CHIMIE GENERALĂ

CURS 8
 SOLUȚII

Soluţiile sunt amestecuri omogene formate din două sau mai multe componente. La o soluţie se

distinge componenta care dizolvă, numită solvent sau dizolvant, şi componenta dizolvată, numită solut.

Noţiunea de soluţie nu este limitată la o anumită stare de agregare a substanţelor. Pot exista soluţii

lichide, solide sau gazoase.

 Soluţiile lichide pot fi:

- gaz dizolvat într-un lichid, de exemplu, dioxid de carbon în apă;

- lichid în lichid – etanol în apă;

- solid în lichid – clorură de sodiu în apă, naftalină în benzen.

Soluţii solide: cele mai importante sunt aliajele metalelor, dar în această categorie sunt incluse numai

aliajele care sunt amestecuri omogene.

Soluţiile gazoase sunt amestecuri de gaze, cum este aerul. Gazele, indiferent de natura lor chimică

sunt miscibile în orice proporţie.

 Cel mai răspândit dizolvant este apa, în care se pot dizolva o serie de substanţe solide, lichide sau gazoase.

Alţi dizolvanţi uzuali sunt: alcoolul etilic, eterul etilic, toluenul, derivaţii cloruraţi şi altele. Substanţele se dizolvă în

solvenţi în mod diferit. De exemplu, grăsimile sunt insolubile în apă, dar se dizolvă bine în benzină, iodul se dizolvă

greu în apă, dar se dizolvă în alcool.

Dizolvarea este o consecinţă a mişcării moleculare. Când o substanţă solidă este introdusă în apă,

particulele ei constituente (molecule sau ioni), datorită mişcării de oscilaţie şi sub influenţa interacţiunilor cu

moleculele de apă, se desprind de pe suprafaţa solidului şi difuzează printre moleculele apei. Cu cât numărul

particulelor desprinse în unitatea de timp este mai mare, cu atât procesul de dizolvare este mai rapid. Substanţele

mărunţite, având suprafaţă de contact cu solventul mai mare, se dizolvă mai rapid decât substanţele masive. De

asemenea, agitarea intensifică procesul de dizolvare, întrucât se aduce continuu solvent proaspăt pe suprafaţă

substanţei.
 Efectul termic la dizolvare

Dizolvarea substanţelor este însoţită de un efect termic: fie de absorbţie de căldură, fie de degajare

de căldură. De exemplu, la dizolvarea într-o cantitate mare de apă a unui mol de azotat de potasiu (KNO3) se

absorb din mediu 36 kJ. Procesul de dizolvare a unei substanţe ionice cum este azotatul de potasiu constă din

două procese succesive: desprinderea ionilor de K+ şi NO3- din reţeaua cristalină, proces care necesită energie

din exterior şi solvatarea ionilor (hidratare în cazul în care solventul este apa), care are loc cu degajare de

energie. Solvatarea (hidratarea) reprezintă procesul de ataşare a moleculelor de solvent de ionii desprinşi dintr-

o reţea cristalină.
 Procesul de dizolvare în apă al azotatului de potasiu este redat în figura de mai jos. Întrucât energia

absorbită la extragerea ionilor din reţeaua cristalină este mai mare decât energia degajată la solvatarea ionilor,

dizolvarea azotatului de potasiu este un proces endoterm, ceea ce înseamnă că, la dizolvarea azotatului de

potasiu în apă, soluţia se răceşte. În cazul altor substanţe ionice, cum este sulfatul de cupru anhidru, dizolvarea

este un proces exoterm.

Dizolvarea azotatului de potasiu.

 Concentraţia soluţiilor

Concentraţia exprimă relaţia cantitativă între componenţii soluţiei. Există mai multe moduri de

exprimare a concentraţiei soluţiilor:

Concentraţia procentuală de masă reprezintă masa de substanţă dizolvată (kg) în 100 kg soluţie.

Relaţia de calcul a concentraţiei procentuale de masă este:

m
c% = d ◊100
m
s

în care md este masa de substanţă dizolvată, ms – masa soluţiei.

 Concentraţia procentuală de volum reprezintă volumul de substanţă (m3) dizolvată în 100 m3 de
soluţie:
c%(vol.) = Vd ◊100
V
s

în care Vd este volumul de substanţă dizolvată, Vs – volumul de soluţie.

Acest mod de exprimare a concentraţiei soluţiilor se foloseşte mai ales în cazul lichidelor dizolvate

într-un alt lichid. Alcoolul etilic 80 % (vol.) este constituit din 80 volume de alcool etilic pur şi 20 volume de

apă. Alcool de 80∞ înseamnă 80 % (vol.).

 Concentraţia molară reprezintă numărul de moli de substanţă dizolvată în 1 L de soluţie:

md
cM =
◊Vs
în care Md este masa moleculară a substanţei dizolvate, Vs – volumul de soluţie [L].

Concentraţia molală reprezintă numărul de moli de substanţă dizolvată în 1 kg de solvent:

md
cm =

Spre deosebire de concentraţia molară care variază la modificarea temperaturii, concentraţia molală

este independentă de temperatură.

 Fracţia molară. Considerăm o soluţie formată din nA moli component A şi nB moli component B.
n
Fracţia molară a lui A în soluţie este: xA = A

n
Similar, fracţia molară a lui B este: xB = B

Suma fracţiilor molare ale componenţilor unei soluţii este 1. Relaţii similare se obţin şi în cazul soluţiilor cu

mai mulţi componenţi.

