Instalații pentru reciclarea deșeurilor

CURS 10
DIGESTIA ANAEROBĂ A DEȘEURILOR ORGANICE
- PARTEA I -

10.1 Introducere
Gestionarea durabilă reprezintă o contribuție importantă la eforturile comune de reducere
a poluării, a emisiilor de gaze cu efect de seră, precum și de diminuare a schimbărilor climatice
la nivel global.
Cantitățile mari de deșeuri produse de sectorul agro-zootehnic reprezintă un risc de
poluare constant cu un impact negativ asupra mediului înconjurător. În acest context, obiectivele
generale de prevenire a poluării și obiectivele tratatului de la Kyoto necesită soluții sustenabile
pentru gestionarea deșeurilor, unde tehnologia obținerii biogazului în urma procesului de
fermentație anaerobă joacă un rol din ce în ce mai important.
Procesul de fermentaţie anaerobă este considerat a fi o tehnologie cheie pentru utilizarea
durabilă a biomasei constituită din fracția organică a deșeurilor solide municipale, dejecții
animaliere, resturi vegetale, biomasa acvatică dar și culturi energetice pretabile acestui proces. În
ultima perioadă, procesul de fermentaţie anaerobă a câştigat o deosebită atenţie datorită
protecţiei mediului prin reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, dar şi a generării de biogaz,
care este o sursă promiţătoare de energie regenerabilă. Această metodă de tratare este în
concordanţă cu prevederile Uniunii Europene, care presupun diminuarea şi valorificarea
deşeurilor, precum şi promovarea tehnologiilor curate.

10.2. Principii de bază privind procesul de fermentație anaerobă

Fermentația anaerobă s-a dovedit a fi un procedeu optim pentru tratarea deşeurilor
provenite din agricultură şi zootehnie, oferind numeroase avantaje precum reducerea poluării dar
şi a emisiilor de gaze cu efect de seră. Beneficiile tehnologiei fermentaţiei anaerobe se reflectă,
de asemenea, și în stabilitatea și calitatea agronomică a fertilizatorului obținut.
Fermentația anaerobă este un proces de descompunere a substratului de natură
organică în prezența mai multor specii de bacterii, în condiţii controlate de mediu, în
absenţa oxigenului.
În acest proces, microorganismele (bacteriile) descompun materia organică, eliberând o
serie de metaboliți printre care metanul și dioxidul de carbon. Amestecul gazos format din
(CH4 - maxim 80%) și dioxid de carbon (CO2 - minim 20%), alături de care se întâlnesc
cantități mici de hidrogen (H2), hidrogen sulfurat (H2S), mercaptani, azot, vapori de apă și
urme de amoniac constituie biogazul.
Digestatul este bogat în azot, fosfor, potasiu și microelemente și poate fi aplicat pe soluri
ca și gunoiul de grajd lichid. Comparativ cu gunoiul animal brut, digestatul prezintă o eficienţă
îmbunătăţită ca fertilizator, datorită omogenităţii sale ridicate şi a disponibilităţii mai mari a
nutrienţilor, un raport mai bun C/N și lipsa aproape totală a mirosurilor neplăcute.
 Instalații pentru reciclarea deșeurilor

Procesul de fermentație anaerobă reduce agenții patogeni și mirosurile, precum și solidele

totale prin transformarea unei părți a fracției solide volatile în biogaz.
Fermentația anaerobă poate fi realizată ca proces continuu sau în șarje; în cazul în care
fermentatorul lucrează în șarjă, substratul este adăugat la începutul procesului, în timp ce în cazul
în care procesul este continuu, substratul se adaugă în mod constant în bioreactor.
Compoziția tipică a biogazului rezultat din procesul de fermentare anaerobă, respectiv de
la gropile de gunoi și a gazului natural este prezentată în tabelul de mai jos:

Tabel 10.1 Comparație între compoziția biogazului și cea a gazului natural

Component Biogaz din fermentarea Biogaz din gropile de gunoi Gaz natural
anaerobă
CH4 (%) 53 - 70 30 - 65 81 - 89
CO2 (%) 30 - 50 35 - 47 0.67 - 1
N2 (%) 2-6 < 1 - 17 0.28 - 14
O2 (%) 0-5 <1-3 0
H2 (%) - 0-3 -
H2S (ppm) 0 - 2000 30 - 500 0 – 2.9
NH3 (ppm) < 100 0-5 -

10.2.1. Fazele procesului de fermentație anaerobă

Producerea biogazului prin fermentație anaerobă este un proces complex care implică
patru etape principale care se desfășoară sub acțiunea mai multor specii de bacterii:
1. Hidroliza
2. Acidogeneza
3. Acetogeneza
4. Metanogeneza
Bacteriile degradează substratul prin intermediul enzimelor care sunt macromolecule de
origine proteică, având rol de biocatalizatori, cu ajutorul cărora celulele vii pot produce reacții
complexe într-un timp scurt. Enzimele sunt molecule mari de proteine care accelerează foarte
mult viteza reacțiilor biochimice.
Hidroliza. În prima etapă, hidroliza, bacteriile fermentative transformă materia organică
insolubilă (celuloza) în zaharuri, amino acizi și acizi grași. În această etapă, acționează
microorganismele de tipul Clostridia, Micrococci, Bacteroides, Butyrivibrio, Fusobacterium,
Selenomonas și Streptococcus.
Ecuaţia de mai jos reprezintă un exemplu de reacţie de hidroliză, în care fracţia organică
este transformată în glucoză.

