Analiză Instrumentală

Curs 2 – sem 2
 Turbidimetria şi nefelometria
• Sunt metode de analiză ce se
bazează pe fenomenele de absorbţie
sau difuzie, ce au loc la trecerea
luminii printr-o soluţie tulbure. O
parte din radiaţia incidentă ce cade
pe proba tulbure este absorbită, o
parte difuzează.
• Lumina difuză este vizibilă la intensitate
maximă pe o direcţie perpendiculară pe
direcţia de iluminare incidentă.
• Turbidimetria. Legea care stă la baza
turbidimetriei este tot legea Lambert Beer iar
turbiditatea (S) se defineşte ca:
• În condiţii determinate pentru un anumit tip
de suspensie, turbiditatea(S) este
proporţională cu concentraţie (C) a substanţei:

• τ - este o constantă ce reprezintă natura

suspensiei şi poartă denumirea de coeficient
de turbiditate
• Reprezintă grosimea stratului analizat
• La două suspensii ale aceluiaşi sistem de dispersie X,
cu concentraţiile C1 şi C2, între intensităţile
transmise (It1 şi It2) este valabilă relaţia:

• Relaţia care arată că în condiţiile în care una din

concentraţii este cunoscută, se poate determina
cealaltă concentraţie, măsurând intensitatea luminii
transmise.
• În ce priveşte aparatura pentru determinări
turbidimetrice şi nefelometrice aceasta prezintă
asemănări mari cu cea folosită în spectroscopia de
absorbţie. Fiind vorba însă de particule în
suspensie, rezultatele determinărilor sunt sensibil
influenţate de dimensiunea acestora şi de gradul de
uniformitate al distribuţiei în soluţie. Dacă soluţia
este şi colorată atunci absorbţia turbidimetrică va fi
influenţată şi de absorbţia de culoare.
• Din radiaţia incidentă I0, o parte este absorbită de
particulele solide din soluţie astfel încât radiaţia It
transmisă prin cuva 1 generează pe fotocelula 3 un
curent proporţional cu concentraţia suspensiei. Acest
fotocurent amplificat de către un amplificator
electronic 3 este afişat de către un instrument
indicator 5. Determinarea concentraţiei se face cu
ajutorul unor curbe de etalonare trasate cu suspensii
de concentraţii cunoscute. În procese industriale,
inclusiv în cele alimentare (industria berii) de multe
ori este necesar un control continuu al eficienţei
procesului de filtrare. În acest caz sunt folosite
turbidimetre pentru controlul continuu.
• Sursa luminoasă 1 emite fascicule luminoase care
sunt culese de două lentile condensatoare 2 şi 3 şi
transmise spre cuvele 4 şi 5 prin care trece soluţia
de analizat, respectiv o soluţie de turbiditate
cunoscută. Fotocelulele 6, 7 vor genera doi
fotocurenţi, proporţionalei cu lumina trecută prin
instrumentul de zero 8 în sistem punte. Fiind
vorba de o măsurătoare diferenţială, precizia de
măsurare este ridicată. Măsurătorile pot fi însă
grevate de erori din cauza murdăririi cuvelor sau a
degradării nivelului de turbiditate în timp a soluţiei
etalon, deoarece aceasta se recircula de obicei.
• Nefelometria. Se bazează pe măsurarea
cantităţii de lumină difuzată de suspensii
solide în lichide sau gaze. La difuzia în lichide
sunt valabile aceleaşi legităţi ca şi la
turbidimetrie.
• Sursa de lumină 1 emite un fascicul luminos care
trece printr-o lentilă condensatoare 2 şi un filtru
3. Pe cuva cu soluţie de analizat 4 cade un
fascicul paralel de radiaţie monocromatică. O
parte din lumină difuzează şi cade sub un unghi
de 45 grade pe fotocelulele 5 şi 7, iar o parte se
transmite şi cade pe fotocelula 6. Fotocurenţii
rezultaţi amplificaţi de către două amplificatoare
electronice 8 şi 9 sunt comparaţi în sistem punte
cu un logometru 10 care indică curentul de
dezechilibru al punţii. Pentru redarea rezultatelor
se poate folosi şi un înregistrator 11.
• Alegerea turbidimetriei sau nefelometriei ca metodă de
lucru, depinde de condiţiile date. Dacă suspensia este
densă, lumina difuzează puternic şi este indicată
turbidimetria. În cazul luminii difuzate mai slab
(transmisie 95 -98 %) este recomandată nefelometria,
deoarece se pot determina intensităţi slabe difuzate cu
precizie mai mare pe un fond negru. Ca aplicaţii
principale în chimia anorganică se amintesc: controlul
calităţii apei potabile, industriale, dozarea ionilor de
halogeni sub formă de săruri de argint, dozarea aurului.
• În chimia organică, metoda este folosită la
sistemele lichide nemiscibile (alcool, benzen,
apă), la controlul dezvoltării culturilor de
bacterii în medii nutritive lichide, la dozarea
proteinelor, aminoacizilor, vitaminelor, la
determinarea greutăţii moleculare a
polimerilor. De asemenea mai sunt folosite la
analiză granulometrică a precipitatelor, dozarea
ionului sulfat sub formă de sulfat de bariu.
 Refractometria
• Are la bază fenomenul de frângere (refracţie) a unui
fascicul de radiaţie luminoasă, la limita de separaţie între
două medii cu indici de refracţie diferiţi. Unghiul de
refracţie a unui mediu depinde de natura şi de compoziţia
acestuia, de aici posibilitatea folosirii fenomenului de
refracţie pentru măsurări de concentraţie şi pentru
determinări de compoziţie.
• Dacă o radiaţie luminoasă cade sub un unghi pe o
suprafaţă plană de separaţie a două medii transparente
diferite, ea se reflectă parţial, iar parţial pătrunde în al 2-
lea mediu schimbându-şi direcţia (se refractă).
• Unghiul radiaţiei incidente se numeşte unghi
de incidenţă (i) iar unghiul radiaţiei refractate
se numeşte unghi de refracţie (r). Din punct
de vedere cantitativ aceste fenomene sunt
descrise de legile lui Snellius:
1. Raza reflectată şi raza refractată sunt în planul
de incidenţă
2. Unghiul de reflexie este egal cu unghiul de
incidenţă

