimentare cu apă, în total de populaţie, s-a înregistrat în Bucuresti-Ilfov cu
un procent de 81,6%, urmată de Regiunea Centru cu 69,2%. Regiunile cu gradul cel mai redus de
racordare sunt : Nord-est cu 49,3% şi Sud-Vest Oltenia cu 49,5%.
România este obligată să asigure conformarea cu cerinţele Directivei 98/83/CE, cu
respectarea obiectivelor intermediare prezentate în tabelele din Anexa VII la Tratatul de aderare.
În Romania, apa potabilă este definită şi reglementată prin Legea 458/2002, privind
calitatea apei potabile cu completarile ulterioare, ultima fiind legea nr. 301/2015 privind
stabilirea cerinţelor de protecţie a sănătăţii populaţiei în ceea ce priveşte substanţele radioactive
din apa potabilă.
Sursa de apă pentru potabilizare sunt reprezentate în ţara noastra de: apă de suprafaţă –
64,72%; apă subterană – 32,48% şi alte surse 2,8%.
Parametri monitorizaţi conform Legii 458/2002 republicate şi conform H.G.R. nr.
974/2004, sunt în majoritatea judeţelor ţării următorii: Escherichia coli, Enterococi, Cianuri
totale, Crom total, Cupru, Fluor, Nichel, Nitraţi, Nitriţi la ieşirea din staţia de tratare, Nitriţi în
reţeaua de distribuţie, Nitrat/Nitrit (NO3-/ NO2-), Plumb.
Apa potabilă, în România trebuie să fie sanogenă şi curată, îndeplinind urmatoarele
condiţii:
- să fie lipsită de microoorganisme, paraziţi sau substanţe care, prin număr sau concentraţie
pot constitui un pericol potenţial pentru sănătatea umană;
- să respecte cerinţele prevăzute în Legea 458/2002, privind calitatea apei potabile.
În judeţul Galati, Societatea APA CANAL SA Galaţi monitorizează continuu calitatea
apei potabile, începând cu procesul de tratatre şi până la robinetele consumatorilor.Se verifica
periodic probe de apa potabila prelevate din reteaua de distributie a orasului si judetului
Galati. Punctele de control sunt clar definite si sunt stabilite de comun acord cu Directia de
Sanatate Publica a Judetului Galati, functie de numarul de locuitori . Astfel, sunt prelevate
probe de apă potabilă din puncte fixe de recoltare, stabilite pe zone de alimentare cu apă
astfel: in municipiul Galati - 61 de puncte de prelevare, in municipiul Tecuci - 30 de puncte
de prelevare si 28 de puncte de prelevare pentru U.A.T. - urile in care opereaza APA
CANAL SA.
Analizele pentru determinarea concentrațiilor indicatorilor fizico-chimici și bacteriologici
ai apei sunt efectuate de către Laboratorul de Apă Potabilă din cadrul Serviciului Laboratoare
Calitate al societății, iar pentru municipiul Tecuci de către Compartimentul Laborator
Calitate al Departamentului Apa Canal Tecuci, laboratoare care sunt înregistrate la Ministerul
Sănătății, în Registrul Laboratoarelor care efectuează monitorizarea de control a calității apei
potabile, cu Certificat de înregistrare nr. 318/07.07.2014, respectiv Certificat de înregistrare
nr. 317/07.07.2014.
Rezultatele analizelor efectuate sunt înregistrate şi transmise clienţilor sub forma unui
buletin de analiză care furnizează informaţii referitoare la provenienţa apei potabile, valorilor
concentraţiilor indicatorilor de calitate şi limitele impuse pentru aceştia de legislatia in
vigoare (Legea 458/ 2002). Aceste valori sunt precizate in tabelul 2, de mai jos:
Tabelul 2 - Parametrii de calitate ai apei potabile (Sursa: http://www.apa-
canal.ro/images/stories/certificate)
 Prezenţa acestori indicatori în compoziţia apei nu reprezintă factor de risc decât în cazul depăşirii
valorilor maxim admise.

3.2. Apa de imbăiere

Prin apă de îmbăiere se înţelege orice tip de apă de suprafaţă, curgătoare (râu, fluviu), sau
stătătoare (lac) inclusiv apa marină, în care este permisă îmbăierea de către autoritățile locale,
prin amenajarea acestor zone sau prin folosinţa unor zone neamenajate, dar utilizate în mod
tradiţional de un număr mare de persoane. Apa din aceste zone pentru îmbăiere este monitorizată
de către autoritățile locale autorizate, conform reglementărilor în vigoare.
Normele stabilite la nivelul Uniunii Europene în acest domeniu privesc monitorizarea,
evaluarea şi gestionarea calităţii apei pentru scăldat, precum şi furnizarea de informaţii privind
calitatea acestei ape. Obiectivul este dublu: reducerea şi prevenirea poluării apei pentru scăldat şi
informarea europenilor cu privire la gradul de poluare a acesteia. La nivel european calitatea
apei de îmbăiere este reglementată prin Directiva 76/160/CEE privind calitatea apelor de
îmbăiere şi Directiva 2006/7/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 februarie 2006
privind gestionarea calităţii apelor de îmbăiere şi de abrogare a Directivei 76/160/CEE.
Ambele legislaţii au drept scop asigurarea unei calităţi corespunzătoare a apelor de
îmbăiere în vederea conservării şi protecţiei mediului, precum şi protejarea sănătăţii publice în
Statele Membre.
Legislaţia națională specifică este reprezentată de:
- H.G. nr. 88/2004 pentru aprobarea Normelor de supraveghere, inspecție sanitară și
control al zonelor naturale utilizate pentru îmbăiere;
- H.G. nr. 546/2008 privind gestionarea calității apelor de îmbăiere, cu modificările și
completările ulterioare;
- O.M. nr. 183/2011 privind aprobarea Metodologiei de monitorizare și evaluare a zonelor
de îmbăiere.
Trebuie precizat că Directiva 76/160/CEE este abrogată de Directiva 2006/7/CE de la 31
decembrie 2014, dar va rămâne aplicabilă în statele membre în care transpunerea noii directive
nu a fost finalizată deoarece revizuirea legislaţiei privind apa pentru scăldat vizează: asigurarea
coerenţei cu cel de al şaselea.
Directiva 2006/7/CEE a fost transpusă în legislaţia naţională prin Hotărârea Guvernului
nr. 546/2008 privind gestionarea calităţii apei de îmbăiere, cu modificările şi completările
ulterioare, şi legislaţia subsecventă (ex. H.G.R nr.88/2004 pentru aprobarea Normelor de
supraveghere, inspecţie sanitară şi control al zonelor naturale utilizate pentru îmbăiere, cu
modificările şi completările ulterioare). În România autoritate competentă pentru evaluarea
calităţii apei de îmbăiere este Ministerul Sănătăţii iar Raportul anual al calităţii apei de îmbăiere
este transmis Comisiei Europene până în data de 31 decembrie a anului pentru care s-a făcut
raportarea.
Monitorizarea zonelor se realizează în perioada sezonului estival, 01.06 – 15.09, datorită
numărului mare de utilizatori ai apei de îmbăiere în intervalul arătat. Probele de apă de îmbăiere
se prelevelează de către autoritatea de sănătate publică judeţeană cu o frecvenţă stabilită prin
calendarul de monitorizare. Institutul Naţional de Sănătate Publică informează Ministerul
Sănătăţii asupra listei apelor de îmbăiere, iar acesta o afişează pe pagina web, astfel încât să
poată fi consultată de potenţialii utilizatori.
Este de precizat că în cazul în care apa nu respectă parametrii stabiliţi de prevederile
legale, autorităţile de sănătate publică nu pot autoriza îmbăierea decât dacă au luat măsurile
necesare pentru a îmbunătăţii calitatea apei. Acestea dispun de un termen de 10 ani de la data
notificării efectuate prin Directiva 2006/7/CEE pentru a asigura conformitatea calităţii apei cu
valorile-limită stabilite.
Conform cerinţelor de raportare la Comisia Europeană, zonele de îmbăiere pot fi
identificate şi după coordonatele geografice iar, conform legislaţiei în vigoare, zonele de
îmbăiere aflate în administrare publică sau privată sunt supuse autorizării.

4. Apele meteoritice

Constituie o sursă importantă în perioadele de secetă în unele zone din ţară. Prin stocarea
lor din topirea zăpezilor şi ploilor de primăvară se rezolvă cerinţele de ape gospodăreşti în zonele
lipsite de alte surse, aşa cum este cazul în platforma Cotmeana (Bazinul Vedea – Teleorman)
care nu dispune de cursuri de apă permanentă, datorită permeabilităţii terenului.
Pânza freatică fiind practic inexistentă, s-au amenajat în fiecare sat rezervoare de pământ, parţial
prin excavare, parţial prin bararea văiugilor existente, numite benturi de unde şi denumirea de
Zona benturilor dată teritoriului unde se foloseau. Un alt mod de înlăturare a lipsei de apă cu
ajutorul apelor meteorologice este stocarea lor pe cale naturală în zonele cu crovuri în care care
caz apa poate fi folosită şi pentru piscicultură şi irigaţii. Crovurile sunt depresiuni naturale care
apar pe câmpiile întinse ale ţării lipsite de o reţea hidrografică. Apa adunată în primăverile
ploioase în crovuri rămâne în acestea până spre mijlocul verii când se pierde prin infilitraţie, dar
mai ales prin evaporaţie.
Harta izohietelor anuale scoate în evidentă diferenţierile dintre sectorul vestic al ţării,
expus activităţii ciclonice şi invaziilor de aer umed din vest, nord-vest şi sud-vest şi sectorul
continental sudic şi estic. De asemeni, sunt bine evidenţiate diferenţele între zonele joase, de
câmpie şi cele înalte. Datorită rolului de ,,baraj” orografic al Munţilor Carpaţi pentru
circulaţia vestică sau estică, cantităţile anuale de precipitaţii se repartizează neuniform. În vest,
sub influenţa oceanică, precipitaţiile medii anuale sunt de circa 650 mm în Câmpia de Vest
şi de 700 mm în dealurile din vestul ţării. În partea de est a Depresiunii Transilvaniei, tot
datorit influenţei aerului oceanic, cantitatea medie anuală a precipitaţiilor este de aproximativ
700 mm. În sud-estul Depresiunii Transilvaniei, în zona Turda - Alba Iulia - Vinţul de
Jos, sub influenţa foehnului cantitatea de precipitaţii este mai redusă (510 mm la Alba - Iulia,
489 mm la Vinţul de Jos).
Cele mai mari cantităţi de precipitaţii cad în zona de munte, între 1000 - 1500 mm/an:
Stâna de Vale 1541 mm, Iezer 1309,0 mm, Vf. Omu 1277,6 mm, łarcu 1144,1 mm.
În zona de munte, pe versanţii orientaţi spre vest sau nord, cantităţile de precipitaţii sunt mai
mari decât pe versanţi orientaţi spre est. În raport cu altitudinea, pe versanţii muntoşi cu
expunere vestică şi nordică cad cu 100 - 200 mm precipitaţii mai mult decât pe versanţii cu
expunere estică
Cele mai mari cantităţi de precipitaţii s-au înregistrat în ţara noastră în anii în care activitatea
ciclonică a fost intensă şi au avut loc invazii de aer umed.
În Câmpia Română ani cu cantităţi mari de precipitaţii au fost 1966, 1969, 1970, 1971,
1972; 2004 şi 2006, în Depresiunea Transilvaniei anii: 1895, 1933, 1970, 2004 şi 2006.
Repartiţia precipitaţiilor în cursul anului este neuniformă, cele mai bogate precipitaţii
înregistrându-se în semestrul cald (aprilie-septembrie). În semestrul rece al anului (octombrie-
martie) cantităţile de precipitaţii sunt reduse deoarece deasupra României predomină regimul
anticiclonic.