(C6 H10 O5 )n nH2 O=n(C6 H10 O6 )

În această fază, anumite microorganisme secretă diferite tipuri de enzime, numite enzime
 Instalații pentru reciclarea deșeurilor

extracelulare, care “taie” moleculele mai mari în părţi mici, astfel încât microorganismele să le
folosească ca sursă de energie şi nutriţie. Microorganismele care descompun diferite zaharuri
sunt numite zaharolitice, iar cele care descompun proteinele se numesc proteolitice. Pe parcursul
etapei de hidroliză, viteza de descompunere a substratului depinde de tipul de materie primă
utilizat.
În tabelul 10.2 sunt prezentate exemple pentru diferite grupuri de enzime extracelulare
întâlnite.
Tabelul 10.2. Tipuri de enzime hidrolitice şi substratul descompus
Tip enzimă Substrat Produse descompuse
Proteaze Proteine Aminoacizi
Celulază Celuloză Celobioză şi glucoză
Hemiceluloză Hemiceluloză Zaharuri (glucoză, xiloză, manoză şi arabinoză)
Amilază Amidon Glucoză
Lipază Grăsimi Acizi graşi şi glicerol
Pectinază Pectină Zaharuri (galactoză, arabinoză şi acid pectic)

Fig. 10.1. Fazele procesului de fermentație anaerobă

 Instalații pentru reciclarea deșeurilor

În figura 10.1, linia punctată maro reprezintă degradarea lipidelor în monozaharide; linia
punctată violet reprezintă descompunerea monozaharidelor în acetat, acid propionic, butiric şi
valerianic; linia punctată verde reprezintă descompunerea aminoacizilor în acetat, acid propionic,
butiric, valerianic şi hidrogen; linia punctată neagră reprezintă descompunerea acizilor graşi cu
catenă lungă în acetat şi hidrogen.

POLIMERI COMPLECŞI
(Carbohidraţi, proteine, lipide)

Hidroliza

MONOMERI ŞI OLIGOMERI
(Zaharuri, aminoacizi, acizi graşi cu catenă
lungă)

Acidogeneza

ACIZI GRAŞI VOLATILI

(Propionat, butirat, acid lactic, alcooli)

Acetogeneza
H2, CO2 ACETAT
Metanogeneza
CH4 + CO2
Fig. 10.2 Principalele etape ale procesului de fermentaţie anaerobă

Hidroliza polizaharidelor
Polizaharidele sunt compuși care conțin lanțuri de zaharuri legate, cele mai comune fiind
celuloza, hemiceluloza, amidonul, pectina şi glicogenul. Hidroliza celulozei are ca rezultat
formarea de celobioză (două molecule de glucoză interconectate) și glucoză, în timp ce amidonul
și glicogenul sunt scindate în unități de glucoză. Bacteriile active pe parcursul fazei de hidroliză
a polizaharidelor în procesul de obţinere a biogazului sunt de tipul Bacteroides, Costridium şi
Acetivibrio.
Hidroliza proteinelor
Proteinele sunt substanțe organice macromoleculare formate din lanțuri simple sau
complexe de aminoacizi. Aminoacizii sunt produşii primari ai hidrolizei proteinelor şi peptidelor.
Anumite proteine, numite glicoproteine conţin carbohidraţi. Pe parcursul perioadei de degradare
a proteinelor, este eliberat amoniacul (NH3) în partea lichidă a substratului din fermentator, ceea
ce poate inhiba procesul de fermentație.
 Instalații pentru reciclarea deșeurilor

Hidroliza grăsimilor
În general, grăsimile constau din glicerol şi diferiţi acizi graşi eliberaţi prin biodegradare.
Enzimele care descompun grăsimile se numesc lipaze, acestea fiind produse de către
microorganisme aerobe sau facultativ aerobe.
Hidroliza substratului lignocelulozic
Componentele principale ale biomasei lignocelulozice sunt celuloza, hemiceluloza și
lignina, proporțiile celor trei depinzând de substratul utilizat în procesul de fermentație.
Conținutul de lignină și celuloză este în mod normal mai mare în biomasa lemnoasă, în timp ce
biomasa lignocelulozică de tip ierbos deține o proporție mai mare de hemiceluloză. Conținutul de
celuloză poate atinge 40 – 60%, hemiceluloza 15 – 30%, iar conținutul de lignină poate fi cuprins
între 10 și 25%. Celuloza se leagă cu molecule de hemiceluloză sau lignină în principal prin
legături de hidrogen, în timp ce legăturile dintre hemiceluloză și lignină includ atât legăturile
hidrogen cât și cele covalente (legătura chimică care presupune punerea în comun a unor perechi
de electroni între atomi). În figura 10.3 se poate observa distribuția procentuală a celor trei
componente, precum și formulele chimice ale acestora.

