UNIVERSITATEA „CONSTANTIN BRÂNCUŞI” DIN TÂRGU-JIU

FACULTATEA DE ȘTIINȚE MEDICALE ȘI COMPORTAMENTALE

SPECIALIZAREA: ASISTENȚĂ MEDICALĂ GENERALĂ ȘI MOAȘE, ANUL I
DISCIPLINA: BIOFIZICĂ
CONF. UNIV. DR. NICA-BADEA DELIA

SUPORT DE CURS ON LINE/ DATĂ PROGRAMATĂ ÎN ORAR 23.03.2020

CURS NR. 3

BIOMECANICA LICHIDELOR. BIOFIZICA SISTEMELOR DISPERSE

I. Obiective:
1.Biomecanica lichidelor
2.Biofizica sistemelor disperse
II. Bibliografie

1.Biomecanica lichidelor

1.1. Hidrostatica

Starea de agregare lichidă se caracterizează prin existenţa unor forţe de atracţie

importante între particulele constituente, cele de respingere fiind slabe, motiv
pentru care, deşi lichidele au volum propriu, nu au formă proprie, ele luând
forma vasului în care se află. Suprafaţa liberă a lichidelor este elastică şi
exercită o presiune foarte mare asupra interiorului lichidului şi de aceea
lichidele sunt practic incompresibile.
Densitatea unui material omogen se defineşte ca fiind masa conţinută în
unitatea de volum:
m

V

Unitatea de măsură pentru densitate este kg/m3 sau g/cm3 (1000 kg/m3 =
1g/cm3).

Presiunea hidrostatică este presiunea exercitată de o coloană de fluid la baza

sa. În orice punct din interiorul fluidului există o presiune datorată greutăţii
straturilor de deasupra acelui punct.

Presiunea statică reprezintă presiunea totală pe care o înregistrează un

manometru situat pe fundul unui vas plin cu lichid – suma dintre presiunea
atmosferică exercitată de aerul de deasupra lichidului (p0)şi presiunea
hidrostatică reprezentată de pătura de lichid (p).

Legea lui Pascal: Presiunea aplicată unui lichid aflat într-un vas este
transmisă integral oricărei porţiuni a fluidului, precum şi pereţilor vasului.

Legea lui Arhimede: Un corp scufundat într-un lichid este împins de jos în sus
cu o forţă egală cu greutatea volumului de lichid dizlocuit de corp.

1.2.Hidrodinamica

Hidrodinamica se ocupă cu studiul mişcării lichidelor. Pentru deducerea legilor

de mişcare se utilizează modelul lichidului ideal.

1.3. Fenomene superficiale

Fenomenele legate de suprafața de separare dintre un lichid și mediul care-l

înconjoară se numesc fenomene superficiale:
1. Fenomenele legate de suprafața de separație dintre un lichid și mediul
gazos de deasupra acestuia se numesc fenomene de suprafață (superficiale).
2. Fenomenele legate de suprafața de separație dintre un lichid și pereții
vasului în care acesta se gaseste se numesc fenomene de adeziune și capilare.
1. Contactul lichid- gaz. Suma forţelor rezultante care se exercită asupra
tuturor moleculelor din stratul superficial raportată la aria suprafeţei libere a
lichidului reprezintă presiunea pe care stratul superficial o exercită asupra
restului lichidului.

2. Contactul lichid- solid, capilaritatea. Moleculele de lichid aflate în contact

cu pereţii vasului, care conţin lichidul, sunt supuse unor forţe de interacţiune cu
moleculele de solid din care este format vasul, numite forţe de coeziune (Fc). În
acelaşi timp, ele interacţionează şi cu restul moleculelor de lichid, prin forţe de
adeziune (Fa).

