Resurse de Apa

II.
PREZENTAREA GENERALĂ A RESURSELOR DE APA
Resursele de apă ale României sunt constituite din apele de suprafaţă (râuri, lacuri,
fluviul Dunărea) şi ape subterane
Resursele de apă potenţiale şi tehnic utilizabile se regăsesc în tabelul nr.2.1
Tabelul 2.1: Resursele de apă potențiale și tehnic utilizabile pentru anul 2017
Sursa de apă Indicator de caracterizare Total
mii.mc.
Râuri - Resursa teoretică 40.000.000
interioare - Resursa existentă potrivit gradului de amenajare a 13.679.121
bazinelor hidrografice (cuprinde şi reţeaua lacurilor
litorale, precum şi resursa asigurată prin refolosire
externă directă în lungul râului) 2.965.116
- Cerinţa de apă a folosinţelor, potrivit capacităţilor de
captare aflate în funcţiune
Dunăre - Resursa teoretică (în secţiunea de intrare în ţară, ½ din 25.000.000
(direct) stocul mediu multianual)
- Resursa utilizabilă în regim actual de amenajare 20.000.000
- Cerinţa de apă a folosinţelor potrivit capacităţilor de 3.164.721
captare aflate în funcţiune (inclusiv volumele transferate
în bazinul Litoral)
Subteran - Resursa teoretică din care: 9.600.000
• ape freatice 4.700.000
• ape de adâncime 4.900.000
- Resursa utilizabilă 4.667.639
- Cerinţa de apă a folosinţelor potrivit capacităţilor de 716.503
captare în funcţiune
Marea - Cerinţa de apă a folosinţelor, potrivit capacităţilor de

Neagră captare aflate în funcţiune 10.243
Total resurse - Resursa teoretică 134.600.000
- Resursa existentă potrivit gradului de amenajare a 32.346.760
bazinelor hidrografice
- Cerinţa de apă a folosinţelor, potrivit capacităţilor de 6.256.525
captare aflate în funcţiune
Sursa: http://www.rowater.ro
Raportat la populaţia actuala a ţării, rezultă:

• resursa specifică utilizabilă în regim natural, de cca. 2660 m3/loc./an, luând în
considerare şi aportul Dunării;
• o resursă specifică, teoretică, de cca. 1770 m3/loc./an, luând în considerare numai
aportul râurilor interioare, din acest punct de vedere ţara noastră se situează în
categoria ţărilor cu resurse de apă relativ reduse în raport cu resursele altor ţări.
Râurile interioare constituie principala resursă de apă a Românieiacestea fiind
carcterizate de variabilitate determinată de:
• zona montană, care aduce jumatate din volumul scurs;
• debitului mediu specific (1 l/s şi km2 în zonele joase, până la 40 l/s şi km2 în zonele
înalte).
• evoluţia în timp, astfel încât primăvara se produc viituri importante, urmate de secete
prelungite.
Dunărea, al doilea fluviu ca mărime din Europa (cu lungime de 2250 km, din care 1075
km pe teritoriul României) are un stoc mediu la intrarea în ţară de 174 x 109 m3.
Resursele de apă subterană sunt reprezentate de depozitele de apă existente în straturi
acvifere freatice şi straturi de mare adâncime, repartiţia scurgerii subterane pe marile unităţi
tectonice de pe teritoriul ţării fiind astfel:
• 0,5-1 l/s şi km2 în Dobrogea de Nord;
• 0,5-2 l/s şi km2 în Podişul Moldovenesc;
• 0,1-3 l/s şi km2 în Depresiunea Transilvaniei şi Depresiunea Panonică;
• 0,1-5 l/s şi km2 în Dobrogea de Nord şi Platforma Dunăreană;
• 5-20 l/s şi km2 în zona Carpaţilor, în special în Carpaţii Meridionali şi în zonele de
carst din bazinul Jiului şi Cernei.
În anul 2017 prelevările totale de apă brută au fost de 6,26 mld.m3 din care:
• populaţie 1,16 mld.m3.
• industrie 4,02 mld.m3.
• agricultură 1,62 mld.m3.
În anul 2017 evaluarea stării ecologice / potenţialului ecologic al cursurilor de apă s-a
efectuat pe baza rezultatelor obţinute în secţiunile de monitorizare şi aplicând metodologiile de
evaluare conforme cu cerinţele Directivei Cadru Apă 2000/60/EC. Au fost monitorizate și
evaluate din punct de vedere al stării ecologice 935 corpuri de apă (din care pentru 2,35 %
dintre corpuri de apă s-a evaluat starea/potenţialul doar din punct de vedere fizico-chimic) şi o
lungime totală de 37605,32 km.
În cele ce urmează se prezintă distribuţia lungimii cursurilor de apă monitorizate şi
evaluate, în anul 2017, din punct de vedere al stării ecologice/potenţialului ecologic, pe bazine
hidrografice:
BAZINUL HIDROGRAFIC TISA
În cadrul bazinului hidrografic Tisa au fost monitorizate 14 corpuri de apă naturale -
râuri reprezentând un număr de 1113,964 km. Din lungimea totală de 1113,964 km
monitorizată, 791,722km (71,02%) s-au încadrat în stare ecologică bună, 294,34 km (26,42%)
în stare ecologică moderată şi 27,296 km (2,50%) în stare ecologică proastă.
De asemenea au fost evaluate 2 corpuri de apă puternic modificate - râuri, însumând
un număr de 106,024 km, corpuri de apă care s-au încadrat astfel: 10,630 km km (10,02%) în
potenţial ecologic bun şi 95,454 (29,92%) în potenţial ecologic moderat.
BAZINUL HIDROGRAFIC SOMEŞ
În cadrul bazinului hidrografic Someş au fost monitorizate 50 corpuri de apă naturale -
râuri însumând un număr de 2259,737 km. Din totalul de 2259,737 km monitorizaţi, 1599,159
km (55,92%) s-au încadrat în stare ecologică bună, 1121,52 km (39,22%) în stare ecologică
moderată, 102,494 km (3,52%) s-au încadrat în stare ecologică slabă și 36,514 km (1,22%) s-
au încadrat în stare ecologică proastă.
De-a lungul bazinului hidrografic Someş au fost evaluate 5 corpuri de apă puternic
modificate - râuri însumând un număr de 313,097 km. Din cei 313,097 km monitorizaţi pentru
care s-a determinat potenţialul ecologic, 45,556 km (14,55%) s-au încadrat în potenţial ecologic
bun şi 267,541 km (25,45%) în potenţial ecologic moderat.
BAZINUL HIDROGRAFIC CRIŞURI
Au fost monitorizate în Bazinul Hidrografic Crişuri 40 corpuri de apă - râuri
reprezentând un număr de 1196,04 km. Din 1196,04 km monitorizaţi, pentru care s-a evaluat
starea ecologică, 244,02 km (70,57%) s-au încadrat în stare ecologică bună, 126,00 km
(15,55%) în stare ecologică moderată, 165,96 km (13,22%) în stare ecologică slabă.
În cadrul Bazinului Hidrografic Crişuri au fost evaluate, 9 corpuri de apă puternic
modificate – râuri însumând un număr de 296,32 km. Din numărul de 296,32 km monitorizaţi,
pentru care s-a evaluat potenţialul ecologic, 211,75 km (71,46 %) s-au încadrat în potenţial
ecologic bun şi 24,57 km (22,54 %) în potenţial ecologic moderat.
BAZINUL HIDROGRAFIC MUREŞ
În cadrul bazinului hidrografic Mureş au fost monitorizate 29 corpuri de apă - râuri
reprezentând 1555,237 km, astfel 912,471 km (52,67%) în stare ecologică bună, 497,249 km
(32,01%) în stare ecologică moderată, 144,917 km (9,32%) în stare ecologică slabă.
În cadrul bazinului hidrografic Mureş au fost evaluate 33 corpuri de apă puternic
modificate - râuri, însumând un număr de 1700,912 km repartiția pe lungimi fiind astfel:
1022,254 km (63,63%) în potenţial ecologic bun (PEB), 612,664 km (36,37%) în potenţial
ecologic moderat (PEMo).
În anul 2017, la nivelul bazinului hidrografic Mureș au fost evaluate pe baza datelor de
monitoring 1 corp de apă râu artificial - nepermanent, acesta urmând a fi detaliat în capitolul
de corpuri de apă nepermanente.
BAZINUL HIDROGRAFIC ARANCA
În anul 2017 a fost evaluat pe baza datelor de monitoring 1 corp de apă din categoria
râuri – corp de apă puternic modificat, Aranca + afluenţi, cu o lungime de 131,52 km, aflat în
categoria tipologică RO06, corp de apă care s-a încadrat în potenţial ecologic moderat
BAZINELE HIDROGRAFICE BEGA – TIMIŞ – CARAŞ
Din cele 29 corpuri de apă naturale – râuri monitorizate ale bazinelor hidrografice
Bega - Timiş - Caraş însumând un număr de 1120,61 km., 1002,72 km (29,49%) s-au încadrat
în stare ecologică bună şi 117,23 km (10,51%) în stare ecologică moderată. Au fost evaluate
21 corpuri de apă puternic modificate, însumând un număr de 660,05 km, 224,92 km (34,07%)
în potenţial ecologic bun (PEB);
435,13 km (65,93%) în potenţial ecologic moderat (PEMo
În bazinul hidrografic Caraş nu a fost identificat niciun corp de apă puternic
modificat.
La nivelul bazinelor hidrografice Bega – Timiş - Caraş a fost monitorizat și evaluat 1
corp de apă artificial (CAA), BEGA - cf. Behela-frontieră RO-SMR (RORW5.1_B4), având
o lungime de 44,71 km, aflat în categoria tipologică RO11, care s-a încadrat în potenţial
ecologic moderat.
BAZINELE HIDROGRAFICE NERA – CERNA
Pe culoarul Nera - Cerna au fost evaluate 14 corpuri de apă naturale – râuri,
reprezentând 677,23 km, repartiţia pe lungimi este următoarea:
- 659,57 km (97,39%) în stare ecologică bună;
- 17,66 km (2,61%) în stare ecologică moderată.
Au fost monitorizate 5 corpuri de apă puternic modificate (22,76 km), care din punct
de vedere ecologic au următoarea repartiţie:
▪ 22,47 km (92,91%) în potenţial ecologic bun (PEB);
▪ 6,29 km (7,09%) în potenţial ecologic moderat (PEMo).
BAZINUL HIDROGRAFIC JIU
Au fost monitorizate elementele biologice și elementele suport pentru 2125,13 km din
Bazinul Hidrografic Jiu, reprezentând 40 de corpuri de apă naturale – râuri. Aceștia se impart
din punct de vedere ecologic astfel:
▪ 1254,13 km (59,01%) în stare ecologică bună;
- 222,3 km (32,69%) în stare ecologică moderată;
- 42,7 km (2,30%) în stare ecologică slabă.
În anul 2017, au fost monitorizate 1 corp de apă râuri nepermanent, acesta urmând a
fi detaliat în capitolul de corpuri de apă nepermanente. Nu au fost evaluate corpuri de apă
artificiale.
BAZINUL HIDROGRAFIC OLT
In anul 2017 au fost evaluate un număr de 92 corpuri de apă - râuri (2720,00 km)
aparținând bazinului hidrografic Olt prin monitorizarea elementelor biologice cât şi a
elementelor suport. S-a stabilit, următoarea repartiţie pe lungimi în raport cu starea ecologică:
- 9,00 km (0,33%) în stare ecologică slabă,
- 19,00 km (0,70%) în stare ecologică proastă.
De asemenea au fost monitorizate elementele biologice şi elementele suport 13 corpuri
de apă puternic modificate (CAPM) din categoria râuri, în lungime totală de 556,5 de km
încadrându-se astfel:
- 393,50 km (70,71%) în potenţial ecologic bun;
- 163 km (29,29%) în potenţial ecologic moderat.
În urma monitorizării și evaluării din anul 2017 a 3 corpuri de apă artificiale în
lungime de 42 km s-au încadrat în potential ecologic moderat.
BAZINUL HIDROGAFIC ARGEŞ
În cadrul Bazinului Hidrografic Argeş au fost evaluate 1919,17 km din punct de vedere
al stării ecologice 51 corpuri de apă naturale – râuri având următoarea repartiție ecologică:
- 190,49 km (9,93%) în stare ecologică slabă;
Din punct de vedere al potenţialului ecologic au fost monitorizate 11 corpuri de apă
puternic modificate – râuri, pe o lungime de 404,75 km, din care 57,30 km (14,16%) s-au
încadrat în potenţial ecologic bun, iar 347,45 km (25,24 %) în potenţial ecologic moderat.
De asemenea în cadrul Bazinului Hidrografic Argeş au fost monitorizate 2 corpuri de
apă artificiale - râuri: Argeș - Dâmboviţa - Canal Descărcare Crivina – Roşu și Potopu – Argeş,
reprezentând un număr total de 26,19 km încadrându-seîn starea potenţial ecologic bun
BAZINUL HIDROGRAFIC VEDEA
S-au evaluat din punc de vedere ecologic 11 corpuri de apă naturale – râuri aparținând
bazinului hidrografic Vedea , însumând 446,53 km, evaluați din punct de vedere ecologic astfel:
De asemenea au fost evaluate :
- 2 corpuri de apă puternic modificate - râuri pe baza datelor de monitorizare (Vedea:
confluenţă Teleorman - localitatea Bujoru şi Claniţa: aval confluenţă Viroşi –
confluenţă Teleorman), reprezentând 92,59 km fiind încadrați în potenţial ecologic
moderat.
- 1 corp de apă artificial cu o lungime de 6,33 km care s-a încadrat în potențial
ecologic moderat.
BAZINUL HIDROGRAFIC IALOMIŢA
În cadrul Bazinul Hidrografic Ialomiţa au fost evaluate pe baza datelor de monitorizare,
din punct de vedere al stării ecologice:
- 25 de corpuri de apă – râuri, pe o lungime de 1020,00 km. Din cei 1020,00 km
pentru care s-a evaluat starea ecologică, 465 km (45,59%) s-au încadrat în stare ecologică bună
și 555 km (54,41%) în stare ecologică moderată.
- 2 corpuri de apă puternic modificate – râuri (67,00 km). În urma evaluării datelor
obţinute a rezultat că cei 67,00 km s-au încadrat în potenţial ecologic moderat.
- 4 corpuri de apă artificiale, în lungime totală de 24,2 km, pentru care s-a determinat
starea ecologică pe baza datelor de monitoring, repartiţia pe lungimi este următoarea: 22,3 km
(29,92%) în potențial ecologic bun respectiv 2,5 km (10,02%) în potențial ecologic moderat.
BAZINUL HIDROGRAFIC SIRET
Monitorizarea bazinului hidrografic Siret s-a realizat astfel:
- 52 corpuri de apă - râuri prin monitorizarea elementelor biologice cât şi a elementelor
suport, pe o lungime de 5105,034 km. Pentru cei 5105,034 km, dintre care 3966,702 km
(65,95%) în stare ecologică bună și 1132,326 km (34,05%) în stare ecologică moderată.
- 5 corpuri de apă puternic modificate (CAPM) din categoria râuri, în lungime totală
de 127,21 de km dintre care 24,22 km (19,51%) în potenţial ecologic bun și 102,39 km
(20,49%) în potenţial ecologic moderat.
- 1 corp de apă artificial Canalul Piatra Neamţ - Buhuşi cu o lungime de 35,315 km,
tipologia RO05 şi care s-a încadrat în potenţial bun.
Sub-bazinul Hidrografic Bârlad
Din cele 5 corpuri de apă naturale – râuri pe o lungime de 231,15 km ale sub-
bazinului hidrografic Bârlad. Monitorizate s-au încadrat astfel:
De asemenea au fos evaluate 3 corpuri de apă puternic modificate – râuri, pe o
lungime de 216,19 km încadrându-se la stare de potential ecologic moderat.
Sub-Bazinul Hidrografic Buzău
Sub-bazinul hidrografic Buzău a fost monitorizat la 13 corpuri de apă – râuri,
însumând 526,5 km. cu următoarea repartiție din punct de vedere ecologic: 99,5 km
(12,90%) în stare ecologică bună și 427 km (21,10%) în stare ecologică moderată. In acest
sub-bazin nu au fost monitorizate corpuri de apă puternic modificate.
BAZINUL HIDROGRAFIC PRUT
Bazinul hidrografic Prut au fost evaluate şi monitorizate astfel:
- 2 corpuri de apă naturale – râuri pe o lungime de 536,23 km având următoarea
repartție
o 17,62 km (3,29%) în stare ecologică bună;
o 302,35 km (57,44%) în stare ecologică moderată;
o 127,13 km (23,62%) în stare ecologică slabă;
o 23,67 km (15,59%) în stare ecologică proastă.
- 6 corpuri de apă puternic modificate – râuri, însumând 622,15 kmcu următoarea
componență:
o 124,51 km (20,01%) în potențial ecologic bun;
o 479,64 km (79,99%) în potențial ecologic moderat.
- 2 corpuri de apă artificiale, în lungime totală de 157,20 km care s-au încadrat în
potenţial ecologic moderat.
BAZINUL HIDROGRAFIC DUNĂRE
Pentru bazinul hidrografic Dunăre au fost evaluate pe baza monitorizării 32 corpuri de
apă (în afara corpurilor de apă localizate pe cursul principal al fluviului Dunărea şi pe cele
3 braţe principale) pe o lungime de cca. 1091,01 km cu starea ecologică următoarea: 424,66
km (32,91%) în stare ecologică bună, 504,5 km (46,24%) în stare ecologică moderată, 79,00
km (7,24%) în stare ecologică slabă și 23,00 km (7,61%) în stare ecologică proastă.
Cei cca 252,72 km monitorizaţi şi evaluaţi în raport cu potenţialul ecologic s-au încadrat
în potenţial ecologic bun 12,02 km (4,65%) și în potențial ecologic moderat 246,70 km
(95,35%).
BAZINUL HIDROGRAFIC LITORAL
În Bazinul Hidrografic Litoral au fost identificate şi evaluate prin monitorizare un număr
total de:
- 11 corpuri de apa de suprafaţă - râuri (în afara celor tranzitorii şi costiere).
- 9 corpuri de apă naturale – râuri, pe o lungime de de 236,6 km cu următoarea stare
ecologică:
o 125,6 km (53,09%) s-au încadrat în stare ecologică bună;
o 111 km (46,91%) s-au încadrat în stare ecologică moderată.
- 2 corpuri de apă artificiale - râuri (CAA), în lungime totală de 64,41 km, CDMN1
(RORW 15.1.10b_B1) şi CDMN2 - CPAMN (RORW 15.1.10b_B2), monitorizate şi încadrate
în categoria tipologică RO14 fiind incadrate în potenţial ecologic bun
FLUVIUL DUNĂREA
Pe cursul principal al fluviului Dunărea, cu o lungime pe teritoriu României de 1075 km,
au fost identificate şi evaluate un număr total de 7 corpuri de apă (PF I, PF II, PF II-Chiciu,
Chiciu- Isaccea, Isaccea-Sulina, Chilia și Sf. Gheorghe) au fost desemnate ca fiind: 2 corpuri
de apă naturale și 5 corpuri de apă puternic modificate (3 corpuri de apă puternic modificate –
tip râu și 2 corpuri de apă puternic modificate – tip lac de acumulare).
Pe cursul principal al fluviului Dunărea au fost identificate şi evaluate 2 corpuri de apă
naturale, Chilia şi Sf. Gheorghe cu o lungime totală de 190 km. încadrându-se în stare
ecologică bună.
Pe fluviul Dunărea au fost identificate, monitorizate şi evaluate 5 corpuri de apă
puternic modificate rezultând 1 corp de apă puternic modificat – râu cu o lungime de 100 km
care s-a încadrat în potenţial ecologic bun, 2 corpuri de apă puternic modificate – râuri cu o
lungime de 763 km care s-au încadrat în potenţial ecologic moderat, 1 corp de apă puternic
modificat - lac de acumulare (132 km) în potențial ecologic bun și 1 corp de apă puternic
modificat- lac de acumulare (20 km) în potenţial ecologic moderat.
În anul 2017 au fost evaluate şi monitorizate la nivelul întregii ţări un număr de 92
corpuri de apă naturale nepermanente, tipologiile RO17, RO12 şi RO19, cu o lungime totală
3456,351 km. Pentru 2 corpuri, cu o lungime de 51,765 km, monitorizarea s-a efectuat doar din
punct de vedere al elementelor fizico-chimice generale.
Din punct de vedere al lungimii corpurilor de apă evaluate şi monitorizate, cei 3404,59
km s-au repartizat astfel:
- 904,30 (26,56%) km în stare ecologică bună;
- 2422,47 (73,09%) km în stare ecologică moderată;
- 11,22 (0,35%) km în stare ecologică proastă.
Au fost evaluate un număr de 43 copuri de apă nepermanente puternic modificate şi
artificiale, cu o lungime totală de 1263,234 km. Pentru 1 corp de apă, cu o lungime de 10,00
km, monitorizarea s-a făcut doar din punct de vedere al elementelor fizico-chimice generale. Cei
1253,23 km s-au repartizat astfel:
- 244,535 (13,19%) km în potenţial ecologic bun;
- 1609,30 (26,21%) km în potenţial ecologic moderat.
Situaţia îndeplinirii obiectivului de calitate la nivel global pe lungimi de corpuri de apă
cu caracter nepermanent, pentru anul 2017 se prezintă în tabelul de mai jos:
Tabelul 2.2: Situaţia îndeplinirii obiectivului de calitate (starea ecologică bună pentru
lungimile corpurilor de apă naturale nepermanente şi respectiv potenţialul ecologic bun
pentru lungimile corpurilor de apă nepermanente puternic modificate şi artificiale) la nivel
global în anul 2017
Ating obiectivul de Nu ating obiectivul de
Total
calitate calitate
Caracter
Global
% Global (km) % Global (km)
(km)
Râuri
nepermanente 932,061 26,97% 2524,290 73,03% 3456,351
- CA Natural
Râuri
nepermanente 244,535 13,12% 1619,299 26,22% 1263,234
- CAPM și CAA
Total (km) 1176,596 22,12% 4143,529 77,22% 5320,125
Sursă: http://www.rowater.ro/ Sinteza calității apelor in anul 2017
În tabelul de mai jos este prezentată ponderea lungimii corpurilor de apă

