Colegiul National “Sfantul Sava”

PROIECT FIZICA

OPTICA GEOMETRICA

Elev: MILEA Karina Alexia Nicole clasa 9B

Coordonator: Prof. Cristina Paval

 CUPRINS
CAPITOLUL I
1.1. Definitia opticii
1.2. Optica geometrica
1.3. Optica ondulatorie
1.4. Optica fotonica
1.5. Marimi si unitati

CAPITOLUL II
2.1. Principii si observatii
2.2. Fenomene care demonstreaza principiul intai
2.3. Mediul omogen
2.4. Mediul izotrop
2.5. Mediul transparent
2.6. Mediul opac

CAPITOLUL III
3.1. Eclipsa de soare
3.2. Eclipsa de luna
3.3. Umbra si propagarea rectilinie

CAPITOLUL IV
4.1. Reflexia si refractia
4.2. Mirajul

PROBLEME EXEMPLIFICATORII
BIBLIOGRAFIE
 CITATE

"Lumina nu este altceva decât o agitație sau o vibrație a eterului. Ea se

propagă mult mai repede decât sunetul, deoarece eterul are o
densitate mult mai mică și o elasticitate mult mai mare decât aerul".
Leonhard Euler (1707 - 1783), Noua teorie a culorii și luminii (1746)

"Se presupune că există un oarecare mediu de eter, care are în multe

privințe aceeași structură ca și aerul, dar este mult mai rarefiat, mai fin
și mai elastic."
Isaac Newton (1642 –1726)
INTRODUCERE

Evolutia opticii face parte din istoria științei și reprezintă evoluția studiului

fenomenelor luminoase, ale cărei origini sunt plasate antichitate și se
continuă și în zilele noastre. Natura luminii și structura ei au constituit o
preocupare a omului din cele mai vechi timpuri. Datorită mijloacelor
aproape inexistente de cercetare a luminii, diversele ipoteze privind lumina
au fost multă vreme speculative.

Debutează cu realizarea primelor lentile și oglinzi de către vechii

egipteni și mesopotamieni, se continuă cu elaborarea primelor teorii
privind lumina și mecanismul vederii de către filozofii greci și indieni, cu
dezvoltarea opticii geometrice în lumea greco-romană. O puternică înflorire
cunoaște acest domeniu în epoca de aur a islamului. În Europa modernă
încep să fie studiate fenomenele optice: reflexia, refracția, interferența ș.a.,
culminând cu dezvoltarea teoriei ondulatorii a luminii ceea ce a condus la
apariția și perfecționarea aparatelor și dispozitivelor optice. În epoca
contemporană, au fost descoperite noi fenomene cum ar fi: efectul
fotoelectric, polarizarea, efectul Compton, care demonstrează dualismul
corpuscul-undă al luminii și care au condus la dezvoltarea unor noi
subramuri ale opticii.

Descoperirile recente au dus la aplicatii importante, cu utilizari multiple, care

ne-au schimbat viata si care contribuie la confortul actual.

În 1947, Dennis Gabor formulează principiile holografiei. Primul dispozitiv

de producere a laserului (ale cărui baze teoretice fuseseră realizate de
Einstein încă din 1916) este realizat în 1960 de către, moment începând cu
care holograma își găsește un larg domeniu de aplicație.

În 1958, Arthur Leonard Schawlow introduce conceptul de laser, ca doi ani

mai târziu Theodore Maiman să realizeze prima instalație de generare a
laserului.