Fig. 10.3. Formula chimică și distribuția procentuală a celulozei, hemicelulozei și ligninei

Celuloza, (C6H10O5)n, este polizaharida cea mai răspândită în natură și se găsește în

pereții celulari primari și secundari ai plantelor, conferindu-le acestora rezistență mecanică și
elasticitate. Aceasta este un polimer cristalin și liniar, cu o structură rigidă, greu de descompus.
Bacteriile celulolitice anaerobe Clostridium au capacitatea de a degrada celuloza prin
acțiunea unui complex enzimatic, numit celulozom. Hidroliza parțială a celulozei produce
celobioză, în timp ce hidroliza completă produce, în principal, glucoza.
 Instalații pentru reciclarea deșeurilor

Hemiceluloza este un polizaharid cu o greutate moleculară mai mică decât celuloza.

Diferența principală între celuloză și hemiceluloză este aceea că hemiceluloza are ramificații cu
lanțuri laterale scurte constând din diferite zaharuri, iar celuloza constă din oligomeri ușor
hidrolizabili. Hemiceluloza este descompusă în zaharuri monomere și acid acetic, xilanul fiind
principalul carbohidrat găsit în aceasta.
Lignina este legată atât de hemiceluloză cât și de celuloză, formând o structură fizică
etanșă, care se prezintă sub forma unei bariere impenetrabile în peretele celular al plantei,
oferindu-i rezistență împotriva atacului microbian. Lignina se prezintă sub forma unei structuri
amorfe (aranjare neregulată a atomilor și moleculelor), insolubilă în apă, formată din unități de
fenilpropan legate între ele prin legături nehidrolizabile.
Conținutul de lignină variază în funcție de tipul de biomasă: lignina întâlnită în rășinoase
reprezintă 25 – 35% din masa totală a plantelor, lignina din lemnul de esență tare reprezintă 20 –
25%, în timp ce lignina întâlnită în iarbă este de 10 – 15%.
În figura 10.4 este prezentată structura biomasei lignocelulozice, unde sunt evidențiate
cele trei componente principale.

Fig. 10.4. Structura biomasei lignocelulozice

Acidogeneza este cea mai rapidă etapă în procesul de conversie anaerobă a materiei
organice complexe, fiind denumită şi etapa de fermentație acidă. Monomerii rezultaţi din faza de
hidroliză sunt degradaţi de diferite bacterii anaerobe şi facultativ anaerobe în acizi organici (acid
acetic, propionic şi butiric), acizi graşi volatili, alcooli, hidrogen (H 2), dioxid de carbon (CO2) și
amoniac.
Acetogeneza. În faza a treia, bacteriile acetogene convertesc acizii graşi volatili şi alcoolii
în hidrogen (H2), dioxid de carbon (CO2) şi acid acetic, care reprezintă substratul pentru ultima
etapă a procesului, metanogeneza.
Metanogeneza. În ultima fază a procesului de fermentație anaerobă, metanogeneza,
intervin bacteriile metanogene care sunt foarte sensibile la schimbările factorilor de mediu, cum
sunt pH-ul şi temperatura. În aceste condiţii, bacteriile metanogene sunt considerate a fi factorul
care limitează viteza de desfăşurare a procesului de fermentație anaerobă. Pe parcursul acestei
etape, microorganismele convertesc hidrogenul și acidul acetic formate anterior în metan (CH 4)
și dioxid de carbon (CO2).
 Instalații pentru reciclarea deșeurilor

Bacteriile metanogene diferă de celelalte organisme implicate în procesul de obţinere a

biogazului, acestea făcând parte dintr-un grup de organisme numit Archaea.
Conversia compuşilor organici complecşi în metan şi dioxid de carbon este posibilă
datorită cooperării a patru grupuri diferite de microorganisme, prezentate în tabelul 10.3.
Sintrofia este o formă de simbioză a două grupuri de bacterii diferite din punct de vedere
metabolic, ceea ce permite degradarea diferitelor substraturi.

Tabelul 10.3. Cooperare microbiană în degradarea materiei organice

Microorganisme Produs Tipul reacţiei
Bacterii fermentative CO2 Fermentaţie
Bacterii sintrofice H2 Acidogeneza
Bacterii acetogene CH3COOH Acetogeneza
Bacterii metanogene CH4 Metanogeneza

În ceea ce priveşte creşterea bacteriană, au fost identificate cinci faze, aşa cum se poate
observa în figura 10.5.

