Sunteți pe pagina 1din 37

PARTEA A II-A: CHIMIA COLOIDALĂ

INTRODUCERE ÎN CHIMIA COLOIZILOR

,,Lumea stării coloidale a fost o lume a dimensiunilor


neglijate până la începutul secolului nostru, deşi o imensitate
de corpuri înconjurătoare şi totalitatea corpurilor vii se
găsesc în starea coloidală”
(W. Ostwald, 1910)

OBIECTUL DE STUDIU AL CHIMIEI COLOIDALE


STARE COLOIDALĂ. SISTEM COLOIDAL. SUBSTANŢĂ COLOIDALĂ

-analizează comportarea soluțiilor.


ramură independentă a
Chimia chimiei fizice -studiază proprietățile sistemelor
coloidală aflate în dispersie avansată precum și
fenomenele care au loc la suprafața
de separare dintre două faze.
STAREA COLOIDALĂ

 Potrivit definiţiei IUPAC, o substanţă se află în stare coloidală dacă particulele


componente au o dimensiune cuprinsă între 10-9m (1 nm) şi 10-6m (1µm). Aceste
dimensiuni se obţin fie prin unirea prin legături fizice sau chimice a speciilor
moleculare (atomi, ioni, molecule), fie prin divizarea substanţei macroscopice.

 Ştiinţa coloizilor este o ştiinţă interdisciplinară care are ca obiect de studiu nivelul
mezoscopic (nivelul nanometrilor) al materiei.

1 nm - 1µm
Definitie. Starea coloidală este o stare fizică specială în care se pot găsi
numeroase substanţe la care gradul de dispersie nu atinge dimensiunile
micromoleculare.
Denumirea de coloid îşi are originea în lucrările lui Thomas Groham (1861)
şi provine de la cuvântul grecesc „kollas” (clei).
În tara noastra cel care a pus bazele acestei discipline este N.Angelescu.
Conceptul de stare coloidală a înlocuit, succesiv, pe cel de pseudosoluţie
(Selmi, 1847) şi de coloid (Groham 1861).
 Groham a propus clasificarea substanţelor în două categorii:
o cristaloizi (corpi cristalizabili)-prin dizolvare dau soluţii obişnuite, sisteme
omogene.
o coloizi (substanţe asemănătoare cleiurilor)-prin dizolvare formează soluri, în
care substanţa dizolvată difuzează lent, trece prin membrane semipermeabile şi
nu cristalizează.
 Împărţirea substanţelor în cristaloizi şi
coloizi este astăzi depăşită.
Thomas Groham Nicolae I. Angelescu
(1805 – 1869) (1896- 1968)
 În lucrările lui Staudinger (1922) apare diferenţierea
clară între coloizii organici şi cei anorganici.

 Coloizii organici sunt substanţe macromoleculare cu


dimensiunile macromoleculelor de ordinul 10-6 – 10-9 m,
Hermann Staudinger fiind mai mari dimensional comparativ cu cei anorganici.
(1881 – 1965)

Coloid organic
Acidul humic
Observatie:
La scară macroscopică, starea coloidală se manifestă prin soluţii cu tranziţii
reversibile între gel şi sol - şi ireversibile prin precipitare şi coagulare.

Schimbări de stare coloidală

Concluzie:
Se poate vorbi de „universalitatea stării coloidale”, în sensul că orice
substanţă poate fi adusă, în condiţii determinate, sub formă de particule
coloidale suspendate într-un mediu insolubil.
SISTEMUL COLOIDAL
Definitie. Sistemul coloidal reprezintă un sistem eterogen de tip special datorita
suprafeţelor de separare dintre faze extrem de extinse.

Fază dispersată/dispersă
Sistemul (conţine particule mici
coloidal raspandite in cealaltă fază)

Mediu de dispersie
(Dispersoid)

Observatie:

Cerinţa de bază a formării sistemelor coloidale este insolubilitatea reciprocă a


fazelor acestora.
SUBSTANŢA COLOIDALĂ

Proprietatile esentiale ale substantelor coloidale sunt determinate de


suprafata de separare mare care reprezintă sediul/locul unor fenomene
specifice – denumite superficiale.

