Apele uzate

1)Clasificare :
-ape uzate menajere
ape uzate industriale
-ape uzate orãsenesti
-ape uzate din agricultura
-ape pluviale sau meteorice.

2)Cerinte pentru deversare in receptor

3) canalizarea
4)Epurarea
Treapta I epurare mecanica :gratare,deznisipatoare, decantoare primare.Epurarea mecanică
are ca scop îndepărtarea materialelor grosiere si a materialelor solide în suspensie,
decantabile.
Treapta II –biologica,aerotancuri, decantoare secundare pentru îndepărtarea materiilor
dizolvate şi coloidale .
Treapta III combinatie procedee chimice, biologice epurare avansata pentru indepartarea
azotului si fosforului
Calitatea apelor de suprafaţã este cel mai mult afectatã de deversarea de cãtre om de
ape uzate. Prin urmare, principala mãsurã practicã de protecţie a calitãţii apelor de suprafaţã
este epurarea apele uzate .
Primul pas spre epurare este colectarea apelor uzate, care se face prin sisteme de
canalizare. Ele sunt mai simple la poluanţi industriali, dar foarte vaste şi complicate în cazul
canalizãrii localitãţilor, deoarece trebuie sã preia ape uzate fecaloid-menajere de la un foarte
mare numãr de surse - toate chiuvetele, WC-urile, cãzile de duş sau baie etc. Se mai adaugã
canalele ce preiau apele pluviale. Apele acestea trebuie apoi conduse la staţia de epurare, de
unde de regulã sunt restituite în emisar, de obicei un râu. Pentru a înţelege mai bine problema
epurãrii apelor, este necesarã cunoaşterea unor reglementãri în domeniu. Primele canalizãri
se pare cã au fost fãcute acum 5000 de ani la Mohenjo-Daro, pe valea Indusului. În Roma
anticã, celebra cloacã maximã deservea 1 milion de locuitori. Canale romane sunt şi astãzi în
uz, fiind tehnic excelent executate, dar nefãcând pe atunci decât sã deverseze apele uzate din
oraşe în emisar (râu sau mare) situate în aval. În evul mediu situaţia în oraşele europene era
dezastruoasã, apele uzate erau aruncate pe stradã, în cel mai bun caz în şanţul din mijlocul
strãzii.
În zone rurale sau in apropierea oraselor destinate zonelor rezidentiale, cu climat nu foarte
rece şi nu prea umed se pot folosi cu succes sisteme de tancuri septice cu câmpuri de absorbţie
pe sol. Mai sigure dar mai scumpe sunt tancurile septice închise, care se vidanjeazã periodic şi
se transportã întreg conţinutul la o staţie de epurare, sau se face sistem centralizat de
canalizare ca în mediul urban. O soluţie ieftinã hibridã este combinaţia între tanc septic, care
sã reţinã numai componenta solidã a apelor uzate fecaloid-menajere şi canalizare centralizatã,
care sã colecteze şi sã ducã la staţia de epurare numai componenta lichidã. Avantajele unui
astfel de sistem hibrid sunt cã tancul septic trebuie golit mult mai rar, iar sistemul de
canalizare se poate realiza cu ţevi de diametre mult mai mici şi deci costuri reduse.
Existã diverse variante constructive, soluţii tehnice, de design şi de material folosit la canale.
Majoritatea conductelor de canal sunt la noi din ciment sau azbociment, iar marile colectoare
au structuri diverse, unele armate sau de metal, fiind adevãrate tunele. Existã însã principii
comune şi variante larg folosite. În mod tipic, în interiorul clãdirilor sistemul începe cu
sifoane la chiuvete, WC-uri, cãzi de duş sau baie, canale la nivelul podelei etc. Acestea
converg gravitaţional spre subsolul clãdirii , de unde trec în exterior spre racordul cu reţeaua
publicã de canalizare.