CAPITOLUL II – APELE UZATE DIN ROMANIA

Asigurarea standardelor de viaţă pentru populaţie şi dezvoltarea economică solicită

excesiv resursele de apă şi pot face, în unele regiuni sau în anumite perioade de timp, ca aceste
resurse să fie insuficiente. Repartizarea neuniformă a resurselor de apă pe teritoriul ţării, gradul
insuficient de regularizare a debitelor pe cursurile de apă, poluarea semnificativă a unor râuri
sunt principalii factori care pot face ca zone importante ale ţării să nu dispună de surse suficiente
de alimentare cu apă în tot cursul anului, mai ales în perioadele de secetă sau în iernile cu
temperaturi scăzute.
Acest fenomen se poate manifesta atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ,
atunci cand există apă, dar nu poate fi utilizată pentru că este poluată. De aceea, este necesar să
utilizăm în mod raţional şi să protejăm această resursă. În primul rând, este necesar să reducem
consumul de apă, în special prin reducerea la minimum posibil a pierderilor inutile, atât la
nivelul locuinţelor individuale şi al sistemelor centralizate de apă, cât şi în activităţile economice
din agricultură, industrie şi servicii. Pe de altă parte, resursele de apă trebuie protejate din punct
de vedere calitativ, prin epurarea apelor uzate.
Deşi realizarea sistemelor de colectare şi epurare a apelor uzate este o activitate care
necesită resurse financiare importante, beneficiile se regăsesc atât în calitatea resurselor de apă şi
a mediului acvatic, cât şi în creşterea valorii de utilizare a acestei resurse. Astfel, apa devine
adecvată pentru agrement, pentru pescuit şi piscicultură, pentru utilizare ca apă potabilă şi se
reduc costurile de tratare pentru utilizarea apei la alte folosinţe.
În România, Administraţia Naţională „Apele Române” este autoritatea responsabilă
pentru Sistemul de Monitorizare Integrată a Apelor în România (SMIAR) şi pentru baza de date
specifice. În cadrul SMIAR, subsistemul apelor uzate a fost luat în considerare pentru selectarea
secţiunilor care să asigure caracterizarea stării corpurilor de apă, pe baza impactului evacuărilor
punctuale semnificative de ape uzate urbane, ape uzate industriale şi ape pluviale epurate sau
neepurate.
Operatorii de servicii publice de apă şi apă uzată realizează automonitoringul apelor uzate
evacuate şi raportează catre Direcţiile bazinale de Apă/Sisteme de Gospodărirea Apelor judeţene
concentraţia şi încărcarea de poluanţi, cantitaţile de apă uzată evacuate şi informaţii despre
performanţa tehnologiei de epurare. Aceste obligaţii sunt menţionate în H.G. nr. 352/2005, care
modifică şi completează HG 188/2002 pentru aprobarea unor norme privind condiţiile de
descărcare în mediul acvatic a apelor uzate. De asemenea, Direcţiile de Apă şi Sistemele de
Gospodărirea Apelor judeţene verifică semestrial şi trimestrial în laboratoarele proprii calitatea
efluentului evacuat de la staţiile de epurare urbane în resursele naturale de apă.

II – 1. Apele uzate urbane

Directiva Consiliului 91/271/EEC din 21 mai 1991 privind epurarea apelor uzate urbane,
modificată şi completată de Directiva Comisiei 98/15/EC în 27 februarie 1998, este baza legală a
legislaţiei comunitare în domeniul apelor uzate. Directiva 91/271/CEE privind epurarea apelor
uzate urbane a fost transpusa in intregime in legislatia romaneasca prin Hotarârii Guvernului
nr.188/2002 pentru aprobarea normelor privind conditiile de descarcare ale apelor uzate in
mediul acvatic, modificata si completata cu Hotarârea Guvernului nr. 352/2005.
Obiectivul central al directivei este protecţia mediului de efectele negative ale evacuărilor
de ape uzate urbane şi de ape uzate din anumite sectoare industriale (în principal prelucrarea şi
fabricarea produselor din industria alimentară).
În România, legislaţia europeană din domeniul epurării apelor uzate şi evacuării în
mediul acvatic a fost transpusă în perioada 2002-2005, însă, sunt necesare în continuare etape de
implementare pentru conformarea integrală la cerinţele Directivei.
Având în vedere atât poziţionarea României în bazinul hidrografic al fluviului Dunărea şi bazinul
Mării Negre, cât şi necesitatea protecţiei mediului în aceste zone, România a declarat întregul său
teritoriu ca zonă sensibilă. Acestă decizie se concretizează în faptul că aglomerările cu mai mult
de 10.000 locuitori echivalenţi trebuie să asigure o infrastructură pentru epurarea apelor uzate
urbane care să permită epurarea avansată, mai ales în ceea ce priveşte nutrienţii azot şi fosfor –
HG 352/2005 art. 3 (1).
Termenul de tranziţie final pentru implementarea Directivei a fost stabilit la 31 decembrie
2018, cu termene intermediare pentru colectarea şi epurarea apelor uzate urbane. În vederea
implementării şi conformării cu prevederile Directivei Consiliului 91/271/EEC privind epurarea
apelor uzate urbane, România a obţinut perioade de tranzitie pentru:
Colectarea apelor uzate urbane (art. 3 al Directivei), după cum urmează:
• până la 31 decembrie 2013, conformarea cu directiva va fi realizată în
aglomerări umane cu mai mult de 10.000 l.e.;
• până la 31 decembrie 2018, conformarea cu directiva va fi realizată în
aglomerări umane cu mai puţin de 10.000 l.e;
Epurarea apelor uzate urbane şi evacuarea acestora – art. 4 (1a,b) şi art. 5(2):
• până la 31 decembrie 2015, conformarea cu directiva va fi realizată în
aglomerări umane cu mai mult de 10.000 l.e.;
• până la 31 decembrie 2018, conformarea cu directiva va fi realizată în
aglomerări umane cu mai puţin de 10.000 l.e.
 Figura 2.1. - Ţintele intermediare de realizare pentru încărcarea biodegradabilă (Sursa:
http://www.rowater.ro/Lists/Sinteza de calitate a apelor/)

Se menționează faptul că o aglomerare umană este considerată conformă în condițiile în

care dispune de sisteme de colectare și epurare care colectează și epurează apele uzate
corepunzătoare unui procent de cel puțin 98% din încărcarea organică biodegradabilă (locuitori
echivalenți) generată de aglomerare. De asemenea, nivelul de epurare și tehnologia aplicată
trebuie să corespundă dimensiunii aglomerării, respectiv pentru aglomerările umane cu mai mult
de 10000 l.e. este necesară aplicarea epurarii avansate (terțiară) pentru îndepărtarea nutrienților,
iar pentru aglomerările cu 2000 – 10000 l.e. tehnologia necesară este epurarea mecano-biologică
(secundară). Pentru aglomerările cu mai putin de 2000 l.e. şi mai puţin de 10.000 l.e. din zonele
costiere, înainte de evacuarea în apele receptoare, este necesar să se realizeze ”o epurare
corespunzatoare”, care să aibă în vedere condiţiile locale. Şi pentru aceste tipuri de aglomerări,
perioada finală de tranziţie este 31 decembrie 2018. (http://www.rowater.ro/Lists/Sinteza de
calitate a apelor)
Apele uzate urbane sunt definite ca ape uzate menajere sau amestec de ape uzate
menajere cu ape uzate industriale şi/sau scurgerile apei de ploaie. Poluarea apelor cauzată de
aglomerarile umane se datorează în principal următorilor factori:
- Ratei reduse a populaţiei racordate la sistemele colectare şi epurare a apelor uzate:
Serviciile publice de alimentare cu apă, canalizare şi epurare au un rol important pentru
îmbunătăţirea calităţii vieţii. Datorită ratei reduse de racordare a populaţiei la sisteme de
colectare şi epurare a apelor uzate, se produce poluarea râurilor prin evacuarea apelor
uzate menajere prin rigole, direct în râu şi poluarea pânzei freatice prin infiltrarea în sol a
apelor uzate;
 Figura 2.2 – Sistem de colectare orăşenesc (Sursa: biosol.ro)

- Funcţionării necorespunzătoare a staţiilor de epurare existente: Staţiile de epurare

reprezintă principalul mijloc pentru epurarea apelor poluate, însă, dacă acestea nu
funcţionează corespunzător, conduc la poluarea apelor de suprafaţă cu substanţe
organice, nutrieţi şi substanţe toxice;
- Dezvoltării zonelor urbane şi protecţiei insuficiente a resurselor de apă: Captările de apă
pentru potabilizare sunt reglementate prin lege, în ceea ce priveşte calitatea apei şi
protecţia sursei de apă. Lipsa zonelor de protecţie constituie un pericol de contaminare a
apei.
Calitatea apelor de suprafaţă este influenţată de evacuările de ape uzate, când acestea nu sunt
preepurate sau neadecvat epurate, înainte de a fi descarcate în receptor. Impactul surselor de
poluare asupra receptorilor naturali depinde de debitul apei şi de incărcarea cu substanţe
poluante. Încărcarea cu poluanţi a apelor uzate de la aglomerările urbane au cel mai mare impact
referitor la încărcarea cu substanţe organice, materii în suspensii, nutrienţi, detergenţi şi
substanţe extractibile.
Conform ultimelor statistice ale Agenţiei Nationale “Apele Române” din 2014 , cel mai mare
volum de ape uzate a fost generat în bazinul hidrografic Jiu (34,2%), aproximativ 675 mil. m3,
din care 618,8 mil. m3 ape uzate industriale şi 56,2 mil. m3 ape uzate menajere.
 Figura 2.3. - Structura apelor uzate generate, în anul 2014 (Sursa:
http://www.insse.ro/cms/files/publicatii/)

II-2. Ape uzate industriale

Ape uzate industriale, sunt cele care se evacuează în mod concentrat după folosirea lor în
procesele tehnologice de obținere a materiilor prime sau a produselor finite. După proveniența
lor pot fi:
- ape de răcire, care formează proporția principală (volum) a apelor uzate industriale;
- ape de spălare, ocupă locul doi ca volum; apar într-o mare varietate de industrii și rezultă
din folosirea apei de alimentare pentru antrenarea și îndepărtarea unor materiale nedorite;
- ape de proces, sunt cele ce au servit ca solvent sau ca mediu de reacție în procesul de
prelucrare a materiilor prime; au un volum relativ redus, dar sunt foarte concentrate;

Apele uzate industriale conţin poluanţi de natură organică (exprimaţi prin consumul
biochimic de oxigen – CBO5 , consumul chimic de oxigen – CC0-Cr) , materii în suspensii,
nutrienţi (azot, fosfor) şi metale grele (arsen, cadmiu, mercur, cupru, crom, nichel, plumb, zinc).
Apele uzate generate cu cea mai mare încărcare în metale grele provin din industria extractivă:
cupru (63,5 %), zinc (22,9 %), industria metalurgică: crom (8,1%), zinc (9,7%). Conform
ultimului raport, in 2014 s-au inregistrat valorile specificate in tabelul nr. 3, de mai jos:
 Tabelul 3 - Cantităţile medii anuale de metale grele din apele uzate industriale, în anul 2014 (Sursa:
http://www.insse.ro/cms/files/publicatii/publicatii statistice operative)

Apele uzate industriale sunt însoțite aproape întotdeauna de apele uzate de la grupurile
sanitare, de la curățarea spațiilor de lucru și a echipamentului. Uneori se folosește termenul de
ape convențional curate, pentru a defini în mod arbitrar o gamă largă de ape uzate; termenul este
prin sine vag, iar experiența a demonstrat că de multe ori prin folosirea lui se minimalizează
potențialul poluant al unor ape.

