CHIMIE GENERALĂ

CURS 8
 Dispersii moleculare

Amestecuri de gaze.

Sunt sisteme omogene formate din dispersii moleculare de gaz în gaz. Pentru construcţii cel mai

important amestec de gaze este aerul atmosferic care are următoarea compoziţie, în volume: 78% azot, 21%

oxigen, 1% gaze inerte. In afară de aceşti componenţi aerul atmosferic mai con-ţine: vapori de apă, CO2

(aprox. 0,03% provenind din fenomene biologice şi arderea combustibililor), SO2 (provenind din arderea

cărbunilor).

Existenţa CO2 şi SO2 în aer, concomitent cu prezenţa umidităţii, duce la formarea acizilor carbonic,

sulfuros, respectiv sulfuric, conform ecuaţiilor:

 CO2 + H2O H2CO3

SO2 + H2O H2SO3

SO3 + H2O H2SO4

Aceşti acizi prezintă agresivitate chimică faţă de construcţiile metalice, din piatră sau din beton, dacă

acestea nu sunt protejate.

 Soluţii lichide.

Soluţiile în medii lichide sunt foarte răspândite în natură (toate apele naturale sunt soluţii de diverse

concentraţii) şi în industrie şi provin prin trecerea în soluţie a substanţelor gazoase, lichide sau solide, proces

numit dizolvare.

In acest caz dispersoidul se numeşte dizolvat (solvat), iar mediul de dispersie dizolvant (solvent). Nu

orice lichid poate fi dizolvant pentru orice substanţă. Astfel, substanţele cu molecule polare se dizolvă în apă şi

în solvenţi polari, iar substanţele nepolare sau slab polare se dizolvă în solvenţi nepolari (benzen, cloroform,

tetraclorură de carbon, sulfură de carbon etc.).

 Mecanismul dizolvării

Dizolvarea este legată de difuziune fiind o consecinţă a mişcării dezordonate a particulelor

substanţei dizolvate şi celor ale solventului.

Dizolvarea gazelor.

Dizolvarea unui gaz într-un lichid creşte cu presiunea gazului şi scade cu temperatura acestuia;

dizolvarea unui gaz este întotdeauna exotermă.

 Solubilitatea lichidelor.

Nu toate lichide le sunt reciproc miscibile. Miscibilitatea este dependentă de natura forţelor de

coeziune dintre molecule. Lichidele asociate sunt miscibile între ele, dar nemiscibile cu lichidele neasociate

(benzen, toluen, ulei, etc.); la rândul lor acestea sunt miscibile între ele în orice proporţie. Exemple:

- lichide miscibile: alcool-apă, benzen-toluen, acid acetic-apă;

- lichide parţial miscibile: apă-eter, fenol-apă;

- lichide nemiscibile: benzen-apă, ulei-apă, toluen-alcool.

 Solubilitatea solidelor.

Solubilizarea unei substanţe cristaline constă în desfacearea elementelor de reţea şi difuzarea

acestora în dizolvant (solvent); ea depinde de tipul reţelei cristaline şi natura forţelor de legătură din cristal.

Dizolvarea este posibilă doar dacă forţele dintre particulele din interiorul reţelei cristaline pot fi invinse de

forţele de interacţiune dintre particulele de solid şi cele ale solventului.

Astfel, solidele cu reţea atomică nu sunt solubile în nici un solvent, deoarece nu există nici un lichid

capabil să desfacă legăturile covalente ale cristalului; de asemenea metalele nu se dizolvă în nici un solvent

(decât în metale) fără reacţie chimică. Cristalele ionice şi moleculare sunt solubile în lichide cu forţe de acelaşi

fel.
 Dizolvarea solidelor în lichide depinde de suprafaţa specifică a substanţei care se dizolvă; cu cât

aceasta este mai mare, cu atât dizolvarea se produce mai rapid.

De asemenea, dizolvarea este influenţată de prezenţa ionilor în dizolvant; dacă există ioni comuni,

dizolvarea are loc cu viteză mai redusă, iar dacă există ioni diferiţi, dizolvarea se produce cu viteză mai mare

(Exemplu: efectul dizolvant al apelor fără duritate asupra pietrei de ciment).

 Proprietăţi ale soluţiilor

Proprietăţile soluţiilor sunt diferite de cele ale dizolvantului pur. Astfel, soluţiile au:

- punct de fierbere mai ridicat decât al dizolvantului pur (efect ebulioscopic),

- punct de îngheţ mai coborât (efect crioscopic),

- presiune de vapori mai mică,

- vâscozitate mai mare, creşterea vâscozităţii fiind direct proporţională cu creşerea concentraţiei

soluţiei.
 Soluţiile se caracterizează prin presiune osmotică, care se defineşte ca presiunea statică exercitată de

moleculele substanţei dizolvate. La temperatură constantă, presiunea osmotică creşte proporţio-nal cu

concentraţia soluţiei.

