CURS 3 - Structura aliajelor metalice

3.1. Obiective
In urma parcurgerii cursului studentul va putea:
 Sa cunoasca procesul de cristalizare a metalelor;
 Sa cunoasca notiunea de polimorfism si ce reprezinta stările
alotropice;
 Sa cunoasca transformarile alotropice ale fierului;
 Sa cunoasca structura aliajelor metalice.

3.2 Structura reală a corpurilor metalice. Izotropie şi

anizotropie

Corpurile metalice sunt agregate policristaline formate dintr-un

număr foarte mare de cristale, de dimensiuni diferite, cu un
contur poligonal neregulat şi orientate diferit.

Schema structurii reale la metale

Practica tehnologică a elaborării şi prelucrării metalelor prin

diferite procedee mecanice şi termice are un singur deziderat, acela de a
obţine piese metalice cu o structură cât mai fină, cât mai uniformă, cu
un înalt grad de dispersie al constituenţilor structurali, cu impurităţi cât
mai reduse. Cu cât structura este mai fină şi impurităţile
intercristaline mai reduse, cu atât proprietăţile mecanice de rezistenţă
sunt mai ridicate.
Noţiunile de izotropie şi anizotropie se referă la corelaţia
dintre structura internă a corpurilor solide şi proprietăţi, în sensul
variaţiei mărimii acestora în funcţie de direcţia solicitată.
Schimbarea proprietăţilor după direcţia orientării, datorită lipsei de
omogenitate, se numeşte anizotropie şi este o proprietate caracteristică
stării cristaline. Anizotropia metalelor devine evidentă la deformarea
metalelor prin laminare sau tragere la rece, în care caz aceasta

Pag. 1
reprezintă o anumită direcţie. Dacă se realizează o orientare
preferenţială a grăunţilor, ca urmare a gradului lor de deformare
plastică, atunci se accentuează proprietăţile de anizotropie. Corpurile
amorfe, deşi sunt în stare solidă, sunt un caz particular al stării lichide,
deoarece atomii sau moleculele de constituţie nu ocupă o anumită ordine
în spaţiu, ci sunt în mişcare haotică, sunt în dezordine. Sticla, smoala,
cauciucul sunt câteva exemple de materiale amorfe. Din cauza
acestui aranjament neuniform, neregulat al atomilor, ele sunt
izotrope, adică au aceleiaşi proprietăţi fizice, chimice, mecanice în toate
direcţiile.

3.3 Procesul cristalizării (solidificării) metalelor

Trecerea de la o stare de agregare fizică la alta înseamnă

trecerea de la o stare de echilibru intern la alta. Starea de agregare
este condiţionată de forţa de coeziune interatomică şi aceasta, la rândul
ei, de variaţia de temperatură şi agitaţia termică a atomilor. Atomii
ocupă în nodurile reţelei cristaline o poziţie medie în jurul căreia
oscilează continuu. Intensitatea acestei mişcări vibratorii variază cu
temperatura, mai exact se dublează la fiecare creştere a temperaturii cu
0
15 C. Alimentarea cu energie a acestor vibraţii explică consumul
necesar măririi temperaturii, fenomen cunoscut sub denumirea de
căldură specifică. Căldura acumulată în metal, mărind amplitudinea
vibraţiilor, micşorează, în acelaşi timp, coeziunea dintre atomi. La un
moment dat, atomii devin liberi, circulă dezordonat, reţeaua cristalină se
topeşte, iar topitura ocupă forma vasului în care a fost încălzit.
Temperatura la care are loc acest fenomen se numeşte
temperatură de topire. Cantitatea de căldură necesară învingerii
coeziunii interatomice a metalului şi aducerii lui în stare de topire se
numeşte căldură latentă de topire.
Procesul cristalizării (solidificării) înseamnă trecerea de la
starea lichidă la cea solidă, prin variaţia energiei interne a sistemului.
Sub influenţa variaţiei de temperatură are loc aşezarea ordonată a
atomilor în reţea. Teoriile moderne afirmă că cinetica procesului
fizic de cristalizare este condiţionată de doi factori cu acţiune aproape
simultană şi anume de viteza de formare a germenilor (vf) de
cristalizare şi de viteza de creştere a cristalului (vc). Viteza de formare a
germenilor de cristalizare, sau capacitatea de cristalizare, este dată de
numărul acestor germeni în unitatea de volum şi de timp. Ea depinde de
natura metalului, de temperatură şi de prezenţa incluziunilor nemetalice
în topitură. Cealaltă viteză, de creştere a cristalului, care reprezintă
creşterea liniară a reţelei cristaline tridimensionale, în
mm/min., depinde practic numai de gradul de subrăcire, deci de