II-3. Epurarea si evacuarea apelor uzate

HG 351/2005 modificată și completată prin HG 1038/2010 se referă la Programul de
măsuri împotriva poluării cu substanțe chimice, care vizează gestionarea apelor de suprafață și
subterane, precum și apele industriale, epurate sau neepurate, evacuate direct sau prin
intermediul stațiilor de epurare municipale sau a rețelelor de canalizare în apele de suprafață,
caracterizate prin substanțele prioritare și poluanții specifici.
În vederea îndeplinirii cerinţelor Directivei Consiliului 91/271/EEC din 21 mai 1991
privind epurarea apelor uzate urbane , ţara noastră trebuie să asigure:
- reglementarea iniţială şi/sau autorizarea specifică pentru toate evacuările apelor uzate în
mediul natural care provin atât de la staţiile de epurare urbane şi staţiile de epurare din
industria agro-alimentară, cât şi de la unităţile industriale care evacuează ape uzate în
reţele de canalizare ale aglomerărilor şi staţiilor de epurare urbane;
- realizarea de sisteme de colectare a apelor uzate urbane pentru toate aglomerările cu peste
2000 l.e.;
- realizarea nivelului de epurare biologică pentru aglomerările cu 2000–10.000 l.e. De
asemenea, nivelul de epurare trebuie sa fie mai stringent (epurare secundară plus epurare
avansată) pentru evacuările de ape uzate de la aglomerările cu mai mult de 10.000 l.e.;
- reguli generale (sau avizarea/autorizarea) care să furnizeze soluţii pe termen lung pentru
depozitarea finală a nămolului rezultat de la staţiile de epurare; în România legislaţia
interzice deversarea nămolului direct în apele de suprafaţă;
- monitorizarea evacuărilor de la staţiile de epurare şi efectul lor asupra mediului;
- stabilirea programelor de implementare şi publicarea la fiecare 2 ani, pentru public şi
Comisia Europeană, a rapoartelor privind situaţia existentă.
Aceaste reglementari sunt sintetizate in figura 2.4. :
 Figura 2.4. - Managementul aplicării principiilor Directivei 91/271/CEE (Sursa: www.rowater.ro)

Având în vedere termenele de conformare stabilite prin tratatul de aderare s-au stabilit
următoarele aglomerări umane care trebuie să realizeze conformarea privind sistemele de
colectare a apelor uzate evacuate în resursele de apă (ape de suprafaţă şi ape costiere):

Tabelul 4 - Situaţia previzionată pentru sistemele de canalizare până la sfârşitul termenului de

implementare al Directivei (Sursa : www.rowater.ro)

Conform prevederilor Directivei, nivelul de epurare este definit de mărimea gradului de

încărcare pe întreaga aglomerare şi de tipul şi calitatea cursului de apă la punctul de
evacuare. Având în vedere termenele de conformare stabilite prin Tratatul de aderare s-au
stabilit următoarele aglomerări care trebuie sa fie dotate cu sisteme de epurare a apelor uzate
conform tabelului nr. 5 de mai jos:
 Tabelul 5 - Situaţia previzionată pentru stațiile de epurare până la sfârşitul termenului de
implementare al directive (Sursa : www.rowater.ro)

În urma proceselor de epurare rezultă namoluri care sunt considerate deşeuri, bogate în
substante radioactive şi nocive.
Nămolurile rezultate din stațiile de epurare a apelor uzate urbane provin din diferite etape ale
proceselor de epurare și sunt considerate deșeuri care intră sub incidența reglementărilor
referitoare la deșeuri. Ele conțin, atât compusi cu valoare agricolă (materii organice, nutrienți –
azot și fosfor, potasiu si în cantități mici de calciu, sulf și magneziu), cât si poluanți ca: metale
grele, substanțe organice toxice si agenți patogeni.
Caracteristicile nămolurilor depind de gradul de poluare si natura poluanților din apele uzate
supuse epurării si de metodele de tratare a nămolurilor. Înainte de valorificare sau eliminare,
nămolurile trebuie să fie supuse tratării, cu scopul de a reduce conținutul de apă, proprietățile de
fermentare si prezența agenților patogeni. Nămolul tratat poate fi utilizat sau eliminat, cel mai
frecvent, în trei moduri: utilizarea în agricultură, incinerarea sau depozitarea în depozite de
deșeuri, funcție de proprietățile nămolului, precum si de opțiunea operatorului stației de epurare.
Alte metode de eliminare și valorificare, dar sunt mai puțin folosite, cum ar fi utilizarea în
silvicultură, ameliorarea terenurilor, oxidarea umedă, piroliza și gazeificarea. Utilizarea în
agricultură a nămolurilor este o practică veche în Uniunea Europeană și are ca bază juridică
transpunerea în legislaţia naţională a Directivei nr. 86/278/CEE privind protecţia mediului şi, în
special, a solului, atunci când se utilizează nămoluri de epurare în agricultură, transpusă prin
Ordinul 344/2005 privind aprobarea normelor tehnice pentru protecţia mediului şi în
special a solurilor, atunci când se folosesc nămoluri de la staţii de epurare în agricultură. Prin
acest ordin se stabilesc măsurile necesare a fi luate de către operatorii de servicii publice pentru
apă, unitătile industriale și autoritățile competente în vederea implementării cerințelor Directivei.
Pe baza informațiilor din registrele transmise de operatori serviciilor de apa catre Agențiile
de Protecția Mediului, Agenția Națională pentru Protecția Mediului realizează rapoarte naționale
privind nămolurile provenite de la stațiile de epurare din România. Aceste rapoarte sunt
disponibile publicului pe site-ul Ministerului Mediului și Padurilor, precum și la nivel local.
Deoarece localităţile urbane au sisteme de canalizare unitare, apele uzate industriale fiind
evacuate, după preepurare, în staţiile de epurare urbane, nămolurile rezultate sunt improprii
pentru compostare şi utilizare ulterioară pentru fertilizarea terenurilor. Conform reglementărilor
privind nămolurile de epurare, deţinătorii staţiilor de epurare sunt obligaţi să retehnologizeze
staţiile de epurare, să amelioreze calitatea nămolului, să asigure tratarea acestuia pentru
stabilizare și să găsească utilizatori în agricultură sau în alte domenii. În cazul în care compoziţia
nămolului nu permite împrăştierea acestuia pe terenuri, se va asigura eliminarea prin incinerare
sau coincinerare.
Implementarea Directivei 91/271/CEE va aduce îmbunătățiri în ceea ce privește calitatea apei
râurilor din România, prin epurarea apelor uzate urbane înainte de evacuare în resursele de apă.
Implementarea cerințelor acestei directive a avut si va avea ca impact creșterea volumului de
nămol în toate țările Uniunii Europene, prin urmare și în România. Faţă de cantitățile de nămol
rezultat de la stațiile de epurare a apelor uzate urbane existente în anul 2007, de cca. 172,529
tone substanță uscată/an, se estimează, conform Planului Național de management ale bazinelor
hidrografice din România, că se va ajunge în anul 2018 la 520,850 tone substanță uscată / an
(figura nr. 2.5) .

Figura 2.5. - Evoluția cantităților de nămol generate de stațiile de epurare din România (Sursa:
www.rowater.ro)

În continuare, în România se urmăreşte implementarea măsurilor pentru asigurarea

conformării cu cerințele Directivei, și anume aplicarea măsurilor pentru asigurarea
infrastructurii sistemului de alimentare cu apă potabilă și şi a sistemului de colectare şi
epurare ape uzate, prin:
- Reabilitarea/modernizarea surselor de alimentare cu apă destinate consumului uman;
- Reabilitarea/Modernizarea stațiilor de tratare a apei;
- Reabilitarea/Modernizarea rețelelor de distribuție a apei potabile și a rețelelor de
canalizare;
- Construirea/Modernizarea stațiilor de epurare;
- Construirea/Reabilitarea facilităților de tratare, depozitare și utilizare a nămolului
secundar/terțiar;
- Dotarea laboratorului de analize, achiziționarea de echipamente pentru detecția
scurgerilor/pierderilor pe rețele;
- Asigurarea asistenței tehnice pentru pregătirea proiectelor (inclusiv oferte), management
și publicitate (inclusiv conștientizarea publicului), etc.
De asemenea, s-a conturat necesitatea lărgirii spectrului informaţional în ceea ce priveşte
aspectele practice privind epurarea apelor uzate, şi anume: tehnologia de epurare în relaţie cu
mărimea aglomerarii, cele mai bune practici de operare şi întreţinerea a staţiilor de epurare,
 modificările din structura organizaţională a serviciilor de apă şi canalizare din perspectivele
dezvoltării infrastructurii din domeniu, cu ajutorul finanţării europene.
Ţara noastră a facut paşi importanţi în implementarea acestei directive, atât din punct de
vedere legislativ, cât și al consolidării cadrului instituțional de implementare. În ceea ce
priveşte investiţiile româneşti în infrastructura de ape uzate, trebuie să se asigure, în viitor,
fondurile necesare pentru implementarea, în bune condiţii, a directivei.
În perioada de după aderarea la Uniunea Europeană (2007-2012), cca. 3,314 miliarde
Euro au fost investiţi la nivel naţional pentru lucrări de extindere şi reabilitare a
infrastructurii de apă uzată. Valoarea totală a investiţiilor planificate pentru infrastructura de
apă uzată este de cca. 12,187 miliarde euro, valoare evaluată în cadrul Planurilor de
management bazinale, atât pentru măsuri de bază, cât şi pentru cele suplimentare.
Domeniul de aplicare al programului de eliminare treptată a evacuărilor, emisiilor şi
pierderilor de substanţe prioritar periculoase, vizează apele uzate industriale epurate sau
neepurate, apele uzate evacuate din staţiile de epurare urbane care primesc ape uzate
industriale epurate sau neepurate, precum şi apele de suprafaţă şi apele subterane. De
asemenea, programul se aplică tuturor utilizărilor industriale de apă, surselor punctiforme sau
difuze care evacuează una sau mai multe din substanţele periculoase şi din substanţele
prioritare/prioritar periculoase în apele de suprafaţă şi subterane şi în canalizare. Programele
de reducere sau de eliminare a poluării cu astfel de substanţe sunt incluse în programele de
etapizare anexate autorizaţiei de gospodărire a apelor. Aceste programe includ măsuri
aplicabile atât pentru epurarea apelor uzate, cât şi pentru schimbările tehnologice în procesul
de producţie în vederea reducerii/eliminării evacuărilor, emisiilor, pierderilor de substanţe
prioritare/prioritar periculoase.
Pe lângă avantajul cunoaşterii mai exacte a stării corpurilor de apă, odată cu
modernizarea sistemului de monitorizare şi adaptarea acestuia la cerinţele Directivei Cadru
Apă, rezultatele obţinute în urma derulării acestor activităţi au scopul de a sprijini activitatea
de stabilire a măsurilor de reducere/eliminare a evacuărilor sau emisiilor de substanţe
prioritare/prioritar periculoase în mediul acvatic.
Având în vedere obligaţiile României ca ţară membră a Uniunii Europene, precum şi
prevederile Planului de măsuri privind integrarea europeană, sunt necesare monitorizări
privind implementarea Directivei 2006/11/EC. În România aceste monitorizări se realizează
semestrial.

II–4. Poluari accidentale ale apelor din România

Poluarea accidentală a apelor reprezintă orice alterare a caracteristicilor fizice, chimice,
biologice sau bacteriologice ale apei, produsă prin accident, avarie sau altă cauză asemănătoare,
ca urmare a unei erori, omisiuni, neglijenţe ori calamitaţi naturale şi în urma căreia apa devine
improprie folosirii posibile înainte de poluare. Poluarea accidentală este, de cele mai multe ori,
de intensitate mare şi de scurtă durată. În cazul unei poluări accidentale majore pot avea loc
produceri de mari daune atât oamenilor cât şi mediului prin emisii importante de substanţe
periculoase în cursurile de apă. După producerea unei poluări accidentale autorităţile intervin cu
promptitudine pentru înlăturarea efectelor prin limitarea răspândirii, colectarea, neutralizarea și
distrugerea poluanţilor; măsuri pentru restabilirea situaţiei normale și refacerea echilibrului
ecologic. Însă problema cea mai importantă este realizarea măsurilor pentru protecţia calităţii
resurselor de apă prin activitatea de prevenire și combatere a poluărilor accidentale.
 Legea Apelor nr. 107/1996 stabileşte reguli precise în ceea ce priveşte conservarea,
protecţia şi îmbunătaţirea mediului acvatic, în condiţiile utilizării durabile a resurselor de
apă, au la baza principiile precauţiei, prevenirii, evitării daunelor la sursă şi poluatorul plăteşte.
În scopul realizarii unei protectii eficiente si integrate a tuturor apelor si a mediului
acvatic si al realizarii obiectivelor de protectia apelor si mediului acvatic, conform legii nr.
1071996 se vor realiza delimitarea corpurilor de apa si desemnarea corpurilor de apa artificiale
sau puternic modificate.
Un corp de apă de suprafaţă este desemnat ca fiind artificial sau puternic modificat,
atunci când:
- a) schimbările caracteristicilor hidromorfologice ale acestui corp de apă, necesare
pentru atingerea starii ecologice bune, ar putea avea efecte negative importante asupra
mediului în general, navigaţiei, inclusiv amenajarea facilităţilor portuare sau de
agrement, activităţilor pentru scopul cărora este stocată apa, cum sunt alimentarea cu
apă, producerea de energie sau irigaţiile, regularizarea curgerii apei, apărarea
împotriva inundaţiilor, drenajul terenurilor şi a altor activităţi egale ca importanţă cu cele
prevazute pentru dezvoltarea durabilă;
- b) caracteristicile artificiale sau modificate ale corpului de apă, impuse de folosinţele
beneficiare, nu pot să fie realizate în mod rezonabil, din motive de fezabilitate tehnică sau
costuri disproporţionate, prin alte mijloace care sunt în mod semnificativ opţiuni mai
bune din punct de vedere al protecţiei mediului.
Cauzele principale ale poluării apei sunt:
- Scurgeri accidentale de reziduuri de la diverse fabrici, dar şi deversări deliberate a unor
poluanţi;
- Scurgeri de la rezervoare de depozitare şi conducte de transport subterane, mai ales
produse petroliere;
- Pesticidele şi ierbicidele administrate în lucrările agricole care se deplasează prin sol fiind
transportate de apă de ploaie sau de la irigaţii până la pânza freatică;
- Îngrasamintele chimice şi scurgerile provenite de la combinatele zootehnice;
- Deşeurile şi reziduurile menajere;
- Sarea presarată în timpul iernii pe sosele, care este purtată prin sol de apa de ploaie şi
zăpada topita;
- Depunerile de poluanţi din atmosferă, ploile acide.
Poluanţii apei sunt produsele de orice natură care conţin substanţe în stare solidă, lichidă
sau gazoasă, în condiţii şi în concentraţii ce pot schimba caracteristicile apei, făcând-o
dăunătoare sănătăţii.
Poluarile cu metale grele de la fosta mina Balan (Harghita) , sunt un adevarat dezastru
ecologic. Mina a fost vandută unui investitor. Cât a functionat exploatarea minieră Bălan,
staţia de epurare era periodic decolmatată, se schimba patul de calcar, dar cel care a cumpărat
terenul nu a avut grijă de acest obiectiv, iar conducta de alimentare a statiei de epurare pasivă
a disparut pur si simplu. În perioadele ploioase, debitul apei de mină creşte şi apa
contaminată ajunge in râul Olt şi pe alte terenuri necontaminate, pe care le poluează cu
metale grele. Pe de altă parte, oxizii de fier care ies din mină, în contact cu oxigenul din aer,
formează coloizi de fier, care, odată ajunsi în rau, consumă tot oxigenul şi distrug
ecosistemul, omorând peştii şi celelalte vietăţi acvatice. De fapt este vorba despre o poluare
continuă în perioadele ploioase, când apele de mină, pe lângă faptul ca ies din subteran, mai
pot antrena şi malul din decantor.
 Figura 2.6. - Poluările cu metale grele de la Bălan (Sursa: http://www.ecomagazin.ro/)

