Mrimi fizice i uniti de msur

Mrimi fizice i uniti de msur fundamentale

Sistemul Internaional (SI) conine apte uniti fundamentale: metrul,
kilogramul, secunda, amperul, kelvinul, molul i candela. Mrimile fizice
fundamentale i unitile de msur sunt:
Lungimea
Simbolul mrimii: l
Unitatea de msur: metru
Simbolul unitii: m
Masa
Simbolul mrimii: m
Unitatea de msur: kilogram
Simbolul unitii: kg
Timpul
Simbolul mrimii: t
Unitatea de msur: secund
Simbolul unitii: s
Intensitatea curentului electric
Simbolul mrimii: I
Unitatea de msur: amper
Simbolul unitii: A
Temperatura termodinamic
Simbolul mrimii: T
Unitatea de msur: kelvin
Simbolul unitii: K
Cantitatea de substan
Simbolul mrimii: n

Unitatea de msur: mol

Simbolul unitii: mol
Intensitatea luminoas
Simbolul mrimii: I
Unitatea de msur: candel
Simbolul unitii: cd

Mrimi fizice i uniti de msur derivate

Din cele apte uniti de msur fundamentale se

pot deriva un numr nelimitat de uniti derivate, care pot acoperi ntreg
domeniul fenomenelor fizice cunoscute. Unitile derivate sunt date de
expresii algebrice formate prin nmulirea i mprirea unitilor
fundamentale. Exemple de mrimi fizice derivate i uniti de msur:
Aria
Simbolul mrimii: A
Unitatea de msur: metru ptrat
Simbolul unitii: m
Volumul
Simbolul mrimii: V
Unitatea de msur: metru cub
Simbolul unitii: m

Viteza
Simbolul mrimii: v
Unitatea de msur: metru pe secund
Simbolul unitii: m/s
Acceleraia
Simbolul mrimii: a
Unitatea de msur: metru pe secund la ptrat
Simbolul unitii: m/s
Densitatea
Simbolul mrimii:
Unitatea de msur: kilogram pe metru cub
Simbolul unitii: kg/m

Alte exemple de mrimi fizice derivate sunt: unghiul plan, fora, frecvena,
presiunea, energia, lucrul mecanic, puterea, sarcina electric, tensiunea,
capacitatea electric, rezistena electric, inductana, inducia magnetic,
fluxul luminos, momentul forei, tensiunea superficial, viteza unghiular,
capacitatea termic, cmpul electric, inducia electric, permitivitatea,
permeabilitatea etc

SOLUII
DEFINIIE.GENERALITI
Solutiile sunt sisteme monofazice, deci amestecuri omogene cu compozitie variabila, alcatuite
din doua sau mai multe substante, numite componenti, ntre care se exclud reactiile chimice. Prin
cuvntul omogen se ntelege ca subtantele ce compun o solutie nu sunt perceptibile cu ochiul, chiar
narmat cu un microscop, nici nu sunt separabile prin mijloace mecanice, ca filtrare, centrifugare, etc.
La o solutie se distinge componenta care dizolva si care este de obicei n cantitate mai mare,
numita solvent (dizolvant) si componenta care se dizolva, numita solvat (solut, dizolvat).
Clasificare:
A. Din punct de vedere al starii lor fizice:
a.

Gazoase: gaz n gaz: gazele sunt miscibile 454j99e n orice proportie;

b.

Lichide:
- gaz n lichid: CO2 n apa;
- lichid n lichid: etanol n apa;
- solid n lichid: sare sau zahar n apa.

c.

Solide: compuse din doua sau mai multe metale rezultnd aliaje.

