Lucrarea nr.

EXAMINAREA CU ULTRASUNETE. GENERALITÃŢI

1.1. Terminologie şi noţiuni generale

Ultrasunete – vibraţii mecanice care se transmit într-un mediu, sub formă de unde
elastice (sinonim unde ultrasonore), cu frecvenţa de 16 kHz - 104 MHz.

În funcţie de modul în care se propagă, undele ultrasonore pot fi:

- longitudinale la care direcţia de oscilaţie a particulelor mediului este
paralelă pe direcţia de propagare a undelor (fig.1.1,a);
- transversale, la care direcţia de oscilaţie a particulelor mediului este
perpendiculară pe direcţia de propagare a undelor (fig.1.1,b);
- de suprafaţă, cu o traiectorie mai complicată a particulelor, care se
propagă numai în stratul de suprafaţă al corpului (fig.1.1,c).
Comprimare Rarefiere

Directia de miscare Directia de

a particulei propagare

a)

Directia de miscare Directia de

a particulei propagare

b)

c)
Fig. 1.1. Tipuri de unde:
a – longitudinale ; b – transversale ; c – de suprafaţă

1
 În situaţia în care materialul este mărginit, există şi alte tipuri de unde, care se
formează din unde longitudinale sau transversale sau care se compun din combinaţii
ale acestora (ex.: unde de placă sau unde Lamb sau de bară, când undele elastice sunt
generate în plăci sau în bare subţiri, apar vibraţii complexe care depind de grosimea
materialului, de lungimea de undă şi de tipul materialului solid, undele Lamb apar în
locul undelor transversale când dimensiunile corpului solid sunt comparabile cu
lungimea de undă a ulrasunetelor).

Observaţie importantă : în mediile lichide sau gazoase se pot propaga numai unde
longitudinale, în timp ce în cele solide se pot propaga toate tipurile de unde.

Mărimi caracteristice ale fasciculului de unde ultrasonore

- frecvenţa f. în examinările nedistructive valorile uzuale sunt 0,5-5 MHz putând

ajunge la 20-30 MHz;
- viteza de propagare c [m/s]. Ea depinde de felul undelor şi de natura mediului în
care acestea se propagă (v. anexa 1.1). De regulă, pentru un mediu solid : c L > c T şi
cs ≈ 0,9 c T (indicii L, T şi S însemnând: Longitudinal, Transversal, respectiv
Suprafaţă);
- lungimea de undă λ [mm], legată de frecvenţă prin relaţia λ = c/f ;
- impedanţa acustică Z, o mărime care caracterizează mediul acustic în care se
propagă undele, este produsul Z = ρ ⋅ c [Kg/m2s], ρ fiind densitatea materialului
(v. anexa 1.1).
- puterea undei ultrasonore P [W];
- intensitatea undei ultrasonore I = P/S [W/m2].

Fenomene produse la interfaţa a două medii cu impedanţă acustică diferită

Atunci când un fascicul de unde ultrasonore trece dintr-un mediu în altul, cu

impedanţe acustice diferite ( Z1 ≠ Z 2 ), se produc fenomenele de reflexie şi refracţie,
asemănătoare celor din optică, pentru care este valabilă legea Snell - Descartes:

sinα
= ct. [1.1]
c

α fiind unghiul dintre normala la interfaţă şi direcţia de propagare a undei

ultrasonore.

2
 Cazul incidenţei normale este prezentat în figura 1.2.

undă incidentă i undă R – coeficient de reflexie:

Mediul 1 reflectată R
Z1 2
90°  Z − Z1 
R =  2  [1.2]
 Z1 + Z 2 

Mediul 2 undă T- coeficient de transmisie :

Z2 transmisă
T = 1− R
4Z1Z 2 [1.3]
T=
(Z1 + Z2 )2
Fig. 1.2. Incidenţa normală

Exemple: pentru Z1 = Z2 R = 0, nu se produce reflexie.

pentru apă/oţel R = 0,935, T = 0,065, aproape întreaga
energie este reflectată.

În cazul incidenţei oblice (fig.1.3), se produce atât reflexia cât şi refracţia.

Dacă mediul 2 este solid apar în acesta

două unde refractate: una longitudinală Lr
şi una transversală Tr.

Aplicând legea Snell-Descartes se obţine:

C L1 C L1 CL2 C T2
= = = [1.4]
sinα Li sinα L R sinα L r sinα Tr

Fig. 1.3. Incidenţa oblică

Atenuarea undelor ultrasonore

La propagarea undelor ultrasonore într-un mediu oarecare, intensitatea

acestora I, scade cu distanţa străbătută x, după o lege exponenţială:

I = I 0 e − αx [1.5]

α fiind coeficientul de atenuare, iar I0 intensitatea undelor la intrarea în mediul

respectiv.

3
Principalele cauze care produc atenuarea sunt :

- absorbţia cauzată de vâscozitatea mediului şi conductibilitatea sa termică

(pentru toate mediile) ;
- difuzia cauzată de pierderile prin reflexie pe suprafeţele grăunţilor cristalini,
porilor, incluziunilor etc. (pentru mediile solide).

Exemple :
Material α dB/m *
oţel 5 … 50
alamă 50 … 200
aluminiu 1 …5
fontă 20 …200
apă 1
*- pentru sistemul decibelilor v. anexa 1.2

Consecinţă: cu cât coeficientul de atenuare este mai mic

cu atât materialul respectiv este mai uşor controlabil cu ultrasunete!

Difracţia undelor ultrasonore

Atunci când undele ultrasonore întâlnesc o discontinuitate cu dimensiuni

având ordinul de mărime egal cu cel al lungimii de undă λ se produce fenomenul de
difracţie (ocolire) a discontinuităţii.
De acest fenomen se ţine cont la alegerea frecvenţei de lucru după algoritmul:

C
Cea mai mică discontinuitate detectabilă ≥ λ = de aici rezultă f
f

Efectul piezoelectric

Ultrasunetele utilizate în defectoscopie sunt produse în exclusivitate prin efect

piezoelectric. Dintre materialele naturale sau sintetice care prezintă acest efect, cel
mai folosit este titanatul de bariu, material sintetic presat sub formă de pastile de
diferite forme, denumite impropriu "cristal". După cum se ştie din fizică, efectul
piezoelectric este reversibil: aplicând cristalului apăsări şi destinderi succesive pe
feţele lui apar sarcini electrice (fig.1.4,a); invers, aplicând fe
ț elor cristalului sarcini
electrice ce-şi schimbă succesiv semnul, apar contracţii şi destinderi cu aceeaşi
frecvenţă (fig.1.4,b).
+
-

a b

-
+

Fig. 1.4. Efectul piezoelectric:

a- apariţia sarcinilor electrice ; b – apariţia ultrasunetelor

4
 1.2. Traductoare ultrasonore

Dispozitivele folosite pentru producerea undelor ultrasonore poartă denumirea

de traductoare ultrasonore. Întrucât la cele mai răspândite tehnici de examinare,
traductorul vine în contact cu suprafaţa obiectului examinat – o palpează – s-a
răspândit denumirea comună de palpator ultrasonic. Actualmente, cu foarte mici
excepţii, traductoarele ultrasonore produc ultrasunete pe baza efectului piezoelectric.
În tabelul 1.1 sunt reprezentate cele mai răspândite tipuri de palpatoare.

Tabelul 1.1
Denumirea Tipul Schema constructivă Simbol Mod de
palpatorului undelor emise folosire

normal E ; R ; E/R
L

înclinat T (L+T, S) E ; R ; E/R

dublu cristal L E-R

Legendă: L – unde longitudinale ; T – transversale ; S – de suprafaţă.

Mod de folosire: E – emiţător ; R – receptor ; β – unghi de incidenţă.

Pentru a produce unde transversale, un palpator înclinat trebuie să aibă

cristalul astfel înclinat încât unda longitudinală incidentă produsă de acesta să fie
înclinată faţă de normală, cu un unghi mai mare decât primul unghi critic α cr1 , astfel
încât la ieşire să se asigure un unghiβ (unghi de incidenţă al palpatorului) mai mare
de 33,2o (fig.1.5,a). Valorile acestui unghi, pentru palpatoarele înclinate pentru unde
transversale sunt:
β = 35o ; 45o ; 60o ; 70o ; 80o

cele mai folosite fiind palpatoarele cu β = 45o şi 70o.

Li αcr
1 α cr
2
Li
Lr
Tr
90° Tr 90°
β

a b

Fig. 1.5. Emisia undelor ultrasonore în cazurile limită

5
 Un palpator înclinat al cărui cristal este înclinat la un unghi mai mic decât α cr
1

emite în exterior, simultan, o undă longitudinală şi una transversală.

La o înclinare mare a cristalului, care corespunde celui de al doilea unghi critic
α cr 2 , se ajunge la situaţia ca unda transversală refractată să se suprapună pe supafaţă
(fig.1.5,b). În acest fel se pot genera unde de suprafaţă.
Cele două cristale ale unui palpator dublu sunt folosite, unul ca emitor E,
celălat ca receptor R. Acest palpator poate fi folosit pentru investigarea unei zone din
material situată la o adâncime în jurul valorii F dată de punctul în care axele
fasciculelor corespunzătoare celor două cristale, se întâlnesc.
În afara acestor tipuri de traductoare în practică se folosesc şi alte tipuri cu
domeniu de aplicare mai restrâns.

1.3. Defectoscopul ultrasonic

Aparatul electronic care permite evidenţierea şi localizarea unui defect într-o

piesă, cu ajutorul ultrasunetelor se numeşte defectoscop ultrasonic.
Deşi defectoscoapele ultrasonice prezintă o mare varietate constructivă, ele se
aseamănă şi au o schemă de principiu asemănătoare (fig.1.6).

Emitator
Comutator
emisie- Palpator
receptie D

R
I Piesa F

Redresare Amplificator Tub catodic

Filtrare pentru deviatia
Prag pe verticala
Amplificare

Generator Generator
de frecventa de impulsuri

Deplasarea
impulsului Amplificator D F
I
Domenii de lucru pentru deviatia
(generator dinti pe orizontala
de fierastrau)

Fig. 1.6. Schema de principiu a unui defectoscop ultrasonic cu impulsuri

Defectoscoapele moderne lucrează cu impulsuri (100-1000 impulsuri pe

secundă). Un generator de impulsuri trimite în traductorul emiţător impulsuri electrice
scurte, de înaltă frecvenţă, în succesiune rapidă.
Acestea se transformă în traductor în impulsuri ultrasonice ce se propagă în
piesă, se reflectă de pe suprafaţa discontinuităţilor sau de pe fundul piesei şi se întorc
la palpator unde sunt transformate în impulsuri electrice, dirijate către amplificatorul
de baleiaj vertical al unui tub catodic.
Deplasarea pe orizontală a fasciculului de electroni formează baza de timp, ca
în cazul unui osciloscop. Diferitele impulsuri sunt deci prezentate pe ecran în
succesiune temporală ca deviere verticală faţă de baza de timp.
Pe ecran, imaginea începe în stânga cu impulsul de emisie I. În vreme ce
fasciculul de electroni este deviat spre dreapta, cu viteză constantă, apar reflexiile de
la suprafata defectului D şi de la fundul piesei F, la distanţe corespunzătoare între ele
6
şi faţă de impulsul de emisie. Această imagine se repetă cu fiecare impuls de emisie
succesiv, astfel încât ochiul observă pe ecran o imagine staţionară, în care timpii de
parcurs de pe baza de timp pot fi ordonaţi corespunzător cu localizarea în adâncime a
defectelor. O astfel de prezentare a amplitudinii ecourilor în funcţie de timpul de
parcurs este denumită prezentare A: (axele ecranului sunt: timp în orizontală,
amplitudine pe verticală).
La defectoscop se poate cupla un palpator care lucrează ca emitor şi receptor
E/R, sau două palpatoare care lucrează unul ca emitor E, iar celălalt ca receptor R sau
un palpator dublu cristal E - R.

1.4. Cuplarea acustică

Prin cuplare se înţelege asigurarea unei transmisii acustice corespunzătoare

între palpator şi piesa de examinat.
Foarte important: lipsa unei cuplări corecte poate compromite rezultatul
examinării. Datorită importanţei acestei probleme, pentru rezolvarea ei, în
anexa 1.3 sunt oferite indicaţii pentru realizarea cuplării şi alegerea
cuplanţilor.

1.5. Modul de lucru

Se vor studia diferite tipuri de palpatoare şi defectoscoape ultrasonice.

Se va trece în continuare la efectuarea aplicaţiei 1.1.
Celelalte aplicaţii şi experimente se efectuează la indicaţia cadrului didactic.

1.6. Aplicaţii şi experimente

Aplicaţia 1.1. Reglarea defectoscopului ultrasonic

Scop: Cunoaşterea facilităţilor oferite de defectoscopul ultrasonic şi reglarea acestuia.

Noţiuni teoretice. Terminologie

Defectoscop ultrasonic, palpatoare (v. pct. 1.2 şi 1.3). Orice defectoscop ultrasonic
este înzestrat cu o serie de dispozitive de reglaj al căror număr şi fineţe ţin de nivelul
tehnic al aparatului. În continuare sunt indicate câteva posibilităţi de reglaj, întâlnite la
majoritatea defectoscoapelor ultrasonice.

Baza de timp (fig.1.7)

Fig. 1.7. Baza de timp
După pornirea defectoscopului, pe ecran
apare o linie orizontală luminoasă. Lăţimea şi
strălucirea liniei se poate regla. La unele
aparate, poziţia liniei pe verticală poate fi
reglată (liniile punctate). Aprecierea timpilor
(distanţelor) pe bază de timp, se face prin
intermediul unor diviziuni ale unei scale
marcate pe ecran sau într-un alt mod.

7
 Impulsul (fig.1.8)
Semnalul apare în partea stângă a
ecranului, ca un impuls vertical, ramificat şi
provine de la reflexia undelor pe suprafaţa de
contact a palpatorului cu piesa examinată. El
indică aplicarea impulsului electric pe traductor.
Acest semnal serveşte şi la controlul
corectitudinii conexiunii electrice a palpatorului
cu defectoscopul. Semnalul se poate deplasa pe
Fig. 1.8. Impulsul de emisie
orizontală (linie punctată), putând fi scos în
afara ecranului.

Fig. 1.9. Ecoul de fund
Ecoul (fig.1.9)
Impulsul ultrasonic reflectat de o
suprafaţă de separare şi recepţionat de palpator
poartă denumirea de ecou.
Dacă el provine de la suprafaţa piesei,
opusă suprafeţei pe care este aşezat palpatorul,
poartă denumirea de ecou de fund. În cazul în
care provine de la un defect, denumirea lui va fi
de ecou de defect.

Distanţa dintre impulsul de emisie şi ecoul de fund, măsurată pe baza de timp

este proporţională cu distanţa de la suprafaţa pe care este amplasat palpatorul la
reflector. Ecoul de la reflector se poate deplasa la stânga sau la dreapta, de la două
butoane speciale, astfel încât el să se amplaseze în dreptul unei diviziuni convenabile
a scalei gradate (linie punctată în figura 1.9). Unul din butoane poate deplasa toate
semnalele de pe ecran păstrând distanţa dintre ele, iar celălalt comprimă baza de timp
începând de la dreapta spre stânga (el este gradat în Km/s). La examinarea cu unde
transversale se pot obţine ecouri de la muchiile piesei (fig.1.10).
Un asemenea ecou se numeşte ecou de muchie şi poate proveni de la muchia
de jos a sau de la muchia de sus b.

E/R
Ms Mj
β a
Mj

E/R
Ms
Ms
β b
Mj

Fig. 1.10. Ecoul de muchie

8
 Amplitudinea ecoului depinde de mărimea reflectorului (fig.1.11).

a b

Fig. 1.11. Mărimea ecoului este dependentă de mărimea reflectorului:

a – reflector mare; b - reflector mic, amplasat la aceeaşi adâncime,
în aceeaşi piesă (acelaşi material)

Amplificarea. Defectoscopul este prevăzut cu un sistem de reglare a

amplificării. De obicei există o posibilitate de reglare brută şi o alta de reglare fină.
Butoanele de reglare a amplificării sunt marcate în dB (v. anexa 1.2). Prin reglarea
amplificării, înălţimea ecourilor este modificată astfel încât să reprezinte o anumită
proporţie din înălţimea ecranului (fig.1.12).

a b c
Fig. 1.12. Amplificarea:
a – amplificare mică; b – amplificare bună; c – amplificare prea mare

Energia impulsului. Există posibilitatea reglării energiei impulsurilor. La

distanţe mari pe care fasciculul trebuie să le străbată, energia trebuie să fie mare şi
invers. Crescând energia, amplitudinea ecourilor creşte. La un reglaj cu energie sau
amplificare prea mari, pe ecran apar ecouri mici, cu amplitudine diferită şi distribuţie
întâmplătoare, alcătuind "iarba ultrasonică". Ea se datorează zgomotului de
amplificare sau zgomotului de material şi poate fi înlăturată prin corectarea
amplificării sau prin schimbarea frecvenţei de lucru şi implicit, a palpatorului.
Frecvenţa. La unele defectoscoape, frecvenţa de lucru poate fi reglată de la un
buton special, la altele, de costrucţie mai recentă, palpatorul lucrând la o anumită
frecvenţă, se adaptează automat acetei frecvenţe. Pe fiecare palpator este
inscripţionată frecvenţa de lucru. De fapt, orice palpator lucrează într-o bandă de
frecvenţă, valoarea marcată pe el reprezentând frecvenţa centrală a benzii. Din această
cauză două palpatoare care au aceleaşi dimensiuni, aceeaşi frecvenţă, având acceaşi
provenienţă, nu produc acelaşi ecou pe ecranul defectoscopului.

9
 Distanţa (domeniul)de lucru. Aparatul dispune de unul sau mai multe butoane
de reglare a distanţei de lucru, marcate în metri, cu care se comprimă sau se extinde
baza de timp, astfel încât ecourile să apară pe ecran şi nu în afara lui (fig.1.13).

1 1
2
3
4

a b

Fig. 1.13. Reglajul scării distanţelor: a – 0,5 mm; b – 0,25 mm

Monitorul (fig.1.14). Monitorul este un dispozitiv ce permite supravegherea

unei porţiuni din baza de timp, care se echivalează cu supravegherea unei anumite
distanţe din parcursul impulsurilor ultrasonore. La cuplarea monitorului, se produce o
denivelare a bazei de timp obţinându-se o poartă a monitorului.
Se poate regla lăţimea porţii monitorului m şi poziţia sa, mai la stânga sau mai
la dreapta (fig.1.14,a). Orice ecou apărut în dreptul porţii monitorului duce la
declanşarea semnalului de avertizare sonoră sau optică (fig.1.14,b).