Canalele pentru ape pluviale au deschideri spre strãzi, curţi şi alte spaţii. Ele sunt laterale în
rigole sau orizontale, acoperite cu grãtare. În interiorul puţului se monteazã dispozitive care sã
împiedice intrarea de gunoaie şi eventual emanarea de mirosuri, având astfel canal cu gãleatã
sau cu gãleatã şi sifon. Gãleata reţine corpurile solide şi se goleşte periodic.
Structura unei reţele de canalizare este arborescentã: canalele de racord converg în canale
colectoare secundare ce se reunesc în colectoare principale, ce se terminã sau ar trebui sã se
termine la staţia de epurare.
Reţelele au guri pentru vizitare, care sã permitã accesul pentru control şi întreţinere.
Canalele pot fi curãţate prin diverse tehnici: spãlare cu presiune ridicatã, curãţare cu dragã,
lanţ sau cablu, curãţare cu vehicule speciale.
Construcţia sistemului de canalizare trebuie sã asigure o perfectã etanşeitate, o netã separare
de reţeaua de alimentare cu apã ( nu trebuie sã vinã în contact şi în nici un caz sã nu treacã
deasupra ei) , pentru evitarea unei posibile contaminãri. Trebuie sã aibã cãdere suficientã,
coturi nu prea
strânse, adâncime corespunzãtoare, construite pentru evitarea îngheţãrii iarna, dimensionãri
(diametre) adecvate ca sã permitã preluarea întregului debit, sã nu se ajungã la blocaje şi
refulãri la exterior pe strãzi sau şi mai rãu în interiorul clãdirilor.
O mare problemã în zonele urbane o constituie apele pluviale. Uneori sunt colectate de
sisteme de canalizare distincte şi deversate direct în emisar - de regulã râul care trece prin / pe
lângã localitatea în cauzã. Dar ele sunt mai mult decât nişte simple ape de şiroire încãrcate cu
suspensii. De pe strãzi ele se încarcã cu reziduuri petroliere şi de uleiuri, plumb de la
combutibili, particule din abrazarea cauciucurilor şi discurilor de frânã ale automobilelor etc.
şi deci sunt suficient de poluate încât sã necesite de fapt epurare în staţia de epurare
orãşeneascã la fel ca alte ape uzate.
În alte cazuri apele pluviale sunt colectate împreunã cu apele uzate fecaloid-menajere sau alte
asemenea ape puternic poluate, şi ajung în comun în staţiile de epurare. La ploi puternice însã,
se genereazã debite cãrora nici o staţie de epurare nu le-ar putea face faţã, şi se ajunge ca
volume mari de ape uzate sã fie deversate direct în râurile apropiate, scurtcircuitând staţia de
epurare. Se obţine un efect mai grav decât dacã numai apele pluviale ar fi fost deversate
neepurate în emisar.
S-au încercat mai multe soluţii. Unele oraşe au cheltuit imens pentru a construi rezervoare
uriaşe pentru apele pluviale , în scopul colectãrii în timpul ploilor torenţiale a debitelor ce nu
pot fi preluate de staţiile de epurare şi epurarea treptatã epurate în perioadele fãrã precipitaţii.
Mai ieftin este sã se caute rezolvãri cât mai aproape de cauzele fenomenului, nu de efecte şi
anume reducerea debitului apelor uzate pluviale care ajung în canalizare, fie pe ansamblu, fie
cel puţin întârzierea lor pentru a evita un debit de vârf. Reducerea permanentã se obţine prin
reducerea suprafeţelor sigilate (impermeabilizate) din zonele urbane şi mãrirea celor de pe
care apa se poate infiltra în sol în loc sã se scurgã în sistemul de canalizare. Astfel în locul
asfaltului sau altor materiale impermeabile se pot pune pe trotuare, în pieţe, parcaje şi chiar
strãzi pavaje din materiale poroase, permeabile la apã, care permit o anumitã infiltraţie.
