UNIVERSITATEA „AL.I.

CUZA” IAȘI
FACULTATEA DE ECONOMIE ȘI ADMINISTRAREA AFACERILOR

FINANȚE PUBLICE I
Specializarea Administrație Publică, cursuri de zi
Suport de curs – anul universitar 2020-2021, semestrul 1

1
 CUPRINS

CAPITOLUL 1 ___________________________________________________________ 4
CONCEPTUL GENERIC DE FINANȚE ȘI PROBLEMATICA FINANȚELOR PUBLICE ________ 4
1.1. Noțiunea generală de finanțe și premisele existenței finanțelor ___________________ 4
1.2. Conținutul economic, trăsăturile și sfera finanțelor (publice și private) ____________ 11
1.3. Tipuri de stat și impactul lor asupra finanțelor publice _________________________ 17
1.4. Concepții asupra problematicii finanțelor publice _____________________________ 21
1.4.1. Concepția clasică _____________________________________________________________ 22
1.4.2. Concepția modernă ___________________________________________________________ 23

CAPITOLUL 2 __________________________________________________________ 27
FUNCȚIILE ȘI ROLUL FINANȚELOR PUBLICE __________________________________ 27
2.1. Abordări conceptuale ale funcțiilor și rolului finanțelor publice __________________ 27
2.2. Funcția finanțelor publice de repartiție a PIB _________________________________ 28
2.3. Funcția finanțelor publice de control asupra activităților economice și sociale ______ 31
2.4. Funcția finanțelor publice de reglare (stabilizare) a economiei ___________________ 33
2.5 Rolul finanțelor publice în evoluția societății__________________________________ 35
2.6. Premise ale influențării proceselor din economia reală prin finanțele publice _______ 38
2.7. Rolul de pârghii economico-financiare al finanțelor publice _____________________ 39
CAPITOLUL 3 __________________________________________________________ 42
SISTEMUL FINANCIAR PUBLIC ____________________________________________ 42
3.1. Conceptul de sistem financiar și accepțiunile sale în sfera finanțelor publice________ 42
3.2. Sistemul de relații financiare publice _______________________________________ 44
3.3. Sistemul de instituții sau structuri organizaționale publice cu atribuțiuni financiare __ 48
3.4. Sistemul de fonduri financiare publice ______________________________________ 51
3.5. Sistemul de planuri financiare publice ______________________________________ 53
Capitolul 4 ____________________________________________________________ 61
POLITICA FINANCIARĂ PUBLICĂ___________________________________________ 61
4.1. Noțiunea de politică financiară și conținutul acesteia __________________________ 61
4.2. Coordonate ale politicii financiare în domeniul cheltuielilor publice (bugetare) _____ 66
4.3. Coordonate ale politicii în domeniul resurselor financiare publice (bugetare) _______ 70
Capitolul 5 CHELTUIELILE PUBLICE – COMPONENTĂ FUNDAMENTALĂ A FINANȚELOR
PUBLICE ____________________________________________________________________ 74
5.1. Concepte privind cheltuielile publice _______________________________________ 74

2
 5.2. Clasificarea cheltuielilor publice ___________________________________________ 77
5.3. Caracterizarea globală a cheltuielilor publice _________________________________ 80
5.4. Factori de influență asupra evoluției cheltuielilor publice _______________________ 87
5.5. Abordări moderne ale rolului cheltuielilor publice _____________________________ 89
Capitolul 6 Cheltuielile publice pentru acțiuni social-culturale __________________ 93
6.1. Caracterizarea generală a cheltuielilor publice pentru acțiuni social-culturale _______ 93
6.2. Cheltuielile publice pentru învățământ ______________________________________ 94
6.2.1. Caracterizare generală _________________________________________________________ 94
6.2.2. Eficiența cheltuielilor publice pentru învățământ ____________________________________ 97
6.3. Cheltuielile publice pentru cultură, artă, sport _______________________________ 100
6.4. Cheltuielile publice pentru ocrotirea sănătății _______________________________ 101
6.5. Cheltuielile publice pentru securitate socială ________________________________ 104
6.5.1 Cheltuielile publice pentru pensii ________________________________________________ 105
6.5.2 Cheltuielile pentru protecția șomerilor ___________________________________________ 110
6.5.3. Cheltuielile pentru asistență socială _____________________________________________ 116

Capitolul 7 Cheltuielile publice pentru acțiuni economice _____________________ 117

7.1. Cheltuielile publice pentru acțiuni economice finanțate din bugetul statului_______ 117
7.1.1. Cheltuielile pentru dezvoltarea sectorului economic de stat __________________________ 117
7.1.2.Cheltuielile cu acordarea de subvenții ____________________________________________ 118
7.1.3.Cheltuielile cu cercetarea științifică și dezvoltarea tehnologică ________________________ 120
7.2. Eficiența cheltuielilor publice pentru acțiuni economice _______________________ 122
Capitolul 8 Alte categorii de cheltuieli publice ______________________________ 127
8.1. Cheltuielile pentru servicii publice generale, ordine publică și siguranță națională __ 127
8.2. Cheltuielile publice pentru apărare națională________________________________ 128
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ _______________________________________________ 131

3
 CAPITOLUL 4

POLITICA FINANCIARĂ PUBLICĂ

4.1. Noțiunea de politică financiară și conținutul acesteia

Apărută în contextul organizării societății umane sub forme de tip statal, noțiunea de
politică, în general, are la origini preocupările pentru buna administrare a resurselor cetății27, dar
ea s-a conturat și ca un ansamblu de activități orientate spre dobândirea și păstrarea puterii în
societate28 de către grupuri de persoane constituite ca formațiuni politice, care își asumă
înfăptuirea anumitor acțiuni sau obiective considerate de interes public, la nivelul diverselor
structuri administrativ-teritoriale ale statelor.
Deși buna administrare a resurselor implică preocupări similare și în activitățile cu
caracter privat, semnificațiile noțiunii de politică sunt puse, de regulă, în relație mai directă cu
satisfacerea de interese publice, al căror conținut ar trebui să fie în concordanță cu obiectivele de
dezvoltare ale diferitelor colectivități statale. Este, însă, posibilă și o diferențiere a intereselor
publice și a politicilor promovate în condiții concrete de timp și spațiu, care presupun înfăptuirea
de acțiuni sau obiective diferențiate, determinate și de opțiuni diferite asupra dezvoltării socio-
economice ale grupărilor politice ce dețin puterea în stat.
Într-un sens mai pragmatic, însă, conceptul general de politică se concretizează printr-un
mod de organizare și conducere a activităților desfășurate de către diferitele comunități umane,
entități socio-economice sau persoane, în scopul satisfacerii intereselor proprii. În această
accepțiune, el desemnează ansamblul de opțiuni sau decizii ce se iau în contextul organizării și
desfășurării activităților socio-economice, inclusiv la nivelul fiecărei colectivități statale cu
privire la satisfacerea nevoilor și realizarea obiectivelor/acțiunilor asumate. În cea din urmă, dar
și cea mai relevantă dintre accepțiuni, noțiunea de politică exprimă, deci, opțiunile și deciziile
corespunzătoare activităților derulate la toate nivelurile și structurile organizatoric-funcționale
ale societății, iar dacă acestea se raportează la interesele comune ale colectivităților de tip statal,
ele conturează cadrul general de manifestare al politicilor publice, între care și al celei financiare.
Din aceeași perspectivă, dacă avem în vedere întreaga sferă de cuprindere a finanțelor,
respectiv activitate financiară publică și privată, noțiunea generică de politică financiară se definește
prin toate opțiunile și deciziile referitoare la procurarea, alocarea și utilizarea resurselor bănești și
implicit la instituirea de principii, forme, metode, tehnici specifice și instituții sau structuri
organizatorice cu atribuțiuni financiare, inclusiv cele privind modalitățile de influențare prin finațe a
activităților economico-sociale, în sensul dorit. Domeniul de manifestare directă al acestei politici îl
constituie activitatea de esență financiară, dar ea repercutează asupra întregii activități a entităților la
care se referă deciziile financiare luate, indiferent de nivelurile organizaționale (macro, mediu sau
microeconomic și social) avute în vedere.
Pe de altă parte, este de remarcat că, indiferent de nivelul și modul de abordare a noțiunii de

27
Parlagi A., Dicţionar de administraţie publică, Ed.Economică, Bucureşti, 2000, p.114.
28
Văcărel I., (coord.), Finanţe publice, EDP, Bucureşti, 2006, p. 109.