Fig. 1.14. Monitorul:

a – reglarea poziţiei; b – apariţia unui ecou în dreptul monitorului
declanşează o semnalizare sonoră sau optică

Există şi aparate care dispun de două monitoare şi de posibilitatea reglării

pragului de amplitudine pentru declanşarea semnalului de avertizare.

Conectarea palpatoarelor. Un defectoscop dispune de două mufe la care se

pot conecta unul sau două palpatoare. Atunci când se lucrează cu un palpator acesta se
conectează la mufa E ceea ce corespunde semnului ↑↓.
Dacă se lucrează cu două palpatoare, cel de al doilea se conectează la mufa R, ceea ce
corespunde semnului ↓. Un comutator cu două poziţii permite selectarea unuia din
cele două moduri de operare.

Observaţie:
La defectoscoapele de construcţie germană, foarte răspândite, cele două mufe
sunt notate, în ordine, cu S şi E.

10
 Desfăşurare

Se studiază panoul frontal al defectoscopului şi se identifică butoanele de

reglaj. Se montează un palpator normal la mufa E şi se obţine ecoul de fund de la un
bloc de referinţă decupat dintr-o tablă groasă. Se acţionează asupra acestui ecou
conform indicaţiilor de mai sus.
Se schimbă palpatorul normal cu unul înclinat şi se încearcă obţinerea ecoului
de muchie Mj. Îndepărtând palpatorul de muchie se obţine ecoul Ms, apoi iarăşi Mj
ş.a.m.d. Se urmăreşte evoluţia acestor ecouri ca distanţă şi amplitudine.
Observaţiile se consemnează într-o fişă de observaţie, conform indicaţiilor
cadrului didactic.

Experimentul 1.2. Studiul comportării diverselor materiale la examinarea

cu ultrasunete

Scop: Caracterizarea materialelor din punct de vedere al transparenţei acustice şi al

vitezei de propagare a ultrasunetelor.

Noţiuni teoretice. Terminologie. ( v. pct.1 şi 2)

Transparenţa ultrasonică – proprietatea unui material de a permite trecerea undelor

ultrasonore cu o atenuare cât mai redusă.

Modul de lucru

Se examinează cu unde longitudinale (palpator normal) mai multe probe cilindrice

confecţionate din materiale diferite, dar avâd câteva caracteristici comune :
- aceeaşi formă (cilindrică), deci acelaşi tip de reflector, o suprafaţă plană;
- aceeaşi înălţime, h ;
- aceeaşi rugozitate a suprafeţelor frontale.

Se reglează defectoscopul astfel încât ecoul de fund obţinut de la proba de oţel

carbon să fie în dreptul cifrei 6 de pe baza de timp (fig.1.15).

E/R
proba
OLC 45
A
h

0 123 4 5 6 7 8 9

h
Fig. 1.15. Măsurarea ecoului de fund

11
 La examinarea altor materiale poziţia şi amplitudinea ecoului de fund se
schimbă.

Considerând că:

- deplasarea ecoului spre stânga înseamnă timp mai scurt şi deci viteză mai
mare (spaţiul parcurs rămâne constant) ;
- amplitudinea mai mare a ecoului, înseamnă atenuare mai mică deci
transparenţă ultrasonică mai mare, deci putem caracteriza astfel materialele.

Se întocmeşte tabelul de mai jos:

Materialul Timpul de CL, m/s Amplitudinea Caracterizarea

examinat parcurs (din anexa 7.1.) (măsurată pe transparenţei
(masurat pe scara verticală)
baza de timp)
ex. OLC 45 5 5940 3,2 bună

Se verifică dacă timpii de parcurs sunt în concordanţă cu vitezele extrase din

anexa 1.1.
Pentru materialele a căror viteză cL nu este specificată în anexa 1.1., se caută
un algoritm pentru calcularea vitezei undelor longitudinale, folosind vitezele
cunoscute pentru celelalte materiale şi timpii înregistraţi.
Se caracterizează transparenţa ultrasonică a materialelor, prin calificative, şi
implicit se trag concluzii asupra aplicabilităţii examinării cu ultrasunete a acestor
materiale. Toate observaţiile se trec într-o fişă de observare.

Experimentul 1.3. Transmisia şi reflexia undelor US la interfaţa dintre

două materiale solide.

Scop : cunoaşterea fenomenelor produse la interfaţa dintre două medii solide,

străbătută de unde US cu incidenţă normală.

Noţiuni teoretice şi terminologie: vezi pct. 1

Bloc de referinţă – Piesă care ajută la interpretarea rezultatelor examinării, în general

din acelaşi material cu cel controlat, cu dimensiuni şi forme semnificative conţinând
sau nu discontinuităţi artificiale sau naturale.

Modul de lucru

Se examinează cu unde longitudinale cu incidenţă normală un bloc de referinţă

din două materiale diferite; aluminiu şi oţel, sudate prin explozie (fig.1.16,a).

12
 discontinuitate fund
E/R plana interfata
interfata

AL
OL

a b
Fig. 1.16. Examinarea unui material stratificat AL - OL

Se identifică ecourile obţinute pe oscilogramă, palpând o suprafaţă cât mai

întinsă (fig.1.16,b).
Se caută o posibilitate de a sesiza prezenţa unei discontinuităţi plane situate la
nivelul interfeţei (în cazul de faţă o gaură cu fund plat), având în vedere că ecoul de
defect se suprapune peste ecoul provenit de la interfaţă.
Observaţiile şi rezolvarea problemei se înscriu într-o fişă de observaţii.

Aplicaţia 1.2. Caracteristica sonică a palpatoarelor

Scop: Cunoaşterea câmpului ultrasonor în vederea efectuării corecte a examinării

ultrasonice.

Noţiuni teoretice şi terminologie

Câmp sonic – spaţiul din material, situat în faţa palpatorului, excitat de prezenţa
ultrasunetelor emise de palpator. Din fiecare punct al suprafeţei emiţătoare a
cristalului pleacă o undă sferică. Undele elementare, astfel emise, se suprapun în
diversele puncte ale mediului de propagare şi, din cauza distanţelor de parcurs
diferite, se produc amplificări sau stingeri ale presiunii sonice, adică maxime şi
minime (fig.1.17,a).

Fig. 1.17. Câmpul sonic al unui cristal circular

13
 În diagrama din figura 1.17,b unde este reprezentată variaţia presiunii sonice
cu distanţa, apar două zone distincte: câmpul apropiat, măsurat până la ultimul maxim
al presiunii sonice şi câmpul îndepărtat, în continuare.
Lungimea câmpului apropiat N este dată de relaţia 1.6:
D2 D 2f
N= sau N = [1.6]
4λ 4c

Caracteristica sonică – reprezentarea grafică a variaţiei presiunii sonice într-o zonă a

câmpului sonic din faţa unui traductor (fig.1.18.), unde presiunea scade până la o
anumită valoare faţă de cea măsurată în axa fasciculului (la 50 % sau 10 %, adică
– 6dB sau – 20 dB).
De exemplu, dacă în punctul 1 presiunea este p1, în punctele 1’ şi 1’’, ea
ajunge la p1/2.
p
1'
B
-6d θ
-6dB

1
D

z
-6d
N B
1''

Fig. 1.18. Caracteristica sonică la – 6dB

Semiunghiul de deschidere al conului sonic, θ −6dB depinde de frecvenţa prin relaţiile:

λ c
sin θ −6dB = 0,7 sau sinθ −6dB = 0,7 [1.7]
D D ef f
unde: Def este diametrul efectiv, Def = 0.97 D
putându-se deci afirma: cu cât frecvenţa de lucru este mai mare cu atât unghiul
de deschidere este mai mic, şi invers !

Zona moartă A – zonă situată în mediul de propagare, sub talpa palpatorului, în care
nu este posibilă detectarea reflectorilor din cauza suprapunerii impulsurilor reflectate,
ce se întorc foarte repede, cu emisia, înainte de blocarea acesteia.

Modul de lucru

• Se alege un palpator normal din seria D sau E a firmei Krautkrämer şi se

identifică: frecvenţa de lucru f [MHz], şi diametrul cristalului D [mm]
(inscripţionate pe palpator). Se calculează câmpul apropiat N, cu ajutorul
relaţiei 1.6 şi se confruntă cu cel specificat de firmă în planşa cuprinzând
caracteristicile sonice ale palpatorului din seria D respectiv E, oferită de firmă.
• Se studiază în continuare caracteristica sonică şi se identifică zona moartă a
palpatorului, A. Se determină dimensiunea minimă a discontinuităţii,
detectabilă la diferite adâncimi (specificate pe caracteristica sonică din
planşă).

14
 N
A
-6dB β
θ

-6dB
-6dB
a b

Fig. 1.19. Caracteristica sonică a unor palpatoare din seria D sau E

a – palpator normal; b – palpator înclinat.

Se vor căuta explicaţiile pentru următoarele afirmaţii corecte:

1. Sensibilitatea unui palpator care foloseşte o frecevenţă de lucru de 5 MHz este

mai bună ca cea corespunzătoare unui palpator care lucrează la 2 MHz.
2. Examinarea trebuie făcută pe cât posibil în câmpul îndepărtat şi nu în câmpul
apropiat.
3. În câmpul îndepărtat, dimensiunea defectului minim detectabil scade cu
distanţa.
4. Unghiul βo marcat pe un palpator înclinat nu poate fi folosit în calculele
necesare unei examinări a unei piese din aluminiu.

Întrucât în practică este necesară uneori cunoaşterea deschiderii fasciculului

ultrasonic la o anumită distanţă se recomandă următoarea metodă (fig.1.20):

1φ,5
d
a
h

Fig. 1.20. Măsurarea deschiderii fasciculului la distanţa d.

• Se examinează o piesă având găuri înfundate cu φ1,5mm şi o anumită lungime

h (cca. 20-25mm), distanţa de examinare fiind d;
• Se obţine un ecou cu amplitudine maximă şi se începe deplasarea palpatorului
spre capătul găurii ;
• Se marchează pe suprafaţa piesei, poziţia palpatorului corespunzătoare
începerii descreşterii în amplitudine a ecoului (distanţa a) şi poziţia acestuia
corespunzătoare unei diminuări cu 6 dB, ceea ce corespunde capatului găurii
(distanţa h, la care jumătate din fascicul trece pe lângă gaură) ;
15
 • Se calculeaza deschiderea convenţională a fasciculului la distanţa d, cu relaţia:

b = 2(h − a ) mm [1.8]

• Imaginaţi-vă în continuare o posibilitate de măsurare convenţională a

semiunghiului θ-6dB de deschidere a fasciculului, ştiind că piesa de examinare
are mai multe găuri care permit realizarea mai multor valori ale distanţei de
examinare d.

La sfârşitul aplicaţiei se va întocmi o fişă de observaţii conform indicaţiilor

cadrului didactic în care se vor specifica noţiunile nou dobândite şi rezolvările
problemelor propuse.

Experimentul 1.5. Influenţa rugozităţii suprafeţei asupra amplitudinii ecourilor

Scop: Însuşirea modului în care se efectuează corecţia amplificării pentru

compensarea pierderii de amplitudine datorate rugozităţii suprafeţei examinate.

Noţiuni teoretice. Terminologie

Ultrasunetele şi proprietăţile lor (vezi punctul 1.1).

Defectoscopul ultrasonic, reglare (vezi punctul 1.3).

Dispersia fasciculului ultrasonic. La intrarea fasciculului ultrasonic în piesa

examinată, acesta parcurge cuplantul şi întâlneşte asperităţile suprafeţei examinate, cu
suprafeţe orientate întâmplător. Pe aceste suprafeţe, se produce reflexia ultrasunetelor
(fig.1.21,a), dar o parte din fascicul nu se mai întoarce pe o direcţie paralelă cu axa
fasciculului, pierzându-se. Din această cauză amplitudinea ecoului provenind de la
suprafaţa respectivă are o amplitudine diminuată, pierderea în amplitudine fiind cu
atât mai mare, cu cât rugozitatea este mai mare.

Fig. 1.21. Dispersia fasciculului ultrasonic pe asperităţile suprafeţei:

a –reflexia ultrasunetelor pe microasperităţile suprafeţei; b - schiţa pieselor utilizate în cadrul
experimentului; c - imaginile obţinute pe monitor.

16
Modul de lucru

• Se examinează cu un palpator normal două piese cilindrice din oţel (acelaşi

material), având aceeaşi înălţime. Singura diferenţă între cele două piese,
constă în rugozitatea suprafeţelor frontale palpate (fig.1.21,b): la o piesă ea are
valoare mică, 0,8μm (suprafaţă rectificată), iar la cealaltă, peste 12,5μm
(suprafaţă strunjită de degroşare). Palpând suprafeţele celor două piese, cu
aceeaşi parametri de lucru (aceeaşi amplificare, acelaşi palpator) se obţin
ecouri cu amplitudinea A1 pentru piesa l şi A2 pentru piesa 2.
Este evidentă relaţia A1 > A2.

• Corecţia amplificării, pentru compensarea pierderii datorate rugozităţii, se

calculează cu relaţia 3 din anexa 1.2:
x[dB] = 20lg 1 , folosind direct tabelul din anexă, în care se introduce valoarea
A
A2
raportului A1/ A2 şi se extrage numărul de decibeli (valoarea se rotunjeşte în plus,
la valoare întreagă).

• Există şi posibilitatea determinării directe, pe aparat, a valorii corecţiei:

- se palpează piesa l şi se marchează pe ecran vârful ecoului A1;

- se palpează piesa 2 şi se obţine ecoul A2. Se înregistrează valoarea

amplificării (dB);

- menţinând palpatorul pe piesa 2, se măreşte uşor amplificarea până când

amplitudinea ecoului creşte la valoarea punctului marcat pe ecran la palparea piesei l;

- se citeşte valoarea amplificării şi se determină numărul de decibeli introduşi pentru

atingerea acestui punct. Acest număr reprezintă corecţia ce trebuie să o efectuăm
atunci când, trecem de la o etalonare făcută pe un bloc de referinţă, la examinarea unei
piese cu suprafeţe rugoase.

• La sfârşit, observaţiile şi rezultatul corecţiei se înscriu într-o fişă de

observaţii.

17
 Anexa 1.1

Caracteristicile unor medii de propagare a undelor ultrasonore

ρ CL CT Z = ρcL Z = ρcT
Mediul
kg/m3 m/s m/s 103 kg s/m2
Aer 1 333 0
Alamă 8100 4430 2120 35883 17172
Aluminiu 2700 6320 3130 17064 8451
Duraluminiu 2?00 6260 3080 17000 8300
Apă 1000 1480 1480
Argint 10500 3600 1590 37800 16695
Aur 19300 3240 1200 62532 23160
Araldit 1200 2500 3000
Bachelită 1400 2590 3626
Beriliu 1850 12500 7200 23000 13300
Bismut 9800 2180 1100 21364 10780
Cuarţ 2650 5760 15264
Cupru 8900 4700 2260 41830 20116
Fontă 6900 3500 2200 24150 15180
Glicerinǎ 1300 1920 2496
Magneziu 1700 5770 3050 9809 5185
Nichel 8800 5630 2960 49544 26048
Oţel 7850 5940 3250 46629 24512
Platină 21400 3960 1670 84744 35538
Plexiglas 1180 2730 1430 3221 1687
Poliamldă
(Nailon) 1100 2620 1080 2882 1188
Polietilenă 940 2340 925 2200 869
Polistirol 1060 2380 1150 2523 1219
Porţelan 2400 5600 3500 13440 8400
PVC 1400 2395 1060 3353 1484
Sticlǎ 3600 4260 2560 15336 9216
Sticlă de cuarţ 2600 5570 3515 14482 9139
Titan 4540 6230 3180 28284 14437
Titanat de bariu 5700 4400 25080
Ulei motor 870 1740 1514
Ulei transformator 890 1425 1280
Wolfram 19100 5460 2620 104286 50042
Zinc 7100 4170 2410 29607 16111
Staniu 7300 3320 1670 24236 12191

18
 Anexa 1.2

Sistemul decibelilor

În electronică adeseori nu interesează mărimea absolută a tensiunilor ci

modul în care evoluează o asemenea tensiune sau situaţia în care ea se află în raport
cu o mărime de referinţă.
De aceea s-a introdus o scară logaritmică de măsură, definită prin relaţia:

U1
x = 20lg [dB] (1)
U2
U fiind tensiunea.
Folosirea osciloscoapelor pentru aprecierea unor impulsuri de tensiune
conduce la obţinerea unor semnale cu amplitudine proporţionale cu mărimea
tensiunii:
A1 U1
= (2)
A2 U2
deci relaţia 1 devine:
A1
x = 20lg (3)
A2
De exemplu, dacă amplitudinile a două semnale stau în raportul A1 : A2 = 2 : l = 2
atunci:
x [dB] = 20 lg 2 = 20 ⋅ 0,3
x= 6 dB
Daca însă raportul celor două semnale este A1 : A2 = l : 2 = l/2 atunci,
printr-un calcul similar se obţine x = − 6 dB.
Pentru a se uşura calculele, în continuare se dau tabelar valori ale raportului A1/A2,
valorile procentajului % = 100 A1/A2 şi ale lui x, calculate eu relaţia 3.