Pe 30 ianuarie 2000, a avut loc fisurarea barajului ce înconjură lacul de deşeuri de la una
dintre subunităţile aparţinând societăţii Aurul SA din Baia Mare, în nord estul României.
Rezultatul a fost o deversare de aproximativ 100.000 metri cubi de lichid si deşeuri conţinând
între 50 si 100 de tone de cianură, precum şi metale grele incluzând cupru.
Fisurarea a fost probabil cauzată de o combinaţie între greşeli de proiectare ale instalaţiilor
folosite de Aurul, condiţii neaşteptate de operare şi vremea rea. Scurgerea contaminată a călătorit
prin râurile Săsar, Lăpuş, Someş, Tisa şi Dunăre înainte de a ajunge la Marea Neagră patru
săptămâni mai târziu. Aproape 2000 de kilometri de pe parcursul Dunării sau ai afluenţilor săi au
fost afectaţi de către scurgere.
Surse române∆ti au declarat că, în România, scurgerea a cauzat întreruperi ale furnizării de apă
potabilă în 24 de oraşe şi costuri pentru uzinele de purificare şi pentru alte industrii datorită
întreruperii proceselor de producţie. România a declarat cantitatea de peşte mort în apele de pe
teritoriul său ca fiind foarte mică. Ungaria a estimat cantitatea de peşte mort în această ţară la
1.240 tone. Autorităţile iugoslave au raportat mari cantităţi de peşte mort în parcursul iugoslav al
râului Tisa şi un volum nesemnificativ de peşte mort în Dunăre.
Odatş ce Agenţia Română a Apelor a fost informată, organizaţiile locale pentru protecţia
mediului şi a apelor au verificat imediat informaţia despre fisurare şi despre scurgere pentru a
determina nivelul poluării şi au ordonat societăţii Aurul SA să-şi înceteze activitatea şi să astupe
spărtura. De asemenea au informat Agenţia de Protecţie a Mediului şi a Apelor de la
Nyiregyhaza (Ungaria) despre accident şi au alertat autorităţile locale din aval despre scurgere şi
despre pericolele în utilizarea apelor râurilor pentru activităţi cum ar fi băutul apei. Fântânile au
fost afectate de către deversarea de cianură, nivelul acestei substanţe fiind pe data de 10 februarie
de aproape 80 de ori peste nivelul acceptabil. Până pe data de 26 februarie concentraţiile de
cianură au scăzut sub nivelul de alarmă, dar concentraţiile cadmiului, manganului şi fierului erau
mai ridicate decât nivelele admise de către prevederile româneşti.

Figura 2.7 – Poluarea cu cianuri la Baia Mare 2000 (Sursa: http://miningwatch.ro/wp-

content/uploads/)

Accidentul din 2000 rămâne un eveniment nefericit de referinţă pentru neajunsurile

proiectelor miniere pe bază de cianuri. Faptul că o parte a autorităţilor consideră oportună
reluarea operaţiunilor de extragere a aurului prin cianurare este doar un efect al lipsei de viziune
şi a dorinţei nejustificate de a atrage acest gen de investiţii financiare în zone intens locuite.
Simpla menţiune a accidentului din 2000 ar fi trebuit să fie suficientă pentru a bloca orice demers
de susţinere a aceluiaşi tip de proiect minier, ţinând cont că primul s-a finalizat cu un
cutremurător dezastru ecologic şi financiar.

CAPITOLUL III – MANAGEMENTUL DURABIL AL APELOR

DIN ROMÂNIA
 III-1. Presiunile asupra resurselor de apă din România

Calitatea apei este o problemă de maximă importanţă ce ar trebui să ne preocupe pe toţi.

Sănătatea noastră este dependentă direct de sursa de apă. Şi principala presiune asupra stării
apelor de suprafaţă, şi nu numai, este exercitată de către om prin deversarea în emisari a apelor
uzate neepurate sau insuficient epurate. Pentru protecţia resurselor de apă, această practică
trebuie stopată, în sensul că apele epurate trebuie să corespundă prescripţiilor calitative în
vigoare. În conformitate cu Directiva Cadru pentru Apă, în cadrul planurilor bazinale de
management au fost considerate presiuni semnificative, acei factori care au ca rezultat
neatingerea obiectivelor de mediu pentru corpul de apă. După modul în care funcţionează
sistemul de recepţie al corpului de apă se poate cunoaşte dacă un factor poate cauza un impact.
Această problemă împreună cu lista tuturor presiunilor și cu caracteristicile particulare ale
bazinului de recepţie conduc la identificarea presiunilor principale.
Având în vedere evacuările de ape epurate sau neepurate în resursele de apă de suprafaţă,
aceste presiuni sunt:
- aglomerările umane ce au peste 2000 locuitori echivalenţi care au sisteme de colectare a
apelor uzate cu sau fără staţii de epurare şi care evacuează în resursele de apă sunt
considerate surse semnificative punctiforme dacă au sistem de canalizare centralizat, sunt
considerate surse semnificative de poluare, aglomerările umane cu sistem de canalizare
unitar care nu au capacitatea de a colecta şi epura amestecul de ape uzate şi ape pluviale
în perioadele cu ploi intense;
- in industrie, instalaţiile care intră sub incidenţa Directivei privind prevenirea şi controlul
integrat al poluării – 96/61/EC (Directiva IPPC) , unităţile care sunt inventariate în
Registrul Polunaţilor Emişi (EPER) , unităţile care evacuează substanţe periculoase şi/sau
substanţe prioritare peste limitele legislaţiei în vigoare privind poluarea cauzată de
substanţele periculoase evacuate în mediul acvatic al Comunităţii sau alte unităţi care
evacuează în resursele de apă şi care nu se conformează legislaţiei în vigoare privind
factorul de mediu apă;
- în agricultură, fermele zootehnice sub incidenţa Directivei privind prevenirea şi controlul
integrat al poluării – 96/61/EC (Directiva IPPC) , fermele care evacuează substanţe
periculoase şi/sau substanţe prioritare peste limitele legislaţiei în vigoare privind poluarea
cauzată de substanţele periculoase evacuate în mediul acvatic al Comunităţii şi alte unităţi
agricole cu evacuare punctiformă şi care nu se conformează legislaţiei în vigoare privind
factorul de mediu apă.
Informaţii detaliate privind presiunile şi sursele de poluare semnificative ce influenţează
resursele de apă din România sunt detaliate în cadrul Planurilor de Management bazinale,
disponibile pe website-urile Administraţiei Naţionale “Apele Romane” (www.rowater.ro,
secţiunea Planuri de management) şi pe cele ale Administraţiilor Bazinale de Apă.
În ceea ce priveşte sursele difuze de poluare semnificativă, identificate în Planul Naţional de
Management cu referire la modul de utilizare al terenului, se pot menţiona:
- aglomerările umane/localităţile care nu au sisteme de colectare a apelor uzate sau sisteme
corespunzătoa- re de colectare şi eliminare a nămolului din staţiile de epurare, precum şi
localităţile care au depozite de deşeuri menajere neconforme;
- fermele agrozootehnice care nu au sisteme corespunzătoare de stocare/utilizare a
dejecţiilor, localităţile identificate ca fiind zone vulnerabile la poluarea cu nitraţi din
 surse agricole, unităţi care utilizează pesticide şi nu se conformează legislaţiei în vigoare,
alte unităţi/activităţi agricole care pot conduce la emisii difuze semnificative;
- depozitele de materii prime, produse finite, produse auxiliare, stocare de deşeuri
neconforme, unităţi ce produc poluări accidentale difuze, zone industriale abandonate.
Cele mai importante căi de producere a poluării difuze sunt:
- depunerile din atmosferă;
- scurgerea de suprafaţă;
- scurgerea din reţelele de drenaje;
- eroziunea solului;
- scurgerea subterană;
- scurgerea din zone impermeabile orăşeneşti.

Figura 3.1. – Circuitul apei in natura (Sursa: www.slideshare.net)

O altă categorie importantă de presiuni semnificative este cea legată de presiunile

hidromorfologice semnificative. În cadrul Planului Naţional de Management au fost identificate
categoriile de lucrări hidrotehnice care se regăsesc la nivelul bazinelor/spaţiilor hidrografice, și
anume: sunt:
- baraje (acumulări),
- derivaţii,
- regularizări,
- indiguiri şi apărări de maluri, executate pe corpurile de apă în diverse scopuri (energetic,
asigurarea cerinţei de apă, regularizarea debitelor naturale, apărarea împotriva efectelor
distructive ale apelor, combaterea excesului de umiditate, etc), cu efecte funcţionale
pentru comunităţile umane.
Presiunile hidromorfologice afectează o mare parte din cursurile de apă din bazinele/spaţiile
hidrografice analizate, însă cele mai importante presiuni hidromorfologice sunt cauzate de:
lacurile de acumulare, regularizări şi îndiguiri, derivaţii, prelevări/restituţii de apă semnificative.
Informaţiile despre tipurile şi mărimea presiunilor hidromorfologice la care sunt supuse corpurile
de apă de suprafaţă din fiecare bazin hidrografic sunt necesare a fi cunoscute şi monitorizate în
scopul identificării şi desemnării corpurilor de apă puternic modificate, precum şi pentru luarea
măsurilor de renaturare sau atenuare.
Alte tipuri de presiuni antropice considerate presiuni semnificative sunt considerate surse cu
potenţial de producere a poluărilor accidentale, activităţile de piscicultură / acvacultură,
extragerea balastului şi nisipului din albiile minore ale cursurilor de apă, exploatările forestiere,
şi altele.