nepermanente din lungimea totală a corpurilor de apă monitorizate, pe bazine
hidrografice. Astfel, se poate observa că pentru bazinele hidrografice Vedea, Prut și Bârlad
lungimea corpurilor de apă nepermanente monitorizate reprezintă circa 50% din lungimea totală
a corpurilor de apă monitorizate în bazinele respective.
Tabelul 2.3: Ponderea lungimii corpurilor de apă nepermanente din lungimea totală a
corpurilor de apă monitorizate, pe bazine hidrografice
%
Bazin hidrografic Lungimi corpuri de apă monitorizate (km) nepermanente
Total Nepermanente din total
Tisa 1335,22 72,65 5,44
Someș 3620,12 507,35 13,79
Crişuri 1621,22 161,02 9,52
Mureş 4174,12 329,12 7,29
Aranca 174,70 43,12 24,62
Bega – Timiş - Caraş 2420,36 594,99 24,52
Nera - Cerna 765,99 - -
Jiu 2303,23 172,70 7,76
Olt 3530,50 123,00 5,12
Argeş 2611,31 252,22 9,66
Vedea 924,35 432,90 44,59
Buzău 642,50 116,00 12,05
Ialomiţa 1351,20 240,00 17,75
Siret 5629,90 362,34 6,44
Prut 2450,23 1134,17 46,29
Bârlad 1041,14 593,20 57,03
Dunăre 1414,36 64,63 4,57
Litoral 349,01 42,00 13,75
Fluviul Dunărea 1064,00 - -
Total Km 37605,32 5320,19 14,15
Calitatea principalelor corpuri de apă – lacuri naturale monitorizate din România pentru
anul 2017 se regăsește în Tabelul 2.4 și este realizată pe stări ecologice şi pe bazine hidrografice.
Tabelul 2.4: Evaluarea corpurilor de apă lacuri naturale, pe stări ecologice şi bazine
hidrografice
Ating
obiectivul de Nu ating obiectivul de calitate
Bazin
calitate Total CA
hidrografic
Foarte Bună /
Moderată Slabă Proastă
Bună
Tisa 1 - - - 1
Someş - 1 - - 1
Mureş 1 - - - 1
Jiu 1 - - - 1
Olt 2 - - - 2
Argeş - 1 - - 1
Buzău - - - - -
Ialomiţa - 1 - - 1
Siret 2 1 - - 3
Prut - 3 - - 3
Dunăre 2 5 - - 7
Litoral - 1 - 1 2
TOTAL 9 13 - 1 23

Principala cauză care conduce la neatingerea obiectivului de calitate pentru lacurile
naturale este în special procesul de eutrofizare, proces favorizat de următoarele aspecte:
❖ majoritatea lacurilor naturale monitorizate sunt amplasate în zona de şes, au
adâncimi mici (cca 3 - 7m) ceea ce favorizează în perioada de vară dezvoltarea
rapidă a algelor, în special a cyanofitelor;
❖ în jurul acestor lacuri se desfăşoară activităţi agricole, fapt ce conduce la
îmbogăţirea apelor cu nutrienţi;
❖ influenţa zonelor de agrement în proximitatea acestor lacuri;
❖ îmbătrânirea lacului, care este un fenomen natural.
Datele centralizate în Tabelul 2.5 prezintă evaluarea principalelor corpuri de apă
puternic modificate – lacuri de acumulare monitorizate din România pentru anul 2017 realizată
pe clase de potenţial ecologic şi pe bazine hidrografice.
Tabelul 2.5: Evaluarea potenţialului ecologic al corpurilor de apă puternic modificate –

lacuri de acumulare, pe bazine hidrografice
Ating obiectivul de Nu ating obiectivul de

Bazin hidrografic calitate calitate Total CA
Maxin/Bun Moderat
Tisa - 1 1
Someş 5 2 7
Crişuri* 5 3 2
Mureş 6 1 7
Bega – Timiş -
5 1 6
Caraş
Nera - Cerna 2 - 2
Jiu 2 1 3
Olt 7 2 9
Argeş 5 6 11
Vedea - 1 1
Buzău 1 1 2
Ialomiţa 5 2 7
Siret 2 1 9
Prut 2 4 6
Bârlad 1 4 5
Dunăre 2 3 5
Litoral 1 2 3
Fluviul Dunărea 1 1 2
TOTAL 52 36 94

Figura 2.1. Evaluarea starii ecologice si chimice efectuata pentru cele 2662 rauri
3.71%
96.29%
stare buna
alta stare decat buna
Figura 2.2. Evaluarea starii ecologice si chimice a celor 119 Lacuri
42.02%
starea ecologica foarte buna 57.98%
stare ecologica buna

stare ecologica moderata
in stare ecologica slaba stare buna
ecologica proasta. alta stare decat buna
Figura 2.3. Evaluarea starii ecologice si chimice a celor 4 corpuri de apa tranzitorii si
costiere
25%
50%
25% 100%
stare ecologica moderata stare ecologica slaba
stare ecologica proasta 1 alta stare decat buna
În anul 2017 s-au înregistrat 70 de poluări accidentale, repartiția acestora în funcție de

natura poluantului fiind următoarea:
Tabelul 2.6: Poluări accidentale
Număr poluări
Natura poluantului Pondere din total (%)
accidentale
Ape uzate neepurate 22 40,00
Produs petrolier și alte
19 27,14
hidrocarburi
Deşeu semisolid/solid 6 2,57
Condiții de oxigenare scăzută 6 2,57
Altă natură 5 7,14
Substanțe neidentificate 4 5,71
Ape de mină 2 2,26
Poluările cu produs petrolier se datorează, în cea mai mare parte, avariilor produse la
conductele de transport țiței și apă sărată, din cauza spargerii acestora. Producerea de poluări
accidentale se datorează neglijenţei manifestată de unii operatori economici în timpul
desfăşurării proceselor tehnologice sau a nerespectării prevederilor legislative privind
evacuarea apelor uzate în receptori naturali.
Sursele neidentificate reprezintă 12,57% din totalul poluărilor din anul 2017.
Repartizarea pe bazine hidrografice arată că cele mai multe poluări accidentale s-au
produs în cadrul administraţiilor bazinale de apă Mureș (26), Siret (10), Prut-Bârlad (9).
Tabelul 2.7: Situaţia poluărilor accidentale în perioada 2012-2017

Administraţia Bazinală de Apă
2012 2013 2014 2015 2016 2017
Someş - Tisa 7 5 5 6 4 3
Crişuri 1 0 0 2 2 1
Mureş 10 2 4 9 10 26
Banat 0 1 0 0 1 1
Jiu 5 3 2 3 2 3
Olt 7 10 6 10 6 4
Argeş - Vedea 7 11 14 13 9 7
Buzău - Ialomiţa 3 2 2 4 7 2
Siret 10 2 1 9 2 10
Prut - Bărlad 11 4 5 3 4 9
Dobrogea - Litoral 4 4 11 4 2 4
Sursă: http://www.rowater.ro/Lists/Sinteza
În cursul anului 2017, aceste poluări au afectat preponderent râurile interioare; la nivelul
fluviul Dunărea a fost înregistrată doar o poluare accidentală, cu produs petrolier.
În accord cu cu articolul 2 alineatul (1) din DCA, apele teritoriale sunt incluse pentru
evaluarea și raportarea stării chimice, astfel că la nivel national și regional/bazinal au fost
implementate programe de monitorizare operațională pentru râuri, lacuri, ape de tranziție și de
coastă care se desfășoară în fiecare an în cursul unui ciclu al planului de managemen
Pentru lacuri și râuri au fost instituite programe de supraveghere.
De la implementarea Directivei cadru APA la nivel național, a crescut numărul total
de corpuri de apă de suprafață monitorizate a crescut de la 22 % la 39 % din numărul total de
corpuri de apă de suprafață.
Tabelul 2.2. Numărul de puncte utilizate pentru monitorizarea de supraveghere și
operațională în România
Râuri Lacuri Ape de Ape de Ape

tranziție coastă teritoriale
Supr. Op. Supr. Op Supr. Op. Supr. Op. Supr. Op.
Cel de al doilea
PMBH
Total în funcție de 1234 422 22 72 0 2 0 22 0 (3) 3(0)
tipul punctului
Număr total de 1 656 94 2 22 3
puncte de
monitorizare
Primul PMBH
Total în funcție de 1263 547 434 229 12 12 42 42
tipul punctului
Număr total de 1 263 434 12 42
puncte de
monitorizare
Surse: Rapoartele electronice ale statelor membre în WISE.

Tabelul 2.9 Numărul de puncte de monitorizare din categoriile relevante de apă utilizate în
scopuri diferite în România
Scopul monitorizării Râuri Lacur Ape de Ape de coastă Ape

i tranziție teritoriale
CHE - Starea chimică 1 004 61 2 22 3
DAP - Apă potabilă - 197
anexa IV.1.i la DCA
ECO - Stare ecologică 1 940 96 2 22 3 (0)
HAB - Protecția 156 37
habitatelor sau a
speciilor dependente de
apă - anexa IV.1.v la
DCA
INT - Rețea 69 4 6 2
internațională în cadrul
altei convenții
internaționale
INV - Monitorizare de 171 2
investigare
MSF - Rețeaua de 13 1
monitorizare prevăzută
de Directiva-cadru
„Strategia pentru
mediul marin”
NID - Suprafață 546 43 2 22 3
sensibilă la nutrienți în
temeiul Directivei
privind nitrații26 -
anexa IV.1 la Directiva
DCA
OPE - Monitorizare 422 72 2 22 3 (0)
operațională
REF - Punct de 127 6 3 1 (0)
monitorizare din cadrul
rețelei de referință
RIV - Rețea 12
internațională în cadrul
unei convenții pentru
protecția unui râu
(inclusiv acorduri
bilaterale)
SOE - EIONET 136 9 4
Monitorizarea stării
mediului
SUR - Monitorizare de 1 234 22 0 (3)
supraveghere
TRE - Evaluarea 147 12 3 15 2
tendințelor chimice
Total puncte 1 922 96 2 22 3
indiferent de scop
Sursă: Rapoartele electronice transmise în WISE.
Tabelul 2.10. Analiza SWOT a sistemului de management implementat la nivelul României.

PUNCTE FORTE PUNCTE SLABE
- PMBH identifică principalele surse de poluare - Utilizarea elementelor de
- programul de monitorizare este adaptat în calitate biologice pentru
permanență evaluarea stării ecologice nu
- La nivelul bazinelor hidrografice, s-a realizat al este finisată
4-lea inventar al emisiilor, evacuărilor și - Legătura dintre presiunile
pierderilor de substanțe prioritare, utilizând date identificate, obiective și
din perioada 2014 – 2016 pentru pesticide și măsuri nu este întotdeauna
2016 pentru metale și restul de substanțe clară.
prioritare. Au fost identificate noi surse de - Descrierea metodologiilor
poluare cu substanțe prioritare, prioritar referitoare, de exemplu, la
INTERNE
periculoase și poluanți specifici provenite din analiza cost-beneficiu,

