5.

Sisteme disperse

5.1. Generalităţi

Amestecurile formate din două sau mai multe substanţe,

la care se deosebesc un mediu de dispersie şi o fază
dispersă, se numesc sisteme disperse. De obicei, mediul
de dispersie se află în cantitate mult mai mare decât faza
dispersă.
După compoziţia fizică sistemele disperse se împart
în: a) Sisteme disperse omogene - sunt sistemele la care
particulele substanţelor componente nu se pot distinge cu
ochiul liber sau la microscop, deoarece acestea sunt
divizate la nivel molecular sau ionic şi uniform distribuite
în masa mediului de dispersie.
b) Sisteme disperse eterogene - sunt acele sisteme în
interiorul cărora există suprafeţe de separare între
componenţii lor, adică există două sau mai multe faze.
Faza dispersă sau faza discontinuă se află în stare de
divizare fină, iar faza dispersantă sau faza continuă
reprezintă mediul ce înconjoară particulele fazei disperse.
Starea fizică a sistemului eterogen dispers este
determinată de starea de agregare a mediului de
dispersie.
După starea de agregare a mediului de dispersie şi a
fazei disperse, sistemele disperse eterogene pot fi:

Mediul de dispersie Faza dispersă Denumirea sistemului

Gaz Lichid Solid Ceaţă Fum

Lichid Gaz Spumă

Lichid Emulsie
 Solid Suspensie

După mărimea particulelor fazei disperse, deosebim:

5
a) Sisteme dispersate grosier (10-3 – 10-6 m); particulele
fazei disperse sunt vizibile cu ochiul liber, cu lupa sau cu
microscopul şi pot fi separate prin filtrare obişnuită (sunt
reţinute de hârtia de filtru). Sunt instabile şi au tendinţa de
a se separa în fazele componente, tendinţă cu atât mai
accentuată cu cât mărimea particulelor şi greutatea
specifică a lor este mai mare.
b) Sisteme dispersate coloidal sau coloizi (10-6 - 10-9 m);
particulele fazei disperse pot fi cristaline sau amorfe şi pot
fi observate doar la ultramicroscop, iar separarea
acestora de mediul de dispersie se poate face prin
ultracentrifugare, întrucât nu sunt reţinute de hârtia de
filtru.
c) Sisteme dispersate molecular sau ionic numite şi soluţii
adevărate sau simplu soluţii (10-9- 10-10 m); faza dispersă
este divizată până la nivel molecular, fiind constituită deci,
din molecule, ioni sau atomi.

5.2. Soluţii. Proprietăţi coligative ale soluţiilor

Sistemele disperse omogene alcătuite din două sau

mai multe substanţe, dispersate la nivel molecular sau
ionic, se numesc soluţii propriu-zise sau simplu soluţii. La
soluţii mediul de dispersie este solventul, iar faza
dispersă este solvatul. Raportul dintre cantităţile de solvat
şi solvent dintr-o soluţie este dat de concentraţia soluţiei.
Proprietăţile soluţiilor lichide, ce nu depind de natura
moleculelor prezente, ci numai de concentraţie, se
numesc proprietăţi coligative. Aceste proprietăţi sunt:
scăderea presiunii de vapori, creşterea puctului de
fierbere (ebulioscopia), scăderea punctului de solidificare
(crioscopia) şi presiunea osmotică. Ele depind
proporţional de concentraţie, în cazul substanţelor
covalente (neelectroliţi). Pentru calculul acestor
proprietăţi la soluţii de electroliţi se folosesc aceleaşi
relaţii, dar prevăzute cu factori de corecţie, care ţin seama
de
6
numărul ionilor existenţi în soluţie, în funcţie de
concentraţia acesteia.
a) Scăderea relativă a presiunii de vapori. Presiunea
de vapori a unui lichid este presiunea vaporilor care se
află în echilibru cu acest lichid. Dacă avem un solvent,
care la o anumită temperatură are o presiune de vapori
p0, şi în acesta dizolvăm o cantitate de neelectrolit
(substanţă care nu disociază în soluţie) nevolatil se
obţine o soluţie care, la aceeaşi temperatură, are o
presiune de vapori p, care este mai mică decât p0.
Scăderea presiunii de vapori a soluţiei faţă de cea a
solventului pur, p, este proporţională cu fracţia molară
(X), a substanţei dizolvate (Legea lui Raoult).