III-2. Strategii si măsuri privind managementul durabil al resurselor de

apă din România

În România, elaborarea strategiei şi politicii naţionale în domeniul gospodăririi apelor,

asigurarea coordonării pentru aplicarea reglementărilor interne și internaţionale din acest
domeniu se realizează de către Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice prin Direcţia
Managementul Resurselor de Apă. Gestionarea cantitativă și calitativă a resurselor de apă,
administrarea lucrărilor de gospodărire a apelor, precum și aplicarea strategiei şi politicii
naţionale, cu respectarea reglementărilor naţionale în domeniu, se realizează de Administraţia
Naţională "Apele Române", prin administraţiile bazinale de apă din subordinea acesteia.
Cadrul legislativ pentru gestionarea durabilă a resurselor de apă este asigurat prin Legea
Apelor nr.107/1996, cu modificările și completările ulterioare.
Strategia şi politica naţională în domeniul gospodăririi apelor are drept scop realizarea
unei politici de gospodărire durabilă a apelor prin asigurarea protecţiei cantitativă și calitativă a
apelor, apărarea împotriva acţiunilor distructive ale apelor, precum și valorificarea potenţialului
apelor în raport cu cerinţele dezvoltării durabile a societăţii şi în acord cu directivele europene în
domeniul apelor.
Pentru realizarea acestei politici se au în vedere următoarele obiective specifice:
- Îmbunătăţirea stării apelor de suprafaţă şi a apelor subterane prin implementarea
planurilor de manage- ment ale bazinelor hidrografice, în conformitate cu prevederile
Directivei Cadru privind Apa a Uniunii Europene;
- Implementarea Strategiei Naționale de Management al Riscului la Inundaţii, a planurilor
şi programelor necesare şi realizarea măsurilor ce derivă din acestea, în concordanţă cu
prevederile legislaţiei europene în domeniu;
- Elaborarea Schemelor Directoare de Amenajare a Bazinelor Hidrografice pentru
folosinţele de apă, în scopul diminuării efectelor negative ale fenomenelor naturale
asupra vieţii, bunurilor şi activităţilor umane în corelare cu dezvoltarea economică şi
socială a ţării;
- Implementarea Planului de protecţie şi reabilitate a ţărmului românesc al Mării Negre
împotriva eroziunii şi promovarea unui management integrat al zonei costiere, conform
recomandărilor europene în domeniu, inclusiv implementarea prevederilor Master
Planului- Protecţia şi reabilitarea zonei costiere;
- Întărirea parteneriatului transfrontalier şi internaţional cu instituţii similare din alte ţări, în
scopul monitorizării stadiului de implementare al înţelegerilor internaţionale şi
promovării de proiecte comune.
În prezent se urmăreşte gospodărirea durabilă a apelor pe baza aplicării legislaţiei Uniunii
Europene şi în special a principiilor Directivei Cadru pentru Apă și Directivei Inundaţii, care
au fost transpuse prin Legea Apelor 107/1996 cu modificările și completările ulterioare. În
acest context, instrumentele de realizare a politicii şi strategiei în domeniul apelor includ
schema directoare de amenajare şi management a bazinelor hidrografice, managementul
integrat al apelor pe bazine hidrografice și adaptarea capacităţii instituţionale la cerinţele
managementului integrat. Pentru realizarea fiecărui obiectiv specific propus au fost
planificate numeroase acţiuni. Unele dintre acestea au fost realizate până în prezent, altele
sunt în curs de realizare sau vor fi realizate în etapa următoare.
Acţiunile necesare pentru îmbunătăţirea stării apelor de suprafaţă şi a apelor subterane au
fost stabilite în cadrul Planurilor de Management ale Bazinelor Hidrografice ca parte a
Planului de Management al districtului internaţional al Dunării, întocmit în conformitate cu
prevederile Directivei Cadru privind Apa. Planurile de Mana- gement bazinale, precum și
Planul Naţional de Management au fost aprobate prin H.G. nr. 80/26.01.2011 pentru
aprobarea Planului naţional de management aferent porţiunii din bazinul hidrografic
internaţional al fluviului Dunărea care este cuprinsă în teritoriul României, Monitorul Oficial
nr. 265/14.04.2011. Prin implementarea şi monitorizarea programelor de măsuri aprobate
pentru sursele de poluare semnificative se vor atinge obiectivele de mediu pentru corpurile de
apă, respectiv starea bună și potenţialul ecologic bun.
Strategia de Management al Riscului la Inundaţii a fost elaborată în concordanţă cu
prevederile legislaţiei europene şi implementarea acesteia a fost realizată prin aprobarea
Hotărârea Guvernului nr. 846/2010 pentru aprobarea Strategiei naționale de management al
riscului la inundații pe termen mediu și lung ( publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, Nr. 626, din 6 septembrie 2010). Strategia Naţională de management al riscului la
inundaţii are drept scop reducerea impactului produs de inundaţii asupra populaţiei şi a
bunurilor printr-o planificare adecvată şi printr-o politică care să corespundă standardelor și
așteptărilor comunităţilor umane, în condiţiile protecţiei mediului.
Strategia de management al inundaţiilor formează documentul cadru pentru pregătirea și
adoptarea unor măsuri și acţiuni specifice vizând:
- cunoaşterea riscului la inundaţii;
- monitorizarea fenomenului de inundaţii;
- informarea populaţiei;
- considerarea riscului la inundaţii în toate activităţile de amenajare a teritoriului;
- adoptarea de măsuri preventive;
- pregătirea pentru situaţii de urgenţă;
- reconstrucţia și învăţarea din experienţa anterioară.
Ea constituie totodată baza pentru ca administraţia centrală și locală să poată alege
măsurile specifice de protecţie împotriva inundaţiilor și de dezvoltare regională. Strategia
defineşte, de asemenea, responsabilităţile specifice în plan operaţional şi de reglementare ale
autorităţilor administraţiei centrale şi locale, ale populaţiei şi agenţilor economici, ale
indivizilor, precum și modul lor de cooperare care să permită un acord comun, concertat,
asupra complexelor probleme asociate inundaţiilor şi o implicare autentică a tuturor în cadrul
responsabilităţilor ce le revin.
Activităţile de management al inundaţiilor se constituie într-o problemă de politică, de
planuri și programe pe termen scurt, mediu şi lung, având ca scop protecţia vieţii, a bunurilor
și a mediului împotriva fenomenului de inundaţii. Acestea sunt:
- Planul de Management al Riscului la Inundaţii, ce se elaborează la nivel de bazin sau
spaţiu;
- Programul Naţional de Prevenire, Protecţie şi Diminuarea Efectelor Inundaţiilor. Acest
program se elaborează la nivelul teritoriului naţional şi are la bază planurile de
management al riscurilor la inundaţii întocmite la nivel de bazin/spaţiu hidrografic;
- Planuri bazinale, judeţene, municipale, orăşeneşti și comunale de apărare împotriva
inundațiilor elaborate în conformitate cu prevederile legislaţiei existente în domeniul
managementului situaţiilor de urgenţă și care se vor integra sub numele de planuri
operative de intervenţie.
Strategia a fost gândită pentru perioada 2010 – 2035 și vizează o gestionare integrată a
apelor şi a resur- selor adiacente: amenajarea teritoriului şi dezvoltarea urbană, protecţia
naturii, dezvoltarea agricolă şi silvică, protecţia infrastructurii de transport, a construcţiilor și
a zonelor turistice, protecţia individuală.
Printre măsurile incluse în acest document se numără: lucrări de construcţie, consolidare și
întreţinere a digurilor pentru apărarea localităţilor; realizarea de acumulări nepermanente
(poldere); acţiuni de renaturare – spaţii unde apa se revarsă atunci când se înregistrează
debite mari; evaluarea pretabilităţii activităţilor economice din incintele amenajate în vederea
utilizării acestora ca incinte mixte; renaturarea unor incinte îndiguite în vedere creării de
zone umede.
De asemenea, sunt prevăzute amenajări de torenţi, măsuri de împădurire şi înfiinţarea de
perdele forestiere. Pentru realizarea obiectivelor, Ministerul Mediului şi Schimbărilor
Climatice a estimat costuri în valoare de 12,5 miliarde de euro, în perioada 2010 – 2035,
sume ce vor fi obţinute de la bugetul de stat, din credite externe şi fonduri europene, precum
și din alte fonduri.
Schemele directoare de amenajare şi management ale bazinelor hidrografice sunt
instrumentele de planificare în domeniul apelor pe bazin hidrografic, alcătuite din două părţi:
Planul de amenajare al bazinului hidrografic (PABH) și Planul de Management al bazinului
hidrografic (PMBH). Schemele directoare fixează într-o manieră generală şi armonioasă
obiectivele de calitate şi cantitate a apelor, urmărind să se asigure:
- o stare bună a apelor de suprafaţă sau, pentru corpurile de apă artificiale sau puternic
modificate, un potențial ecologic bun și o stare chimică bună a apelor de suprafaţă;
- o stare chimica bună şi un echilibru între cantitatea de apă prelevată și reîncărcarea apelor
pentru toate resursele de apă subterană;
- realizarea obiectivelor special definite pentru zonele protejate, cu scopul de a reduce
tratamentul necesar pentru producţia de apă destinată consumului uman.
Ţintele strategice, stabilite la nivel naţional în strategii, de care s-a ţinut cont şi la
alegerea scenariilor de amenajare sunt:
- reducerea numărului de persoane expuse riscului potenţial de inundaţii la viituri cu debite
având probabilitatea de depăşire de 1%, până în anul 2035;
- reducerea vulnerabilităţii sociale a comunităţilor expuse la inundaţii - 50% în termen de
10 ani şi până la 75% pe termen lung, în 30 de ani. Această ţintă va fi atinsă prin
amenajarea integrată a bazinului hidrografic;
- reducerea graduală a suprafeţelor potenţial inundabile la viituri cu debite având
probabilitatea de depăşire de 1% însoţită obligatoriu de măsuri compensatorii pentru
reţinerea volumelor corespunzătoare de apă;
- reducerea graduală a pagubelor produse de inundaţii infrastructurilor de traversare a
cursurilor de apă până în anul 2035;
 - reabilitarea în zone cu vulnerabilitate ridicată/relocare anuală a cel puţin 400 km de
diguri de protecţie împotriva inundaţiilor;
- creşterea capacitaţii de transport a albiilor minore ale principalelor cursuri de apă cu cel
puţin 30% până în anul 2035, prin măsuri de readucere a râului la starea iniţială.

La nivel național se identificată următoarele tipuri de lucrări potențiale (altele decât cele
pentru prevenirea și reducerea riscului la inundații):
- lucrări pentru asigurarea sursei de apă cuprinse în strategia națională pe termen mediu;
- prize de captare noi;
- noi aducțiuni pentru captarea apei;
- producere de energie regenerabilă.
Aceste tipuri de lucrări potențiale, având ca orizont de implementare perioada 2016-2020, depind
în mare măsură de disponibilitatea de finanțare, precum şi de alte aspecte cum ar fi, de exemplu
fezabilitatea tehnică, disponibilitatea terenurilor pe care se execută lucrările, etc.
În România, din punct de vedere al asigurării populaţiei cu servicii de apă, gradul de
conectare a populaţiei la sistemele centralizate de alimentare cu apă potabilă era în anul 2013 de
62,88%, iar gradul de conectare la sistemele de canalizare şi staţiile de epurare de 49,08% şi
respectiv 46,89%. Sunt încă procente relativ reduse, însă, România şi-a propus un program
ambiţios care prevede ca, până în anul 2018 localităţile cu mai mult de 2000 de locuitori
echivalenţi să fie racordate la sisteme regionale de alimentare cu apă, canalizare şi epurare.
Totodată sunt necesare măsuri pentru asigurarea alimentării cu apă a populaţiei şi
agenţilor economici pe timp de secetă şi inundaţii. Prin elaborarea și finalizarea studiilor privind
evaluarea resursei de apă la nivelul bazinelor/spațiilor hidrografice şi estimarea acestora în
perioada de timp 2020-2050, ținând seama de influența schimbărilor climatice, s-au actualizat
scenariile de evoluţie a cerinţelor de apă ale utilizatorilor în vederea fundamentării acţiunilor şi
măsurilor necesare atingerii obiectivelor gestionării durabile a resurselor de apă ale bazinelor
hidrografice, cerințele de apă fiind prezentate în Planul Național de Management al
bazinelor/spațiilor hidrografice din România. De asemenea, dezvoltarea şi regionalizarea
serviciilor de alimentare cu apă şi de canalizare şi epurare a apelor uzate vor permite aplicarea
eficientă a măsurilor de conomisire a apelor, respectiv a măsurilor de reducere a pierderilor pe
rețele de distribuție a apei și reutilizarea apelor uzate epurate în zonele cu deficit de apă sau
predispuse la secetă.
Administraţia Naţională „Apele Române” prin intermediul celor 11 Administraţii
Bazinale de Apă are în vedere aplicarea tuturor procedurile în vederea realizării activităţii de
informare şi consultare a factorilor interesaţi privind implementarea Directivei Cadru pentru
Apă.
Un capitol important al Planului de Management al Bazinului Hidrografic îl reprezintă
Programul de măsuri, care cuprinde toate măsurile ce trebuie luate până în 2021, uneori chiar
până în 2027, astfel încât obiectivele de mediu să fie atinse. Aceste măsuri răspund principalelor
probleme din Bazinele/Spaţiile Hidrografice ale României. Aplicarea cu stricteţe a legislaţiei
naţionale şi europene în domeniul apelor condiționează reuşita implementării programelor de
măsuri care se adresează atât autorităţilor locale şi regionale, agenţiilor din domeniul mediului,
tuturor factorilor interesați din domeniul apei şi utilizatorilor de apă.
CAPITOLUL IV – LACUL BRATEŞ DIN JUDEŢUL
GALAŢI
 IV-1. Istoric
Cea mai mare suprafaţă lacustră de pe teritoriul judeţului Galaţi a fost şi a rămas şi astăzi,
Lacul Brateş. Este situat in partea de sud-est a Romaniei, in partea de nord-est a orasului Galati.
Brateșul este una din cele 5 ape care formează pentagonul lichid care mărginește orașul:
Dunărea,Siretul,Prutul şi Chineja. În cele mai multe dintre ipoteze privind geneza Brateșului se
consideră că el este un fost golf marin desprins din Marea Tetys de frământările Munților
Hercinici şi de aluviunile danubiene. O altă variantă identifică Brateșul cu un fost liman al
Prutului, rezultat prin colmatarea cu aluviuni a celor trei guri prin care râul se descărca în
Dunăre.
Şi numele său pare a avea o legatură cu numele raului Prut, în vechime acesta numindu-
se şi Brutus, de unde Brutis sau Brates,existând şi varianta dată de Dimitrie Cantemir, în care
Brateş vine de la vechiul Brythologi sau cea de la Brataci dată de negustorii veneţieni probabil la
inceputul Mileniului I d.H., cu referire la broaşte/batracieni din lac.
Oricum, Brateşul-ecosistemul cu ape stătătoare de la confluenţa Prutului cu Dunărea,
avea în 1917 cca 27000 ha, el întinzandu-se şi în Lunca Prutului şi mult spre nord, aproape de
Folteşti. (Onea, E., 1959)
Prin lucrările hidrotehnice executate între 1927-1931, a fost redusă zona inundabilă a
Brateşului, fiind izolate de zona căii ferate Galaţi-Reni, bălţile Bădălanului, Zăton, Somova,
Scurta, Derlea, circa 500 de ha aflate pe malul stâng al Dunării, iar prin digul de
compartimentare Şiviţa-Prut au rămas pe uscat 7718 ha din incinta Brateşului de Sus, destinată
exclusiv lucrărilor agricole.