19
A1 / A2 % x [dB] A1 / A2 % x [dB]

0,100 10,00 -20.000 0,275 27,50 -11,213

0,125 12,50 -18.062 0,300 30,00 -10,458
0,150 15,00 -16,478 0,325 32,50 - 9,762
0,175 17,50 -15,139 0,350 35,00 - 9,119
0,200 20,00 -13,979 0,375 37,50 - 8,519
0,225 22,50 -12,f56 0,400 40,00 - 7,959
0,250 25,00 -12,041 0,425 42,50 - 7,432
0,450 45,00 - 6,936 3,500 350,00 10,881
0,475 47,50 - 6,466 3,750 375,00 11,481
0,500 50,00 - 6,021 4,000 400,00 12,041
0,525 52,50 - 5,597 4,250 425,00 12,568
0,550 55,00 - 5,193 4,500 450,00 13,064
0,575 57,50 - 4,807 4,750 475,00 13,534
0,600 60,00 - 4,437 5,000 500,00 13,979
0,625 62,50 - 4,082 5,250 525,00 14,403
0,650 65,00 - 3,742 5,500 550,00 14,807
0,675 67,50 - 3,^14 5,750 575,00 15,193
0,700 70,00 - 3,098 6,000 600,00 15,563
0,725 72,50 - 2,793 6,250 625,00 15,918
0,750 75,00 - 2,499 6,500 650,00 16,256
0,775 77,50 - 2,214 6,750 675,00 16,586
0,800 80,00 - 1,938 7,000 700,00 16,902
0,825 82,50 - 1,671 7,250 725,00 17,207
. 0,850 85,00 - 1,412 7,500 750,00 17,501
0,875 87,50 - 1,160 7,750 775,00 17,786
0,900 90,00 - 0,915 8,000 800,00 18,062
0,925 92,50 - 0,677 8,250 825,00 18,329
0,950 95,00 - 0,446 8,500 850,00 18,588
0,975 97,50 - 0,220 8,750 875,00 18,840
1,000 100,00 0 9,000 900,00 19,085
1,250 125,00 1,938 9,250 925,00 19,323
1,500 150,00 3,522 9,500 950,00 19,554
1,750 175,00 4,861 9,750 975,00 19,780
2,000 200,00 6,021 10,000 1000,00 20,000
2,250 225,00 7,044
2,500 250,00 7,959
2,750 275,00 8,787
3,000 300,00 9,542
3,250 325,00 10,238

20
 Anexa 1.3

Recomandări pentru cuplarea acustică

Amplasarea unui palpator pe suprafaţa unei piese conduce la apariţia unui film
de aer între suprafeţele celor două corpuri. Existenţa unei pelicule de aer cu grosime
de peste 1μm produce practic o reflexie totală a ultrasunetelor, ceea ce face imposibilă
explorarea piesei.
Prin intercalarea între talpa palpatorului şi suprafaţa piesi a unei pelicule de
lichid cu impedanţa acustică mai apropiată de cea a corpului solid şi mai mare decât
impedanţa aerului se obţine o transmisie de ordinul a 70% din energia totală incidentă.
Cu cât pelicula de lichid este mai subţire cu atât randamentul transmiterii energiei este
mai mare. Lichidul folosit în acest scop poartă denumirea de cuplant.
Cuplantul sau mediul de cuplare trebuie să adere bine la suprafaţa
examinată, să nu conţină bule de aer, să nu fie coroziv sau toxic şi să aibă vâscozitate
optimă la temperatura la care se face examinarea.

Mediul de cuplare poate fi:

− un strat intermediar (peliculă de lichid.pastă);

− o coloană de lichid, stabilită între palpator şi suprafaţa examinată;
− un volum de lichid în care sunt imersate palpatorul şi piesa examinată
(control prin imersie);
− un strat de cauciuc moale sau silicon (cuplare uscată).

În mod obişnuit, la controlul îmbinărilor sudate, se foloseşte cuplarea prin

straturi intermediare.
La alegerea cuplantului trebuie să se ţină seama de rugozitatea suprafeţelor
examinate, astfel:
− pentru suprafeţe cu Ra < 3,2μm: glicerină, apă, ulei mineral cu vâscozitate
mică M 20, amestec glicerină + apă;
− pentru suprafeţe cu Ra = 3,2…12,5μm: ulei neaditivat cu vâscozitate mai
mare T 140, clei de tapet;
− pentru suprafeţe cu Ra > 12,5μm: unsori consistente tip U 75 Ca2, tip 85
Ca3, tip U 100, RUL 100 Ca3, RUL 145 Na3, RUL 165 Na4.

Se mai pot folosi uleiuri minerale, soluţie de zahăr, valvolină, miere de albine,
pastă de celuloză, combinaţii de uleiuri cu glicerină.

21
 Lucrarea nr. 2

CALIBRAREA ECHIPAMENTRLOR ULTRASONICE

2.1. Terminologie şi noţiuni generale

Sistemul de control la exminarea cu ultrasunete (v.”Terminologia generală”)

− totalitatea elementelor care contribuie la reuşita controlului ultrasonic: defectoscop
ultrasonic, traductoare, blocuri de clalibrare şi de referinţă, cabluri de ǎleg turǎ,
cuplant, operator (etalonarea şi calibrarea echipamentului, procedura de lucru,
experienţǎ).

Rezultatele controlului cu ultrasunete sunt condiţionate de reglarea şi

verificarea aparaturii de control. Înaintea începerii controlului se va verifica
dacă:

- aparatura este completă şi funcţionează normal;

- aparatul corespunde domeniului de lucru propus şi are precizia
de lucru necesară.

Etalonarea constă în reglarea optimă a parametrilor defectoscoapelor ultrasonice

astfel încât indicaţiile obţinute să fie corect localizate, folosind pentru aceasta
suprafeţe reflectante şi defecte etalon cu caracteristici cunoscute, dispuse pe blocuri
de calibrare sau pe blocuri de referinţă.
Etalonarea se efectuează şi pe parcursul controlului, pentru a se verifica dacă
sensibilitatea rămâne constantă, indiferent de variaţia caracteristicilor componentelor
electronice ca urmare a încălzirii. Pentru ca etalonarea să se efectueze corect şi pentru
ca rezultatele controlului să fie acceptate fără rezerve de către beneficiari s-a procedat
la standardizarea principalelor operaţii de etalonare şi a blocurilor de calibrare
folosite la etalonare.

Bloc de calibrare - piesă cu anumite dimensiuni şi cu proprietăţi fizice cunoscute,

utilizată pentru calibrarea, verificarea şi reglarea defectoscoapelor ultrasonice.
Blocurile de calibrare au formă şi dimensiuni standardizate, sunt confecţionate din
oţel carbon calmat cu granulaţie uniformă (mărimea grăuntelui 8).

Foarte important: etalonarea efectuată cu ajutorul acestor blocuri de calibrare este

valabilă numai la controlul pieselor din oţel carbon. Folosirea lor la alte categorii
de materiale, inclusiv oţeluri aliate, conduce la erori, datorită în principal schimbării
valorilor vitezelor de propagare ale undelor ultrasonore.

Tipuri de blocuri de calibrare. Se pot folosi următoarele tipuri de blocuri de calibrare

(notaţii standardizate): A1; A2; A3 şi A4 (v. fig. 2.1-2.4).

22
 A1

Fig. 2.1 Bloc de calibrare A1

23
 A2

Fig. 2.2 Bloc de calibrare A2

A3

Fig. 2.3 Bloc de calibrare A3

24
 A4

Fig. 2.4 Bloc de calibrare A4

Operaţiile de verificare, reglare şi calibrare executate cu ajutorul blocurilor de

calibrare A1…A4 sunt enumerate în tabelul 2.1.
Tabelul 2.1
pentru pentru pentru Blocul de calibrare
Operaţia palpator defectoscop defectoscop A1 A2 A3 A4
+ palpator
Verificarea sensibilităţii X X X X
aparatului
Verificarea liniarităţii X X X
aparatului
Verificarea liniarităţii scării X X X X
distanţelor
Verificarea sau determinarea X X X
puncului de incienţă al
palpatorului înclinat
Verificarea sau determinarea X X X
unghiului de pătrundere al
palpatorului înclinat
Ridicarea funcţiei de X X
directivitate a fasciculului
înclinat în plan orizontal sau
vertical
Calibrarea scării de măsurare a X X X X
distanţelor
Corecţia punctului de zero X X X X
Reglarea şi reproductibilitatea X X X
sensibilităţii de evidenţiere
Verificarea sau determinarea X X X
zonei moarte
Verificarea sau determinarea X X
puterii separatoare în
adâncime
Verificarea unor caracteristici X X X
structurale prin intermediul
transparenţei ultrasonore
Verificarea cuplajului dintre X X
ramura E şi ramura R la
palpatoare duble

25
2.2. Modul de lucru

Se executǎ pentru operaţiile de calibrare, verificare, reglare indicate în tabelul 2.1

folosind, de la caz la caz, unul din blocurile de calibare A1…A4. Modul de lucru
corespunde celor patru standarde specificate mai jos, în care diferitele tipuri de
calibrare sunt descrise pe larg.

2.3. Standarde şi norme

- STAS 6914-90 Control nedistructiv acustic. Defectoscopie ultrasonică.
Terminologie.
- SR EN 1713: 2000 Examinări nedistructive ale sudurilor. Examinarea cu
ultrasunete. Caracterizarea indicaţiilor din suduri.
- SR EN 1714: 2000 Examinări nedistructive ale sudurilor. Examinarea cu
ultrasunete a îmbinărilor sudate.
- SR EN 27963 (ISO 7963) : 1995 Îmbinările sudate din oţel. Bloc de calibrare
Nr.2 pentru examinarea cu ultrasunete a îmbinărilor sudate.
- STAS 8866 - 82 Controlul ultrasonic al laminatelor din oţel.
- STAS 12377 - 85 Controlul ultrasonic al placărilor prin sudare, laminare şi
explozie.
- STAS R 12500/2-87 Defectoscopie ultrasonică. Etalonarea şi reglarea
defectoscoapelor.
- STAS 12506-86 Defectoscopie ultrasonică. Metode de apreciere a mărimii
discontinuităţilor.

Aplicaţia 2.1. Calibrarea scalei distanţelor

Scala de măsurare a distanţelor reprezintă sistemul de referinţă de pe ecranul

aparatului, care permite măsurarea distanţei parcurse de undele ultrasonore, pe
direcţia axei centrale a fasciculului.
Calibrarea acestei scale constă în poziţionarea flancurilor ascendente ale
ecourilor multiple obţinute de la suprafeţele de reflexie ale blocului de calibrare,
situate la distanţe calibrate, astfel încât acestea să se suprapună peste diviziunile
corespunzătoare ale scalei gradate de măsurare a distanţelor.
Este preferabil să se ţină seama numai de distanţa dintre ecourile multiple,
deoarece distanţa dintre impulsul de emisie şi primul ecou dintre ecourile repetate este
de regulă mai mare decât cea dintre două ecouri repetate succesiv.
Cauza o constitue prezenţa între cristalul piezoelectric şi piesă a unui strat de
cuplant şi, eventual a unei folii de protecţie.
Calibrarea se poate face cu unul din blocurile A1, A2 sau A3, funcţie de
distanţa reală pe care se va face examinarea.

a. Calibrarea cu palpatoare normale de unde longiudinale folosind blocul A1.

Amplasarea palpatoarelor ca în figura 2.5:

- poziţia C pentru distanţe sub 250mm, oscilograma ca în figura 2.5.c;

- poziţia A sau B pentru distanţe peste 250mm, oscilograma corectǎ ca în figura
2.6.a, imagine necorespunzatore ca în figura 2.5.b;
- poziţia D pentru distanţe egale sau mai mari de 100mm, oscilograma conform
figurii 2.5.d.
26
 Fig. 2.5 Calibrarea scalei distanţelor cu blocul de calibrare A1

Fig. 2.6 Aspect pe ecran la calibrarea scalei distanţelor cu blocul de calibrare A1

b. Calibrarea cu palpatoare normale de unde longitudinale, folosind blocul A2.

Amplasarea palpatorului ca în figura 2.7.a, imaginea pe ecran conform figurii 2.7.b.

Domeniul pentru care se face calibrarea: 20...150mm.

Fig. 2.7 Calibrarea scalei distanţelor cu blocul de calibrare A2

27
c. Calibrarea cu palpatoare normale de unde longludinale folosind blocul A3.

Calibrarea scalei distanţelor se face în domeniile de 5; 10; 15 şi 20mm.

- pentru domeniile 10 (5)mm, poziţia palpatorului A (A) şi B (B), conform

figurii 2.8.a. Aspectul pe ecran conform figurii 2.8.b şi 2.8.c (liniile reprezintă
flancul stâng al ecoului);
- pentru domeniul de 20mm, poziţia palpatorului B şi C, conform figurii 2.8.a
aspect pe ecran asemănător figura 2.8.b şi c.

Fig. 2.8 Calibrarea scalei distanţelor cu blocul de calibrare A3: a - poziţiile palapatorului;
b şi c – oscilograme coresunzătoare poziţiei B respsctiv C.

d. Calibrarea cu palpatoare înclinate de unde transversale, folosind blocul A1.

Amplasarea palpatorului în poziţia E (fig.2.9.a), aspect pe ecran conform

figurii 2.9.b. Operaţia se execută de regulă împreună cu corecţia punctului zero şi
verificarea sau determinarea unghiului de incidenţă al fasciculului ultrasonic.
Se obţin ecouri repetate, la distanţe egale, rcprezentând câte 100mm. Se va lua
în considerare numai distanţa dintre ecouri.

Fig. 2.9 Calibrarea scalei distanţelor cu palpatoare înclinate de unde transversale,

folosind blocul A1

28
e. Calibrarea cu palpatoare înclinate de unde transversale, folosind blocul A2.

Poziţia palpatorului B (fig.2.10.a) sau C (fig.2.11.a); aspect pe ecran

conform figurii 2.10.b, respectiv figurii 2.11.b. Operaţia de calibrare se execută, de
regulă, împreună cu corecţia punctului zero şi verificarea sau determinarea punctului
de incidenţa a fasciculului.

Fig. 2.10 Calibrarea scalei distanţelor cu palpatoare înclinate de unde transversale,

folosind blocul A2, cazul B

În ambele cazuri, ecourile repetate sunt distanţate cu 75mm, datorită reflexiilor

multiple ale fasciculului între cele două suprafeţe marginale circulare, cu raza de 25 şi
respectiv de 50mm.
În cazul B, primul ecou este amplasat la 25mm, al doilea la 100mm, al treilea
la 175mm.
În cazul C, primul ecou se află la 50mm, al doilea la 125mm, iar al treilea la
200mm.

Fig. 2.11 Calibrarea scalei distanţelor cu palpatoare înclinate de unde transversale,

folosind blocul A2, cazul C

Reglarea trebuie făcută astfel încât baza flancurilor ascendente ale ecourilor
multiple să se suprapună peste diviziunile corespunzătoare ale scalei distanţelor, luând
în considerare un număr corespunzător de ecouri repetate, în funcţie de valoarea
impusă domeniului de examinare (25, 100, 175mm etc. sau 50, 125, 200mm).

Aplicaţia 2.2. Corecţia punctului zero şi verificarea liniarităţii bazei de

timp şi amplificǎrii

Punctul zero reprezintă punctul de pe baza de timp, care corespunde

momentului pătrunderii impulsului de emisie în piesa examinată. Corecţia sa este
necesară datorită faptului că multe palpatoare au între cristalul piezoelectric şi piesa
de examinat pene de refracţie, tălpi de uzură sau de adaptare a tălpii palpatorului la
curbura suprafeţei examinate.
Acestea determină un decalaj între momentul emiterii impulsului şi momentul
pătrunderii acestuia în piesă; poziţia punctului de emisie pe ecran nu coincide cu
29
punctul zero de pe scala distanţelor, corespunzător pătrunderii impulsului în piesă.
Calibrarea scalei distanţelor (v. aplicaţia.2.1.) pentru unde longitudinale şi
transversale conduce implicit şi la corecţia punctului zero.
Corecţia punctului zero se efectuează prin translaţia primului ecou, din
ecourile repetate, astfel încât baza flancului ascendent să se suprapună peste
diviziunea corespunzătoare distanţei parcuse de el în materialul blocului de calibrare.

Verificarea liniarităţii bazei de timp se efectuează odată cu calibrarea scalei

distanţelor, conform aplicaţiei.2.1.
În cazul unei baze de timp liniare, ecourile repetate succesive trebuie să apară
la distanţe egale.

Verificarea liniaritǎţii amplificǎrii (deviaţie pe verticalǎ).

Se porneşte de regulǎ de la un ecou având înǎlțimea egalǎ cu 2/5 din înǎlţimea
ecranului. Se majoreazǎ amplificarea cu 6 dB; înǎlţimea ecoului trebuie sǎ creascǎ la
4/5 din înǎlțime e cranului. Dacă se micşoreaz ǎ amplificarea cu 12 dB, ǎlțimea
în
ecoului trebuie sǎ scadǎ la 1/5 din înǎlţimea ecoului.

Aplicaţia 2.3. Reglarea şi reproductibilitatea sensibilităţii aparaturii

şi sensibilităţii de evidenţiere

Ansamblul format din defectoscopul ultrasonic şi palpator se consideră că are

sensibilitate de evidenţiere mare, atunci când ecourile reflectoarelor mici apar cu
înălţime mare pe ecran, respectiv sensibilitate de evidenţiere mică, atunci când
ecourile reflectoarelor de dimensiuni mari apar cu înalţime mică pe ecran.
Sensibilitatea de evidenţiere are caracter relativ deoarece depinde de un mare număr
de factori: reglarea defectoscopului, performanţele palpatorului, condiţiile de cuplare,
caracteristicile materialului examinat, caracteristicile reflectorului etc.

Reglarea se execută astfel:

- se amplasează palpatorul normal în poziţia C sau palpatorul înclinat în poziţia

E (fig.2.5, respectiv fig.2.9);

- prin deplasări sau rotiri uşoare se obţine ecoul maxim care se reglează la o
înalţime egală cu o cota parte din înalţimea ecranului. Menţinând constantă
poziţia celorlalte reglaje ale defectoscopului, se notează aceasta valoare în dB
şi se admite ca valoare de referinţă;

- periodic, în timpul examinărilor, repetând reglajul şi palpând aceleaşi

suprafeţe ale blocurilor de calibrare, se compară valoarea ecoului obţinut cu
cea a ecoului de referinţă. Eventualele abateri servesc la aprecierea
reproductibilităţii sensibilităţii de evidenţiere.

Aceeaşi verificare se poate face şi cu ajutorul blocului de calibrare A2,

procedând în mod similar (poziţia palpatorului normal conform figurii 2.7 sau
a palpatorului înclinat conform figurilor 2.10 sau 2.11).

30
Aplicaţia 2.4. Controlul zonei moarte

Se numeşte zona moartǎ distanţa de la suprafaţa de palpare spre interiorul

piesei, din care nu pot fi obţinute indicaţii defectoscopice, ca urmare a faptului
ǎ c
semnalul recepţionat este unit cu impulsul de emisie.

Zona moartǎ este o caracteristicǎ a fiecărui palpator şi se măsoară în mm.

Controlul zonei moarte se face, cu aproximaţie, numai pentru unde

longitudinale, folosind blocul A1 sau blocul A3.