p = p0 – p = Xp0 (5.1)

În cazul în care substanţa dizolvată disociază în

soluţie, scăderea presiunii de vapori este multiplicată cu
factorul lui van ‘t Hoff, i, care reprezintă numărul real al
particulelor de solut pentru fiecare moleculă.
 p = i∙Xp0 (5.2)

De exemplu, MgCl2, care este un electrolit tare,

disociază complet rezultând din fiecare moleculă de
MgCl2 câte un ion Mg2+ şi doi ioni Cl-, astfel încât, i = 3 şi
deci:

p = i∙Xp0 = 3∙Xp0 (5.3)

Proprietăţile coligative măsurate arată că i este

oarecum mai mic de 3 datorită asocierii ionilor.
b) Creşterea punctului de fierbere (ebulioscopia).
Dacă avem un solvent, care la o anumită presiune are
temperatura de

7
fierbere Tf0, şi în acesta dizolvăm o cantitate de substanţă
nevolatilă se obţine o soluţie care, la aceeaşi presiune, va
avea o temperatură de fierbere Tf, care este mai mare
decât Tf0. La presiune constantă, creşterea temperaturii
de fierbere a unei soluţii faţă de cea a solventului pur,
Te, este proporţională cu concentraţia molală a soluţiei.

e
Te Tf Tfi Ke m i K 
01 1000
       m
M m 12
unde:

i - factorul lui van ‘t Hoff;

 Ke = constantă ebulioscopică, care reprezintă
creşterea temperaturii de fierbere obţinută prin
dizolvarea unui mol de substanţă în 1000 g solvent.
m - concentraţia molală a soluţiei (numărul de moli de
solut la 1000 g solvent pur);
m1 = cantitatea de substanţă dizolvată, în g;
m2 = cantitatea de solvent, în g;
M1 = masa moleculară a substanţei dizolvate. Constanta
ebulioscopică este o caracteristică a solventului şi nu
depinde de natura substanţei dizolvate. Constanta
ebulioscopică a unor solvenţi este redată în tabelul de mai
jos.

Solvent Apă Eter Cloroform Alcool Benzen

Ke 0,52 2,11 3,88 1,15 2,57
[K/mol]

Exemplu: Apa pură, la presiunea de o atmosferă,

fierbe la temperatura de 100oC. Dacă în apă dizolvăm o
cantitate de sare de bucătărie (sau altă substanţă
nevolatilă) se obţine o soluţie care la presiunea de o
atmosferă nu va mai fierbe la 100oC, ci la o temperatură
mai ridicată, cu atât mai ridicată cu cât dizolvăm mai
multă sare.
8
În baza acestei relaţii se poate determina M1, masa
moleculară a substanţei dizolvate, aceasta constituind o
metodă importantă de determinare a maselor moleculare
ale substanţelor organice.
c) Scăderea punctului de solidificare (crioscopia).
Dacă avem un solvent care la o anumită presiune are
temperatura de solidificare TS0 şi în acesta dizolvăm o
cantitate de substanţă nevolatilă se obţine o soluţie care,
la aceeaşi presiune, va avea o temperatură de solidificare
TS, care este mai mică decât TS0. Scăderea temperaturii
de solidificare a unei soluţii faţă de cea a solventului pur,
Tc, este proporţională cu concentraţia molală a soluţiei.
c
Tc TS TSi Kc m i K 
0 1000     m 1


Mm
12

unde: mărimile au aceeaşi semnificaţie ca anterior. Kc =

constantă crioscopică, care reprezintă scăderea
temperaturii de solidificare produsă prin dizolvarea
unui mol de substanţă în 1000 g solvent, fiind o
caracteristică a solventului.
Valorile constantelor crioscopice ale unor solvenţi sunt
redate mai jos.