Fig. 10.5. Curba de creştere bacteriană în procesul de fermentaţie anaerobă

1 – faza de lag; 2 – faza de creştere accelerată; 3 - faza de creştere exponenţială;
4 – faza de încetinire a creșterii; 5 – faza de declin

Faza de lag (1), denumită și faza de latență (de creștere zero) este cuprinsă între
momentul introducerii substratului în fermentator și momentul în care celulele încep să se
multiplice. Pe parcursul acestei faze, numărul celulelor din mediu rămâne neschimbat sau chiar
scade temporar.
Faza de creștere accelerată (2) se caracterizează prin creșterea din ce în ce mai
accelerată a numărului de celulele bacteriene, ceea ce favorizează declanșarea procesului de
 Instalații pentru reciclarea deșeurilor

diviziune.
Faza de creştere exponenţială (3), numită și faza logaritmică este faza în care celulele
bacteriene se acumulează cu o viteză maximă, acestea având cea mai intensă activitate
metabolică.
Faza de încetinire a creșterii (4) – platou, corespunde perioadei în care concentrația
“factorului limitant” al creșterii scade sub nivelul care asigură creșterea maximă. Prin “factorul
limitant” se înțelege orice factor a cărui lipsă din mediu oprește creșterea.
Faza de declin (5), apare după diferite intervale de timp, în funcție de natura
microorganismelor și a condițiilor de cultură. Rata de creștere este negativă, iar populația
descrește numeric.

10.3 Materii prime utilizate pentru producerea biogazului

Substratul este materialul folosit ca hrană pentru microorganismele metanogene în cadrul
procesului anaerob de obținere a biogazului, iar proprietățile sale au o influență majoră asupra
stabilității și eficienței procesului. Compoziția substratului este importantă atât pentru cantitatea
de gaz format, cât și pentru calitatea gazului.
Substratul trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
- să conțină apă în proporție de peste 85%;
- pH-ul să fie neutru spre ușor alcalin (pH = 6,8 - 7,3);
- să conțină materie organică biodegradabilă;
- raportul carbon /azot (C/N) să se situeze între limitele 15 - 25;
- să nu conțină substanțe cu caracter inhibitor pentru bacterii.
Categoriile uzuale de materii prime utilizate pentru producerea biogazului includ: deșeuri
agricole și reziduuri ale culturilor agricole, deșeuri animaliere, deșeuri acvatice și alge,
reziduuri forestiere, culturi energetice, fracția organică a deșeurilor municipale solide,
deșeuri industriale organice și nămoluri provenite de la epurarea apelor uzate, gunoi de
grajd, ape reziduale din industria alimentară și din zootehnie.

Fig. 10.6. Ponderea materiilor prime utilizate în instalațiile de biogaz din țările europene
 Instalații pentru reciclarea deșeurilor

Tabelul 10.4. Exemple de materii prime pentru digestia anaerobă

Categorie Tipuri de deșeuri
Paie (de grâu, rapiță, orz, ovăz, orez, secară), furaje alterate, resturi de
Deșeuri agricole și trestie de zahăr, frunze de sfeclă de zahăr sau sfeclă furajeră, buruieni,
reziduuri ale culturilor deșeuri de tutun, coji de orez, coji de cafea, coji de alune, vrejuri (de
agricole cartofi, soia, fasole, roșii), coceni și tuplini de porumb și/sau porumb
siloz, puzderie de cânepă, etc.
Gunoi de grajd de bovine, gunoi de grajd de la capre și oi, gunoi de
Dejecții animaliere
grajd de la porci, gunoi de păsări, bălegar de elefant, etc.
Șroturi de semințe oleaginoase, tescovină, deșeuri de la procesarea
Deșeuri din industria
fructelor și legumelor, deșeuri de pește, deșeuri din abatoare (carcase de
alimentară
animale, părți necomestibile, oase, sânge), etc.
Plante acvatice Alge, ierburi marine, zambile de apă, nuferi, etc.
Reziduuri forestiere Copaci uscați, plante, rumeguș, crengi, scoarță, rădăcini, frunze, etc.