Aceastã soluţie este tot mai des întâlnitã deşi motivaţia este adesea uşurinţa desfacerii ei în
caz de necesitatea unor sãpãturi (acces la conducte, cabluri etc.) şi nu din motive de ape. Alte
soluţii sunt mai rar întâlnite, deşi sunt fezabile: grilaje de metal, beton sau material plastic, în
loc de asfalt, pe zonele de parcaj şi alte suprafeţe, chiar pietriş în loc de asfalt pe alei şi
drumuri, intercalarea în şanţuri şi rigole de zone înierbate sau de gropi şi alte elemente
favorabile infiltraţiilor; conducte poroase sau perforate pentru apele pluviale, intercalarea de
cisterne şi rezervoare pentru apele din parcaje şi de pe acoperişuri şi direcţionarea acestor ape,
alãturi de cele stradale unde diferenţele de nivel permit, spre paturi de infiltrare, ochiuri de
apã sau bazine din parcuri şi zone verzi urbane, colectarea în cisterne şi recircularea în scop
menajer, de stropire a spaţiilor verzi sau în alte scopuri a apelor pluviale etc.
Privitor la soluţiile legate de întârzierea afluxului spre canalizare a apelor meteorice se poate
aminti creşterea rugozitãţii suprafeţelor de recepţie şi colectare , scãderea utilizãrii
materialelor care favorizeazã o curgere rapidã, înierbarea rigolelor şi şanţurilor colectoare sau
dispunerea de pietriş în ele, intercalarea de fâşii de iarbã, minigropi şi alte adâncituri,
realizarea de acoperişuri plate eventual cu gazon sau pietriş, sau chiar inundarea temporarã a
acoperişului plat prin limitatoare de debit la sistemul de scurgere, utilizarea de materiale cu
microşanţuri pentru acoperiş şi citerne pentru a întârzia curgerea apei etc. De asemenea se pot
intercala la scurgerile de pe acoperişuri şi parcãri , cisterne pentru colectarea şi stocarea
temporarã a apelor pluviale , se pot realiza prelungiri ale cãilor de scurgere pentru o parte din
ape,pentru ca ele sã se descarce succesiv în canalizare şi deci sã se evite debitul "de vârf".
Primele staţii de epurare a apelor au apãrut în Anglia în secolul XIX. Iniţial s-au realizat
canalizãri, care au rezolvat problema epidemiilor hidrice, dar au fãcut din Tamisa un râu mort
ce degaja miros pestilenţial, încât în geamurile Parlamentului au trebuit atârnate cârpe
îmbibate cu clorurã de calciu. Abia atunci s-a trecut la realizarea de staţii de epurare. Tot în
Anglia s-au pus bazele monitorizãrii apelor uzate. Parametrul "consum biochimic de oxigen"
CBO5 a fost introdus în 1898 şi a fost conceput în concordanţã cu realitãţile englezeşti –
temperaturã 20 oC, timp de rezidenţã în râu 5 zile, tip de poluare predominant fiind cea
fecaloid-menajerã.
În SUA, în 1984 existau 15438 de staţii de epurare, care deserveau o populaţie de 172205000
locuitori, adicã 73,1% . Procentul de epurare a apelor din punct de vedere al încãrcãrii
organice mãsurate prin CBO5 a fost de 84%, iar din punct de vedere al suspensiilor de
86,3%. In anul 2005 s-a atins unui nivel de 16980 de staţii de epurare care deservesc
243723000 locuitori, adicã 86,6% . Procentul de epurare a apelor din punct de vedere al
încãrcãrii organice mãsurate prin CBO5 e planificat sã atingã 89,9% iar din punct de vedere al
suspensiilor de 88,9%.
În SUA tot mai puţine ape uzate dupã epurare se descarcã din nou în emisar. Se infiltreazã în
sol sau se utilizeazã pentru irigaţii, în industrie, pentru recreere (lacuri), pentru pisciculturã şi
chiar ca sursã de apã potabilã, dupã descãrcare în lacuri sau injectare în sol sau chiar direct,
dar cu supunere la preparare avansatã. De exemplu în SUA se utilizeazã ape uzate la
prepararea de apã potabilã în oraşe ca Denver, El Paso şi chiar Washington DC. Aceasta este
destul de scumpã, dar totusi mai ieftinã decât desalinizarea apei marine de exemplu, de aceea
tehnologia se rãspândeşte în ţãri arabe şi africane.