Cnd cantitatea de solvent este egala cu cantitatea de solvat, distinctia dintre solvent si solvat
dispare.
B. Dupa numarul componentilor:

a. solutii binare
b. solutii ternare
c. solutii multicomponente.
C. Dupa concentratie:
a. solutii diluate
b. solutii concentrate.
D. Dupa proprietatile termodinamice (n particular dupa forma potentialului chimic):
a. solutii ideale (proprietatile lor sunt exprimate prin regularitati simple, controlate de
concentratie, independente de natura chimica a componentilor)
b. solutii reale (manifesta abateri de la comportarea ideala, proprietatile lor fiind dependente
de natura componentilor, de interactiile n solutie ntre particulele substantei dizolvate si
intensitatea acestora).
E. Dupa interactiunile care se manifesta n solutii:
a. solutii omodinamice cnd interactiile care au loc sunt de aceeasi natura
(exemplu: forte van der Waals)
b. solutii eterodinamice cnd se manifesta interactii distincte (exemplu: interctie
ion-dipol ntre solvent si solut si intectie ion-ion ntre particulele solutului).
MRIMI sI UNITI PENTRU EXPRIMAREA CONCENTRAIEI SOLUIILOR
Concentratia unei solutii exprima raportul dintre substanta dizolvata si solutie sau solvent.
Exista numeroase moduri de exprimare a concentratiei solutiilor, n functie de unitatile de masura n
care se exprima cele doua componente (dizolvatul si solutia sau solventul).
1. Concentratia procentuala
Concentratia procentuala de masa: reprezinta cantitatea de substanta dizolvata,
exprimata n grame din 100 grame de solutie.
(1)
ms=md+msolv.
)
Unde: c %m - concentratia procentuala de masa [%];
md

- masa solutului [g];

ms

- masa solutiei [g];

msolv. - masa solventului.

(2

Concentratia procentuala de volum: exprima numarul de litri de dizolvat din 100 l de solutie.
(3)

Vs=Vd+Vsolv
Unde: c%v - concentratia procentuala n procente de volum;
Vd - volumul solvatului [l];
Vs

- volumul solutiei [l];

Vsolv - volumul solventului [l].

Acest mod de exprimare a concentratiei se aplica atunci cnd componentele solutiei sunt gaze.
Concentratia procentuala volumetrica: reprezinta grame de solut la 100 ml solutie.
2. Concentratia molara (molaritatea)
Reprezinta numarul de moli de substanta dizolvata ntr-un litru de solutie.Deci:
1 l solutie............Md ...........1 M
Vs l solutie..........md...........m
[mol/l]

(4)

unde: m - concentratia molara [mol/l];

Md - masa molara a solvatului [g].
3. Concentratia normala (normalitatea)
Reprezinta numarul de echivalenti-gram de solut dintr-un litru de solutie. Deci:
1 l solutie........... Ed g..........1 N
Vs l solutie...........md g..........n
[val/l]

(5)
unde: n - concentratia normala, [val/l];

Ed - echivalentul gram al solutului, [g];

Vs - volumul solutiei [l].
4. Concentratia molala (molalitatea)
Este definita ca fiind moli de solut la 1000 grame de solvent.

md/Md........... msolv g solvent

a................1000 g solvent
[moli/1000 g solvent]
unde:

(6)

a - concentratia molala, [moli/ 1000 g solvent];

Md - masa molara a solutului, [g];

md - masa solutului, [g].
5. Fractia molara
n cazul unei solutii compusa din na moli de substanta a, nb moli din substanta b, nc moli din
substanta c etc., se defineste fractia molara a substantei a:
(7)
Suma fractiilor molare ale tuturor componentelor solutiilor este egala
cu unitatea:
Xa+Xb+Xc+.=1

CONCENTRATIA SOLUTIILOR.

Solutia = un amestec omogen format din 2 sau mai multe substante, obtinuta prin
fenomenul de dizolvare.
Dizolvarea = procesul de raspandire a particulelor unei substante printre particulele altei substante.
Solutia este formata din;
dizolvat (solut) = substanta care se dizolva si este in cantitate mica.
dizolvant (solvent) = substanta in care se dizolva dizolvatul si este in cantitate mai mare.
Dizolvatul si dizolvantul pot fi substante solide, lichide sau gazoase.
Factori care influenteaza dizolvarea:
temperatura
gradul de maruntire(sfaramitare)
agitarea componentilor.
Solubilitatea = proprietatea unei substante de a se dizolva intr-un anumit solvent. Ex: sulful nu se
dizolva in apa, dar se dizolva in tetraclorura de carbon; uleiul nu se dizolva in apa, dar se dizolva in
benzen.
Factori care influenteaza solubilitatea:
natura dizolvantului
natura dizolvatului
temperatura
In functie de solubilitatea in apa substantele sunt:
usor solubile (ex: sare, soda caustica, potasa caustica, sulfat de cupru, clorura de magneziu, zahar)
partial/putin solubile(ex: varul stins, sulfat de calciu, carbonat de calciu)
greu solubile, numite si insolubile (ex: clorura de argint, bromura de argint, iodura de argint, sulfat de
bariu, fier, ulei, carbune)

Explicati de ce pe peretii unui pahar cu apa care a stat peste noapte pe noptiera ta se gasesc
dimineata bule de gaz. (Solubilitatea gazelor scade odata cu cresterea temperaturii).