61
politică, în general, conținutul acesteia se exprimă sintetic și printr-un ansamblu de obiective și
instrumente (mijloace) de înfăptuire a fiecărui obiectiv, care sunt concepute, la rândul lor, din
perspectiva intereselor promovate de factorii decidenți, având în vedere specificitatea activităților
la care se raportează. Sub cel din urmă aspect, în sfera activităților de interes public se disting mai
multe domenii de manifestare a politicii generale (inclusiv cel aferent activității financiare), ce se
constituie drept componente distinctive în cadrul politicilor publice, iar între acestea se manifestă
raporturi de interacțiune, ceea ce impune un mod coerent de abordare a lor, cu luarea în considerare
a conexiunilor privind obiectivele de realizat și instrumentele utilizabile, atât la nivelul fiecărui
domeniu vizat prin politica aferentă, cât și pe ansamblul activităților economice și sociale.
Așadar, având ca arie de manifestare activitatea financiară generată de satisfacerea nevoilor
publice, politica financiară publică constituie o componentă a politicii generale promovată, în
primul rând, de autorități ale statului, deși ea dispune de o relativă independență, indiferent de
nivelul de organizare sau structura funcțională la care este abordată. Concomitent, trebuie admis
că, în mod obiectiv, apar și raporturi de intercondiționare a acesteia cu politica financiară a
entităților private, dar opțiunile sau deciziile ce dau expresia noțiunii de politică financiară publică,
sunt de competența decidenților publici și se raportează la aria de manifestare a finanțelor publice,
având ca premise fenomenele care dau naștere unor sarcini publice, a căror îndeplinire se bazează
pe factorul financiar29. În acest sens, existența sarcinilor ce revin autorităților publice antrenează
punerea în aplicare a unor relații, procese și tehnici financiare, respectiv a unor mecanisme de
realizare a fluxurilor bănești necesare înfăptuirii de acțiuni sau obiective de interes public.
Totodată, prin prisma problematicii vizate și a legăturilor organice cu celelalte
componente ale politicii generale, politica financiară publică trebuie să contribuie (sub aspect
financiar) la crearea condițiilor propice pentru dezvoltarea economică și socială a țării respective.
Aceasta presupune și asumarea unor obiective majore privind: modernizarea continuă a
economiei naționale; relansarea economică (în perioade de declin); participarea mai amplă la
schimburile internaționale; creșterea produsului intern brut, implicit, a veniturilor personale și
distribuirea mai echitabilă a acestuia etc.
De altfel, în principiu, obiectivele politicii financiare publice promovate de către guverne
nu pot fi concepute judicios decât în relație directă cu cele ale dezvoltării economico-sociale a
colectivităților de tip statal, iar fundamentarea și realizarea lor evidențiază un profund caracter
interdependent. Așa, de pildă, preocupările pentru impulsionarea creșterii economice sau
contracararea stagnării ori recesiunii economice, asumate ca obiective ale politicii generale, trebuie
să se regăsească și într-o politică financiară adecvată, de stimulare a investițiilor și a muncii, inclusiv
de susținere a consumului, ca premise necesare. Asemănător, includerea în programele de guvernare
a creșterii capacității de apărare națională sau a modernizării sistemului educațional etc., trebuie să-și
găsească reflectarea adecvată și în deciziile privind modul de finanțare a unor asemenea obiective. În
acest context, este deosebit de semnificativă enunțarea, în sinteză, a obiectivelor politicii financiare a
statului, care în viziunea unor autori, cum este francezul Alain Barrère, au o rezonanță mult mai
largă, și anume: să favorizeze progresul economic; să regularizeze conjunctura economică; să
realizeze justiția socială (sub aspect financiar)30.
Pe de altă parte, dacă avem în vedere menirea socială a finanțelor publice, între
obiectivele majore specifice politicii în acest domeniu se pot distinge: stabilirea nevoilor de
resurse financiare respectiv a cheltuielilor publice de finanțat; structurarea și modernizarea

29
Barrère Alain, Politique financière, Libraries Dalloz, Paris, 1958, p. 11.
30
Ibidem.

62
sistemelor fiscale și a celor bugetare; determinarea cuantumului resurselor financiare publice
posibile de procurat (eventual și celor extraordinare); corelarea mărimii nevoilor de resurse
bănești cu cea a resurselor publice utilizabile, urmărind realizarea echilibrului bugetar public;
alegerea modalităților/instrumentelor tehnice aplicabile în procesele de procurare și
alocare/utilizare a resurselor financiare publice etc.
În ceea ce privește instrumentele politicii financiare publice, este de remarcat că ele se
concretizează prin folosirea adecvată a categoriilor financiare caracteristice, cum sunt: bugetele
publice, cheltuielile bugetare, impozitele și taxele etc. și implicit prin formele, metodele și
tehnicile operaționale aferente lor, care trebuie concepute și aplicate corespunzător cerințelor de
realizare a obiectivelor generale și a celor specifice acestei politici. Asemenea instrumente fac
parte integrantă din politica financiară publică și conturează cadrul organizatoric necesar
desfășurării activității financiare, respectiv a fluxurilor sau operațiunilor bănești aferente
obiectivelor stabilite.
De asemenea, pornind de la sensul larg al conținutului finanțelor, ca procese și relații
economice în formă bănească, este de admis și o accepțiune mai largă dată politicilor financiare
publice, acestea înglobând și deciziile privitoare la problematica monetară și a creditului și
conturându-se, astfel, ca o politică financiar-monetară promovată de autorități sau instituții ale
statului, între care se includ și băncile de emisiune, cunoscute și sub denumirea de bănci centrale.
Prin urmare, concepută ca politică financiar-monetară, politica financiară publică se poate
defini prin totalitatea opțiunilor și deciziilor referitoare la procurarea, alocarea și utilizarea
resurselor bănești în activitățile cu caracter public, inclusiv cele privind organizarea și reglarea
circulației monetare, considerate la nivelul fiecărui stat sau grup de state (care folosesc aceeași
monedă). În cadrul acesteia, se pot distinge mai multe componente, dintre care, cele mai des
invocate sunt: politica fiscală (în accepțiunea de politică a resurselor fiscale); politica bugetară,
concepută adesea, ca politică a cheltuielilor publice bugetare, dar care, prin integrarea celei
privind resursele fiscale, devine o politică fiscal-bugetară; politica monetară, valutară și de
credit. Alături de acestea, se evidențiază ca domeniu distinct, politica financiară a întreprinderilor
sau entităților publice, în ipostaza de persoane juridice cu o anumită autonomie, a căror activitate
vizează realizarea diverselor obiective de interes public.
Constatăm, astfel, că la nivelul firmelor sau întreprinderilor cu capital de stat, care dispun
de o largă autonomie, politica financiară a acestora se integrează politicii generale a fiecăreia,
pentru a susține înfăptuirea propriilor obiective. Fără a putea contraveni politicii financiare a
statului, politica promovată de aceste entități trebuie să asigure suportul financiar necesar
funcționării și dezvoltării lor, concretizându-se, în principal, prin decizii proprii referitoare la
modalitățile de procurare, alocare și utilizare a resurselor bănești (în contextul mutațiilor ce au loc
în economie), inclusiv al adaptării activității fiecărei întreprinderi la cerințele pieței.
Fiecare dintre componentele politicii financiare publice prezintă particularități determinate de
conținutul problematicii, obiectivele și instrumentele specifice activității financiare în domeniul vizat,
iar între aceste componente, un loc central revine politicilor fiscal-bugetare, concepute ca un mix al
politicii resurselor fiscale cu cea a cheltuielilor bugetare și a soldului bugetar.
Considerată separat, politica fiscală este abordată în teorie și practică, dintr-o perspectivă
mai nuanțată, inclusiv în literatura noastră31, fiind, uneori, definită, într-o accepțiune restrictivă,
numai prin raportarea la problematica privind procurarea resurselor fiscale. Într-o asemenea
viziune, sunt luate în considerare, ca expresie a politicii fiscale, doar deciziile referitoare la
31
Manolescu Gh. (coord), Politici Economice, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p. 265; Bălanescu R., ş.a., op.cit.,
p.27; Corduneanu C., Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor, Ed. CODECS, Bucureşti, 1998, p.379.