Exemple de substanţe coloidale:

1.Partea coloidală a solului este alcatuita din diferiti coloizi minerali (hidroxizi
sau oxizi hidratati de fier si aluminiu, minerale argiloase - argila din sol),
organici (acizii humici) si organo-minerali (combinatii rezultate din unirea
coloizilor minerali si organici, cum sunt argilo-huminele).

2.Sângele
 Din punct de vedere fizic sângele poate fi
considerat ca un lichid coloidal complex
constituit din:
o mediu lichid numit plasmă
o particule solide suspendate in plasmă de
dimensiuni variate (proteine, lipide,
elemente figurate).
glucide
rol plastic si
energetic
lipide

proteine
COLOID
(albumina,
globulina)

rol de vitamine
componenţi reglare
Compoziţia organici enzime
chimică plasmă rol
a sângelui catalitic hormoni

rol enzime
informaţional
acizi nucleici
apă
componenţi
CRISTALOID anorganici cationi:Ca2+ ,Mg2+,Zn2+,K+, Na+
săruri
anioni:PO4 3- , SO4 2- , CO3 2- , Cl- , I-
Observaţii:

Soluţiile moleculare:
o nu sunt reţinute de filtre
o nu sedimentează
o difuzează uşor
o sunt optic vide.
Soluţiile coloidale:
moleculară o sunt vizibile la ultramicroscop
o coagulează
o prezintă electroforeză

Soluţiile coloidale sunt dispersii


solide în lichide.

Aceste sisteme disperse sunt


întâlnite în diferite forme
farmaceutice, ca de exemplu:
soluţii perfuzabile, picături pentru
nas.
Clasificarea coloizilor

1.După Staudinger

Coloizi

sferici (sferocoloizi)

liniari

intermediari
2. După Jingensons şi Straumanis
Coloizi
poliedrici
izometrici (sferocoloizi)
sferici compacti

încolăciţi (ghem)

scurţi
anizometrici cilindrici

lungi
plaţi

buclaţi
liniari
ramificaţi
CAPITOLUL VIII
FENOMENE INTERFAZICE
ADSORBŢIA
 Dintre fenomenele care au loc la suprafaţa de separare dintre componente, o
importanţă deosebită prezintă acele fenomene care însoţesc modificările de
concentraţie ale componentelor.

 Fenomenele de sorbţie au loc cu modificarea concentraţiei la interfaţa dintre două


componente şi implică atât adsorbţia cât şi absorbţia.
  Definitie Adsorbţia reprezintă concentrarea unor particule
(atomi, ioni sau molecule) dintr-un gaz, lichid,
solid dizolvate pe o suprafaţă.
 
Observatie:
Substanţa pe a cărei suprafaţă se produce adsorbtia se
numeşte adsorbant (adsorbent, sorbent), iar substanţa care
se adsoarbe se numeşte adsorbat (sorbit).
Definitie. Îndepărtarea unei substanţe adsorbite de
pe adsorbant sau din interiorul acestuia se numeşte
desorbţie.
Definitie. Absorbţia reprezintă procesul în care un
fluid (substanţa absorbită) este dizolvat (pătrunde) într-un
lichid sau solid (absorbantul).
Observatii:

Absorbţia are loc într-un volum Adsorbţia are loc pe o suprafaţă


 Adsorbția este o consecință a energiei de suprafață şi a atracţiei
electrostatice.
 La suprafaţa unui material, atomii constitutivi (legaţi prin legături ionice,
covalente, sau metalice) nu sunt înconjuraţi în întregime de alți atomi
adsorbanţi și pot atrage particule de substanţă adsorbită.
 Natura exactă a legăturilor formate depinde de caracterele substanțelor
implicate, iar procesul de adsorbție este în general clasificat ca o adsorbţie
fizică sau adsorbţie chimică.
 Precipitatele adsorb la suprafaţa lor ioni comuni si străini. Această adsorbţie
are proporţii mari când este realizată de particule coloidale cu o suprafaţă
activă foarte mare.
Exemplu:
 Dacă precipitatul de AgCl se găseşte în prezenţa unui exces de AgNO3,
adsoarbe selectiv ioni Ag+, apoi ioni NO3-, iar dacă AgCl se găseşte în
prezenţa unui exces de KCl în primul strat, se adsorb ioni Cl-, şi în al doilea,
ioni K+.
 Cantitatea de ioni adsorbiţi depinde de:
o natura şi suprafaţa activă a adsorbantului;
• suprafaţa activă a adsorbantului depinde de: gradul de
dispersie, natura ionilor adsorbiţi, temperatură, etc.
 Relaţii cantitative:

cA – concentraţia ionului adsorbit


cS – concentraţia ionului din soluţie
kS – constanta de solubilitate, kB – constanta de solubilitate a ionilor străini

cB - concentraţia ionilor străini


Consideraţii termodinamice
PA – constanta de repartiţieale adsorbţiei:
∆G ads = ∆H ads − T∆ S ads < 0 Proces spontan

∆H ads = ∆G ads + T∆ S ads < 0 Proces exoterm


Tipuri de adsorbţie
1.Fenomenele de adsorbţie se pot produce pe diferite tipuri de suprafeţe de
separare, în funcţie de caracterul fazelor ce formează sistemul dat.

o suprafaţa interfazică este lichidă: faza 1 este un lichid iar faza 2 un gaz;
o suprafaţa de separare este lichidă: fazele 1 şi 2 sunt două lichide nemiscibile;
o suprafaţa interfazică este solidă: faza 1 este un solid iar faza 2 este gazoasă;
o suprafaţa de separare este solidă: faza 1 este solidă în contact cu faza 2 lichidă.

2.După natura interacţiunii dintre substanţa adsorbită (adsorbat) şi


adsorbant, se deosebesc 2 tipuri de adsorbtie: fizică şi chimică.

Adsorbţia fizică (adsorbţia nespecifică,


adsorbţia van der Waals)
 In acest caz, forţele de atractie sunt de tip van der
Waals (de dispersie, de inducţie, de orientare), iar
structura internă a particulelor adsorbite, respectiv
distribuţia electronilor de valenţă nu se modifică.

 Se manifestă la temperaturi joase şi este


caracterizată printr-o căldură de adsorbţie
mică (Q < 10 kcal/mol);
Adsorbţia chimică (chemosorbţia, adsorbţia activată)

Reţinerea adsorbatului se face prin forţe de natură


chimică, modificându-i-se structura internă.

Se formează legături chimice noi, dar uneori formarea


acestor legături nu implică scindarea completă a
moleculelor de adsorbat.

Căldura de adsorbţie este mult mai mare decât în


cazul adsorbţiei fizice, (Q € 20 – 100 kcal/mol), iar
viteza de chemosorbţie creşte cu creşterea
temperaturii, deşi acest tip de adsorbţie poate avea loc
şi la temperaturi joase.

Mărimea ce caracterizează adsorbţia este coeficientul de adsorbţie.

Definitie. Coeficientul de adsorbţie reprezinta raportul dintre cantitatea


de adsorbat x şi unitatea de suprafaţă a adsorbantului S.
 Adsorbanţii uzuali sunt fie sisteme capilare, fie pulberi-suspensii a căror
suprafaţă este neomogenă, deosebindu-se esenţial de suprafaţa „netedă” a
lichidelor.

 La lichide, suprafaţa geometrică va coincide cu suprafaţa reală.

 La adsorbanţii solizi, suprafaţa reală este întotdeauna cu mult mai mare


decât cea geometrică, din cauza porilor, neuniformităţilor, zgârieturilor. De
aceea este necesară introducerea unei mărime care măsoară suprafaţa
reală a solidelor; aceasta este suprafaţa specifică.