Pag. 2
temperatură. Solidificarea începe în masa metalică din mai multe centre
sau nuclee de cristalizare, la o temperatură sub valoarea celei critice şi la
un anumit grad de subrăcire. Numărul de grăunţi cristalini într-un volum
dat se calculează făcând raportul: n = vf / vc
În prima fază se formează un număr mare de centre de
cristalizare (vf mare), iar după terminarea solidificării metalului, acesta
va avea o structură fină. Aceasta reprezintă problema cea mai
importantă în practica metalurgică. Cristalizarea unei topituri nu are loc
simultan în întreaga masă a piesei turnate, ea se propagă de la
exterior la interior, în funcţie de propagarea pierderilor de căldură
prin răcire. Direcţiile preferate de creşterea cristalului sunt axele
cristalografice ale reţelei. Astfel, în cazul unei reţele cubice, cristalizarea
se dezvoltă mai rapid după axele de octaedru, formând la început un
octaedru cu vârfuri ascuţite şi alungite în spaţiu, după trei direcţii
perpendiculare una pe alta. În fazele următoare aceste axe încep să se
ramifice şi cresc după direcţii perpendiculare, prin depuneri succesive de
material, până la terminarea solidificării întregii topituri. Pe măsură
cecristalizarea avansează, se obţin cristale de dimensiuni
diferite, cu contur neregulat şi cu aspect caracteristic arborescent,
formând structura dendritică.

Creşterea cristalului după axele de octaedru;

aşezarea celulei lementare după axele de octaedru;
creşterea germenului cristalin; dendrită (cristal arborescent).

Procesul real al cristalizării metalelor este destul de complex

datorită acţiunii diferiţilor factori interni şi externi cum ar fi: temperatura
de turnare (de supraîncălzire), gradul de subrăcire (viteza de răcire),
impurităţile nemetalice din topitură, viteza şi direcţia de propagare
a pierderilor de căldură. În timpul solidificării unui metal sau aliaj are
loc un proces chimic de separare a elementelor componente şi a
impurităţilor, în funcţie de modul de desfăşurare a procesului de
cristalizare, fenomen cunoscut sub numele de segregaţie. Cauzele
principale care produc segregaţiile sunt date de diferenţa de
temperaturile de turnare ale elementelor componente ale aliajului şi ale
impurităţilor şi de diferenţa de greutate specifică între topitură şi

Pag. 3
cristale. După dimensiunile lor se deosebesc segregaţii microscopice sau
intercristaline (când neomogenitatea chimică se creează chiar în
interiorul cristalelor) şi segregaţii macroscopice sau zonale (care apar
la dimensiuni mai mari şi sunt concentrate în anumite zone ale
lingoului). Studiul acestui fenomen prezintă o importanţă deosebită în
cunoaşterea şi aprecierea calitativă a condiţiilor de elaborare ale
materialelor metalice folosite ca materii prime în industria
constructoare de maşini.