63
instituirea și administrarea sistemului de prelevări sub forme ale impozitelor și taxelor asimilate
lor, implementat într-o țară sau alta. În această accepțiune, politica fiscală este, de regulă,
interpretată ca o politică a impozitelor de încasat, care apar astfel ca procese financiare mai mult
sau mai puțin independente de cele referitoare la alocarea și cheltuirea lor. Or, limitarea sferei de
manifestare a acestei politicii numai la procesele de procurare a resurselor cu caracter fiscal, fără
o raportare la nevoia de finanțare a cheltuielilor pentru acțiuni sau obiective de interes public,
poate afecta calitatea deciziilor, în primul rând a celor cu privire la proporțiile prelevărilor
fiscale. Această posibilitate decurge din faptul că, în mod obiectiv, dimensiunile cheltuielilor
(aflate direct sub incidența costului utilităților publice necesare a se furniza gratuit sau cu
subvenționare parțială) sunt cele care determină mărimea și chiar formele resurselor fiscale
necesare a fi procurate.
În același context, este de remarcat că, mai ales, în literatura străină 32, politica fiscală se
conturează, de regulă, ca un mix al opțiunilor și deciziilor referitoare la procurarea de resurse
fiscale pentru constituirea fondurilor financiare publice cu cele privind destinațiile ce se dau
acestor resurse, în cadrul unui proces complex și obiectiv necesar de corelare a tuturor veniturilor
cu toate cheltuielile și de stabilire a soldului bugetar public.
Totuși, dacă admitem că problematica politicii fiscale se limitează la cea a procurării
resurselor de tipul impozitelor și taxelor asimilate lor, atunci, această politică se concretizează, în
prim plan, prin crearea cadrului normativ – reglementativ privind instituirea și efectuarea
prelevărilor fiscale la dispoziția autorităților statale, în scopul finanțării cheltuielilor publice.
Pe de altă parte, dacă admitem abordarea sa distinctivă, prin prisma conținutului
activității vizate, politica fiscală se concretizează într-un ansamblu de opțiuni sau decizii
referitoare la principii, metode, forme, mijloace de acțiune (cu tehnici operaționale specifice) și
instituții, care sunt implicate, atât în procurarea resurselor fiscale (pentru finanțarea de cheltuieli
publice), cât și în influențarea evoluției vieții economice și sociale. În mod direct, deciziile
corespunzătoare acestei politici conturează cadrul general de derulare a prelevărilor fiscale, dar
ele interacționează direct cu cele referitoare la cheltuielile publice de finanțat, procurarea de
resurse nefiscale etc., ceea ce evidențiază întrepătrunderea politicii fiscale cu cea bugetară (în
accepțiunile lor restrictive) și justifică tendința actuală de abordare integratoare a problematicilor
aferente printr-o politică fiscal-bugetară.
La rândul său, concepută distinctiv, politica bugetară ar putea fi definită prin totalitatea
opțiunilor sau deciziilor prin care se stabilesc principii, forme, metode, mijloace de acțiune (cu
tehnici operaționale caracteristice) și instituții implicate, atât în alocarea/utilizarea tuturor
resurselor bugetare, cât și în procurarea de resurse nefiscale reflectate în bugetele publice. Dar,
corespunzător problematicii complexe la care se raportează, în fapt, politica bugetară înglobează
toate opțiunile sau deciziile privitoare la procurarea și alocarea/utilizarea resurselor (fiscale și
nefiscale) înscrise sub forme ale veniturilor și cheltuielilor în bugetele publice, inclusiv cele
privind modul de echilibrare a acestora și crearea soldului bugetar. În plus, cu deosebire în cazul
soldului negativ, reprezentând diferență între cheltuielile totale (mai mari) și venituri curente sau
ordinare (mai mici), această politică include, opțiuni sau decizii referitoare la proporțiile
deficitului bugetar, cât și la modalitățile de finanțare a acestuia. Totodată, având ca obiectiv
sintetizator susținerea din punct de vedere financiar a politicii generale a statului, politica
bugetară dispune de instrumente specifice bugetelor publice pentru înfăptuirea proceselor de
procurare și alocare/utilizare a resurselor, corespunzător cerințelor de funcționare normală a