Pentru, blocul A1:

- poziţia palpatorului J sau K, conform figurii 2.12;

- aspect pe ecran, conform figurii 2.13.

Fig. 2.12 Controlul zonei moarte cu blocul de calibrare A1

Zona moartǎ este cosideratǎ mai micǎ de 5mm, dacǎ în poziţia J se

recepţionează separat faţǎ de impulsul de emisie, ecoul de la orificiu cu diametrul de
50mm, pe minimul 1/2 din înălţimea sa (fig.2.13.a). Zona mortǎ depăşeşte 5mm, dacǎ
nu se obţine un ecou separat (fig.2.13.b).

Fig. 2.13 Aspect pe ecran la controlul zonei moarte cu blocul de calibrare A1

Zona moartǎ este consideratǎ mai micǎ de 10mm, dacǎ în poziţia K se

recepţionează, separat faţǎ de impulsul de emisie, ecoul de la orificiul cu diametrul de
50mm, pe minimum 1/2 din înălţimea sa (fig.2.13.c).

31
 Zona moartǎ depăşeşte 10mm, dacǎ nu se obţine un ecou separat (fig.2.13.d).

Pentru blocul A3:

- poziţia palpatorului: succesiv pe treptele de la l la 8mm;

- înălţimea ecourilor se reglează la 1/2 din înălţimea ecranului. Zona moartǎ în
mm este determinatǎ de grosimea treptei la care ecoul de fund apare separat,
pe minimum 1/2 din înălţimea sa, de ecoul de emisie.

Aplicaţia 2.5. Verificarea puterii separatoare în adâncime

Prin putere separatoare se înţelege capacitatea sistemului de a semnala distinct

discontinuităţi situate apropiat una de alta în adâncime (faţă de suprafaţa de
examinare). Verificarea se poate face cu ajutorul blocurilor de calibrate A1 sau A4.

Pentru blocul A1:

- poziţia palpatorului L, conform figurii 2.l4.a;

- aspect pe ecran, conform figurii 2.l4.b pentru puterea separatoare bunǎ şi
conform figurii 2.14.c pentru putere separatoare slabǎ.

Fig. 2.14 Verificarea puterii separatoare în adâncime cu blocul de calibrare A1

Pentru blocul A4: (pentru toate tipurile de palpatoare, normale sau înclinate):

- poziţia palpatorului într-o zonǎ de trecere cu douǎ diametre diferite, T sau N,

conform figurii 2.15; poziţia palpatoarelor se corectează pânǎ când se obţin
douǎ ecouri aproximativ egale ca înălţime;
- se reglează poziţia ecourilor pânǎ la aproximativ 1/2 din înălţimea ecranului;
- treptele se considerǎ separate dacǎ ecourile sunt distincte pânǎ la jumătate din
înălţime sau mai mult fig.2.5.b şi d). În cazul în care ecourile nu sunt distincte
(fig.2.15.c şi e), se repet
ǎ operațiile în zona de trecere în care saltul de
diametru este mai mare.

32
 Fig. 2.15 Verificarea puterii separatoare în adâncime cu blocul de calibrare A4

În general, puterea separatoare este de 3mm pentru palpatoare de 4 MHz şi

5mm pentru palpatoare de 2 MHz.

Aplicaţia 2.6. Verificarea sau determinarea punctului de incidenţă a

fasciculului

Punctul de inciden țǎ al fasciculului este punctul de pe suprafaţa tălpii

palpatorului înclinat din care iese axa fasciculului ultrasonic. Proiecţia acestui punct
pe suprafeţele laterale ale palpatorului este marcatǎ cu o linie, reprezentând originea
palpatorului. Operaţia se executǎ cu ajutorul blocurilor de calibrare A1 sau A2.

Pentru blocul A1:

- poziţia palpatorului E, conform figurii 2.9.a;
- aspect pe ecran, conform figurii 2.9.b.

Prin deplasarea palpatorului pe suprafaţa marginalǎ de 300mm, se stabileşte

poziţia pentru care se obţin ecourile maxime, produse prin reflexie pe suprafaţa
marginalǎ circularǎ. În aceasta poziţie punctul de incidenţa corespunde cu punctul
zero al blocului.
Conducerea palpatorului se va face cu grijǎ , printr-o mişcare de du-te-vino, cu
direcţia paralelă cu muchia blocului, deoarece înalţimea ecoului este influenţată de
eventualele rotiri laterale uşoare.

Pentru blocul A2:

- poziţia palpatorului B sau C, conform figurilor 2.10.a sau 2.11.a;
- aspect pe ecran, conform figurilor 2.9.b, respectiv 2.11.b.

Se procedează la fel ca în cazul precedent, până când se obţin ecouri cu

amplitudine maximǎ de la sectoarele de cerc cu raze 25mm, respectiv 50mm.
În aceasta poziţie, punctul de incidențǎ se găseşte în centrul marcat al sectoarelor
de cerc respective.

33
Unghiul de pătrundere (de incidenţǎ) este unghiul dintre axa fasciculului şi normala la
talpa palpatorului. Verficarea sau determinarea acestui unghi se executǎ numai pentru
palpatoare înclinate de unde transversale sau longitudinale.
Se poate lucra cu blocurile de calibrare A1 sau A2.

Pentru blocul A1:

- poziţia palpatorului M1, M2, M3, ...Mn conform fig. 2.16.a;
- aspect pe ecran, conform fig. 2.l6.b.

Fig. 2.16 Verficarea sau determinarea unghiului de pătrundere cu blocul de calibrare

A1

- se deplasează palpatorul pe suprafeţele marginale de 200mm şi de 300mm,

pentru obţinerea unui ecou maxim, şi se citeşte apoi unghiul de pătrundere în
dreptul punctului de incidenţa determinat conform celor de mai sus, pe scala
gradatǎ de pe blocul de calibrare.

Pentru blocul A2 :
- poziţia palpatorului D sau E conform figurii 2.17.a;
- aspect pe ecran conform figurii 2.17.b;
- pentru obţinerea ecoului maxim, palpatorul se deplasează pe suprafeţele
marginale de 75mm sau de 50mm (poziţia D pentru unghiurile de pătrundere
de la 400 la 650; poziţia E pentru unghiurile de pătrundere de la 650 la 750).
Unghiul de pătrundere se citeşte în dreptul diviziunii punctului de incidențǎ al
fasciculului, determinat anterior, pe scala gradatǎ de pe blocul de calibrare.

a b
Fig. 2.17 Verficarea sau determinarea unghiului de pătrundere cu blocul de calibrare
A2

34
 Ca şi la verificarea anterioarǎ, palpatorul trebuie condus în linie dreapt
ǎ ,
paralel cu muchia blocului.

Aplicaţia 2.7. Verificarea câmpului sonic al palpatorului

Ridicarea funcţiei de directivitate a fasciculului înclinat este o verificare ce

permite aprecierea câmpului sonic al palpatorului şi a directivităţii fasciculului
ultrasonic al acestuia. Ea se aplică palpatoarelor înclinate de unde longitudinale sau
transversale.
Verificarea constă în ridicarea unor diagrame polare, verticală şi orizontală în
felul următor:

Diagrama polară verticală reprezintă caracteristica de directivitate a

fasciculului ultrasonor în planul longitudinal care trece prin axa fasciculului şi
coincide cu planul de simetrie al palpatorului.

- Poziţia palpatorului M1, M2, M3...Mn conform figurii 2.16.

- Palpatorul se deplasează pe o parte şi cealaltă a poziţiei corespunzătoare
înălţimii maxime a ecoului şi se notează înălţimea lui pentru fiecare poziţie,
corespunzătoare unui unghi dat. Pentru fiecare unghi, într-o reprezentare
polară, se trasează segmentele proporţionale cu înălţimea ecourilor respective.

Diagrama polară orizontală reprezint caracteristica de directivitate a fasciculului

ultrasonor în planul longitudinal ce trece prin axa fasciculului şi perpendicular pe
planul de simetrie al palpatorului.

- Poziţia palpatorului I, conform figurii 2.18,a, oscilograma ca în

figura 2.18,b.
- De la poziţia corespunzătoare ecoului maxim, provenit de la orificiul cu
diametrul de 1,5mm, palpatorul se roteşte în jurul punctului de incidenţă, de o
parte şi cealaltă a acestei poziţii.
- Se notează înălţimile maxime ale ecourilor respective precum şi unghiurile lor,
şi într-o reprezentare polară, se trasează segmentele proporţionale cu înălţimea
ecourilor respective.

a b
Fig. 2.18. Verificarea câmpului sonic

35
 Aplicaţia 2.8. Verificarea unor diferenţe structurale între materialul
blocului de calibrare Al şi alte mărci de oţeluri.

Blocul de calibrare A1 este confecţionat din oţel carbon calmat, cu mărimea

grăuntelui 8, ceea ce-i asigură o viteză a impulsului L = 5920 ± 30 m/s şi cr =3255±
15 m/s.

- Pentru verificarea amintită în titlu, se confecţionează o probă din materialul

examinat, având dimensiunile de minimum 100x100mm şi grosimea de
25mm. Condiţiile de prelucrare pentru suprafeţele principale ale blocului de
probă sunt aceleaşi ca la blocul Al: Ra = 0,8 μm pentru suprafeţele principale
şi Ra =1,8μm pentru celelalte suprafeţe.
- Se compară scăderea ca înălţime a ecourilor succesive de acelaşi ordin
(obţinute de la suprafeţele opuse, la distanţa de 25mm), la materialul examinat
şi la blocul Al. Se determină coeficientul de transparenţa ultrasonică, care
permite unele concluzii referitoare la structură (mărimea medie a grăuntelui)
oţelului necunoscut.

În timpul efectuării aplicaţiilor se întocmeşte o fişă de observaţii în care se

notează obligatoriu: ce calibrare /verificare/ reglare s-a efectuat, schiţa amplasării
palpatoarelor şi oscilogramele obţinute.

Se notează explicaţiile şi răspunsurile la întrebările de mai jos:

1° Se va explica afirmaţia de la aplicaţia 2.1 "distanţa dintre impulsul de emisie şi

primul dintre ecourile multiple, este, de regulă, mai mare decât cea dintre două
ecouri repetate", cu exemplificare pe palpatoarele din dotare (v. şi aplicaţia 2.2).

2° Se va explica faptul că inserţia din plexiglas din blocul de calibrare Al are

grosimea de 23mm. Răspunsul poate fi găsit analizând vitezele CL din anexa 2.1 de la
lucrarea 1.

36
 Lucrarea nr. 3

METODE DE EXAMINARE CU ULTRASUNETE

3.1. Noţiuni generale şi terminologie

Metoda cu impuls reflectat (sinonime: metoda ecoului, puls-echo) – metodă de

examinare cu ultrasunete, emise sub formă de impulsuri, la care se înregistrează cu
acelaşi traductor ecoul primit de la un reflector (discontinuitate, fundul piesei, muchia
tablei etc).

Metoda cu impuls transmis (sinonim: metoda umbrei) – metodă de examinare cu

ultrasunete, la care se înregistrează, cu un al doilea traductor, impulsurile care au
străbătut materialul examinat, afectate sau nu de prezenţă unei discontinuităţi.

Metoda cu ecouri repetate – metodă de examinare cu ultrasunete, la care se

înregistrează ecourile multiple (repetate) produse prin reflexia de mai multe ori a
impulsurilor pe suprafeţele opuse ale piesei sau /şi discontinuităţilor.

Examinare prin contact – examinare la care palpatorul se găseşte în contact cu piesa

examinată, prin intermediul unui cuplant.

Examinare prin imersie – examinare la care traductorul şi piesa examinată sunt

cufundate parţial sau total într-o baie cu lichid.

Examinare cu fascicul direct – examinare la care fasciculul ultrasonor

ajunge direct în zona care interesează, fără reflexii intermediare.

Examinare cu fascicul reflectat − examinare la care fasciculul ultrasonor ajunge în

zona care interesează, după una sau mai multe reflexii pe suprafaţele piesei.

Examinare (cu incidenţă) normală − examinare la care undele ultrasonice sunt

introduse perpendicular pe suprafaţa piesei.

Examinare (cu incidenţă) oblică − examinare la care undele ultrasonice sunt

introduse sub un unghi în raport cu normala la suprafaţa piesei.

Tehnică de examinare pozitivă – mod de examinare la care discontinuităţile sunt

evidenţiate prin apariţia unui semnal.

Tehnică de examinare negativă – mod de examinare la care discontinuităţile sunt

evidenţiate prin absenţa unui semnal.

37
 3.2. Metoda impulsului reflectat (metoda ecoului)

Ecou – impuls ultrasonic reflectat de o suprafaţă de separare şi recepţionat de palpator

(sinonim cu termenul general: indicaţie).

Ecou de defect – ecou provenit din reflexia impulsului ultrasonic incident pe suprafaţa
unei discontinuităţi a piesei.

Ecou fals – ecou indirect al discontinuităţii, obţinut prin reflexii intermediare nedorite.

Ecou de fund, ecou de muchie – v. lucrarea nr. 1.

Schema de bază pentru examinarea cu unde longitudinale cu palpator

emisie/recepţie, v. figura 3.1.

Particularităţi:

- Un singur palpator;

- Distanţele parcurse de impulsul

ultrasonic sunt proporţionale
cu distanţele dintre ecourile
obţinute pe monitor;

- Discontinuitatea este complet

determinată în planul x-y şi pe
adâncimea z;

- Distanţa până la discontinuitate

se poate măsura pe baza de
timp (scara distanţelor);

- Tehnică de examinare pozitivă.

- Amplitudinea ecoului este

proporţională cu mărimea
suprafeţei reflectorului.
Notaţii: E/R-emisie-recepţie; I – impulsul
iniţial; D –defect; F – fundul piesei;

Fig. 3.1. Examinarea cu unde longitudinale prin tehnica impulsului reflectat

Schema de bază pentru examinarea cu unde transversale (v. figura 3.2).

Distanţă proiectată, dp – proiecţia pe suprafaţa de examinare a parcursului sonor

dintre indexul palpatorului înclinat şi un reflector (fig.3.3,a).

38
 Particulrităţi:

- Pentru tablele cu lungime

mare, ecoul de muchie
poate lipsi;

- Tehnică de exminare
pozitivă;

- Examinare cu fascicul
direct;

- Examinare cu fascicul
reflectat;

- Examinare cu fascicul
reflectat de mai multe ori.

Fig. 3.2. Exemple de examinare cu unde transversale prin tehnica impulsului reflectat

Distanţă proiectată redusă, dr – distanţa dintre partea frontală a palpatorului înclinat

şi proiecţia reflectorului pe suprafaţa de examinare. Ea este egală cu distanţa
proiectată minus distanţa dintre indexul palpatorului şi partea frontală a acestuia
(sinonim: distanţă redusă).

Observaţie:
Calibrarea scării distanţelor poate fi făcută şi în distanţe proiectate sau distanţe
reduse.

E/R E/R b
dp dr

d d
a) b)
dp = d sinβ dr = dp – b dr = d sinβ − b
Fig. 3.3. Distanţa proiectată şi distanţa redusă

39
 3.3. Metoda ecourilor repetate

Examinarea cu ecouri repetate constituie un caz particular al examinării cu

impuls reflectat. Sporind energia impulsurilor şi/sau amplificarea şi reglând
corespunzător scara distanţelor, se poate obţine o succesiune de ecouri provenite de la
reflexia repetată a undelor ultrasonore pe acelaşi reflector (fundul piesei sau suprafaţa
discontinuităţii – v. fig.3.4).

Fig. 3.4. Examinarea cu ecouri repetate

Examinarea cu ecouri repetate, folosind unde transversale, este mai puţin

folosită din cauza dificultăţii obţinerii ecourilor prin reflexia undelor pe suprafeţe
opuse. În cazul în care amplificarea şi enegia undelor sunt suficient de mari se pot
obţine mai multe categorii de ecouri repetate care pot îngreuna interpretarea
oscilogramei, aşa cum rezultă şi din figura 3.5. Pentru identificarea ecourilor se vor
lua în considerare distanţa dintre ecouri şi amplitudinea lor (ecourile repetate au
amplitudine din ce în ce mai mică).

Astfel:
F1 este ecou de fund;
F2 este ecou de fund repetat;
D1 este ecou de defect;
D2 … D6 ecouri de defect repetate;
D’1 este ecou de defect obţinut după prima reflexie a undei principale;
D’2 şi D’3, ecourile repetate ale lui D’1.

Adeseori printr-un reglaj corespunzător al defectoscopului (de exemplu prin

reducerea amplificării) o parte din aceste ecouri repetate dispare.

40
 Fig. 3.5. Oscilogramă complexă conţinând ecouri repetate

3.4. Metoda de examinare cu impuls transmis

Schema de bază (v. fig.3.6 şi 3.7) presupune folosirea a două palpatoare,

aliniate, astfel încât unul să îndeplinească funcţia de emitor E iar cel de al doilea,
funcţia de receptor R. Cele două palpatoare se cuplează la defectoscop la mufe
diferite.

41
 - Discontinuitatea este pusă în
evidenţă prin micşorarea
amplitudinii semnalului receptat
sau dispariţia totală a acestuia;

- Tehnică de examinare
negativă;

- Discontinuitatea este localizată

prin proiecţia ei în planul x – y
dar nu se poate preciza
adâncimea la care ea se află;

- Dificultăţi la alinierea
palpatoarelor.

Fig. 3.6. Examinarea prin metoda umbrei cu unde longitudinale

Examinare cu fascicul direct

- Palpatoarele amplasate pe feţele

opuse ale piesei;
- Alinierea este asigurată prin
respectarea distanţei L şi orientarea
palpatoarelor în acelaşi plan.

Examinare cu fasciul reflectat

- Palpatoarele amplasate pe aceeaşi

faţă a piesei;
- Oscilograme, la fel ca în fig.3.6;
- Tehnica de exminare negativă.
Fig. 3.7. Examinarea prin metoda umbrei, folosind unde transversale

3.5. Examinarea cu palpator emisie - recepţie (E – R)

Palpatorul emisie-recepţie (dublu - cristal) poate fi folosit pentru a examina o

anumită zonă de sub suprafaţa palpată (fig.3.8). Modul de cuplare la defectoscop este
identic cu cel folosit la examinarea prin metoda cu impuls transmis (la mufe diferite).