Solvent Apă Benzen Naftalină Ciclohexan Camfor

Kc 1,8 5,12 7,0 20,2 40,0
[K/mol] 6

Exemplu: Apa pură, la presiunea de o atmosferă,

îngheaţă la temperatura de 0oC. Dacă în apă dizolvăm o
cantitate de sare de bucătărie (sau altă substanţă
nevolatilă) se obţine o soluţie care la presiunea de o
atmosferă nu va mai îngheţa la 0oC, ci la

9
o temperatură mai scăzută, cu atât mai scăzută cu cât
dizolvăm mai multă sare.
d) Presiunea osmotică. Osmoza este fenomenul de
difuziune ce se produce printr-o membrană
semipermeabilă (ex: celofan), care lasă să treacă numai
moleculele solventului, nu şi ale substanţei dizolvate, în
tendinţa de egalizare a concentraţiilor de cele două părţi
ale membranei. Trecerea moleculelor solventului are loc
numai în direcţia solvent
soluţie sau soluţie diluată-soluţie concentrată. Osmoza
poate fi urmărită cu ajutorul unei celule osmotice
(osmometru). În figura 5.1 este prezentat un osmometru
simplu, ce constă dintr un pahar cu solvent (1), în solvent
se găseşte o epruvetă perforată, căptuşită cu o
membrană semipermeabilă (2) în care se găseşte o
soluţie concentrată. La partea superioară epruveta
este închisă cu un dop (3) prin care trece o capilară (4).
Iniţial cele două lichide sunt la
acelaşi nivel. După un timp,
lichidul urcă în tubul capilar,
datorită osmozei, ceea ce creează
în tub o presiune crescândă,
numită presiune osmotică, (care
se opune tendinţei solventului din
pahar de a pătrunde prin
membrana semipermeabilă în
soluţie), până la o anumită
valoare, când osmoza este oprită
şi presiunea din soluţie nu mai
 creşte. Această presiune limită se
numeşte presiune osmotică, , şi
Fig. 5.1. înălţimii h a coloanei de
Schema unui osmometru lichid din tubul capilar.
poate fi evaluată în baza

10
 = gh (5.6)

unde:  = presiunea osmotică;

 = densitatea soluţiei;
g = acceleraţia gravitaţională;
h = înălţimea coloanei de lichid din tubul capilar. Ca şi
celelalte proprietăţi coligative, presiunea osmotică, la
temperatură constantă, este proporţională cu concentraţia
substanţei dizolvate, şi anume cu concentraţia molară a
soluţiei.

 = i∙CRT (5.7)

unde: i - factorul lui van ‘t Hoff;

C = concentraţia soluţiei, în moli/l;
T = temperatura, în K;
R = o constantă ce are aceeaşi valoare ca şi în ecuaţia
generală a gazelor.
Diferite soluţii ce au aceeaşi concentraţie molară, la
aceeaşi temperatură şi au aceeaşi presiune osmotică se
numesc soluţii izotonice.

5.3. Coloizi. Proprietăţi ale coloizilor

Sistemele coloidale sau coloizii sunt sisteme disperse

în care particulele fazei disperse au dimensiuni cuprinse
între 210-6-510-9m, adică se situează între soluţiile
moleculare şi suspensii. Sistemele coloidale la care
mediul de dispersie este lichid şi faza dispersă este
solidă se numesc soli.
O caracteristică importantă a particulelor coloidale, care
determină stabilitatea sistemului şi o serie de proprietăţi, o
constituie încărcarea cu sarcini electrice a suprafeţei
acestora, fie pozitivă, fie negativă.

11
Sarcina electrică a particulelor coloidale liofobe într-un
sol apos depinde de natura chimică a acestora şi de
natura ionilor din soluţie. Din soluţie se adsorb
preferenţial anumiţi ioni la suprafaţa particulelor, ioni care
vor conferi stabilitate solului, întrucât particulele având
sarcini electrice de acelaşi fel se resping. Îndepărtarea
urmelor de electrolit dintr-un sistem coloidal duce la
destabilizarea acestuia.
Dintre coloizii încărcaţi pozitiv se pot aminti: Fe(OH)3,
Al(OH)3, Cr(OH)3, TiO2, CeO2, etc., iar dintre cei încărcaţi
negativ: metalele coloidale (Au, Ag, Pt, etc.), unele sulfuri
(As2S3, Sb2S3, etc.).
 Fig. 5.2. Particulă coloidală pozitivă