exploatarea minieră, industria chimică și excepții etc. este foarte
petrochimică, industria energetică, aglomerările generală. Evaluarea
umane și agricultura. potențialului ecologic prezintă
- S-au implementat măsuri de bază și un nivel de încredere scăzut.
suplimentare: - Armonizarea între criteriile
construirea/reabilitarea/modernizarea/extinderea abiotice și biotice este încă în
sistemelor de canalizare şi epurare pentru curs de desfășurare în ceea ce
aglomerări umane, unităţi industriale și agricole; privește definirea tipologiilor
- Managementul deșeurilor industriale, menajere - Macrofitele nu au fost
și agricole; clasificate în râuri și lacuri, iar
- Reabilitarea şi izolarea siturilor miniere; peștii nu au fost clasificați în
- Managementul perimetrelor miniere închise (ex. lacuri, din cauza lipsei
izolarea, ecologizarea, reabilitarea etc.); metodelor
- Introducerea tehnologiilor curate și a BAT- - Nu există metode de evaluare
urilor; a elementelor calitative
- Măsuri pentru prevenirea și reducerea impactului biologice care să fie sensibile
poluărilor accidentale; la poluarea chimică, la
- Execuţia forajelor de observaţie a pânzei freatice schimbările hidrologice, la
pentru a evalua starea chimică a corpurilor de apă acidifiere și la intruziunea
subterană; salină în râuri, chiar dacă
- Aplicarea prevederilor Codului de Bune Practici aceste efecte au fost raportate
Agricole, în special cele referitoare la ca fiind semnificative.
managementul produselor de protecție a - Inexistenta unui sistem de
plantelor; modelare care să permit
- Construirea unor bazine de colectare pentru estimarea încărcărilor cu
reutilizarea şi eventual neutralizarea reziduurilor substanțe periculoase
pesticide; - Poluarea cu substanțe
- Reabilitarea platformelor pentru manipularea organice,
pesticidelor; supravegherea efectuării - Poluarea cu nutrienți,
tratamentelor fitosanitare, precum și o serie de - Poluarea cu substanțe
măsuri suplimentare vizând: prioritar/ periculoase și
- Monitoringul investigativ al substanțelor alterările hidromorfologice,
prioritare/prioritar periculoase și al substanțelor pentru care au fost concepute
periculoase din apele de suprafaţă şi apele uzate programe de măsuri specific
evacuate; în vederea conformării cu
- Controlul surselor de poluare care evacuează obiectivele de mediu.
substanţe prioritare/prioritar periculoase şi, după - Inexistenta unui sistem de
caz, refacerea autorizaţiilor de gospodărirea management integrat al
apelor; resurselor de apă stabilit la
- Remedierea siturilor contaminate; nivel național. care să permită
- Protejarea resursei de apă împotriva poluării cu pliarea lui pe problemele cu
pesticide prin crearea unei benzi tampon care se confruntă fiecare
înierbate, la o distanță mai mare decât cea regiune și să țină cont de
prevăzută în Codul de Bune Practici Agricole; schimbările climatice
- Aplicarea codului de bune condiții agricole şi de - Contabilizarea cantitativă a
mediu, aplicarea agriculturii organice (biologică impactului schimbărilor
sau ecologică); climatice în planificarea
- Studii de cercetare specifice și proiecte menite să operaţiunilor nu a fost încă
clarifice problemele și incertitudinile semnalate încercată.
la elaborarea Planului de Management aprobat - Numeroase tipuri de râuri și
prin H.G. nr. 259/2016. lacuri naționale nu sunt
- Indicele de exploatare al apei WEI+, la nivel asociate nici unui tip de
național, nu a depășit limita de 20% care intercalibrare. Pentru toate
constituie pragul de avertizare pentru deficitul de tipurile naționale, limitele de
apă și cu mult sub 40% care constituie limita clasă folosite au fost cele
pentru deficitul sever de apă12 . De asemenea, specifice tipurilor
conform raportului UNESCO World Water intercalibrate.
Assessment Programme 2012 “Managementul - Reducerea populațiilor de
apei în condițiile incertitudinilor și riscului” 13 , sturioni în România este o
în perspectiva anului 2050, România nu va intră consecință a pescuitului
sub incidența riscului de epuizare a resurselor de intensiv/braconaj a acestor
apă, având o estimare a cantităţii de apă specii cu mare importanță
disponibilă anual de cel puțin 1,7 milioane litri economică, precum şi datorită
de apă /locuitor întreruperii conectivității
- Obiectivele de mediu pentru starea ecologică și longitudinale a cursurilor de
chimică a corpurilor de apă de suprafață și starea apă prin baraje de înălțimi
chimică și cantitativă a apelor subterane au fost mari, lipsite de scări de peşti
raportate în toate districtele hidrografice. corespunzătoare.
- S-au raportat factorii determinanți, presiunile și - Alterări hidromorfologice și
poluanții care au condus la excepții. pot avea impact asupra stării
corpurilor de apă de suprafață
prin întreruperea continuităţii
longitudinale și laterale a
cursurilor de apă, modificarea
regimului hidrologic și a
condițiilor morfologice.
- Nu există tipuri de
intercalibrare echivalente
pentru cele două tipuri de
corpuri de apă de tranziție din
cauza lipsei unor tipuri
comune..
- nu există metode de evaluare a
elementelor calitative
biologice care să fie sensibile
la poluarea chimică, la
schimbările hidrologice, la
acidifiere și la intruziunea
salină în râuri, chiar dacă
aceste efecte au fost raportate
ca fiind semnificative.
- Regimul hidrologic sau al
mareelor din toate categoriile,
precum și continuitatea
râurilor au fost raportate ca
fiind evaluate, însă limitele de
clasificare nu sunt legate de
limitele de clasă pentru
elementele calitative biologice
sensibile.
- Nu toate substanțele care
prezintă riscuri sunt
monitorizate.
- Pentru apele de coastă, nu au
fost raportate metode de
evaluare a elementelor
calitative biologice sensibile
la modificări hidrologice sau
morfologice.
OPORTUNITĂȚI AMENINȚĂRI
- PMBH a fost stabilit printr-o puternică implicare - Normativele nu conțin
a părților interesate și o bună coordonare la nivel recomandări de măsuri de
internațional cu statele membre ale UE și cu management suficiente pentru
țările terțe în cadrul Comisiei Internaționale a se asigura menținerea
pentru Protecția Dunării. valorilor sociale și ecologice
- Stabilirea metodologiilor se bazează foarte mult apelor și resurselor acvatice.
pe ghidurile CIS - Accesul relativ scăzut al
- Comitetele de Bazin, existente pentru fiecare populaţiei la reţeaua de
sub-bazin, au contribuit la informarea publicului alimentare cu apă potabilă.
EXTERNE
și, de asemenea, au sprijinit implicarea activă a Numai 65,2% din populaţia

părților interesate. României este conectată la
- reţeaua publică de alimentare
- Creşterea colaborării internaţionale în domeniul cu apă potabilă;
apelor în vederea realizării de acţiuni comune - Calitatea, în unele cazuri
pentru reducerea efectelor negative ale apelor – precară a apei potabile;
inundaţii, secete, poluări accidentale, etc. - efecte - Acoperirea redusă şi
ce sunt accentuate de schimbările de ordin dezechilibrată pe medii a
climatic şi de impactul activităţilor umane asupra regiunilor cu reţele de
resurselor de apă canalizare publică.
- A fost dezvoltat și actualizat un instrument de - Gradul total de racordare la
calcul al emisiilor de nutrienți numit modelul canalizare este de 49,1% la
MONERIS pentru estimarea emisiilor de nivel naţional. În mediul urban
nutrienți din surse punctiforme și difuze, precum ponderea locuitorilor racordaţi
și pentru aplicarea de scenarii pentru reducerea la sistemul de canalizare şi
acestor emisii pentru orizontul de timp 20 epurare a apelor uzate este de
- Măsuri pentru eliminarea lacunelor de cunoștințe 25,5%, spre deosebire de
privind substanțele periculoase prin realizarea mediul rural unde este de doar
inventarelor emisiilor, evacuărilor și pierderilor 4,7%);
de substanțe prioritare periculoase, - Reţeaua publică de canalizare
monitorizarea efluenților din stațiile de epurare a este mult mai puţin dezvoltată
apelor uzate, participarea în campanii de pe plan naţional decât reţeaua
prelevare specifice ale ICPDR (JDS), precum și publică de distribuţie a apei
participarea în proiecte științifice privind potabile, ceea ce indică un
modelarea și monitorizarea (de exemplu, dezechilibru major şi absenţa
proiectul SOLUTIONS5 - proiect specific în general a caracterului
privind gestionarea poluării cu substanțe integrat al serviciilor publice
periculoase de apă potabilă şi de
- Speciile de sturioni prezente în România au fost canalizare, ca o deficienţă
incluse în Anexele Directivei Habitate, aflându- importantă a acestui sector.
se sub regim de protecție. Totodată, sunt derulate Astfel, numărul total al
programe naționale de repopulare cu sturioni şi localităţilor cu canalizare
studii de fezabilitate pentru constuirea unor scări publică reprezintă mai puţin
de peşti pe Dunare, la Porțile de Fier I şi II de jumătate (47,2%) din
- Adoptarea Strategia ICPDR privind adaptarea la numărul total al localităţilor
schimbările climatice servește ca un document alimentate cu apă potabilă din
de referință pentru strategiile și activitățile reţea;
naționale în domeniul adaptării la schimbările - Un aspect îngrijorător este şi
climatice și mai precis, prezintă măsuri de faptul că reţeaua de canalizare
adaptare adecvate ca parte componentă a s-a dezvoltat într-un ritm
Planurilor de management pe Bazine considerabil mai lent decât
hidrografice și Planurilor de Management ale reţeaua de distribuţie a apei
Riscului la Inundații la nivel național. Permite la potabile;
o mai bună stabilire a programelor de măsuri - Lipsa ori insuficienţa
pentru a promova soluțiile integrate tip win-win. facilităţilor de epurare a apei
În plus, se va permite identificarea mai eficientă uzate (doar 47,6% grad de
a acțiunilor prioritare și a celor noi, care să fie acoperire cu servicii de
abordate la nivelul de bazin hidrografic, așa cum epurare);
este deja cazul deficitului de apă și secetei - Managementul uneori precar
- România ar trebui să continue să îmbunătățească al sistemului de alimentare cu
cooperarea internațională, inclusiv prin evaluări apă şi canalizare;
coordonate ale aspectelor tehnice ale DCA, cum - Lipsa unor programe
ar fi asigurarea unei abordări armonizate pentru investiţionale coerente şi
predictibile, care să asigure
evaluarea stării și a unui PM coordonat pentru a dezvoltarea şi întreţinerea
asigura îndeplinirea la timp a obiectivelor DCA. sistemelor de apă şi canalizare
- Este necesară consolidarea în continuare existente.
monitorizarea apei de suprafață prin acoperirea
tuturor elementelor calitative relevante în toate
categoriile de apă, inclusiv a elementelor
calitative hidromorfologice.
- Trebuie îmbunătățită în continuare
monitorizarea tendințelor în sedimente și/sau
biotă, pentru a se asigura că toate substanțele
relevante menționate în Directiva 2002/105/CE
sunt monitorizate într-un mod care să ofere o
rezoluție temporală și o acoperire spațială
suficientă.
-
- Dezvoltarea parteneratului public-privat
- Beneficii din experiența și colaborarea cu alte
state Europene în proiecte internaționale
CAPITOLUL III. CHIMISMUL APELOR
NATURALE
Compoziţia apelor naturale şi cu atât mai mult a apelor poluate

este foarte complexă, iar fenomenele ce se petrec în mediul acvatic sunt
greu de descris. La multitudinea de substanţe dizolvate se adaugă algele şi
microorganismele care influenţează desfăşurarea proceselor chimice
acvatice. Ionii metalici nu se prezintă în apă sub formă simplă ci sunt de
obicei complexaţi, compuşii organici se transformă sub acţiunea
microorganismelor, compuşii organici şi anorganici interacţionează cu
anumite substanţe dizolvate sau aflate la interfaţa apei cu alte faze cu care
vine în contact: atmosferă, sedimente, substanţe aflate în suspensie sau
stare coloidală. De aceea o caracterizare a apelor prin concentraţii
individuale ale unor elemente oarecare nu poate da informaţii privind
mecanismele ce controlează compoziţia naturală a unei ape sau perturbarea
acesteia. În tabelul următor sunt prezentate majoritatea substanţelor posibil
prezente în ape, care prin concentraţie pot influenţa calitatea acesteia (după
Rojanschi).
Tabelul nr. Substanţe frecvent întâlnite în apele naturale

Suspensii Coloizi Gaze Substanţe Anioni Cation
moleculare
Din solul Nămol Argilă CO2 HCO3- Ca2+
mineral şi Nisip SiO2 Cl- Mg2+
roci Substanţe Fe2O3 SO42- Na+
anorganice Al2O3 NO3- K+
MnO2 CO32- Fe2+
HO- Mn2+
PO43- Zn2+
HSiO32-
Din N2 HCO3- H+
atmosferă O2 SO42-
CO2
SO2
Din Soluri Macro CO2 Materii Cl- NH4+
descompuneri organice molecule N2 vegetale HCO3- H+
organice Resturi O2 Resturi NO2-
organice NH3 organice NO3-
H2S SH-
CH4 HO-
H2
În afara substanţelor cuprinse în tabel, în apele naturale se mai

pot găsi şi alte substanţe pătrunse ca urmare a poluării: cianuri, fenoli, etc.
Compoziţia apelor poate fi exprimată după mai multe criterii :
natura şi structura substanţelor chimice, provenienţă (ca în tabelul
anterior), efect toxic, metode de analiză. În tabelul nr… sunt prezentate
câteva astfel de criterii de caracterizare a apelor Varduca p 34
Tabelul nr. Criterii de exprimare a compoziţiei apelor

Criterii Exemplificări
Natura componenţilor chimici Gaze dizolvate, substanţe
anorganice, substanţe organice.
Forma sub care se găsesc în Solubilă, suspensii, coloizi, emulsii,
mediul absorbite sau adsorbite în
acvatic sedimente
sau pe coloizi, formă liberă,
complex
Provenienţă Naturală sau antropică
Efecte Indicatori de calitate, indicatori
generali, indicatori specifici.
Proprietăţi Persistenţă, toxicitate,
bioacumulare,
efecte mutagene, teratogene,
canceri-
gene.
Metodele de analiză Indicatori globali (reziduu fix,
carbon organic total), indicatori
selectivi (pesticide),
indicatori specifici.
Rolul jucat în ecosistemele Regim de oxigen, salinitate,
acvatice nutrienţi,
capacitate de tamponare, metale
grele,
micropoluanţi organici.
Chimia apei urmăreşte interpretarea proceselor chimice care

influenţează circulaţia şi distribuţia compuşilor chimici în apele de
suprafaţă şi subterane.
Procesele chimice majore ce au loc în apă sunt reprezentate în
figura...- desen chimia mediului, engleză, Sarmiza, p.378
III.1. STRUCTURA MOLECULEI DE APĂ ŞI IMPLICAŢIILE
ASUPRA PROPRIETĂŢILOR EI FIZICO-CHIMICE ŞI ASUPRA
MEDIULUI.
Apa ca substanţă pură are formula chimică H2O. Compoziţia ei

chimică a fost elucidată la sfârşitul secolului al XVIII-lea, cu contribuţia
cercetătorilor Cavendish şi Lavoisier. Atât elementul hidrogen cât şi
elementul oxigen prezintă izotopi. Izotopii hidrogenului sunt: 1 1H, 2 1H,
1H (protiu, deuteriu, tritiu). Primii doi se găsesc în natură în proporţia de
3
5500 izotopi protiu, la un izotop deuteriu. Tritiul este un izotop artificial.

Oxigenul este şi el un amestec de izotopi: 16 8O, 17 8O, 18 8O. In proporţie
covârşitoare în natură se găseşte izotopul 16. Ţinând cont numai de
izotopii hidrogenului putem spune că există: apă semigrea DHO, apă grea
D2O şi apă foarte grea T2O. Apa grea poate fi obţinută din apa obişnuită
prin distilarea repetată. Dintr-o tonă de apă se pot obţine 10 cm3 apă grea
(după Sorocovschi). Apa grea este mult utilizată ca moderator în centralele
nucleare. Proprietăţile apei obişnuite şi ale apei grele sunt prezentate în
tabelul… dinSorochovschi, pag.9.
Tabelul nr. Proprietăţile fizice ale apei obişnuite şi ale apei grele
(I.Pişota, I. Buta, 1983)
Proprietăţi Apa obişnuită Apa grea
o
Densitatea la 4 C 1 1,107
Densitatea la 20oC 0,9882 1,1056
Densitatea maximă 4Co
la temperatura 11,6oC
Punct de topire 0o C 3,82oC
o
Punct de fierbere 100 C 101,42oC
In molecula de apă cei doi atomi de hidrogen sunt legaţi de
atomul de oxigen prin două legături covalente polare. Configuraţia
electronică a atomului de oxigen în molecula de apă este diferită de
configuraţia oxigenului atomic. Configuraţia cestuia din urmă, pentru
numărul atomic Z = 8 este: 1s22s22p4.
In molecula de apă orbitalul 2s şi cei trei orbitali 2p suferă o
hibridizare de tip sp3.
Cei patru orbitali hibrizi se orientează în spaţiu după unghiurile

unui tetraedru regulat, în centrul căruia se găseşte atomul de oxigen. Cei
doi orbitali hibrizi parţial ocupaţi formează cu cei doi atomi de hidrogen
două legături covalente. Intre ceilalţi doi orbitali hibrizi, ocupaţi fiecare cu
câte doi electroni neparticipanţi apar forţe de respingere de natură
electrostatică. Din acest motiv, unghiul dintre cele două covalenţe se
micşorează, având o valoare de 104054/ faţă de valoarea normală care este
109028/. (desen Neniţescu, p. 139).
Fig. a) Orbitali hibridizati sp3 b) Orientarea spaţială a celor

patru orbitali hibridizaţi
Din cauza electronegativităţii mult mai mari a atomului de oxigen
faţă de cea a atomului de hidrogen, legăturile O-H sunt polare. Cei doi
electroni ai fiecărei legături sunt mult mai puternic atraşi de atomul mai
electronegativ. Cum molecula de apă nu are o structură simetrică, centrul
sarcinilor pozitive nu corespunde cu centrul sarcinilor negative, iar
molecula se prezintă ca un dipol.(desenPatroescu, pag.12, fig 1)
Cele două centre de sarcini opuse prezintă un moment electric u,
care se poate calcula cu formula:
u = eo ∙ r
unde:
eo = sarcina elementară, adică sarcina unui electron;
r = distanţa dintre centrele celor două sarcini.
Momentul electric calculat are valoarea u = 4,9 D (Debye).
Momentul electric se poate determina şi experimental. Valoarea
determinată experimental diferă de cea calculată, fiind de numai 1,62 D.
Diferenţa dintre cele două valori conduce la concluzia că în apă, legăturile
O-H au un caracter parţial ionic şi parţial covalent, şi anume 33% ionic şi
67% covalent.
Asimetria electrică a moleculei de apă este foarte importantă
deoarece dă posibilitatea moleculelor să se asocieze prin legături de
hidrogen. Acestea iau naştere între cele două perechi de electroni
neparticipanţi ai atomului de oxigen al unei molecule şi doi atomi de
hidrogen de la două molecule de apă învecinate. O moleculă de apă poate
să genereze 4 legături de hidrogen, orientate în spaţiu după unghiurile unui
tetraedru regulat. Este de menţionat că legăturile de hidrogen nu sunt la fel
de puternice ca legăturile covalente, fapt dovedit şi prin lungimea lor (cu
cât o legătură este mai lungă, cu atât ea este mai slabă) (desen din Haiduc,
p.10, fig.2.2)
Structura dipolară şi capacitatea de a forma legături de hidrogen
conferă apei proprietăţi fizice şi chimice deosebite.
1. Densitatea
Structura tetraedrică, în care fiecare moleculă de apă este
înconjurată de alte 4 molecule, este caracteristică gheţii. Structura ordonată
explică densitatea mai mică a gheţii faţă de apă. Când gheaţa se topeşte,
structura ordonată este parţial distrusă, moleculele de apă se apropie mai
mult una de cealaltă şi densitatea creşte. Acest efect se face simţit până la
4oC când fenomenul natural de dilatare, datorat agitaţiei termice anulează
efectul şi densitatea începe să scadă. Se apreciază că la topire se rup 15%
din legăturile de hidrogen, la 400C sunt desfăcute 50% din ele, iar când apa
se află în stare de vapori, nu mai există molecule legate prin legături de
hidrogen. După topire, în apa lichidă se mai păstrează resturi de reţea, sub
forma unor regiuni interstiţiale , ce au volume mai mari decât moleculele
de apă. Din acest motiv apa este un lichid compresibil.
In concluzie, apa are densitatea maximă la 4 0 C., valoarea
densităţii la această temperatură fiind de 1g/cm3. Apa este una dintre
puţinele substanţe care îşi măresc volumul la îngheţare, şi anume cu 10%.
Această anomalie are o mare influenţă asupra climei şi vieţii. Apa
cu temperatura de 40C, fiind mai densă decât apa mai caldă sau mai rece se
adună la fundul mărilor şi oceanelor. Din acest motiv apele nu îngheaţă
până la fund, făcând posibilă viaţa. Aceeaşi anomalie face ca gheaţa să
plutească pe apă în timpul iernii, protejând astfel viaţa acvatică.
2. Punctele de topire şi de fierbere
Aceste constante fizice (redate în Tabelul nr. ) au valori anormal
de ridicate în cazul apei, comparativ cu hidrurile elementelor vecine din
sistemul periodic.
Tabelul nr. Punctele de topire şi fierbere ale amoniacului, apei şi

