Stări de agregare. Amestecuri. Soluţii. Solubilitate. Cristalohidraţi.

Modalităţi de exprimare a concentraţiilor soluţiilor. Disociaţia electrolitică.

Reacţiile ionilor în soluţie. Hidroliza sărurilor. Duritatea apei

Substanţele în natură se găsesc în următoarele stări de agregare:

▪ solidă - substanţa are volum şi formă constantă;
▪ lichidă - substanţa are volum constant, dar îşi poate schimba forma;
▪ gazoasă - substanţa îşi poate modifica volumul, cât şi forma.
Substanţele pot să-şi schimbe starea de agregare în urma unor procese ca
topirea (S→L), fierberea (L→G), lichefierea/condensarea (G→L), sublimarea
(S→G).
Substanţele solide se clasifică după modul de dispunere a particulelor în:
- amorfe – particulele componente sunt dispuse dezordonat la distanţe de
anumit centru. Ex.: sticla, cauciucul, amidonul etc.
- cristaline – particulele sunt dispuse sub forma unui aranjament geometric
regulat (reţea cristalină).
Substanţele solide cristaline se clasifică după natura particulelor componente
şi a legăturilor dintre particule în reţele:
▪ ionice – în nodurile cărora se află ioni, între care se stabilesc legături ionice
(Ex.: NaCl, AlCl3, NH4Cl etc.);
▪ covalente – în nodurile cărora se află atomi de nemetale, între care se
stabilesc legături covalente nepolare (Ex.: C, Si, SiO2 etc.);
▪ metalice – în nodurile cărora se găsesc atomi ori ioni de metale, între care se
stabilesc legături metalice (Ex.: Na, Al, Cu, Fe, etc.);
▪ moleculare – în nodurile cărora se află molecule sau atomi de gaze rare, între
care se stabilesc legături intermoleculare (Ex.: NH3, H2, N2, Xe, Ar, CO2,
etc.).
În moleculele lichidelor legătura chimică de obicei este covalentă polară
(ex.: H2O), nepolară (ex.: Br2) sau de hidrogen (ex.: între moleculele H2O,
alcooli); în moleculele gazelor – covalentă polară (ex.: HCl), covalentă nepolară
(ex.: O2); în moleculele substanţelor solide legătura poate fi covalentă nepolară
(ex.: diamantul, grafitul), covalentă polară (ex.: zahăr), ionică (ex.: NaF),
metalică (toate metalele cu excepţia Hg), de hidrogen (ex.: aminoacizi).
În Univers majoritatea substanţelor se găsesc sub o altă stare de
agregare - plasma – stare a gazului formată la temperatură înaltă ce constă din
electroni şi nuclee separaţi unii de alţii.
În natură substanţe absolut pure nu există. Datorită tendinţei spre un grad de
dezordine cât mai mare, ele se amestecă spontan, formând amestecuri:
G+G G+L G+S
aer ceaţă fum
L+G L+L L+S
apă gazaosă lapte apă + lut
S+G S+L S+S
platina + hidrogen apa inclusă în cristale aliaje
 Amestecurile formate din particule fine ale unei substanţe, distribuite mai
mult sau mai puţin uniform printre particulele altei substanţe se numesc sisteme
disperse. Ele constau din două faze: 1) faza dispersă – substanţa dispersată până
la particule mici; 2) mediul de dispersie – mediul în care se află particulele.
Sistemele în care mediul de dispersie este aerul se numesc aerosoli. Cele mai
răspândite şi mai importante sunt sistemele disperse lichide şi mai ales cele în
care apa este mediu de dispersie – acvasisteme disperse. Toate lichidele
biologice: sângele, limfa, sucurile digestive, etc. sunt sisteme disperse.
Sistemele disperse pot fi omogene sau eterogene. După dimensiunile
particulelor fazei disperse, sistemele disperse se împart în trei grupe:
1. Sisteme disperse grosiere (suspensii şi emulsii) – dimensiunile particulei fazei
disperse sunt mai mari de 100 nm.
Suspensia – sistem dispers eterogen, care constă din particulele unei substanţe
solide distribuite uniform într-un lichid (ex: amestec de apă cu lut; lapte de var
etc.). Particulele se observă cu ochiul liber. Sedimentează uşor, sunt reţinute de
filtru.
Emulsia – amestec eterogen a două lichide reciproc insolubile (amestec de ulei
cu apă; benzină cu apă, etc.). Sistemul este tulbure, unele picături se observă cu
ochiul liber. Componenţii se separă în timp pe straturi.
2. Soluţii coloidale – dimensiunile fazei disperse – 1-100nm (ex: soluţia de albuş
de ou în apă etc.). Sunt transparente. Particulele se depun cu greu în decursul unui
timp îndelungat, sunt reţinute numai de ultrafiltrele cu pori foarte mici.
3. Soluţii reale – sisteme disperse omogene, faza dispersă a cărora constă din
molecule, atomi sau ioni (ex: soluţiile de zahăr sau sare în apă) – dimensiunile