Definitie 1. Suprafaţa specifică se defineşte ca suprafaţa exprimată în


cm22 sau m22 pe care o prezintă la adsorbţie 1 gram de adsorbant solid.
__________________________________________________________

Ss = S / m , [cm2/g ; m2/g]

Definitie 2. Suprafaţa specifică se defineşte ca fiind suprafaţa


raportată la unitatea de volum.
Observatii:

1.La adsorbanţii obişnuiţi, suprafaţa specifică (Ss) este de aproximativ 100


m2/g. Aceasta este o mărime constantă ce caracterizează un adsorbant dat.
2.Deoarece suprafaţa specifică a adsorbanţilor nu este de obicei cunoscută, nu
putem exprima coeficientul de adsorbţie în moli/cm2; el poate fi redat doar în
număr de moli fixaţi /1 g de adsorbant.
Γs = ns / m sau a= ns / m
unde ns – numărul de moli de adsorbat; m – numărul de grame adsorbant.

3.In cazul adsorbţiei gazelor pe adsorbanţi solizi, se poate reda doar volumul V
în cm3 de gaz (adus în condiţii normale) adsorbit de 1 g de adsorbant (corp
solid).
Influenta unor factori asupra procesului de adsorbtie
Influenţa presiunii
1.Adsorbanţii solizi importanţi din punct de vedere practic sunt străbătuţi de un număr
mare de capilare (pori) ale căror diametre variază în limite foarte largi; unele sunt vizibile cu
ochiul liber, în timp ce altele se pot apropia de dimensiunile moleculare.

2.In prezenţa vaporilor unor substanţe, în porii adsorbantului se poate produce


fenomenul de condensare capilară. În realitate, acest fenomen intervine alături de cel de
adsorbţie. Când adsorbantul este pus în contact cu un gaz, la presiuni de echilibru coborâte,
pe suprafaţa capilarelor se formează stratul de adsorbţie.
 Reprezentând grafic coeficientul de
adsorbţie Γ în funcţie de presiunea de
echilibru p se obţine o curbă care
prezintă pe porţiunea iniţială mersul
izotermei de adsorbţie, iar la presiuni
ridicate, curba prezintă o ascensiune care
se accentuează până în apropierea valorii
presiunii vaporilor saturaţi, p0.
p
 La presiuni relativ mici se vor umple
Diagramă coeficient de adsorbţie –
capilarele înguste, iar pe măsură ce
presiune de echilibru
presiunea are valori mai mari, se vor
AB – izotermă de adsorbţie
umple porii mai largi.
BC – curbă condensare capilară
O exprimare cantitativă a procesului de adsorbţie se poate face
printr-o formulă empirică (formulă obținută din încercările de a
interpreta datele experimentale, fără suport teoretic) propusă de
Freundlich (1907), de forma:
Γ = k · C1/n sau Γ = k · p1/n
Γ este coeficientul de adsorbţie; C este concentraţia de echilibru a
adsorbatului lichid; p este presiunea de echilibru a adsorbatului gazos; k
şi 1/n sunt constante care se determină în mod obişnuit pe cale grafică.

Această relaţie poartă numele de izoterma lui Freundlich şi poate fi reprezentată


grafic printr-o parabolă .  Alura curbei arată că primele cantităţi
de adsorbat sunt fixate mai intens
(concentratia mediului fluid este mai mica).
saturaţie
 Pe măsură ce concentraţia din mediul
fluid creşte, panta curbei devine mai lină,
tinzând către o paralelă la axa
concentraţiilor în mediul fluid.

C - concentraţia de echilibru în mediu Se manifestă un fenomen de


fluid a substanţei care se adsoarbe; saturaţie, explicabil dacă ţinem seama că
Γ-exprimă intensitatea adsorbţiei adsorbţia este un fenomen de suprafaţă.
(coeficientul de adsorbţie).
Influenţa temperaturii

Fenomenul de adsorbţie depinde de temperatura la care are loc. Prin


creşterea temperaturii, adsorbţia scade, iar la o anumită temperatură apare
reversibilitatea procesului de adsorbţie – desorbţie.
 Adsorbţia fizică, nefiind influenţată de
temperatură, este mai rapida si permite Adsorbţia
stabilirea echilibrului de adsorbţie rapid, în
10 – 20 secunde, la temperaturi coborâte la
care chemosorbţia nu poate fi sesizată,
deoarece aceasta are loc mult mai lent.