3.3 Stările alotropice. Polimorfism

Proprietatea unor elemente de a prezenta două sau mai multe

tipuri de reţele cristaline în funcţie de temperatură se numeşte
polimorfism. Formele sub care se poate prezenta elementul respectiv
sunt denumite stări alotropice. Deşi au aceeaşi compoziţie chimică,
aceste stări diferă între ele prin structura lor reticulară (reţeaua
cristalină) şi ca urmare diferă şi proprietăţile fizice şi mecanice ale
materialului. Fiecare stare alotropică este stabilă într-un anumit interval
de temperatură, de aceea starea alotropică se mai numeşte şi fază.
Pentru metalele pure transformarea alotropică are loc la o
temperatură definită, şi constituie un punct critic de transformare.
Deoarece este însoţită de absorbţie sau degajare de căldură, punctul
critic este marcat pe curba de răcire a metalului printr-un palier. În
aceste condiţii, transformarea alotropică nu este decât un proces de
cristalizare secundară, spre deosebire de cristalizarea primară ce are loc
la transformarea din stare lichidă a topiturii în stare solidă. Cantitatea de
căldură absorbită sau degajată se numeşte căldură latentă de
transformare, sensibil mai mică decât cea de topire. Dintre metalele
care reprezintă acest fenomen de polimorfism amintim: fierul, cromul,
staniul, manganul, cobaltul etc.
Fierul este metalul care reprezintă cele mai importante
transformări alotropice şi, din acest punct de vedere, prezintă o
importanţă deosebită în practica tehnologică a prelucrărilor mecanice şi
mai ales a tratamentelor termice ale aliajelor sale. În figura prezentata
se constată mai multe paliere ce corespund transformărilor alotropice
caracteristice acestui, metal. La temperatura mediului ambiant fierul
cristalizează în reţeaua cubică cu volum centrat, stare denumită
0
Feα. Prin încălzire apar alte două stări şi anume la 912 C Feα se
transformă în Feγ (cristalizează în reţea cubică cu feţe centrate), iar la
0
1394 C Feγ se transformă în Feδ ( cristalizează în reţeaua cubică cu
volum centrat). Aceste trei stări α, γ, δ se deosebesc prin structura lor
reticulară şi prin proprietăţile fizice şi mecanice.

Pag. 4
 Transformările alotropice (α, γ, δ ) ale fierului pur (electrolitic)

Pe curba de răcire mai apare reprezentată o stare şi anume

starea Feβ, care apare la temperatura 7700C şi care marchează punctul
critic de transformare magnetică, denumit punctul Curie. Este
temperatura la care Feα îşi pierde proprietăţile de magnetism, fără
aşi modifica tipul celulei elementare, deci se poate afirma că Feβ
≡ Feα magnetic. Pierderea magnetismului nu este o transformare de
fază, fapt dovedit cu ajutorul razelor X. Fierul α dizolvă extrem de
puţin carbon (practic nu dizolvă) şi formează o soluţie numită
0
ferită. Le temperatura de 727 C fierul dizolvă cantitatea maximă de
carbon, de 0,02%. Fierul γ dizolvă carbonul maximum 2,11% la
0
temperatura de 1148 C şi formează soluţia solidă numită austenită.
Fierul δ, care diferă de fierul α doar prin mărimea parametrului reţelei
(prin dilatare termică), dizolvă maximum 0,1% carbon, la temperatura
0
de 1495 C.
Celelalte metale prezintă mai puţin interes din punct de vedere
al stărilor alotropice deoarece ele nu sunt folosite direct sub formă de
aliaje ci mai mult sub formă de elemente de adaos sau de aliere, care se
introduc în cantităţi reduse în compoziţia aliajelor.

