Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială

Universitatea Bucureşti

Comunicarea nonverbală în publicitate

Prof.: Studente:
IVAN Loredana
 Goddard Angela susţine că „pubilicitatea nu înseamnă numai promovarea comercială a
mărcilor, ci şi texte a căror menire este să promoveze imaginea unui individ, grup sau
organizaţie. Reclamele nu sunt doar nişte texte care acţionează la un singur nivel: intevin
noţinuni complexe referitoare la audienţă, iar cititorii sunt nevoiţi să depună un efort
semnificativ pentru a decoda mesajele şi pentru a înţelege diferitele relaţii comunicaţionale.”
(Goddard Angela, Limbajul publicităţii, 2002, 22-23).
Publicitatea reprezintă un ansamblu de mijloace de comunicare nepersonale care are ca
scop prezentarea indirectă a unui mesaj.
Privirea este un comportament nonverbal şi în acelaşi timp un comportament social.
Privirea prezentă în cele mai multe reclame, este cea în care personajul priveşte direct înainte
în ochii celui care vede afişul publicitar. Acest mod de a privi incită receptorul, dar mai ales îi
face o invitaţie implicită de a încerca produsul. Privirea este pătrunzătoare, fixându-te şi
provocându-te. Prin aceasta se încearcă trezirea curiozităţii şi a instinctelor celui ce priveşte
afişul.
Prin această analiză am dorit să arăt contribuţia expresiilor faciale la succesul
produselor promovate, dar şi a elementelor faciale. Fiecare element al unei reclame joacă un
rol: locul în care se realizează reclama, persoanele ce apar în ea, gesturile şi posturile
adoptate, obiectele utilizate de persoane etc. Am luat în considerare expresiile faciale şi
elementele feţei deoarece acestea clarifică mesajul lor şi pentru că au mai multe semnificaţii.

2
 Preocupările de studiere a stereotipurilor de gen în reclame au apărut în Statele Unite
ale Americii, primele studii de acest gen având drept obiectiv mai degrabă trasarea unui
portret stereotipizat al femeii în reclame decât determinarea impactului pe care acesta îl are
asupra opiniilor, atitudinilor şi valorilor societăţii cu privire la rolurile fiecărui gen.
Primele cercetări au folosit metoda analizei conţinutului comunicării, având drept ţintă
reclamele tipărite în ziare, acestea fiind mai accesibile la momentul respectiv. Date fiind
dezbaterile feminine ale vremii, cercetătorii s-au concentrat pe rolurile stereotipe în care erau
portretizate femeile, îndeosebi în ceea ce priveşte stutul profesional şi locul de muncă.
Principalele concluzii la care s-a ajuns au temperat criticile feminine: femeile nu erau
prezentate într-o manieră „înjositoare”, însă rolurile în care erau portretizate nu reflectau
corect datele demografice, ocupaţionale şi de comportament. Imaginile prezentate în reclame
nu ţineau pasul cu evoluţia reală a situaţiei femeii în SUA, ci meniţineau stereotipuri precum:
„locul femeilor este acasă”, „femeile nu iau decizii importante şi nu fac lucruri importante”,
„femeile sunt dependente de bărbaţi şi au nevoie de ajutorul lor” sau „bărbaţii privesc femeile
în special ca obiecte sexuale”. Studii ulterioare realizare asupra reclamelor din reviste au
arătat că rolurile femeilor au continuat să fie prezentate în mod similar chiar şi în anii ’90 ai
secolului trecut.
Prezenţa aceluiaşi gen de stereotipuri a fost descoperit şi în reclamele televizate.
Primul studiu al conţinutului mesajelor televizate a fost realizat tot în Statele Unite ale
Americii. Rezultatele au arătat că personajele feminine erau, în general, portretizate mai
degrabă ca fiind angajate în roluri domestice, fară loc de muncă, probabil căsătorite şi mai
tinere decât personajele masculine. Cercetări ulterioare au relevat aceleaşi stereotipuri, însă în
proporţii mai reduse, arătând că au existat anumite îmbunătăţiri în imaginea femeii de-a
lungul timpului, în sensul micşorării diferenţei dintre rolurile asociate fiecărui sex.
Cercetătorii au inclus şi alte variabile (în afară de vârstă, situaţie de angajare, stare
civilă, rol), ajungând la concluzia că femeile figurează mai puţin decât bărbaţii ca purtător de
cuvânt care pledează pentru un anumit produs. S-a arătat de asemenea, că baza credibilităţii
femeilor din reclame este mai degrabă faptul că folosesc produsul decât acela că sunt
autorităţi în domeniu.
Analizele conţinutului reclamelor (tipărite sau televizate) realizate până în anii ’80 au
avut în vedere mai mult desprindere şi comentarea imaginilor stereotipizate despre femei şi
bărbaţi, aşa cum reies din reclame, decît identificarea efectelor pe care aceste imagini le au
asupra copiilor (în plin proces de socializare), adolescenţilor, tinerilor, adulţilor (de ambele