particulelor – sub 1nm. Sunt transparente, particulele nu se depun şi nu sunt
reţinute de filtre.
Soluţiile sunt cele mai importante sisteme disperse. Noţiunea de soluţie ar
putea fi definită astfel: sistem omogen, format din doi sau mai mulţi componenţi,
cantitatea cărora variază în limite largi. Substanţa în care sunt distribuite
particulele altei substanţe se numeşte solvent (dizolvant), iar substanţa introdusă
în mediu – solvat (solut, substanţa dizolvată).
Solubilitatea este proprietatea substanţei de a se dizolva într-un solvent
oarecare. Ea este egală cu masa maximală a acestei substanţe, care se poate
dizolva în 100 g de apă la temperatura dată. După solubilitate substanţele se
clasifică în trei grupe:
▪ uşor solubile (solubilitatea este mai mare de 10 g la 100 g de solvent),
ex.: NaOH, KOH, NaCl, NaNO3;
▪ puţin solubile (solubilitatea este mai mică de 1 g la 100g de solvent),
ex.: CaSO4, CaCO3;
▪ practic insolubile (solubilitatea este mai mică de 0,01 g la 100g de solvent),
ex.: AgCl, BaSO4, AgBr.
Coeficientul de solubilitate – cantitatea maximă de substanţă, care se poate
dizolva în anumite condiţii într-o cantitate dată de solvent. Factorii care
influenţează solubilitatea sunt:
1. Natura solventului şi a solvatului:
- substanţele ionice şi polare se dizolvă în solvenţi polari, iar substanţele
nepolare se dizolvă în solvenţi nepolari (conform regulii „Analogul se dizolvă
în analog”);
- substanţele cu reţele covalente nu se dizolvă în solvenţi.
2. Temperatura (la încălzire solubilitatea substanţelor solide de obicei creşte, iar
a gazelor – scade);
3. Presiunea (solubilitatea gazelor creşte cu mărirea presiunii).
Dependenţa solubilităţii substanţelor de factorii externi (temperatură,
presiune) se supune principiului Le Chatelier-Braun: Dacă la formarea soluţiei se
elimină căldură, atunci odată cu ridicarea temperaturii solubilitatea scade
(soluţiile gazelor în apă) şi invers (ex.: carbonul care se dizolvă la temperatură
înaltă în fier cu absorbţie de căldură, se separă de el la răcire). Dacă la formarea
soluţiei se micşorează volumul total, atunci mărirea presiunii sporeşte
solubilitatea. Aceasta se observă la formarea soluţiilor compuşilor gazoşi cu
lichidele şi solidele.
Dizolvarea este repartizarea omogenă a particulelor solvatului printre
particulele solventului şi este însoţită de un efect termic:
- dizolvare exotermă – cu degajare de căldură (ex.: NaOH (conc.), H2SO4
(conc.) etc. dizolvate în apă);
- dizolvare endotermă – cu absorbţie de căldură (ex.: NH4NO3, NH4Cl etc.
dizolvate în apă).
Cel mai larg utilizat şi mai ieftin solvent este apa. Des sunt utilizaţi aşa
solvenţi organici ca alcoolii, benzenul, toluenul, acetona, etc. Solvenţii organici
dizolvă bine uleiurile vegetale şi minerale, grăsimile, cauciucul, ceara, parafina
ş.a. Majoritatea solvenţilor organici sunt substanţe toxice şi inflamabile, volatile,
formează cu aerul amestecuri explozibile.
Solventul poate fi:
- polar (ex.: apa) – lichid cu molecule polare, care dizolvă în general compuşii
ionici;
- nepolar (ex.: solvenţii organici) – lichid cu molecule nepolare, care dizolvă
compuşii covalenţi.
În cazul când avem un amestec din două substanţe cu proprietăţi de dizolvant
(ex.: apa şi alcoolul), se consideră solvent substanţa care se găseşte într-o cantitate
mai mare.
Dizolvarea substanţelor este un proces fizico-chimic, în care decurg trei
procese:
- ruperea legăturilor chimice şi intermoleculare la gaze, lichide şi substanţe solide
dizolvate;
- interacţiunea chimică a solventului cu substanţa dizolvată, în rezultatul căreia
se obţin combinaţii noi – solvaţi sau hidraţi;
- distribuirea uniformă a solvaţilor în solvent.
La dizolvarea unei substanţe în alta, de regulă, se obţine o soluţie, volumul
căreia este mai mic decât suma volumelor substanţelor iniţiale. Exemplu: dacă se
amestecă 100 ml de apă cu 100 ml alcool etilic anhidru, se obţin 180 ml de soluţie.
Deosebit de mult scade volumul în cazul dizolvării gazelor.
Uneori, în urma interacţiunii cu apa, moleculele de solvent se leagă de
molecula substanţei formând cristalohidraţi – substanţe care conţin molecule de
apă inserate în reţelele lor cristaline (ex.: CuSO45H2O – piatra vânătă,
Na2SO410 H2O – sarea Glauber, Na2CO310H2O – soda de rufe, MgSO47H2O –
sare amară, CaSO42H2O – ghips etc.).