Solubilitatea unei substante se exprima prin calcularea masei de substanta dizolvata in 100 g de
solvent, la o temperatura data.
Solubilitatea(S) se exprima in g/100 g H2O si se calculeaza dupa formula:
S = md100/mapa
Unde: md = masa de substanta dizolvata
mapa = masa de apa necesara dizolvarii complete.

Clasificarea solutiilor:
In functie de concentratia solutiei:
solutii diluate contin o cantitate mica de dizolvat.
solutii concentrate contin o cantitate mare de dizolvat.
In functie de cantitatea de dizolvat:
solutii saturate contin cantitatea maxima de dizolvat la o anumita temperatura
solutii nesaturate in care se mai pot dizolva noi cantitati de dizolvat pana la saturare.
solutii suprasaturate obtinute prin dizolvarea unei cantitati de dizolvat intr-o solutie saturata, prin
cresterea temperaturii.
Concentratia procentuala a solutiilor
Concentratia in procente de masa = cantitatea de substanta dizolvata in 100 g de solutie. Se
exprima in procente (%)
Formula dupa care se determina concentratia procentuala este:

c = 100md/ms
unde: c concentratia procentuala in procente de masa

md masa dizolvatului(solvatului)
ms masa solutiei
ms = md + msolvent
unde:

msolv. masa solventului [g].

Daca solventul este apa, atunci:

ms = md + mapa

Concentraia procentual de volum: exprim numrul de litri de dizolvat din 100 l de soluie.

c = 100Vd/Vs,

Vs = Vd + Vsolvent

unde: c%v concentraia procentual de mas[%] ;

Vd volumul soluiei [l];

Vs volumul soluiei [l];
Vsolv. volumul solventului [l].
Acest mod de exprimare a concentraiei se aplic atunci cnd componentele soluiei sunt gaze.
Determinarea volumului de solutie, sau de solvent, cand se cunoaste masa si densitatea acesteia,
se realizeaza dupa formula:
Vsolutie = masa solutie/dens.solutie

sau

Vsolvent = masa solvent/densitate solvent

Regula dreptunghiului:

Ex: Dintr-o solutie de cp=36% si o solutie de cp=18% se obtine prin amestecarea lor 250 g de solutie de
cp=30%. Determinati cate grame din fiecare solutie se foloseste.
36% --------------------------- 18%
30%
12 parti ------------------------ 6 parti
Prin scadere , 36-30 = 6 parti din solutia cu c = 18% si 30-18 = 12 parti din solutia cu c = 36%, deci in total
18 parti, cu masa 250 g.
18 parti sol. ............... 250 g
12 parti sol .................. x g
x = 166.67 g
-

18 parti sol. ............ 250 g

6 parti sol.............. y g
y = 83.33 g

Atentie:
aliajele sunt considerate solutii solide, iar compozitia procentuala a unui aliaj arata procentul fiecarui
element continut in 100 g aliaj.
aerul este o solutie gazoasa ce contine: 78% azot, 21% oxigen si 1% alte gaze.
Problema propusa spre rezolvare:
1. Unui bolnav i se administreaza prin perfuzie 1000 ml ser fiziologic (solutie de sare) de cp=0,9% si 500
ml solutie de glucoza de cp=5%. Considerand ca ambele solutii au densitatea egala cu 1, determinati cate
grame de sare si cate grame de glucoza i se administreaza bolnavului.
R: 9 g sare; 25 g glucoza.