3
sexe) etc. Acestă ultimă direcţie de cercetare, dezvoltată ulterior, se bazează desigur pe ideea
că publicitatea poate influenţa în mod semnificativ percepţia despre gen la nivelul societăţii.
Majoritatea cercetătorilor au susţinut că nu este de-ajuns să arătăm că aceste stereotipuri
există, ci este necesar să determinăm şi impactul acestora asupra celor ce le receptează. De
asemenea cercetătorii au susţinut că modelele televizate cu privire la gen pot influenţa atât
comportamentul telespectatorilor, cât şi atitudinile şi preferinţele acestora.
Spre sfâşitul anilor ’80, cercetătorii si-au îndreptat atenţia spre studiile comparative
internaţionale. Un remarcabil studiu comparativ a avut în vedere compararea reclamelor
difuzate la cele mai populare posturi de televiziune din Australia, Mexic şi Statele Unite ale
Americii, pe parcursul a 12 ore de emisie, în 1984-1985. Concluziile studiului au relevat
faptul că reclamele australiene sunt superioare celor din SUA în ceea ce priveşte egalitatea
sexelor, în general şi, contrar aşteptărilor, că reclamele din Mexic nu au demostrat un grad cu
mult mai ridicat al stereotipurilor de gen decât cele din SUA. Singurele variabile care au
înregistrat diferenţe de portretizare între femei şi bărbaţi în Australia au fost legate de vârstă,
de independenţă şi de modul de reprezentare (femeile fiind reprezentate mai degrabă vizual,
iar bărbaţii auditiv). În analiza reclamelor din SUA s-au adăugat şi variabile legate de
utilizatorul produsului (femeile apăreau mai degrabă în reclamele la produse pentru bărbaţi
decât invers), locaţie (femeile erau portretizate mai degrabă acasă), de starea de angajare şi
credibilitate. Reclamele din Mexic au înregistrat inclusiv diferenţe în ceea ce priveşte ocupaţia
şi starea psihologică (femeile erau reprezentate ca fiind mai frustrate decât bărbaţii).
Comunicarea nonverbală reprezintă unul din domeniile în care cercetarea a luat
amploare în ultimele decenii. Septimiu Chelcea (2005) consideră că istoria acestui studiu este
foarte scurtă: lucrările au fost publicate între anii 1950-1980. Însă fenomenul a luat amploare,
de la cercetările pur descriptive la unele cu valoare explicativă, de la studiul comunicării
nonverbale în general la specializarea pe anumite elemente şi de la problemele precum
universalitatea expresiilor, la cele privind modul de decodificare în situaţii specifice.
În cadrul comunicării nonverbale identificăm: paralimbajul (partea care nuanţează un
discurs, inflexiunile, intensitatea vocii), kinestezia (mişcările corpului, inclusiv ale feţei) şi
proximitatea (percepţia spaţiului, teritorialitatea). Paul Ekman (1997) grupează mişcările
corporale în cinci clase, având la bază originile, funcţiile şi coordonarea acestora: embleme:
elemente nonverbale care traduc direct cuvinte sau fraze (semne pentru „ok – este în regulă”,
„pace”, semne pentru oprirea maşinii pe autostradă substituie anumite cuvinte); ilustratori:
elemente nonverbale care însoţesc şi ilustrează mesajul verbal (spunem spre exemplu, „hai să
mergem!” şi executăm o mişcare a capului sau a mâinii în direcţia de mers); exprimarea