3.4 Structura aliajelor metalice

Pag. 5
 Un aliaj metalic este un amestec fizic sau mecanic de două sau
mai multe elemente din care cel puţin unul este metal. Elaborarea unui
aliaj este un proces fizic ce se bazează pe difuziunea atomilor
elementelor componente în stare lichidă (topită) sau solidă. Dintre
metodele de elaborare a aliajelor amintim: topirea şi solidificarea
împreună a componenţilor, coprecipitarea din soluţii sau topituri,
depunerea electrolitică, condensarea concomitentă din faza gazoasă,
difuziunea în stare solidă, presarea şi sinterizarea (metalurgia
pulberilor). Din punct de vedere al constituţiei fizico-chimice, un aliaj
este un sistem metalic format din mai multe feluri de atomi. Acest
sistem poate fi omogen (dacă are aceleaşi caracteristici fizico- mecanice
în toate elementele sale structurale componente şi dacă acestea pot fi
separate pe cale fizică), sau eterogen (dacă este format din mai multe
părţi distincte cu proprietăţi diferite, ce pot fi separate pe cale
mecanică).
Numim fază o parte omogenă a unui sistem ce se
caracterizează printr-o anumită stare fizică şi compoziţie chimică,
despărţite de alte faze printr-o suprafaţă de separaţie. De exemplu, un
aliaj în stare topită este alcătuit dintr-o singură fază omogenă, deci este
un sistem monofazic. Toate elementele componente sunt amestecate din
punct de vedere fizic formând o singură topitură. Topitura metalică poate
fi formată şi din două elemente cu greutate specifică diferită, cum ar fi
aluminiul şi plumbul, care, deşi sunt în stare topită, nu se amestecă.
Apare o suprafaţă de separaţie netă, ambele faze fiind diferite prin
compoziţie, deci sistemul va fi un sistem bifazic. Din punct de vedere al
energiei interne, fiecare fază se caracterizează printr-un potenţial
termodinamic. Trecerea de la o fază la alta este însoţită de variaţia
compoziţiei, structurii şi proprietăţilor. Topirea, cristalizarea,
transformările alotropice, transformările magnetice, procesele de
ordonare - dezordonare sunt considerate transformări de fază.
Spre deosebire de metalele pure, aliajele pot fi formate, după
solidificare, din una sau mai multe faze, după cum sistemul metalic
ce rezultă este omogen sau eterogen. Procesul de cristalizare la aliaje
diferă de cel al metalelor pure şi depinde de numărul şi natura fazelor ce
se separă din topitură ca urmare a modului cum reacţionează între ei
atomii elementelor componente. Fiind un amestec de atomi diferiţi,
aliajele se solidifică într-un interval de temperatură. Este posibil ca
dintr-o topitură omogenă să se formeze, prin solidificare, un sistem
omogen sau un sistem eterogen, dacă se separă mai multe părţi
distincte din punct de vedere structural, deci mai multe faze.
Formarea unui aliaj este un proces fizic şi chimic, analog
procesului de dizolvare şi depinde de capacitatea de difuziune în stare
solidă a atomilor elementelor componente. Elementul de bază A, în
procent mai ridicat şi în care se introduce elementul de adaos B, se
comportă ca un solvent. În stare topită atomii elementelor componente
se amestecă atât de intim încât formează o soluţie omogenă şi rezultă

Pag. 6
un sistem monofazic. Dar, este posibil ca şi această dizolvare să nu aibă
loc şi atunci se obţine un sistem eterogen, alcătuit din faze diferite. În
tehnica metalurgică prezintă importanţă structura unui aliaj.
Aceasta poate fi sub formă de amestecuri mecanice, soluţii solide,
compuşi chimici definiţi şi faze intermediare.