Substanţele ai căror ioni adsorbiţi imprimă particulelor

coloidale sarcini electrice, producând astfel stabilitatea
sistemelor coloidale, se numesc stabilizatori.
1) Proprietăţi electrice: - electroforeza – constă în
migrarea unilaterală a particulelor coloidale sub acţiunea
curentului electric, spre unul sau altul din electrozi, în
funcţie de sarcina electrică a particulelor. Astfel, sistemele
a căror particule coloidale prezintă o încărcare electrică
negativă
12
(hidrosoli de Au, Ag, Pt, soli de coloranţi acizi, etc.), vor
migra spre anod, fenomenul fiind denumit anaforeză.
Particulele coloidale ce prezintă sarcini pozitive la
suprafaţă (soli de hidroxizi metalici şi de coloranţi bazici,
în prezenţa curentului electric, vor migra spre catod,
fenomen numit cataforeză. Fenomenul este asemănător
electrolizei, dar nu sunt valabile legile lui Faraday.
Electroforeza se aplică mult în practică la purificarea
fumurilor şi prafurilor industriale, în scopuri tehnologice şi
împotriva poluării atmosferei.

Fig. 5.3. Soluţie coloidală, înainte şi după

electroforeză
2) Proprietăţi optice:
a) Opalescenţa – constă în apariţia unei tulbureli,
observabilă cu ochiul liber, fenomen datorat difuziei luminii
de către particulele coloidale.
b) Culoarea solilor – este datorată faptului că
particulele coloidale absorb unele radiaţii ale spectrului
vizibil, culoarea sistemului fiind cea complementară
culorii radiaţiei absorbite. Unii soli, în special metalici,
apar în diferite culori în funcţie de
13
mărimea particulelor coloidale. De exemplu, solul de Au
are o culoare roşie la o dispersie mare (particule foarte
mici) şi o culoare albastră la o dispersie mai mică
(particule coloidale de dimensiuni mai mari).
c) Efectul Tyndall, fenomen specific sistemelor
coloidale, apare sub forma unui con luminat, când
acestea sunt străbătute de un fascicul de lumină.
Fenomenul se explică prin difuzia luminii de către
particulele coloidale, care devin ele însele, mici centre
luminoase (principiul ultramicroscopului).
3) Coagularea – constă în contopirea, unirea
particulelor coloidale în agregate din ce în ce mai mari, ce
depăşesc domeniul dimensional al dispersiilor coloidale şi
conduc în final la separarea fazelor, deci dispariţia,
distrugerea sistemului coloidal. Coagularea sistemelor
coloidale se poate realiza prin mai multe metode:
a) Introducerea în sistemul coloidal a unui electrolit
bine selectat. De exemplu, adăugarea unei mici cantităţi
de acid clorhidric la un sol de As2S3 produce
neutralizarea sarcinilor ionilor adsorbiţi la suprafaţa
particulei coloidale, conform reacţiei:

(As2S3)mnHS- + nH+  (As2S3)m + nH2S (5.11)