32
Abraham-Frois, G., op.cit., p.373.

64
instituțiilor de stat, furnizare judicioasă a utilităților publice și creare a premiselor favorabile
dezvoltării durabile a societății.
Politica monetară înglobează, la rândul său, opțiunile și deciziile ce vizează, în principal
organizarea circulației monetare, stabilitatea monedei naționale și corelarea ofertei cu cererea de
monedă, respectiv asigurarea derulării normale a circulației (fluxurilor) bănești, inclusiv folosirea
instrumentelor monetare pentru influențarea activității economice și sociale, corespunzător
obiectivelor de politică generală. Ea este, în principiu, de competența băncilor centrale (de
emisiune), ca instituții specializate (ale statelor), ce au ca obiectiv central menținerea puterii de
cumpărare a monedei și, deci, contracararea inflației, respectiv asigurarea stabilității prețurilor în
economie folosind, în acest scop, instrumente monetare specifice.
Politica valutară, tratată și ca parte integrantă a politicii monetare a unei țări, se
manifestă, în esență, prin opțiuni sau decizii ale băncii centrale (de emisiune) cu privire la
realizarea de operațiuni valutare, ce implică folosirea de monede ale altor țări, între care și
stabilirea cursului valutar aplicabil și a modalităților de procurare/utilizare a resurselor valutare și
de echilibrare a balanței de plăți externe, sau la crearea de rezerve în anumite monede străine
(valută), inclusiv cele ce vizează influențarea evoluției economiei, dar și angajarea și efectuarea
(în numele statului) a unor tranzacții financiar-valutare internaționale.
Pe lângă componentele politicii financiare publice invocate anterior, prezintă un interes
major și politica financiară a întreprinderii sau organizației economice, considerată a fi
caracteristică sectorului privat, dar prezentă și în cazul celor cu capital de stat, care dispun, în
principiu, de o anumită autonomie. Această politică se constituie, la rândul său, și ca o
componentă a politicii generale promovate de fiecare dintre entitățile respective, iar amploarea ei
este dependentă, în primul rând, de gradul de autonomie acordat fiecăreia.
Corespunzător gradului de autonomie, dar și particularităților și proporțiilor propriei
activități, politica financiară a întreprinderii se concretizează prin opțiuni sau decizii referitoare, în
plan general, la creșterea valorii de piață a acesteia și, în mod direct, la modalitățile de procurare și
utilizare a resurselor bănești necesare îndeplinirii propriilor obiective, dar și la acoperirea
cheltuielilor (costurilor) din veniturile realizate și obținerea unui profit cât mai ridicat, inclusiv la
stabilirea destinațiilor ce se dau acestuia din urmă, în limitele competențelor ce le-au fost acordate.
O asemenea politică este concepută și aplicată în acord cu oportunitățile de creare, dezvoltare și
funcționare ale organizațiilor respective, dar, în același timp, trebuie să se afle în consonanță și cu
politicile financiare publice.
În același context, este de remarcat că, în principiu, o parte din deciziile de politică
financiară a întreprinderii interferează cu cele adoptate prin politicile financiare publice, sub
incidența interdependențelor dintre procesele economico-financiare publice și private. Din
această perspectivă, politica financiară publică și, în primul rând, cea fiscal-bugetară
influențează, în bună măsură, asupra deciziilor luate de întreprinderi.
Pe un plan mai larg, este de interes și faptul că între conținutul politicii financiare
publice, indiferent de nivelul la care este elaborată sau aplicată aceasta, și componentele bazei
economice a societății umane se manifestă anumite raporturi de interdependență. În acest sens,
se constată că, pe de o parte, politica financiară se conturează ca emanație a fiecărui tip de
sistem socio-economic, iar pe de altă parte, ea poate determina mutații, nu numai în
funcționarea unui sistem dat, ci și în baza economică a societății, inclusiv în sfera formelor de
proprietate pe care se fundamentează aceste sisteme, contribuind și la modernizarea sau
înlocuirea lor.
De asemenea, se impune observației și constatarea că, asemănător conținutului general al

65
politicii, politica financiară publică conține elemente distinctive, atât cu caracter strategic, cât și
de ordin tactic. Primele se concretizează prin decizii financiare privind realizarea unor obiective
majore, concepute pe termene mai îndelungate și având o mai mare amploare, cum sunt, de
exemplu, cele referitoare la alocarea de fonduri pentru finanțarea investițiilor. Prin comparație,
elementele de tactică din politica financiară vizează, în mod direct, alegerea și folosirea de
forme, metode sau tehnici operaționale adecvate derulării activității financiare curente, acestea
având menirea să ofere și cadrul organizatoric financiar favorabil atingerii obiectivelor
strategice.
În principiu, se poate admite că opțiunile sau deciziile prin care se conturează coordonatele
financiare ale înfăptuirii activităților cu caracter public, din perspectiva unei etape (perioade)
evolutive a societății, reflectate în proiecte sau programe de durată mai îndelungată, alcătuiesc
componenta strategică a politicii financiare. Prin comparație, deciziile reflectate în actele
administrative de planificare pe termen scurt sau de programare a derulării operațiunilor bănești
curente și care se raportează, în principiu, la perioade scurte, vizând realizarea obiectivelor reflectate
prin coordonate ale strategiei financiare, constituie componenta tactică a politicii financiare.
Structurarea politicii financiare publice pe componente strategice și tactice se manifestă
la diferitele niveluri la care se iau deciziile cu conținut financiar, iar efectele aplicării lor se
regăsesc în rezultatele înregistrate de fiecare entitate funcțională, în propria activitate, acestea
repercutând, de regulă, și asupra activităților derulate de alte entități cu care interrelaționează.
Totodată, o abordare a politicii financiare publice, din perspectiva complexității
problematicii aferente, implică o multitudine de opțiuni sau decizii, iar în raport cu conținutul lor
specific, cele mai frecvente se referă la:
a) stabilirea nevoilor (cheltuielilor) publice de finanțat și a modalităților de
alocare/utilizare, în acest scop, a resurselor bănești acoperitoare;
b) alegerea surselor de proveniență și a modalităților de procurare a resurselor bănești la
fondurile financiare publice;
c) îndatorarea publică și, implicit, alegerea modalităților de procurare/rambursare
resurselor bănești prin relații de credit (public);
d) organizarea și monitorizarea funcționării piețelor financiare;
e) organizarea și derularea activităților financiare privind asigurările sociale și cele de
bunuri, persoane, răspundere civilă etc.;
f) organizarea și funcționarea aparatului financiar-bancar;
g) organizarea și exercitarea controlului financiar-bancar în activitățile ce prezintă interes
public;
h) folosirea instrumentelor financiar-monetare pentru influențarea activităților social-
economice;
i) crearea de condiții favorabile realizării echilibrului financiar-monetar în economie.
Pe de altă parte, în raport cu specificul problematicii vizate, ansamblul opțiunilor sau
deciziilor corespunzătoare politicii financiare publice, se structurează pe două mari categorii, prima
înglobând pe cele referitoare la cheltuielile publice, iar cea de a doua incluzând pe cele privitoare la
resursele bănești acoperitoare. Aceasta justifică și o aprofundare a conținutului aceleiași politici și
prin prisma principalelor coordonate ce corespund celor două mari domenii ale activității financiare
cu caracter public, respectiv cel al cheltuielilor publice, pe de o parte și cel al resurselor financiare
publice, pe de altă parte.