42
 a b
Fig. 3.8. Folosirea palpatorului emisie- recepţie:
a – caracteristica sonică;
b – determinarea zonei de maximă sensibilitate folosind un bloc de referinţă în trepte

Oscilogramele obţinute la examinarea cu palpator E – R sunt prezentate în

figura 3.9.

Discontinuitate aflată la
adâncimea de maximă
sensibilitate produce un
semnal cu amplitudine
maximă.

Când discontinuitatea se
află sub adâncimea de
maximă sensibilitate sau
deasupra acesteia,
semnalul recepţionat are
amplitudine mică sau
lipseşte.

O oscilogramă fără
semnal recepţionat arată
că în zona de sensibilitate a
palpatorului (haşurată
dublu în fig.3.8,a) nu există
o discontinuitate.

Fig. 3.9. Oscilograme obţinute la examinarea cu palpatoare E – R

43
 Oscilogramele tipice obţinute la exminarea cu impuls reflectat cu palpator
normal de unde longitudinale sunt prezentate în figura 3.10.

Fig. 3.10. Oscilograme tipice obţinute la examinarea cu palpator normal E/R

3.5. Modul de lucru

Folosind blocurile de referinţă din dotarea laboratorului, studenţii vor

experimenta metodele de examinare descrise la punctele 2…5 şi vor interpreta
oscilogramele obţinute.

Se întocmeşte o fişă de observaţie în care se consemnează:

- metoda de examinare folosită;
- schiţa de amplasare a palpatoarelor;
- oscilogramele obţinute;
- observaţii asupra metodei (aplicabilitate, avantaje – dezavantaje, factori
perturbatori etc).

44
 În continuare, se vor efectua, la indicaţia cadrului didactic, experimentele
3.1...3.3. Observaţiile pe marginea acestor experimente se vor consemna în fişa de
observaţii.

Experimentul 3.1. Examinarea cu palpator normal E/R

Scop: Familiarizarea operatorului cu diversele oscilograme care apar la examinarea cu

palpator normal de unde longitudinale (metodele ecoului şi ecourilor repetate).

Noţiuni teoretice. Terminologie (v. lucrarea 1).

Blocul de referinţă folosit este prezentat în figura 3.11. El are formă cilindrică,
este îngrijit prelucrat şi este prevăzut cu o serie de discontinuităţi plane generate prin
tăierea unor fante, perpendiculare pe axa cilindrului. Pentru ca aceste fante să nu poată
fi văzute de operator, cilindrul este acoperit cu o manta din material plastic, care se
poate extrage la sfârşitul examinării.

Fig. 3.11. Bloc de referinţă

Desfăşurare

• Se palpează una din suprafeţele frontale, cu un palpator normal, defectoscopul fiind

reglat pentru un domeniu de lucru egal cu înălţimea cilindrului.
• Se obţin pe rând, ecouri simple sau repetate, de la fantele situate la diverse
adâncimi.
• Se întocmeşte o schiţă a cilindrului cu amplasarea prezumtivă a fantelor.
• Pentru obţinerea unor informaţii suplimentare se răstoarnă cilindrul şi se palpează
faţa frontală opusă. Eventual se modifică schiţa întocmită.
• La sfârşit, se extrage mantaua din material plastic, fantele devenind vizibile.
Se confruntă schiţa cu realitatea.
• În continuare se pot exersa aceste metode examinând diverse piese din
laborator. Figura 3.10. ajută la înţelegerea oscilogramelor obţinute pe piese
reale.

45
Experimentul 3.2. Examinarea cu palpator înclinat de unde transversale E/R

Scop: Familiarizarea operatorului cu posibilităţile de obţinere a ecourilor de fund la

examinarea cu unde transversale cu incidenţă oblică (metoda ecoului).

Noţiuni teoretice. Terminologie. (v. lucrările 1 şi 3).

Blocul de referinţă folosit este prezentat în figura 3.12. Acest bloc are trei găuri cu
fund plat de diametre diferite, amplasate pe o suprafaţă înclinată la 70° (fig.3.12,a).

Fig. 3.12. Bloc de referinţă utilizat pentru verificarea palpatoarelor înclinate

Desfăşurare

• Se depune cuplant pe suprafaţa de palpare SP.

• Se amplasează palpatorul în dreptul găurii cu diametrul cel mai mare şi se
deplasează transversal (mişcarea l, fig.3.12,b) până când se obţine amplitudinea
maximă a ecoului de la fundul găurii concomitent cu ecoul de la peretele înclinat
(ecou de fund). Aceasta înseamnă că ne situăm în cazul din figura fig.3.12,b.
• Se deplasează apoi palpatorul, longitudinal, în lungul unei linii de explorare
(mişcarea 2, fig.3.12,a) şi se urmăreşte obţinerea unui ecou de fund de la gaura 2.
• Se deplasează în continuare palpatorul în lungul liniei de explorare, căutând
ecoul de la fundul găurii 3, cea cu diametrul cel mai mic.
• Se schimbă palpatorul înclinat de 70° cu unul de 45° şi se palpează în mod
similar.
• Se notează observaţiile rezultate din nepotrivirea de unghi de înclinare
(70° la blocul de referinţă şi 45° la palpator).
• Se proiectează un experiment similar celui descris, folosind un bloc de referinţă
având ca reflector un canal de secţiune dreptunghiulară, amplasată în lungul unei
suprafeţe înclinate cu 45° (fig.3.12,c).
• Se întocmeşte o "fişă de observaţii" care să arate desfăşurarea experimentului 3.2.

46
 Experimentul 3.3. Examinarea cu palpator înclinat de unde transversale E/R.
Ecouri de muchie

Scop: Familiarizarea operatorului cu posibilităţile de obţinere a ecourilor de muchie la

examinarea cu unde transversale cu incidenţă oblică (metoda ecoului).

Noţiuni teoretice. Terminologie (v. lucrările 1 şi 3).

Blocul de referinţă folosit este prezentat în figura 3.13. Acest bloc este o placă
din oţel, cu grosimea cuprinsă între 10mm şi 20mm şi lungime de 150-200mm, în care
este amplasată o gaură transversală cu diametrul de 2mm (reflector G).

Desfăşurare

• Se amplasează un palpator înclinat la 45° pe mijlocul plăcii şi se deplasează în

lungul unei linii de explorare paralelă cu latura cea mare a plăcii (fig.3.13), astfel
încât să se obţină pe rând ecourile de muchie Mi şi Ms. Se urmăreşte apariţia şi
dispariţia repetate ale celor două ecouri. Se desenează oscilogramele obţinute.
• Se caută obţinerea unui ecou de la reflectorul G şi se localizează în raport cu
ecourile Mi şi Ms. Se desenează oscilograma.
•

Fig. 3.13. Bloc de referinţă pentru obţinerea ecourilor de muchie

• Se caută răspunsuri la întrebările:

1° De ce, începând de la o anumită poziţie, pe ecran apar ambele ecouri Ms şi Mi?

2° Câte evidenţieri diferite ale reflectorului G se pot obţine când deplasăm palpatorul
în lungul liniei de explorare?
3° Ce influenţă are schimbarea palpatorului de 45° cu unul de 70°?

Se întocmeşte o fişă de observaţii pe marginea experimentului, care să includă şi

răspunsurile la întrebările 10.. .30.

47
 Lucrarea nr. 4

DIAGRAMA A.V.G. (D.A.M.)

Scop: Cunoaşterea metodelor de utilizare a diagramei A.V.G. pentru determinarea

mărimii discontinuităţilor mici.

Noţiuni teoretice. Terminologie.

Discontinuitate (defect) mică – (fig.4.1) - discontinuitǎte având dimensiuni ddef mai

mici decât diametrul fasciculului ultrasonor Df măsurat la adâncimea Z la care se află
discontinuitatea.

Fig. 4.1.Noţiunile " defect mic " şi " defect mare "

A.V.G. (D.A.M.) – Abstand.Verstärkung. Grosse. - în limba germană (Distanţă.

Amplificare. Mărime. - în limba română). Sinonim: D.G.S. (Distance, Gain, Size).

Diagramă A.V.G. – diagramă care arată variaţia cu distanţa a amplitudinii ecourilor

provenite de la reflector disc, cu diferite dimensiuni.

Dacă în fasciculul sonic al unui traductor este plasat un reflector mic sub
formă de disc circular orientat perpendicular faţă de axa fasciculului, (ex. fundul unei
găuri cu fund plat) o parte din undele sonice vor fi reflectate înapoi către traductor.
Acum traductorul funcţionează ca receptor, iar undele sonice reflectate vor genera în
cristalul piezoelectric o tensiune electrică proporţională cu presiunea sonică a undelor
recepţionate numită amplitudinea ecoului. Această tensiune electrică intră într-un
amplificator cu sensibilitate reglată în dB. Înălţimea unui ecou pe ecranul aparatului
este dată de amplitudinea ecoului şi valoarea amplificării reglate din comutatorul de
reglaj al amplificării. Având o amplificare calibrată se poate vedea uşor că există o
relaţie între amplitudinea ecoului, aria reflectorului şi distanţa până la reflectorul disc.
Odată cunoscută această relaţie se poate determina mărimea reflectorului disc din
înălţimea ecoului de pe ecranul aparatului.
Defectele naturale cum ar fi : porozităţile, incluziunile sau fisurile nu vor avea
niciodată geometria unui reflector disc circular (gaură cu fund plat). Ecoul unui defect
natural este influenţat de mărimea acestuia, forma, înclinarea faţă de axa fasciculului,
rugozitatea suprafeţei defectului precum şi de alţi factori probabili. Aceste multe
condiţii de reflexie a unui defect natural nu vor putea fi interpretate clar niciodată cu
ultrasunete. Într-o astfel de situaţie, aprecierea unui defect natural se face prin
comparaţie cu mărimea reflectorului disc circular cunoscut sub denumirea de defect
echivalent.
Defectul echivalent reprezintă defectul natural în măsura în care caracteristicile
de reflectivitate ale defectului natural sunt similare cu cele ale reflectorului disc
circular.
48
 Diagramele AVG sunt curbe Distanţă Amplitudine Mărime care însoţesc
traductorul de ultrasunete la livrarea de către firma producătoare. Aceste curbe
înseamnă că funcţie de Distanţă putem citi o Amplitudine a ecoului provenit de la un
reflector disc care are o Mărime determinată. O diagramă AVG conţine două tipuri de
curbe: o curbă a ecoului de fund notată cu ∞ şi o serie de curbe pentru reflectorii disc
de diferite diametre (fig.4.2).

Fig. 4.2. Diagrama A.V.G.

A – distanţa redusă ; V – amplificare (dB); G – diametrul redus ;
∞ - curba ecoului de fund.

Descrierea curbei ecoului de fund

În câmp apropiat ecourile de fund (funcţie de distanţǎ) rămân practic constante

deoarece întreaga energie sonică este reflectată înapoi de către cristal.
În câmp îndepărtat energia sonică a ecourilor de fund recepţionată de traductor
scade. Această scădere se datorează divergenţei fasciculului care determină ca numai
o parte a fasciculului sonic reflectat să întâlnească cristalul traductorului. În câmp
îndepărtat, curba ecoului de fund variază invers porporţional cu distanţa.

Descrierea curbelor pentru reflectorii disc

Reflectorii disc sunt reflectori mici care sunt iluminaţi numai de o parte din
fasciculul sonic. Energia sonică reflectată de aceştia, care se întoarce la traductor, este
dată de un raport între suprafaţa reflectorului şi secţiunea transversalǎ a fasciculului
sonic în locul unde este întâlnit reflectorul.
Amplitudinea maximă a ecoului provenit de la un reflector disc apare la
capătul câmpului apropiat deoarece aici fasciculul sonic prezintă o focalizare.
Pentru distanţe mici amplitudinile ecoului descresc uşor. Pentru distanţe mari
(în câmp îndepărtat) amplitudinile ecoului de la reflectorul disc descreşte mai repede
decât a ecoului de fund. Aceasta se întâmplă deoarece reflectorul însuşi acţionează ca
un cristal piezoelectric având propriul său fascicul sonic.
49
 Modul de lucru cu diagramele A.V.G.

Observaţii:

Diagramele A.V.G. generale (normalizate) au scala distanţelor dată în distanţe

reduse (A) şi diametrele reflectorilor disc date în diamtere reduse (G).
Relaţiile care exprimă aceste mărimi reduse sunt:
A=
a
(pentru distante reduse)
N
G=
d
(pentru diametre reduse)
D ef
unde :
A este distanţa redusă ;
a − distanţa reală în [mm];
N – lungimea câmpului apropiat ;
G – diametrul redus al reflectorului;
d – diametrul echivalent exprimat în [mm] ;
Def − diametrul efectiv al cristalului piezoelectric.

Def se ia în consideraţie pentru că se constată că marginile cristalului nu

contribuie la formarea fasciculului ultrasonor. Def = 0,97 … 0,98 D, D fiind diametrul
cristalului inscripţionat pe palpator.

În practică se întâlnesc şi diagrame A.V.G. specifice, valabile numai pentru un

anumit tip de traductor, la care distanţele şi diametrele echivalente sunt exprimate
direct în mm. Ele sunt puse la dispoziţie de către producătorul palpatorului la livrarea
acestora.

Se parcurg urmǎtoarele etape:

a. Se obţine un ecou de fund, se notează distanţa af la care se află acest

ecou. Se reglează înălţimea ecoului de fund la un nivel de referinţă (să zicem 80%
din înălţimea ecranului) şi se notează valoarea amplificării corespunzătoare Vf.

Fig. 4.3. Reglarea ecoului de fund.

af – distanţa la care se află ecoul de fund

50
 b. Se calculează distanţa redusă Af
a
Af = f
N

D 2 D 2f
unde: N= =
4λ 4c

c. Pe diagrama A.V.G. se marchează un punct la intersecţia dintre

verticala ridicată la distanţa redusă Af şi curba ∞ corespunzătoare ecoului de
fund. Din acest punct se duce o dreaptă orizontală şi se citeşte valoarea în dB (V1),
(fig.4.5).

d. Se stabileşte nivelul minim de înregistrare (reflectorul disc minim care

trebuie pus în evidenţă (să zicem G=0,1 ). Pe diagrama A.V.G. se marchează cu un
punct maximul curbei corespunzătoare nivelului de înregistrare (în exemplul nostru
curba lui G=0,1) şi se duce prin aceasta o dreaptă orizontală. Se citeşte valoarea în dB
(V2), (fig.4.5).

e. Se calculează:
ΔVr = V2 − V1

şi valoarea în dB rezultată se adaugă la amplificarea aparatului, adică pe aparat vom

avea amplificarea:
Vs = Vf + ΔVr

Această amplificare constituie nivelul de sensibilitate cu care se scanează piesa.

Notă:
Vf constituie amplificarea de referinţă iar Vs constituie sensibilitatea de
scanare (palpare) care asigură punerea în evidenţă a nivelului de înregistrare (în
exemplul nostru G=0,1).

f. Se trece la examinarea cu ultrasunete a piesei.

g. Când se obţine ecoul de la defect se notează distanţa ad.

Se calculează distanţa redusă:
a
Ad = d
N

h. Se ridică înălţimea ecoului de defect la înălţimea de referinţă stabilită

(în exemplul nostru 80%) şi se notează amplificarea corespunzătoare, Vd (dB).

51
 Fig. 4.4. Reglarea ecoului de defect
ad – distanţa la care se află ecoul de defect

i. Se calculează diferenţa:
ΔV = Vd − Vf

Notă :

Vf constituie amplificarea de referinţă iar Vs constituie sensibilitatea de scanare

(palpare) care asigură punerea în evidenţă a nivelului de înregistrare (în examplul
nostru G=0,1).

j. Se citeşte pe diagrama A.V.G. distanţa redusă Af (distanţa redusă

corespunzătoare ecoului de fund) se urcă pe verticală până la intersecţia curbei
ecului de fund (∞). Din acest punct se coboară vertical cu numărul de dB dat deΔV.
Din poziţia în care am ajuns ne deplasăm pe orizontală până intersectăm verticala
ridicată de la distanţa redusă unde s-a găsit defectul (Ad).

k. În această poziţie citim valoarea Gd a diametrului redus al defectului

dat de curba pe care ne aflăm. În cazul în care ne găsim între două curbe, valoarea
reflectorului se citeşte prin interpolare.

l. Se calculează mărimea defectului echivalent:

d echiv = G d ⋅ D ef

Exemplu de utilizare a diagramei A.V.G.

Pentru examinare folosim un traductor cu unde longitudinale având

următoarele caracteristici: N = 17mm ; f = 4 MHz ; Def = 9,7mm; Cl = 5920m/s.
a. Presupunem că avem de examinat o piesă cu grosimea de 98mm
(af =98mm).
Obţinem ecoul de fund pe piesa de examinat şi îl ridicăm la 80 % din înălţimea
ecranului. Pentru aceasta citim pe defectoscop amplificarea:

Vf = 46 dB

52
 b. Calculăm distanţa redusă Af:

98
Af = = 5,75
17

c. Citim de pe diagrama A.V.G. (fig. 4.5)

V1=10 dB

d. Presupunem că nivelul minim de înregistrare este G=0,1 adică un diametru

al defectului echivalent de aproximativ 1 mm (dechiv = 0,1x9,7=0,97mm).
Pe diagrama AVG marcăm maximul curbei G=0,1 şi citim valoarea:

V2 = 28 dB
e. Calculăm:

ΔVr = V2 − V1 = 28 − 10 = 18 dB
Calculăm:

Vs = Vf + ΔVr = 46 + 18 = 64 dB

Modificăm amplificarea aparatului până la 64 dB (nivelul de sensibilitate cu care se

palpează piesa).

f. Se trece la examinarea cu ultrasunete a piesei.

g. Presupunem că am obţinut un ecou de la un defect la distanţa:

ad = 71mm
Calculăm distanţa redusă:
71
Ad = = 4,2
17

h. Se ridică înălţimea ecoului de defect la înălţimea de 80% din înǎlțimea

ecranului. Presupunem că pentru aceasta am modificat amplificarea la
valoarea:
Vd = 66 dB
i. Calculăm diferenţa:

ΔV = Vd − Vf = 66 − 46 = 20 dB
j. De la curba ecoului de fund pe verticala Af = 5,75 coborâm 20 dB (adică
corespunzător unei amplificări de 30 dB) după care ne deplasăm pe
orizontală până la Ad = 4,2 (distanţa redusă la care s-a găsit defectul).