 Deoarece adsorbţia fizică şi chemosorbţia se


suprapun adesea într-un proces, fenomenul
are un caracter complex.

 Procesul de adsorbţie este exoterm şi se


desfăşoară în conformitate cu principiul lui
Le Châtelier. De aceea, la creşterea Temperatura
temperaturii, coeficientul de adsorbţie
scade.
Influenţa adsorbanţilor
Se consideră adsorbant doar acel solid care are o capacitate mare de
adsorbţie.

Natura adsorbantului poate influenţa fie prin selectivitatea sa, fie printr-o
mare capacitate de adsorbţie, datorată proprietăţilor fizice sau mecanice ale
suprafeţei acestuia.

Clasificarea adsorbanţilor

1.După natura acestora:


cărbuni activi (vegetali sau animali);

argile, pământuri decolorante;

geluri de silice;

site moleculare (zeoliţi sintetici);

oxizi metalici activaţi.

 Pentru a mări suprafaţa de contact dintre adsorbant şi adsorbat,


adsorbanţii se folosesc sub formă de pulberi poroase.
2. Dupa domeniul de utilizare:

adsorbanti folositi in uscarea gazelor;


adsorbanti folositi in purificarea şi separarea amestecurilor gazoase sau lichide.

Observatie:

Suprafeţele adsorbanţilor pot fi:


polare, nepolare, ionice, cu pori
de diferite mărimi:
o micropori < 30 Å,
o mezopori = 30 ÷ 200 Å
o macropori > 200 Å.
ADSORBŢIA GAZELOR PE SUPRAFEŢE SOLIDE
(ADSORBŢIA SOLID – GAZ)
Suprafaţa solidelor adsorbante este formată din particule ale
reţelelor cristaline, locurile preferate ale adsorbţiei fiind feţele,
muchiile şi colţurile cristalelor.

După modul cum este efectuată, adsorbţia poate fi statică (simplă)


si dinamică.

Adsorbţia simplă sau statică are loc la introducerea unui


adsorbant în atmosfera gazului sau a vaporilor respectivi.

Adsorbţia dinamică are loc prin antrenarea gazului sau a vaporilor


printr-o coloană de adsorbant si se defineste prin:

o capacitate sau timp de rezistenţă


o capacitate de retenţie (retentivitate) - cantitatea de substanţă este adsorbită
ireversibil şi nu mai poate apărea desorbtia.

Observaţie:
 Când capacitatea de retenţie este nulă, adsorbţia este foarte probabil numai
fizică, iar cand are valori mari sau chiar 100%, adsorbţia este datorată unor
legături chimice (chemosorbţie).
Echilibrul de adsorbţie. Izoterme de adsorbţie

Viteza de adsorbţie şi desorbţie determină echilibrul adsorbant-adsorbat pe suprafaţă.


Aceasta poate fi redată de:
Γi = S-1 · niS ,mol/cm2 - adsorbţia superficială, exprimată prin numărul de moli de
substanţă adsorbită pe unitatea de suprafaţă de adsorbant.

X= m-1 · niS ,mol/Kg - adsorbţia specifică, exprimată prin numărul de moli de


substanţă adsorbită pe unitatea de masă de adsorbant, cu aplicabilitate
practică.

 = Γi / Γ gradul de acoperire, reprezintă fracţiunea din suprafaţa adsorbantului


acoperită cu adsorbit.

 Adsorbţia gazelor pe suprafeţe solide este un fenomen complex care depinde de factori
cum ar fi temperatura, presiunea, tipul suprafeţei/adsorbantului, etc.

o La T=ct. se obţin izoterme de adsorbţie: X=f(p) Tconst


o La p=ct. se obţin izobare de adsorbţie: X=f(T) pconst

o La aceeaşi cantitate de substanţă adsorbită se obţin izostere de adsorbţie: X=f(p,T) Xconst