Se observă o asemănare între comportarea gazelor şi cea a soluţiilor, care se datoreşte tendinţei de

omogenizare prin difuziune a dizolvantului cu substanţa dizolvată şi realizarea sistemului cu cea mai mare

stabilitate termodinamică, care este soluţia. Pentru soluţii diluate de neelectroliţi, presiunea osmotică se supune

aceloraşi legi ca şi gazele ideale.

Fenomenele de osmoză se întâlnesc la întărirea lianţilor hidraulici precum şi la fenomenele care au

loc la acţiunea substanţelor agresive asupra lianţilor întăriţi.

 Soluţii solide.

Soluţiile solide sunt dispersii omogene atomice, ionice, moleculare în medii de dispersie solide.

Exemple de asemenea dispersii sunt seriile substanţelor izomorfe şi aliajele (de tipul “soluţie solidă”).
 Sisteme coloidale (coloizi)

Generalităţi şi clasificări.

Sistemele coloidale sunt sisteme disperse la care mărimea dispersoidului este cuprinsă între 1 – 100

µm (10-9 - 10-7 m). Coloizii se pot clasifica:

- soli - soluţii coloidale - dispersii de solid în lichid,

- geluri - dispersii de lichid sau gaz în medii solide.

In sistemele coloidale dispersoidul se caracterizează prin suprafaţă foarte mare (60 - 6000 m2/cm3).
 Tinând seama de caracterul interacţiunilor reciproce dintre mediul de dispersie şi dispersoid, există

următoarele tipuri de coloizi:

- liofobi – fără afinitate între componente,

- liofili – cu afinitate între componente.

Datorită situării între dispersiile moleculare şi cele grosiere, coloizii se pot obţine prin două metode opuse:

- dispersia particulelor mari: mecanică (măcinare în mori coloidale), electrică, ultrasonică, chimică

(peptizare);

- condensarea particulelor mici, moleculelor: ca urmare a modificării mediului de dispersie, a unei reacţii de

dublu schimb sau de hidroliză.

Pentru domeniul construcţiilor şi materialelor de construcţii, solii şi gelurile prezintă o importanţă deosebită.
 Solii. Proprietăţi şi structură.

Solii sunt sisteme coloidale asemănătoare soluţiilor şi din acest motiv se mai numesc şi soluţii

coloidale. Spre deosebire de soluţiile adevărate însă, solii au presiune osmotică mai mică la aceeaşi

concentraţie, din cauza dimensiunii particulelor dispersate şi nu pot cristaliza. Particulele dispersoidului

coloidal sunt în permanentă mişcare dezordonată, cauzată de ciocnirea neîntreruptă cu moleculele mediului de

dispersie, numită mişcare browniană.

 Solii prezintă, de asemenea, şi proprietăţi optice, cum ar fi opalescenţă în lumină reflectată şi efectul

Faraday-Tyndall: reflexe aurii vizibile în lumină reflectată, observat mai clar la solii liofobi şi mai puţin clar la

cei liofili.
 Particulele dispesate pot fi constituite din agregate moleculare mari (numite micelii) sau dintr-o

singură macromoleculă.

Stabilitatea coloizilor se bazează pe faptul că particulele dispersate sunt încărcate electric cu sarcini

de acelaşi semn, ceea ce duce la respingerea lor reciprocă. Incărcarea electrică este, în mare parte, urmarea

adsorbţiei selective a anumitor ioni din soluţie, iar în soluţie rămân ionii cu sarcini opuse. O micşorare a

încărcării particulelor va avea ca rezultat o micşorare a stabilităţii unui coloid; la punctul izoelectric,

încărcarea este anulată.

 Particulele solilor, ca urmare a încărcării electrice, care le asigură stabilitate cinetică, sub acţiunea

unei diferenţe de potenţial, migrează unilateral spre unul sau altul dintre electrozi, fenomenul fiind numit

electroforeză.
 In funcţie de interacţiunea fazei dispersate cu mediul de dispersie, solii pot fi liofobi (hidrofobi dacă

mediul de dispersie este apa) sau liofili (hidrofili).

Structura solilor liofobi

Solii cu dispersoid liofob se formează din substanţe care au o afinitate relativ redusă faţă de mediul

de dispersie. Dispersoidul are o structură micelară.

 Stabilitatea şi distrugerea solilor liofobi.

Practica cere, de multe ori, ca sistemele coloidale să fie distruse (colmatarea argilelor, sedimentarea

aerosolilor, etc.) sau dimpotrivă, cere stabilizarea lor (stabilizarea pastelor fluide, etc.).