Soluţiile pot fi clasificate după următoarele criterii:

Criteriul de După cantitatea de După starea de
După concentraţie
clasificare solvat adăugată agregare a solventului
Tip de - soluţii diluate; - nesaturate; - soluţii solide;
soluţie - soluţii concentrate. - saturate; - soluţii lichide;
- suprasaturate. - soluţii gazoase.
Soluţie nesaturată – în care concentraţia substanţei dizolvate este mai mică
decât în soluţia saturată şi se mai poate dizolva o cantitate oarecare de substanţă.
Soluţie saturată – care conţine cantitatea maximă de substanţă dizolvată la
condiţiile date.
Soluţie suprasaturată – care la condiţiile date conţine o cantitate de substanţă
dizolvată mai mare decât soluţia saturată, iar excesul de substanţă poate să se
precipite. De obicei, soluţiile suprasaturate se obţin prin răcirea soluţiei, fiind
saturate la o temperatură mai înaltă.
Concentraţia soluţiei se exprimă prin raportul dintre cantitatea de solvent şi
solvat prin mai multe modalităţi:
1. Partea de masă (  ) – raportul dintre masa substanţei dizolvate şi masa
m
soluţiei:  = subst  100 % .
m sol
m
Deoarece m sol =   Vsol , putem obţine formula  = subst  100 % .
  Vsol
2. Concentraţia molară ( C M ) arată cantitatea de substanţă dizolvată într-un litru
de soluţie (mol/l sau M):
m m 
CM = ; deoarece =   CM =
M V M V (l )
m - masa substanţei dizolvate;
M - masa molară a substanţei dizolvate;
V - volumul soluţiei în litri;
 - cantitatea de substanţă dizolvată.
 3. Concentraţia normală ( C N ) - cantitatea de substanţă a echivalentului ce se
conţine într-un litru de soluţie (mol/l sau N):

 echiv. m m
CN =  CN = , ori C N =
V (l ) M E  V (l ) 1
M ( )  V (l )
z

m - masa substanţei dizolvate;

ME - masa molară a echivalentului substanţei dizolvate;
fechiv.(X)= 1 (factor de echivalenţă)
z
V - volumul soluţiei în litri.
Se poate de trecut de la concentraţia molară la cea normală şi invers,
1
folosindu-ne de formula C M = C N .
z
Deseori pentru a prepara o soluţie cu anumită concentraţie se foloseşte metoda
diagonalelor.
Ex: În ce raport trebuiesc amestecate soluţia de 80 % cu apa pentru a obţine
1 kg de soluţie cu concentraţia de 20 %?

80% 20 1 1x + 3 x = 1000 g
4 x = 1000 g
20% 1000 g
x = 250 g
0% 60 3
Răspuns: Trebuie de amestecat 250g de soluţie de 80% cu 750g de apă.

