BIOREACTOARE

Prof. dr. ing. NISTOR Ileana Denisa

1.2. Domenii de utilizare a bioreactoarelor

Principalele domenii de utilizare a bireactoarelor şi produsele obţinute sunt

prezentate în tabelul 1.2, tipurile de procese prin care se realizează fiind:

- procese care au ca obiectiv producerea de masă celulară (biomasă), inclusiv

obţinerea culturilor starter;
- procese al căror scop este producerea de către celule a unor produşi de
exemplu enzime şi metaboliţi primari şi secundari extra- sau intracelulari;
- procese care urmăresc modificarea unui compus prin biotransformare
(procese de bioconversie).
1.2.1. Producerea de biomasă

Producerea comercială de biomasă a început în jurul anului 1900 prin

obţinerea drojdiei de panificaţie, ulterior urmând a fi implicată în diverse alte
procese, cele mai semnificative, la acea vreme, fiind cele concretizate în
obţinerea de hrană pentru alimentaţia soldaţilor germani, în timpul celor două
războaie mondiale.
In anii 1960 a început utilizarea biomasei microbiene ca sursă de proteine,
sursele posibile fiind bacteriile, drojdiile şi mucegaiurile. Au fost luate în
considerare şi algele, astfel alga Spirullna a fost folosită în hrana animalelor în
unele ţări.
Fig 1 Corespondenta dintre diferitele procese biotehnologice si utilajele in care
se desfasoara la nivel industrial
De asemenea, s-au obţinut proteine microbiene monocelulare (single cell
protein, SCP) folosite ca aditivi furajeri sau în alimentaţia oamenilor, prin
valorificarea unor deşeuri (deşeuri sulfitice, zer, celuloză, resturi de plante etc.)
sau a unor subproduse petrochimice (metan, metanol, alcani).

Deloc surprinzătoare a fost preocuparea companiilor petrochimice de a investi

în cercetare pentru utilizarea acestor tipuri de hidrocarburi pentru cultivarea
bacteriilor sau drojdiilor.

Companii precum BP sau Shell au pus la punct tehnologii de cultivare a

drojdiilor pe alcani, altă companie, ICI, a construit o instalaţie industrială în care
se produc anual între 54 000 şi 70 000 tone de biomasă pentru hrana
animalelor. Substratul folosit este metanol, iar instalaţia este un bioreactor air-
lift de I 500 m3 cu funcţionare continuă (King, 1982; Sharp, 1989). Cu toate
acestea, procesul s-a dovedit neeconomic în competiţie cu recolta de soia.
Alţi cercetători au realizat un proces pentru obţinerea de biomasă
fungică pentru hrana oamenilor, folosind ca substrat amidon
hidrolizat.

Realizarea procesului a necesitat un timp îndelungat pentru a

răspunde cerinţelor mult mai drastice impuse producerii de
alimente pentru om, dar biomasă fungică prezintă avantajul de a
conferi produsului o textură de calitate. Produsul este
comercializat sub numele Quorn (Scragg, 1991).
1.2.2. Obţinerea de enzime şi metaboliţi

Sursele de obţinere a enzimelor comerciale sunt plantele, animalele şi

microorganismele. în general. în procesele de extragere a enzimelor din
plante şi animale se folosesc porţiuni din organism sau în întregime
planta sau animalul, spre deosebire de cultivarea microorganismelor, la
care sunt necesare doar celulele, evident, metoda fiind şi mai simplă, dar
şi mai ieftină.