1. Între unghiul de incidenţă şi unghiul de refracţie

este valabilă relaţia:
n21 – este indicele de refracţie relativ al mediului 2
faţă de mediul 1
c1, c2 viteza de propagare a radiaţiei în mediul 1
respectiv mediul 2.
• Valoarea unghiului i pentru care r = 90 grade se
numeşte unghiul limită sau unghi critic. Dacă
unghiul i creşte peste unghiul critic atunci radiaţia nu
mai pătrunde în mediul 2 ci se reflectă înapoi în
mediul 1.
• Această constatare are o importanţă practic deosebită
deoarece stabileşte posibilitatea măsurării indicelui
de refacţie n măsurând un singur unghi. Pe acest
principiu sunt construite majoritatea
refractometrelor.
• Cel mai folosit refractometru este refractometrul
Pulfrich.
• Radiaţia luminoasă emisă de sursa 3 (lampă de
sodiu), paralel cu planul de separaţie dintre prisma
de sticlă cu indicele de refracţie (n) cunoscut şi
substanţa de analizat cu indicele de refracţie
necunoscut suferă la limita celor două medii o
refracţie.
•  
• Există refractometre specializate pentru determinarea
concentraţiei unei singure substanţe. La aceste
aparate tamburul gradat este etalonat direct în unităţi
de concentraţie. Foarte folosite sunt aparatele cu
scara Brix care apare proiectată direct în vizor.
• Interferometrul este un refractometru
diferenţial bazat pe interferenţa a două raze
paralele ce traversează două cuve în care se
găseşte proba de analizat, respectiv proba etalon
cu indice de refracţie sau concentraţie bine
cunoscute. CU acest procedeu se pot sesiza
diferenţe mici ale indicelui de refracţie, de
ordinul 10-8 unităţi şi prin aceasta se pot atinge
precizii mari de măsurare a concentraţiei.
• Sursa 1 emite o radiaţie luminoasă coerentă
ce este despărţită de un sistem de fante 2, 3, 4
în două fascicule paralele ce trec prin cuvele 5,
6 în care se găsesc soluţia etalon respectiv
soluţia de analizat. După recompunerea celor
două fascicule şi urmărirea imaginii cu un
ocular 7 apar franje de interferenţă constând
într-o serie de imagini a celor două fante.
• Refractometria respectiv interferometria au un
câmp larg de aplicaţie atât în analiză calitativă cât şi
în cea cantitativă. Este folosită în special în
evaluarea gradului de puritate. Aplicaţiile se pot
extinde şi la sisteme ternare. O altă aplicaţie
importantă este cea de stabilire a structurii
substanţelor anorganice şi organice. Urmărirea
schimbării indicelui de refracţie în timpul unei titrări
poate servi la determinarea punctului de
echivalenţă.