acidului fluorhidric
Constante fizice NH3 H2O HF
o
pt ( C) - 78 0 - 83
Pf (oC) - 33 100 19,5
Aceste valori mari se datorează aceloraşi legături de hidrogen ce

se stabilesc între moleculele de apă. Pentru distrugerea unei astfel de
legături este necesară o energie de 10-12 kJ/ mol. Aşadar căldurile latente
de topire şi vaporizare sunt mari: 80 cal/g, căldura de topire, şi 540 cal/g,
căldura de vaporizare. Aceste valori ridicate asigură starea lichidă a apei
pe pământ, între 0 şi 100oC.
3. Capacitatea calorică specifică
Prin capacitate calorică specifică se înţelege cantitatea de căldură
absorbită sau cedată de 1g de substanţă, când temperatura masei
respective, se ridică sau coboară cu 10 C. Capacitatea calorică specifică a
apei este mai mare decât a tuturor substanţelor cunoscute, cu excepţia
amoniacului. Valoarea ei este 4148 J/kg ∙ oC. Această valoare mare asigură
apei proprietatea de a stabiliza bine atât temperatura regiunilor geografice
cât şi pe cea a vieţuitoarelor. Apa are capacitatea de a înmagazina şi ceda
treptat căldura captată de la soare sau din scoarţa terestră. Apa unui lac
acumulează în perioada de încălzire de 10 până la 20 de ori mai multă
căldură decât zona de uscat învecinată. Din acest motiv momentul de
îngheţ al apei lacurilor este mult întârziat faţă de momentul scăderii
temperaturilor sub 0oC. Căldura înmagazinată este folosită în perioadele
calde în procesul de evaporare. Aşa se explică de ce, în zonele cu lacuri
precipitaţiile sunt mai abundente. Rolul de rezervor caloric este
proporţional cu adâncime şi suprafaţa lacului. Capacitatea calorică
specifică mare conferă apei rolul de moderator termic al regiunilor
limitrofe bazinelor acvatice. În lunile de vară temperatura din zonele cu
lacuri este de exemplu, cu 6-7oC mai mică decât temperatura zonelor mai
îndepărtate, iar în lunile de iarnă, cu 10-15oC mai ridicată.
4. Tensiunea superficială
Forţele care acţionează asupra particulelor aflate într-o fază sunt
diferite de forţele care acţionează asupra particulelor aflate la interfaţa
straturilor exterioare. Astfel o moleculă de apă aflată în interiorul fazei este
atrasă uniform, în toate direcţiile de celelalte molecule de apă. O moleculă
situată la suprafaţa de separare apă/aer este atrasă mult mai puternic de
moleculele de apă decât de cele de aer. Forţele ce atrag moleculele spre
interiorul fazei fiind mai puternice, tind să micşoreze suprafaţa lichidului.
Astfel se explică forma rotundă a picăturilor de apă sau forma corpurilor
cereşti, sfera fiind corpul geometric care are, la acelaşi volum, cea mai
mică suprafaţă. Tensiunea superficială este tocmai forţa de contracţie ce
acţionează perpendicular pe o lungime de 1 cm la suprafaţa de separare
lichid aer. Tensiunea superficială a apei este mai mare decât a oricărui
lichid.
La locul de contact dintre un lichid şi o suprafaţă solidă,
verticală, suprafaţa lichidului se încovoaie, formând un menisc. Dacă între
lichid şi suprafaţa solidă există forţe de atracţie, meniscul este concav;
spunem că lichidul “udă “ suprafaţa lichidului. Dacă solidul este un tub
capilar, adică un tub foarte îngust, lichidul urcă în tub mai sus decât nivelul
de bază. Fenomenul poartă numele de capilaritate şi este responsabil de
transportul substanţelor nutritive dizolvate, în corpul plantelor.
5. Transparenţa Apa permite trecerea radiaţiilor din domeniul
vizibil şi ultraviolet, respectiv celor cu lungimea de undă cuprinsă între 10
şi 700 nm. Cel mai adânc (220 m) pătrunde lumina albastră, de unde şi
culoarea albastră a mărilor şi oceanelor. Orizontul de apă luminat, numit
şi orizont fotic, asigură producerea materiei organice de către plante, prin
procesul de fotosinteză, asigurând dezvoltarea vieţii.
6. Constanta dielectrică
Această mărime caracterizează proprietăţile un mediu în care se
află sarcini electrice . Expresia matematică a legii lui Coulomb este:
e1  e2
F=
 r2
unde:
e1,2 = sarcinile electrice;
r = distanţa dintre sarcini;
F = forţa de atracţie sau respingere dintre sarcini;
 = constanta dielectrică a mediului.
În comparaţie cu a majorităţii lichidelor, constanta dielectrică a
apei este mare. Din acest motiv, în soluţiile apoase ionii introduşi nu
formează perechi.
7. Capacitatea de dizolvare
In afară de apa pură sintetizată în laborator sau de cea purificată
prin distilări repetate sau trecere peste schimbători de ioni, restul apelor,
indiferent de provenienţă, sunt soluţii apoase conţinând diferiţi solvaţi.
Apa are o mare capacitate de dizolvare, mai mare decât orice alt lichid.
Această proprietate este esenţială pentru transportul substanţelor hrănitoare
în organisme ca şi pentru eliminarea reziduurilor.
Procesul de dizolvare poate fi privit atât din punctul de vedere al
interacţiunilor fizice cât şi chimice.
Apa fiind o substanţă dipolară, poate solubiliza substanţe ionice
şi covalente polare, de natură organică şi anorganică. De asemenea, ea are
o importantă capacitate de a dizolva o serie de gaze. Dizolvarea
substanţelor este determinată de un factor entropic şi de un factor entalpic.
Relaţia dintre cele două mărimi este descrisă de ecuaţia matematică:
G = H - TS
unde:
G = variaţia entalpiei libere a sistemului;
H = variaţia entalpiei sistemului;
S = variaţia entropiei sistemului;
T = temperatura, exprimată în oK.
Factorul entalpic exprimă conţinutul caloric, iar factorul
entropic exprimă gradul de ordonare al sistemului luat în considerare. Un
proces se desfăşoară spontan, trecând din starea iniţială în starea finală,
numai dacă variaţia entalpiei libere în cursul procesului este negativă.
∆G < 0, respectiv: Gf < Gi,

unde:
Gf = entalpia liberă a stării finale;
Gi = entalpia liberă a stării iniţiale.
În concluzie, scăderea entalpiei şi creşterea entropiei favorizează
dizolvarea. Precizăm că desfacerea unor legături este un proces endoterm,
iar formarea de noi legături este un proces exoterm. In general, dacă
moleculele solutului sunt legate între ele prin legături de acelaşi tip cu
moleculele solventului, dizolvarea are loc fără o variaţie însemnată de
entalpie.
CAPITOLUL IV. APA CA SOLVENT
DIZOLVAREA SUBSTANŢELOR IONICE
La introducerea unor substanţe ionice în apă are loc un proces de

disociere a substanţelor în ioni. De exemplu, clorura de sodiu suferă în
mediu apos următoarea reacţie:
disociere electrolitică
NaCl ⎯⎯ ⎯ ⎯ ⎯ ⎯ ⎯
⎯→ Na+ + Cl-
Fig Dizolvarea cristalului de NaCl
Intre ionii din cristal şi dipolii apei apar interacţiuni de natură

electrostatică. Când suma acestor interacţiuni devine mai puternică decât
legătura ionică ce menţine ionii în cristal, ionul este extras din reţeaua
cristalină şi introdus în apă ca ion hidratat. Interacţiunile ion – dipol sunt
puternice de aceea prin formarea lor se degajă o importantă cantitate de
energie, fapt ce duce la scăderea entalpiei sistemului prin dizolvare In
acest caz , dizolvarea este favorizată de factorul entalpic. Numărul de
molecule de apă din jurul ionului poartă numele de număr de hidratare. O
porţiune din soluţie arată acum astfel:
Fig Aranjarea particulelor de solvent după dizolvare
Ionul central şi stratul primar de hidratare formează o entitate

cinetică, adică se deplasează împreună. Numărul de hidratare al unui ion
depinde de sarcina ionului şi de raza lui cristalografică. Numărul de
hidratare este cu atât mai mare cu cât sarcina ionului este mai mare şi raza
cristalografică este mai mică. Hidratarea împiedică recombinarea ionilor
sub formă de perechi.
Dacă formarea legăturilor ion – dipol ar fi singura forţă ce
determină dizolvarea substanţelor ionice în solvenţi polari, ar fi de aşteptat
ca moleculele cu moment dipol mai mare să dizolve întotdeauna mai bine
substanţele ionice. De exemplu acidul cianhidric are un moment dipol mai
mare decât al apei, dar este un solvent mai slab decât aceasta. Acest fapt se
datorează capacităţii mari de solvatare atât a cationului cât şi a anionului,
în cazul apei.
1. Solubilitate. Produs de solubilitate
Soluţia saturată a unei substanţe ionice se află în echilibru cu
cristalele substanţei. O soluţie se numeşte saturată când conţine cantitatea
maximă de solut, la o temperatură dată. Concentraţia solutului într-o
soluţie saturată poartă numele de solubilitate . Pentru echilibrul general:
AmBn ⎯→
Ks
mAn+ + nBm-
putem scrie constanta de echilibru, a cărei valoare este dată de relaţia:
Ks = [ An+]m ∙ [ Bm-]n
Ks poartă numele de produs de solubilitate sau produs ionic.

Produsul de solubilitate, la o anumită temperatură este o constantă a
fiecărei substanţe. O substanţă nu precipită în apă atât timp cât produsul
concentraţiilor ionilor substanţei nu depăşeşte valoarea produsului de
solubilitate. Intre solubilitate (S) şi produsul de solubilitate, pentru o sare
cu formula moleculară AmBn există relaţia:
m+ n
Ks
S=
m  nn
m
2.Influenţa ionului comun asupra solubilităţii

Dacă în soluţia unei substanţe ionice greu solubile se adaugă o
altă sare ce are un ion comun cu prima substanţă, aceasta va precipita,
astfel încăt valoarea produsului ei de solubilitate să rămână constantă.
Deci, solubilitatea unei substanţe ionice este mai mare în apă curată decât
în prezenţa unui ion comun (excepţie fac substanţele ce formează ioni
complecşi solubili ; exemplu : la adăugarea de clorură de potasiu într-o
soluţie de clorură de argint are loc precipitarea unei părţi din clorura de
argint, astfel încât produsul de solubilitate al acestei substanţe să rămână
constant).
In unele cazuri, adăugarea de ion comun are ca efect creşterea
solubilităţii unei sări greu solubile. Cauza este formarea unui ion complex.
Dacă se adaugă ioni de cianură ( ex din NaCN ) într-o soluţie ce conţine
Ag+, precipită clorura de argint, greu solubilă. Aceasta se dizolvă uşor
într-un exces de cianură de sodiu.
Ag+ + CN-→ AgCN

AgCN + CN-→ Ag(CN) −2
3. Fenomene implicate dizolvare

O serie de substanţe ionice ajung în ape ca urmare ca urmare a
contactului acestora cu diverse minerale şi roci. Dizolvarea acestora
depinde de o serie de factori, cum ar fi: natura rocilor şi mineralelor,
porozitatea lor, timpul de contact dintre rocă şi apă, temperatura.
Dizolvarea are loc pur fizic, sau uneori cu concursul unor
fenomene mai complexe.(Pătroescu)
a) Dizolvarea prin hidroliză. Reacţia cu apă a sărurilor acizilor
slabi cu bazele tari, acizilor tari cu bazele slabe, acizilor slabi cu bazele
slabe, poartă numele de hidroliză. In urma hidrolizei iau naştere compuşi
slab disociaţi.
FeSO4 + H2O → Fe(OH)2 + H2SO4
FeCO3 + H2O → Fe(OH)2 + H2CO3
b) Dizolvarea prin procese redox. Prezenţa oxigenului poate
favoriza uneori dizolvarea rocilor. De exemplu, sideroza (FeCO3),
insolubilă, este dizolvată de o apă uşor acidă şi bogată în oxigen, cu trecere
la Fe(HCO3)2, solubil. Şi un mediu reducător, favorizat de prezenţa H2,
microorganismelor şi substanţelor organice are uneori efect de creştere a
solubilităţii. De exemplu sulfaţii se transformă în hidrogen sulfurat,
conform lanţului:
SO42- → SO32-→ S2 →H2S
c) Dizolvarea datorată ph-ului. pH-ul apelor naturale este
situat în jurul valorii 7. Uneori, din cauza substanţelor dizolvate pH-ul apei
poate fi uşor bazic sau uşor acid. In cazul în care în apă se găsesc acizi
humici, acid carbonic, hidrogen sulfurat, substanţe poluante cu caracter
acid, se va accentua procesul de dizolvare a mineralelor cu caracter bazic,
cum ar fi oxizii sau carbonaţii. Dacă dimpotrivă apa are un caracter bazic
ca urmare a unui conţinut mare de carbonaţi de calciu sau magneziu, ea va
dizolva rocile conţinând minerale acide, cum ar fi sulfaţii sau azotaţii.
d) Dizolvarea sub acţiunea bioxidului de carbon. In prezenţa
CO2-ului apa este capabilă să dizolve calcarele, conform reacţiei:
Ca CO3 + H2O + CO2 → Ca(HCO3)2
Dacă reacţia are loc de la stânga la dreapta, ea este responsabilă
de formarea peşterilor în zonele carstice. Dacă reacţia decurge de la
dreapta la stânga, ea este responsabilă de formarea stalactitelor şi
stalagmitelor.
e) Dizolvarea prin hidratare. Hidratarea constă în pătrunderea
apei în sistemul reticular al substanţelor cristaline, cu formarea unor
hidraţi. Hidratarea are ca urmare labilizarea mineralelor urmată de
dizolvarea lor.
CAPITOLUL V. SUBSTANŢE GAZOASE DIZOLVATE
ÎN APĂ
V.1. GENERALITĂŢI
Apa poate conţine o serie de substanţe gazoase dizolvate, de

provenienţă naturală sau ajunse în apă ca urmare a procesului de poluare.
Sunt solubile în apă gaze ca: oxigenul, azotul, hidrogenul, bioxidul de
carbon, hidrogenul sulfurat, bioxidul de sulf, halogenii, metanul, gazele
rare. Apele meteorice, de suprafaţă şi subterane dizolvă gaze la simplul
contact cu atmosfera sau cu aerul din fisurile şi cavităţile scoarţei. Unele
dintre gazele enumerate sunt reţinute în apă atât ca urmare a unui proces
fizic cât şi a unui proces chimic.
În mod normal, solubilităţile gazelor dizolvate fizic în apă sunt
mici. De la această regulă face oarecum excepţie oxigenul. Solubilitatea
gazelor în apă depinde de următorii factori: natura gazului, temperatură şi
presiune. Pentru presiuni mici şi soluţii diluate este valabilă legea lui
Henry:
Xi = K H  pi
unde:
Xi = fracţia molară a speciei gazoase ”i“;
KH = constanta lui Henry;
pi = presiunea parţială a gazului deasupra soluţiei.
Influenţa presiunii intervine destul de rar. In ceea ce priveşte
influenţa temperaturii trebuie să atragem atenţia că o creştere a
temperaturii atrage după sine o scădere a solubilităţii gazelor.
Solubilitatea unui gaz se poate exprima prin coeficientul de
absorbţie sau solubilitate, definit drept volumul de gaz dizolvat în condiţii
date, într-un litru de lichid. Tabelul următor prezintă solubilităţile câtorva
gaze, exprimate prin raportul lgaz/lapă, la două temperaturi.
Tabelul nr. Solubilităţile unor gaze la două temperaturi diferite