O altă realizare notabilă o constituie obținerea primei fibre optice de

către Donald Keck, Peter Schultz și Robert Maurer în 1970.
 CAPITOLUL I
1.1. DEFINITIA OPTICII
Optica este acea ramură a fizicii care studiază lumina şi
fenomenele luminoase. Optica are următoarele ramuri: optica
ondulatorie, optica fotonică (corpusculară) şi optica geometrică.
Până în prima jumătate a sec. al XVII-lea se considera că lumina
este alcătuită din niște particule numite corpusculi, emiși de
sursele de lumină. Acești se deplasau cu viteză foarte mare
dinspre sursă spre diferite obiecte, în linie dreaptă. Corpusculii
treceau prin mediile transparente, dar erau reflectați de mediile
opace. Urma lăsată de acești corpusculi în spațiu a fost numită
rază de lumină.
Începând cu cea de-a doua jumătate a sec. al XVII-lea a început
să se contureze ideea că lumina ar fi un fenomen ondulatoriu.
Dar deși Cr. Huygens demonstrează legile reflexiei și refracției
luminii pornind de la afirmația că lumina este un fenomen
ondulatoriu, folosindu-se de principiul care-i poartă numele,
principiul lui Huygens, totuși teoria nu a fost imediat acceptată.
Caracterul ondulatoriu al luminii a fost recunoscut de abia la
începutul sec al XIX-lea, când Th. Young a demonstrat fenomenul
de interferență a luminii ca un fenomen tipic ondulatoriu. Teoria
fost pe deplin confirmată în 1873, când J. C. Maxwell stabilește
că lumina este o undă electromagnetică.
De fapt, lumina este un ansamblu de unde (sau radiații)
electromagnetice pe care le numim culori: roșu, orange, galben,
albastru, violet, indigo, ROGVAIV. Când aceste „unde colorate”
se propagă împreună, ca pachet, lumina pare albă. Când
pachetul de unde, datorită interacțiunii cu obiectele, se
destramă, culorile se împrăștie și apar distinct.
1.2. OPTICA GEOMETRICA
Optica geometrica se ocupa cu studiul propagarii luminii prin diferite
medii si cu studiul formarii imaginilor prin sisteme optice, fara sa tina
cont de natura luminii. Descrierea unui fenomen optic, observat in
natura sau provocat in laborator, se face cu ipoteze simplificatoare,
pe modele.

1.3. OPTICA ONDULATORIE

Optica ondulatorie este o ramură a fizicii și a opticii în particular
în care fenomene ca difracția, interferența și polarizarea luminii
sunt explicate prin considerentul că lumina este un fenomen de
natură ondulatorie, mai concret o undă electromagnetică. Acest
lucru a fost arătat de Maxwell care a afirmat că lumina faceparte
din spectrul undelor electromagnetice, și deci, ca și celelalte
unde electromagnetice, se propagă prin aer cu viteza luminii.
1.4. OPTICA FOTONICA
Campul electromagnetic al undelor luminoase interactioneaza cu
substantele asupra carora se proiecteaza. Interactiunea consta
din transferul energiei asupra particulelor subatomice, in special
asupra electronilor. Electronii pot primi suficienta energie si care
depaste fortele de atractie atomice, iar electronul paraseste
substanta. Acest electron poarta numele de fotoelectron iar
emisia este denumita emisie fotoelectronica sau efect
fotoelectric extern.

1.5. MARIMI SI UNITATI

Sursă de lumină – este un corp care poate să emită lumină, ca
urmare a unor fenomene fizico-chimice ce se produc în interiorul
său, ex. Soarele, o flacără, un bec electric alimentat cu
electricitate.
Raza de lumină – este drumul urmat de lumină în spaţiu, între
sursă (emiţător, de ex. Soarele) şi receptor (ex. ochiul uman)

Fascicul de lumină. Două sau mai multe raze de lumină formează

un fascicul de lumină. Fasciculele de lumină sunt reprezentate în:
a) Fascicul convergent, b) Fascicul divergent, c) Fascicul paralel
 CAPITOLUL II
2.1. PRINCIPII SI OBSERVATII
1. Principiul propagării rectilinii a luminii: într-un mediu
transparent, omogen și izotrop, lumina se propaga în linie
dreapta pâna la întâlnirea unui obstacol sau a unui alt mediu.
Observație:
 mediu transparent – mediu prin care trece lumina
 mediu omogen – mediu care are aceleași proprietăți în
orice punct
 mediu izotrop - mediu care are aceleași proprietăți în toate
direcțiile
2. Principiul independenței razelor de lumină: razele de lumină
sunt independente unele față de altele (adică propagarea unei
raze de lumină nu influențează și nici nu este influențată de alte
raze de lumină)
3.Principiul reversibilității razelor de lumină: lumina poate
parcurge același drum în ambele sensuri.
4. Principiul lui Fermat: lumina se propagă între două puncte
astfel încât timpul necesar propagării să fie minim.

2.2. FENOMENE CE DEMONSTREAZA PRINCIPIUL I

Un fenomen care demonstreaza principiul I al opticii este privirea
unei sosele asfaltate intr-o zi fierbiente de vara. Aceasta pare ca
oscileaza, deoarece straturile de aer nu mai constituie un mediu
izotrop, iar razele de lumina nu se mai propaga rectiliniu.
2.3. MEDIUL OMOGEN
Mediu omogen este un mediu material caracterizat prin aceea că
proprietățile fizice și chimice în oricare punct al său sunt identice.
Noțiunea de omogenitate a mediilor este proprie domeniilor
fizicii, chimiei, diverselor ramuri ale tehnologiei. Ea are o
importanță în studiul caracteristicilor globale ale sistemelor și
este descrisă cantitativ de diverși parametri fizici intensivi cum ar
fi densitatea, concentrația, diferite distribuții de stări, etc. Opusul
mediului omogen este mediul eterogen (neomogen sau
inomogen), caracterizat prin dependența proprietăților de punct.
O condiție esențială a existenței omogenității unui mediu
material este aceea ca el să fie un sistem închis și aflat într-
o stare staționară.