Forta este cauza modificarii starii de repaus sau miscare a unui corp. Dupa
efectele induse, putem vorbi despre forte statice sau dinamice.
A doua lege a lui Newton sau principiul fundamental al dinamicii: daca o forta (F)
actioneaza asupra unui corp, ea imprima acestuia o acceleratie (a), a carei marime este
proportionala cu forta, avand aceeasi directie si acelasi sens (F = m x a). Unitatea de
masura este Newtonul (N); un newton este egal cu
marimea fortei care aplicata unui corp cu masa de 1 kg ii imprima acestuia o acceleratie
de 1 m/s2. In kinetologie se foloseste si unitatea de masura pentru forta de kilogram forta
(1 kgf = 9,81 N).
Forta este egala cu variatia impulsului raportata la intervalul de timp. Rezulta deci
ca miscarea corpului depinde nu numai de forta aplicata asupra lui, ci si de durata de
aplicare a acestei forte. Impulsul este marimea fizica ce arata efectul fortei aplicate in
timp (p = F x t).

Principiul actiunii si reactiunii: daca un corp actioneaza asupra altui corp cu o forta,
numita actiune, cel de-al doilea corp actioneaza asupra primului cu o forta egala in
modul si opusa ca sens, numita reactiune (Ex: daca facem o saritura am exercitat o forta
-actiune asupra solului-, iar acesta va raspunde cu o reactiune).
2.

Caracteristicile unei forte

Forta este un vector si are: marime, directie, sens, punct de aplicatie. O forta este
reprezentata printr-o sageata care indica directia si sensul ei de actiune si cateodata si
marimea ei. Ca orice vectori, fortele pot fi compuse sau descompuse. Daca doua sau
mai multe forte actioneaza simultan asupra unui punct material, efectul lor asupra acelui
punct este acelasi cu al unei forte unice, numite rezultanta lor. Descompunerea unei
forte se realizeaza invers compunerii sale. Este intotdeauna posibil sa inlocuim o forta
prin doua componente care produc acelasi efect.
Asupra oricarui sistem pot actiona forte externe (din exteriorul sistemului) si forte interne
(din interiorul sistemului).
> Fortele externe - sunt fortele ce actioneaza asupra unui sistem din exteriorul
sistemului; cele de care se tine cont in activitatea fizica sunt: gravitatia, reactia
solului, forta de frecare, rezistenta mediului, forta de inertie.
> Forte interne - sunt fortele ce actioneaza asupra unui sistem din interiorul sau; cele
de care se tine cont in activitatea fizica sunt: forta de contact articular, fortele
tendoanelor si a ligamentelor, forta musculara, presiunea intraabdominala, forta
elastica.
3.
Parghii
In fizica, parghia este o bara rigida, care se poate roti in jurul unui punct de sprijin
(S) si asupra careia actioneaza: forta care trebuie invinsa (forta rezistenta - R) si forta cu
ajutorul careia este invinsa forta rezistenta (forta activa - F).
Muschii actioneaza ca forte active in cadrul aparatului locomotor, producand
miscarile prin deplasarea oaselor pe care se insera. Astfel, muschii si oasele alcatuiesc
in biomecanica lanturi mobile, care se comporta ca sisteme complexe de parghii.
Parghiile osoase, biologice, sunt formate de doua oase vecine, articulate mobil si
legate printr-un muschi. La o parghie, se disting trei elemente:
punctul de sprijin (S) sau fulcrum-ul (F) reprezinta axa biomecanica a miscarii;
forta de rezistenta (R) este data de greutatea corpului sau a segmentului care se
deplaseaza si la care se poate adauga greutatea sarcinii de mobilizat; forta activa (F)
este data de muschiul care realizeaza miscarea.
Dreptele perpendiculare pe vectorii forta si rezistenta si care trec prin punctul de sprijin fulcrum

(S) reprezinta distantele directe si se brate (ale fortelor respective). Din punct mecanic, o
parghie este in echilibru = R x b , unde F = - forta activa. a = R = rezistenta, b = bratul
rezistentei.
Parghiile au rolul de a transmite marind eficienta ei (adica amplificarea vitezei sau
deplasarii, eventual directiei miscarii sau contrabalansarea
Fig. 1. Elementele unei parghii
numesc de vedere cand: F x a bratul fortei,
miscarea, fortei, schimbarea
ei).