În digestoare, materiile prime pot fi utilizate exclusiv sau în amestec (co-digestie). Co-
digestia este un proces eficient din punct de vedere energetic, care poate îmbunătăţi
performanţa fermentării anaerobe prin adăugarea unui substrat secundar bogat în
nutrienţi de care materia primă iniţială este lipsită. S-a demonstrat că fermentarea mai multor
materii prime în acelaşi bioreactor poate stabili un sinergism pozitiv, activând creşterea
microbiană necesară desfăşurării în condiţii optime a procesului de obţinere a biogazului.
Co-digestia unei varietăți de materii prime în digestor, va duce la stabilizarea și la utilizarea mai
bună a nutrienților pentru o varietate de subproduse agricole.
Categoriile cele mai frecvente de biomasă utilizate în producţia europeană de biogaz sunt
detaliate în cele ce urmează.
I. Sectorul agricol
Dejecții animaliere (gunoi de grajd)
Deșeurile animaliere reprezintă o preocupare deosebită pentru mediul înconjurător din
cauza emisiei de gaze cu efect de seră (GES) în timpul depozitării, a problemei mirosurilor și a
contaminării potențiale a apei și a solului. Prin urmare, utilizarea acestei resurse pentru generarea
de energie aduce beneficii economice, de mediu și climatice, cum ar fi reducerea utilizării
combustibililor fosili și reducerea emisiilor de GES în atmosferă prin evitarea apariției emisiilor
de metan în timpul depozitării. De asemenea, utilizarea gunoiului de grajd contribuie la
atenuarea mirosurilor asociate cu depozitarea sa și la eliminarea agenților patogeni. Dejecţiile
animaliere conţin nutrienţii necesari pentru creşterea microorganismelor anaerobe, dar cu toate
acestea, din cauza concentraţiei scăzute de solide totale (de obicei < 8%), se recurge la amestecul
acestora cu diferite resturi de culturi agricole sau culturi energetice. Conform studiilor, dintr-o
tonă de gunoi brut de porci cu 6 - 8% substanță uscată este posibil să se producă aproximativ 20 -
30 m3 metan. Co-digestia cu aproximativ 30% adaos de porumb siloz crește producția de metan
la 40 - 45 m3 pentru o tonă de materii prime.
 Instalații pentru reciclarea deșeurilor

Culturi agricole și reziduuri ale acestora. Toate culturile agricole pot fi folosite ca
substrat în instalațiile de obținere a biogazului, cu randamente diferite, ceea ce face ca unele
dintre ele să fie considerate ca uzuale în vederea obținerii substratului.
Sfecla de zahăr este o plantă care fermentează rapid, având randamente comparabile și
niveluri de energie mai ridicate decât porumbul energetic. Utilizată ca substrat pentru obținerea
biogazului, sfecla de zahăr stabilizează conversia microbiană și îmbunătățește procesele tehnice
din digestoare.
Trestia de zahăr gigant reprezintă o cultură nealimentară, promiţătoare pentru obţinerea
biogazului prin procesul de fermentaţie anaerobă.
Silozul obținut din specii hibride de porumb este o materie primă des utilizată în
instalațiile de biogaz, asigurând o producție de biogaz de 6 - 25 ori mai mare comparativ cu
producția de biogaz a dejecțiilor de porcine (380 – 450 m3/t SV) și de bovine (300 – 360 m3/t
SV).
Culturi energetice. Printre cele mai cunoscute plante energetice considerate a avea
potențial pentru producerea biogazului se pot enumera: iarba elefantului (Miscanthus giganteus),
alfalfa (lucernă), cânepa, rapița, secara necoaptă, sorgul sau iarba de Sudan (Sorghum sudannese)
etc. Printre tipurile variate de substrat adecvate procesului de fermentaţie anaerobă, culturile
energetice au fost intens investigate în special pentru utilizarea lor împreună cu dejecţiile
animaliere în procesul de co-digestie.
II. Sectorul industrial și municipalitate
Reziduuri din industria alimentară. Industria alimentară produce volume mari de deșeuri,
atât solide, cât și lichide, rezultate din producția, prepararea și consumul de alimente.
Depozitarea acestor deșeuri poate produce probleme de poluare grave și reprezintă o pierdere de
biomasă și nutrienți valoroși, care de altfel pot avea un potențial de conversie în produse utile
precum biogazul. Deșeurile provenite din industria cărnii și din abatoare conțin în principal
grăsimi și proteine care, în concentrații mari, pot inhiba procesul de digestie anaerobă prin
acumularea de acizi grași volatili și acizi grași cu lanț lung. Deșeurile din industria laptelui și a
brânzeturilor au în componență proteine, glucide (lactoză) și lipide, care pot fi sub formă relativ
diluată în efluentul total uzat al fabricilor de prelucrare a laptelui, sau care pot fi direcționate
direct către digestorul pentru obținerea biogazului. Apele reziduale rezultate de la fabricile de
zahăr și de la fabricarea drojdiei sunt, de asemenea, adecvate pentru digestia anaerobă. Din
industria vinului rezultă ca deșeuri tescovina de la presarea strugurilor și drojdia care se depune
în vasele pentru fermentarea alcoolică. După extragerea tartraților, apele reziduale cu încărcări
mari pot fi folosite pentru obținerea biogazului.
Deșeuri municipale organice. În prezent, la nivel mondial producția de deșeuri solide
municipale este de aproximativ două miliarde de tone pe an, însă se preconizează că acesta va
crește până la trei miliarde de tone până în 2025. Recent, fracțiunea organică a deșeurilor solide a
fost recunoscută ca o resursă valoroasă care poate fi transformată în produse utile prin
transformări microbiene. Aproximativ 95% din porțiunea biodegradabilă a deșeurilor de
bucătărie este potrivită pentru digestia anaerobă.
 Instalații pentru reciclarea deșeurilor