Clasificarea izotermelor de adsorbţie

Henry

 izoterma de adsorbţie liniara Henry, este lege limită, valabilă pentru Γ mic. Γ = K H p
KH este constanta Henry
 izoterma Freundlich – tip comun de adsorbţie; presupune că cele mai multe
suprafeţe sunt eterogene.
Γ = K F Pq q1 KF este constanta Freundlich
 izoterma Langmuir - pentru adsorbţia din soluţie sub forma unui monostrat; se
caracterizează printr-o saturaţie la concentraţii mari.
 = K L P/1+ K L P KL este constanta Langmuir
ADSORBŢIA LICHIDELOR PE SUPRAFEŢE SOLIDE (ADSORBŢIA SOLID – LICHID)

Dacă o soluţie vine în contact cu un adsorbant solid, este posibil ca pe


suprafaţa acestuia să fie reţinută atat substanţa dizolvată cat si solventul.

Fenomenul depinde de natura soluţiei (electrolit sau neelectrolit) si a


adsorbantului (reţea cristalină, ionică sau atomică).

Importanta: purificarea şi recuperarea solvenţilor, rafinarea produselor


petroliere, a uleiurilor şi altor grăsimi, decolorarea siropurilor din industria
zahărului, purificarea şi dedurizarea apelor naturale, adsorbţia ionilor sau
moleculelor din mediul de dispersie la sistemele coloidale.
a)Adsorbţia aparentă. Adsorbţia solventului
Fie adsorbţia acidului acetic din soluţii apoase pe cărbune activ, se disting
două situaţii:
- izoterma 1 se obţine când cărbunele a fost saturat în prealabil cu solvent
(apă);
- izoterma 2 se obţine dacă adsorbantul a fost perfect uscat.
 În primul caz (1), adsorbţia apei este exclusă şi
izoterma descrie adsorbţia reală a acidului
acetic, conform relaţiei lui Freundlich.

 În cel de-al doilea caz (2), adsorbantul fiind


uscat, concomitent cu acidul acetic se va
adsorbi şi apa. Izoterma va avea un aspect
anormal, corespunzător adsorbţiei aparente a
acidului acetic.

 Se observă că la concentraţii mari în acid


Diagramă coeficient de acetic, coeficienţii de adsorbţie ai acestuia
adsorbţie – concentraţie, scad, deoarece se manifestă adsorbţia
la substanta dizolvata solventului.
b) Adsorbţia electroliţilor

 Adsorbţia neelectroliţilor şi cea a electroliţilor slabi nu depinde esenţial de


reteaua cristalina a adsorbantului.
 Din acest punct de vedere, adsorbanţii uzuali sunt de două tipuri:
o cu reţea atomică – formează legături covalente – adsorbanţi nepolari -
nu adsorb electroliţi sau îi adsorb foarte slab.

o cu reţea ionică – au legături electrovalente – adsorbanţi polari -


adsorbţia electroliţilor este foarte puternică şi are un caracter selectiv,
fiecare adsorbant manifestând preferinţă fie pentru cationi fie pentru
anioni.
Astfel, suprafaţa încărcată electric negativ
adsoarbe cationi, iar cea încărcată electric
pozitiv adsoarbe anioni, rezultand un strat
dublu electric.

Semnul sarcinii suprafeţei se poate schimba cu


variaţia pH-ului soluţiei, din cauza adsorbţiei
ionilor hidroniu sau hidroxil.
 Pe langa adsorbtia selectiva apare si adsorbţia de schimb.

 Adsorbantul solid captează din soluţie anioni sau cationi şi în acelaşi timp, o
cantitate echivalentă de anioni sau cationi se deplasează de pe suprafaţa
adsorbantului în soluţie.
Adsorbantul mai este numit şi schimbător de ioni. Unii schimbători de ioni
adsorb sau trimit în soluţie doar cationi şi se numesc cationiţi (adsorbanţi acizi),
iar alţii schimbă doar anioni cu mediul şi sunt anioniţi (adsorbanţi bazici).
cationit H2 + Me2+ → cationit Me + 2H+
anionit (OH)2 + A2- → anionit A + 2OH-

unde Me 2+ - cation metalic; A-2 - anion.