Parghiile de gradul I - parghii de

echilibru; F
si R sunt aplicate de o parte si de alta a
axei

de

rotatie si actioneaza in acelasi sens. (Ex: capul in echilibru pe coloana vertebrala)

Parghiile de gradul II - parghii de forta; F si R sunt aplicate de aceeasi parte a
axei de rotatie; F este aplicata la mai mare distanta fata de axa de rot Fatie decat R; F
si R actioneaza in sensuri opuse; in general, toate miscarile in care partile distale
sunt fixate in exterior folosesc avantajele parghiilor de gradul II: (Ex: ridicarea pe
varfuri din stand).
Parghiile de gradul III - parghii de viteza; F si R sunt aplicate de aceeasi parte
a axei de rotatie; F este aplicata mai aproape fata de axa de rotatie decat R; F si R
actioneaza in sensuri opuse (Ex: flexia cotului).
4.

Statica articulara

Importante si esentiale probleme de statica sunt la nivelul coloanei vertebrale,

genunchiului, piciorului, iar in general la nivelul tuturor articulatiilor portante.
La nivelul coloanei vertebrale se doresc cunoscute: tipurile de tinuta, echilibru
intrinsec si extrinsec, rolul componentelor musculare in functia statica dar si dinamica
a coloanei vertebrale si evidentierea rolului discurilor intervertebrale si a ligamentelor
anterioare si posterioare a coloanei vertebrale. Se impune cunoasterea axelor
biomecanice de transmitere a fortelor, care pot diferi de axele anatomice.
La nivelul genunchiului se ridica problemele legate de modul de repartitie a greutatii
pe cele 2 glene tibiale, de presiunile si contrapresiunile exercitate asupra platoului
tibial si asupra condililor femurali, interes prezentand si parghiile formate la nivelul
genunchiului si inchise' de ligamentele colaterale.
Stabilitatea articulatiei talo-crurale trebuie inteleasa prin rolul diferit ce revin in
realizarea acesteia, pe de o parte morfologiei structurilor osoase, iar pe de alta parte
ligamentelor articulare. La nivelul piciorului, statica poate fi aprofundata cunoscand
modul de formare si structura boltii plantare, stalpii si arcurile acesteia, modul in care
arcurile sunt sustinute, precum si modul de distributie a greutatii la nivelul piciorului,
facandu-se apoi distinctia din punct de vedere static si dinamic dintre antepicior si
postpicior.
5.
Biodinamica articulara survine ca un corolar dupa parcurgerea in ordine
a capitolelor
osoase, articulatii, muschi si contine: miscarile posibile prin structura articulatiei,
definirea axelor de
miscare pe unde trec ele si eventualele repere anatomice, definirea miscarilor la
modul general si tinanduse cont de segmentele articulare ce se deplaseaza, amplitudinea miscarii conditionata in principal de forma suprafetei articulare.