De asemenea, enzimele microbiene pot fi produse în cantităţi foarte mari

prin tehnici convenţionale, iar productivitatea poate fi îmbunătăţită prin
mutaţii, selecţie şi, probabil, inginerie genetică. Utilizarea enzimelor
microbiene este prezentată sintetic în tabelul 1.3(Boing, 1982; Scragg,
1991).
Produsele metabolismului celular sunt împărţite în două categorii:
metaboliţi primari şi metaboliţi secundari.
Metaboliţii primari, numiţi şi metaboliţi generali, sunt produşi în timpul
creşterii, prin acţiunea enzimelor, ca urmare a desfăşurării
metabolismului primar care furnizează energie, intermediari metabolici
şi precursori pentru biosinteza macromoleculelor esenţiale: proteine,
enzime, acizi nucleici, lipide, poliglucide etc. (Zarnea, 1984; Bahrim,
2004).
Printre principalii metaboliţi primari obţinuţi pe cale industrială se
numără: acizi organici (ex. acid citric), aminoacizi (ex. lizină), alcooli
simpli (etanol), vitamine, nucleotide, solvenţi (acetonă, butanol).
Metaboliţii primari sunt prezenţi în toate tipurile de celule ca elemente
de bază pentru biosinteza macromoleculelor esenţiale sau a unor
coenzime şi au rol esenţial în asigurarea creşterii, multiplicării şi a unei
activităţi fiziologice normale.
Metaboliţii secundari, numiţi şi idioliţi, sunt sintetizaţi din intermediari şi
produşi ai metabolismului primar în cursul fazei staţionare, atunci când
creşterea şi multiplicarea încetează, dar celulele metabolic active
sintetizează substanţe cu structură chimică variată care au rolul de a le
asigura protecţia faţă de factorii externi de stres.
Metaboliţii secundari au tendinţa de a fi specifici unei specii sau grup de
organisme, fiind sintetizaţi numai de anumite grupuri taxonomice
(genuri, specii, tulpini), cele mai răspândite fiind mucegaiurile şi
plantele. Mulţi metaboliţi secundari au proprietăţi toxice sau antibiotice
astfel că stau la baza industriei de antibiotice.

Efectele protective variate şi diversitatea structurală caracteristice

metaboliţilor secundari se explică prin marea varietate de compuşi
organici sintetizaţi prin desfăşurarea metabolismului secundar: alcaloizi,
antibiotice, anticorpi monoclonali, arome, chinone, cumarine, derivaţi
indolici, epoxizi, gibereline, glicozide, glucide aminate, naftalene,
nucleozide. pigmenţi, terpenoizi, toxine etc. Dintre aceştia prezintă
importanţă practică antibioticele, alcaloizii, giberelinele, pigmenţi!,
toxinele etc.
Realizările recente din domeniul ingineriei genetice permit
introducerea de gene străine în celule microbiene (bacterii, drojdii)
sau celule vegetale şi animale, detreminând producerea unor
substanţe cu valoare considerabilă şi în cantităţi apreciabile.

De exemplu, hormonul insulina, produs în cantităţi insuficiente sau

chiar absent la bolnavii de diabet în funcţie de gravitatea bolii, s-a
obţinut încă din 1979 (tabelul 1.1) prin donarea unor gene umane
în celule de bacterii, astfel stimulându-se producerea substanţei în
cantităţi apreciabile.

Utilizarea organismelor modificate genetic Ia nivel pilot şi industrial

impune luarea în considerare a unor condiţii speciale de cultivare
diferite de cerinţele unor cultivări standard.
1.2.3. Procese de bioconversie

Procesele de bioconversie sau biotransformare se caracterizează

prin randamente de bioconversie foarte mari (90-100%). Ele sunt
catalizate fie de un singur tip de celule care au un echipament
enzimatic complex, alcătuit din diverse enzime care acţionează în
serie, fie de asociaţii celulare în care fiecare tip de celule contribuie
cu enzime specifice.

De asemenea, procesele de bioconversie au o specificitate ridicată

întrucât se realizează prin transformarea unor compuşi cu
structură definită prin reacţii enzimatice de tipul: deshidratare,
oxidare, hidroxilare, aminare, izomerizare etc.

Alte avantaje ale bioconversiei faţă de procesele chimice sunt

reprezentate de temperaturile moderate la care se realizează
transformările şi de faptul că biocatalizatorii pot fi reutilizaţi în mai
multe cicluri.
Procesele de bioconversie industriale necesită producţia de
cantităţi mari de enzime, dar durata de înjumătăţire poate fi
îmbunătăţită prin imobilizare şi extracţie simplificată de
utilizarea celulelor imobilizate.

Printre cele mai vechi procese de bioconversie se numără

transformarea alcoolului etilic în acid acetic, în prezenţa
celulelor de Gluconobacter suboxydans.

In prezent, principalele aplicaţii industriale ale proceselor de

bioconversie se înregistrează în domeniile următoare:
- industrie alimentară - diversificarea gamei de aminoacizi şi
vitamine, producerea acizilor organici, obţinerea aditivilor alimentari
(substanţe de aromă, îndulcitori, substanţe de îngroşare etc);
- medicină şi industrie farmaceutică - obţinerea antibioticelor de
semisinteză, bioconversia steroizilor, obţinerea de noi compuşi activi
farmacologic folosiţi în tratamentul maladiilor grave precum SIDA, cancer
etc;
- industria chimică şi energetică - obţinerea de alcool carburant şi de
solvenţi organici prin bioconversia deşeurilor organice;
- bioremediere - compostarea deşeurilor, bioconversia poluanţilor
organici de sinteză (compuşi xenobiotici persistenţi) prinr-un proces
denumit co-metabolism în care populaţia de microrganisme coverteşte
aceşti poluanţi, fără a-i metaboliza, numai în prezenţa unui substrat
favorabil pentru creştere, o sursă alternativă de carbon şi energie
(Bahrim. 2004).
1.2.4. încadrarea bioreaetoarelor într-un proces
tehnologic