Amestecuri mecanice
Se consideră un aliaj binar: A+B→A+B. Atomii elementelor A
şi B nu se dizolvă reciproc în stare lichidă, iar în stare solidă, după
terminarea procesului de solidificare, aliajul va fi alcătuit dintr-un
amestec mecanic eterogen al cristalelor elementelor componente.
Structura va fi compusă din două categorii de cristale bine conturate,
cu aspect lamelar, poliedric, acicular sau globular. Cele două faze
distincte pot fi metale pure (plumb - staniu), de soluţii solide (cupru -
zinc), de metal pur şi compus definit (fier - grafit), sau soluţie solidă şi
compus definit (perlită). În anumite condiţii ale variaţiei energiei interne
a sistemului are loc separarea prin solidificare a fazelor solide la
temperatură constantă. Se obţine astfel un agregat cristalin cu o
structură eterogenă şi cu o granulaţie mai fină numit eutectic. Acesta se
defineşte ca fiind un amestec mecanic de două sau mai multe faze
distincte care se separă concomitent din aceeaşi
topitură. Dacă o asemenea transformare are loc în stare solidă, pe
baza procesului de difuziune, transformarea se numeşte transformare
eutectoidă, iar constituentul rezultat se numeşte eutectoid (ex: perlita).

Soluţii solide
În cazul sistemului binar A+B considerat, dacă orice aliaj adus
în stare de topire îşi menţine şi după solidificare structura de soluţie
omogenă atunci se obţine o soluţie solidă. Aceasta este un amestec
fizic de doi sau mai mulţi componenţi care prezintă în stare solidă o
singură fază. Atomii elementelor componente se dizolvă reciproc şi total,
atât în stare topită cât şi în stare solidă şi formează o fază omogenă, cu
proprietăţi diferite de cele ale celor doi componenţi. Analiza chimică
confirmă existenţa a doi componenţi, dar la cercetarea microscopică
apare o singură fază, un singur tip de cristale, o singură reţea cristalină.
Se poate afirma că soluţia solidă este cea mai omogenă structură din
punct de vedere fizic ce se poate obţine în cadrul unui sistem de aliaje şi
se caracterizează prin: formarea unei faze omogene, prin acelaşi tip de
reţea cristalină (se menţine celula elementară a metalului de bază), prin
stabilitate într-un domeniu larg de concentraţie şi prin distribuirea
întâmplătoare a atomilor elementelor componente în celulele elementare
(tendinţa de segregaţie).
În ceea ce priveşte modul de aranjare spaţială a atomilor
elementelor componente, s-a stabilit că soluţiile solide pot avea structuri
de soluţii solide de substituţie, de interstiţie sau lacunare.
Soluţiile solide de substituţie se caracterizează prin înlocuirea

Pag. 7
atomilor elementului de bază A de către atomii elementului de adaos B,
într-o proporţie care variază statistic întâmplător. Majoritatea soluţiilor
solide din cadrul diferitelor sisteme de aliaje sunt soluţii solide prin
substituţie. Razele atomice ale lor nu sunt identice, având loc
tensionarea reţelei cristaline şi, ca urmare, mărirea durităţii şi a
rezistenţei la deformare, deci îmbunătăţirea proprietăţilor mecanice.
Dacă atomii elementului de adaos B pătrund în interiorul celulelor
elementare ale reţelei cristaline de bază A, în spaţiile libere
interatomice , atunci se formează adecvast soluţii solide de
interstiţie. Cea de-a treia categorie, soluţiile lacunare, se formează
numai pe baza compuşilor chimici corespunzători. Atomii unui
component ocupă poziţiile normale în reţeaua cristalină, în timp ce
unele poziţii ale celui de-al doilea component rămân vacante (exemplu:
semiconductorii oxidici sau sulfidici).
La microscop, soluţia solidă poate să apară sub două aspecte
deosebite în funcţie de capacitatea de difuzie a atomilor şi anume: un
aspect dendritic (la răcirea foarte rapidă a aliajului), sau un aspect
poliedric (la răcirea lentă a aliajului).

Soluţii solide:
a) Soluţie solidă prin substituţie (o celulă elementară);
b) Soluţie solidă de interstiţie (o celulă elementară).