Nămoluri provenite de la epurarea apelor uzate. În staţiile de epurare a apelor uzate, în

urma procesului tehnologic rezultă, pe lângă efluentul de apă adus la un anumit grad de epurare
şi evacuat într-un receptor, şi importante cantităţi de materii poluante extrase din apa supusă
epurării care poartă denumirea generică de nămoluri. Deși prin digestia anaerobă a nămolurilor
de epurare se obține o cantitate mare de biogaz, o parte din materia organică poate rămâne în
nămolul rezidual, ceea ce înseamnă că în acest caz procesul de digestie are o eficiență relativ
scăzută.
Alge și microalge. Interesul pentru producerea biocombustibililor din alge a crescut în
ultima perioadă, în principal din considerente legate de disponibilitatea tot mai redusă a
terenurilor agricole ca urmare a cultivării acestora cu culturi energetice în detrimetrul securității
alimentare. Microalgele prezintă proprietăți favorabile în ceea ce privește biocarburanții,
deoarece au rate de creștere deosebit de ridicate, eficiență fotosintetică ridicată și capacitatea de a
crește pe terenuri non-arabile, în apă sărată și în ape uzate. În plus, microalgele nu ridică
probleme legate de securitatea alimentară. Dintre speciile acvatice testate și utilizate în producția
de biogaz se pot aminti: alge din specia marină Isochrysis galbana, specia de apă dulce
Selenastrum capricornutum, algele verzi din genurile Monoraphidium sp., Scenedesmus sp. și
Stigeoclorium sp., Nitzchia sp., Navicula sp., Amphora sp., alga brună Laminaria japonica,
algele verzi Botryococcus braunii, Nannochloropis sp, Chlorella vulgaris, Chlorella
minutissima, Chlorella protothecoides, Chlorella emersonii, Spirulina platensis, Spirulina
maxima, Dunaliella tertiolecta, Phaeodactylum tricornutum, Scenedesmus obliquus,
Chlorococcum sp, Crypthecodinium cohnii, Chlamydomonas reinhardtii, Schizochytrium sp,
Dunaliella salina, Microcystis aeruginosa, plantele acvatice Macrocystis pyrifera și zambila de
apă Eichhornia Crassipes etc.
Din biomasa microalgală se poate obține un conținut ridicat de biometan, de peste 60 %.
Producția de biometan din microalge este direct afectată de calitatea substraturilor microalgale
(de încărcările organice), temperatura, pH-ul și timpul de retenție în digestor. Aceste procese de
digestive anaerobă necesită suprafațe mari de teren și investiții semnificative în infrastructură.
Cu cât este mai sunt mai mari timpul de retentive hidraulică și încărcările organice, cu atât este
mai mare randamentul biogazului. Biomasa microalgală cu un raport C/N scăzut poate reduce
producția de biometan, caz în care se recomandă co-digestia biomasei microalgale cu materii
celulozice precum deșeurile agricole, pentru a obține raportul C/N optim de 20/1 - 25/1.

10.4 Factorii care influențează procesul de obținere a biogazului

Eficienţa procesului digestiei anaerobe depinde de câţiva parametri critici care au
influență majoră asupra producției de biogaz. Cele mai sensibile dintre populațiile microbiene
sunt bacteriile metanogene, care sunt strict anaerobe și au timpul de generație cel mai lung, fiind
din această cauză un factor limitant al procesului.
Procesul de fermentație anaerobă este un proces complex fiind influenţat de o serie de
factori care sunt prezentați în continuare.
10.4.1. Tipul de substrat utilizat în producția de biogaz
 Instalații pentru reciclarea deșeurilor

Substratul utilizat în producerea de biogaz conține diferite materii organice rezultate din
industria alimentară, agricultură și zootehnie, gospodării, ape uzate menajere și industriale ș.a.
Acesta are în componență nutrienți organici și anorganici, fibre lignocelulozice, inhibitori, gaze
dizolvate, alte substanțe, precum și o populație microbiană inițială foarte heterogenă. Tipul de
substrat utilizat determină rata de degradare anaerobă și, de aceea, trebuie întotdeauna luat în
considerare în stabilirea procesului tehnologic și a operațiilor din proces. Concentrația diferitelor
componente ale substratului ar trebui monitorizată în timpul fermentației, deoarece dacă o
componentă de importanță vitală pentru microorganisme se epuizează, metabolismul microbian
este încetinit sau stopat. În această situație ar trebui efectuată alimentarea reactorului cu
componentele deficitare (zaharuri, grăsimi, proteine, substanțe minerale, oligoelemente) sau
chiar cu substrat.