1.4. Elemente de hemodinamică

Hemodinamica are ca obiect studiul fenomenelor fizice ale circulaţiei

(mecanica inimii şi hidrodinamica curgerii sângelui prin vase elastice),
aparatele, modelele, precum şi dispozitivele experimentale folosite pentru acest
studiu. Sistem circulator - sistem tubular închis în care inima acţionează ca o
pompă care împinge sângele într-o manieră pulsatilă în vasele de sânge de
diferite calibre, având pereţi nerigizi şi parţial elastici.
2. BIOFIZICA SISTEMELOR DISPERSE

2.1. Sisteme disperse

Sistemul disperseste definit ca un amestec de două sau mai multe substanţe

dintre care cel puţin una este divizată în particule foarte mici (lb. lat. Dispersus:
divizat în particule foarte mici). Substanţele sistemului pot fi: specii ionice,
specii moleculare, specii macromoleculare.
Sistemele disperse sunt alcătuite din două componente:
 mediul dispersant sau dispersiv, se află în cantitatea cea mai mare;
 mediul dispersat, nu formează agregate prin autoasamblare spontană.
Clasificarea sistemelor disperse se poate face după diverse criterii.
1. După criteriul omogenităţii:
 Sisteme disperse omogene:
o Toate componentele sunt în aceeaşi stare de agregare (fază);
o Distribuţia particulelor şi proprietăţile sistemului nu variază în
interiorul acestuia.
 Sisteme disperse neomogene:proprietăţile sistemului variază în interiorul
acestuia;
 Sisteme disperse heterogene, o categorie aparte caracterizată prin:
o Componentele sistemului sunt în faze de agregare diferite;
o Componentele sistemului sunt delimitate prin suprafaţe de
separare.
2. După numărul de faze:
 Sisteme disperse monofazice:
o Au o singură stare de agregare;
o Nu există discontinuităţi între componente;
o Pot fi omogene sau neomogene.
 Sisteme disperse polifazice:
o Componentele sistemului se află în stări de agregare diferite;
o Componentele sistemului se află în aceeaşi stare de agregare
delimitată prin suprafeţe de separaţie.

3. Afinitatea dintre particulele sistemelor disperse:

 Sisteme disperse liofile(cf. gr. lyein – a dizolva):
o Există afinitate între particulele dispersate şi mediul dispersiv.
 Sisteme disperse liofobe:
o Afinitatea dintre particulele dispersate şi mediul dispersiv este foarte
mică sau nu există.
4.Dimensiunea particulelor dispersate:
 Soluţii adevărate (moleculare): Dimensiunea particulelor dispersate: d < 1
nm.
  Dispersii coloidale, coloizi: 1 nm < d < 1000 nm.
 Suspensii: d > 1000 nm.