Oricare ar fi domeniul de utilizare sau procesul care se desfăşoară într-un

bioreactor industrial, acesta face parte integrantă dintr-un flux tehnologic
alcătuit din mai multe etape / procese, dintre care o parte se realizează în
amonte, o altă parte se realizează în aval faţă de bioreactor (fig. 1.2).

Etapele realizate în aval de bioreactor sunt reprezentate de operaţiile de

prelucrare a materiei prime şi pregătire a mediului fermentativ.

Procesele de pregătire a mediului fermentativ includ adesea şi diferite

tratamente termice care au ca scop principal reducerea încărcăturii
microbiene iniţiale (de exemplu fierberea mustului de malţ, pasteurizarea
laptelui, urmate de răcire la temperatura optimă de adăugare a culturii
starter). Fermentatoarele utilizate pentru fermentarea acestor medii, deşi
sunt igienizate (incluse în sistemul CIP*), se consideră că lucrează în
condiţii nesterile.
Capacitatea de prelucrare estimata a tuturor fermentatoarelor ce
lucreaza in asemenea conditii reprezinta circa 75 % din capacitatea
totala de prelucrare a tuturor bioreacloarelor utilizate pe plan mondial,
intrucat procesele fermentative de obtinere a prodiiselor alinientare
fermentate (vin, bere, produse lactate etc.) si de tratament biologic al
deseurilor s.i al apelor reziduale predominS. realizandu-se in unitati de
productie numeroase.

Se estimeaza ca, pe plan mondial, doar circa 10 % din capacitatea

totala de prelucrare revine bioreactoarelor care lucreaza in conditii
aseptice. Functionarea in conditii aseptice a fermentatoarelor implica
sterilizarea aparatului s,i a mediului fermentativ, impreuna sail separat,
sterilizarea traseelor de alinientare si evacuare, adăugarea culturii
starter în condiţii aseptice şî conducerea procesului cu păstrarea
condiţiilor aseptice pe toată durata de desfăşurare.
Aceste bioreacloare sunt utilizate, aşa cum reiese şi din tabelul 1.2,
pentru obţinerea unor produse cu o importanţă deosebită şi cu valoare
ridicată (antibiotice, enzime, vaccinuri, anticorpi monoclonali, hormoni,
aditivi alimentari, aminoacizi, vitamine etc).

Etapa biologică propriu-zisă cuprinde:

- obţinerea culturii starter — în prezent, în multe procese

biotehnologice se folosesc culturi starter furnizate de producători
consacraţi, de exemplu culturile starter specializate utilizate pentru
fabricarea produselor lactate fermentate (iaurt, kefir, sana, lapte bătut
etc);
- procesul biotehnologic propriu-zis realizat în fermentator sau
bioreactor, mediul fermentativ reprezentând substratul pentru cultura
starter adăugată.
Operaţiile din aval depind de produsul finit al procesului biotehnologic
propriu-zis şi de localizarea acestuia: metaboliţi endogeni sau exogeni.
Astfel, dacă produsul este un metabolit endogen, biomasa obţinută este
prelucrată pentru eliberarea acestuia din interiorul celulelor, apoi se
efectuează operaţii de extracţie şi purificare. In schimb, dacă produsul
este un metabolit exogen, acesta se află în lichidul cultural, prin urmare
fie este extras şi purificat, fie rămâne în produsul finit fermentat (tară
biomasă, ca în cazul berii, sau cu biomasă, ca în cazul produselor lactate
fermentate).

Atunci când obiectivul procesului biotehnologic este obţinerea de

biomasă, de exemplu fabricarea drojdiei de panificaţie, a drojdiei furajere,
obţinerea unor culturi starter etc, procesele din aval includ operaţii de
separare şi purificare a biomasei (spălare, filtrare, presare, uscare etc).
In multe situaţii teoretice, de exemplu pentru studiul fenomenelor de
transfer de mişcare, căldură sau substanţă, se foloseşte noţiunea de
bioreactor standard care este reprezentat de un vas cilindric cu
amestecare.