4.2. Coordonate ale politicii financiare în domeniul cheltuielilor publice (bugetare)

66
 Cheltuielile publice, în ansamblu, și cele bugetare, în principal, constituie componenta cu
rol declanșator pentru procesele și relațiile prin care se definesc finanțele publice și problematica
politicii financiare în acest domeniu, iar în mod obiectiv, fundamentarea deciziilor aferente devine, în
principiu, punctul de plecare în raport cu a celor privind resursele acoperitoare, fără a se ignora
interdependențele existente și posibilitatea inversării raporturilor de determinare. În acest sens, poate
fi invocat faptul că numai în măsura conturării nevoilor de finanțat apare necesară și rațională
stabilirea surselor și alegerea modalităților de procurare a resurselor acoperitoare, ceea ce nu exclude,
însă, existența raporturilor de condiționare inversă, care pot duce și la reconsiderarea dimensiunilor
sau a structurii cheltuielilor.
Într-un plan larg, problematica politicii financiare în sfera cheltuielilor publice are la bază
cunoașterea obiectivelor socio-economice de realizat și fundamentarea lor sub aspect financiar,
acestea aflându-se în corespondență directă cu politica generală (economică și socială)
promovată de către autoritățile de tip statal. Ca urmare, ea presupune opțiuni ale factorilor de
decizie din cadrul entităților publice, în primul rând, ale autorităților de stat asupra dimensiunilor
și structurii cheltuielilor de finanțat, în concordanță cu nevoile de înfăptuire a obiectivelor sau
acțiunilor considerate de interes public, într-o perioadă sau alta.
Totodată, conceperea și aplicarea politicii financiare privind cheltuielile publice necesită
cunoașterea și luarea în considerare a impactului lor asupra multitudinii de procese economice și
sociale cu care interacționează, inclusiv a celor din sectorul economic privat. O asemenea
intercondiționare are în vedere faptul că dimensiunile și structura cheltuielilor publice (ca parte
din cererea agregată) determină, într-o măsură însemnată, proporțiile la care se realizează o bună
parte a proceselor economico-sociale, respectiv acelor din economia reală, ceea ce face necesară
preocuparea pentru optimizarea acestor cheltuieli și în raport cu cerințele derulării normale a
acestor proces. În acest sens, pentru luarea deciziilor caracteristice acestui domeniu, sunt utile și
analizele comparative axate pe informațiile privind dinamica și structura cheltuielilor publice
înregistrate pe parcursul anumitor perioade semnificative, într-o țară sau alta.
În raport cu problematica specifică cheltuielilor publice, între coordonatele majore ale
politicii în acest domeniu distingem, în primul rând, stabilirea dimensiunilor cheltuielilor
bugetare de finanțat și, concomitent, structurarea lor corespunzător cerințelor de înfăptuire a
obiectivelor de politică generală și de folosire optimă a resurselor. Sub acest aspect, în cadrul
dimensionării cheltuielilor publice, prin deciziile de politică financiară este utilă și necesară
stabilirea sumelor absolute și a ponderilor ce revin acestora în PIB, respectiv în totalul
cheltuielilor bugetare, ținând seamă de efectele utile și costurile aferente fiecărui obiectiv,.
Prin prisma politicii financiare publice, dimensionarea cheltuielilor bugetare (publice) ca
ponderi ale acestora în PIB are în vedere faptul că produsul creat reprezintă sursa de bază din
care se asigură finanțarea, iar mărimea acestuia condiționează, în mod decisiv, potențialul
financiar al țării. Or, menținerea volumului cheltuielilor publice în limite acceptabile față de
dimensiunile PIB optenabil este o premisă indispensabilă pentru ca acestea să poată fi finanțate
din resursele curente (obișnuite sau ordinare) și să se evite apelul la resurse extraordinare, cu
implicațiile corespunzătoare. În același context, se conturează și perspectiva apariției
eventualului deficit bugetar, în eventualitatea asumării de către guverne a unor cheltuieli publice
(bugetare) mai mari decât resursele (veniturile) curente ce se pot procura.
La rândul său, structurarea cheltuielilor publice, în cadrul aceleiași politici, trebuie să se
concretizeze prin opțiuni sau decizii de alocare a resurselor, pe destinații corespunzătoare
înfăptuirii acțiunilor sau obiectivelor economice și sociale asumate de către guvern în fiecare

67
etapă a evoluției societății, alegându-se între variantele posibile pe cele mai avantajoase. În acest
scop, se impune și aplicarea „analizei cost-beneficii (avantaje)”, urmărindu-se asigurarea unui
raport judicios între cheltuielile curente (de funcționare) și cele de investiții, inclusiv eventuala
distribuție a celor din urmă pe mai mulți ani bugetari. Sub cel din urmă aspect, se constată faptul
că, de regulă, obiectivele de mai mare amploare se eșalonează spre a fi îndeplinite pe parcursul
mai multor ani bugetari, ceea ce impune ca și deciziile privind finanțarea lor să asigure corelarea
dimensiunilor și structurii cheltuielilor aferente și în plan multianual, prevenindu-se imobilizările
financiare neraționale și risipa de resurse bănești publice.
Pe aceiași coordonată se înscrie și realizarea unui raport optim între cheltuielile de
personal și cele materiale, față de care se constată, adesea, o tendință negativă, de
supradimensionare a primei categorii în defavoarea celei din urmă. Ca urmare, prin politica
promovată ar trebui să se asigure o structură a cheltuielilor adecvată funcționării performante a
entităților publice, concretizată prin proporțiile ce revin consumurilor materiale, față de și plățile
pentru personalul angajat, respectiv celor de funcționare (curente) comparativ cu investițiile,
creându-se, totodată, premise favorabile modernizării și eficientizării activităților acestor entități.
O altă coordonată importantă a politicii financiare în domeniul cheltuielilor publice, ce
interacționează profund cu cele anterioare, rezidă în asigurarea, sub aspect financiar, a
funcționării normale a statului, respectiv a instituțiilor sale. În acest sens, deciziile de finanțare a
cheltuielilor trebuie să evite, atât subdimensionarea, cât și supradimensionarea sumelor alocate în
raport cu nevoile reale de funcționare eficientă a instituțiilor publice. Ambele situații posibile ar
avea impact negativ asupra îndeplinirii sarcinilor de activitate și folosirii eficiente a resurselor la
nivelul fiecărei instituții, dar și în desfășurarea de ansamblu a activităților economice și sociale.
În mod necesar, o coordonată distinctivă a politicii financiare, cu privire la cheltuielile
publice, trebuie considerată a fi asigurarea unei eficiențe cât mai ridicate în realizarea
obiectivelor sau acțiunilor finanțate, pornind de la cunoașterea elementelor de efort și de efect
aferente și a modului specific de exprimare și cuantificare a lor. Aceasta presupune, concomitent,
luarea în considerare a unor indicatori adecvați pentru exprimarea elementelor de cost și avantaj,
respectiv a nivelului de eficiență, incluzând și aspecte ale incidenței cheltuielilor finanțate asupra
vieții economico-sociale, în ansamblu, cum sunt: gradul de ocupare a forței de muncă, numărul
de elevi/studenți la 1000 de locuitori, durata medie de viață etc.
Prin conținutul său, modul de concretizare a acestei coordonate interacționează cu
optimizarea structurii și proporțiilor ce revin ofertelor de utilității publice, în raport cu cele
private, scopul urmărit fiind reprezentat sintetic prin maximizarea utilităților totale ce pot fi
utilizate, pe de o parte, și minimizarea costurilor aferente, pe de altă parte.
Tot o coordonată importantă a politicii financiare, în sfera cheltuielilor publice, constă în
alegerile privind formele, metodele sau procedeele de ordin tehnic utilizabile pentru realizarea
proceselor de alocare/cheltuire a resurselor financiare corespunzătoare, având în vedere
specificitatea activităților finanțate. Sub acest aspect, prezintă un interes deosebit opțiunile de
aplicare a metodelor alternative de accesare a resurselor financiare de către entitățile publice în
raport cu natura și particularitățile activității lor, luând în considerare avantajele sau
dezavantajele implicate. Așa, de pildă, este necesar să se aleagă între alocarea/finanțarea
bugetară (integrală sau parțială) nerambursabilă, efectuată din fondurile bănești ale statului,
inclusiv ale autorităților locale și autofinanțarea din veniturile optenabile direct în propria
activitate a entităților publice.
În principiu, promovarea finanțării nerambursabile presupune alocarea sumelor pentru
acoperirea cheltuielilor unei entități publice din fondurile bugetare de care dispun autoritățile