10.4.2. Tipul și concentrația de microorganisme

Digestia anaerobă este produsă de populații de microorganisme care acționează în
interdependență pe parcursul procesului în funcție de compoziția și condițiile de mediu.
Cercetările au arătat că au arătat că tipul, calitatea și cantitatea de inocul reprezintă parametrii
esențiali, care afectează toate cele 4 etape ale digestiei anaerobe. Microorganismele implicate în
digestia anaerobă au o influență majoră asupra desfășurării celor 4 etape ale fermentației:
hidroliza, acidogeneza, acetogeneza, metanogeneza. Etapa de inițiere a procesului, hidroliza,
este condiționată de prezența unor microorganisme care produc enzime hidrolitice pentru
scindarea substraturilor polimerice, care nu pot fi (sau sunt în foarte mică măsură), utilizate în
această formă de microorganismele fermentației anaerobe. Microorganismele active în hidroliza
polizaharidelor fac parte din diferite grupe ca de exemplu Bacteriodes, Clostridium, Acetivibrio.
În etapele de acidogeneză și acetogeneză, multe din microorganismele active sunt aceleași care
realizează hidroliza din prima etapă. Pe lângă acestea acționează bacteriile din genurile
Enterobacterium, Bacteriodes, Acetobacterium și Eubacterium. În etapa de metanogeneză,
grupul microbian dominant este reprezentat de bacteriile numite acetotrofic-metanogene, care
utilizează acetatul ca substrat (aproximativ 70 % din biogaz este rezultat din acetat), cum sunt
Methanosaeta și Methanosarcina.

10.4.3. Temperatura
Temperatura reprezintă cel mai important parametru în procesul de fermentație anaerobă,
aceasta influenţând activitatea enzimelor, producţia de metan, precum şi calitatea digestatului.
Alegerea şi controlul temperaturii sunt decisive pentru desfăşurarea procesului DA. Temperatura
necesară procesului este asigurată cu ajutorul sistemelor de încălzire montate în interiorul
digestorului. În practică, temperatura de lucru este aleasă în funcţie de tipul materiei prime
utilizate. Procesul de digestie anaerobă poate avea loc la diferite temperaturi, în funcţie de care
acesta este împărţit în trei tipuri: psihrofil sau criofil (< 25⁰C), mezofil (25-450C) şi termofil (45-
700C).
 Instalații pentru reciclarea deșeurilor

Teoretic, obţinerea biogazului este posibilă în domeniul de temperaturi de la zero la 60 0C,

creşterea metanobacteriilor este mult încetinită sub 6 0C şi peste 550C. Între temperatură şi timpul
de retenţie hidraulică există o corelaţie directă (tabelul 10.4).

Tabelul 10.5. Tipul termic al procesului AD şi timpii de retenţie corespunzători

Temperaturi de procesare Timp minim de retenție
Tipul termic
[⁰C] [zile]
Psihrofil < 20 ⁰C 70 – 80 zile
Mezofil 30 – 42 ⁰C 30 – 40 zile
Termofil 43 – 55 ⁰C 15 – 20 zile

Procesul de fermentație anaerobă al substratului utilizat în obţinerea biogazului poate fi

inhibat atunci când modificările parametrului temperatură depăşesc 1°C/zi. Pentru menţinerea
unui process stabil, s-a demostrat că modificările de temperatură trebuie să fie mai mici de 0.6
°C/zi.

Fig. 10.7. Influența temperaturii asupra producției de biogaz

10.4.4. pH-ul
Compoziția substratului determină o anumită valoare a pH-ului pentru condițiile existente
în reactor, ceea ce are o influență semnificativă asupra reacțiilor metabolice din proces, datorate
tipurilor de microorganisme prezente. pH-ul optim pentru microorganismele metanogene este de
6,7 – 7,5, și, de aceea, în etapa de metanogeneză, ajustarea valorii acestui parametru este
esențială. Dintre bacteriile formatoare de metan, numai genul Methanosarcina este capabil să
supraviețuiască la valori de pH mai mici de 6,5, iar, în cazul celorlaltor bacterii metanogene,
metabolismul este suprimat la pH < 6,7. În cazul în care valoarea pH scade sub 6,5 producția de
acizi organici (din etapa de acidogeneză) determină o nouă scădere a valorii pH, iar fermentația
poate fi stopată.
Valoarea pH-ului crește în prezența amoniacului din fluxul de alimentare sau produs prin
degradarea proteinelor, în timp ce acumularea de acizi grași volatili scade valoarea pH-ului
 Instalații pentru reciclarea deșeurilor