Exemple de schimbatori de ioni:
1.răşini schimbătoare de ioni de tip gel si macroporos. Pot conţine drept grupe active
-NH2 sunt schimbători de anioni sau -COOH, -OH fenolic, -SO3H conferă acestor răşini
proprietăţi de schimb cationic.
2.zeoliţi naturali sau sintetici
MINERALE - aluminosilicati naturali
hidratati de calciu, sodiu, potasiu,
Argila Al2O3·2SiO2·2H2O;
magneziu Zeoliti
Caolinita Si2O5Al2(OH)4;
sintetici
Aplicabilitatea adsorbtiei de schimb ionic:
In agrochimie - rocile, sunt sisteme disperse naturale si schimbă cationi în prezenţa
apelor naturale influenţând proprietatile solului.

Structura particulei
coloidale de sol

O utilizare în tehnică a adsorbţiei de schimb este dedurizarea apelor. Utilizând


tipuri diferite de schimbători de ioni se pot obţine ape de puritate comparabilă cu cea
distilată din apa râurilor sau chiar din apa de mare.

Astăzi, schimbătorii de ioni sunt folosiţi mult în purificarea laptelui, a vinurilor, a


sucurilor, la decontaminarea apelor radioactive, catalizatori acizi sau bazici.
c) Adsorbţia amestecurilor. Adsorbţia cromatografică
Un amestec format din mai multe componente capabile sa se adsoarba si
care au viteze de adsorbţie diferite, va permite pozitionarea componentelor in
locuri diferite in coloana. Compusul cu cea mai mare viteză de adsorbţie se va
regăsi la începutul coloanei iar compusul cu cea mai mică viteză se va adsorbi
la sfârşitul coloanei.

Acest efect al adsorbţiei dinamice a fost descoperit încă din 1906 de către
botanistul rus Mihail Semionovici Ţvet, care a separat clorofila de ceilalţi
coloranţi din plante folosind o coloana cu carbonat de calciu ca adsorbant şi un
amestec de eter de petrol şi etanol ca eluant.

Ţvet
Concluzii:
În cazul adsorbţiei solid-lichid, la suprafaţa de contact dintre faze apare un
potenţial electric, deoarece una dintre faze trimite ioni la suprafata celeilalte.

Pe suprafaţa solidă se formează un strat dublu electric, alcătuit dintr-un strat fix de
ioni şi un strat de contraioni, de semn opus, numit strat difuz. Diferenţa de potenţial
apărută se numeşte potenţial electrochimic (electrodinamic) şi se notează cu ε (epsilon).
Definitie. Potenţialul electrochimic (electrodinamic)
reprezinta saltul total de potenţial la interfaţa solid –
lichid, când mediile în contact se află în repaus relativ.

Se deduce din relaţia lui Nernst:

unde ε0 - potenţialul standard, CI -concentraţia ionului în


soluţie, F este nr. lui Faraday (96500 C), z- valenţa şi R -
constanta universală a gazelor (8,314 J/mol K).

Existenta stratului difuz determina Potenţialul


electrodinamic
aparitia potenţialului electrocinetic ξ (zeta),
datorita mobilitatii sale mari si a antrenarii Potenţialul electrocinetic
lichidului aflat în mişcare.
FIXAREA CUNOSTINTELOR

1. Fenomenul de îndepărtare a unei substanţe de pe sorbant sau din interiorul


acestuia se numeşte:

a) disipare;
b) absorbţie;
c) distilare;
d) desorbţie.

2. Raportul dintre cantitatea de adsorbat x şi unitatea de suprafaţă a


adsorbantului S se numeste:

a) coeficient de repartitie;
b) coeficient de adsorbtie;
c) suprafata specifica;
d) raport de condensare.
PROBLEME COLOIZI

1. Calculati procentul de calciu dintr-un amestec coloidal format din oxid


de calciu si hidroxid de calciu, in raport de 1:2. (ACa = 40, AO =16, AH = 1).

3. Reactioneaza 10 ml AgNO3, 15%, de densitate 1,24 g/ml cu KI si rezulta o


suspensie coloidala. Aflati masa si numarul de moli pentru suspensia
formata. (AAg = 108, AN = 14, AK =39).