4
afectelor: mişcări faciale care dau sens stărilor noastre emoţionale (ele surprind bucuria,
surpriza, tristeţea, oboseala şi ne trădează când vrem să ne prezentăm într-o anumită lumină;
putem controla, în mod conştient, manifestările emoţionale, la fel cum actorii pot interpreta
anumite roluri, cu mai mult sau mai puţin succes); regulatorii: elemente nonverbale care
reglează, menţin şi controlează interacţiunea cu un alt individ care vorbeşte (când ascultăm pe
cineva nu suntem pasivi, ci dăm din cap, privirea este direcţionată spre interlocutor, se
modifică dimensiunea ochilor, mişcăm buzele sau folosim aspecte paralingvistice); adaptorii:
comportamente nonverbale pe care le performăm în locuri private sau publice, fără a fi
văzute.
Comunicarea nonverbală poate fi gândită în termenii modelelor comunicării ce conţin
elementele emiţător, receptor, canal de comunicare, mesaj, efect, feedback şi context. În cazul
acestui tip de comunicare mesajul este codificat de către emiţător şi transmis destinatarului
care îl va traduce aflând astfel ceea ce s-a dorit să fie transmis.
Cercetările ce au avut ca obiect de studiu faţa umană au demonstrat ca expresia feţei
influenţează de multe ori comportamentul, decizia sau evoluţia multor lucruri în situaţii
diferite în care indivizii interacţionează.
Horst H. Ruckle (Limbajul corpului pentru manageri, 1979/1999, 124-160) face o
clasificare a expresiilor faciale în funcţie de elementele feţei: fruntea, spâncenele, ochii,
privirea, nasul, gura, buzele şi zâmbetul asociind fiecărei poziţii a acestora o anumită
semnificaţie. Acesta consideră că informaţiile oferite prin diferite elemente ale
comportamentului nonverbal, trebuiesc dublate de altele, precum exprimarea sonoră, datele de
bază ale persoanei sau modul în care a reacţionat în situaţii similare în trecut.

a) Fruntea. Prin mişcarea muşchilor sunt generate cutele frunţii, acestea fiind
verticale, orizontale sau încreţite .Cutele verticale se datorează concentrării pe un punct în
spaţiu sau a luminii orbitoare. Astfel cutele verticale devin expresia unui efort spiritual sau
fizic. Acestea denotă efort, critică, nemulţumire, disperare, furie şi emoţie. Cutele orizontale
apar când ochii sunt larg deschişi. Exprimă frică, sperietură, mirare, înţelegere bruscă a unui
lucru. Totuşi această mimică poate fi datorată oboselii, greutăţii cu care sunt ţinuţi ochii
deschişi. Cutele încreţite apar la locul de intersecţie dintre cutele orizontale şi cele verticale,
exprimând panică în gândire, dificultăţi în preluarea informaţiilor.

b) Sprâncenele. Ridicarea simplă a sprâncenelor poate fi un mod de salut, de a spune

„da” sau de a confima ceea ce spune partenerul de discuţie. Ridicarea bruscă şi scurtă, dublată

5
de ridicarea umerilor, exprimă neajutorare, nevinovăţie, neştiinţă sau mirare şi bucurie. În
cazul dreptacilor, ridicarea sprâncenei drepte exprimă o critică, iar a celei stângi o dispoziţie
de neîncredere şi scepticism. Coborârea sprâncenelor are loc când există un pericol iminent;
cuplată cu ridicarea obrajilor exprimă râsul, scârba sau plânsul.

c) Ochii. Ochii holbaţi dublaţi de cutele orizontale semnifică mirare, frica de o