10.4.5. Inhibitorii
Unii compuși prezenți în substrat sau formați ca metaboliți în timpul fermentației
anaerobe, chiar în concentrații mici, pot inhiba biocenoza din reactor sau devin chiar toxici la
concentrații mai mari. Gradul de inhibiție depinde de concentrația inhibitorilor, de compoziția
substratului și de măsura în care bacteriile se pot adapta la prezența inibitorilor. Acțiunea
inhibitorilor depinde și de durata lor de acțiune asupra populațiilor microbiene, precum și de
prezența altor substanțe care le potențează acțiunea. De exemplu, efectul metalelor grele este
atenuat în prezența unor anioni cu care metalele precipită sau formează legături în complexe
moleculare. De obicei, procesele anaerobe par să fie destul de adaptabile și puțin sensibile la
acțiunea inhibitorilor, chiar la concentrații toxice ale acestora în anumite condiții.
Amoniacul (NH3) și ionii de amoniu (NH4+) rezultă din degradarea compușilor cu azot.
Amoniacul are un efect de inhibare, în timp de ionii de amoniu rezultați din amoniac sunt partial
inofensivi. Acțiunea de inhibare a ionilor de amoniu la concentrații mari (> 1500 mg/L) este
datorată speciilor a căror concentrație depinde de valoarea pH-ului. În procesul de fermentație
anaerobă, principala sursă de amoniac sunt proteinele. În digestor, amoniacul în concentrații
prea mari, în special ca amoniac în stare liberă (forma neionizată), este considerat responsabil
pentru inhibarea procesului, în special în reactoarele în care se folosesc dejecții animaliere
Metalele și metalele grele
Metalele grele, care se comportă ca oligoelemente la concentrații mici stimulând
activitatea bacteriilor, pot avea efecte toxice la concentrații mai mari. În special plumbul,
cadmiul, cuprul, zincul, nichelul și cromul pot provoca dereglări în procesul de biogaz. Același
efect îl pot avea însă și alte metale ca sodiul, potasiul, calciul și magneziul.

10.4.6. Amestecarea (omogenizarea) substratului

Într-un fermentator de biogaz, substratul este, de obicei, amestecat în următoarele scopuri:
- inocularea substratului proaspăt cu îngrășământ fermentat;
- distribuția căldurii pentru a realiza o temperatură uniformă în tot fermentatorul;
- evitarea sau distrugerea formării sedimentului și spumei;
- previne formarea crustei, ajută la degajarea mai rapidă a biogazului format și conferă
materialului fermentat o consistență convenabilă pentru operaţiunea de evacuare
Dacă substratul nu este amestecat mecanic, el tinde să se separe, adică se formează un
sediment sau o crustă solidă la suprafață. Această crustă este dificil de îndepărtat după ce s-a
uscat în timpul producerii continue de gaz.
În fermentatoarele mari se instalează două sau trei amestecătoare amplasate la diferite
adâncimi. În instalațiile de mici dimensiuni, din motive economice, se instalează un singur
amestecător. Prin urmare, este important ca acesta să fie reglabil în vederea amestecării unui
posibil sediment sau spume care se formează. În figura 10.7 sunt prezentate diferite tipuri de
sisteme de amestecare folosite în digestoare și modul de amplasare al acestora.
 Instalații pentru reciclarea deșeurilor

Fig. 10.8. Diferite tipuri de sisteme de amestecare în digestor

10.4.7. Rata de încărcare organică

Construcția și operarea unei instalații de biogaz trebuie să aibă în vedere o serie de
considerente tehnice și economice. Pentru producerea unei cantități maxime de biogaz este
necesar un timp de retenție mare pentru substrat, precum și dimensiuni mari ale reactorului. În
practică însă, proiectarea sistemului (tipul și dimensiunile reactorului) și aplicarea unui anumit
timp de retenție se bazează pe un compromis de natură economică. În acest sens, încărcarea
organică reprezintă un parametru operațional important, care arată cu ce cantitate de materie
organică uscată poate fi alimentat digestorul, pe unitatea de timp și volum.

10.4.8. Timpul de retenție hidraulică (TRH)

Un parametru important în dimensionarea reactorului de biogaz este timpul de retenție
hidraulică (TRH), definit ca intervalul mediu de timp în care substratul este păstrat în tancul
digestor. TRH este corelat cu volumul digestorului și volumul de substrat alimentat din unitatea
de timp, după ecuația următoare:

TRH=VR /V
unde: TRH - timpul de retenție hidraulică [zile]; VR - volumul digestorului [m3]; V - volumul de
substrat introdus în unitatea de timp [m3/zi]
În funcție de geometria vasului, de modul de amestecare sau de alți factori, timpul efectiv
de retenție hidraulică poate diferi în limite largi pentru fiecare din constituenții substratului. De
aceea, alegerea unui timp de retenție corespunzător depinde și de tipul substratului utilizat.
Substraturile care conțin compuși simpli sunt ușor descompuse și necesită un TRH scurt, în timp
ce substraturile cu compuși complecși sunt mai greu descompuse și au un TRH mai lung.
 Instalații pentru reciclarea deșeurilor

BIBLIOGRAFIE

1. Paraschiv G. (coord.), Ungureanu N., Dincă M., Zăbavă B.Șt., Ferdeș M., Moiceanu G.,
Toma L., Obținerea biogazului și impactul asupra mediului, Ed. Politehnica Press,
București, 303 pag., 2020, ISBN 978-606-515-900-6.
2. Paraschiv G. (coord.), Dincă M., Ungureanu N., Moiceanu G., Toma L., Instalaţii pentru
reciclarea deşeurilor, Ed. Politehnica Press, București, 289 pag., 2017, ISBN 978-606-
515-750-7.
3. Dincă M., Tehnici și sisteme de producere a biocombustibililor, Ed. Printech, București,
118 pag, 2015, ISBN 978-606-23-0356-3.