2.4. MEDIUL IZOTROP

 Izotropul se referă la proprietățile unui material care este
independent de direcție.
 Unele exemple de materiale izotrope sunt cristale de simetrie
cubică, sticlă etc. 
 Un mediu izotrop are proprietăți similare în orice direcție de
deplasare pentru undele din acel mediu.
 Un câmp izotrop exercită aceeași acțiune indiferent de poziția
și orientarea unei particule elementare.

2.5. MEDIUL TRANSPARENT

Transparența este proprietatea unui material de a permite să fie
străbătut de undele electromagnetice (razele de lumină). Un
exemplu de material complet transparent este sticla de
fereastră. 
 Când lumina trece printr-un mediu transparent, cum ar fi apa sau
sticla, electronii încetinesc, ceea ce determină reflexia luminii.
După gradul de transmitere al undelor electromagnetice, care
este determinat de gradul de absobție al acestora de către atomii
din structura materiei, astfel de materiale pot varia între complet
transparent trecând prin stadiul intermediar de
transparent translucid (lăptos) și ajungând la opac, atunci când
razele de lumină sunt complet absorbite.

2.6. MEDIUL OPAC

Mediul opac este mediul lipsit de transparenta, prin care nu
poate trece lumina. Acesta nu permite patrunderea radiatiilor
electromagnetice sau corpusculare. Razele de lumina sunt
complet absorbite de catre mediul opac.
Un exemplu de corp opac este coala de carton. Prin ea nu trece
lumina.
 CAPITOLUL III
3.1. ECLIPSA DE SOARE
Eclipsa solară este un eveniment care apare atunci când lumina
soarelui nu ajunge pe Pământ deoarece este blocată total sau parțial
de Lună. Chiar dacă Luna este de multe ori mai mică decât Soarele, ele
pot părea că au aceeași dimensiune în cer deoarece Luna este mult
mai aproape. Există trei tipuri de eclipsuri și între două și cinci eclipsuri
apar în fiecare an.
Când discul Lunii acoperă în întregime pe cel al Soarelui imaginea
luminoasă obișnuită a Soarelui este blocată complet și, pentru o
anumită zonă de observație și o anumită durată de ordinul câtorva
minute, eclipsa de Soare este totală. Eclipsele totale de Soare permit
executarea unor studii astronomice speciale.
Orbita Lunii în jurul Pământului este înclinată cu 5 grade în raport cu
planul orbitei terestre în jurul Soarelui (ecliptica). De aceea, în
momentul Lunii noi, Luna trece, în mod obișnuit, deasupra (în nord)
sau dedesubtul (în sud) Soarelui. O eclipsă de Soare se poate produce
doar când Luna nouă se găsește aproape de unul din punctele
(denumite noduri) în care orbita Lunii intersectează ecliptica.
Eclipsa totală de Soare se va observa în acea regiune de pe Pământ
unde cade umbra Lunii. În regiunile din jur unde cade penumbra Lunii,
Soarele se vede parţial acoperit – eclipsă parţială de Soare.
3.2. ECLIPSELE DE LUNA
O eclipsă de Lună este un fenomen optico-astronomic cunoscut,
de obicei asociat cu sistemul „ Soare - Pământ - Lună ”, în timpul
căruia umbra Pământului ascunde complet sau parțial Luna atunci
când aceasta din urmă este iluminată de Soare și
intersectează axa nodală., în faza lunii pline.
Eclipse de Lună au loc de cel puțin 2 ori pe an, atunci când razele
solare sunt împiedicate de către Pământ să ajungă la Lună.
Un „selenelion” sau „selenehelion” este un tip de eclipsă când
atât Luna eclipsată cât și Soarele se pot vedea în același timp.
Acest aranjament cosmic particular a dus la apariția termenului de
„eclipsă orizontală”. Poate fi obsevată imediat după răsărit sau
înainte de apus.