ameninţare iminentă, groază, curiozitate extremă, speranţă, naivitate. Ochii larg deschişi
semnifică creativitate spirituală şi nevinovăţie. Ochii deschişi reflectă o stare de interes
normal până la o percepţie optimistă a lumii înconjurătoare. Ochii întredeschişi exprimă
oboseală, tensiune nervoasă, o participare redusă la ce este în jur şi plictiseală. Mimica
acestora denotă indiferenţă, paralizie a afectelor, resemnare, faptul că partenerul de discuţie
„nu merită nici măcar o pivire”. Ochii acoperiţi au doar o fantă îngustă prin care se observă
ceva punctual, se concentrează asupra unei ţinte. Există o percepţie negativă a acestei expresii
deoarece denotă şiretenie, ameninţare, agresiviate, indiscreţie, egoism sau individualism.
Ochii strâns închişi semnifică concentrare spirituală asupra unui stimul exterior sau a unei
idei. Închiderea unui singur ochi este un gest amical, o înţelegere secretă, dar poate semnifica
viclenie, prudenţă, îndemnare, artă şi este folosită de cei care fac pe importanţii, şmecherii sau
obraznicii. Închiderea relaxată a ochilor este urmarea firescă a dorinţei de a medita, de a
asculta ceva sau a savura ceva. Mai poate semnifica şi refuzul de a vedea, de aici şi expresia
„a trece cu vederea”. Mişcarea pleoapelor este una involuntară de îndepărtare a unui corp
străin din ochi, dar poate exprima şi nedumerire, nesiguranţă, jenă sau nelinişte. Pupila
reacţinează la radiaţia luminoasă şi la adâncimea imaginii. Se îngustează atunci când privim la
un obiect îndepărtat sau când lumina este puternică. În afară de stimulii exteriori, ea mai
reacţinează şi la stările sufleteşti: atunci când avem trăiri intense şi emoţii pozitive, aceasta se
dilată, iar când emoţiile sunt negative, se micşorează. Aceste modificări sunt percepute de
partenerii de conversaţie drept mesaje subliminale.

d) Privirea. Contactul vizual între partenerii de discuţie ne oferă indicii despre

sentimetele care există între cele două persoane. este un factor important al limbajului
nonverbal, ea fiind si modalitatea prin care se pastreaza legatura dintre vorbitor si public.
Faptul ca privirea nu este indreptata spre public induce sentimentul de nesiguranta si de
ascundere a adevarului. Privirea paralelă, la distanţă mică, denotă o persoană adâncită în
gândurile sale şi care nu doreşte să perceapă mediul înconjurător. Când această privire este

6
menţinută în prezenţa unei persoane este exprimată încercarea de ignorare a acesteia şi de a o
face pe aceasta să se simtă nedorită în momentul respectiv. Privirea drept în ochi este un semn
al dorinţei de cooperare cu interlocutorul, demonstrându-i acestuia interesul şi recunoaşterea
valorii sale. Denotă onestitate, corectitudine şi conştiinţă de sine. Privirea de sus în jos se
poate datora diferenţei de înăţime sau a poziţiei partenerilor de discuţie, semnificând
dominare, mândrie, trufie, orgoliu sau dispreţ. Privirea de jos în sus are aceeaşi cauză ca şi cea
precedentă şi denotă supunere sau dorinţă de agresiune. Când este însoţită de o mimică ştearsă
exprimă dezinteresul faţă de interlocutor, iar când mimica este mai dinamică devine un
instrument ce exprimă scopuri egoiste. Privirea laterală, respectiv oblică poate fi orientată
spre stânga sau spre dreapta, de sus sau de jos, exprimând mai multe tipuri de informaţii prin
combinarea acestor elemente. Pornită de sus exprimă dispreţ şi tendinţa de a minimiza
importanţa interlocutorului, iar pornită de josdenotă slugărnicie, servilitate şi dă posibilitatea
celui ce o face să vadă dacă liguşelile sunt percepute sau nu. Când ochii sunt larg deschişi
poate semnifica curiozitate sau reţinere. Previne citirea gândurilor fiind folosită de persoanele
nesigure sau de cele şirete. Privirea ce „mătură” câmpul vizual indică interes sporit sau,
dimpotrivă, dezinteres. În funcţie de viteaza cu care este făcută poate exprima curiozitate,
căutare, iritare sau plictiseală. Când mimica este ştearsă, persoana respectivă este percepută ca
lucidă, realistă sau chiar tristă. Privirea fixă exprimă conştiinţa propriei forţe şi a puterii de
influenţă faţă de cei din jur.

e) Nasul. Umflarea nărilor este datorată necesităţii unei mai mari cantităţi de aer,
cerută de un eventual efort sau ca urmare a unor mirosuri plăcute. Poate fi însoţită şi de
ridicarea sprâncenelor indicând concentrarea în vederea prelucrării senzaţiilor olfactive. „A
strâmba din nas” este o expresie, dar şi o mişcare a muşchilor nasului, care seminifcă
neplăcere, indispoziţie, jenă, confuzie, aversiune, silă sau dezgust. Mişcările frecvente ale
muşchilor din zona nasului duc la apariţia „cutei sensibilităţii” situată între părţile laterale ale
nasului şi baza superioară, aceasta datorându-se unei stări de nemulţumire datorită unui fapt
sau obiect neplăcut. „Cuta tăriri” se închide pe partea laterală a nasului spre buză şi se indică
vitalitate, energie şi rezistenţă la efort.