Titrul unei soluţii reprezintă masa de substanţă dizolvată (exprimată în g) care se găseşte în 1 mL

soluţie: md
T= V
s

în care md este masa a substanţei dizolvate, Vs – volumul de soluţie [mL].

 Solubilitatea

Dacă într-un vas cu o anumită cantitate de apă se introduce clorură de sodiu, în porţiuni mici şi sub

agitare, se constată că la un moment dat cantităţile de NaCl adăugate nu se mai dizolvă, ci rămân în formă

solidă.

Soluţia care la o anumită temperatură conţine proporţia maximă de substanţă dizolvată se numeşte

soluţie saturată. De exemplu, o soluţie de NaCl la 20∞C, care conţine 35,8 g NaCl la 100 g apă este în echilibru

cu NaCl solidă. Deci 35,8 g NaCl este cantitatea maximă de NaCl care se poate dizolva în 100 g apă.

Concentraţia maximă a substanţei din soluţia saturată reprezintă solubilitatea sau gradul de

solubilitate al substanţei respective. Prin urmare, solubilitatea este dată de cantitatea maximă de solut într-o

anumită cantitate de solvent. Solubilitatea clorurii de sodiu este 35,8 g/100 g apă, la temperatura considerată.
 Solubilitatea depinde de natura substanţelor. Se consideră solubile substanţele care la 20 C au

solubilitatea de peste 1 g solut la 100 g solvent. Cele care au solubilitatea sub această valoare se consideră greu

solubile. Substanţe solubile în apă sunt: NaCl, KNO3, AgNO3, KBr, NaOH, acetat de sodiu, acid sulfuric,

zahăr, etc. Substanţe greu solubile în apă sunt: AgBr, PbSO4, Fe(OH)3, CaCO3, BaSO4.

Există şi substanţe solide, cum sunt Ce2(SO4)3 sau Ca(OH)2, la care solubilitatea scade la creşterea

temperaturii. O comportare deosebită o au cristalohidraţii, la care solubilitatea creşte până la o anumită limită,

după care începe să scadă.

 Solubilitatea sustanţelor variază cu temperatura, la unele

substanţe mai mult, la altele mai puţin. Variaţia solubilităţii funcţie de

temperatura soluţiei este reprezentată cu ajutorul curbelor de

solubilitate. La cele mai multe dintre săruri, solubilitatea se măreşte

Solubilitatea substanţelor lichide creşte cu temperatura, în

timp ce solubilitatea gazelor scade la mărirea temperaturii.

Solubilitatea gazelor este, de asemenea, influenţată de presiunea

gazului de deasupra soluţiei. Cu cât presiunea gazului respectiv este

mai mare, cu atât creşte şi solubilitatea.

 Presiunea de vapori a soluţiilor

Trecerea unei substanţe lichide în stare gazoasă are loc chiar la temperaturi mai joase decât

temperatura de fierbere. La interfaţa lichid – aer, rezultanta forţelor intermoleculare este orientată spre masa

lichidului, moleculele substanţei fiind astfel împiedicate să părăsească lichidul (figura de mai jos).

Interfaţa lichid/aer
 Dacă energia cinetică a moleculei este foarte mare, aceasta scapă de sub influenţa forţelor

intermoleculare şi trece în faza gazoasă. Acest fenomen este reversibil, iar la interfaţă se stabileşte un echilibru

dinamic la atingerea căruia numărul de molecule care trec din lichid în aer este egal cu numărul de molecule

care trec în sens invers, în acelaşi timp. Se spune că la echilibru faza gazoasă este saturată cu moleculele

substanţei lichide.

Presiunea exercitată de moleculele substanţei în faza gazoasă este denumită presiune de vapori. La

echilibru se ajunge la presiunea de saturaţie. În acest caz vaporii sunt saturanţi.

 Presiunea de vapori a unei substanţe lichide creşte cu temperatura. Temperatura la care presiunea de vapori

a unui lichid devine egală cu presiunea atmosferică, sau în cazul spaţiilor închise – presiunea de deasupra lichidului,

este temperatura de fierbere, când trecerea în stare gazoasă are loc în toată masa lichidului (lichidul fierbe).

Dacă o substanţă nevolatilă este dizolvată într-un solvent, presiunea de vapori a soluţiei este este mai mică

decât a solventului pur, la aceeaşi temperatură.

În cazul în care o substanţă gazoasă este dizolvată într-un solvent lichid, moleculele gazului sunt dispersate

în masa solventului. Ele pot ajunge la interfaţa lichid/gaz, iar dacă energia lor cinetică este suficient de mare, trec în

faza gazoasă. Echilibrul se atinge la o anumită concentraţie a gazului în soluţie, cănd numărul moleculelor de gaz

care trec din soluţie în faza gazoasă devine egal cu numărul moleculelor de gaz care trec în sens invers. La atingerea

echilibrului, soluţia este saturată în gaz.

 Dacă energia cinetică a moleculei este foarte mare, aceasta scapă de sub influenţa forţelor

intermoleculare şi trece în faza gazoasă. Acest fenomen este reversibil, iar la interfaţă se stabileşte un echilibru

dinamic la atingerea căruia numărul de molecule care trec din lichid în aer este egal cu numărul de molecule

care trec în sens invers, în acelaşi timp. Se spune că la echilibru faza gazoasă este saturată cu moleculele

substanţei lichide.

Presiunea exercitată de moleculele substanţei în faza gazoasă este denumită presiune de vapori. La

echilibru se ajunge la presiunea de saturaţie. În acest caz vaporii sunt saturanţi.