3.3. UMBRA SI PROPAGAREA RECTILINIE

Într-un mediu izotrop şi omogen lumina se propagă în linie dreaptă.
În cazul în care constantele de material nu depind de coordonatele x,
y, z, mediul este omogen şi dacă ele sunt mărimi scalare,
independente de direcţiile alese, mediul este izotrop.
La împărţirea unui fascicul în fascicule izolate de lumină, se constată că
acţiunile acestor fascicule sunt independente.
Dacă fasciculele îşi exercită simultan acţiunea sau fiecare separat
efectul este acelaşi.
Dacă unul din două fascicule necoerente care se intersectează, este
obturat, parcursul şi intensitatea celuilalt fascicul nu se schimbă.
Lumina care se propagă într-un anumit sens, în lungul unei raze, se
propagă şi în sens contrar în lungul aceleiaşi raze.
Mersul unei raze de lumină este independent de sensul de propagare.
Trecerea unei raze de lumină dintr-un mediu în altul este reversibilă,
adică ea urmează acelaşi drum.
Propagarea în linie dreaptă a luminii poate fi pusă în evidenţă prin
mai multe experimente şi explică mai multe fenomene naturale, dintre
care vom menţiona formarea umbrei şi penumbrei şi fenomenele
de eclipsă totală şi parţială ale Soarelui şi Lunii.
Umbra este domeniul în care nu ajunge energia luminoasă.
Pentru o sursă luminoasă de mici dimensiuni (sursă punctiformă), în
calea căreia se pune un obstacol netransparent, se formează umbra.
Pentru dimensiuni mai mari ale sursei, în jurul umbrei se formează un
domeniu mai puţin întunecat – penumbra.
De exemplu, în zilele înnorate nu se disting umbrele caselor şi ale altor
obiecte.
În intervenţiile chirurgicale, pentru eficienta, se folosesc surse care nu
dau umbre.
 CAPITOLUL IV
4.1. REFLEXIA SI REFRACTIA
Reflexia luminii este fenomenul de întoarcere a luminii în mediul din
care provine, atunci când întâlneşte suprafaţa de separaţie cu un alt
mediu.

i = unghi de incidenţă (unghiul dintre raza de lumină incidentă şi

normala la suprafaţă în punctul de incidenţă)
r0 = unghi de reflexie (unghiul dintre raza de lumină reflectată şi
normala la suprafaţă în punctul de incidenţă)

Legile reflexiei

   •Raza de lumină incidentă, raza de lumină reflectată şi normala în

punctul de incidenţă sunt coplanare.
   •Unghiul de reflexie r0 este egal cu unghiul de incidenţă i.
                                                      r0 = i
        Reflexia dirijată (regulată) este reflexia  pe o suprafaţă de
separaţie netedă (razele de lumină incidente paralele sunt reflectate
aşa încât razele reflectate sunt şi ele paralele).
        Reflexia difuză (neregulată)    este reflexia pe o suprafaţă de
separaţie neregulată (razele de lumină incidente paralele sunt
reflectate în toate direcţiile).
Exemplu:
Reflexia pe suprafata apei: pe apa linistita si pe apa cu valuri

Refracţia luminii este fenomenul de schimbare a direcţiei de

propagare a luminii atunci când traversează suprafaţa de separaţie a
două medii.

i = unghi de incidenţă (unghiul dintre raza incidentă şi normala la

suprafaţa de separaţie dintre cele două medii în punctul de
incidenţă))
r = unghi de refracţie ( unghiul dintre raza refractată şi normala la
suprafaţa de separaţie dintre cele două medii în punctul de
incidenţă)
 Legile refracţiei

     •Raza de lumină incidentă, raza de lumină refractată şi normala

în punctul de incidenţă sunt coplanare.
     •Raportul dintre sinusul unghiului de incidenţă şi sinusul
unghiului de refracţie este o constantă specifică unei perechi de
medii date.

unde:
n21 -  este indicele de refracţie relativ al mediului 2 faţă de mediul 1
n - este indicele de refracţie absolut al mediului

Pentru mediul 1, respectiv mediul 2 avem:

                                   n1= c/ v1
                                   n2= c/ v2
Atunci:

şi legea refracţiei se poate scrie:

 Dacă n2 > n1 → r < i,  raza refractată se apropie de  normală.