b) Ridicarea temperaturii solului are ca efect scăderea

capacităţii de adsorbţie a particulei coloidale (şi deci
micşorarea numărului de sarcini electrice) şi creşterea
mişcării browniene. Ca urmare se produc ciocniri mai
numeroase şi mai puternice, ce conduc la alipirea
particulelor în agregate tot mai mari, care apoi se depun
sub acţiunea forţei gravitaţionale.
c) Acţiunea curentului electric continuu (electroforeza)
determină dirijarea sarcinilor electrice spre polii de semn
contrar, urmată de neutralizarea lor.
d) Introducerea unui alt coloid cu sarcină electrică de
semn contrar produce descărcarea reciprocă a
particulelor şi
14
coagularea simultană a celor doi soli. De exemplu, peste
solul negativ de caolin se adaugă solul pozitiv de
Fe(OH)3. La uzinele de obţinere a apei potabile, pentru
limpezirea (coagularea) apei brute se adaugă FeCl3 sau
Al2(SO4)3, care prin hidroliză dau Fe(OH)3, respectiv
Al(OH)3 (coloizi pozitivi), pentru a separa particulele de
argilă (coloizi negativi), care dau turbiditate.
e) Evaporarea mediului de dispersie are ca efect
stricarea echilibrului fazelor şi distrugerea sistemului
coloidal. 4) Peptizarea – este fenomenul invers coagulării
şi reprezintă readucerea în stare de sol a unui precipitat
proaspăt preparat şi afânat.
5) Gelificarea – este o etapă în procesul de coagulare,
fenomen ce apare la unii coloizi liofili, relativ concentraţi,
când prin repaos şi mai ales prin răcire, tot sistemul trece
într-o fază numită gel, o masă omogenă, semisolidă,
translucidă, care nu mai curge şi prezintă o serie de
proprietăţi asemănătoare solidelor (plasticitate,
elasticitate, etc.). Geluri se pot forma prin răcirea unor
soluţii coloidale concentrate de proteine, gelatină,
substanţe macromoleculare.
Unele geluri pot fi readuse în stare de sol prin agitare
sau încălzire, urmând ca la răcire sau repaos ulterior, să
reformeze structura de gel; fenomenul se numeşte
tixotropie.
6) Sinereza - este un proces de separare a
moleculelor mediului de dispersie dintr-un gel. Prin
sinereză volumul gelului scade, gelul devine tot mai
compact.

5.4. Sisteme disperse

folosite ca lichide active de răcire şi ungere

În timpul procesului de aşchiere rezultă cantităţi mari

de căldură, care acţionează defavorabil asupra sculei şi
asupra semifabricatului supus prelucrării. Pentru
diminuarea acestor

15
acţiuni se folosesc lichide active de răcire şi ungere. Rolul
acestora este complex. Astfel ele produc răcirea, ungerea,
protejarea suprafeţei prelucrate a piesei şi a sculei contra
coroziunii, spălarea suprafeţelor metalice ale sistemului
tehnologic maşină-unealtă-dispozitiv-piesă-sculă, precum
şi o micşorare a efortului de aşchiere. Micşorarea
efortului de aşchiere se datorează curgerii plastice a
metalului în zona stratului superficial în care a avut loc
adsorbţia substanţelor tensioactive, acestea pătrunzând
ca o pană în microfisurile foarte fine care se formează în
zona de aşchiere, sub presiunea sculei.
Principalele grupe de lichide de răcire şi ungere sunt
prezentate în tabelul 5.1.

Tabelul 5.1. Principalele grupe de lichide de răcire şi ungere

Nr. crt. 3. Emulsii de Apă + uleiuri +
Denumirea uleiuri solubile inhibitori de
grupei în apă coroziune
Compoziţia Apă + inhibitori de Răcire
Efectul principal coroziune
1. Soluţii de Apă + subst. Răcire, ungere şi
electroliţi tensioactive + aşchiere Răcire,
2. Soluţii apoase inhibitori de ungere şi
de subst. coroziune aşchiere
tensioactive
4. Emulsii active Apă + ulei tensioactive
mineral + subst. Ungere, aşchiere, răcire
5. Uleiuri Uleiuri minerale Ungere,
minerale cu sulf, uleiuri cu aşchiere
supraactivate sulf şi coloranţi,
şi cu grafit uleiuri cu grafit

16
Lichidele de răcire şi ungere, cunoscute şi sub
denumirea de lichide de tăiere, trebuie să aibă
următoarele caracteristici:  căldură specifică cât mai
mare;
 conductivitate termică şi capacitate de ungere bună;
 să nu atace stratul de vopsea al maşinii unelte; 
să nu conţină substanţe dăunătoare sănătăţii
muncitorului sau cu miros neplăcut;
 să se conserve în timp;
 să nu fie inflamabile.
Ele sunt sisteme disperse omogene sau

eterogene. 5.5. Lichide magnetice

(ferofluide)