f) Gura şi buzele. Gura este cea mai mobilă zonă a feţei, iar buzele sunt cele care
produc expresiile. Atunci când gura este deschisă, buzele se conformează tensiunii nervoase şi
formei gurii, expresiile fiind şi ele modificate. Gura deschisă indică o lipsă de activiate, o

7
stare de repaus relativ, dar şi mirare şi imposibilitate de a înţelege ce se întâmplă, precum şi
expresia „ a rămâne cu gura căscată”. Gura închisă în mod intenţionat indică tensiune, însă nu
atât de intensă pentru a vorbi. Gura închisă cu buzele strânse denotă o tensiune crescândă sau
o închidere totală în sine. Perosanele care o afişează în mod curent sunt sensibile, timide,
solitare, încăpăţânate, prost dispuse, care ignoră restul lumii. În momente de pericol această
expresie ne indică disponibilitatea corpului de a face faţă efortului, iar dacă nu are loc,
eliberarea de tensiune se realizează printr-un scrâşnet de dinţi. Buzele cu colţurile lăsate, într-
un mod netensionat, indică neplăcere, tristeţe, dezamăgire, iar dacă sunt tensionate se exprimă
subevaluarea, batjocura, cicăleala, neîncrederea, ironia sau mândria. Sunt asociate cu reacţiile
la acru sau arăreală. Buzele cu colţurile ridicate indică plăcere, mângâiere, vanitate. În funcţie
de intensitate această expresie este numită zâmbet sau râs.

g) Zâmbetul este un element care ajuta vorbitorul sa atraga bunavointa publicului,

deoarece transmite prietenie, apropiere si siguranta de sine. Din acest motiv este recomandabil
ca in introducerea discursului vorbitorul sa zambeasca. Horst H. Ruckle (1979/1999, 150-154)
analizează mai multe tipuri de zâmbete. Zâmbetul fabricat, chinuit (în care colţurile gurii sunt
drepte, iar buzele sunt drepte şi lipite) dispare repede, poate exprima jena şi este afişat de
complezenţă. Zâmbetul dulceag (buzele întinse şi subţiate). Zâmbetul „pe sub mustaţă”
(buzele sunt relativ tensionate şi rămân lipite) denotă tensiune datorată atenţiei sporite sau
stăpânirii de sine. Râsul prostesc (colţurile buzelor sunt trase în jos) este utilizat de oamenii
obraznici, vicleni, provocatori sau răutăcioşi. Zâmbetul depreciativ (colţurile buzelor sunt
trase puţin în jos) este folosit de persoanele blazate, ironice, de cele care se consideră
atotştiutoare sau care se bucură de necazul altora. Zâmbetul relaxat, lipsit de tensiune este
expresie a unei emoţii reale, exprimând dragostea şi aprecierea. Zâmbetul strâmb (un colţ al
gurii este ridicat, iar celălalt este coborât) este folosit atunci când se suportă o batjocură.
Zâmbetul care exprimă frică (buzele sunt trase în lateral, gura este puţin deschisă, iar colţurile
gurii sunt trase spre urechi). Zâmbetul resemnat (resfrângerea înainte a buzei inferioare
însoţite de o înclinare a capului într-o parte şi/sau o tragere în sus a umerilor)

Fotografia publicitară. Afişele publicitare reprezintă un tip special al fotografiei

de presă, după cum ne indică şi Gabriela Sandu (2004). Fotografia de reclamă combină
imaginea cu textul, permiţând privitorilor să se identifice cu personajele prezentate, în acest
mod, fiindu-le trezit interesul şi dorinţa de cumpărare. Gabriela Sandu consideră că