53
 k. Citim valoarea redusă a defectului:

Gd = 0,25 (prin mediere între 0,2 şi 0,3)

l. Calculăm mărimea defectului echivalent:

d echiv = 0,25 x 9,7 = 2,42mm

Notă: este clar că defectul real este mai mare decât cel echivalent, adică d > dechiv.

Unii practicieni folosesc o relaţie pur informativă, de forma

d = 1,2…1,3dechiv, ceea ce în cazul nostru ar conduce la un defect real
d = 1,2 x 2,42 = 2,9mm ≈ 3mm.

Modul de lucru

Studenţii vor citi cu atenţie noţiunile teoretice şi modul de lucru descris mai
înainte, apoi vor determina mărimea unei discontinuităţi depistate la examinarea unei
îmbinări sudate.
În locul ecoului de fund poate fi folosit pentru comparaţie, un ecou de muchie.
Observaţiile şi calculele necesare se trec într-o fişă de observaţie.

54
 Lucrarea nr. 5

DETERMINAREA CONTURULUI ŞI DIMENSIUNILOR

DISCONTINUITĂŢILOR MARI

Scop: Cunoaşterea metodelor la –6 dB, respectiv la –20 dB, folosite pentru

caracterizarea discontinuităţilor mari, în ceea ce priveşte conturul şi dimensiunile lor.

Noţiuni teoretice. Terminologie.

Discontinuitate (defect) mare – discontinuitate având dimensiuni ddef mai mari decât
diametrul fasciculului ultrasonor Df măsurat la adâncimea Z la care se află
discontinuitatea (fig.5.1).

Fig. 5.1. Noţiunile " defect mic " şi " defect mare "

Discontinuitate (defect) mic – discontinuitate care nu îndeplineşte condiţia de mai sus

(v. fig.5.1).
Metoda la – 6 dB – metodă folosită la dimensionarea unor discontinuităţi mari
aproximativ plane, perpendiculare pe axa fasciculului ultrasonor şi cu capacitate de
reflexie constantă, prin aprecierea scăderii amplitudinii ecoului cu 6 dB.
Metoda la – 20 dB – idem, dar scăderea amplitudinii eoului este de – 20 dB.

Metoda la – 6 dB

Se deplasează palpatorul pe suprafaţa piesei: când fasciculul cade pe defect în

totalitatea sa, amplitudinea ecoului este maximă; dacă însă axa fasciculului întâlneşte
marginea defectului, amplitudinea ecoului reflectat scade cu 6 dB, deoarece numai
50% din intensitatea fasciculului contribuie la producerea ecoului (fig.5.2).
Examinarea se poate face atât cu unde longitudinale cât şi cu unde transversale.

Practic, metoda se aplică astfel:

- se amplasează palpatorul pe suprafaţa defectului, se deplasează uşor într-o
parte şi alta şi se notează amplitudinea maximă a ecoului de defect;
- se deplasează palpatorul spre marginea defectului şi amplitudinea ecoului
începe să scadă. Când scăderea a ajuns la – 6 dB se marchează poziţia axei
palpatorului. S-a obţinut astfel un punct de pe conturul defectului;
- se continuă astfel până când se poate trasa întreg conturul defectului.

55
 Fig. 5.2. Determinarea dimensiunii defectului b prin metoda la – 6 dB

Alegerea palpatoarelor este esenţială pentru reuşita metodei.

Folosirea palpatoarelor focalizate, al căror diametru activ al fasciculului la nivelul
defectului poate fi redus sporeşte precizia determinării.

Metoda la –20 dB

Asemănătoare metodei precedente în ceea ce constă palparea suprafeţei,

această metodă este însă mai dificil de aplicat. Scăderea amplitudiniii, luată în
consideraţie la această metodă, este de – 20 dB. Ca şi în cazul precedent se determină
poziţia axei palpatorului în momentul în care amplitudinea ecoului a scăzut la
– 20 dB, însă se efectuează o corecţie, care ţine seama de dimensiunile fasciculului
ultrasonor la nivelul defectului.
Cu un reflector plan se determină deplasarea palpatorului care corespunde unei
scaderi a amplitudinii ecoului recepţionat astfel încât înălţimea lui să fie egală cu a
zecea parte din amplitudinea maximă.
Valoarea aflată b’ (fig.5.3) constituie o evaluare a diametrului fasciculului la
adâncimea defectului. Această valoare este apoi scăzută din dimensiunea măsurată
între poziţiile opuse ale axei palpatorului:
d def = b − 2b' [mm]

Fig. 5.3. Determinarea dimensiunii defectului ddef prin metoda la –20 dB

56
 Modul de lucru

Studenţii vor exersa folosirea metodei la –6 dB pentru caracterizarea unor

discontinuităţi mari a unei piese. Observaţiile şi schiţele explicative se trec într-o fişă
de observaţie.

CURBELE D.A.C.

Scop: Cunoaşterea metodelor de utilizare a curbelor D.A.C. pentru determinarea

mărimii discontinuităţilor mici.

Noţiuni teoretice. Terminologie.

Discontinuitate (defect) mică – v. figura 5.1.

D.A.C. – Distanţă, Amplitudine, Corecţie. Curba D.A.C. redă amplitudinea ecoului

corectată în funcţie de distanţa la care se află reflectorul.

Noţiuni teoretice

Un fascicul ultrasonor este supus atenuării datorită:

- transformării energiei acustice în energie termică;
- dispersiei energiei în reţeaua cristalină a materialului.

Această atenuare depinde deci de natura materialului străbătut de

fascicul şi de structura sa. Atenuarea creşte atunci când structura materialului
este caracterizată de grăunţi mari sau când materialul are compactitate mică (de
exemplu, materialele turnate prezintă atenuare mai mare decât cele deformate
plastic). Intensitatea fasciculului ultrasonor depinde de distanţa de propagare
prin relaţia:

I = I o ⋅ e −2 αx

în care Io este intensitatea iniţială, iar I intensitatea după străbaterea distanţei x, în

materialul al cărei coeficient de atenuare are valoarea α .

Fig. 5.4. Scăderea intensităţii fasciculului ultrasonor cu distanţa

57
Pe de altă parte, intensitatea fasciculului ultrasonor scade cu distanţa în câmp
îndepărtat, datorită divergenţei fasciculului şi repartizării energiei pe o suprafaţă mai
mare (fig.5.4).
Rezultă din cele expuse că la aprecierea mărimii defectelor pe baza
amplitudinii ecourilor trebuie să se ţină seama de atenuarea fasciculului în materialul
controlat. Pentru rezolvarea practică a acestei probleme se folosesc curbele D.A.C.

Ridicarea curbelor D.A.C.

Curbele D.A.C. pot fi ridicate folosind unde longitudinale sau transversale,

procedând astfel:

- se foloseşte un bloc de calibrare un găuri cu acelaşi diametru situate la

anumite distanţe x1, x2, … faţă de suprafaţă de palpare (fig.5.5,a);
- se amplasează palpatorul astfel încât să se obţină un ecou de la prima gaură
(nr.1); se reglează amplitudinea maximă a acestui ecou la circa 80% din
înălţimea ecranului. Se marchează cu un creion de ceară un punct pe ecran
sau o folie din plexiglas (1 în figura 5.5,b) ;
- se repetă faza anterioară folosind alte reflectoare (2, 3…etc.), lăsând
neschimbată amplificarea;
- se unesc punctele marcate şi se obţine curba amplificare (în ordonată) –
distanţă (în abscisă).

a b
Fig. 5.5. Ridicarea curbei D.A.C.
Folosirea curbelor D.A.C.

În timpul examinării pieselor, folosind aceeaşi amplificare ca în cazul ridicării

curbei D.A.C., se compară ecoul provenind de la defect cu curba D.A.C.: dacă
amplitudinea ecoului depăşeşte curba, atunci defectul respectiv are diametrul mai
mare decât gaura blocului de calibrare. Ecoul care se situează sub curba D.A.C. arată
prezenţa unui defect mai mic decât defectul – etalon. În felul acesta, curba D.A.C.
permite evaluarea relativă a dimensiunii defectului indiferent de distanţa la care acesta
se află (fig.5.6.) şi permite luarea deciziei A/R.

58
 Fig. 5.6. Acceptarea / Respingerea defectelor pe baza curbei D.A.C.

Curbele duble D.A.C.

Folosirea curbelor D.A.C. în cazul materialelor cu atenuare mare precum şi

atunci când se folosesc palpatoare de înaltă frecvenţă este dificilă, deoarece partea
dreaptă a curbei se află sub nivelul a 20% din înălţimea ecranului. În această situaţie
se folosesc curbele duble D.A.C. Procedura de ridicare a acestor curbe este aceeaşi,
însă când curba descreşte sub nivelul a 20% din înălţimea ecranului se sporeşte
amplificarea cu o anumită valoare, astfel încât curba se mută mai sus, corespunzător
unei amplificări A1+A2 (fig.5.7).
Evident că ulterior, la aprecierea mărimii defectelor, se va lucra cu aceeaşi
amplificare.

Fig. 5.7. Curbele duble D.A.C.

Linii de transfer

Prezenţa cuplantului între palpator şi suprafaţa piesei controlate conduce la o

pierdere de energie care depinde de starea suprafeţei respective. Întrucât blocurile de
calibrare au în general suprafeţe bine prelucrate, iar piesele controlate suprafeţe cu
rugozitate mai mare şi cu straturi de oxizi, se vor produce erori la trecerea de la etalon
la piesa controlată.
Liniile de transfer permit să se determine cu cât trebuie să se ajusteze (uzual să
se mărească) indicaţiile de pe ecranul defectoscopului atunci când se trece de la
etalonarea pe blocul de calibrare la examinarea piesei.

59
 Ridicarea liniilor de transfer

Se procedează astfel:
• se palpează blocul de calibrare din poziţia 1 (fig.5.8) şi se reglează
amplificarea astfel încât înălţima ecoului să reprezinte 60% din înălţimea ecranului;
• se marchează pe ecran sau pe o folie transparentă (evident cu altă culoare
decât cea folosită la trasarea curbelor D.A.C.) un punct reprezentând vârful ecoului 1;

Fig. 5.8. Ridicarea liniilor de transfer

• se palpează din poziţia 2 şi se găseşte un al doilea punct. Se trasează o

linie între cele două puncte;
• fără a schimba amplificarea şi folosind acelaşi cuplant, se amplasează
palpatorul pe piesa controlată şi se ridică, în mod similar, alte două puncte (3 şi 4 în
figura 5.9);
• se unesc punctele astfel obţinute şi se găseşte cea de a doua linie, Ap care,
în mod obişnuit, se situeaza sub linia precedentă Abc.

Observaţie :
După cum se poate remarca, introducerea corecţiei de transfer, poate
transforma o decizie ADMIS ( la limită) în decizie RESPINS,
prin “împingerea” ecoului peste curba DAC.

Fig. 5.9. Folosirea liniilor de transfer

Folosirea liniilor de transfer

Pentru orice punct în care se face o determinare şi se obţine un ecou se

procedează la efectuarea corecţiei, astfel:
- Se determină punctele în care ecoul intersectează liniile de transfer şi se
determină amplitudinile corespunzătoare acestor puncte (Abc şi Ap) în
figura 5.10;
- Se face raportul celor două amplitudini Abc/Ap ;

60
 - Se calculeazǎ 20log A bc/Ap care se adaugă (sau se scad) la amplitudinea
ecoului, corespunzător raportului Abc/Ap . În felul acesta corecţia a fost
efectuată.

Fig. 5.10. Suprapunerea ecoului peste liniile de transfer

Desfăşurarea experimentului

După documentare, studenţii vor determina punctele necesare trasării curbelor

D.A.C. şi liniilor de transfer, astfel:
- se etalonează defectoscopul ultrasonic;
- se trasează curbele D.A.C. folosind blocul de calibrare cu găuri amplasate
la diferite distanţe în raport cu suprafaţa de palpare;
- se trasează liniile de transfer folosind blocul de calibrare şi piesa
controlată;
- se caută prezenţa unui defect şi se corectează indicaţia, folosind liniile de
transfer.

Studenţii vor întocmi la sfârşit un referat, cuprinzând fişa de observaţii în care

se notează toate etapele de lucru, cu schiţele necesare.

Observaţie:

Defectoscoapele ultrasonice digitale, de ultimă generaţie, permit lucrul cu curbele

D.A.C. aflate în memoria aparatului.

61
 Lucrarea nr. 6

EXAMINAREA CU UTRASUNETE
A ÎMBINǍRILOR SUDATE CAP LA CAP, PRIN TOPIRE

Scop: Cunoaşterea modului de desfăşurare corectă a etapelor examinării cu

ultrasunete a îmbinărilor sudate, lucrare complexă şi deosebit de importantă.

Noţiuni teoretice. Terminologie

SR EN 1714 : 2000 - Examinarea cu ultrasunete a îmbinărilor sudate.

Imperfecţiunile îmbinărilor sudate prin topire SR EN ISO 6520-1

Îmbinare sudată - zona dintre piesele îmbinate prin sudare, cuprinzând cusătura
(cordonul de sudură) şi zonele influenţate termic (ZIT) aflate în metalul de bază de o
parte şi celalaltă a cusăturii.

Volum de examinat - zona îmbinării sudate care urmează a fi explorată de către

fasciculul ultrasonor în vederea evidenţierii discontinuităţilor.
Ea cuprinde: cusătura + metalul de bază pe cel puţin 10mm de fiecare parte a ei sau
lăţimea ZIT dacă aceasta este mai mare de 10mm (fig.6.1);

Fig. 6.1. Volumul de examinat

Nivel de referinţă - nivelul amplitudinii unui ecou obţinut de la un reflector cu

anumite dimensiuni (de ex. o gaură cu un anumit diametru) în raport cu care se
apreciează amplitudinea ecourilor de defect;

Nivel de evaluare - nivelul amplitudinii unui ecou de defect egal sau mai mare decât o
anumită valoare calculată pe baza nivelului de referință (de ex. > decât nivelul de
referinţă -10 dB);

Nivel de examinare - condiţie de calitate impusă examinării cu ultrasunete a unei

îmbinări sudate în funcţie de calitatea acesteia asociată cu materialul, procedeul de
sudare şi condiţiile de funcţionare.

SR EN ISO 1714 stabileşte patru niveluri de examinare, notate cu A, B, C şi D.

De la nivelul de examinare A la nivelul de examinare D creşte probabilitatea de
detectare prin creşterea complexităţii examinării (număr de explorări, prelucrarea
suprafeţei). Nivelul de examinare D corespunde unor aplicaţii speciale.

62
 Nivelurile de examinare sunt legate de nivelurile de calitate ale îmbinărilor
sudate (de exmplu, cu nivelurile de acceptare a defectelor din SR EN 25817:

Tabelul 6.1
Corelaţia dintre nivelul de examinare şi cel de calitate

Nivel de examinare Nivel de calitate în SR EN 25817

A C
B D
C prin acord
D aplicaţie specială

Etapele examinării cu ultrasunete a unei îmbinări sudate

Examinarea cu ultrasunete a unei îmbinări sudate presupune parcurgerea mai

multor etape distincte, ordonate în timp, astfel:

Etapa 0 (preliminară)

În această etapă, premergătoare examinării propriu-zise, se parcurg mai multe

faze, astfel:

1° Pregătirea suprafeţei de explorare

Suprafeţele de pe care poate fi explorată îmbinarea sudată, prin introducerea

fasciculului ultrasonor indirect, prin metalul de bază, sunt precizate în figura 6.2.

Fig. 6.2. Suprafeţele de explorare (2 x 2) suprafeţe

Aceste suprafeţe trebuie să fie lipsite de materiale străine (murdărie, arsură,

stropi, crestături etc.) susceptibile să perturbe deplasarea palpatorului şi cuplarea
acustică. Distanţa maximă admisă, între palpator şi suprafaţa de explorat este de
0,5mm. Rugozitatea suprafeţelor, Ra, se consideră satisfăcătoare dacă nu depăşeşte
6,3μm, pentru suprafeţele uzinate, şi 12,5μm pentru suprafeţele sablate sau alicate.
Se recomandă curăţirea suprafeţelor cu hârtie abrazivă.

63
 2° Controlul materialului de bază

Dacă materialul de bază, pe care se va face explorarea, nu a fost controlat

înaintea sudării, şi chiar şi în acest caz, atunci se procedează la controlul ultrasonic al
zonei de explorare. Aceasta se realizează cu ajutorul unui palpator normal, prin
metoda ecourilor repetate, reglându-se amplificarea astfel încât pe ecran, al treilea
ecou să aibă amplitudinea egală cu înălţimea ecranului.
Plapatorul se deplasează astfel încât să descrie traiectorii paralele cu axa
sudurii, până la acoperirea întregii suprafeţe a zonei de explorat.
3° Alegerea frecvenţei de lucru

În prima parte a examinării se foloseşte o frecvenţă mai joasă, deoarece

asigură obţinerea de fascicule cu divergenţă mai mare, ceea ce uşurează semnalarea
prezenţei defectelor. De asemenea, o frecvenţă mai joasă este indicată în cazul
suprafeţelor rugoase. În etapele ulterioare, frecvenţa va fi mai mare, obţinându-se
fascicule cu divergenţă mai mică şi cu putere separatoare mai mare, ceea ce permite
studierea defectelor deja depistate. Perechea de frecvenţe 2 şi 4 MHz satisface
cerinţele de mai sus.
Având în vedere faptul că atenuarea fasciculului ultrasonic prin dispersie
creşte cu frecvenţa, se recomandă ca la examinarea materialelor cu strctură grosolană
să se folosească frecvenţe mai scăzute (l-2 MHz).

4° Alegerea unghiului de incidenţă al palpatoarelor înclinate

Unghiul de pătrundere a fasciculului de unde se alege în funcţie de geometria

îmbinării, accesibilitatea suprafeţelor, grosimea pieselor, astfel încât să se asigure
evidenţierea tuturor defectelor semnificative, prin respectarea regulii de aur a
examinării cu ultrasunete:

fasciculul ultrasonor să cadă - pe cât posibil - perpendicular

pe suprafaţa discontinuităţii

Unghiurile de pătrundere uzuale, funcţie de grosimea materialului de bază,

sunt:
Tabelul 6.2

Grosimea materialului de bază t, mm Unghiul de incidenţă, β o

6 … 15 80
15 … 35 70
35 … 60 45
> 60 45 şi 70
funcţie de geometria îmbinării

5° Verificarea şi reglarea aparaturii

Se procedează conform îndrumărilor oferite în lucrarea Calibrarea

echipamentelor ultrasonice în funcţie de tipul palpatoarelor alese.