Staţii de epurare a apelor uzate

Deşi diferã prin dimensiuni şi tehnologii folosite, cea mai mare parte a staţiilor de epurare a
apelor uzate orãşeneşti au o schemã constructivã apropiatã. Existã şi unele realizate pe
verticalã, tip turn, dar majoritatea sunt pe orizontalã. Ocupã relativ mult teren, dar o parte din
instalaţii se pot realiza în subteran, cu spaţii verzi deasupra.
Distingem o treapta primarã, mecanicã, o treaptã secundarã biologicã şi la unele staţii , o
treaptã terţiarã - biologicã, mecanicã sau chimicã.
Treapta primarã constã din mai multe elemente succesive:
-Grãtarele reţin corpurile plutitoare şi suspensiile grosiere (bucãţi de lemn, textile, plastic,
pietre etc.). De regulã sunt grãtare succesive cu spaţii tot mai dese între lamele. Curãţarea
materiilor reţinute se face mecanic. Ele se gestioneazã ca şi gunoiul menajer, luând drumul
rampei de gunoi sau incineratorului ;

-Sitele au rol identic grãtarelor, dar au ochiuri dese, reţinând solide cu diametru mai mic.
-Deznisipatoarele sau decantoarele pentru particule grosiere asigurã depunerea pe fundul
bazinelor lor a nisipului şi pietrişului fin şi altor particule ce au trecut de site dar care nu se
menţin în ape liniştite mai mult de câteva minute. Nisipul depus se colecteazã mecanic de pe
fundul bazinelor şi se gestioneazã ca deşeu împreunã cu cele rezultate din etapele anterioare,
deoarece conţine multe impuritãţi organice.
-Decantoarele primare sunt verticale şi orizontale - asigurã staţionarea apei timp mai
îndelungat, astfel cã se depun şi suspensiile fine. Se pot adãuga în ape diverse substanţe
chimice cu rol de agent de coagulare sau floculare, uneori se interpun şi filtre. Spumele şi alte
substanţe flotante adunate la suprafaţã (grãsimi, substanţe petroliere etc.) se reţin şi se înlãturã
("despumare"), nãmolul depus se colecteazã şi se înlãturã din bazin cu lame racloare
susţinute de pod rulant şi se trimite la metantancuri.
Treapta secundarã constã din mai multe etape şi utilizeazã dispozitive specifice:
- Aerotancurile sunt bazine unde apa este amestecatã cu "nãmol activ" ce conţine
microorganisme, care descompun aerob substanţele organice. Se introduce continuu aer
pentru a accelera procesele biochimice.
-Decantoarele secundare sunt bazine în care se sedimenteazã materialele de suspensie formate
în urma proceselor complexe din aerotancuri. Acest nãmol este trimis la metantancuri , se
extrag gaze, care conţin metan utilizat ca şi combustibil de exemplu la centrala termicã.
Treapta a treia nu existã la toate staţiile de epurare. Ea are de regulã rolul de a înlãtura
compuşi în exces (de exemplu nutrienţi- azot şi fosfor) şi a asigura dezinfecţia apelor (de
exemplu prin clorinare). Aceastã treaptã poate fi biologicã, mecanicã sau chimicã sau
combinatã, utilizând tehnologii clasice precum filtrarea sau unele mai speciale cum este
adsorbţia pe cãrbune activat, precipitarea chimicã etc. Eliminarea azotului în exces se face
biologic, prin nitrificare (transformarea amoniului în azotit şi apoi azotat) urmatã de
denitrificare, ce transformã azotatul în azot ce se degajã în atmosferã. Eliminarea fosforului se
face tot pe cale biologicã, sau chimicã.