8
fotografiile publicitare reprezintă un factor important al fetişizării produselor, precum şi al
creării şi conşientizării unor noi nevoi, adevărate sau false.
Campania publicitară făcută de firma European Drinks pentru apa minerală Izvorul
Minunilor o are în centru pe atleta Gabriela Szabo, campionă mondială şi olimpică. Panourile,
afişele, precum şi etichetele de produs o reprezintă pe Gabriela Szabo zâmbitoare, deşi în plin
efort. În acest fel, ni se induc atât încrederea în produs, cât şi setea, dorinţa de a bea, care
poate bea orice, dar preferă Izvorul Minunilor. Albastru prezent ne induce faptul că apa este
răcoritoare. Faptul că Gabriela Szabo este blondă şi mignonă, ca un copil, ne determină să
credem că e sinceră şi deschisă şi că ne recomandă un produs de calitate. Semnătura Gabriela
Szabo existentă pe etichetă e ca un sigiliu, ca o parafă pe un act important. Mesajul conotativ
foloseşte elemente ale referenţialului social şi cultural, fiind unul dedus, simbolic, codat:
Gabriela Szabo = succes, puritate, performanţă = calitate.
O altă reclamă pentru parfum, Bulgari, poate frapa iniţial prin concordanţele de
culoare. Sticla de parfum este albastră, bijuteriile pe care le poartă la gât personajul sunt
albastre, ochii personajului sunt şi ei albaştrii. Despre acestă privire cu străluciri albastre,
directă şi fixă spre receptor, asemănătoare cu cea a ochilor unei pisici, puetm spune că este
instinctuală şi primitivă, misterioasă şi rece pentru că umbre şi întuneric învăluie personajul.
Prin intermediul imaginii acestei priviri reclama îi poate trezi instinctele şi curiozitatea
receptorului, îl determină să încerce mirosul parfumului, pe care producătorii reclamei au ales
să-l facă cunoscut cu ajutorul unei astfel de metafore a privirii umane.
Fotografiile folosite în campaniile publicitare sau/şi electorale sunt întâi codificate de
autor pentru ca ulterior să fie decodificate de publicul ţintă pentru care au fost create. De
aceea este obligatoriu ca semnele şi simbolurile folosite să existe în referenţialul cultural al
acestuia, al publicului ţintă, vârsta, sexul, categoria socio-profesională, etnia, religia
determinând gradul de descifrare a semnelor şi simbolurilor.
Fotografia publicitară ilustrează, explică, incită şi creează dorinţa de cumpărare
utilizând tehnici fotografice specifice: unghiuri de fotografiere , planuri, contraste, focalizări,
perspective şi nu de puţine ori prelucrarea imaginii reale. Gabriela Sandu (2005) consideră că
„imaginile prezentate în reclame îi fac, chiar şi pe cei mai avizaţi consumatori de publicitate,
să creadă ceea ce văd, ceea ce li se oferă, fără a pune prea mult sub semnul întrebării calitatea
şi necesitatea produselor respective. Ceea ce se vede nu se discută, imaginile fiind un
argument puternic pentru consumator. Întărirea acestei încrederi în imagine reprezintă arta
publicităţii”.

9
 Metodologia cercetării:
Formularea ipotezelor:
a) Cu cât personajul dintr-o reclamă are o privire mai misterioasă, cu atât stârneşte mai
mult curiozitatea receptorului.
b) În cazul reclamelor pentru produse de înfrumuseţare, dacă personajul are o privire
seducătoare, atunci receptorii cred că şi ei vor fi seducători folosind produsul respectiv.
c) Dacă în reclamele TV la produse pentru femei, şi respectiv bărbaţi, sunt folosite ca
personaje femei, şi respectiv bărbaţi, atunci produsul respectiv inspiră mai multă încredere
receptorilor.
d) Cu cât adulţii folosesc o faţă copilăroasă cu acei copii care au trăsături angelice, cu
atât copiii îşi îmbunătăţesc abilităţile de a îndeplini diferite sarcini.

Operaţinalizarea conceptelor:
Comunicare nonverbală = modalitate de comunicare (intenţinată sau neintenţionată) în
care nu se foloseşte limbajul sau derivatele sale. Aceasta uzează următoarele suporturi:
corpul, mişcările şi calităţile sale fizice, artefactele asociate corpului (haine, accesorii, tatuaje)
şi dispunerea spaţială a corpului.
Postură = stabilizarea diferitelor componente ale corpului uman în vederea realizării
unei acţiuni. Postura oferă informaţii cu privire la starea psihică şi la intenţiile de acţine ale
persoanelor. Postura este aspectul static al gesturilor.
Publicitate = formă a comunicării de masă cu scopul de promovare comercială
Reclamă = orice formă de comunicare impersonală privind o organizaţie, produs,
serviciu sau idee susţinută de un sponsor identificat.