Compuşi chimici definiţi (intermetalici)

În unele aliaje apar structuri ordonate în sensul că atomii
elementelor componente ocupă numai anumite poziţii şi într-un raport
bine determinat. Proporţia dintre componenţi fiind bine definită,
permite ca fiecare compus definit să poată fi exprimat printr-o formulă
de forma: mA + nB = Am Bn
Reţeaua cristalină a compuşilor definiţi este în general foarte
complexă şi diferă de cea a elementelor componente. După modul de
distribuire a acestora în reţea, compuşii definiţi pot prezenta două tipuri
de reţele cristaline: atomice şi moleculare. Reţelele cristaline atomice se
întâlnesc atunci când în nodurile reţelei se găsesc atomi dintr-un
componentsau altul al compusului definit. Reţele cristaline
moleculare se întâlnesc atunci când în nodurile reţelei se plasează
molecule întregi ale compusului definit. În general compuşii definiţi cu
această proprietate sunt duri şi fragili. De exemplu, structura cementitei

Pag. 8
este foarte complexă, ceea ce explică şi duritatea ei foarte ridicată
(HB=600...700). Cristalul este format dintr-o serie de octaedrii ale căror
axe formează anumite unghiuri între ele. În interiorul fiecărui octaedru
se află un atom de carbon. Formula acestui compus chimic satisface
raportul: Fe / C = 3Fe3C. Caracterul legăturii între atomii de fier este
pur metalic, însă între atomii de fier şi cei de carbon nu este precis
stabilit. Este vorba de o legătură specială care are trăsături de legătură
metalică şi de legătură ionică.

Faze intermediare
Fazele intermediare sunt soluţii solide ordonate, având un
caracter de nestabilitate, între compuşii chimici şi soluţiile normale
(neordonate). Deşi seamănă cu compuşii chimici definiţi prin faptul că
aşezarea atomilor în reţea este ordonată, totuşi, aceste faze sunt
considerate soluţii solide deoarece păstrează reţeaua metalului de
bază. Putem vorbi de o tendinţă de ordonare a atomilor elementelor
componente decât de o ordonare stabilă. Astfel de faze apar în
sistemele cupru - staniu, cupru - zinc, cupru - aluminiu, cupru - aur
etc. Procesul de ordonare este însoţit de modificarea proprietăţilor fizico
- mecanice ale materialului.

Activitati:
Construiti diagrama de variatie a temperaturii cu timpul de racire
pentru materialul metalic fier si identificati transformarile alotropice
care au loc.

Bibliografie:
1. Mutiu T.A. - Studiul metalelor, Editura I.C.P.A.I.U.C., Bucuresti,
1985;
2. Schwartz H. - Elementa practice de metalurgie fizica, Editura
Tehnica, Bucuresti, 1956;
3. Schumann H. - Metalurgie fizica, Editura Tehnica, Bucuresti, 1955;

Teste:
1. Ce reprezinta schimbarea proprietăţilor după direcţia orientării,
datorită lipsei de omogenitate?
a) Anizotropie;
b) Izotropie;
c) Polimorfism
2. Atomii ocupă în nodurile reţelei cristaline o poziţie medie în jurul
căreia oscilează continuu?
a) Da;
b) Nu oscileaza;
c) Nu vibreaza.
3. Cum se numeste proprietatea unor elemente de a prezenta două sau

Pag. 9
mai multe tipuri de reţele cristaline în funcţie de temperatură?
a) Izotropie;
b) Caldura latenta;
c) Polimorfism.
4. Cum este denumit amestecul fizic sau mecanic de două sau mai
multe elemente din care cel puţin unul este metal?
a) Opacitate;
b) Aliaj metalic;
c) Dendrida.
5. Care transformare are loc în stare solidă, pe baza procesului de
difuziune?
a) Termica;
b) Eutectoidă;
c) Fizica.
6. Ce reprezinta aliajul adus în stare de topire îşi menţine şi după
solidificare structura de soluţie omogenă?
a) Faza intermediara;
b) Amestec mecanic;
c) Solutie solida.

Grila de evaluare

1. a
2. a
3. c
4. b
5. b
6. c

Pag. 10