 Dacă n2 < n1 → r > i, raza refractată se departează  de normală
4.2. MIRAJUL (REFLEXIA TOTALA)
Mirajul este un fenomen optic produs prin refractia treptata a razelor
de lumina in straturile de aer cu densitati diferite (de exemplu, in
straturile de aer din vecinatatea solului, atunci cand temperatura
acestuia este diferita de aceea a atmosferei). Datorita mirajului,
obiectele departate, aflate in apropierea orizontului, apar insotite de
imaginea lor rasturnata. In general, apar doua tipuri de miraje. Cand
straturile de aer inferioare sunt mai calde (de exemplu: la amiaza, in
desert; de-a lungul unei sosele), imaginea rasturnata se afla sub
obiect. Acesta este un miraj inferior.
Cand straturile de aer inferioare sunt mai reci (de exemplu: dimineata,
in desert; pe marile de la latitudini mari), imaginea se vede deasupra
obiectului. Acesta este mirajul superior. In acest caz, daca obiectul se
afla sub linia orizontului, este posibil sa se vada numai imaginea lui.
Uneori, curbarea razelor in sus produce reflexii multiple pe straturi de
aer atmosferic si se observa imagini ciudate, drepte si rasturnate, care
variaza din clipa in clipa, in functie de distanta observatorului fata de
obiect si de distributia temperaturii in atmosfera. Acest miraj este bine
cunoscutul fata morgana.
Aparitia mirajului se explica foarte usor: indata ce privirea este
indreptata asupra unui punct de pe suprafata Pamantului dincolo de o
anumita limita, raza vizuala patrunde in straturile incalzite ale aerului
(in care indicele de refractie se micsoreaza) sub un unghi suficient de
inclinat pentru a suferi intr-un punct o reflexie totala. Efectul este
identic cu asezarea unei oglinzi in acest punct: obiectul pare ca se
imparte in doua: o parte superioara si una inferioara, rasturnata si
identica cu prima.
Curbura suprafetei Pamantului si curbarea obisnuita a razelor exercita
o mare influenta asupra mirajelor indepartate. Din cauza curburii
suprafetei Pamantului, baza obiectelor indepartate ramane invizibila
mai jos de o anumita 'linie de disparitie'. Intre aceasta 'linie de
disparitie' si linia 'limita' situata ceva mai sus, se afla acea parte a
obiectului care se vede reflectata.
Aerul rece este mai dens decat aerul cald, de aceea se produce
refractie la trecerea din aerul cald in aerul rece. Imaginea arata o raza
de lumina care vine dinspre cer spre pamantul cald. Daca aerul aflat
deasupra pamantului este mai cald decat cel de mai sus, raza de
lumina se curbeaza concav pe traiectorie. Odata ce raza intra in
campul vizual al privitorului, ochiul o receptioneza ca fiind linia
orizontului, care reprezinta tangenta curburii pe care o ia raza de
lumina in momentul in care intalneste ochiul. Rezultatul este un miraj
inferior deoarece cerul de deasupra se observa pe pamant. Privitorul
poate interpreta incorect aceasta viziune ca o apa in care se reflecta
cerul.
Aerul rece este mai dens decat aerul cald, de aceea se produce
refractie la trecerea din aerul cald in aerul rece. Imaginea arata o raza
de lumina care vine dinspre cer spre pamantul cald. Daca aerul aflat
deasupra pamantului este mai cald decat cel de mai sus, raza de
lumina se curbeaza concav pe traiectorie. Odata ce raza intra in
campul vizual al privitorului, ochiul o receptioneza ca fiind linia
orizontului, care reprezinta tangenta curburii pe care o ia raza de
lumina in momentul in care intalneste ochiul. Rezultatul este un miraj
inferior deoarece cerul de deasupra se observa pe pamant. Privitorul
poate interpreta incorect aceasta viziune ca o apa in care se reflecta
cerul.
Mirajele inferioare nu sunt stabile. Aerul cald se ridica, iar cel mai rece
(fiind mai dens) coboara, astfel incat straturile se vor amesteca, creand
turbulente. Imaginea va fi deformata. Poate sa vibreze, poate sa se
extinda vertical (inalt) sau orizontal (aplecat). Daca sunt mai multe
straturi de temperatura, cateva miraje se pot combina, putand cauza
chiar imagine dubla. In orice caz, mirajele nu se intind pe mai mult de
o jumatate de grad inaltime (aceeasi marime aparenta a soarelui si a
lunii) si de la o distanta de numai cativa kilometri de obiect.
Daca cineva vine spre oras, in timpul verii, in zile caniculare, cand se
gaseste la o distanta de circa 4 km si se afla la un nivel mai coborat
decat nivelul ora-sului, atunci el vede orasul ca si cum ar fi inundat.
PROBLEME
 BIBLIOGRAFIE
1. Mihaela Chirita si Octavian Rusu, Fizica, Manual de clasa a IXa
2. A Brief History of Optics
3. George Sarton, Introduction to the History of Science
4. https://www.colegiu.info/
5. https://lectiidefizica.weebly.com/
6. https://www.qdidactic.com/
7. https://www.optica.org/
8. https://math.fandom.com/