Temperatura H2 O2 CO2
0°C 0,017 0,049 1,71
30°C 0,006 0,026 0,66
V.2. OXIGENUL
Este cel mai important gaz dizolvat, din punctul de vedere al

organismelor vii. Acest gaz a jucat un rol important în transferul formelor
de viaţă din apă pe uscat. ( din “ Chimia Ecologică” de Niac şi Neacşu) .
La apariţia vieţii pe pământ,acum 3,8 miliarde de ani, bacteriile din ape
erau singurele capabile să transforme bioxidul de carbon şi hidrogenul
sulfurat în materie organică, conform reacţiei:
CO2 + H2S → (CH2O)n + H2O + S
Algele albastre apărute între timp au putut utiliza în acest scop
apa existentă în ocean.
CO2 + H2O → ( CH2O )n + O2
Produsul secundar al acestui proces metabolic, oxigenul, a
început să fie eliberat din apă în atmosferă. Pe măsura creşterii cantităţii lui
a luat naştere un strat de ozon. Ca urmare cantitatea de radiaţii ultraviolete
ajunse pe pământ a scăzut, ceea ce a permis dezvoltarea vieţii pe uscat, ne
mai fiind necesară protecţia stratului de apă, ce absorbea radiaţiile
ultraviolete în mare măsură.
Oxigenul dizolvat în apă este absolut necesar respiraţiei
organismelor acvatice. El favorizează şi distrugerea bacteriilor anaerobe,
periculoase pentru om. Este de asemenea o substanţă indispensabilă în
procesul de mineralizare a substanţelor organice dizolvate în apă, proces ce
asigură autoepurarea. Cantitatea de oxigen dizolvat la un moment dat în
apă este rezultatul combinării a două grupe de procese antagonice. Din
prima grupă fac parte procesele ce îmbogăţesc conţinutul apei în oxigen:
dizolvarea oxigenului atmosferic şi procesul de fotosinteză. Din a doua
grupă fac parte procesele ce reduc cantitatea de oxigen: procesele de
descompunere a substanţelor organice, procesele de oxidare a unor
elemente minerale şi respiraţia vieţuitoarelor.
Cantitatea de oxigen dizolvată din atmosferă este direct
proporţională cu presiunea atmosferică şi invers proporţională cu
temperatura. Suprafaţa de contact dintre atmosferă şi apă influenţează şi ea
procesul, vântul şi valurile favorizând dizolvarea. În concluzie, apele reci
şi repezi de la munte sunt mai bine oxigenate decât cele calde şi line de la
şes. Lumina solară ce pătrunde în apă permite plantelor să desfăşoare
procesul de fotosinteză, în urma căruia rezultă oxigen.
h
CO2 + H2O ⎯⎯→ {CH2O} + O2
În timpul zilei cantitatea de oxigen din ape este chiar dublă faţă
de cantitatea de oxigen din timpul nopţii. Aportul de oxigen prin
fotosinteză variază între 2 – 12 g/m2 apă, pe zi.
Consumul de oxigen este pus în cea mai mare parte pe seama
reacţiilor de descompunere a substanţelor organice prezente în apă, reacţii
numite şi mineralizare sau oxidare. Procesul are loc sub acţiunea
bacteriilor aerobe:
{CH2O }+ O2 → CO2 + H2O + celule noi + compuşi stabili
Procesul de mineralizare este cu atât mai intens cu cât
temperatura este mai mare. Se apreciază că viteza procesului se dublează
la o creştere a temperaturii cu 10oC. Mineralizarea aerobă este un proces ce
se desfăşoară fără producere de miros de dezagreabil, apa rămâne limpede
iar populaţia vegetală şi animală se dezvoltă normal.
Oxigenul dizolvat se consumă şi în reacţii de oxidare a unor
substanţe anorganice. Reacţiile au loc cu sau fără participarea bacteriilor:
nitrobacterii
NH3 + 2O2 ⎯⎯ ⎯ ⎯⎯→ HNO3 + H2O
4Fe2+ + O2 + 10 H2O → 4Fe(OH)3 + 8H+
Conţinutul în oxigen al unei ape oferă informaţii asupra gradului
de impurificare a acesteia cu substanţe organice. Scăderea cantităţii de
oxigen din apă scade capacitatea ei de autoepurare. Apa lipsită de oxigen
este fadă şi nu satisface senzaţia de sete.
Metodele uzuale de determinare a cantităţii de oxigen dizolvat
sunt de natură volumetrică şi electrometrică. Oricare ar fi metoda de
determinare aleasă, o atenţie specială trebuie acordată recoltării,
conservării şi manipulării probei, astfel încât să se evite pierderile sau
îmbogăţirile în oxigen la contactul cu atmosfera.
Metodele volumetrice de determinare se bazează pe fixarea
oxigenului pe o substanţă uşor oxidabilă, urmată de determinarea directă
sau indirectă a cantităţii de substanţă oxidată. Cea mai cunoscută metodă
este metoda Winkler, care constă în fixarea oxigenului dizolvat, pe
hidroxid manganos, obţinut prin reacţia sulfatului sau clorurii manganoase
cu o bază. Reacţiile ce au loc în timpul determinării sunt:
MnSO4 + 2NaOH → Mn(OH)2 + Na2SO4
Mn(OH)2 + ½ O2 → MnO(OH)2
MnO(OH)2 +Mn(OH)2 → Mn2O3 + 2H2O
Mn2O3 + 3H2SO4 → Mn2(SO4)3 + 3 H2O
2Mn2(SO4)3 + 4KI → 4MnSO4 + 2K2SO4 + 2I2
2I2 + 4Na2S2O3 → 2Na2S4O6 + 4NaI
Metoda electrometrică se bazează pe aceeaşi reacţie de reducere a
O2 la O , reacţie ce are loc concomitent cu reacţia de oxidare a unui metal.
2-
V.3. BIOXIDUL DE CARBON ŞI FORMELE LUI
În ape bioxidul de carbon se găseşte în stare liberă, sau combinat,

în funcţie de pH-ul apelor. Concentraţia bioxidului de carbon liber,
depinde de temperatura apei şi presiunea parţială a gazului în aerul
atmosferic. În apa pură, la 20 0C şi presiunea de 1 atmosfera. Solubilitatea
bioxidului de carbon este de 0,9 l la un l de apă.
Bioxidul de carbon este capabil să reacţioneze cu apa, cu formare
de acid carbonic. Acesta va fi implicat la rândul lui într-o serie de alte
reacţii:
CO2 + H2O  H2CO3
H2CO3  H+ + HCO3-
HCO3-  H+ + CO32-
CO32- + Ca2+  CaCO3
CaCO3 + H2O +CO2  Ca(HCO3)2
Ca(HCO3)2  Ca2+ + 2HCO3-
În urma acestor reacţii putem spune că formele sub care se
găseşte bioxidul de carbon în apă sunt:
Schema din cursul tipărit
CO2-ul echilibrant = cantitatea de CO2 necesară pentru a

împiedica precipitarea carbonaţilor;
CO2-ul agresiv = fracţiunea de CO2 în stare moleculară, dizolvat
fizic în apă, şi care, în contact cu carbonatul de Ca solid reacţionează,
dizolvându-l. Este fracţiunea de CO2 responsabilă şi de apariţia coroziunii
conductelor de transport al apei;
CO2-ul semilegat = cantitatea de CO2 legată sub formă de
bicarbonaţi;
CO2-ul legat = cantitatea de CO2 aflată sub formă de carbonaţi.
În figura următoare este redată relaţia dintre pH şi formele de
existenţă ale bioxidului de carbon.
Fig….Dependenţa formelor dioxidului de carbon de pH

Cantitatea de bioxid de carbon liber din apă este foarte
importantă pentru menţinerea ionului de calciu în soluţie. Cantitatea de
bioxid de carbon dizolvată din aerul atmosferic nu este suficientă pentru
aceasta, deoarece concentraţia ionilor calciu este destul de mare în ape. Un
aport de bioxid de carbon este adus de respiraţia organismelor şi
microorganismelor acvatice ca şi de procesele de degradare biochimică a
substanţelor organice. Procesele ce au ca rezultat scăderea concentraţiei
bioxidului de carbon din ape sunt fotosinteza şi degazarea în atmosferă.
Determinarea speciilor carbonice din ape se face prin titrare cu
acizi sau baze slabe, după caz.
V.4. AMONIACUL ŞI HIDROGENUL SULFURAT
Amoniacul şi hidrogenul sulfurat se găsesc rar în atmosferă şi în

cantităţi mici în apele de suprafaţă. Mai frecventă este apariţia lor în apele
reziduale. Prezenţa lor în apele naturale este pusă pe seama descompunerii
materiei organice prin procese anaerobe. Ambele gaze reacţionează chimic
cu apa.
V.4.1. Hidrogenul sulfurat
În mod normal se găseşte mult mai frecvent în apele subterane
decât în cele de suprafaţă. Prezenţa în apele subterane este legată de
existenţa unor zăcăminte de sulf. Hidrogenul sulfurat poate să apară şi în
urma poluării sau ca urmare a desfăşurării în apă a unor procese anaerobe.
De fapt prezenţa hidrogenului sulfurat este un indiciu al absenţei
oxigenului în ape. Hidrogenul sulfurat conferă apei un gust neplăcut, de
ouă clocite.
Hidrogenul sulfurat reacţionează chimic cu apa cu formare de
ioni sulfură acidă (HS-) şi sulfură (S2-).
H2S → HS- → S2-
Pentru echilibrele de disociere:
H2S(g)  H2S(l)
H2S(l) ⎯→
K1
H+ + HS-
HS- ⎯→ ⎯
K2
H+ + S2-
putem scrie:
K1 =
    
H + HS −

H+ H S
= 2 − = f (pH )
H 2S K1  
HS
K2 =
H S   H  = HS  = f (pH )
+ 2− + −
HS  K S 
−
2
2−
În concluzie se apreciază că la pH  7, în apă forma
predominantă este H2S, la 7 pH  12 preponderent este HS-, iar la pH 
12 preponderentă este forma S2-.
Pentru determinare cantităţii de hidrogen sulfurat din apă, la locul
prelevării se face şi fixarea acestuia prin tratarea apei cu acetat de plumb
sau de zinc. Reacţiile ce au loc în timpul determinării sunt:
Zn(CH3COO)2 + H2S → ZnS + 2CH3COOH
ZnS + 2HCl → H2S + ZnCl2
H2S + I2 → 2HI + S
Na2S2O3 + I2 → Na2S4O6 +2NaI
V.4.2. Amoniacul
Acest gaz constituie o fază intermediar a ciclului complex al
azotului în natură. Apare în apă ca urmare a degradării incomplete a
substanţelor organice ce conţin azot în moleculă sau ca urmare a reducerii
azotiţilor. Amoniacul este un gaz ce în stadiu iniţial se dizolvă fizic în apă
şi apoi reacţionează chimic cu aceasta:
NH3(g)  NH3(l)
NH3(l) + H2O ⎯→ NH4+ + HO-
K
H2O ⎯ ⎯→ H++HO-
KW
K=
 
NH +4 HO −   
; K W = H + HO − ;    
K H+
=
NH +4 
= f (pH )
NH 3  KW NH 3 
Amoniacul din ape se determină colorimetric. Amoniacul
formează cu reactivul Nessler- tetraiodomercuriatul de potasiu un compus
de culoare galbenă, ce se poate colorimetra.
CAPITOLUL VI. CATIONI ŞI ANIONI
PREZENŢI ÎN APE
Cantitatea totală de săruri prezente în apă, plus substanţele

organice dizolvate reprezintă mineralizarea globală a unei ape. Cantitatea
totală de săruri minerale prezente în apă determină gradul de mineralizare
al acesteia. După acest criteriu, apele naturale se împart în:
1. ape slab mineralizate : conţin sub 500 mg/l săruri dizolvate;
2. ape mineralizate : conţin între 500-1000 mg/l săruri
dizolvate;
3. ape puternic mineralizate : conţin peste 1000 mg/l săruri
dizolvate.
Gradul de mineralizare al apelor se determină prin intermediul
reziduului fix şi al conductivităţii. În cazul în care compoziţia apelor în
anioni, cationi şi bioxid de siliciu este cunoscută, mineralizarea va fi suma
acestor concentraţii, exprimată în mg/l.
Principalii cationi şi anioni prezenţi în apele naturale sunt: Ca2+,
Mg2+, Na+, K+, Fe2+, Fe3+, Mn2+, HCO 3− , SO 24− , Cl-, NO 3− . În cazul în care
apele sunt poluate, ele conţin şi alţi ioni, în special ioni ai metalelor grele.
VI.1. IONI METALICI PREZENŢI ÎN APE (VARDUCA ŞI

ENGLEZĂ SARMIZA)
Pentru simplificare, ionii metalici prezenţi în ape se simbolizează,
pentru un caz general, prin Mz+. Ionii metalici se găsesc însă sub forme
mai complicate, deoarece ionul metalic nu poate exista în apă ca entitate
separată (decât în cazuri rare). Din cauza faptului că sunt purtători de
sarcină electrică, ionii se găsesc într-o stare instabilă. Ei încearcă să-şi
stabilizeze învelişul electronic prin formarea de legături cu alţi ioni, sau cu
molecule neutre, capabile să doneze electroni (baze Lewis) Substanţele (
ioni sau molecule ) donoare de electroni ionilor metalici poartă numele de
liganzi. Pentru stabilirea de legături cu ionii metalici, liganzii folosesc
electroni neparticipanţi din orbitalii “p”, sau electroni implicaţi în legături
de tip “”. Legăturile formate sunt de obicei de natură coordinativă.
Combinaţiile rezultate intre un ion metalic, central, şi un ligand, se numesc
“combinaţii complexe”. Joacă adesea rol de atom donator : C, N, O, F, P,
S, Cl, As, Se, Br, I.. Singurul caz în care atomul de C este un atom puternic
donor este grupare CN-. Cei mai importanţi atomi care participă la
formarea de complecşi în ape sunt azotul, oxigenul şi sulful prin speciile:
- pentru O: H2O, HO-, (COO)2-;
- pentru N: NH3, R-NH2 ;
- pentru S: SH-, S2-.
1.Combinaţii complexe cu liganzi anorganici
În apele curgătoare cationii metalici se găsesc de cele mai multe
ori sub forma acvocomplecşilor, adică sunt hidrataţi cu un anumit număr
de molecule de apă. Interacţiunea între acvocomplecşi şi alţi liganzi
prezenţi se petrece numai în cazul în care noua combinaţie complexă
formată este mai stabilă. Numărul de hidratare este destul de greu de
determinat dar, de obicei este 4 sau 6 molecule de apă/ion metalic. Ionii
metalici hidrataţi se comportă ca acizi Bronsted, adică au tendinţa de a
ceda ioni de hidrogen. Ca urmare a acestui fapt pH-ul apei scade, extrem
de mult în anumite cazuri, cum ar fi cel al apelor de mină. Această tendinţă
creşte cu creşterea stării de oxidare a metalului. Acvocomplcşii ionilor
metalici bivalenţi nu cedează protoni la valori de pH mai mici decât 6, iar
cei ai ionilor monovalenţi nu manifestă de loc această tendinţă.
Acvocomplecşii formaţi la un momentdat în ape pot reacţiona în
continuare, reacţiile având ca urmare modificarea stării de oxidare a
metalului, sau a solubilităţii complexului.
Fe(H2O) 36+ + H2O  [Fe(OH)(H2O)5] 2+ + H3O + sau
simplificat:
Fe(H2O) 36+  [Fe(OH)(H2O)5]2+ +H +
Ionii metalici hidrataţi încearcă să dobândească o stare mai stabilă
prin reacţii de precipitare simplă sau oxido-reducere urmată de precipitare.
Fe (H2O) 62+  Fe(OH) 3 (s) + 3H2O + e − + 3H +
Fe(H2O) 36+  Fe(OH) 3 (s) + 3H2O + 3H +
În acelaşi scop al stabilizării pot avea loc o serie de reacţii cu
formare a unor complecşi polinucleari. Procesul se desfăşoară până când se
formează hidroxipolimeri ce conduc la precipitarea metalului.
Formula ngleya Sarmiya, pag. 381.
Acvocomplecşii se pot transforma în hidroxocomplecşi sau

oxocomplecşi.Transformările suferite depind de pH-ul apei şi de starea de
oxidare a ionului metalic. Cationii metalici monovalenţi se găsesc de
obicei în ape sub formă de acvocomplecşi. Cationii bivalenţi se găsesc sub
formă de acvocomplecşi până la un pH egal cu 8, după care se transformă
în hidroxocomplecşi. Trebuie să specificăm că ionul feros, la pH-ul normal
întâlnit în apele curgătoare se găseşte sub formă de hidroxocomplecşi:
Fe(OH)n. La stări de valenţă egale sau mai mari decât 4 ionii metalici se
găsesc sub formă de hidroxo sau oxocomplecşi, la valori ale pH-ului
cuprinse între 4,5-10. Exemplu: CrO3OH-, Cr O 24− sau MnO3OH, MnO4-
În ape există şi alte specii anorganice ce pot juca rolul de ligand.
Ionii metalici pot fi clasificaţi, în funcţie de afinitatea de a forma
complecşi cu diferiţi liganzi anorganici în 2 grupe. Din grupa A fac parte
următorii ioni : Li+, Na+, K+, Be2+, Mg2+, Ca2+, Sr2+, Al3+, Ti4+. Din grupa
B fac parte: Cu+, Ag+, Zn2+, Cd2+, Hg2+, Pb2+, Sn2+, Bi3+. Pentrui cationii
grupei A formarea hidrocomplecşilor are o pondere mai mare în
comparaţie cu complexarea cu alţi liganzi, cu excepţia ionului F-. Dacă în
ape există ioni CN-, SH- sau S2-, primii se vor forma complecşii cu CN-.
Pentru cationii grupei B coordinarea cu NH3 sau CN- este mai importantă
decât cu HO- sau H2O. Aceşti cationi formează complecşi sau produşi
insolubili şi cu grupările SH- sau S2-. Cationii trivalenţi ai metaleleor
tranziţionale: Cr3+, Fe3+ formează mai frecvent hidroxocomplecşi, în timp
ce cationii bivalenţi ai acestora Ni2+, Cu2+formează complecşi mai stabili
cu PO43-, S2-, CO32-. Pentru cationii bivalenţi ai Ba, Mn, Ni, Co există
posibilitatea existenţei lor sub formă liberă.În condiţii anaerobe însă, în
prezenţa liganzilor tio-S2- se vor forma tiocomplecşii ca specii
predominante pentru metalele din grupa b şi cationii celor mai multe
metale tranziţionale.
2. Combinaţii complexe cu liganzi organici
În apele naturale nepoluate ionii metalelor se găsesc în general
complexaţi cu liganzi anorganici şi numai într-o măsură restrânsă cu
liganzi organici. În apele poluate, la care atât concentraţia ionilor metalici
cât şi cea a substanţelor organice este mare se vor forma, în mod
competitiv şi complecşi organici.
Există substanţe organice cu rol de ligand, ce au în moleculă mai
mulţi atomi capabili să implice electronii lor în legături coordinative.
Acestea se numesc liganzi polidentaţi. Dacă grupările donoare sunt aşezate
în moleculă astfel încât ele se pot lega concomitent de acelaşi atom de
metal, liganzii se numesc liganzi chelatici. Cu cât numărul legăturilor
metal ligand este mai mare, cu atât combinaţia complexă este mai stabilă.
Exemple tipice sunt : etilendiamina- ligand bidentat chelatic:
nitrilotriacetatul, ligand tetradentat şi etilen diamino tetraacetatul – ligand
hexadentat chelatic :formule-din curs şi de la engleză Sarmiza, p386 şi
fig. 11.7
În apele naturale şi uzate există o serie de substanţe ce pot
complexa ioni ai metalelor bivalente: Ca, Mg, Mn, Fe, Cu, Zn, Co, Ni, Sr,
Cd şi fierul trvalent. Principalele grupări organice cu rol de ligand sunt:
carboxilatul, azotul din compuşii heterociclici, fenoxidul, gruparea amino
legată de un radical alifatic sau aromatic. Sarmiza 387
Liganzii organici unidentaţi au o importanţă mică pentru

chimismul apelor naturale. Complecşii metalici polidentaţi intervin în
numeroase procese vitale. Astfel, hemoglobina este un chelat al Fe( II ),
clorofila conţine un chelat al magneziului, iar vitamina B12 este un chelat
al Co(III ).
În apele naturale şi în soluri se găsesc liganzi cum ar fi
substanţele humice şi aminoacizii. Substanţele humice rezultă în urma
descompunerii vegetaţiei şi sunt rezistente la degradare în continuare.
Substanţele humice solubile poartă numele de acizi fulvici, iar cele
insolubile de acizi humici şi humine. Substanţele humice sunt în fapt nişte
substanţe macromoleculare care folosesc pentru complexare grupările
carboxilice: sarmiza p389, ambele desene
Fig Structura chimică a unei substanţe humice
Fig Complexarea unui ion metalic bivalent de către substanţele