Figura 4.1. – Partea secată a lacului Brateş (Sursa: http://wikimapia.org/25268038/ro/)

Cealaltă parte Brateşul de Jos, era un complex lacustru permanent de 7400 ha(Gastescu
P. , 1971) iar în unii ani datorită viiturilor de pe Prut, la o cotă de 4,5hg (hidrograde) ajungea la o
suprafată de 7800 ha (Vasilescu, G., 1985). La acest luciu de apă se mai adăugau 3000 ha paşuni
şi 2800 ha floră dură (Vasilescu, V. , 1995).
 În acea perioadă, complexul de ape Brateş era alcatuit din numeroase componente
acvatice şi terestre, aşa cum rezultă din unele mărturii scrise (Chirila, A., 2000).
Pe lângă cele 7400 ha luciu de apă, Brateşul cuprindea şi numeroase „unităţi acvatice
naturale” din care amintim bălţile: Babele, Butnaru, Dadova, Dăduvel, Găuroaia, Liscanu,
Nisipuri, Plutniţa, Porcoroaia, Rotunda, Scărişoara, Strâmbele, Tinosu, Vizoiu. Brateşul ce
incepea la sud de digul Şiviţa, configurat în harta de lucru în teren a Prefecturii Covurlui din
1934, era alimentat cu apă din Prut prin gârlele Pietrosu şi Ghimia, ambele prevăzute cu
construcţii hidrotehnice, baraj respectiv stăvilar prin care se regla cota de retenţie a apei în lac.
Un loc secundar în mecanismul de alimentare a Brateşului îl îndeplineau gârla Noua care prin
japsele Nisipuri şi Rotunda comunicau cu Brateşul prin gârla lui Marcu. Un debit permanent
destul de mic îl aducea în Brateş pârâul Chineja, denumit uneori şi Covurlui, care însă sporea
numai în urma precipitaţiilor, la care se adăugau importante cantităţi de aluviuni colectate de pe
văile bazinului său hidrografic. Accidental, apele din Prut pătrundeau în Brateş şi prin japşa
Dadova şi gârla Florentului.
Din Dunăre, apa pătrundea în Brateş pe la gura Prutului şi apoi prin privalul Ghimia dar şi pe sub
cele 3 poduri duble, rutier şi C.F.R. , Galaţi-Reni, prin japşa Somova şi gârlele Scurta,Tochilele
şi Derlea, ce se descărca în Brateş în punctul Hăţaş.
Au fost gârlele, Belciugul Mare (între Prut şi balta Dadova), Belciugul Mic, Boiereasca,
Bostanul, Bulboaca, Bursucul, Butucul Mare, Butucul Mic, Chetroasa, Chicita, Cioculeasa,
Cloşcuta, Cojocarului, Curcubetea, Covurlui, Dănăliţa, Dârlei, Derlea, Flamânzilor, Florentului,
etc. Unele gârle erau legate de numele cuiva, fiind atribuite lui: Danga, Graur, Iftene, Chirilă,
Gheorghe, Eremia, Marcu, Pascu.
A doua mare intervenţie care a condus la reducerea suprafeţei luciului Bratesului, s-a
desfasurat între anii 1947-1949, prin realizarea lucrarilor de izolare a lacului de lunca inundabilă
şi cursul râului Prut. În anul 1962, începe a treia intervenţie de modificare antropică a Brateşului,
lacul transformându-se într-o pepinieră de 320 ha şi un polder de 2120 ha, având ca rol principal
atenuarea viiturilor de pe pârâul Chineja şi secundar activitatea de piscicultură, o crescătorie de
crapi intensivă. Primul an de exploatare intensivă a fost în 1969, iar lucrările de amenajare
complexă s-au finalizat în anul 1971. În figura 4.1., partea colorată în galben reprezintă partea
secată a lacului Brateş.

IV-2. Indicatorii fizico-chimici

Dupa lucrările hidrotehnice executate între 1927-1931 au apărut incintele agricole

Brateşul de Sus de 7718 ha si Brateşul de Jos cu un luciu de apă de cca 7800 ha. Brateşul rămas
la sud de digul Siviţa în incinta Brateşului de jos, avea o adâncime maximă ce nu depăşea 3,5 m
în centrul său. Suprafaşa mare a luciului de apă şi adâncimea sa în general mică era puternic
influenţată de vânturile ce acţionau cam din toate direcţiile şi făceau ca proprietaţile fizice ale
apei să nu fie uniforme.
Conform Atlasului cadastrului apelor din Republica Populară Română, vol. 1, part. 1 din
1964 proprietăţile fizico-chimice ale lacului Brateş se prezentau astfel:
- Diferenţa de temperatură între stratul superficial şi cel de fund era foarte mică, variaţiile
sezoniere erau de la 24-25°C în lunile iulie-august, la 1°C în noiembrie şi 0°C în
ianuarie-februarie cănd se producea înghetul.
- Culoarea apei era verde-galbui cu aspect laptos în lunile cele mai călduroase şi devenea
cenusiu-gălbuie spre toamnă; sub influenţa apelor ce proveneau din zona Parc CFR şi
 izvoarele din Terasa Vânatori, în zona cherhanalei din Vadul Ungurului apa era mai
limpede cu aspect galben-verzui; japsa Dadova avea o apă aproape transparentă de
culoare verde-masliniu.
- Transparenţa masurată cel mai frecvent în lunile iulie-august, era cuprinsă între: 2,80
(până la fund) în balta Rotunda, 10 cm în ghiolul Bucium, 80 cm în ghiolul Nisa, 1,1 m în
gura Ghimiei, 1,15 m la Vadul Ungurului etc.
- C.B.O. (consumul biochimic de oxigen la cinci zile) varia între 7,94 mg/l pentru gârla
Pâinii, 11,74mg/l în punctul Vadul Ungurului, diferenţa între C.B.O. măsurat pentru
apele de suprafaţî si cele de fund era foarte mică de 0,01mg/l; maximul de oxigen solvit
de 12,04 mg/l a fost determinat pentru japsa Dadova, caracterizat în acei ani printr-un
intens proces de fotosinteză a asociaţiilor floristice submerse extrem de bogate, precum
teişorul sau sarmuliţa.
- pH-ul avea valori între 7,6 unităţi pH(upH) la ghiolul Butnaru şi 8,2 upH în Vadul
Ungurului, foarte apropiate de valoarea de 7,6 upH pentru Prut şi Dunăre specificată de
N. Gavrilescu (1953).
- Substanţele organice, erau în cantităti reduse în apele Brateşului, valorile determinate, în
intervalul 1950-1960 au fost: 14,27 mg/l Canton CFR intrare Tuluceşti, 23,4 mg/l în
dreptul Garii Tulucesti şi 25,99 mg/l în japsa Dadova, valoare care este legată de flora sa
care era dezvoltată în exces;
- Fosfaţi, exprimaţi prin P2O5 mg/l aveau valori între 0,4 la gura Ghimiei-Prut, 0,71 în
japsa Nisa şi 0,89 în japsa Dadova, apele Brateşului depaşind cu mult valorile inregistrate
de Prut şi Dunare(0,01-0,35 mg/l).
- Duritatea totală, avea valori cuprinse între 6,64°D aval gura garla Paina şi 8,18 °D în
bălţile Bădălanului (Somova,Derlea,Zatun etc);
- Suspensii mg/l înregistrau valori cuprinse între 20,22 Gara Tuluceşti şi 119,9 gura
Ghimiei spre Brateş.

Determinări de laborator mai recente ale valorilor indicatorilor fizico-chimici pentru apele
Brateşului realizate prin analizarea probelor prelevate în campaniile din 1995 şi 1996 de
monitorizare a incintei Brateş au fost efectuate de Agenţia de Protecţia Mediului Galaţi,
coraborate cu datele publicate de Paula Popa în 2001.
În urma determinărilor efectuate de către Paula Popa şi colab. în 1995 şi 1996, se evidentiază
că unii din parametrii care trebuie să asigure conditiile de viaţă pentru organismele acvatice din
lacul/polderul Brates, au valori ce depaseşc limitele maxime admisibile (LMA) superioare şi
inferioare prevăzute în STAS 4706/1988, favorabile dezvoltării, ele fiind un factor de risc mai
ales pentru ihtiofauna.
Probele de apă recoltate de Paula Popa, în urma studiilor efectuate în anii 1995 şi 1996 au
fost recoltate probe de la cele 5 staţii de prelevare de pe aria lacului Brateş şi prelucrate în
laboratoarele de specialitate a Agenţiei de Protecţia Mediului Galati. O hartă privind amplasarea
celor 5 staţii de prelevare a probelor şi amenajării teritoriale a lacului Brateş, amenajare care este
actuală şi în zilele noastre, o găsim în figura 4.2. de mai jos:
 Figura 4.2. – Staţii de prelevare, lacul Brateş 1995-1996 (Sursa: Paula Popa, 1998)

Astfel, în urma analizelor efectuate la cele 5 staţii, s-au constatat urmatoarele:

- încarcarile cu substanţe organice oxidabile prezente în apa Bratesului care conduc la
depăşirea consumui chimic de oxigen, determinată prin metoda cu permanganat de
potasiu/CCO-Mn, indică în toate determinările o valoare cuprinsă între 61,99 mg KmO4/l
şi 129,96 mg KmnO4/l. Este de remarcat faptul că valorile depaşesc în toate cazurile
concentraţia maximă admisă în vigoare (STAS 4706/88) , respectiv 60 mg KmnO4/l ,
astfel în categoria a – II – a apelor, ceea ce reprezintă un factor de risc pentru viata
peştilor.
- depaşiri sunt şi la consumul chimic de oxigen determinat prin metoda cu permanganat de
potasiu,dar exprimat în mgO2/l.
- concentraţia suspensiilor exprimate în mg/l este peste LMA de 80mg/l.
- valoarea PH-ului măsurat la cele 5 staţii se încadrează între 6,5 şi 8,5, încriindu-se în
intervalul recomandat de legislaţia în vigoare;
 - Alegând ca exemple principale, staţiile 3 şi 4, maxima concentraţiei de Ca la staţia 3 a
fost de 48,84 mg/l şi respectiv la staţia 3 de 19,96 mg/l. În general, concentraţiile
înregistrate sunt mult mai mici decât concentraţia admisă în vigoare, pentru apele de
suprafaţă categoria a – II – a, respectiv 150 mg/l;
- concentraţia minimă de Mg s-a înregistrat în luna august 1996 în staţia 1 (20,44 mg/l) iar
concentraţia maximă s-a înregistrat în iunie 1995 în staţia 5 (90,58 mg/l) . Toate
concentraţiile sunt mai mici în comparaţie cu concentraţia maximă admisă de legislaţia în
vigoare (STAS 4706/88), respectiv 100 mg/l.
- raportul cationilor este în majoritatea cazurilor unitar, ceea ce probează existenţa în apa a
unei cantităţi mai mari de magneziu comparativ cu cea de calciu, aceşti cationi fiind cei
ce vor determina în mod predominant duritatea apei.
- Concentraţia anionilor clorura determinate în cele 5 staţii în perioada 1995 – 1996, au
fost mai mici decât concentraţia maximă admisă de legislaţia în vigoare.
- la ceilalţi indicatori importanţi pentru dezvotarea ihtiofaunei Brateşului, valorile
determinate în special pentru azotiţi, azotaţi, fosfaţi, amoniac, alcalinitate, frecvent sunt
înregistrate valori sub normele prevazute în standard. (Paula Popa, 1998)
În tabelul 4.1. şi 4.2. sunt prezentate analizele chimice ale apei din lacul Brateş în anii 1995
şi 1996, analize prelevate de la staţiile 3 şi 4. :