68
statale și se consideră a fi nestimulativă pentru că ea nu asigură cointeresarea personalului
angajat în îmbunătățirea activităților respective (prin prisma manifestării raporturilor de
intercondiționare între cheltuielile efectuate și rezultatele obținute de entitatea finanțată). Dar,
aplicarea ei devine o alegere viabilă, mai ales, acolo unde, prin natura activității derulate, nu se
creează valoare nouă, iar serviciile publice sunt furnizate gratuit și, deci, nu se pot obține venituri
proprii acoperitoare cheltuielilor, cum este cazul majorității instituțiilor publice care funcționează
în sfera activităților nemateriale.
Spre deosebire, aplicarea autofinanțării implică folosirea resurselor proprii, respectiv a
veniturilor ce se obțin în propria activitate, pentru acoperirea cheltuielilor efectuate de entitățile
publice și este recomandabilă, mai ales, în situația întreprinderilor cu capital de stat. Alegerea
acestei metode de finanțare a cheltuielilor (în cadrul politicii financiare publice) favorizează
manifestarea condiționărilor directe dintre calitatea și cantitatea activității realizate de către
entitatea publică, pe de o parte, și mărimea veniturilor optenabile de care aceasta poate dispune
pentru acoperirea cheltuielilor sale, pe de altă parte. Este evident că promovarea acestei
alternative de finanțare a nevoilor publice poate stimula, într-o măsură mult mai mare decât
finanțarea bugetară, lucrătorii și entitățile respective în desfășurarea de activități la niveluri
calitativ superioare, urmărind obținerea de venituri mai mari, acoperitoare cheltuielilor, ceea ce
implică și creșterea eficienței în folosirea resurselor financiare publice.
Pe de altă parte, nu este exclusă nici opțiunea de politică a finanțării cheltuielilor publice
prin aplicarea combinată a autofinanțării cu finanțarea bugetară (parțială), în funcție de natura
activităților și mărimea veniturilor proprii optenabile. Astfel, în cazul entităților publice care pot
obține venituri mai reduse din propria activitate, acestea fiind insuficiente acoperirii în întregime
a cheltuielilor necesare funcționării lor normale, apare posibilă autofinanțarea (parțială) directă
din venituri realizate, urmând ca numai diferența de resurse necesare să se aloce din fondurile
publice. O asemenea opțiune creează unele premise mai favorabile cointeresării lucrătorilor și
instituțiilor respective și eficientizării activităților desfășurate, comparativ cu cele specifice
finanțării integrale din fondurile publice administrate la alte niveluri decizionale.
O altă coordonată majoră a politicii financiare în domeniul cheltuielile publice rezidă în
conceperea și promovarea unor modalități de influențare pozitivă a evoluției de ansamblu sau a
anumitor laturi ale vieții economico-sociale, ceea ce se concretizează în măsura în care opțiunile
și deciziile privind realizarea acestor cheltuieli asigură funcționarea eficientă a instituțiilor de stat
și contribuie la dezvoltarea societății. Așa, de pildă, angajarea de cheltuieli sub forme ale
acordării de stimulente angajaților cu rezultate, performanțe sau de subvenții pentru entitățile
care realizează anumite activități cu impact pozitiv major asupra evoluției societății, se înscrie pe
o asemenea coordonată a politicii cheltuielilor publice. In mod deosebit, se distinge promovarea
unor asemenea politici pentru influențarea evoluției economiei, susținând creșterea echilibrată a
acesteia, mai ales, prin finanțarea de investiții publice productive33.
Din aceeași perspectivă, fundamentarea deciziilor de alocare a resurselor publice în baza
determinării raporturilor dintre costuri și avantaje pentru fiecare acțiune sau obiectiv de finanțat,
ca și alegerea judicioasă a metodelor și tehnicilor de finanțare a cheltuielilor, pot contribui, atât
la eficientizarea cheltuielilor, cât îmbunătățirea activităților economice și sociale. Pe plan mai
larg, prin politica cheltuielilor publice se poate exercita o influență semnificativă asupra evoluției
de ansamblu a economiei, fie în direcția temperării ritmului prea rapid de creștere (în fazele de
boom economic), fie în cea a relansării sau stimulării creșterii economice (în perioade de criză,

33
Madgearu V., Drumul echilibrului financiar, Atelierele Adevărul, Bucureşti, 1935, p.122.

69
recesiune sau stagnare economică).

4.3. Coordonate ale politicii în domeniul resurselor financiare publice (bugetare)

Procurarea resurselor financiare și constituirea de fonduri bănești la dispoziția autorităților

publice constituie o problematică ce implică, de asemenea, opțiuni sau decizii referitoare la
stabilirea nevoilor de resurse, a formelor, metodelor și tehnicilor operaționale etc. aplicabile, în
acest scop, care concretizează o politica financiară caracteristică acestui domeniu, ce presupune, la
rândul său, anumite coordonate.
Una dintre coordonatele principale ale politicii resurselor financiare publice constă în
dimensionarea acestora și stabilirea surselor de procurare a lor. Sub acest aspect, o primă opțiune
se referă la evaluarea mărimii resurselor ce se pot mobiliza în procesul repartizării produsului
intern brut (PIB), care reprezintă sursa de bază pentru formarea tuturor fondurilor bănești. Dar, la
rândul său, cuantificarea resurselor financiare publice optenabile din această sursă trebuie să țină
seama, atât de dimensiunile PIB previzibil a se realiza în perioada avută în vedere, cât și de
proporțiile acceptabile ale distribuirii și redistribuirii sale pentru constituirea diferitelor fonduri
bănești publice. Între aceste resurse, locul central revine celor procurate sub forme ale
prelevărilor fiscale, la cel mai reprezentativ fond financiar public, denumit fondul bugetar.
În consecință, este de admis că o dimensiune globală a resurselor financiare (bugetare)
publice (Rbp), care poate sta la baza opțiunilor de politică financiară privind procurarea acestora pe
seama repartiției produsului intern brut (PIB), rezultă, în principiu, ca produs între mărimea
previzionată a acestuia din urmă și o cotă procentuală (medie) a prelevărilor (cp), conform unei relații
de forma:
PIB x c p
Rbp  (6.1),
100

Dependența cvasitotală a cuantumului resurselor financiare publice (ce se pot procura) de

mărimea PIB realizabil are un caracter obiectiv și se impune a fi reflectată în deciziile de politică
financiară publică. De asemenea, este evidentă necesitatea unei evaluări cât mai realiste a
mărimii produsului intern brut, deoarece supradimensionarea sau subdimensionarea acestuia
implică determinarea eronată a cuantumului resurselor financiare utilizabile pentru satisfacerea
nevoilor publice și poate antrena efecte negative profunde, nu numai în planul financiar, ci și în
cel socio-economic, general.
Totodată, este necesar a se lua în considerare și faptul că nivelul cotei procentuale a
prelevărilor din produsul creat pentru constituirea de fonduri bănești publice, diferă sensibil de la
o țară la alta. Ea apare a fi, de regulă, mai redusă în țările mai puțin dezvoltate, unde
dimensiunile mai mici ale PIB pe locuitor limitează și proporțiile posibile ale redistribuirii sale
fiscale, deoarece din aceeași sursă trebuie să se asigure, în primul rând, un minim de resurse
indispensabile consumului privat al populației.
Pe de altă parte, în aprecierea proporțiilor de redistribuire fiscală a PIB, în cadrul politicii de
formare a resurselor financiare publice, prezintă interes și corelarea acestora cu opțiunile pentru
satisfacerea nevoilor totale de bunuri și servicii, luând în considerare și posibilitățile de armonizare a
ofertelor (de utilități) private și publice, ceea ce poate conduce la decizii diferite, în condiții concrete