humice (a) complexarea prin grupări carboxil şi hidroxi (b) complexarea
prin două grupări carboxil (c) complexarea printr-o singură grupare
carboxil
Complecşii acizilor fulvici cu fierul sunt consideraţi răspunzători
de apariţia culorii gălbui-brune a apelor. Huminele şi acizii humici, specii
insolubile, participă la schimbul de metale între faza apoasă şi solidă,
participând la reţinerea acestora pe materialul imobil. Se consideră de unii
cercetători că prezenţa substanţelor humice în apele dezinfectate prin
clorinare favorizează formarea trihalometanilor (cloroform,
dibromclormetan), ce au efecte cancerigene. Se impune deci eliminarea
substanţelor humice îainte de dezinfecţie.
Prin poluare pot pătrunde în apă substanţe cu proprietăţi de
ligand, cum ar fi tripolifosfatul de sodiu, sarea disodică a acidului
etilendiaminotetraacetic sau citratul de sodiu. Aceste substanţe se folosesc
pe scară largă în procesul de acoperire electrochimică a metalelor, tratarea
apelor, fabricarea detergenţilor sau prepararea hranei.
3. Importanţa prezenţei agenţilor chelatici în ape
Efectele formării complecşilor asupra calităţii apei sunt diverse.
Complexarea ionilor metalici cu anioni transformă uneori cationul în ion
negativ. Pentru exemplificare am ales reacţiile cadmiului şi nichelului:
Cd2+ + 4CN- Cd(CN)42-
Ni2+ + 4CN- Ni(CN)42-
Solul are proprietăţile unui schimbător de ioni capabil să reţină
numai cationii, nu şi anionii. Dacă ionul metalic aparţine clasei metalelor
grele, de exemplu, remanenţa acestuia în apă va fi mai mare în prezenţa
unui ligand anionic, ceea ce înrăutăţeşte calităţile apei.
Agenţii chelaţi din apele uzate micşorează eficienţa proceselor de
epurare deoarece prezenţa lor favorizează resolubilizarea metalelor grele
din nămolurile depuse în decantoare. Pot exista însă şi efecte benefice:
etilendiaminotetraacetatul este folosit ca agent de solubilizare a izotopului
60
Co la decontaminarea reactoarelor nucleare.
4. Compuşi organometalici
In afara complecşilor, metalele se pot afla în ape sub forma
compuşilor organometalici. Spre deosebire de complecşi, în aceste
combinaţii partea organică este legată de metal printr-o legătură metal-
carbon. Compuşi organometalici formează mercurul, seleniul,
staniul,arsenul. Pentru exemplificare am ales compuşii organometalici ai
mercurului bivalent:
HgCH3+ - monometilmercurul
Hg(CH3)2 – dimetilmercurul
In general compuşii organometalici apar ca urmare a poluării, dar
pot fi suntetizaţi şi direct în ape de către sistemele biologice. Unii compuşi
organometalici sunt extrem de toxici, deoarece au o mobilitate foarte mare
în sistemele vii, putând pătrunde prin membranele celulare.
Dozarea ionilor metalici din ape se face prin următoarele metode:
spectroscopie atomică de absorbţie, spectrofotometrie în flacără,
spectrofotocolorimetrie, gravimetrie, volumetrie.
Ionii metalici se găsesc în apă sub diferite forme. În funcţie de
diametrul lor molecular, acestea se pot clasifica astfel:
Forme cu diametrul mai mic decât 0,001 micrometri (forme
dizolvate):
• ioni metalici liberi; aceştia sunt de fapt ioni metalici hidrataţi;
• radicali simpli: VO3;
• acvocomplecşi şi complecşi cu liganzi anorganici de tipul
carbonaţilor, clorurilor, cianurilor;
• complecşi cu liganzi organici de obicei chelatici: citrat, aminoacizi,
EDTA;
• compuşi organometalici.
Forme cu diametrul de aproimativ 0,01 micrometri ( forme
coloidale):
• metale legate de substanţe organice cu greutate moleculară mare;
• compuşi de tipul: Me-acizi humici sau fulvici, unde Me este Cu2+,
Ni2+, Ca2+, Pb2+, Zn2+, Mn2+, Mg2+, Fe2+, Hg2+, Cd2+ şiFe3+, Al3+.
Forme cu diametre cuprinse între 0,01-0,1 micrometri:
- coloizi disperşi: Fe-OOH;
- metale adsorbite pe coloizi;
Forme filtrabile:
• precipitate minerale sau organice: CdS, FeS, PbS;
• metale prezente în organismele acvatice.
Un număr mare de măsurători au dus la concluzia că :
• cele mai mari proporţii de: fier, cobalt şi mercur din ape sunt sub
formă nefiltrabilă;
• cele mai mari proporţii de bariu şi stronţiu se găsesc în apă sub formă
filtrabilă;
• cadmiul, cromul, cuprul, manganul, nichelul, plumbul şi zincul au
forme diferite de la apă la apă.
Forma: dizolvată, coloidală sau filtrabilă sub care se găsesc ionii
metalici în ape este importantă deoarece, alături de natura materiilor în
suspensie şi natura sedimentului, influenţează proporţia de reţinere a
metalului în sediment.
VI.2. DURITATEA APEI
Este conferită de prezenţa tuturor cationilor metalici din apă, cu

excepţia cationilor metalelor alcaline. Cum ionii de calciu şi magneziu se
găsesc în apă în cantităţi mult mai mari decât restul ionilor metalici,
duritatea poate fi considerată ca suma concentraţiilor ionilor de calciu şi
magneziu. In majoritatea apelor cationul majoritar este cel de calciu. Cea
mai mare cantitate de ioni de calciu şi magneziu provine din dizolvarea
calcarelor şi dolomitelor sub acţiunea CO2. Cei doi ioni apar în apă şi ca
urmare a dizolvării gipsurilor şi, într-o mai mică măsură, a silicaţilor. Apa
se îmbogăţeşte în calciu şi ca urmare a schimbului ionic între elementele
chimice ale apei şi ale rocilor cu care aceasta vine în contact.
Apele cu duritate mare au o serie de caracteristici. Astfel, apele
dure nu pot fi folosite la cazanele generatoarelor de abur, deoarece depun
pe pereţii acestora şi pe conducte săruri insolubile sub formă de cruste.
Crustele înrăutăţesc performanţele mecanice şi de transfer de căldură ale
utilajelor, şi le expun pericolului de explozie.
CaCO3 (s) + CO2 + H2O → Ca2+ + 2HCO 3−
Apele dure nu sunt propice pentru spălat şi gătit, deoarece nu fac
spumă cu detergenţii şi săpunul, iar la fierbere formează pectaţi insolubili.
2C17H35COO-Na+ + Ca2+ → Ca(C17H35CO2)2(s) + 2Na
Ca mărime fizică duritatea este o concentraţie, şi anume suma
concentraţiilor ionilor de calciu şi magneziu. Deoarece este o proprietate
conferită de două specii ionice ea se exprimă în unităţi de concentraţii
echivalente. Duritatea se poate exprima:
1. ca suma numărului de echivalenţi sau miliechivalenţi de
ioni de calciu şi magneziu dintr-un litru de apă,
2. prin intermediul gradelor de duritate. Un grad german de
duritate este echivalent cu duritatea conferită de 10 mg/l CaO, iar un grad
francez de duritate este echivalent cu duritatea conferită de 10 mg/l
CaCO3. In România se utilizează gradul german de duritate.
Se deosebesc trei tipuri de duritate:
- duritatea totală(DT) : este duritatea ce corespunde sumei
concentraţiilor ionilor de calciu şi magneziu;
- duritatea temporară sau duritatea carbonatică(DC) :
duritatea conferită apei de ionii de calciu şi magneziu legaţi de ionii
carbonat şi bicarbonat; se numeşte temporară deoarece prin fierberea
probei de apă dispare;
- duritatea permanentă sau necarbonatică(Dt) : corespunde
durităţii conferite de ionii de calciu şi magneziu legaţi de alţi anioni decât
carbonat sau bicarbonat, cu precădere de ionii sulfat şi clorură.
Intre cele trei tipuri există relaţia: DT = DC + Dt
Duritatea apelor de suprafaţă este condiţionată de o serie de
factori externi, în timp ce duritatea apelor subterane are un caracter
constant, mai ales pentru apele de adâncime.
In funcţie de duritate (exprimată în mvali/l) VARDUCAp56
apele se pot clasifica astfel:
• ape moi, ce au duritatea cuprinsă între: 0-1,1;
• ape slab dure, ce au duritatea cuprinsă între : 1,1-2;
• ape moderat dure, ce au duritatea cuprinsă între : 2-4;
• ape foarte dure, ce au duritatea cuprinsă între : 4-10.
Ionii de calciu şi magneziu, respectiv duritatea se determină de
obicei prin titrare complexonometrică.
CAPITOLUL VII. ANIONI ŞI SUBSTANŢE
ORGANICE PREZENTE ÎN APE
VII.1. ANIONI
Cei mai importanţi anioni din ape, prin incidenţă şi efecte

ecologice sunt: bicarbonaţii, carbonaţii, clorurile, sulfaţii, fosfaţii, azotaţii,
azotiţii,cianurile. În apele dulci anionii majoritari sunt bicarbonaţii şi
sulfaţii, iar în apele sărate clorurile, urmate de sulfaţi.
Despre bicarbonaţi şi carbonaţi am vorbit la formele bioxidului
de carbon şi vom mai vorbi la “alcalinitatea şi aciditatea apelor”.
Clorurile. Apar în ape în mod natural sau ca urmare a poluării.
Acest ion nu este practic toxic nici chiar la concentraţii relativ mari, fiind
necesar în regimul alimentar al omului şi animalelor. Prezenţa lui se face
simţită pe cale organoleptică începând de la concentraţii de 500-700 mg/l.
Un conţinut mare de cloruri influenţează calitatea betoanelor deoarece
ionul clorură reacţionează cu carbonatul de calciu cu formare de clorură de
calciu. Clorurile se determină de obicei prin metode volumetrice.
Sulfaţii. Apar ca urmare a dizolvării ghipsului: CaSO4 x 2H2O.
Majoritatea sulfaţilor sunt de fapt solubili, excepţie fac cei ce cristalizează
fără molecule de apă. Ionul sulfat apare uneori în apele poluate, ca urmare
a oxidării piritei, în cazul apelor de mină, sau ca urmare a oxidării
hidrogenului sulfurat. Arderea combustibililor fosili este de asemenea o
sursă destul de importantă de ion sulfat.
Nici ionul sulfat nu este un poluant propriu-zis, dar , o
concentraţie mare de sulfat dă un caracter agresiv apei în ceea ce priveşte
acţiunea ei asupra betoanelor. Aluminatul de calciu, un constituent al
betonului reacţionează cu ionul sulfat cu formarea unui hidrat voluminos,
care creează o presiune internă asupra betonului, provocând ruperea.
Fosfaţii. Conţinutul în fosfaţi al apelor naturale este relativ mic:
0,5-5 mg/l. Dintre sărurile acidului fosforic sunt solubile în apă numai
fosfaţii metalelor alcaline şi fosfaţii primari ai altor câtorva metale.
Trecerea apei peste soluri bogate în humus creşte conţinutul apei în fosfaţi.
De asemenea poluarea datorată utilizării îngrăşămintelor chimice şi a
detergenţilor creşte concentraţia fosfaţilor în ape. Alături de azotaţi,
fosfaţii favorizează apariţia fenomenului de eutrofizare a apelor.
Azotaţii. Pot proveni din surse naturale, prin dizolvarea sărurilor
din solurile bogate în azotaţi, ( toţi azotaţii sunt solubili) sau prin poluare,
în special ca urmare a utilizării de îngrăşăminte azotoase sau introducerea
în apă a unor dejecţii umane sau animaliere ce conţin substanţe organice cu
azot în moleculă . In urma mineralizării acestea se transformă iniţial în
amoniac sub acţiunea bacteriilor de dezaminare, după care are loc oxidarea
la azotiţi şi azotaţi sub acţiunea bacteriilor de nitrificare. Azotaţii ca atare
nu sunt toxici dar pătrunşi în organism găsesc uneori condiţii prielnice de
reducere la azotiţi. Aceştia sunt responsabili de apariţia bolii numite “
methemoglobinemie” şi de apariţia unor forme de cancer, deoarece
formează cu aminele, nitrozamine, substanţe categoric cancerigene.
Cianurile. Ajung în ape ca urmare a poluării, în special din apele
reziduale ale unor industrii ca : extractivă, metalurgică, a acoperirilor
galvanice, industria maselor plastice. Ionul CN- este un toxic celular
puternic. El acţionează asupra enzimelor de oxidare din celule. Enzimele
conţin fier. Acesta se combină cu ionul cian şi formează combinaţii
complexe ce nu mai au activitate catalitică. Deosebit de sensibile la acest
efect sunt celulele din creierul mare care comandă respiraţia.
Acţiunea toxică a cianurilor este deci conferită de solubilitatea
acestora şi de gradul de disociere în ioni. Cianurile metalelor alcaline şi
alcalino- pamântoase sunt solubile în apă. Ele hidrolizează cu formare de
acid cianhidric( extrem de toxic). Cianurile metalelor grele sunt greu
solubile, cu o excepţie : cianura mercurică Hg(CN)2 substanţă covalentă,
solubilă . Multe cianuri ale metalelor tranziţionale se redizolvă în prezenţa
unui exces de ioni cian. In tabelul următor sunt prezentate constantele de
disociere şi concentraţia aproximativă a cianurilor libere la diferite
concentraţii iniţiale ale complexului cianuric.
VII.2. SUBSTANŢE ORGANICE AFLATE ÎN APE
Apele de suprafaţă au un conţinut de substanţe organice cuprins

între 0,1şi 10 mg/l. Clasele de compuşi organici prezente sunt: aminoacizi,
polizaharide, aminohidraţi de carbon, acizi graşi, compuşi organofosforici,
hidrocarburi aromatice, uree, vitamine. etc. Din totalitatea de substanţe
organice prezente în ape numai pentru 10% s-a stabilit formula
moleculară, restul fiind neidentificat.
O primă grupă de substanţe organice pătrunde în ape datorită
spălării terenurilor din bazinul hidrografic, cu atât mai mult cu cât acesta
este unul mlăştinos. Substanţele astfel pătrunse au în general compoziţie
complicată, şi de aceea se denumesc generic, substanţe humice. Alte grupe
de substanţe organice provin ca urmare a descompunerii chimice dar mai
ales biochimice a organismelor moarte din apă.
Apele poluate conţin în plus o serie de substanţe organice
periculoase pentru sănătatea omului cum ar fii: detergenţi, fenoli, produse
petroliere, pesticide, compuşi aromatici halogenaţi.
CAPITOLUL VIII. PROPRIETĂŢILE APEI
Analiza fizico-chimică a unei ape presupune determinarea

proprietăţilor ei organoleptice, fizice, fizico-chimice şi a compoziţiei
chimice a apei.
VIII.1. PROPRIETĂŢILE ORGANOLEPTICE ALE APEI
Proprietăţile organoleptice sunt proprietăţile ce se determină

exclusiv cu ajutorul organelor de simţ. Este vorba despre gustul şi mirosul
apei. Deşi aceste proprietăţi au un grad mare de subiectivitate, ele au o
valoare deosebită în caracterizarea unei ape. Ele au o pondere hotărâtoare
asupra reacţiilor psihice de acceptare sau refuz al apei. De asemenea
mirosul şi gustul apei au rol de indicatori de poluare, deoarece se modifică
substanţial ca urmare a pătrunderii anumitor substanţe poluante.
Gustul apei
Nu se poate afirma că o apă potabilă nu trebuie să aibă gust. Pot
exista însă gusturi plăcute şi gusturi neplăcute. În ultimă instanţă gustul
plăcut al apei este o chestiune de obişnuinţă. Gusturi plăcute prezintă apele
bicarbonato-calcice şi cele bine oxigenate. Gusturi neplăcute pot prezenta
apele bogate în diverşi ioni. Astfel, concentraţiile mari de fier conferă apei
un gust metalic, concentraţiile mari de calciu un gust sălciu, concentraţiile
mari de magneziu un gust amar, iar concentraţiile mari de cloruri conferă
un gust sărat.
Apele poluate au şi ele gusturi deosebite. Poluarea apei cu
substanţe vegetale conferă apei un gust de pamânt, flori, peşte, iar
microorganismele unicelulare filamentoase ce se găsesc în soluri şi ape
imprimă un gust de pământ. Apele dezinfectate cu clor, în prezenţa unor
cantităţi infime de fenoli prezintă un gust medicamentos.
Determinarea gustului se face numai pentru apele potabile, de
către persoane dotate cu o fineţe deosebită a simţului gustativ.
Determinarea poate fi calitativă sau cantitativă. Determinarea calitativă se
face prin compararea gustului apei cu un gust cunoscut: sărat, amar , dulce,
acru, metalic, organic, medicamentos, vazos (de ierburi în descompunere).
Determinarea cantitativă se face prin exprimarea gradului de intensitate a
gustului: insipid, foarte slab, slab, perceptibil, pronunţat, foarte puternic.
Mirosul apei
Apa de consum nu trebuie să aibă nici un miros. Unele substanţe
poluante, în special cele de natură organică imprimă apei un miros
particular. Algele dezvoltate în cantitate mare imprimă apei un miros ce
poate fi aromatic, de peşte sau de iarbă. Determinarea mirosului se face la
rece: 20-25o C şi la cald: 60o C.
VIII.2. PROPRIETĂŢILE FIZICE ALE APEI
Sunt reprezentate de acele caracteristici ce pot fi măsurate prin