64
 6° Stabilirea nivelului de referinţă

Se foloseşte una din următoarele metode de reglare, conform SR EN 1714:

- Metoda 1: nivelul de referinţă corespunde unei curbe DAC amplitudine -

distanţă pentru o gaură cilindrică având diametrul DSDH =3mm.

- Metoda 2: nivelurile de referinţă pentru unde longitudinale sau transversale

corespunde unui reflector în formă de disc cu diametrul DSDH (tabelul 6.3)
determinat cu ajutorul diagramei AVG.

Observaţie importantă:

Nivelul de referinţă stabilit este valabil pentru o anumită amplificare reglată pe

defectoscop la ridicarea curbei DAC sau la folosirea diagramei AVG.
Această amplificare nu trebuie modificată în timpul examinării!

Tabelul 6.3

Niveluri de referinţă pentru explorarea cu fascicul înclinat

de unde transversale pentru metoda 2 (AVG)
Frecvenţa nominală a Grosimea materialului de bază t, mm
palpatorului, MHz 8 < t < 15 15 ≤ t < 40 40 ≤ t 100
1,5... 2,5 DDSR = 2 mm DDSR = 3 mm
3 ...5 DDSR = 1 mm DDSR = 1,5 mm

Niveluri de referinţă pentru explorarea cu fascicul înclinat

de unde longitudinale pentru metoda 2 (AVG)
Frecvenţa nominală, Grosimea materialului de bază t, mm
MHz 8 < t < 15 15 ≤ t < 40 40 ≤ t 100
1,5 ...2,5 DDSR = 2 mm DDSR = 3 mm
3 ...5 DDSR = 2 mm DDSR = 2 mm DDSR = 3 mm

Observaţie: nivelul de referinţă poate fi stabilit şi pe altă cale, folosind blocuri

de referinţă de anumite feluri (fig.6.3).

7° Stabilirea nivelului de evaluare

Toate indicaţiile egale sau mai mari cu următoarele valori trebuie evaluate:
Metoda l: nivel de referinţă - 10 dB.
Metoda 2: nivel de referinţă - 4 dB.

8° Stabilirea oscilogramelor caracteristice ale diferitelor tipuri de defecte

Se folosesc blocuri de referinţă (v. fig.6.3), probe sudate în aceleaşi condiţii şi
din acelaşi material cu cel care se va examina şi prevăzute cu defecte artificiale, piese
rebut etc.

65
 Fig. 6.3. Posibilităţi de practicare a discontinuităţilor artificiale
într-un bloc de referinţă

Etapa I: Stabilirea nivelului de examinare

Înainte de a se stabili nivelul de examinare trebuie să se cunoască:

- tipul (tipurile) metalului de bază şi al componentelor (turnat, forjat,

laminat);
- condiţiile de exploatare;
- procedeul de sudare;
- nivelul de acceptare propus.

Pe baza acestor date se stabileşte nivelul de examinare pe baza prevederilor

standardului SR EN 1714 : 2000 - Examinarea cu ultrasunete a îmbinărilor sudate.

Pentru îmbinările sudate cap la cap ale tablelor sau ţevilor, standardul propune
o anexă din care rezultă pentru fiecare nivel de acceptare şi pentru fiecare grosime a
metalului de bază, ce şi câte explorări sunt necesare, întinderea zonei examinate, felul
palpatoarelor (fig.6.4 şi tabelul 6.4).

În tabelul 6.4, bazat pe figura 6.4, se folosesc următoarele notaţii:

Explorare L: explorare folosind un palpator înclinat pentru a detecta defecte

longitudinale.

Explorare N: explorare folosind un palpator normal.

Explorare T: explorare folosind un palpator înclinat pentru a detecta defecte

transversale.
p - pasul de examinare: p = 2t ⋅ tg β
LZE - Lăţimea Zonei de Examinare

66
 1 – partea 1 2 – partea 2

Fig. 6.4. Examinarea cu ultrasunete a îmbinărilor sudate cap la cap

ale tablelor şi ţevilor

Exemplu:
Pentru examinarea unei îmbinări sudate cap la cap a unor table cu grosimea
t = 20mm, pentru care s-a prevăzut un nivel de acceptare C după SR EN 25817,
rezultă că (v. rândul 2 din tab. 6.4 pentru 15 ≤ t < 40):
- nivelul de examinare este A (v. tab. 6.1);
- pentru defecte (indicaţii în tabelul 6,4) - longitudinale (explorare L) se
foloseşte un palpator înclinat (l pentru un palpator) în poziţia A sau B.
Valoarea unghiului se stabileşte la 70° (v. tabelul 6.2).
Numărul total de explorări 2 sau (1) adică din cele două părţi;
- pentru defecte (indicaţii) transversale (explorare T) se foloseşte un plapator
înclinat (l pentru un palpator) cu 4 explorări; poziţia X şi Y sau W şi Z, funcţie
de accesibilitate, din ambele părţi (2 poziţii x 2 părţi = 4 explorări).

Tabelul 6.4
Extras din SR EN 1714
Ni- Indicaţii longitudinale Indicaţii transversale
vel Grosimea Număr cerut de: Număr Număr cerut de: Număr
de materialului Ung Poziţii Poziţii total de Unghi Explorare T total de
exa- de bază hi palpator LZE palpator explo- palpa- explo-
mi- palp rări tor rări
nare ator
Explorare L Explorare N Explorare T
A 8 ≤ t < 15 1 A sau B 1.25 p - 2 1) 1 (X şi Y) sau (W şi Z) 2 3)
15 ≤ t < 40 1 A sau B 1.25 p - 2 1) 1 (X şi Y) sau (W şi Z) 4 3)
B 8 ≤ t < 15 1 A sau B 1.25 p - 2 5) 1 (X şi Y) sau (W şi Z) 4 3)
15 ≤ t < 40 2 6) A sau B 1.25 p - 4 1) 5) 1 (X şi Y) sau (W şi Z) 4 3)
40 ≤ t < 60 2 A sau B 1.25 p - 4 2) 2 (X şi Y) sau (W şi Z) 8 3)
60 ≤ t < 100 2 A sau B 1.25 p - 4 2) 2 (C şi D) sau (E şi F) 4 3) 4)
C 8 ≤ t < 15 1 A sau B 1.25 p G sau H 3 4) 1 (C şi D) sau (E şi F) 2 4)
15 ≤ t < 40 2 A sau B 1.25 p G sau H 5 2) 4) 2 (C şi D) sau (E şi F) 8 4)
t > 40 2 A şi B 1.25 p G sau H 10 2) 4) 2 (C şi D) sau (E şi F) 8 4)
1}
Prin acord, se poate limita la o explorare dintr-o singură latură.
2)
Prin acord special, examinare suplimentară prin tehnică tandem.
3)
Cerută numai prin acord special.
4)
Suprafaţa sudurii trebuie să răspundă cerinţelor privind prelucrarea suprafeţei.
5)
Dacă sudurile sunt accesibile doar dintr-o parte, trebuie folosite 2 unghiuri.
6)
In domeniul 15 ≤ t < 25 este suficient un unghi dacă frecvenţa este sub 3 MHz.

67
 Etapa a II - a: Detectarea şi localizarea defectelor sudurii

Se parcurg următoarele etape:

1° - Detectarea aproximativă a existenţei defectelor longitudinale, printr-o

palpare în zig-zag, cu un pas de înaintare egal cu lăţimea palpatorului a (fig.6.5) şi un
pas de explorare egal cu 1,25 p astfel încăt să se acopere întreaga zonă de examinare
(lăţimea LZE). Se iau în consideraţie toate indicaţiile care reprezintă ca amplitudine
jumătate din nivelul de evaluare stabilit în prealabil.

2° - Localizarea discontinuităţii în lungul cordonului de sudură, care se

realizează printr-o palpare în zig-zag şi un pas de înaintare mai mic decât lăţimea
palpatorului (2-4mm). Se iau sub observaţie în vederea evaluării, indicaţiile a căror
amplitudine maximă este egală sau mai mare decât nivelul de evaluare.

3° - Verificarea localizării în lungul cusăturii, care se realizează ca în faza

precedentă, însă dintr-o altă poziţie (de ex. de pe cealaltă parte a îmbinării), în acest
fel, se localizează cu precizie, şi se reţin zonele cu discontinuităţi existente în lungul
cusăturii.

Înaintea operaţiei propriu zise de control, se recomandă examinarea atentă a

îmbinării în vederea identificării suprafeţelor şi muchiilor, care formează reflectori
favorabil orientaţi pentru anumite poziţii ale palpatorului.
Se efectueazǎ detectarea aproximativă a existenţei defectelor longitudinale,
printr-o palpare în zig-zag, cu un pas egal cu lăţimea palpatorului (fig.6.5,a).
Pentru detectarea defectelor longitudinale pe întreaga secţiune a sudurii
este necesar sǎ se deplaseze palpatorul între doua poziţii limitǎ.
Cele douǎ poziţii limitǎ Lmin şi Lmax sunt determinate în funcţie de pasul
examinării p.
Acesta este stabilit pe baza unghiului de incidenţǎ al palpatorului β (fig.6.5,b).
B
L min = s tgβ − L max = 2 s tgβ [mm]
2
Se iau în consideraţie toate indicaţiile care reprezintă ca amplitudine jumătate
din nivelul de evaluare stabilit.

a b
Fig. 6.5. Stabilirea poziţiilor limitǎ

68
 Palparea se execut ǎ în zig-zag, cu un pas de înaintare egal cu lăţimea
palpatorului a (fig.6.6) şi un pas de explorare egal cu 1,25p astfel încăt să se acopere
întreaga zonă de examinare.

Fig. 6.6. Explorarea pentru determinarea discontinuitǎţilor longitudinale

4° - Stabilirea adâncimii la care se găseşte discontinuitatea

Se citeşte pe ecranul defectoscopului distanţa x, parcursă de fascicul până la

defect (fig.6.7). Ştiind că această distanţă se compune din segmentele x1 şi x2, din
triunghiul punctat rezultă că adâncimea h la care se găseşte defectul (pentru fascicul
care care se reflectă o singură dată) este:

h = 2 s − x cos β [mm]

Relaţia este valabilă pentru x1 ≤ x ≤ 2 x1, unde x1 = t/cosβ (v. poziţia 2 a

traductorului din fig. 6.7).
h = x cos β - 2 t pentru 2 x1 ≤ x ≤ 3 x1 (v. poziţia l a traductorului din fig.6.7);
h = x cos β - 2 t pentru 0 ≤ x ≤ x1 (v. poziţia 3 a traductorului din fig.6.7).

Totodată se poate determina şi distanţa L, la care se găseşte proiecţia

defectului faţă de palpator (distanţă redusă) măsurată pe suprafaţa piesei. Ea este utilă
pentru marcarea locului respectiv, în vederea unei ulterioare remedieri.

L = x sin β [mm]

69
 Fig. 6.7. Determinarea adâncimii la care se găseşte discontinuitatea

5° - Stabilirea prezenţei discontinuităţilor transversale

Fascicolul de unde trebuie orientat în lungul cusăturii. Dacă supraînălţarea

sudurii este prelucrată, atunci palpatorul se aşează direct pe cusătură.
Concomitent cu mişcarea de înaintare se va executa şi o mişcare de oscilaţie
cu un unghi de circa 10°-15° (fig.6.8,a).
Când sudura nu este prelucrată, palpatorul se deplasează pe suprafaţa
materialului de bază, alături de cusătură, înclinat la 15°-20° faţă de axa sudurii
(fig.6.8,b). Pentru mai multă siguranţă se poate apela la o dublă examinare, fie pe
două părţi opuse, fie din sensuri opuse. Aplicarea unei tehnici în tandem dă rezultate
foarte bune! Coordonatele defectului se stabilesc în mod asemănător cazului
precedent.

a b
Fig. 6.8. Stabilirea prezenţei discontinuitǎţilor transversale

Etapa a III -a: Stabilirea formei, orientării şi mărimii aproximative

ale defectelor

Pentru a obţine informaţii privind forma şi orientarea defectelor se palpează variind

unghiul format între axa palpatorului şi normala la axa cordonului, căutându-se
unghiul pentru care ecoul de defect are amplitudinea maximă; această poziţie
corespunde orientării perpendiculare a defectului pe axa fasciculului (fig.6.9).

a - mişcare de rotaţie b - mişcare oscilantǎ

Fig. 6.9. Mişcarea palpatorului

70
 Urmărind evoluţia amplitudinii şi alurii ecoului (ecourilor) în timpul deplasării
şi rotirii palpatorului, se pot trage concluzii privind orientarea, forma şi suprafaţa
defectului (fig.6.10). Pentru aproximarea dimensiunilor defectelor se poate proceda în
mai multe moduri.

Fig. 6.10. Orientarea, forma şi suprafaţa defectului

Pentru defectele mari, aprecierea dimensiunilor este posibilă prin deplasarea

palpatorului în lungul defectului, urmărind amplitudinea ecoului provenind de la
acestea.
În figura 6.11, dimensiunea ΔX a defectului se măsoară prin deplasarea
palpatorului paralel cu axa sudurii; punctele de la care începe şi se sfârşeşte
măsurătoarea corespund scăderii cu 6 dB a amplitudinii ecoului de defect.

Fig. 6.11. Aprecierea lungimii unei discontinuitǎţi prin metoda la – 6 dB

Aprecierea celeilalte dimensiuni a defectului – în adâncime – poate fi făcută

direct pe display, citind dimensiunea ΔZ, între ecourile ale căror amplitudini au scăzut
cu 6 dB, în raport cu amplitudinea maximă a ecoului de defect (fig.6.12).

71
 Fig. 6.12. Aprecierea dimensiunii discontinuitǎţii pe axa Z (în adâncime)

Observaţie: folosirea valorii de - 6 dB este justă atunci când se lucrează cu

fascicul direct (fără reflexii); dacă însă fasciculul este indirect (cazul din
figură) atunci tehnica folosită include o eroare datorată deformării fasciculului
prin reflexia sa.
Aprecierea dimensiunilor defectelor mici se poate face prin mai multe
metode. Dintre acestea se va folosi metoda comparării ecoului de defect cu ecourile
obţinute de la defecte artificiale practicate în piese - etalon, blocuri de referinţă,
blocuri de calibrare etc.
În figura 6.3 sunt arătate câteva posibilităţi de practicare a defectelor artificiale
într-o piesă-etalon. În acelaşi scop se poate utiliza şi gaura cu Ø50mm din blocul de
calibrare A1.

În general, la stabilirea dimensiunilor defectelor din piesele examinate trebuie

să se ţină seama şi de următoarele considerente:

- Un defect cu suprafaţă mică poate produce un ecou cu amplitudine mai mare

sau egală în comparaţie cu un altul cu suprafaţă mai mare, dar situat la distanţă
mai mare (fig.6.13,a).
- Orientarea, forma şi felul suprafeţelor defectelor influenţează înălţimea
ecourilor (fig.6.13,b).

b
Fig. 6.13. Influenţa orientǎrii discontinuitǎţii asupra amplitudinii ecoului

72
 Etapa a IV-a: Aprecierea naturii defectului (etapă de interpretare)

În această etapă se urmăresc cu atenţie indicaţiile obţinute în etapele

precedente şi se caută să li se dea cea mai plauzibilă interpretare, luându-se în
considerare:
- poziţia defectului în îmbinarea sudată;
- configuraţia defectului, felul suprafeţelor sale, întinderea sa;
- particularităţile tehnologiei de sudare aplicată;
- particularităţile materialului de bază şi ale materialului de adaos etc.

În general se va ţine seama de următoarele recomandări, care pot facilita

interpretarea:

Fisura produce un ecou înalt şi subţire, confirmat de pe ambele părţi ale sudurii, dacă
fisura este verticală, şi numai de pe o parte dacă este înclinată.
Prin rotirea palpatorului în jurul defectului, ecoul dispare repede (se prăbuşeşte).

Lipsa de topire laterală produce un ecou înalt, la deplasarea palpatorului pe o singură

parte. Prin rotirea palpatorului ecoul dispare repede.

Suflurile dau ecouri de mică amplitudine ce se evidenţiează de pe ambele părţi ale

sudurii. La rotirea palpatorului în jurul defectului aflat în centrul traiectoriei, ecoul se
menţine ca amplitudine. De regulă, suflurile fiind grupate, pe ecran apar mai multe
ecouri mici.

Incluziunile de zgură produc ecouri de mică amplitudine, dantelate, deoarece

suprafaţa de reflexie este neregulată. Ele se pot pune în evidenţă de pe ambele părţi
ale sudurii sau numai de pe o parte. La rotirea palpatorului, ecoul descreşte fără a
dispare şi eventual, trece prin mai multe maxime.
Nepătrunderea generează un ecou înalt şi subţire, confirmat prin examinarea pe
ambele părţi ale sudurii. La rotirea palpatorului, ecoul dispare repede. Ecoul se poate
confunda cu cel provenit de la o fisură verticală.

Modul de lucru

• Studenţii vor efectua examinarea cu ultrasunete a unei structuri sudate.

Pentru aceasta, se vor parcurge toate etapele prezentate mai înainte, de la
etapa 0 la etapa a IV-a.
• Se va întocmi o schiţă explicativă privind palpatoarele utilizate şi modul de
explorare pentru fiecare îmbinare în parte. Aceasta constituie un "plan de examinare"
care se va ataşa raportului de examinare cu ultrasunete.
• Pentru localizarea rapidă a sudurii pe ecranul defectoscopului se poate proceda
astfel:
a - se obţine un ecou de la muchia inferioară a marginii drepte a tablei
(fig. 6.13, poz.l). Acest ecou se află la jumătatea pasului de examinare p/2, iar poziţia
lui, marcată pe ecran, reprezintă rădăcina sudurii;
b - se deplasează palpatorul astfel încât să se obţină un ecou de la muchia
superioară a marginii tablei (poz.2); acest ecou a cărui poziţie se va marca pe ecran,
indică partea superioară a sudurii;
73
 c - distanţa dintre cele două ecouri astfel obţinute delimitează îmbinarea
sudată; pe baza echivalenţei dintre diviziunile scalei şi grosimea sudurii se localizează
rapid poziţia unui ecou de defect ce se amplasează între cele două ecouri extreme.