Această simplificare conduce la presupunerea că şi celulele cultivate au o

dezvoltare similară, ceea ce nu corespunde realităţii. Astfel, bacteriile şi
drojdiile sunt microorganisme aerobe, mucegaiurile cresc sub formă de
filamente care îngreunează amestecarea, algele au nevoie de lumină
pentru fotosinteză, iar culturile de celule vegetale şi animale sunt delicate,
au nevoie de medii de cultură cu compoziţie specifică şi depind de fixare
pe un suport (tabelul 1.4).

Dacă la acestea se adaugă condiţiile fizico - chimice speciale de cultivare:

temperatura oprimă pentru dezvoltare şi biosinteză, pH-ul mediului, rH-ul.
aw. compoziţia mediului fermentativ, se conturează varietatea de tipuri de
bioreactoare existente ceea ce conduce ta necesitatea clasificării şi
studierii lor.
Tabelul 1.4. Caracteristici speciale ale celulelor cultivate în bioreacloarc

Biocatalizator Caracteristici speciale

Bacterii Aerobe, mezofile sau termofile

Drojdii Aerobe, facultativ anaerobe

Mucegaiuri Aerobe, microaerotile, creştere filamentoasă

Alge Necesită lumină pentru dezvoltare

Celule animale Dezvoltare lentă, adesea creşterea depinde de fixarea pe un

suport; Cerinţe nutritive speciale

Celule
vegetale
1.3. Clasificarea bioreactoarelor

Datorită diversităţii proceselor în care sunt utilizate şi a varietăţii de celule

cultivate, pentru clasificarea bioreactoarelor pot fi folosite numeroase criterii
care se întrepătrund şi se intercondiţionează.

Printre cele mai uzuale criterii se numără: proprietăţile biocatalizatorului, mediul

de cultură, starea biocatalizatorului, necesarul de aer, modul de funcţionare,
capacitatea de lucru, tipul constructiv (Modak, 2003; Riet and Tramper,
1991;Scragg, 1991).
Astfel, în funcţie de biocatalizator (celule sau enzime) se întâlnesc;
- bioreactoare pentru cultivarea microorganismelor: bacterii, fungi (drojdii şi
mucegaiuri), alge;
- bioreactoare pentru cultivarea celulelor vegetale şi animale;
-bioreactoare cu enzime (libere sau imobilizate).

în funcţie de mediul de cultură există:

- bioreactoare pentru fermentaţii în fază solidă {solid state fermentat ion, SSF)
prin utilizarea unui substrat semisolid pe care se dezvoltă microorganismele;
- bioreactoare cu mediu de cultură lichid care pot fi bilazice: lichid - lichid,
lichid -gaz, lichid-solid sau trifazice; lichid -gaz-solid.
în funcţie de starea biocatalizatorului se utilizează:
- bioreactoare cu biocatalizator submers (microorganisme, enzime,
celule vegetale sau animale), cu agitare / aerare;
-bioreactoare cu biocatalizator imobilizat pe un suport - suportul poate fi imobil,
ca în cazul bioreactoarelor tip coloană cu umplutură sau poate fi menţinut
submers prin agitare în bioreactoare- respectiv antrenat de mediul lichid în
bioreactoarele cu strat fluidizat.

Clasificarea în funcţie de necesarul de aer se referă de fapt la comportarea

celulelor faţă de oxigenul atmosferic:
- bioreactoare aerobe, în care se cultivă celule care se dezvoltă numai în
prezenţa oxigenului, deci necesită dotare cu sisteme de aerare;
- bioreactoare anaerobe, în care cultivarea se realizează în absenţa
oxigenului, celulele fiind strict anaerobe;
- bioreactoare anoxice, în care se cultivă microroganisme microaerofie, nefiind
necesară aerarea.
Modul de funcţionare permite clasificarea bioreactoarelor astfel:

- bioreactoare cu funcţionare discontinuă (tip şarjă);

- bioreactoare eu funcţionare semicontinuă - după un anumit interval de timp
de funcţionare în regim discontinuu bioreactorul este alimentat discontinuu, în
trepte sau continuu cu mediu nutritiv sau substrat şi are loc o evacuare
discontinuă de mediu fermentat;
- bioreactoare cu funcţionare continuă - alimentare continuă cu
mediu fermentativ (substrat) şi evacuare continuă de mediu fermentat (biomasă
şi lichid cultural).
Capacitatea de lucru este parametrul care determină în mare măsură
dimensiunile geometrice ale bioreactorului, el trebuind să corespundă
nivelului la care se lucrează.