Tabelul 4.1. – Analiza chimică a apei din Brateş la staţia de prelevare nr. 3 (Sursa: Paula Popa, 1998)
 În campaniile de monitorizare ale apelor Brateşului din anii 1995-1996, s-au recoltat şi
analizat şi probe pentru determinarea azotaţilor şi fosfaţilor, cei care conditionează acea
concentraţie a nutrienţilor favorabilă evoluţiei fitoplanctonului din cadrul ecosistemului
acvatic cu o mobilitate destul de redusă alge şi fitoplancton. (Paula Popa si altii, 1995)

Tabelul 4.2. – Analiză chimică a apei din Brateş la staţia de prelevare nr. 4 (Sursa: Paula Popa, 1998)

Făcând o comparaţie cu media măsuratorilor efectuate de catre Paula Popa între anii 1995
şi 1996, si primele măsuratori publicate ăn Atlasul cadastrului apelor din Republica Populară
România reies valorile din tabelul 4.3. :
 Parametri U.M. 1964 1995 1996
analizati

C.B.O. Mg/l 7,94 – 12,04 7,95 – 13,15 8,75 – 14,13

PH-ul uPH 7,6 – 8,2 8,20 – 8,44 8,52 – 8,75

Subst. Organice Mg/l 14,27 – 25,99 16,01 – 23,25 16,48 – 32,32

Fosfati Mg/l 0,4 – 0,89 0,26 – 0,79 0,24 – 0,72

Duritatea apei 0
D 6,64 – 8,18 15,15 – 20,76 11,15 – 18,179

Suspensii Mg/l 20,22 – 119,9 92,5 – 20,76 68,5 – 102,5

Tabelul 4.3. – Studiu comparativ 1964 – 1995/1996

Facând o comparaţie între valorile din tabelul 4.3. , se observă ca singura care a suferit
modificari majore este duritatea care aproape s-a dublat dar şi valorile determinate pentru azotiţi,
azotaţi, fosfaţi, amoniac, alcalinitate, frecvent sunt înregistrate valori sub normele prevăzute în
standard.

IV-3. Flora şi fauna vechiului Brateş

În apropierea malurilor se mai dezvoltă cosorul, peniţa, sarmuliţa, plutniţa.
Plantele din centura balţii formau un cordon de stuf, papură, rogoz, stânjenei de baltă, mai ales
pe latura de nord şi de est a bălţii, aici întinzându-se până la malul Prutului. Pe malul vestic şi cel
sudic apar rare asociaţii de pipirig si rogoz slab dezvoltate,ca efect al actiunii valurilor
permanente.
Plantele plutitoare fixate prin radacini, întalnite frecvent în balta Brateş
broscăriţa(Potamogeton pectinatus), trocotul de baltă (Polygorum amphibium) şi cornaciul cu
fructele sale de 4 colti (Trapa natans); cele plutitoare nefixate prin radacini, formau covoare
unduitoare de pestisoara (Salvinia natans), mai ales pe garla Florentului, lintita de balta (Lemna
trisulca), iarba broastelor (Hidrocharis morus ranae), otratelul de balta (Utricularia vulgaris).
Iar plantele submerse, mai bine reprezentate in japsa adova, care era invadata de
penita(Myriophyllum spicatum), cosor(Ceratophyllum demersum), foarfeca apei(Stratiotes
alloides), ciuma apei(Elodea canadensis), sarmulita(Vallisneria spiralis).
Zooplanctonul era reprezentat prin Rotiferi, Cladocere, Copepode si Ostracode, variate ca
forme, dar cu densitate redusa datorita conditiilor nefavorabile pentru dezvoltare- intensa agitatie
a apei produsa de vanturile ce actionau aproape din toate directiile. Astfel vara zooplanctonul era
dominat de Rotiferi (Triarthra, Polyartha, Brachionus, Keratella), toamna predominau Cladocere
(Bosmina coregoni si Daphnia longispinia). In ambele perioade erau frecvente Copepodele
(Diaptomus cu Nauplius si Cyclops).
Crustaceele reprezentate prin misside erau repartizate pe intreaga suprafata a baltii.
Viata bentonica era divizata in cadrul microfitobentosului format din asociatii de alge in care
predominau diatomeele si in zoobentos unde pe langa rotiferii, cladocerele si copepodele
mentionate anterior apar si viermii inelati si cilindrici, frecvent Tubicifidele cu comunul Tubifex.
Dintre moluste erau bine dezvoltate in special Lamellibranchiate, din care foarte multe
exemplare de Dreissenia, Monodachna, Anodonta cygnea, Unio pictorum, Crassus, cantonate
mai mult pe laturile de nord si vest a baltii, zone bogate in larve de Chironimide – Chironomus
plusmosus.
Din punct de vedere cantitativ si calitativ, evolutia era sezoniera la : Tubificidele se inregistra de
la 25,7 kg/ha vara, toamna cantitatea era de numai 12,2 kg/ha iar Chiromidele de la 33,15 kg/ha
scadea la 3,48 kg/ha.
Productia biologica a Bratesului varia de la 36,5 la 10.064 kg/ha pe timpul verii si de la 1,25 la
2.765,6 kg/ha in perioada de toamna, cu medii de 1.292,55 kg/ha vara si 775,59 kg/ha toamna
(Onea, E., 1959).
Pentru modul de functionare si pentru ineditul aspectelor legate de biologia lor,merita
consemnata evolutia ciclica a garlelor de alimentare a Bratesului din Prut si din Dunare
(Pietrosu, Belciug, Ghimia, Paina, Noua, Tochilele, Scurta).
Cand nivelul Prutului sau a Dunarii era peste cel a Bratesului si apele patrundeau in lac,
caracterul biologic dominant al garlelor era determinat de cel al emisarului, mai ales in zona de
patrundere a apelor.
Atunci cand nivelul apei in emisar scadea, lacul incepea sa piarda volume de apa,
biocenozele garlelor erau dominate de apele Bratesului, dar ramaneau si forme specifice Prutului,
mai putin ale Dunarii, ele localizandu-se la capatul lor deschis spre aceste cursuri de apa.
In garle se inregistrau numerosi producatori primari, mai ales macrofite (Elodea canadensis,
Vallisneria spiralis, Hydrocharis morus ranae) si fitoplancton.
Vara temperatura ridicata a aaerului conducea la dezvoltarea excesiva a vegetatiei submersa si
plutitoare, care uneori acoperea o buna parte din luciul de apa.
Cand apa din garle capata un regim stagnant, atunci se dezvolta in exces lintita (Lemna minor, L.
Gibba, L.trisulea), alga Cladophora si matasea broastei (Spirogyra).
Plantele dezvoltate in garle erau un suport important pentru o bogata fauna de organisme fitofage
(moluste, gasteropode, larve de insecte etc.) si hirudinee ca lipitoarea (Hirudo medicinalis) sau
Piscicola geometra, parazit obisnuit la crap.
Ca urmare:
- Regimul hidrologic caracteristic perioadei de inundare libera a Bratesului favoriza zonele
prielnice reproducerii speciilor autohtone dar si a semimigratorilor generativ stagnofili
sau reofili.
- Majoritatea datelor statistice privind oxigenul dizolvat, pH, sarurile minerale si organice,
zooplanctonul si fitoplanctonul, bogatia bentofaunei, marimea productiei biologice,
confirma conditiile prielnice vietii acvatice si o baza trofica bogata, care asigurau
dezvoltarea ihtiofaunei si a altor vietuitoare acvatice sau terestre a acaror existenta
depindea de buna functionare a aecosistemului Brates.
 In campaniile de monitorizare ale apelor Bratesului din anii 1995-1996 efectuate de catre
Paula Popa si colab. , s-au recoltat si analizat si probe pentru determinarea azotatilor si fosfatilor,
cei care conditioneaza acea concentratie a nutrientilor favorabila evolutiei fitoplanctonului din
acest ecosistem acvatic cu o mobilitate destul de redusa.
In functie de concentratia nutrientilor din apele Bratesului, s-au determinat fluctuatiile
cantitative, ex/l si compozitia, proportia la %, inregistrate pe parcursul perioadelor vegetative
anuale pentru:
- Speciile algale si compozitia fitoplanctonului;
- Ponderea grupelor de alge si evolutia cantitativa a fitoplnctonului;
- Densitatea si compozitia zooplanctonului, biomasa si ponderea zooplancterilor.

Din analiza valorilor inregistrate din determinarile efectuate, a rezultat pentru apele
Bratesului din intervalul 1995-1996 urmatoarele:
- In structura si evolutia populatiilor algale ponderea o au algele verzi, Chlorophytele si
alegele albastre, Cyanophytele;
- Zooplanctonul este reprezentat printr-un numar destul de redus de specii, 18 in 1995 si 24
in 1996, apartinand doar de 4 clase sistematice; in structura zooplanctonului domina
Copepodele si Cladocerele, iar din punct de vedere trofic sunt dominanti consumatorii
primari.
In general dezvoltarea fitoplanctonului si zooplanctonului are un nivel redus de dezvoltare
situatie reflectata si de capturile declarate pentru Brates: 278 t/ 1995 si 270 t/ 1996.

IV-4. Structura efectivului piscicol si evolutia capturilor din Brates

Ihtiofauna baltii Brates cuprindea 46 de specii apartinand la 35 de genuri si 12 familii,