Disociaţia electrolitică. Teoria disociaţiei electrolitice a fost elaborată de

savantul suedez Svante Arrhenius (1887). Substanţele, soluţiile sau topiturile
cărora conduc curentul electric se numesc electroliţi. Proprietatea de electrolit
este condiţionaţă de natura legăturii chimice în moleculă. Dacă în molecule sunt
legături ionice sau covalente puternic polarizate, atunci molecula poate
disocia în ioni (pozitivi – cationi, negativi – anioni), care conduc curentul
electric (ex: NaCl, HCl, NaOH, etc.). La dizolvare în apă disociază acizii, bazele
şi sărurile, iar oxizii – nu. În cazul când moleculele conţin legături covalente
nepolare sau slab polarizate, ele nu disociază şi nu conduc curentul electric (ex:
apă, zahăr, alcool, etc.).
Disociaţia electrolitică depinde atât de natura chimică a electrolitului, cât şi
de natura solventului. Ea se produce numai la dizolvarea în solvenţi polari şi este
un proces reversibil, adică în soluţie, pe lângă ioni, există şi molecule nedisociate.
După gradul de disociere () electroliţii se împart în puternici, medii şi slabi.
Electroliţii puternici posedă 30 %, medii – 3-30 %, slabi 3 %.
 Electroliţi tari şi slabi
Electroliţi tari Electroliţi slabi
Acizi:
HCl, HBr, HI, HClO4, HNO3, H2SO4 H2S, HF, HCN, H2CO3, H2SiO3,
HClO, H3BO3, CH3COOH
H2SO3, H3PO4
Baze:
LiOH, NaOH, KOH, RbOH, CsOH, Toate bazele insolubile şi NH4OH
FrOH, Ba(OH)2,Ra(OH)2,
Sr (OH )2 , Ca (OH )2 ,