Astfel există:

- bioreactoare de laborator destinate cercetării, de obicei

discontinue, cu capacitate exprimată în mL sau L;
- bioreactoare pilot destinate cercetării şi pregătirii transpunerii unui
proces Ia scară industrială, discontinue sau continue, cu capacitate de
ordinul zecilor, rareori sutelor de litri;
- bioreactoare industriale destinate producţiei pe scară largă,
discontinue sau continue, cu capacităţi variate în funcţie de capacitatea
de producţie a liniei tehnologice din care fac parte; pot fi:
a- de capacitate mică (sute de litri, sub 10 m3 );
b- de capacitate medie (zeci sau sute de m3 );
c- de capacitate mare (mii de m3 ).
Tipul constructiv ţine seama de o parte din criteriile prezentate anterior.
Astfel, un bioreactor aerob va trebui să fie obligatoriu prevăzut cu un
sistem de asigurare a aerării, dar şi un bioreactor anaerob cu biomasa în
suspensie trebuie să beneficieze de un dispozitiv de amestecare.

Principalele tipuri constructive de bioreactoare sunt următoarele:

- bioreactoare fără agitare - specifice proceselor anaerobe (butoaie,

vane, budane şi cisterne pentru fermentarea mustului de struguri, linuri şi
tancuri pentru fermentarea mustului de înalţ, tancuri cilindroconice,
tancuri sferoconice, biofiltre anaerobe);
-bioreactoare cu amestecare: vane de coagulare, cuve de fermentare,
bioreactorul clasic cu agitare şi manta de încălzire / răcire;

-bioreactoare air-lift sau gaz—lift;

-bioreactoare cu biocatalizator (celule, enzime) imobilizat pe un suport

imobil (filtre biologice, filtre percolatoare);

-bioreactoare cu biocalalizator (celule, enzime) imobilizat pe un suport

menţinut submers prin agitare;

- bioreactoare cu strat fluidizat.

Bioreactoare pentru fermentaţii aerobe

Bioreactoare pentru culturi de suprafaţă

Bioreactoare cu barbotare de aer
Bioreactoare aerobe cu amestecare.
Bioreatoare air-Iift
Bioreactoare aerobe tip coloană cu strat de umplutură
Bioreactoare aerobe cu funcţionare discontinuă şi continuă
In multe dintre procesele fermentative sunt implicate microorganisme aerobe şi,
ca si consecinţă, bioreactoarele destinate acestor procese trebuie să fie
proiectate şi construite astfel încât să permită o alimentare regulată si uniformă
cu aer a mediului fermentativ.

Există mai multe tipuri de bioreactoare aerobe (Riet and Tramper. 1991; Ward,
1991; Williams, 2002):

-bioreactoare aerobe pentru culturi de suprafaţă:

suprafaţă fermentaţii în fază solidă
(Solid State Fermentation, SSF) şi fermentaţii pe mediul lichid;

-bioreactoare cu aerare prin barbotare,

barbotare cu ajutorul unor agitatoare, pe baza
diferenţei de densitate în sistem air-Iift etc:

-coloană cu barbotare (bioreactor cu aerare prin barbotare, fără agitare);

-bioreactoare cu amestecare;
amestecare

-bioreactoare air-Iift;
air-Iift

-bioreactoare tip coloană cu umplutură.

umplutură
2.1. Bioreactoare pentru culturi de suprafaţă

O modalitate de asigurare a oxigenului necesar creşterii culturilor microbiene

aerobe este cultivarea lor la suprafaţa mediului de cultură specific aflat în
contact cu faza gazoasă (aer).

Exemple de culturi microbiene de suprafaţă sau bioreactoare de suprafaţă

sunt:
Culturi pe medii cu agar în plăci Petri (fig. 2.1 a) şi eprubete sau pe mediu lichid
în flacoane (fig. 2.1 b) sau vase Roux (fig. 2.1 c):