Alegerea metodei:
Chestionarul de cercetare reprezintă o tehnică şi un instrument de investigare constând
într-un ansamblu de întrebări scrise şi, eventual, imagini grafice, ordonate logic şi psihologic
care determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce urmează a fi înregistrare în
scris.
Chestionarul de opinie se referă la date care nu pot fi observate direct. Cu ajutorul lor
se studiază atitudinile, motivaţia şi instinctele, dispoziţiile şi înclinaţiile unei persoane.

10
 Pretestarea instrumentului:

1. Ce înseamnă pentru dumneavoastră comunicarea nonverbală?

......................................................................................................
......................................................................................................
2. Cât credeţi că ajută expresiile faciale la exprimarea sentimentelor?
Foarte puţin destul de puţin nici prea puţin, nici prea mult
destul de mult foarte mult
3. Dumneavostră folosiţi expresiile faciale pentru a vă exprima setimentele?
Foarte rar destul de rar nici prea rar, nici prea des
Destul de des foarte des
4. Urmăriţi reclamele la TV?
Foarte puţin destul de puţin nici prea puţin, nici prea mult
destul de mult foarte mult
5. Cât de importantă credeţi că este privirea într-o reclamă TV?
Foarte puţin importantă destul de importantă
Nici puţin importantă, nici mult importantă
Destul de importantă foarte importantă
6. Consideraţi comunicarea nonverbală ca fiind importantă în publicitate?
Foarte puţin importantă destul de importantă
Nici puţin importantă, nici mult importantă
Destul de importantă foarte importantă
7. Cât consideraţi că expresiile faciale ale personajului din reclamă vă influenţează
decizia de a cumpăra sau nu produsul respectiv?
Foarte puţin destul de puţin nici prea mult, nici prea puţin
destul de mult foarte mult
8. Dacă da, cât de mult?
Foarte puţin destul de puţin nici prea mult, nici prea puţin
destul de mult foarte mult
9. Dacă nu, de ce?
Pentru că personajul respectiv nu îmi inspiră încredre.
Pentru că produsul respectiv nu îmi inspiră încredre.
Pentru că nu expresia feţei îmi stârneşte interesul.

11
 Alt motiv ......................................................................
Nu ştiu.
Nu răspund.
10. Dacă în reclamele TV la produse pentru femei, şi respectiv bărbaţi, sunt folosite ca
personaje femei, şi respectiv bărbaţi, cât de mult produsul respectiv vă va stârni interesul?
Foarte puţin destul de puţin nici prea mult, nici prea puţin
destul de mult foarte mult
11. Dacă în reclama unui produs de înfrumuseţare personajul nu ar mai avea o privire
seducătoare, produsul respectiv v-ar mai stârni curiozitatea?
Foarte puţin destul de puţin nici prea mult, nici prea puţin
destul de mult foarte mult
12. Vârsta (în ani împliniţi):
.................
13. Sexul:
Feminin Masculin

12
Anexe:

Cutele verticale.

Ridicarea sprâncenei drepte.

Ochii holbaţi.

Închiderea unui singur ochi.

Privirea de jos în sus.

Privirea laterală.

13
„A strâmba din nas”.

Buzele cu colţurile ridicate.

Zâmbetul dulceag.

14
 Bibliografie:
Chelcea, Septimiu. (2005). Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura. Bucureşti.
Editura Comunicare.
Chelcea, Septimiu. (2005). Comunicarea nonverbală în spaţiul public. Bucureşti.
Editura Tritonic.
Chelcea, Septimiu. (2001). Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi
calitative. Bucureşti. Editura Economică.
Cîrnu, Mihaela Rodica. (2004). Publicitatea sau arta de a convinge. Bucureşti. Editura
Didactică şi Pedagogică.
Goddard, Angela. (2002). Limbajul publicităţii. Iaşi. Polirom.
Ruckle, Horst H. (1999). Limbajul corpului pentru manageri. Bucureşti. Editura
Tehnică.
Sandu, Gabriela. (2004). Manual de fotojurnalism. Bucureşti. Editura Tritonic.

15