autohtone (pesti trofici si generativ dulcicoli stagnofili, dar si reofili ajunsi accidental din Prut si
Dunare ori migratori sau semimigratori). Predominau speciile de pesti stagnofili si semimigratori
generativ stagnofili, care valorificau cel mai bine, in cursul dezvoltarii lor, conditiile
hidrografice, hidrologice si hidrobiologice specifice fostului biotop- balta Brates. (Onea, E.,
1959, Vasilescu, G., 1985)
Statisticile privind efectivul piscicol al Bratesului si raportarile facut de-a lungul anilor in
privinta CAT – captura totala admisibila, evidentiaza directa lor dependenta de densitatea si
durata viiturilor care se propagau pe Prut si Dunare, viituri care aduceau volume considerabile de
apa, cu indici de calitate superiori celor a apei Bratesului „statute” din sezonul rece dar si cu un
numar sporit de exemplare de pesti semimigratori generativ stagnofili (crapul, somnul, salaul,
platica, babusca) care imbunatateau calitativ productiile obtinute prin pescuit industrial din
Brates.
In acest sens pledeaza si argumentul ca speciile valoroase economic ce apartineau
sectorului Dunarii si care patrundeau in Brates prin garlele Scurta si Tochilele, valorificau mai
bine conditiile de reproducere si bogata hrana bentonica – zoobentosul si microfitobentosul,
perifitonul, fitoplanctonul si zooplanctonul decat speciile autohtone a caror puiet nu reusea sa
asigure baltii un fond piscicol de calitate.
Balta Brates era un biotop care putea sa ofere conditii optime de reproducere, crestere si
dezvoltare intregului sau fond piscicol. In conditii hidrologice favorabile, se obtineau in regim
natural capturi considerabile, de la 203 t in 1950 la 1264 t in 1956, cu o medie multianuala (15)
de 586 t, capturi in care predominau calitativ speciile cu valoare economica, crapul detinand
intaietatea, chiar daca cantitativ domina speciile semivaloroase precum babusca.
In regim liber de inundabilitate, despre ihtiofauna baltii Brates, conform referintelor
bibliografice si din sinteza observatiilor realizate de-a lungul anilor despre complexul de ape ale
Bratesului pot mentiona ca (Onea, E., 1959, Vasilescu, G., 1985) aceasta era alcatuita din:
- Pesti trofic si generativ dulcicoli stagnofili: linul, caracuda, carasul, ghibortul, rosioara,
boarta, tiparul;
- Pesti reofili care patrundeau in Dunare sau Prut, la viituri si paraseau balta odata cu
retragerea apelor: cosacul, mreana, morunas, scobar, pietrar, rasparul;
- Pesti indiferent dulcicoli care schimba usor mediul stagnofil cu cel reofil sau invers:
avatul, bibanul, obletul, stiuca;
- Pesti semimigratori generativ stagnofili: crapul, somnul, salaul, platica, batca, babusca;
- Pesti semimigratori generativ reofili: sabita, vaduvita;
- Imigranti de origine marina: gingirica, guvidul de balta, guvidul de nisip, umflatura,
guvidul mic;
- Pesti marini migratori, trofic dulcicoli, patrund accidental in Brates: anghila;
- Pesti reofili accidental patrunsi in balta: cega;
- Pesti migratori marini – anadromi, accidental in balta Brates: nisetrul, morunul, pastruga;
- Pesti care apareau in capturi: fusar, salau, zvarluga, cosac cu bot turtit, biban soare,
undreaua;
Pentru perioada analizata, speciile de pesti cu valoare economica, crapul, salaul, somnul,
platica, vaduvita, mreana, morunasul, linul, stiuca si sabita au reprezentat 45 % din productia
totala din care se exclud capturile accidentale de cega, nisetru, morun, pastruga si anghila.
Pentru speciile semimigratoare proportia este de 53,5 % iar cele nevaloroase economic 1,5
%.
Raportul dintre speciile valoroase si cele nevaloroase a fost determinat de variatia calitatii
conditiilor de viata, primele fiind pretentioase in privinta locurilor de reproducere si sensibile
la schimbari.
In ceea ce priveste productia de peste, cea mai scazuta productie s-a inregistrat in anul
1950 cu 203191 kg fiind si calitativ inferioara, speciile dominante au fost albitura 23,5 % -
denumire comerciala pentru amestecul de babusca si forme tinere de abramide, babusca 20
%, biban 17,40 %, crap 15,74 % si stiuca 10,30 %; comparativ cu productia record din 1956,
1.264.220 kg deosebita si calitativ fiindca specia dominanta a fost crapul cu 44,11 %.
Lucrarile care s-au executat in scopul extinderii suprafetei terenurilor agricole,
compartimentarea in Bratesul de Sus si Bratesul de Jos prin digul de la Sivita, realizarea caii
ferate Galati – Reni si izolarea Bratesului de Dunare, indiguirile de pe malul drept al
Prutului, au redus suprafetele de productie piscicola, au diminuat capturile, iar reducerea
posibilitatilor de alimentare gravitationala cu apa din Dunare si Prut au modificat atat
conditiile de reproducere dar si primenirea ihtiofaunei, determinand o captura totala
admisibila (CAT) mult diminuata:
Astfel :
- In intervalul 1914-1917, pana la construirea caii ferate Galati – Reni, productia medie
anuala a Bratesului a fost de 1.108 t/an;
- In perioada 1921-1931, prin realizarea digului Sivita se reduce zona inundabila din
„coada” lacului favorabila reproducerii pestilor, astfel ca productia medie anuala a fost de
numai 498,8 t/an, ponderea fiind detinuta de crap, babusca si platica;
 - Pentru perioada 1949-1962, productia anuala maxima s-a inregistrat in 1956 cu 1.264 t
iar minima a fost in 1950 de 203 t, productia medie anuala a fost de 583 t/an, revenind
74,7 kg/ha, ponderea pe specii a fost 45 % crap, 15 % babusca, 6 % platica.
Prin lucrari hidrotehnice complexe, balta Brates, restransa si incorsetata cu diguri pe
laturile de nord, de est si de sud, devine un polder de 2120 ha destinat pentru atenuarea
viiturilor ce se propagau pe raul Chineja; in acest polder se preconiza a se realiza si lucrari de
piscicultura, prin cresterea in regim semifurajat a crapului de cultura, estimandu-se o
productie de cca. 700 kg/ha.
Alimentarea si evacuarea apelor din crescatoria Brates se poate face gravitational sau
mecanic prin statia reversibila SPR Ghimia, amplasata pe canalul Ghimia, in zona sa de
descarcare in Prut.
Primul an de exploatare intensiva a fost 1969, cand pescuitul industrial s-a bazat exclusiv
pe doua forme ale crapului de cultura. In perioada 1980-1986, tehnologia de exploatare a
lacului Brates a fost inlocuita, treptat, cu policultura in regim nefurajat,crapul devenind
secundar in capturi, in comparatie cu ciprinidele asiatice. Accidental se pescuiau alte specii
precum salaul, platica, biban, cosac, caras, babusca ajunsese accidental in lac prin
alimentarea cu apa din Prut.
In intervalul 1995-1998 crescatoria a fost populata cu specii fitoplanctonofage de doua
veri, densitatea de populare fiind de cca. 130 exemplare/ha iar greutatea medie a
exemplarelor folosite a fost de 250-3000 gr/exemplar.
Pentru perioada 1971-1994, productiile realizate in regim nefurajat au fost in medie de
1.100 tone/an, cu valoare maxima de 1.947 tone in 1973 si minima de 408 tone in 1994.
Pentru suprafata de 320 de ha, amenajata ca pepiniera, productiile au variat intre 890 si
1355 kg/ha in perioada 1984-1994 (Vasilescu, G., 1995).
In anul 2000 societatea Rostimpex SRL Galati care exploateaza in prezent, in scop
piscicol Bratesul preluat de la S.C. SINGAMA SRL a raportat o productie de 78,6 tone de
peste iar pentru anul 2001, productia raportata a fost de 103 kg/ha.
Problemele generate de falimentarea si apoi procesul de lichidare a activelor fostei
societati Pescogal Galati, s-au mentinut si in 2003 si 2004, fiindca activele care au apartinut
Fermei piscicole Brates au fost cumparate de S.C. Rostimpex SRL Galati iar luciul de apa de
2120 ha a ramas la Agentia Domeniilor Statului spre a fi inchiriat.
In conditiile nepasarii ADS-ului, conjugata cu dezinteresul „chiriasilor” Bratesului, face
ca raportarile privind starea actuala a luciului de apa si marimea capturilor realizate, sa nu
aiba relevanta.
In prezent, pe malul lacului Brates se afla o baza de agrement, o oaza de relaxare pentru
locuitorii orasului Galati. Insa problema acuta cu care se confructa baza de agrement este
problema calitatii apei, care este foarte murdara.

IV-5. Concluzii privind evoluţia lacului Brateş

Sintetizand date care cuprind evolutia Bratesului pe un parcurs de aproape 100 de ani,
constatam:
- Influenta antropica exercitata de lucrarile si constructiile hidrotehnice diverse, inlocuirea
evolutiei ecosistemului in regim natural, cu un regim seminatural si apoi cu unul controlat
(antropizat), modificarea regimului hidrologic si reducerea diversitatii biologice, au
 afectat productivitatea biologica (primara si secundara), a slabit verigile lanturilor trofice,
conducand si la alterarea calitatii si diminuarea efectivului sau piscicol;
- Refacerea fondului piscicol si marimea capturilor din Brates erau direct proportionale cu
intensitatea si durata viiturilor de pe Dunare si Prut, speciile de pesti cu valoare
economica, autohtoni dar si semimigratori stagnofili sau reofili, valorificau mai bine
hrana bentonica si planctonica, care le asigura un ritm alert de crestere;
- In perioada regimului liber al inundatiilor, nu numai speciile pasnice (predominante, in
frunte cu crapul si babusca) au fost favorizate ci si speciile de rapitori, care au contribuit
la marirea cantitativa dar si calitativa a captrilor; aceasta fiindca Bratesul nu asigura decat
partial conditii optime pentru reproducerea naturala a speciilor autohtone, conditii
preferate insa si de speciile semimigratoare precum somnul, salaul sau cele indiferent
dulcicole ca stiuca sau bibanul, specii cu ritm intens de crestere, ce valorificau eficient ata
hrana bentonica si planctonic a lacului dar si o cantitate apreciabila de peste, din speciile
cu valoare economica redusa(oblet, gingirica, sabita) contribuind astfel la dezvoltarea
crapului, babuscai si platicii, prin eliminarea, de catre rapitori, a unor „comeseni”, verigi
nedorite in lantul lor trofic;
- Transformarea Bratesului intr-o biocenoza antropizata de tip polder, avand si o functie
secundara in piscicultura, a condus la disparitia unui biotop valoros, cu o biocenoza
dominata de o ihtiofauna bogata in care se regaseau majoritatea speciilor autohtone
lacustre dar si vizitatori din ecosistemul Dunarii;
- Situatia actuala a Bratesului justifica aducerea la starea initiala, chiar si pentru o zona
redusa in care a fost o balta, un lac, un ghiol, din numeroasele ochiuri de apa ce au fost
presarate candva pe malul drept al Prutului, fie si numai pentru a se reface ceva din
frumusetea cu care natura bucura altadata locul, in care Prutul se dilueaza in Dunare.
 Figura 4.2. – Lacul Brates – Prezent si viitor(Sursa: www.panoramio.com)

Concluzii finale
În epoca moderna, omenirea a ajuns sa solicite, în masura din ce în ce mai mare resursele
de apa, atât prin prelevari pentru diferite folosinte, cât si pentru utilizarea ca emisar pentru
evacuarea reziduurilor. În acest stadiu s-a ajuns la constatarea ca apa este intim legata de
sistemul ecologic terestru, iar pentru mentinerea echilibrului acestui sistem si însasi pentru
supravietuirea umanitatii, sunt necesare masuri de conservare si protectie a hidrosferei, pe plan
mondial.
Statutul Romaniei de Stat Membru al Uniunii Europene, îi conferă o serie de drepturi, dar
mai ales o multitudine de obligaţii, având în vedere implementarea şi conformarea la prevederile
legislaţiei europene.
S-au creat programe manageriale de imbunătăţire a infrastructurii pentru apă/apă uzată,
care prevad acţiuni concrete pentru dezvoltarea infrastructurii de apă/apă uzată, precum
dezvoltarea în continuare a proiectelor integrate pentru apă/apă uzată. Prioritate au proiectele
apa/apa uzata din aglomerarile cu peste 10,000 locuitori echivalenti si realizarea statiilor de
epurare a apelor uzate la nivel de treapta tertiara; realizarea unor planuri integrate de dezvoltare
urbana, bazate pe parteneriate locale in concordanta cu documentatiile de urbanism.
În prezent, o problemă deosebit de importantă o reprezintă implementarea directivelor
europene. Ea poate deveni o adevarată o piatră de încercare pentru întreaga societate românescă,
în masura în care nu este suficient de cunoscută şi tratată cu maximă seriozitate. Există riscul ca
în unele situaţii, în cazul neconformării la prevederile legislaţiei armonizate cu cea europeană,
România să fie penalizată pentru neîndeplinirea unor obligaţii care decurg din procesul de
implementare.
În acest sens Directiva privind epurarea apelor uzate urbane este nu numai cea mai
costisitoare dar şi cea mai dificil de implementat. Comisia Europeană impune, în vederea
evaluării progreselor înregistrate în implementare şi anumite cerinţe de monitorizare şi raportare.
Dacă sarcina de monitoring şi raportare revine, în principal, autorităţilor de gospodărire a apelor
care sunt pregătite să realizeze şi să finanţeze adaptările necesare, construcţia sistemelor de
canalizare şi a staţiilor de epurare, şi implicit efortul financiar foarte mare, revine autorităţilor
locale.
O altă directivă deosebit de costisitoare este Directiva privind calitatea apei destinate
consumului uman. Această directivă impune un standard înalt pentru calitatea apei potabile şi o
anumită procedură de monitorizare şi raportare. Autoritatea centrală responsabilă cu
problematica calităţii apei potabile este Ministerul Sănătăţii (conform Legii apelor nr.107/1996
cu modificările şi completările ulterioare). Ministerul Sanătăţii colaborează cu Ministerul
Mediului şi Pădurilor pentru implementarea Directivei privind apa potabilă.
Conform directivei europene specifice, calitatea apei potabile este cea de la robinet, fapt
ce impune ca, pe lângă modernizarea staţiilor de tratare, să se reabiliteze şi reţelele de distribuţie,
dar şi reţelele interioare ale blocurilor. Având în vedere vechimea foarte mare a acestor reţele,
este evident că şi costurile vor fi foarte mari, luând în considerare şi necesitatea realizării
alimentării cu apă în sistem centralizat în zonele rurale, acolo unde situaţia locală o permite.
 Un alt aspect încă nerezolvat îl reprezintă necorelarea între evoluţia investiţiilor în
alimentări cu apă şi cea a reţelelor de canalizare şi a staţiilor de epurare. Fiind vorba de
alimentări cu apă în localităţi şi această directivă va avea centrul de greutate pe responsabilitatea
autorităţilor locale. Implementarea directivelor din domeniul alimentării cu apă şi epurării apelor
uzate se constituie, însă, ca un proces complex şi de durată, implicând eforturi financiare
considerabile şi abordarea unor noi modalităţi manageriale şi structurale.