- Culturi în tamburi rotativi de mare capacitate prevăzuţi cu substrat semisolid

(fig. 2.1 d). sisteme de tăvi suprapuse (fig. 2.1 e) sau sisteme cu circulaţie
forţată a aerului prin substratul solid (fig. 2.1 /).
In primele trei tipuri de bioreactoare cultura microbiană este în contact cu faza
sazousă staţionară din incinta închisă.
Fig. 2.1. Culturi de suprafaţă în sistem staţionar (prelucrare după Ward, 1991):
a - placă Petri; b - eprubetă sau tlacon cu mediu de cultură solid; c - vas Roux;
d - tambur rotativ cu mediu semisolid; e - sistem cu tăvi suprapuse; f - sistem cu
circulaţie forţată a aerului umidificat prin masa de mediu de cultură;
1 - tambur rotativ; 2 - şicane: 3 - tăvi suprapuse; 4 - strat de mediu de cultură: 5 -
intrare aer umidificat: 6 - suport cu mediu de cultură solid poros: 7- ieşire aer
folosit la aerare.
In sistemul cu tăvi suprapuse, mediul de cultură semisolid este repartizat în
strat cu grosimea de 2-5 cm, iar tăvile sunt dispuse suprapus pe rastele care
sunt menţinute în camere termostat, aerate cu aer umidifical. Dimensiunile
tăvilor, grosimea stratului de mediu, debitul de aer şi conţinutul de umezeală
din aer sunt optimizate astfel încât să se asigure un transfer eficient al
oxigenului către cultura microbiană şi o eliminare eficientă a dioxidului de
carbon rezultat prin fermentaţie.

Datorită concentraţiei ridicate a substratului, activitatea biologică este mai

intensă, iar căldura generată pe unitatea de volum în acest tip de bioreactor
este mai mare decât în mediul lichid.

Transferul de oxigen din aer către cultura microbiană şi transferul de căldură în

sens invers depind de porozitatea substratului care este influenţată de
dimensiunea particulelor de substrat.
Tamburii rotativi şi sistemele cu circulaţie forţată sunt, în esenţă, variante de
bioreactoare pentru culturi de suprafaţă, proiectate astfel încât să asigure o
suprafaţă mare de transfer de gaz şi de căldură.

In camerele cu circulaţie forţată de aer, aerul umidifîcat pătrunde forţat prin

onticii situate la partea inferioară a tăvii şi prin mediul de cultură semisolid. In
cazul tamburului rotativ, circulaţia aerului este asigurată prin agitarea lentă şi
continuă a mediului de cultură semisolid realizată prin rotirea tamburului
prevăzut cu şicane pe suprafaţa interioară.
2.2. Bioreactoare cu barbotare de aer

Denumit şi coloană cu barbotare, bioreactorul cu aerare prin barbotare (flg. 2.2)

este caracterizat de un raport înălţime lichid (Hl) : diametru aparat (Dap) mai
mare sau egal cu 2:
Hl /Dap ≥2 (2.1)
Necesarul de aer este asigurat prin intermediul unui distribuitor de gaz situat în
partea inferioară a coloanei. Pentru o distribuţie cât mai omogenă a bulelor de
gaz in mediul lichid din bioreactor (o curgere a gazului cât mai puţin
eterogenă), distribuitorul de gaz trebuie să aibă o construcţie specială pentru a
acoperi cât mai bine aria secţiunii de trecere prin aparat.
Astfel, se poate utiliza ca distribuitor de gaz un barbotor inelar prevăzut cu un
număr suficient de orificii de barbotare gaz sau un sistem alcătuit din mai multe
ţevi prevăzute cu orificii de barbotare gaz care pot fi paralele sau dispuse sub
formă de stea (Riet and Tramper. 1991).
Barbotoarele nu trebuie, însă, să aibă o construcţie prea
complicată sau orificii mult prea mici şi numeroase pentru a nu
îngreuna transferul de substanţă în bioreactor, mai exact
transferul oxigenului din faza gazoasă în faza lichidă şi
către microorganismele aerobe cultivate.
2.3. Bioreactoare aerobe cu amestecare

Bioreactoarele destinate proceselor fermentative aerobe pentru cultivare în

condiţii submerse, fie ele de laborator, pilot sau industriale, sunt proiectate
astfel încât să asigure omogenitatea în sistem prinţr-o aerare şi amestecare
adecvată.
Bioreactorul convenţional cu amestecare (stirred tank bioreactor, STB sau
stirred tank reactor STR), prezentat în fig. 2.4, este dotat cu un dispozitiv de
amestecare alcătuit dintr-un arbore vertical (7) pe care sunt dispuse mai multe
palete, elice sau turbine (3).
 Fig. 2.4. Bioreactor cu amestecare (stirred tank bioreactor, STB):
1 - vas cilindric cu capace elipsoidale; 2 - şicane; 3 - palete ale dispozitivului de
amestecare; 4 - sistem de prindere palete; 5 - spărgător de spumă montat
imediat deasupra nivelului lichidului din aparat: 6 - evacuare gaz: 7 - arbore de
antrenare în mişcare de rotaţie a dispozitivului de amestecare; 8 - dispozitiv de
barbotare gaz; 9 - sistem de antrenare a dispozitivului de amestecare în
mişcare de rotaţie.
 Fig. 2.4. Bioreactor cu amestecare (stirred tank bioreactor, STB):
1 - vas cilindric cu capace elipsoidale; 2 - şicane; 3 - palete ale dispozitivului de
amestecare; 4 - sistem de prindere palete; 5 - spărgător de spumă montat
imediat deasupra nivelului lichidului din aparat: 6 - evacuare gaz: 7 - arbore de
antrenare în mişcare de rotaţie a dispozitivului de amestecare; 8 - dispozitiv de
barbotare gaz; 9 - sistem de antrenare a dispozitivului de amestecare în
mişcare de rotaţie.
Alimentarea cu aer se realizează pe la partea inferioară, de obicei prin
intermediul unui barbotor inelar prevăzut cu orificii la partea inferioară prin care
aerul este eliberat în mediul lichid asemănător cu cel prezentat în fig. 2.3
pentru bioreactorul cu aerare prin barbotare.