Prin dispersarea coloidală a unor particule solide

magnetice în diferite lichide, se obţin sisteme disperse
numite lichide magnetice sau ferofluide. Ca mediu de
dispersie se poate folosi apă, glicerină, hidrocarburi,
siliconi, etc., iar ca fază dispersă solidă cel mai adesea se
foloseşte magnetita.
Aceste sisteme, pe lângă proprietăţile generale ale
lichidelor, manifestă şi puternice proprietăţi magnetice în
prezenţa unui câmp magnetic, neavând însă histerezis.
Magnetizarea ferofluidelor se face simplu, prin aplicarea
unui câmp magnetic de la un electromagnet sau magnet
permanent. După îndepărtarea câmpului magnetic
aplicat, ferofluidele revin la starea lor iniţială,
nemagnetizată.
Datorită faptului că particulele fazei disperse sunt
magnetice, între ele apare o forţă de atracţie, forţă care
trebuie învinsă pentru împiedicarea aglomerării şi
sedimentării particulelor. Acest lucru se realizează cu
ajutorul stabilizatorilor, care se adsorb pe suprafaţa
particulelor solide sub forma unui strat monomolecular.
Când două particule se apropie una de alta, are loc
comprimarea stratului monomolecular care provoacă o
respingere elastică,
17
împiedicând aglomerarea şi sedimentarea. Ca agenţi
stabilizatori se folosesc substanţe polare, superficial
active, ca de exemplu: acid oleic, acid stearic, alcooli
alifatici superiori, etc.
Caracteristicile hidrodinamice ale ferofluidelor sunt
date, în primul rând, de mediul de dispersie, cu diverse
densităţi şi viscozităţi, precum şi de stabilizatorul utilizat,
o importanţă mai mică având natura particulelor
magnetice. În momentul în care ferofluidele se află într-un
câmp magnetic, caracteristicile hidrodinamice depind în
mare măsură de câmpul magnetic aplicat. Datorită
acestui fapt, la ferofluide s-au observat o serie de
fenomene mai puţin obişnuite, cum sunt:
 cantitate de ferofluid poate fi suspendată în spaţiu
sub acţiunea unui câmp magnetic;
 un magnet permanent poate fi autosuspendat
într-un ferofluid;
  greutatea specifică aparentă a corpurilor
suspendate în ferofluide este variabilă, depinzând
de intensitatea câmpului magnetic şi de
magnetizarea ferofluidului;
 posibilitatea de deplasare a unui ferofluid prin
mijloace termice şi magnetice, fără a folosi
dispozitive mecanice cu elemente mobile;
 posibilitatea rotirii unui ferofluid cu ajutorul câmp
magnetic rotitor.
Existenţa fenomenelor specifice ferofluidelor, conduce
la o serie de aplicaţii spectaculoase şi de mare
importanţă practică ale acestora.
Datorită posibilităţii de poziţionare, menţinere şi
control a ferofluidelor cu ajutorul unui câmp magnetic de
o anumită configuraţie spaţială, ele se pot utiliza ca
lubrifianţi sau ca lichide de amortizare. Astfel, lubrifianţii
sau lichidele de amortizare, ferofluide, pot fi aduse şi
menţinute în punctele de

18
strictă necesitate cu ajutorul unor magneţi permanenţi sau
electromagneţi.
De asemenea, ferofluidele se pot folosi la construirea
unor dispozitive de etanşare rotitoare, necesare pentru
etanşarea axelor de rotaţie care trec prin pereţii incintelor
ce lucrează la presiuni ridicate sau sub vacuum.
Ferofluidele se pot folosi la imprimări grafice. Când
cerneala este un ferofluid, aceasta poate fi depusă cu
ajutorul unui câmp magnetic sau un text tipărit cu o astfel
de cerneală poate fi citit de către un dispozitiv automat.
O aplicaţie majoră a ferofluidelor o constituie folosirea
lor ca substanţe carburante în motoarele navelor spaţiale,
unde în condiţii de imponderabilitate sunt de neînlocuit.
De altfel, această necesitate a şi condus la descoperirea
(NASA, 1963) şi dezvoltarea producerii lichidelor
magnetice.

19