Pentru uşurarea lucrului se mai pot folosi:

d - trasarea imaginii secţiunii sudurii pe o folie transparentă de celuloid şi

poziţionarea ei în faţa ecranului;
e - reglarea porţii monitorului astfel încât ea să se suprapună cu spaţiul dintre
ecourile care delimitează secţiunea sudurii.

Fig. 6.14. Localizarea sudurii pe ecranul defectoscopului

Observaţie: detectarea defectelor într-o îmbinare sudată prin examinare cu ultrasunete

nu este un lucru simplu. Există posibilitatea ca unele indicaţii să nu provină de la
defect ci să aibă la origine alte cauze (indicaţii false). În anexa 6.1 sunt indicate câteva
posibilităţi de apariţie a indicaţiilor false.
• În urma examinării cu ultrasunete se va întocmi un referat care va cuprinde:
- fişa de observaţii, cu noţiunile noi şi calculele necesare;
- raportul de examinare cu ultrasunete, întocmit după modelul din (anexa 6.2.)
• La completarea raportului de examinare se vor avea în vedere următoarele
precizări:

1° Decizia admis/respins se adoptă pe baza unui criteriu de acceptabilitate a

defectelor precizat, de regulă, de către proiectantul construcţiei sudate, în cazul
lucrării de laborator se pot folosi prevederile standardului SR EN 25817.
Pentru îmbinările sudate prin topire pe Al sau aliajele sale se poate folosi
standardul SR EN 30042.

2° Defectele din îmbinările sudate detectate prin ultrasunete se pot clasifica

după forma lor în defecte volumice sau plane, iar după mărimea lor, în:

- defecte locale (sufluri sferoidale, incluziuni de zgură, de flux

sau de oxizi);
- semicontinue (sufluri alungite, incluziuni de zgură, de flux sau
de oxizi), dacă lungimea lor este de până la trei ori lăţimea
palpatorului, luându-se în considerare o lăţime de 10mm;
- continue (sufluri alungite, incluziuni de zgură, de flux sau de oxizi), dacă
lungimea lor este de peste trei ori lăţimea palpatorului, luându-se în
considerare o lăţime de 10mm, precum şi defectele de tip lipsă de topire, lipsă
de pătrundere, fisuri şi crestături.
74
• Indicaţiile care produc un răspuns mai mare decât nivelul de evaluare stabilit
sunt considerate ca provenind de la defecte, cărora li se vor preciza poziţia, lungimea
şi amplitudinea maximă, precum şi caracteristica de continuitate (locale,
semicontinue, continue) în vederea înregistrării
• În lipsa unui control complementar cu radiaţii penetrante, acceptarea sau
respingerea îmbinării se va face numai pe baza examinării cu ultrasunete; toate
defectele semicontinue sau continue ale căror indicaţii depăşesc nivelul de
evaluare stabilit vor fi propuse pentru remediere (decizia "respins" pentru
îmbinarea sudată).
• Fişa de examinare, prevăzută la punctul "Anexe" al raportului de examinare, se
ataşează acestuia şi cuprinde datele necesare identificării porţiunilor defecte, ale
îmbinărilor sudate. Standardul european SR EN 1714 recomandă pentru localizarea
indicaţiilor de defect, modelul din figura 6.15.

Fig. 6.15. Reprezentarea localizării indicaţiilor de defect

Această fişă se întocmeşte numai pentru îmbinările cu imperfecţiuni, în

această fişă se indică poziţia discontinuităţii în raport cu o origine fixată prin planul de
examinare.
În cazul în care examinarea se face şi pe suprafaţa interioară (sau inferioară),
rezultatele examinării se trec într-o rubrică specială (v. anexa 6.3).
În fişă se pot folosi următoarele semne şi notaţii convenţionale:

Partea dreaptă, respectiv stângă corespund sensului deplasării de la originea O

în lungul cusăturii (pentru sudurile circulare sensul este cel al deplasării acelor de
ceasornic, eventual figurat pe planul de examinare).

75
 Anexa 6.1

Defectul din metalul de bază

Stratificare în poate masca un defect al
matrialul de bazǎ cusăturii sau poate schimba
poziţia ecoului pe ecran

Neomogenitatea materialului
Neomogenitate a de bază poate conduce la
matrialului de atenuarea puternică a
bazǎ fasciculului
Amplitudinea ecourilor sca-
de uneori pînă la zero

Supraînaltarea excesivă
poate produce un ecou
Supraânǎlţare Amplitudinea acestuia scade
excesivǎ a atunci când suprafaţa sudurii
cusǎturii este atinsǎ cu de getul muiat
în cuplant

Crestǎturile marginale
produc ecouri confundabile
Crestǎturǎ cu cele provenind de la lipsa
de topire
Palparea pe partea opusă nu
confirmă existenţa defectului

Dezaxarea pieselor sudate

produce semnale care pot fi
Denivelarea confundate cu ecourile pro-
pieselor venind de la fisuri sau
nepǎtrunderi
Palparea de pe cealaltă parte
este edificatoare

Placa suport metalică

produce un mic ecou iar
Plǎcuţǎ metalicǎ uneori un ecou deplasat
pentru asigurarea lateral provenind de la
rǎdǎcinii sudurii muchia plăcuţei
Distanţa la care apare ecoul
permite identificarea lui
uşoară

Fig. 6.15. Producerea indicaţiilor false

76
 Anexa 6.2

Unversitatea POLITEHNICA din Bucureşti

Laboratorul de DEFECTOSCOPIE
Corp CF 105, Spl. Independenţei, 313
Sector 6, Cod 060032, Bucureşti
Tel.: 4029445

RAPORT DE EXAMINARE
CU ULTRASUNETE A ÎMBINĂRILOR SUDATE PRIN TOPIRE
Nr. ….…/….….

Beneficiar………………………………………………..Adresa………………………
……………………………………………………………………………………………
Comanda nr......................................Data efectuării examinării......................................
Proba nr .......................Materialul .......................... Procedeul de obţinere......................
Modul de pregătire a produsului pentru examinare..........................................................
Standardul de metodă folosit ...........................................................................................
Criteriul Admis / Respins ................................................................................................

Condiţiile tehnice de efectuare a examinării

Caracteristici ale aparatului cu ultrasunete:

Tip ..........; seria ………; nivel amplificare dB ………; domeniul de lucru ……….mm.
Palpatoare tip..................; frecvenţa.................MHz, cuplant......................................
Metoda de examinare.....................................................................................................
Modul de deplasare al palpatorului: ................................; pasul ………………mm.
Lăţimea zonei de examinare (LZE)..............................mm.
Nivelul de referinţă*............................dB, Nivelul de evaluare*...............................dB
Nivel de examinare*..............................................dB
*
- conform SR EN 1714

Examinarea s-a efectuat înainte/după tratamentul termic.

Rezultatele examinării:....................................................................................................
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
DECIZIA: ............................................
Fişa de examinare anexată prezentului buletin de examinare conţine …………..file.

RESPONSABILITĂŢI
EXAMINAT VERIFICAT APROBAT DATA
Şef de laborator
Numele şi
prenumele
Semnătura

77
 REZULTATELE EXAMINĂRII CU ULTRASUNETE
AL LOTULUI DE PRODUSE NR.: ..................

(anexă la raportul de examinare nr.............................. .........din ...................................)

Denumirea produselor: ...............................................Cod: ...........................................
Comanda nr.: ...............................................Beneficiar .................................................
Criteriul A/R ...............................................
Plan de examinare nr...............................................

Nr. produs Cod Defecte Decizia A/R Observaţii

Data:

Anexa 10.3

FIŞA DE EXAMINARE Nr. Anexă la raportul de examinare nr.

Examinare
prin pe faţa
palpare exterioară
dreapta -
stânga
pe faţa
interioară
Examinare pe faţa
prin exterioară
palpare
pe faţa
dreapta -
interioară
stânga
Îmbinarea nr. ………………………….din planul de examinare

78
 Lucrarea nr. 7

EXAMINAREA CU ULTRASUNETE A MATERIALELOR PLACATE

Scop: Cunoaşterea modului în care examinarea cu ultrasunete poate fi utilizată pentru

stabilirea nivelului calitativ al materialelor placate.

Noţiuni teoretice. Terminologie

Materiale metalice placate sunt materiale compuse, alcătuite dintr-un materiale de

bază, denumit pe scurt bază, şi unul sau două straturi de material de placare, avănd
proprietăţi fizico-chimice deosebite, căruia i se spune pe scurt, placaj (fig.7.1). Dintre
cele două variante prezentate în figură, în domeniul construcţiilor sudate se aplică
frecvent prima: cea a materialelor placate unilateral. Aceste materiale se obţin prin
laminare, turnare sau sudare (prin explozie, cu arc electric sub strat de flux, în special
cu electrod bandă).

- placare unilaterală - - placare bilaterală -

Fig. 7.1. Placarea materialelor metalice

Defectele materialelor placate Principalul şi cel mai periculos defect al materialelor

placate îl constituie desprinderea sau lipsa de sudare (D în fig.7.2). El poate avea
întindere variabilă de la căţiva mm2 la mai mult de 1 m2 şi se întâlneşte la toate
materialele, indiferent de procedeul folosit la placare.

Fig. 4.2. Discontinuităţile materialelor placate.

În cazul sudării cu arc electric sub strat de flux mai pot apărea defecte
specifice acestui procedeu de sudare: incluziuni nemetalice, pori, fisuri în materialul
de bază.

79
Tehnici de examinare ultrasonică folosite la controlul materialelor placate

Specificul defectelor materialelor placate şi constituţia acestor materiale

(placaj din oţel feritic sau austenitic, nichel, monel etc. cu grosime între 0,9mm şi
6mm) au impus următoarele tehnici de examinare ultrasonică:

Examinare cu palpator normal pe suprafaţa placajului

Se foloseşte tehnica denumită cu ecouri repetate.

Palpatorul normal, generând un fascicul de unde longitudinale se deplasează
pe suprafaţa placajului.
În cazul în care placajul nu este desprins se va obţine pe ecranul
defectoscopului imaginea din figura 7.3,a: ecouri echidistante, corespunzătoare
reflexiilor de pe suprafaţa de jos a bazei.
Defectoscopul se reglează astfel încât domeniul de lucru să corespundă la de 3
ori grosimea totală t (pe ecran să apară 3 ecouri repetate).

Fig. 7.3. Examinarea materialelor placate cu ecouri repetate

În cazul în care placajul este desprins, fasciculul se va reflecta de pe suprafaţa

inferioară a placajului; distribuţia ecourilor se schimbă, pe ecranul defectoscopului
obţinându-se imaginea din figura 7.3,b.

Examinare cu palpator normal pe suprafaţa liberă a bazei

Se palpează cu palpator normal, de unde longitudinale, pe suprafaţă bazei.

Domeniul de lucru se alege ca în cazul precedent, ceea ce face ca pe ecranul
defectoscopului să apară trei ecouri repetate provenind de la suprafaţă liberă a
placajului (fig.7.4,a).
În cazul în care placajul nu este desprins se va obţine al treilea ecou în dreptul
diviziunii care reprezintă de trei ori grosimea totală, t (fig.7.4,a). Desprinderea
placajului va fi sesizată prin deplasarea ecourilor spre stânga, această poziţie
corespunzând reflexiei fasciculului ultrasonic de pe suprafaţa inferioară a bazei;
distanţa dintre două ecouri succesive corespunde grosimii tb (fig.7.4,b). Deoarece
imaginile obţinute pe ecran în cele două cazuri sunt asemănătoare, pentru evitarea
greşelilor se recomandă introducerea porţii monitorului între al doilea şi al treilea
ecou ( M în fig.7.4,a) care va semnala uşor deplasarea ecourilor spre stânga.
80
 Fig. 7.4. Examinarea cu palpare pe bază

Examinarea cu palpator dublu cristal E-R pe suprafaţa placajului

Se foloseşte un palpator de unde longitudinale, emisie-recepţie cu zona de

focalizare în domeniul grosimii placajului (fig.7.5).

Fig. 7.5. Examinarea cu palpator dublu cristal

Se pot detecta desprinderea placajului, incluziunile nemetalice şi alte defecte

situate în plane paralele cu suprafaţa placată.

Sensibilitatea de lucru se stabileşte cu ajutorul unui bloc de referinţă

confecţionat din acelaşi material cu cel controlat, având reflectori cilindrici de
Φ3x30mm practicaţi tangent la planul de separaţie dintre placaj şi bază, astfel:

- se reglează amplitudinea ecourilor obţinute de la reflectorul cilindric la

40% din înălţimea ecranului;
- se măreşte amplificarea până când amplitudinea zgomotului (iarba
ultrasonică) ajunge la 40% din înălţimea ecranului;
- se verifică dacă diferenţa dintre amplitudinea ecoului de reflector şi cea a
zgomotului de fond depăşeşte 20 dB.

81
Examinarea cu palpatoare înclinate monocristal sau dublu cristal pentru unde
longitudinale

Palparea se face pe suprafaţa placajului urmărindu-se determinarea defectelor

volumice şi în mod special, a fisurilor din bază, imediat sub placaj (fig.7.6).

Fig. 7.6. Examinarea cu palpator înclinat de unde longitudinale

Sensibilitatea se reglează la fel ca în cazul precedent folosind însă un bloc de

calibrare cu gaura tangenţiala cu Φ 1,5x30mm, diferența dintre amplitudiniile ecoului
de la gaură şi zgomutului de fond fiind de 16 dB.
Calibrarea scării distanţelor se efectuează desfăşurând domeniul 0-50mm pe
întreaga lăţime a ecranului.

Observaţii:
La examinarea cu palpator monocristal înclinat pentru unde longitudinale se va
avea grijă să se urmărească şi ecourile produse de unda transversală generată în
acelaşi timp cu unda longitudinală de către palpator.
Ecoul provenit de la unda longitudinală se va regla la mijlocul lăţimii
ecranului, iar ecoul provenit de la unda transversală în dreapta acestuia la diviziunea
corespunzătoare raportului CL/CT = 1/ 0,55 = 1,82.

Modul de lucru

Studenţii vor efectua lucrarea de laborator pe material placat prin sudare prin
explozie sau cu arc electric sub strat de flux folosind electrod - bandă. În funcţie de
performanţele şi accesoriile defectoscopului ultrasonic repartizat se va aplica una din
metodele de control prezentate mai înainte.

Se vor parcurge următoarele etape:

10 Se reglează domeniul de lucru cerut de metoda aleasă.

20 Se reglează sensibilitatea folosind blocul de referinţă cu gaura tangenţială
Φ3x30mm; amplificarea şi energia impulsului se regleaza astfel încât ecoul provenit
de la acest reflector să se întindă pe 4/5 din înălţimea ecranului osciloscopului.
30 Se palpeaza suprafaţa aplicându-se una din variantele de explorare :
- examinare integrală, deplasând palpatorul pe întreaga suprafaţă în fâşii cu
lăţime egală cu diametrul palpatorului;
fâşiile vecine se suprapun pe circa 5-10mm;
- examinare în caroiaj cu latura de 100mm sau 200mm;
- pe margini, examinându-se o zonă cu o lăţime egală cu grosimea tablei dar
cel puţin 25mm, în cazul grosimilor mai mici de 25mm. Examinarea se
face pe toate cele patru laturi ale tablei (fig.7.7).
82
 Fig. 7.7. Moduri de explorare a suprafeţei

40 Se iau în consideraţie discontinuităţile având orientarea paralelă cu

suprafaţa, care produc ecouri cu amplitudine mai mare de 2/5 din înălţimea ecranului,
precum şi cele având orientare perpendiculară pe suprafaţă, producând ecouri cu
amplitudine egală cu 1/5 din înălţimea ecranului.
50 Configuraţia şi dimensiunile defectelor paralele cu suprafaţa se aprecieză
aplicând metoda la –6 dB.
60 Suprafaţa discontinuităţii se aproximează prin încadrarea acesteia într-un
dreptunghi şi efectuarea produsului dimensiunilor maxime, paralele cu marginiile
tablei (fig.7.8).

Defect

Fig. 7.8. Aproximarea mărimii defectului

70 Se stabileşte clasa de calitate a tablei folosind drept criteriu, prescripţiile

ISCIR, C 36, redate în tabelele 7.1 şi 7.2.
80 Se întocmeşte raportul de examinare conform modelului anexat.

Observaţii:

În cadrul lucrării de laborator se vor folosi table placate prin explozie (baza –
oţel carbon, placajul – oţel inoxidabil).
Examinarea tablei se va face prin control integral.
În buletinul de examinare se vor folosi, în mod convenţional, careluri cu latura de
20mm.

83
 Tabelul 7.1.

Clase de calitate ale tablelor examinate ultrasonic prin control pe suprafaţă

Suprafaţa celei
mai mari Frecvenţa admisibilă a discontinuităţii*
Clasa Suprafaţa celei discontinuităţi
de mai mici admise Raportată la suprafaţa totală
calitate discontinuităţi Local** pe fiecare m2 a tablei pe fiecare m2
cm2
2
cm
0 0,5 − 0 0
1 0,5 1 până la 4 până la 2
2 0,5 1 până la 30 până la 15
3 1 10 până la 10 până la 5
4 1 10 până la 50 până la 30
5 10 100 până la 1 până la 1 pe fiecare 2 m2
6 10 100 până la 5 până la 3 pe fiecare 2 m2

* - se consideră o singură discontinuitate atunci când distanţa dintre două

discontinuităţi alăturate este mai mică decât dimensiunea cea mai mare a
discontinuităţii cele mai mici; în cazul mai multor dioscontinuităţi apropiate, se vor
aprecia succesiv două câte două;
** - indicaţia pe m2 se referă la o suprafaţă de 1m x1m.

Tabelul 7.2.
Clase de calitate ale tablelor examinate ultrasonic prin control pe margine

Clase Suprafaţa celei mai Suprafaţa celei Lungimea cea mai Numărul de
de mici discontinuităţi mai mari mare admisă a discontinuităţi
calitate luată în consideraţie discontinuităţi discontinuităţii admise pe
admise paralelă cu marginea metru liniar *
cm2
cm
cm2
0 0.5 − 0 0
1 0.5 1 4 până la 2
2 0.5 1 4 până la 5
3 1 10 4 până la 3
4 1 10 4 până la 5

* se consideră o singură discontinuitate atunci când distanţa dintre două

discontinuităţi alăturate este mai mică decât dimensiunea cea mai mare a celei mai
mici discontinuităţii; în cazul mai multor dioscontinuităţi apropiate, se vor aprecia
succesiv două câte două.

84