Bioreactorul este prevăzut cu şicane (2) care contribuie la schimbarea direcţiei

curenţilor de amestec lichid—aer preîntâmpinând rotirea conţinutului ca un
întreg şi îmbunătăţind. împreună cu dispozitivul de amestecare, efectul de
agitare şi transferul de substanţă dintre faza gazoasă şi cea lichidă prin
dispersarea bulelor de aer în tot volumul mediului de cultură.

în fig. 2.5, 2.6 şi 2.7 sunt prezentate diferite tipuri de dispozitive de amestecare
utilizate în bioreactoare aerobe cu agitare: elice (fig. 2.5 a), turbină cu palete
drepte (fig. 2.5 b, 2.6 a, 2.7), curbe (fig. 2.5 c), înclinate (fig. 2.6 b şi c)
Principiul care stă la baza folosirii bioreactoarelor cu amestecare pentru
cultivarea microorganismelor aerobe constă în menţinerea celulelor în
suspensie cu ajutorul dispozitivului de amestecare, depunerea
microorganismelor însemnând oprirea procesului de creştere. In acelaşi timp,
amestecarea îmbunătăţeşte şi transferul substanţelor nutritive din mediul de
cultură către microorganisme, respectiv transferul produselor de metabolism de
la microorganisme în mediul de cultură.
2.4. Bioreatoare air-lift

Bioreactoarele gaz-Iift sau air-lift sunt caracterizate de o circulaţie a fluidului pe

un traseu ciclic bine definit alcătuit din compartimentele de urcare şi de
coborâre. Gazul sau aerul este introdus în compartimentul de urcare
producând un curent ascendent al celor două faze lichid şi gaz / aer. Aerul urcă
şi părăseşte amestecul lichid-gaz la partea superioară, astfel că, în mod
normal, în compartimentul descendent nu există aer. Diferenţa de densitate
dintre cele două compartimente, ascendent şi descendent, produce o circulaţie
intensă a lichidului.

Există mai multe tipuri de bioreactoare air-lift:

- bioreactor air-lift cu tuburi concentrice (fig. 2.8);
- bioreactor air-lift cu buclă (loop) externă (fig. 2.9);
- bioreactor air-lift cu perete despărţitor (fig. 2.10 a);
- bioreactor mixt: air-lift şi cu amestecare (fig. 2.10 b).
Elementul esenţial al unui bioreactor tip coloană cu umplutură este suportul
inert sau materialul de umplutură dispus în coloană, pe care se fixează
microorga­nismele formând biofilmul.
Ca suport inert se pot folosi materiale naturale: pietriş, bucăţi de rocă, roci
vulcanice etc. sau materiale sintetice: şamotă, argilă arsă etc.

Recent au început a fi folosite suporturi din materiale plastice, foarte uşoare

(Hem et al., 1994): policlorura de vinii {PVC), polipropilena de înaltă densitate
(HDPP) sau polietilena de înaltă densitate (HDPE).

Mediul din care biofîlmul format pe materialul suport îşi procură substratul
necesar pentru creştere este alimentat pe la partea superioară şi curge
descendent prin spaţiile libere dintre elementele materialului suport.

Oxigenul necesar desfăşurării proceselor aerobe este asigurat prin tiraj

natural (convecţie liberă), aerul circulând ascendent, în contracurent cu
lichidul (Characklis and Marshall, 1990).
2.6. Bioreactoare aerobe cu funcţionare discontinuă
şi continuă

Bioreactoarele aerobe sunt folosite în numeroase aplicaţii atât pentru

multiplicarea microorganismelor, cât şi pentru derularea unor procese
fermentative care pot ficonduse în sistem conlinuu sau discontinuu.