70
de timp și spațiu.
Altă coordonată a politicii financiare publice, în acest domeniu, se conturează în măsura
în care resursele curente (ordinare) provenite (mai ales) prin redistribuirea PIB rezultă a fi
insuficiente și se concretizează prin opțiuni sau decizii referitoare la folosirea de resurse
extraordinare, de regulă, sub forme ale împrumuturilor publice. În acest caz, politica financiară
în domeniul resurselor financiare publice include stabilirea proporțiilor și a modalităților de a
procura resurse bănești prin contractarea de către stat a unor asemenea împrumuturi.
În general, însă, apelul la resurse extraordinare, incluzând eventual și o emisiune
monetară excesivă, trebuie să țină seama de impactul promovării unei asemenea politici, atât în
planul financiar-monetar, cât și în cel economic și social. Ca urmare, asemenea opțiuni sau
decizii necesită și evaluarea efectelor (pozitive sau negative) însoțitoare, care s-ar putea
concretiza în creșterea produsului intern brut, dar și a datoriei publice, cu cheltuielile
suplimentare generate de ea, ca și posibilitatea relansării unei economii stagnante sau în criză, cu
reducerea șomajului, dar și creșterea inflației etc.
În același context, al coordonatelor politicii privind resursele financiare publice, se
disting și opțiunile pentru procurarea de resurse din interiorul sau din exteriorul țării respective,
cele din urmă îmbrăcând, în mod obișnuit, forma împrumuturilor obținute de la creditori externi,
iar uneori pe cea a ajutoarelor financiare nerambursabile oferite de alte state. Din această
perspectivă, este de admis că, în principiu, deciziile respective ar trebui orientate spre folosirea
resurselor interne, inclusiv sub forma împrumuturilor publice, în timp ce apelul la resurse din
exterior ar urma să aibă un caracter mai restrictiv. Această orientare are în vedere și condițiile
mai dificile în cazul celor din urmă, exprimate, mai ales, prin implicații specifice datoriei publice
externe cu cheltuielile aferente, inclusiv celor cu plata dobânzilor (în valută), care pot agrava,
ulterior situația financiar-valutară a țării îndatorate. De aceea, luarea deciziilor de acest tip
trebuie să se întemeieze și pe cunoașterea posibilităților de achitare ulterioară a datoriilor create,
astfel, pe seama altor resurse interne, luând în considerare și efectele de amplificare a efortului
valutar al țării respective și de scurgere de PIB în exterior, mai ales, cu prilejul plății dobânzilor
corespunzătoare datoriei publice externe.
Totuși, în anumite limite și condiții, îndatorarea statului (inclusiv în exterior) poate fi o
soluție viabilă, mai ales, pentru depășirea unui impas financiar, permițând și obținerea de efecte
benefice pe planul dezvoltării economice, atunci când, prin folosirea judicioasă a împrumuturilor
contractate, ritmul creșterii PIB devansează pe cel al sporirii îndatorării34, ceea ce impune ca o
asemenea decizie de politică financiară să fie fundamentată sub toate aspectele pe care le
incumbă.
O a doua coordonată a politicii resurselor financiare publice se referă la alegerea
formelor, metodelor, instrumentelor și tehnicilor de efectuare a prelevărilor la fondurile
financiare publice. Corespunzător acestei coordonate, între opțiunile asupra formelor concrete
sub care se pot procura resursele financiare publice un loc central revine conceperii și promovării
unui sistem de impozite cu o structură adecvată, cât mai deplin, principiilor generale ale
impunerii dar și înfăptuirii obiectivelor specifice fiecărei țări sau perioade a evoluției. Se
încadrează aici și opțiunile pentru un număr mai mare sau mai mic de forme ale impozitelor și
taxelor practicate, pornind de la condițiile social-economice concrete și obiectivele politicii
generale. În mod obișnuit, este de preferat un sistem mai simplu, cu un număr mai redus de
forme ale prelevărilor fiscale, cărora le revin, atât rolul de resursă financiară, cât și cel de

34
Duverger M., Finances Publiques, Presses Universitaires de France, Paris, 1963, p.260.

71
instrument de influențare a evoluției vieții economice și sociale, în concordanță cu opțiunile de
politică generală.
Din perspectivă teoretică, nu este exclusă nici opțiunea pentru un sistem mai complex de
impozite, dar există și opinii care merg până la a recomanda practicarea unui singur impozit, caz
în care, însă, pot să apară dificultăți, atât în planul procurării efective a resurselor financiare, cât
și, mai ales, în cel al aplicării diferitelor principii ale impunerii, inclusiv în folosirea impozitului
ca instrument de influențare, având în vedere complexitatea proceselor economice și sociale cu
care interacționează acesta.
O a treia coordonată, de interes deosebit pentru politica resurselor financiare publice,
rezidă în alegerea sistemelor de impozitare (sub aspect tehnic), mai ales, a veniturilor, care ar
trebui să permită, între altele, realizarea echității fiscale, dar și evitarea egalitarismului social, cu
impact negativ asupra dezvoltării societății. Un asemenea egalitarism poate decurge dintr-o
progresivitate prea înaltă a cotelor de impozit, care ar genera efecte negative, de descurajare în
planul interesului pentru muncă și investiții. Concomitent, însă, promovarea echității fiscale
presupune ca în repartizarea sarcinilor fiscale să se ia în considerare puterea contributivă a
diferitelor categorii de persoane, ceea ce se exprimă, în principiu, prin mărimea veniturilor brute,
dar nu poate fi ignorată nici mărimea celor nete, de care contribuabilii pot dispune în mod efectiv
pentru satisfacerea propriilor nevoi. În cadrul acestei coordonate ar urma, deci, să se creeze
premise favorabile, atât încurajării eforturilor de a se investi, produce, munci și economisi, cât și
asigurării resurselor indispensabile traiului decent al populației și dezvoltării societății.
Totodată, se conturează, ca o a patra coordonată a politicii resurselor financiare publice,
stabilirea modalităților de acțiune prin formele, metodele și tehnicile operaționale aferente
impozitelor, folosite în ipostaza lor de pârghii economico-financiare pentru influențarea evoluției
cantitative și calitative a proceselor economice și sociale, respectiv reglarea acestor procese, în
raport cu conjunctura economică și obiectivele dezvoltării țării. Sub acest aspect, este revelatoare
promovarea de politici fiscale, axate pe folosirea instrumentelor financiare concretizate prin
impozite, în cadrul unor mecanisme de influențare a economiei de piață, atât în țările dezvoltate,
cât și în cele în curs de dezvoltare. Cu deosebire, se remarcă influența exercitată prin politica
prelevărilor fiscale, constând în acordarea de facilități pentru stimularea agenților economici în
amplificarea și modernizarea activității lor, cu impact direct și asupra dezvoltării societății. Între
acestea, se remarcă, mai ales, acordarea scutirilor, reducerilor sau amânărilor la plata
impozitelor, cu deosebire în cazul impozitului pe profitul obținut și folosit în anumite condiții,
respectiv a bonificațiilor legate de efectuarea unor cheltuieli cu cercetarea științifică și, în
general, adaptarea cotelor de impozit și a structurii sistemelor de impozite de o manieră
favorabilă realizării anumitor obiective economice și sociale.
Tot ca o coordonată a politicii în domeniul resurselor financiare publice bugetare, ce
implică, însă, și pe cel al cheltuielilor publice, trebuie considerată alegerea modalităților de
reglare a raporturilor (financiare) dintre stat și întreprinderile cu capital de stat, având în vedere
existența mai multor variante aplicabile, cu avantajele și dezavantajele aferente. Așa, de pildă,
prin politica financiară adoptată se poate opta, în principiu: fie pentru preluarea integrală la
bugetul public a veniturilor realizate de întreprinderi și acoperirea din același buget a tuturor
cheltuielilor efectuate de ele; fie pentru reglarea per sold, preluând la bugetul statului numai
excedentul de venituri (profit) sau acoperind eventualul deficit reprezentând diferența între
cheltuielile mai mari și veniturile mai mici (pierderi); fie pentru încasarea de dividende din
profitul ce se obține de întreprinderile respective, acordându-le acestora (în prealabil), o largă
autonomie funcțională. Deoarece, fiecare dintre opțiunile respective prezintă avantaje și