În urma trecerii prin aceste trepte apa trebuie sã aibã o calitate acceptabilã, care sã corespundã
standardelor pentru ape uzate epurate. Dacã emisarul nu poate asigura diluţie puternicã, apele
epurate trebuie sã fie foarte curate. Ideal este sã aibã o calitate care sã le facã sã nu mai merite
sã fie numite "ape uzate" dar în practicã rar întâlnim o situaţie fericitã. Pe de o parte
tehnologiile de epurare se îmbunãtãţesc, dar pe de altã parte ajung în apele fecaloid-menajere
tot mai multe substanţe care nu ar trebui sã fie şi pe care staţiile de epurare nu le pot înlãtura
din ape.
În final apa epuratã este restituitã în emisar - de regulã râul de unde fusese prelevatã amonte
de oraş. Ea conţine evident încã urme de poluant, de aceea este avantajos ca debitul
emisarului sã fie mare pentru a asigura o diluţie adecvatã. Alte soluţii propun utilizarea pentru
irigaţii a apelor uzate dupã tratamentul secundar, deoarece au un conţinut ridicat de nutrienţi.
Acest procedeu e aplicabil , dacã acele ape nu conţin substante toxice peste limitele admise şi
produsele agricole rezultate nu se consumã direct. În acest caz nu mai este necesarã treapta a
III-a şi nu se mai introduc ape în emisar (fapt negativ din punct de vedere al debitului dar
pozitiv pentru calitate, deoarece apele epurate nu sunt niciodatã cu adevãrat de calitate
apropiatã celor naturale nepoluate antropic). Se experimenteazã şi utilizarea apelor uzate ca
sursã de apã potabilã, desigur cu supunerea la tratamente avansate de purificare.
Nãmolul din decantoarele primare şi secundare este introdus în turnuri de fermentaţie, numite
metantancuri. De obicei sunt rezervoare de beton armat de mari dimensiuni, unde se asigurã
temperaturi relativ ridicate, constante şi condiţii anaerobe, în care bacteriile fermenteazã
nãmolul şi descompun substanţele organice pânã la substanţe anorganice, rezultând un nãmol
bogat în nutrienţi şi gaze care conţinând mult metan, se utilizeazã ca şi combustibil.
În anumite condiţii de climã se poate folosi şi epurarea biologicã cu plante, prin mlaştini sau
lagune de epurare, metodã prin care se pot reţine fosfaţii, nitraţii şi agenţii patogeni. Un hectar
de stuf de exemplu extrage din apã anual 10-15 tone de azot, fosfor şi sulf şi peste 150 tone de
poluanţi organici . La Arcata (California) în mod experimental s-a introdus un sistem de
epurare exclusiv biologic, cu plante, într-un sistem de mlaştini şi lacuri. Fezabilitatea pe
termen lung şi posibilitatea de a folosi pe scarã largã asemenea tehnologie este deocamdatã
controversatã.
Preepurarea apelor uzate industriale este o altã problemã importantã. Apele uzate
industriale au de regulã nivele înalte de încãrcare cu poluanţi , mai ales au caracteristici
frecvent foarte diferite de cele uzate menajere. De aceea ele nu pot fi epurate direct în staţiile
de epurare orãşeneşti, ci trebuie supuse unui proces de preepurare adaptat naturii poluantului
sau poluanţilor în cauzã şi eventual descãrcate ulterior în canalizarea oraşului şi duse la staţia
clasicã de epurare. Se poate face şi o staţie complet separatã pentru apele industriale, care sã
asigure o epurare pânã la nivelul la care pot fi descãrcate legal în emisar (râu de exemplu). O
asemenea staţie complet separatã se poate justifica economic la mari întreprinderi...
Ape industriale uzate sunt şi cele ce provin din "spãlarea" gazelor, inclusiv a celor de la
centralele termice sau termoelectrice, unde apele se încarcã cu bioxid de sulf, rezultând gaze
mai puţin poluante pentru atmosferã, dar ape foarte poluate.
Uneori apele uzate industriale au încãrcãri de poluanţi pentru care nu existã tehnologie de
epurare adecvatã, singura soluţie rãmânând în acest caz injectarea profundã.