Separarea dispersoidului din soli se poate face prin mai multe metode, şi anume:

- ultrafiltrarea - filtrarea pe filtre speciale cu pori mai mici de 10-9 m;

- ultracentrifugarea - centrifugarea cu viteze foarte mari (150000 rot./min.);

- electroforeza - aplicarea unui câmp electric continuu într-un sol, separarea micelei în granulă şi contraioni urmată

de neutralizarea sarcinilor electrice la electrozi;

- coagularea - neutralizarea sarcinilor electrice ale particulelor şi care se face prin adaos de electroliţi, prin fierbere

sau îngheţare, sau prin amestecare cu un sol cu particulă cu sarcină electrică de semn contrar.
 Structura solilor liofili.

Solii cu dispersoid liofil se caracterizează printr-o afinitate puternică între particulele dispersate şi

mediul de dispersie. Aceştia se pot diviza în:

- Coloizi macromoleculari care se obţin prin dizolvarea unui polimer într-un solvent. Dispersarea este

moleculară, dar, datorită mărimii moleculelor, se încadrează în domeniul sistemelor coloidale (1-100 µm).

Moleculele mediului de dispersie (solventul) formează în jurul macromoleculei un strat adsorbit compact şi

apoi straturi din ce în ce mai difuze. Coloizii macromoleculari nu se pot aglomera din cauza învelişului difuz

de solvatare care funcţionează ca un înveliş elastic; stabilitatea acestor soli nu este dată de sarcini electrice aşa

ca la cei liofobi.
- Coloizi micelari (de asociaţie) formaţi din moleculele unei substanţe tensioactive aglomerate prin

asociaţie moleculară, particule care ajung la dimensiuni coloidale (exemplu soluţia de săpun în apă sau de

bitum în solvenţi organici). Acestea se orientează cu capetele hidrofobe unul spre altul, iar capetele hidrofile

adsorb un înveliş de molecule din mediul de dispersie.

Soli liofili:
a) macromoleculari
b) micelari
 Separarea dispersoidului din solii liofili se face prin:

- evaporarea solventului,

- ultrafiltrarea,

- ultracentrifugarea şi

- salifierea, care constă în îndepărtarea stratului difuz de solvent cu un electrolit. In urma salefierii micelele se

vor uni în formaţii mari, fenomen numit coagulare.

 Geluri. Structură şi proprietăţi

Gelurile sunt dispersii coloidale de lichid în solid şi iau naştere prin coagularea solilor liofobi sau

liofili. Micelele se leagă între ele în puncte, prin forţe van der Waals sau legături de hidrogen, formând o reţea

tridimensională în ochiurile căreia rămâne mediul iniţial de dispersie al solului.

 Principalele proprietăţi ale gelurilor

- tixotropia - transformarea reversibilă gel- sol sub acţiuni mecanice şi revenirea la structură de gel la

încetarea acţiunii. Tixotropia este un fenomen nedorit la terenurile argiloase din fundaţiile construcţiilor care

trebuie consolidate prin metode de stabilizare. In unele cazuri, tixotropia este absolut necesară (realizarea de

geluri tixotropice la noroaiele de foraj care asigură ermeticitatea dispozitivului de foraj, evitarea erupţiei

sondelor şi micşorarea efortului sapei de foraj; comportarea tixotropică a vopselelor de ulei în care pigmenţii şi

diversele adaosuri plastifiante formează cu uleiurile sicative geluri, care prin întărirea peliculei de vopsea reţin

componenţii fără a-i lăsa să se separe).

- proprietăţi specifice solidelor cum ar fi: rigiditatea, elasticitatea, plasticitatea, contracţia la uscare şi

umflarea la reumezire.

- electroosmoza - deplasarea fazei lichide dintr-un gel sub acţiunea unui câmp electric, cu extinse

aplicaţii practice (îndepărtarea umidităţii din barajele hidrotehnice, uscarea lemnului, eliminarea igrasiei, etc.).

- permeabilitatea la difuziunea ionilor, fenomen care este cu atât mai rapid cu cât raza ionului este

mai mică. De asemenea, difuziunea ionilor prin geluri este selectivă, exemplu ionii de SO42- difuzează greu

prin geluri de SiO2, ceea ce explică rezistenţa mărită la coroziune sulfatică a cimenturilor cu adaos de tras.

- îmbătrânirea - datorită uscării şi recristalizării în timp a gelurilor.

 Dispersii grosiere (suspensii)

Dispersiile grosiere realizează sisteme heterogene în care componentele sunt vizibile cu ochiul liber,

cu lupa sau la microscop. In general, aceste sisteme au stabilitate redusă şi tendinţa de a se separa în fazele

componente.

După starea de agregare a mediului de dispersie şi a dispersoidului ( > 100 µm) se disting emulsii,

suspensii, spume, aerosoli, incluziuni de gaze nedorite la sticle, metale, etc., spume solide (poroplaste, ipsos

macroporos, beton celular).