Analiza biomecanica a mersului

Desi obisnuita pentru om, aceasta miscare este foarte complexa, realizandu-se
cu un randament maxim si cu un consum energetic minim.
Mersul, ca bipedalism alternativ', este o miscare ciclica, realizata prin ducerea
succesiva a unui picior inaintea celuilalt, fiecare dintre cele 2 membre inferioare
avand pe rand functia de propulsor si de suport (exista un sprijin permanent al
corpului pe sol, fie prin intermediul unui picior - perioada sprijinului unilateral - fie cu
ambele picioare- perioada sprijinului bilateral). In timpul sprijinului unilateral, un picior
sustine greutatea corpului si este numit picior de sprijin, iar celalalt se numeste picior
oscilant sau pendulant. In mersul normal, pentru un membru, 60% din durata unui
ciclu de mers este reprezentata de sprijin si 40% de balans.
Momentul in care piciorul oscilant se afla in dreptul celui de sprijin se numeste
momentul verticalei si el imparte pasul in: pas posterior si pas anterior.
Unitatea functionala in mers este reprezentata de pasul dublu (ciclu de pasi)
-totalitatea miscarilor efectuate intre doua sprijiniri succesive ale aceluiasi picior; el
este alcatuit din 2 pasi simpli. Lungimea pasului dublu se masoara de la calcaiul
primului pas la varful celui de al doilea pas, iar cea a pasului simplu de la calcaiul
piciorului de contact cu solul la varful piciorului de impulsie. Numarul de pasi
executati pe unitatea de timp (minut) se numeste cadenta (frecventa).
Kinematica mersului este in stransa corelatie cu consumul energetic; acesta
determina aparitia oboselii in mers, fiind in raport de proportionalitate directa cu
amplitudinea miscarilor centrului de greutate pe verticala si pe orizontala.
Miscarile determinante ale mersului sunt: rotatia pelvisului, inclinarea pelvisului, flexia
genunchiului, miscarea piciorului, deplasarea laterala a pelvisului. Desigur ca in mers
se produc si alte miscari, ale trunchiului, capului, balansul bratelor, dar acestea nu
determina kinematica mersului, ci doar o urmeaza.
In functie de momentele de sprijin si balans se disting 4 faze ale mersului (in fiecare
din ele analizandu-se situatia unghiurilor articulare in care se afla ambele membre
inferioare):
- Faza 1: faza de amortizare compusa din contactul initial (atacul cu talonul) si
incarcarea tine pana la
momentul verticalei.
- Faza 2: momentul verticalei piciorului de sprijin sau sprijinul median; dureaza foarte
putin; centrul de
greutate are pozitia cea mai inalta si se deplaseaza usor spre piciorul de sprijin.
- Faza 3: desprinderea de pe sol a piciorului sau faza de impulsie; dureaza pana la
ridicarea piciorului de
pe sol; centrul de greutate este la nivelul cel mai coborat; spre sfarsitul fazei,
datorita impulsului dat de piciorul de sprijin, corpul este impins spre inainte si in
sus, iar membrul de sprijin va deveni picior oscilant.

- Faza 4: oscilatia sau balansarea; cunoscuta si sub denumirea de al doilea sprijin

unilateral este
Prghia

DEFINIIE:

O prghie este o bar rigid care se poate roti n jurul unui punct fix, numit punct
de sprijin.

Asupra unei prghii acioneaz dou fore: o for activ, F, care pune n micare
prghia i o for rezistent, R, care trebuie nvins. La prghia osoas, punctul
de sprijin S, este reprezentat de axul biomecanic al micrii, de punctul de
sprijin pe sol sau de un aparat oarecare (din sala de sport). Fora rezistent R
este reprezentat de greutatea corpului sau segmentului care se deplaseaz, iar
fora activ F este reprezentat de muchiul care realizeaz micarea.

Aciunea prghiilor se bazeaz pe echilibrul momentelor celor dou fore: activ

i rezistent pasiv.

Picture11.png

parghii.png

unde:

MF momentul forei active;

MR momentul forei rezistente;

bF braul forei active;

bR braul forei rezistente.

Prghiile sunt caracterizate prin trei puncte principale:

- punctul de aplicaie a forei F,

- punctul de aplicaie a rezistenei R,

- punctul de aplicaie S a rezultantei forelor, numit punct de sprijin al prghiei,

n jurul acestuia forele F i R dnd prghiei o micare de rotaie.

Aplicai condiia de echilibru a unei prghii folosind applet-ul de aici.

Clasificarea prghiilor se face n funcie de poziiile celor trei puncte de aplicaie

F, R i S :

Diapozitiv1.JPGDiapozitiv2.JPGDiapozitiv3.JPG

- prghia de gradul I are punctul de sprijin situat ntre punctele de aplicaie ale
celor dou fore

- prghia de gradul II are punctul de sprijin situat la un capt, iar la cellalt capt
se afl punctul de aplicaie al forei active

- prghia de gradul III are punctul de sprijin situat situat la un capt, iar la
cellalt capt se afl punctul de aplicaie al forei rezistente

Exemple de prghii
- prghii de gradul I : balana, balansoarul, foarfecele, cletele, ranga,
levierul etc.

- prghii de gradul II : roaba, sprgtorul de nuci, pedala de frn,

perforatorul, vsla etc.

- prghii de gradul III : penseta, capsatorul, grebla, bul undiei etc.