Din staţiile de epurare rezultã mari cantitãţi de nãmol. Acesta poate fi uscat prin diverse
procedee, prelucrat şi poate fi utilizat ca îngrãşãmânt agricol ,sau dupã caz este transportat la
rampa de gunoi şi hãldat , sau incinerat sau supus pirolizei. Utilizarea ca îngrãşãmânt oricum
nu se face direct, ci mai întâi trebuie supus unui proces de "condiţionare" ce poate cuprinde
mai multe etape: dezinfecţie,adãugare de sãruri de aluminiu şi fier, var, cenuşã, materiale de
floculare apoi deshidratare prin presã sau centrifugã.
În ultimul timp în apele uzate ajung tot mai multe metale grele şi alţi poluanţi ,care fac ca
nãmolul sã fie toxic şi neadecvat utilizãrii ca îngrãşãmânt. Alternative sunt folosirea lui ca
materie primã la cãrãmizi speciale sau alte materiale de construcţii. O practicã larg rãspânditã
în trecut şi abandonatã dupã îndelungi scandaluri a fost deversarea în ocean a nãmolului
provenit din staţii de epurare a apelor.
Printre metodele speciale de epurare a apelor se numãrã osmoza inversã. Osmoza a fost
descoperitã în 1748, iar osmoza inversã mult mai târziu, dar cu vaste aplicaţii. Ea produce
apã curatã, (demineralizatã) şi se poate folosi ca metodã pentru epurarea apelor uzate şi
preparare de apã potabilã. Principiul de funcţionare al procedeului este o membranã semi-
permeabilã, prin care apa trece foarte uşor , alte substanţe mai puţin sau deloc din cauza
mãrimii moleculei. Punând în contact douã mase de apã de concentraţii diferite de diverse
substanţe, separate prin membranã, la osmoza normalã apa va tinde sã traverseze membrana
de la soluţia mai diluatã cãtre cea mai concentratã pânã la egalarea concentraţiilor. Dar dacã
pe soluţia mai concentratã se aplicã o presiune mare, peste nivelul celei osmotice produsã de
diferenţa de concentraţie, procesul este invers şi apa trece din soluţia concentraţie spre cea
diluatã, cu alte cuvinte de la cea poluatã spre cea purificatã.
Stratul de soluţie concentratã care se formeazã pe suprafaţa membranei trebuie îndepãrtat
periodic pentru a preveni astuparea microporilor prin care trec moleculele de apã. În acest
sens se poate utiliza un pre-filtru cu carbon activ pentru reţinerea clorului care poate distruge
membrana şi a unui pre-filtru pentru sedimente care sã reţinã suspensiile fine. Dedurizarea
prealabilã a apei este necesarã dacã apa este foarte durã.
O soluţie mai puţin ecologicã, deloc o abordare durabilã a problemei apelor, în locul tratãrii în
staţii de epurare sau alte metode este injectarea profundã a apelor uzate, în zone şi adâncimi
unde nu contamineazã sursele de apã subteranã în uz curent sau cunoscute. tipurile de ape
uzate , care se injecteazã sunt de regulã ape grav contaminate şi foarte greu de epurat cum ar
fi : ape sãrate de la exploatãri petroliere, ape utilizate la minerit prin solvire a diverselor
minerale (clorurã de sodiu, potasiu, fosfaţi, uraniu, cupru etc.), ape utilizate în procedeul de
ardere în situ a combustibililor fosili (cãrbune, şisturi bituminoase...), ape rezultate din
producerea de energie electricã pe baza celei geotermale; ape radioactive sau încãrcate cu
substanţe de înaltã toxicitate din industria farmaceuticã, chimicã etc., ape de rãcire; ape
meteorice colectate de canalizãri municipale .
Injectarea se face la adâncimi de regulã de 500-2000 metri, cu extreme de la câteva sute de
metri pânã la peste 4000 de metri în funcţie de tipul de rocã / formaţiune geologicã în care se
injecteazã, de regulã nisip, gresie, dolomit sau calcare.