metode obiective. Ele includ şi caracteristici ce acţionează asupra
organelor de simţ, dar nu se determină exclusiv cu ajutorul acestora.
Includem aici: temperatura, culoarea, turbiditatea, substanţele
sedimentabile, etc. Ca şi proprietăţile organoleptice proprietăţile fizice pot
determina limitarea folosinţei apei. Datorită caracterului lor obiectiv,
proprietăţile fizice dau indicaţii mai exacte asupra posibilităţii de poluare a
apelor.
Temperatura apelor de suprafaţă variază cu temperatura aerului.
În cazul apelor subterane, până la o anumită adâncime numită zonă neutră,
temperatura este constantă şi aproximativ egală cu temperatura medie
anuală a locului respectiv. Sub zona neutră, temperatura apei creşte în mod
normal cu 1oC la fiecare 33 m adâncime. Variaţia mare a temperaturii
apelor subterane indică posibilitatea poluării lor, deoarece, între apa
subterană şi exterior există cale de comunicare, cale prin care pot pătrunde
şi poluanţii.
Culoarea naturală a apei se datorează prezenţei substanţelor
dizolvate, suspensiilor sau chiar a microorganismelor. O culoare intensă
este de obicei indiciul unei ape poluate. În strat subţire, apa curată este
incoloră, dar straturile de apă ce depăşesc 6 cm grosime devin uşor
albăstrui.
O serie de substanţe dizolvate, cum ar fi: acizii humici, lignina,
compuşii flavonici şi unele săruri minerale pot conferi culoare apelor
(compuşii fierului conferă apelor o culoare galben-brună, ionii clorură o
culoare albăstruie). Substanţele colorate prin ele însele pot fii
nevătămătoare pentru organismele acvatice, dar prin absorbţia anumitor
radiaţii ale spectrului solar influenţează regimul de lumină şi regimul
termic al bazinului acvatic în care se găsesc, cu consecinţe asupra faunei
şi florei.
Turbiditatea este fenomenul optic de împrăştiere a unui flux
luminos la trecerea lui printr-un mediu ce conţine particule în suspensie.
Turbiditatea apei se datorează prezenţei unor particule gazoase sau
solide (organice sau anorganice) nedizolvate sau prezenței unor
organisme biologice. Particulele solide nedizolvate, de natură
anorganică pot fi argila și unele precipitate ce se formează în mod
natural: CaCO3, Fe2O3,MnO2. Substanțele de natură organică pot fi
substanțele humice sau resturile de natură vegetală sau animală.
Organismele ce conferă apei turbiditate sunt algele, cianobacteriile,
zooplanctonul, macrobacteriile, bacteriile filamentoase.
O serie de fenomene naturale conferă apei turbiditate. Cel mai
important ca intensitate dintre acestea este eroziunea solurilor. Apele
bogate în bicarbonat de calciu se tulbură ca urmare a tendinţei bioxidului
de carbon de a părăsi soluţia. O altă cauză de apariţie a turbidităţii este
existenţa ionilor feroşi. Apele subterane bogate în aceşti ioni, odată
apărute la suprafaţă se pot tulbura ca urmare a oxidării ionilor feroşi la ioni
ferici sub acţiunea oxigenului molecular. Combinaţiile ferice au în general
tendinţa de precipitare. Apa fântânilor se tulbură de asemenea după ploile
ce urmează unor perioade secetoase deoarece în aceste perioade pământul
se fisurează şi nu mai reţine eficient particulele solide care sunt antrenate
din sol.
Turbiditatea indusă de particulele solide poate fi datorată:
- particulelor grosiere, sedimentabile, care sunt reţinute de hârtia
de filtru şi care au diametrele mai mari decât 10-7m; acest tip de turbiditate
se apreciază prin determinarea cantitativă a sedimentului;
- particulelor coloidale, nesedimentabile, care au dimensiuni
mai mici decât 10-7m.
Turbiditatea datorată particulelor solide este neplăcută pentru
consumatori care consideră inacceptabilă prezența acesteia şi este
periculoasă deoarece particulele aflate în suspensie sunt suporturi nutritive
foarte bune pentru germenii şi agenţii patogeni.
Există şi situaţii când turbiditatea se datorează existenţei unor
substanţe gazoase în apă. In cazul depresurizării aceste gaze părăsesc
sistemul sub formă de bule mici, conferind aspect tulbure apei. Nefiind
permanentă, această turbiditate nu se determină.
Substanţele în suspensie apar în apă odată cu contactul acesteia
cu particulele nisipoase şi argiloase ale albiei, din atmosferă şi din topirea
gheţii şi zăpezii. Suspensiile totale reprezintă ansamblul componentelor
solide, insolubile prezente într-o cantitate determinată de apă şi care se pot
separa prin metode de laborator (filtrare, centrifugare). Se exprimă în
mg/dm3 sau g/m3.
Valoarea suspensiilor totale este deosebit de importantă pentru
caracterizarea apelor naturale, fiind un factor determinant şi la stabilirea
fluxului tehnologic de tratare şi pentru dimensionarea unora dintre
obiectele staţiei de tratare cum ar fi deznisipatoarele şi predecantoarele.
VIII.3. PROPRIETĂŢILE FIZICO-CHIMICE ALE APEI.
Includ proprietăţi a căror determinare necesită atât utilizarea

unor metode fizice, cât şi chimice. Proprietăţi fizico-chimice sunt
considerate : pH-ul, potenţialul de oxidoreducere (rH-ul), capacitatea de
tamponare (alcalinitatea şi aciditatea), conductivitatea electrică, reziduul.
VII.3.1. pH-ul apei
Apa chimic pură are un pH neutru. pH-ul apelor naturale variază
în jurul valorii 7, fiind cuprins în mod normal între 6 şi 8,5. O serie de
specii chimice şi procese influenţează pH-ul apelor. Principalele specii a
căror concentraţie influenţează valoarea acestui parametru sunt: bioxidul
de carbon, bicarbonaţii şi carbonaţii. Principalele procese implicate sunt
dizolvarea, fotosinteza şi procesele de oxido-reducere. Apele în care se
acumulează acizi humici ca urmare a dizolvărilor ce au loc în turbării au
caracter pregnant acid, apele în care procesul de fotosinteză se desfăşoară
intens au caracter uşor bazic ca urmare a consumului bioxidului de
carbon, iar apele de mină în care are loc procesul de oxidare a pirite sunt
foarte acide.
pH-ul are importante implicaţii în chimismul, ecologia şi tratarea
apelor. pH-ul determină capacitatea de reactivitate, agresivitatea apei şi
capacitatea ei de a constitui un mediu propice pentru dezvoltarea
organismelor. Determinarea pH-ului se face prin metode de natură
electrochimică, respectiv prin metoda potenţiometrică.
VIII.3.2. Capacitatea de tamponare a apei. Aciditatea şi
alcalinitatea.
Capacitatea de tamponare este o proprietate esenţială a apelor de
suprafaţă, o cale ce asigură un grad de suportabilitate natural faţă de
impactul cu diverşi acizi sau baze. Capacitatea de tamponare este
importantă atât pentru echilibrele biologice în fază apoasă cât şi pentru
cele de la interfaţa apei cu substanţele în stare solidă: suspensii sau
sedimente. Prin capacitate de tamponare () înţelegem cantitatea de bază
sau de acid necesară a se adăuga unui litru de apă astfel încât pH-ul ei să se
modifice cu o unitate.
C A C
= =- B
pH pH
Principalul sistem de tamponare a apei este sistemul CO2 / HCO3-
2-
/ CO3 . Intensitatea de tamponare a sistemelor eterogene este mai mare
decât a soluţiilor omogene. Între pH-ul apei şi aciditatea sau alcalinitatea ei
există o strânsă legătură, dar nu o identitate, tocmai datorită capacităţii de
tamponare.
Aciditatea apei este capacitatea acesteia de a neutraliza ionii HO-.
Apa pură are pH-ul 7. Apa naturală dizolvă însă bioxid de carbon, săruri
ale acizilor tari cu baze slabe, proteine, etc. Toate aceste substanţe şi în
plus reacţiile în care sunt implicaţi ionii metalici hidrataţi conduc la o
uşoară creştere a acidităţii. O aciditate accentuată semnifică în general o
poluare a apei cu acizi minerali.
Aciditatea apei se clasifică în :
• aciditate minerală: se datorează prezenţei acizilor minerali,
ca acidul clorhidric, sulfuric şi sărurilor acizilor tari cu bazele slabe;
• aciditate aparentă: se datorează bioxidului de carbon liber.
Aciditatea se determină prin titrare cu soluţie de hidroxid de
sodiu. Aciditatea conferită apei de acizii tari se titrează în prezenţă de
metilorange. Punctul de viraj al acestuia este la pH = 4,2.
Aciditatea conferită de dioxidul de carbon sau de acizii slabi se
titrează faţă de fenolftaleină, al cărui punct de viraj este la pH = 8,2.
Alcalinitatea este capacitatea apei de a reacţiona ionii de
hidrogen. Ea este conferită apelor de prezenţa: bicarbonaţilor, carbonaţilor
şi a ionului hidroxil.
HO- + H+→ H2O
HCO 3− + H+→ H2CO3
CO 32− + H+→ HCO 3−
Contribuţii minore au şi amoniacul, bazele conjugate ale acidului
fosforic, silicic, boric şi acizilor organici din apă. Alcalinitatea nu trebuie
confundată cu bazicitatea. Bazicitatea este un factor intensiv, iar
alcalinitatea un factor capacitiv. De exemplu: o soluţie de 0,001M NaOH
are un pH ridicat, de 11 unităţi. Un litru din această soluţie neutralizează
0,001 moli de ioni H+. O soluţie 0,1 M HCO3- conferă apei un pH de 8,3
dar un litru din această soluţie neutralizează 0,1 moli de ioni de hidrogen.
Prima are o bazicitate mai mare, iar a doua o alcalinitate mai mare.
Se deosebesc două tipuri de alcalinitate:
• alcalinitate permanentă: datorată prezenţei hidroxizilor şi
carbonaţilor
• alcalinitate totală: datorată prezenţei hidroxizilor,
carbonaţilor şi bicarbonaţilor.
Determinarea alcainităţii se face prin neutralizarea speciilor
alcaline cu soluţia diluată a unui acid, în prezenţa unui indicator.
Determinarea alcalinităţii permanente se face prin titrare cu HCl în
prezenţa fenolftaleinei. Determinarea alcalinităţii totale se face prin titrarea
cu HCl în prezenţă de metilorange.
Alcalinitatea datorată HCO 3− raportată la duritatea totală a
aceleiaşi ape caracterizează capacitatea de tamponare, conform relaţiei:
Alcalinitatea(mvali)
A=
Duritatea (mvali)
În cazul apelor naturale indicele A are o valoare apropiată de 1.
Cu cât valoarea lui A este mai mică, cu atât capacitatea de tamponare a
apei respective este mai slabă.
VIII.3.3. Potenţialul de oxido-reducere al apei (rH-ul)
Potenţialul redox sau rH-ul este o măsură a echilibrului între
procesele de oxidare şi de reducere ce se desfăşoară în mediul acvatic. El
caracterizează acţiunea oxidantă sau reducătoare a apei. Această
caracteristică influenţează cu precădere procesele ce se defăşoară la
interfaţa apă/sedimente. Puterea reducătoare a apei este cu atât mai mare
cu cât valoarea rH-ului este mică. La valori ale rH-ului cuprinse între 0-27
apa este considerată reducătoare, iar la valori cuprinse între 28 şi 54 apa
este considerată oxidantă. Apele curgătoare bine aerate au un rH mai mare
decât 30. Echilibrul de oxido-reducere în care sunt implicaţi apa şi
oxigenul este:
O2 + 4H++ 4e- = 2H2O
Ionii de hidrogen sunt implicaţi în reacţiile de oxido-reducere ale
speciilor prezente în apă, capabile să cedeze sau accepte electroni.
NO3- + 6H++5e-= 1/2N2 +3H2O
SO42- +10H++8e- = H2S + 4 H2O
CO2 + 8H+ + 8e- = CH4 + 2H2O
Potenţialul de oxido-reducere, exprimat prin rH este logaritmul
cu semn schimbat al presiunii hidrogenului gazos (din atmosferă), aflat în
echilibru cu hidrogenul molecular aflat în soluţie, aflat la echilibru, la
rândul lui, cu ionul de hidrogen, participant la reacţiile de reducere din
mediul apos:
2H+ + 2e- = H2
Pentru calcularea rH-ului se va determina experimental diferenţa
de potenţial dintre un electrod standard de hidrogen şi un electrod de
platină, ambii introduşi în proba de apă. Diferenţa de potenţial, conform
legii lui Nernst, depinde de presiunea hidrogenului molecular şi
concentraţia ionului de hidrogen:
RT aH +
E = E0 + ln de corectat din curs
F
unde:
E0 = potenţialul standard al electrodului de hidrogen;
R = constanta gazelor perfecte;
T = temperatura absolută;
F = constanta lui Faraday;
P = presiunea hidrogenului în atmosferă.
La 18 C0 relaţia lui Nernst devine:
E= 0,029rH –0,058pH
Medii, combinații chimice și procese Valori de rH
Ape curgătoare sărace în substanțe organice, bine 36-30
aerate
NO3-→ NO2- 29-27
Neutralitate între oxidări și reduceri 28
NO2 → NH3
- 27-25
Forme insolubile ale Fe3+ ex.: FePO4, Fe(OH)3 >2 1
Forme solubile ale Fe 2+ < 21
Formare CO2 18-12
Materie organică în putrefacție 17-13
SO4 → H2S
2- 12-10
Formare de FeS, MnS. CH4 <8
Mediu saturat în H2 (neobservat în natură) 0
Tableau 3 : Exemple de valeurs du rH dans les milieux naturels

(source CEMAGREF
VIII.3.4. Conductivitatea electrică a apei

Soluţiile apoase pot fi considerate electroliţi, adică conductori de
ordinul II. Purtătorii de sarcină electrică sunt în acest caz ionii, deoarece pe
lângă ionii de hidrogen şi cei de hidroxil rezultaţi din disocierea moleculei
de apă, apa conţine, cum am văzut, o serie de alţi anioni şi cationi.
Rezistenţa unui conductor electric este definită de relaţia
matematică:
l
R=  ;
s
unde:
R = rezistenţa electrică ();
 = rezistivitatea electrică (m);
l = lungimea conductorului (m);
s = secţiunea conductorului (m2).
Inversa rezistenţei poartă numele de conductanţă, iar inversa
rezistenţei specifice poartă numele de conductanţă specifică sau
conductivitate (). In cazul conductorilor de ordinul II, rezistivitatea se
defineşte ca fiind rezistenţa electrică a unei coloane de soluţie de electrolit
cu secţiunea de 1 m2, cuprinsă între doi electrozi, aşezaţi paralel la distanţa
de 1m.
Valoarea rezistivităţii electrice a apei dă informaţii asupra
cantităţii de substanţe ionice dizolvate, fiind deci o măsură a mineralizării
ei. Prin intermediul acestui parametru se pot urmări cu precizie perturbările
ce intervin în compoziţia apei, în ceea ce priveşte conţinutul de anioni şi
cationi. Determinarea valorii acestui parametru prezintă un interes major în
controlul apelor distilate sau deionizate. Apa distilată are o conductivitate
cuprinsă între 1-8 S/cm. Apa potabilă are o conductivitate cuprinsă între
20-200 S/cm. Studiul fenomenelor de amestec poate beneficia de
asemenea de măsurarea conductivităţii în diferite puncte.
Conductivitatea depinde de cantitatea de substanţe ionice
prezente în apă, de gradul de disociere al acestora şi de temperatură. Intre
reziduu fix la 1050C (sau total substanţa dizolvate) şi conductivitate există
o releţie empirică de forma:
TDS (mg/l) = k;
unde k = 0,6 – 0,8 (de exemplu la conductivităţi ale apei mai mici
decât 100S/cm valoarea lui k este 0,688.)
Conductivitatea oferă informaţii asupra poluării apei cu ioni, dar
nu oferă informaţii privind poluarea biologică sau cu substanţe organice.
VIII.3.5. Mineralizarea globală
Mineralizarea globală desemnează totalitatea sărurilor dizolvate
într-un litru de apă. Pentru o bună interpretare a mineralizării este necesară
determinarea a trei parametri:
• reziduul fix la 105oC ( se mai numeşte reziduu sec);
• reziduul fix la 180oC;
• reziduul calcinat la 525oC.
Reziduul fix la 105oC reprezintă cantitatea totală de substanţe
organice şi anorganice dizolvate în apă, care nu sunt volatile la 105oC.
Determinarea reziduului fix la 105oC se face prin evaporarea unui volum
cunoscut de apă. De multe ori valoarea reziduului sec se consideră ca fiind
egală cu mineralizaţia globală a probei.
Reziduul fix la 180oC se obţine prin încălzirea în continuare a
reziduului sec, în etuvă. Pe timpul încălzirii au loc următoarele
transformări: bicarbonaţii de calciu şi magneziu se transformă complet în
carbonaţi prin pierderea bioxidului de carbon din moleculă; clorurile de
sodiu şi potasiu se deshidratează complet, la fel ca şi azotatul de magneziu;
sulfatul de calciu şi cel de magneziu pierd una, respectiv cinci molecule de
apă.
Reziduul calcinat se obţine prin arderea la 525oC reziduului sec
sau a celui fix, la 180oC. Arderea duce la eliminarea completă a apei de
hidratare şi la descompunerea substanţelor organice.
VIII.4. CARACTERUL AGRESIV SAU ÎNCRUSTANT AL

APELOR
În funcţie de compoziţie, apele pot avea fie tendinţa de a depune
carbonat de calciu, fie tendinţa de a dizolva carbonat de calciu. Există şi
posibilitatea ca apa să fie în echilibru faţă de această substanţă. În cazul în
care apa depune carbonat, caracterul ei este încrustant, iar în cazul în care
apa dizolvă carbonat, ea are caracter agresiv. Caracterul agresiv al unei ape
se manifestă concret prin apariţia coroziunii instalaţiilor de transport şi
stocare a apei, care nu mai sunt protejate de un eventual strat de carbonat.
Principalii factori ce hotărăsc acţiunea apei asupra instalaţiilor de transport
şi utilizare sunt: pH-ul, conţinutul în bioxid de carbon liber, concentraţia
de bicarbonaţi şi ioni de calciu, temperatura. De-a lungul anilor au fost
efectuate cercetări în vederea stabilirii de indici care să estimeze, pe baza
unor date analitice ale apelor, caracterul încrustant sau agresiv al acestora.
Un prim indice folosit a fost conţinutul de bioxid decarbon.
Bioxidul de carbon de echilibru este cantitatea de bioxid de carbon
necesară menţinerii echilibrului:
CaCO3 + CO2 + H2O  Ca(HCO3)2
Pentru calculul valorii bioxidului de carbon la echilibru Tillmans
şi Heublein au stabilit următoarea relaţie:

CO 2 ech =

CO 2 legat
3
Kt
unde:
[CO2 ech] = concentraţia bioxidului de carbon de echilibru,
exprimată în moli/l;
[CO2 legat] = concentraţia formelor legate ale bioxidului de carbon,
exprimată în moli/l;
Kt = constantă a cărei valoare se calculează cu expresia:
Kt = 66270  (0,9714)t
t = temperatura fluidului, exprimată în oC.
Analizând raportul dintre valoarea bioxidului de carbon la
echilibru şi valoarea bioxidului de carbon liber, determinat analitic, ne
putem găsi în una din următoarele situaţii:
1. cantitatea de CO2 liber din apă este egală cu cantitatea de
CO2 de echilibru; nu se constată nici tendinţa de dizolvare nici de
depunere;
2. cantitatea de CO2 liber este mai mare decât cea de echilibru;
echilibrul se deplasează în sensul dizolvării carbonatului. Apa are un
posibil caracter agresiv asupra materialelor metalice;
3. cantitatea de CO2 liber este mai mică decât cea de echilibru
; echilibrul reacţiei se deplasează în sensul depunerii de carbonat. Apa are
caracter încrustant.
Pentru că determinarea analitică a bioxidului de carbon este
afectată de erori, s-au căutat alţi indici, mai siguri, cum ar fi pH-ul de
echilibru. Acesta se calculează cu formula:
pHech = (pK - pKs) + pCa + pAlc

unde:
K este constanta de echilibru pentru ecuaţia: HCO3- H+ +
K=
H CO 
+ 2−
CO32-Expresia acesteia este:
HCO 
3
−
3
pK = -lgK
Ks este constanta de echilibru pentru ecuaţia CaCO3 Ca2+ +
2-
CO3 .
Expresia acesteia este Ks = [Ca2+][CO32-]
pKs = -lgKs
pCa = -lg[Ca2+], unde [Ca2+] = moli/l
pAlc = -lg [alcalinitatea totală], unde [alcalinitatea totală] =
mvali/l
Valorile constantelor pK şi pKs depind de temperatura apei şi se
calculează ca:
pK = 2902,39/T – 6,498 + 0,02379T
pKs = 11,78 – 830/T –lg 4,8
unde T este temperatura, exprimată în oK.
Prin compararea celor două valori : pH-ul de echilibru şi pH-ul
măsurat se determină Indicele de saturaţie Is.
Is = pHmăsurat - pHechilibru
După valoarea Indicelui de saturaţie apele se clasifică astfel :
• apele cu Is pozitiv sunt ape cu tendinţă de depunere a
carbonatului de calciu;
• apele cu Is negativ sunt ape cu tendinţă de dizolvare a
carbonatului;
• apele cu Is egal cu zero sunt ape aflate în echilibru din
punct de vedere al speciilor carbonice.
Indicele de sturaţie oferă numai indicaţii calitative asupra
sensului evoluţiei apei. Un indice ce oferă şi informaţii cantitative
este indicele de stabilitate, a cărui formulă a fost stabilită empiric:
Istabilitate = 2 pHechilibru – pHmăsurat
În conformitate cu valoarea indicelui de stabilitate o apă cu un
indice:
• Istabilitate < 6, prezintă depuneri;
• Istabilitate = 7, generează o uşoară acoperire protectoare;
• 7,5< Istabilitate< 9, este corozivă;
• Istabilitate >9, este foarte corozivă.
IN CONCLUZIE ÎNTRE COMPOZIŢIA APELOR ŞI PROPRIETĂŢILE

LOR EXISTĂ O STRÂNSĂ LEGĂTURĂ, BINE REPREZENTATĂ ÎN
FIGURA…. VARDUCA P.116
CAPITOLUL X. FENOMENE ŞI ECHILIBRE ÎN
MEDIUL APOS
Interacţiunea apei cu alte faze

Multe din fenomenele chimice asociate mediului acvatic nu se
petrec în soluţie ci la interfaţa apei cu alte faze: solide, lichide nemiscibile
sau compuşi gazoşi. O serie de reacţii de oxido-reducere catalizate de
bacterii au loc chiar în celulele bacteriilor, la fel ca şi multe reacţii de
mineralizare a materiilor organice. O serie de substanţe organice şi
anorganice se găsesc sub forma unor particule foarte mici, aflate în
suspensie în ape. Ele sunt introduse fie prin procese fizice cum ar fi
eroziunea solului, fie printr-un aport de ape uzate cu conţinut apreciabil de
suspensii, fie apar ca urmare a precipitării unor specii chimice, în urma
unor reacţii ce se petrec în mediul apos. Între faza apoasă şi sedimentul
aflat pe fundul albiei au loc de asemenea o multitudine de procese fizice şi
chimice de solubilizare şi depunere, cu schimb de substanţe. La suprafaţa
apei se găsesc de multe ori pelicule de hidrocarburi nemiscibile cu apa,
care în parte se evaporă, în parte suferă reacţii fotochimice. Între apă şi
atmosferă există de asemenea un permanent schimb de gaze.
X.1 INTERACŢIUNEA APEI CU FAZA SOLIDĂ
În general o substanţă pătrunsă în apă poate fi transportată de

aceasta sub acţiunea curgerii, se poate deplasa ca urmare a procesului de
difuziune, poate fi volatilizată în atmosferă, poate fi preluată de plante, sau
poate fi adsorbită pe fazele solide din apă: suspensii, substanţe coloidale,
sau sediment.
Sedimentele sunt constituite din materiile insolubile, de natură
anorganică sau organică, transportate de apă. Ele rezultă ca urmare a
eroziunii solului exercitată de cursul de apă ca atare şi de apa
precipitaţiilor. În sediment se regăsesc şi substanţe rezultate din
metabolismul organismelor acvatice, detritus animal şi vegetal şi specii
chimice anorganice rezultate ca urmare a reacţiilor de precipitare.
Sedimentul este depozitul unei varietăţi de specii chimice şi totodată sediul
a numeroase procese chimice şi biochimice. În general, substanţele aflate
în sediment sunt considerate imobile şi greu degradabile, deoarece accesul
plantelor şi microorganismelor este dificil, iar substanţele dizolvate şi
disociate sunt considerate uşor degradabile, fiind uşor preluate şi
transportate de apă. Separarea unei substanţe cu acţiune nocivă asupra
organismelor, între faza mobilă şi imobilă este foarte importantă sub
aspectul impactului asupra ecosistemelor.
Modul de distribuţie a unei substanţe între faza apoasă şi solidă
depinde de proprietăţile substanţei. Dacă substanţa este de natură
organică, distribuţia probabilă este influenţată de proprietăţi ca:
solubilitatea, densitatea, vâscozitatea şi coeficientul de partiţie octanal-apă.
Cu cât o substanţă este mai solubilă, cu atât este mai uşor vehiculată de apă
şi mai puţin adsorbită pe sediment. Cu cât densitatea şi vâscozitatea sunt
mai mari, cu atât posibilitatea de depunere pe fundul apei este mai mare.
Coeficientul de partiţie octanal-apă este raportul dintre
concentraţia substanţei în octanal şi în apă. El exprimă destul de direct,
mobilitatea unei substanţe în faza apoasă. Pentru substanţele organice
valoarea coeficientului este cuprinsă între 10-3 şi 107. Compuşii care au un
coeficient de partiţie mai mic de 10 sunt consideraţi hidrofili şi deci
solubili, iar cei cu un coeficient mai mare sunt consideraţi hidrofobi.
Coeficientul de partiţie oferă şi date privitoare la viteza de deplasare a unor
poluanţi de natură organică în straturile acvifere.
Pentru substanţele de natură anorganică, interacţiunea dintre
faza apoasă şi cea solidă este influenţată de patru procese fizico-chimice:
adsorbţia, schimbul ionic, complexarea şi precipitarea.. Cunoaşterea
acestor procese este importantă pentru a putea estima blocarea unor
substanţe în sediment sau transportul lor pe calea apei, ca şi formarea unor
compuşi noi, care pot avea un efect toxic mai mare sau mai mic decât al
substanţelor iniţiale.
Adsorbţia este fenomenul prin care substanţele se fixează la
suprafaţa particulelor solide, cu concursul unor forţe de natură chimică
cum ar fi legătura covalentă sau unor forţe de natură electrostatică.
Adsorbţia joacă un rol important în special în comportamentul unor ioni
metalici. Adsorbţia selectivă a metalelor de către faza solidă, datorată atât
proprietăţilor fazei cât şi proprietăţilor metalelor poartă numele de
afinitate. Principala proprietate a metalelor ce influenţează adsorbţia este
dimensiunea atomilor metalului
Nr. Componenţi ai solurilor Ordinea afinităţii
crt.
1. Caolinit (pH 5,5 – 7,5) Cd>Zn>Ni
2. Montmorillonit (pH 3.5 – 6)
Ca>Pb>Cu>Mg>Cd>Zn
3. Oxid de aluminiu Cu>Pb>Zn>Cd
4. Oxid de mangan Cu>Zn
5. Oxid de fier Pb>Cu>Zn>Cd
6. Acid humic Cu>Pb>Cd>Zn
7. Soluri minerale Pb>Cu>Zn>Cd
Cantitatea de ioni adsorbiţi pe faza solidă nu este nelimitată, ci
strict determinată de două legi matematice: izoterma lui Freundlich,
aplicabilă la soluţii de concentraţie moderată şi ecuaţia lui Langmuir,
pentru soluţii diluate.
x/m = kc1/n – izoterma lui Freundlich
x/m = Ksc + Kc – ecuaţia lui Langmuir
unde: x = cantitatea de ion adsorbită(mg, g, moli);
m = masa fazei solide adsorbante( mg, g, moli);
c = concentraţia ionului în soluţie;
K, n,k = constante;
s = capacitatea de schimb a fazei adsorbante.
Particulele coloidale din apă, alcătuite în principal din humus şi
minerale argiloase adsorb şi ele la suprafaţa lor o serie de ioni: K+, Na+,
Fe2+, Fe3+, Cl-, SO 24− , PO 34− .
Argilele, humusul şi turbele au capacitatea de a schimba ionii lor
cu cei prezenţi în ape. De exemplu, la trecerea apelor peste roci argiloase,
ionii de calciu sunt reţinuţi, în schimbul eliberării în apă a ionilor de sodiu.
Dacă apele sunt bogate în ioni amoniu sau potasiu iar rocile în ioni de
calciu, se va reţine amoniul şi potasiul şi se va elibera calciul. O argilă
bazică va schimba ioni hidroxil cu anionii din apă, fapt ce duce la
modificarea pH-ului acesteia.
Adsorbţia prin schimb ionic are loc în conformitate cu
următoarele legi:
- dintre doi ioni aflaţi în apă la aceeaşi concentraţie se
adsoarbe preferenţial ionul cu sarcină electrică mai mare;
- dintre doi ioni cu aceeaşi sarcină se adsoarbe mai puternic
ionul aflat în concentraţie mai mare;
- dacă doi ioni se află la aceeaţi concentraţie şi au aceeaşi
sarcină, se adsoarbe mai puternic ionul cu solubilitate mai redusă sau cu un
grad de disociere mai mic.
Complexarea are drept urmare modificarea solubilităţii unor ioni
din ape.
Precipitarea este principalul fenomen ce modifică concentraţia
metalelor grele. Fenomenul este controlat de pH-ul apei şi concentraţia
ionului metalic. Exemplu de precipitare a metalelor grele Neag, pag. 42,
fig.232
La interfaţa apă – sedimente se desfăşoară o serie de reacţii, cum
ar fi:
CaCO3 (s) + H2CO3  Ca2+ + 2HCO 3−
CaAl2Si2O8 (s) + 2 H2CO3 + H2O  Ca2+ + 2HCO 3− +
Al2Si2O5(OH)4
FeS2 (s) + 7/2O2 + H2O  Fe2+ + SO 24− + 2H+
Fe2+ + 1/4O2 + 5/2 H2O  Fe(OH)3 (s) + 3H+
Mn2+ + O2  MnO2 (s)
AlPO4 (s) + 3H2O  Al(OH)3 + HPO 24− + 2H+
Pentru sedimente şi apa de la interfaţă, pH-ul şi concentraţia
ionilor de calciu şi magneziu sunt relativ greu de modificat. Se poate spune
că o capacitate mare de tamponare a sedimentelor este transferată şi apei.
Modificarea potenţialului redox şi modificarea pH-ului de la interfaţa
sediment-apă provoacă o serie de fenomene de resolubilizare a unor specii
chimice stocate în sediment.
Condiţiile redox influenţează puternic reţinerea sau
resolubilizarea ionului fosfat. În condiţii aerobe acesta este reţinut la
suprafaţa sedimentelor alcătuite din CaCO3, Al2O3, FeOOH, respectiv
Fe(OH)3. Practic fosfatul reacţionează cu aceste substanţe cu formare de
substanţe insolubile de tipul: FePO4,. AlPO4, Ca3(PO4)2 sau fosfaţi bazici
ai fierului şi aluminiului, cu formule generale de tipul: Fe(OH)x(PO4)y
aceştia din urmă fiind reţinuţi prin adsorbţie la suprafaţa sedimentului. Un
rol special în reţinerea fosfatului prin adsorbţie îl joacă FeOOH şi
Fe(OH)3, substanţe coloidale a căror suprafaţă specifică este extrem de
mare, şi anume 200-400 m2/g. Când condiţiile aerobe se transformă în
condiţii anaerobe are loc trecerea ionului feric în ion feros. Fosfatul feric
se transformă în fosfat feros, substanţă solubilă ce este transferată înapoi în
faza lichidă. Reducerea ionului de fier are implicaţii şi asupra
resolubilizării altor specii reţinute pe FeOOH (hidrocarburi, substanţe
active).
Modificarea valorii pH-ului de la interfaţă spre valori acide
provoacă resolubilizarea metalelor grele: Cd, Cu, Pb, Zn, Se.

Resurse de Apa

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Resurse de Apa

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

II.

PREZENTAREA GENERALĂ A RESURSELOR DE APA

Marea - Cerinţa de apă a folosinţelor, potrivit capacităţilor de

Raportat la populaţia actuala a ţării, rezultă:

Sursă: http://www.rowater.ro/ Sinteza calității apelor in anul 2017

În tabelul de mai jos este prezentată ponderea lungimii corpurilor de apă

Sursă: http://www.rowater.ro/ Sinteza calității apelor in anul 2017

Sursă: http://www.rowater.ro/ Sinteza calității apelor in anul 2017

Tabelul 2.5: Evaluarea potenţialului ecologic al corpurilor de apă puternic modificate –

Ating obiectivul de Nu ating obiectivul de

Sursă: http://www.rowater.ro/ Sinteza calității apelor in anul 2017

starea ecologica foarte buna 57.98%

stare ecologica buna

În anul 2017 s-au înregistrat 70 de poluări accidentale, repartiția acestora în funcție de

Tabelul 2.7: Situaţia poluărilor accidentale în perioada 2012-2017

Râuri Lacuri Ape de Ape de Ape

Surse: Rapoartele electronice ale statelor membre în WISE.

Scopul monitorizării Râuri Lacur Ape de Ape de coastă Ape

Sursă: Rapoartele electronice transmise în WISE.

Tabelul 2.10. Analiza SWOT a sistemului de management implementat la nivelul României.

periculoase și poluanți specifici provenite din analiza cost-beneficiu,

și, de asemenea, au sprijinit implicarea activă a Numai 65,2% din populaţia

Compoziţia apelor naturale şi cu atât mai mult a apelor poluate

Tabelul nr. Substanţe frecvent întâlnite în apele naturale

În afara substanţelor cuprinse în tabel, în apele naturale se mai

Tabelul nr. Criterii de exprimare a compoziţiei apelor

Chimia apei urmăreşte interpretarea proceselor chimice care

Apa ca substanţă pură are formula chimică H2O. Compoziţia ei

5500 izotopi protiu, la un izotop deuteriu. Tritiul este un izotop artificial.

Cei patru orbitali hibrizi se orientează în spaţiu după unghiurile

Fig. a) Orbitali hibridizati sp3 b) Orientarea spaţială a celor

Tabelul nr. Punctele de topire şi fierbere ale amoniacului, apei şi

Aceste valori mari se datorează aceloraşi legături de hidrogen ce

∆G < 0, respectiv: Gf < Gi,

DIZOLVAREA SUBSTANŢELOR IONICE

La introducerea unor substanţe ionice în apă are loc un proces de

Fig Dizolvarea cristalului de NaCl

Intre ionii din cristal şi dipolii apei apar interacţiuni de natură

Ionul central şi stratul primar de hidratare formează o entitate

putem scrie constanta de echilibru, a cărei valoare este dată de relaţia:

Ks poartă numele de produs de solubilitate sau produs ionic.

2.Influenţa ionului comun asupra solubilităţii

Ag+ + CN-→ AgCN

3. Fenomene implicate dizolvare

Apa poate conţine o serie de substanţe gazoase dizolvate, de

Tabelul nr. Solubilităţile unor gaze la două temperaturi diferite

Este cel mai important gaz dizolvat, din punctul de vedere al

V.3. BIOXIDUL DE CARBON ŞI FORMELE LUI

În ape bioxidul de carbon se găseşte în stare liberă, sau combinat,

Schema din cursul tipărit

CO2-ul echilibrant = cantitatea de CO2 necesară pentru a

Fig….Dependenţa formelor dioxidului de carbon de pH

V.4. AMONIACUL ŞI HIDROGENUL SULFURAT

Amoniacul şi hidrogenul sulfurat se găsesc rar în atmosferă şi în

Cantitatea totală de săruri prezente în apă, plus substanţele

VI.1. IONI METALICI PREZENŢI ÎN APE (VARDUCA ŞI

Acvocomplecşii se pot transforma în hidroxocomplecşi sau

Liganzii organici unidentaţi au o importanţă mică pentru

Fig Complexarea unui ion metalic bivalent de către substanţele

VI.2. DURITATEA APEI

Este conferită de prezenţa tuturor cationilor metalici din apă, cu

Cei mai importanţi anioni din ape, prin incidenţă şi efecte

VII.2. SUBSTANŢE ORGANICE AFLATE ÎN APE

Apele de suprafaţă au un conţinut de substanţe organice cuprins