Prghii n organismul uman

Prghiile de gradul I sunt prghii de echilibru deoarece realizeaz echilibrul static. Fora rezistent
este reprezentat de greutatea corpului sau a segmentului care se deplaseaz, iar fora activ este
reprezentat de inseria pe segmentul osos a muchiului care realizeaz micarea.
Identificarea prghiilor de gradul I n organismul uman:

trunchiul se afl n echilibru pe picioare ca o prghie de gradul I;

capul n echilibru pe coloana vertebral. Punctul de sprijin este vertebra atlas, rezistena este
reprezentat de greutatea capului, care tinde s cad nainte, iar fora activ este dezvoltat
de muchii cefei, care opresc cderea capului nainte;

antebraul n extensie se comport ca o prghie de gradul I; cnd se face ndoirea i

extinderea braelor n poziia stnd pe mini, antebraul acioneaz ca o prghie de gradul I,
muchii extensori preiau rolul de agoniti att n micarea de extensie, ct i n cea de flexie,
ndoirea braelor n aceast poziie o face greutatea i o gradeaz muchii extensori (triceps),
iar extensia coatelor este realizat de muchii extensori;

n situaia n care piciorul este fixat pe sol (la mers, alergare, momentul btii n sritur, cdere de la
nlime), segmentul gambei este tot o prghie de ordinul I cu punctul de sprijin la mijloc.

Prghiile de gradul II sunt prghii de for deoarece au rolul de a multiplica fora. Aceste prghii au,
de obicei, form de pan.
Identificarea prghiilor de gradul II n organismul uman:

incisivii

caninii

piciorul avnd ca rezisten greutatea corpului transmis prin tibie; greutatea corpului este
aplicat la nivelul articulaiei tibio-tarsiene, astfel nct fora o vor da muchii inserai prin
tendonul lui Ahile pe calcaneu; punctul de sprijin, cnd stm pe vrful picioarelor, se afl la
extremitatea metatarsienelor n contact cu solul;

segmentul membrului superior n timpul executrii flotrilor.

Prghiile de gradul III sunt prghii de deplasare, ele utiliznd o for mare pentru a nvinge o for
mic, n schimb deplaseaz mult punctul de aplicaie a forei rezistente. Acest tip de prghii este cel
mai frecvent ntlnit n corpul uman.
La acest tip de prghii punctul de aplicaie al forei active locul de inserare a muchiului se afl
ntru punctul de sprijin articulaia i punctul de aplicaie a forei rezistente.
Identificarea prghiilor de gradul III n organismul uman:

antebraul n flexie funcioneaz ca o prghie de gradul al III-lea cnd muchii flexori se

contract pentru a-l ridica; bicepsul se contract producnd o for care are punctul de
aplicaie pe antebra. n acest caz, braul forei active este de aproximativ 8 ori mai mic dect
braul forei rezistente, rezult c fora activ trebuie s fie de 8 ori mai mare dect fora
rezistent;

coastele, n timpul respiraiei, la inspiraie i expiraie. Articulaia costo vertebral reprezint

punctul de sprijin, zonele de inserie a muchiului pe corpul coastei reprezint punctul de
aplicaie al forei active iar partea anterioar a coastelor reprezint rezistena;

gamba acioneaz ca o prghie de gradul III, la fotbal, n cazul unui voleu, piciorul nu este
fixat pe sol, deci punctul de aplicaie al forei active se afl la mijloc iar rezistena este
reprezentat de un ansamblu de fore (greutatea mingii, greutatea piciorului etc.). Spre
exemplu, nsumnd greutatea piciorului, greutatea gambei, greutatea obiectului lovit (mingii),
fora de contracie a extensorilor gambei pe coaps, precum i valorile acceleraiei rezultate
din pendularea gambei spre nainte, rezult c o minge de fotbal poate fi lovit cu o for de
aproximativ 2 kN chiar de un individ neantrenat;

mna, atunci cnd prinde obiectele ca o pens.

Trebuie s reinem faptul c, n organismul uman, aceeai prghie poate s-i schimbe gradul n
raport cu poziia n care acioneaz segmentele: antebraul, n micarea de flexie, se comport ca
o prghie de gradul III, iar n poziia stnd pe mini, ca o prghie de gradul I.
BIBLIOGRAFIE:
Hereiu, D.; Miu, C. - Elemente de biomecanic ale aparatului locomotor; Ed. Univ. "Aurel Vlaicu"
Arad, 2007