în soluţie
Săruri: Toate sărurile solubile H2O
Gradul de disociere () determină ce parte din moleculele electrolitului
dizolvat a disociat şi se calculează prin raportul dintre numărul de molecule
disociate (n) şi numărul total de molecule dizolvate (N):
n
=  100 % .
N
Gradul de disociere a electroliţilor depinde de concentraţia soluţiilor: cu
micşorarea concentraţiei scade interacţiunea ionilor în soluţie, care duce la
formarea moleculelor, din care cauză gradul de disociere creşte.
La disociaţia acizilor se formează cationi de hidrogen şi anioni de rest acid,
pentru acizii polibazici procesul decurge în trepte:
−
H 2 SO4 H + + HSO 4 - ion de hidrogenosulfat
− + 2−
HSO 4 H + SO4
- ion de sulfat
La disocierea bazelor solubile se formează anionul hidroxil şi cationul
metalului:
Ba (OH ) 2 Ba 2 + + 2OH −
La disocierea sărurilor neutre se formează anionul de rest acid şi cationul
metalului:
2−
Na 2 SO4 2 Na + + SO4
La disocierea sărurilor acide se formează anionul de rest acid şi cationii de
metal şi hidrogen:
−
KH 2 PO4 K + + H 2 PO 4 - ion de dihidrogenofosfat
− 2−
H 2 PO 4 H + + HPO 4 - ion de hidrogenofosfat
2− 3−
HPO 4 H + + PO4
- ion de fosfat.
Sărurile bazice de asemenea disociază pe trepte – mai întâi se formează restul
acid, iar apoi – ionul de hidroxid:
+
Fe(OH ) 2 Cl Fe (OH ) 2 + Cl −
 +
Fe (OH ) 2 FeOH 2+ + OH −
FeOH 2+ Fe 3+ + OH −
Sărurile duble disociază într-o singură treaptă:
2−
KNaSO4 K + + Na + + SO4
Reacţiile de schimb în soluţiile de electroliţi se produc nu între molecule, ci
între ioni, de aceea se numesc reacţii ionice. La scrierea ecuaţiilor ionice se ţine
cont de următoarele:
1. Dacă reacţia se desfăşoară până la capăt, se scrie semnul egalităţii:
Pb 2+ + 2 I − = PbI 2 
2. Dacă reacţia este reversibilă, se scrie semnul reversibilităţii ( ), uneori cu o
săgeată se indică direcţia deplasării echilibrului.
3. Formulele electroliţilor tari, care în soluţie se află numai sub formă de ioni, se
scriu sub formă ionică.
4. Formulele electroliţilor slabi, substanţelor slab solubile şi ale gazelor se scriu
în formă moleculară.
Exemple de reacţii ionice:
1. formarea unui precipitat:
BaCl 2 + Na 2 SO4 = BaSO4  +2 NaCl - forma moleculară
2−
Ba 2 + + 2Cl − + 2 Na + + SO4 = BaSO4  +2 Na + + 2Cl − - forma ionică
2+ − + 2− + −
Ba + 2Cl + 2 Na + SO2+ 4 2− = BaSO  +2 Na + 2Cl
Ba + SO 4 = BaSO44  - forma ionică
prescurtată.
2. formarea unui electrolit slab:
H 2 SO4 + 2 KOH = K 2 SO4 + 2 HOH
2− 2−
2 H + + SO4 + 2 K + + 2OH − = 2 K + + SO4 + 2 HOH
+ −
2 H + 2OH = 2 HOH
3. formarea substanţelor gazoase:
Na 2 CO3 + 2 HCl = 2 NaCl + H 2 O + CO 2
2−
2 Na + + CO3 + 2H + + 2Cl − = 2 Na + + 2Cl − + H 2O + CO2
2−
2H + + CO3 = H 2O + CO2
Hidroliza sărurilor – procesul de interacţiune a sărurilor cu apa, în cadrul
căruia substanţa se descompune, iar părţile ei componente (cationii şi anionii)
formează particule care disociază slab. În urma acestui proces, care este
reversibil, în majoritatea cazurilor se schimbă şi reacţia mediului.
Dacă sarea este formată din cationul unei baze tari şi anionul unui acid tare,
hidroliza nu are loc:
NaCl + HOH
 Pot fi examinate trei cazuri ale hidrolizei. Cationul de electrolit slab se leagă
de anionul OH- al apei, iar anionul de electrolit slab se leagă de cationul H+ al
apei:
1. Hidroliza după cation – sarea este formată din cationul unei baze slabe şi
anionul unui acid tare:
CuCl2 Cu 2 + + 2Cl −
Cu 2 + + HOH Cu (OH ) + + H + - mediu acid
CuCl2 + HOH Cu (OH )Cl + HCl
2. Hidroliza după anion – sarea este formată din cationul unei baze tari şi
anionul unui acid slab:
2−
Na 2 CO3 2 Na + + CO3
2− −
CO3 + HOH HCO3 + OH − - mediu bazic
Na 2 CO3 + HOH NaHCO 3 + NaOH
4. Hidroliza după cation şi anion – sarea este formată din cationul unei baze
slabe şi anionul unui acid slab:
+
NH 4 CH 3 COO NH 4 + CH 3COO −
+
NH 4 + CH 3COO − + HOH NH 4 OH + CH 3COOH
Hidroliza totală:
2 Al 3+ + 3S 2 − + 6 HOH = 2 Al (OH ) 3  +3 H 2 S
Duritatea apei este cauzată de prezenţa sărurilor de calciu şi magneziu. Dacă
duritatea este mai mare de 9 mmolechiv./l, atunci apa se consideră dură, iar dacă
duritatea este mai mică de 1,5 mmolechiv./l, apa se consideră moale.
Există două feluri de duritate a apei: temporară şi permanentă.
Duritatea temporară (carbonică) este condiţionată de prezenţa în apă a
hidrogenocarbonaţilor de calciu şi magneziu. Ea poate fi înlăturată prin fierberea
apei (cationii de calciu şi magneziu se separă sub formă de carbonaţi slab
solubili):
Ca ( HCO 3 ) 2 = CaCO3  + H 2 O + CO 2
Duritatea permanentă este condiţionată de prezenţa clorurilor şi a sulfaţilor
de calciu şi magneziu. Ea poate fi înlăturată numai pe calea chimică prin tratarea
cu sodă, var stins, diferiţi detergenţi:
CaCl 2 + Na 2 CO3 = CaCO3  +2 NaCl
Pentru dedurizarea apelor industriale în ultimul timp se folosesc schimbătorii
de ioni (cationiţi şi anioniţi).