Cultivarea în sistem discontinuu (batch culture) a microorganismelor poate fi

considerată un sistem închis cu excepţia aerării. Astfel, mediul fermentativ şi
inoculul sunt adăugate de la începutul procesului, apoi cultura parcurge un
număr de faze ilustrate de curba specifică de creştere, respectiv de formare
produse (fig.2.12).
Toate bioreacloarele aerobe prezentate anterior pot funcţiona în regim
discontinuu (în şarje), fiind însă caracterizate de o productivitate mică şi,
adesea, o durată relativ redusă a procesului.

Productivitatea poate fi îmbunătăţită prin adoptarea cultivării în sistem

semicontinuu sau cu şarjă de alimentare (fed-batch culture) care oferă
următoarele avantaje:

- înlăturarea efectului represiv datorită lipsei uneia sau mai multor substanţe
nutritive, îndeosebi a surselor de carbon şi azot uşor asimilabile;
- reducerea vâscozităţii mediului;
- reducerea efectului inhibitor al unor componente din mediul de cultură:
- prelungirea duratei etapei de formare a produselor de metabolism.
De exemplu, la obţinerea penicilinei, în mediul de cultivare se adaugă glucoza
ca sursă de carbon şi energie pentru stimularea producerii antibioticului după
ce creşterea microorganismului producător, Penicilliuin chrysogenum, a încetat
(Queener and Swartz, 1979).

Bioreactoarele cu funcţionare discontinuă sau semicontinuă sunt specifice

proceselor fermentative în care procesul de formare a produsului are loc în
etapa ulterioară fazei exponenţiale de creştere.

Principalul dezavantaj al funcţionării în sistem discontinuu şi semicontinuu este

acela că formarea eficientă de produse are loc numai pe parcursul unei părţi a
fiecărui ciclu de creştere.
Bioreactoarele cu funcţionare continuă, în care mediul este adăugat continuu în
bioreactor, iar un debit egal de mediu fermentat este concomitent evacuat, sunt
utilizate pentru; studiul parametrilor cinetici de multiplicare a microorganismelor
şi ai procesului fermentativ, obţinerea de culturi starter, obţinerea de biomasa şi
metaboliţi.

Deşi atât bioreactoarele air-lift, cât şi bioreactoarele cu strat de umplutură pot fi

caracterizate de o funcţionare continuă, cel mai folosit este bioreactorul cu
amestecare (prezentate în subcap. 2.3). In acest caz, debitul de mediu
alimentat este corelat cu viteza maximă de creştere a microrganismelor (μmax, in
h-1) sau cu concentraţia de celule din sistem.
In situaţia obţinerii de metaboliţi secundari, atunci când biosinteza
produsului nu este asociată cu multiplicarea microorganismelor,
nu se foloseşte un singur bioreactor cu amestecare completă,
optimizat, ci se adoptă o serie de bioreactoare în cascadă, ceea
ce permite diferenţierea condiţiilor de mediu pentru etape diferite,
mai ales dacă se impun condiţii optime diferite pentru creştere şi
multiplicare, respectiv pentru formarea de produse.
Bibliografie minimala selectiva

1. Turtoi, M., Bioreactoare: notiuni fundamentale, Editura Academica, Galati,

2006.
2. Jinescu, Ghe., Nistor, D.I., Bioreactoare - Note de curs, Editura Alma Mater,
Bacau, 2007.
3. Characklis, W.G. and Marshall, K.C. (1990). Biofilms. John Willey & Sons
Inc.. New York, US.
4. Hem, L.J., Rusten, B. and Odegaard, H. (1994). Nitrificaiion in a Moving Bed
Biofilm Reactor. Water Research, 28 (6), 1425-1433, Eisevier Science Ltd.,
UK.
5. Queener, S.W. and Swartz, R.W. (1979). PeniciUins: biosynthetic and
semisynihetîc. Economic Mkrobialogy, Voi. 3. Ed. Rose, A.H., 35-123.
London, Academic Press, Great Brilain.
6. van't Riet, K. and Tramper, J. (1991). Basic Bioreactor Design. Marcel
Dekker, Inc., New York, US.
7. Ward, O.P. (1991). Bioprocessing. Open University Press, Buckingham,
Great Brilain.
8. Williams, J.A. (2002). Keys to Bioreactor Selections. CEP Magazine, 3, 34-
41, www.cepmagazinc.org.