2.2. Soluţii

În soluţie fazele sistemului dispers sunt: faza dispersantă (solventul) şi

dispersată (solvitul). Solventul reprezintă elementul activ, iar solvitul elementul
relativ pasiv, deoarece şi acesta influenţează caracteristicile sistemului.
Convenţii:dacă unul dintre constituenţi este lichid, acesta este solventul;dacă
doi sau mai mulţi constituenţi sunt lichide, cel care se află încantitatea cea mai
mare e solventul.
Entalpia de dizolvare: căldura degajată la dizolvarea completă a unui mol de
substanţă într-un anumit solvent, este dată de suma variaţiilor de entalpie din
etapele procesului de dizolvare.
Procesul de dizolvare este condiţionat de afinitatea solvitul faţă de solvent:
 Se rup legăturile solvit-solvit (proces endoterm: KOH în apă, temperatura
solventului scade);
 Se rup unele legături solvent-solvent (proces endoterm:NaCl în apă,
temperatura solventului creşte);
 Se formează legături solvit-solvent (proces exoterm), denumit solvatare.
Pentru caracterizarea sistemelor disperse din punct de vedere cantitativ, se
foloseşte un parametru intensiv de stare numit concentraţie.
În SI (sistemul internaţional de mărimi şi unităţi) concentraţia se măsoară prin
numărul de Kmoli de solvit pe unitatea de volum de soluţie (Kmoli/m3) şi este
numită concentraţie molară sau molaritate.
Concentraţia molală (molalitate) reprezintă numărul de moli de solvit la 1 kg de
solvent: .
Concentraţia procentuală de masă exprimă masa de solvit aflată în 100 de
grame de solvent, în timp ce concentraţia volumică arată câte grame de solvit se
găsesc în 100 ml de soluţie.
Concentraţia normală (normalitate) pentru soluţii de electrolit reprezintă
numărul de echivalent de solvit la 1 litru de soluţie (un echivalent este egal cu
cantitatea de substanţă care conţine NA (Numărul lui Avogadro) de sarcini
electrice elementare.
În funcţie de dimensiunile particulelor (gradul de dispersie : ) soluţiile se
clasifică în:
 soluţii adevărate (moleculare) Δ > 109 m-1, d < 1 nm, acestea sunt
invizibile la microscopul optic sau la ultramicroscop;
 soluţii coloidale 107 m-1< Δ < 109 m-1, 1 nm <d < 100 nm, vizibile la
ultramicroscop;
suspensii Δ < 107 m-1, d > 100 nm, vizibile la microscopul optic sau chiar cu
ochiul liber. În organism există soluţii adevărate, coloizi şi suspensii în care
dispersantul este lichid, comportamentul lichidelor biologice fiind complex,
având proprietăţi conjugate tuturor celor trei clase de sisteme disperse:
 sângele este soluţie pentru cristaloizi (Na, Cl, K), coloid (deoarece
conţine proteine: serumalbumine, globuline), suspensie (datorită
prezenţei elementelor figurate);
 lichidul cefalo - rahidian (LCR): este soluţie deoarece are în structură
substanţe cristaloide; este coloid pentru că are în concentraţie scăzută
şi albumine; poate fi încadrat ca o suspensie conținând rare celule
endoteliale şi limfocite.
Solubilitatea unei soluţii depinde de natura solventului şi a solvitului,
temperatură, presiune, gradul de contaminare a soluției cu alte elemente.
Saturaţia este o stare de echilibru, condusă de legile termodinamice ale
echilibrului.
Solubilitatea se poate explica pornind de la interacţiunile care există între
particulele de solvent şi particulele de solvit. Dacă interacţiunea dintre tipurile
diferite de particule este mai puternică decât interacţiunea dintre particulele
aceleiaşi faze, solubilitatea creşte, soluţia se formează spontan, particulele de
solvit sunt înglobate de particulele de solvent.

2.3. Fenomene de transport în soluţii.

Transportul de substanţă în cazul soluţiilor se poate face prin două moduri: prin
difuziecare reprezintă transportul de solvit sub acţiunea gradientului
electrochimic şi prin osmoză care reprezintă transportul de solvent sub acţiunea
gradientului de presiune. Cele două fenomene sunt simultane.

Difuzia simplă
Difuzia este fenomenul de pătrundere a moleculelor unei substanţe (lichide sau
gazoase) printre moleculele altei substanţe (lichide, gazoase sau solide).
Difuzia se produce ca urmare a tendinţei fluidelor de a ocupa întreg volumul
aflat la dispoziţie, datorită agitaţiei termice. Acest proces conduce la egalizarea
diferenţelor de concentraţie, presiune sau temperatură, fiind o expresie a
tendinţei naturale a sistemelor de a tinde spre starea de echilibru.

Difuzia prin membrane. Osmoza

Osmoza este fenomenul de difuzie a solventului dinspre soluţia mai diluată
înspre cea mai concentrată printr-o membrană semipermeabilă. O peliculă de
grosime neglijabilă faţă de aria suprafeţei, care desparte două medii având
caracteristici fizico - chimice diferite constituie o membrană.
II. Bibliografie

1.Nica-Badea Delia, Noţiuni fundamentale de biofizică cu aplicabilitate

medicală, monografie, Editura Academica Brâncuşi, ISBN 978-973-144-621-9,
2014.
2.Nica-Badea Delia, Biofizică medicală, în format electronic Word şi
PowerPoint.
3.Nica-Badea Delia, Biofizică medicală, Curs pe suport de hârtie.
4.Ganea Constanţa, Biofizică medicală – Note de curs,
http://www.biofizica.dyndns.org.