72
dezavantaje importante, autoritățile publice urmează să decidă alternativa de politica aplicabilă,
mergând până la a se redimensiona sectorul economic de stat, prin crearea de noi întreprinderi
sau prin privatizarea unora existente. Sub cel din urmă aspect, se observă că tendința din ultimele
decenii este de restrângere a acestui sector prin privatizarea unor întreprinderi cu capital de stat,
mai ales, în țările dezvoltate, fără însă a se exclude total nici mutațiile în sens invers, cu
deosebire, în condițiile conjuncturale de tipul recesiunii sau crizei economico-financiare, sau în
situații specifice statelor în curs de dezvoltare.
În mod deosebit, se impune ca o coordonată a politicii financiare publice, ce vizează
deopotrivă cheltuielile și resursele publice, asigurarea premiselor necesare stării de echilibru
financiar-monetar în economie. Sub acest aspect, este necesar și posibil ca prin asemenea decizii
de politică financiară să se asigure o evoluție corelată a proceselor de formare a resurselor
financiare, pe de o parte, cu cele de alocare și cheltuire a lor, pe de altă parte. În anumite condiții,
însă, generate uneori de factori cu caracter conjunctural, este posibilă și o politică de acceptare
temporară a dezechilibrului între resursele curente (mai mici) și cheltuielile (mai mari),
concretizate într-un deficit bugetar public, căruia îi poate reveni și un rol de demaror pentru
relansarea economiei, mizându-se pe impulsul dat (prin finanțarea acestuia) activității economice
creatoare de noi resurse financiare, ce vor servi la restabilirea echilibrului bugetar și a celui
financiar.
De altfel, se poate constata că acceptarea unor cheltuieli publice mai mari decât resursele
financiare publice curente (ordinare) utilizabile, respectiv a deficitului bugetar finanțat din
resurse extraordinare, a devenit una din principalele opțiuni de politică financiară publică în
perioadele de stagnare sau recesiune economică, având ca scop relansarea economiei sau
stimularea creșterii economice. Din acest punct de vedere, este semnificativ și faptul că trecerea
la reglementarea condițiilor în care se poate apela la asemenea soluții reprezintă o realitate în
politica financiară aplicată de multe state, în lumea contemporană. Dar, în același timp,
constituie o preocupare de prim plan a guvernelor de a preveni sau ține sub control fenomenele
inflaționiste, ce se pot declanșa prin promovarea unor asemenea politici financiare publice,
denumite și expansioniste, a căror eficacitate este pusă încă sub semnul incertitudinilor.

73
 CAPITOLUL 5 CHELTUIELILE PUBLICE – COMPONENTĂ
FUNDAMENTALĂ A FINANȚELOR PUBLICE
5.1. Concepte privind cheltuielile publice
Conceptul de cheltuială publică este utilizat cu mai multe sensuri, dintre care se disting
cel juridic și cel economic.
În sens juridic, noțiunea de cheltuială publică semnifică o plată legată de funcționarea
instituțiilor publice și, în general, de înfăptuirea activităților cu caracter public, inclusiv a
întreprinderilor cu capital de stat. În această primă accepțiune, apare în prim plan faptul că
cheltuielile publice se realizează printr-un complex de organe și entități publice (instituții,
întreprinderi etc.), cu competențe în avizarea și efectuarea operațiunilor de plăți pe seama
resurselor financiare publice, respectiv în cheltuirea banului public, potrivit normelor legale.
Spre deosebire, în sens economic, noțiunea de cheltuială publică exprimă procesele
economice de repartiție a PIB, concretizate prin alocarea și utilizarea resurselor bănești
(financiare), pentru realizarea de acțiuni considerate de interes public, la nivel național sau al
colectivităților locale etc. Această a doua accepțiune include în sine și conținutul de procese
economice de consum public de resurse, ce se efectuează în legătură directă cu satisfacerea
nevoilor de utilități sociale publice.
Așadar, în sens economic, conceptul de cheltuială publică exprimă o anumită categorie de
procese și relații economice care se manifestă între autoritățile publice (de stat), pe de o parte și
persoane fizice sau juridice, pe de altă parte, cu prilejul alocării (pe destinații) și utilizării
resurselor financiare administrate de către aceste autorități. Expresie a manifestării finanțelor,
conținutul cheltuielilor constă în procesele și relațiile economice în formă bănească prin care are
loc distribuirea și utilizarea efectivă a fondurilor financiare publice. În acest caz, este avut în
vedere conținutul cheltuielilor publice de relații de redistribuire financiară a PIB sau chiar a
avuției naționale, respectiv de realocare a resurselor, prin intermediul autorităților publice, în
favoarea diferitelor persoane fizice și juridice aflate în ipostaza de beneficiare de utilități sociale,
inclusiv de bani publici. Astfel, ele se află la baza ofertei de utilități publice, sub formele
bunurilor și serviciilor destinate consumului public și, în principiu, trebuie să asigure, sub aspect
financiar, funcționarea normală instituțiilor de stat, respectiv îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor
statului. În același timp, conținutul lor se află sub incidența programelor de guvernare ale
grupurilor care dețin puterea în stat, iar, în mod obișnuit, se concretizează prin finanțarea de
acțiuni, considerate de interes public, ce corespund obiectivelor urmărite de către autoritățile
publice.
Pe de altă parte, specificul activităților ce antrenează alocarea și cheltuirea de resurse
bănești, fie direct de către entități publice, fie prin intermediul bugetului public, determină și o
altă interpretare a noțiunii de cheltuială publică. Sub acest aspect, conceptul de cheltuială publică
are un sens mai larg, atunci când se referă la ansamblul activităților cu caracter public, incluzând
și pe cele materiale din întreprinderile cu capital de stat, în care cheltuielile se acoperă, în

74
principiu, din venituri proprii. Comparativ, el are un sens mai restrâns, atunci când sunt avute în
vedere doar activități ce se desfășoară prin instituții publice (bugetare), iar cheltuielile acestora
sunt, în principiu, reflectate în bugetul public. În acest din urmă caz, conceptul de cheltuială
publică presupune alocarea de sume din buget și se confundă, adesea, cu cel de cheltuială
bugetară (a statului) .
În interpretarea noțiunii de cheltuială publică prezintă un deosebit interes abordarea
acesteia de pe pozițiile, fie ale concepției clasice, fie ale concepției moderne, cu privire la
finanțele publice.
Astfel, în concepția economiștilor clasici, cheltuiala publică reprezintă o consumațiune de
valori cu caracter definitiv, nerecuperabil. Ea afectează în sens negativ mărimea produsului
național și duce la o diminuare a avuției naționale, având și un impact nefavorabil asupra
reproducerii capitalului și prosperității națiunii. Această interpretare corespunde viziunii clasice
asupra activității neproductive a statului, care era considerat doar un consumator de resurse
pentru realizarea acțiunilor cu caracter public finanțate din resursele publice. În mod firesc,
cheltuielile aferente acestora se cereau reduse la strictul necesar, pentru ca astfel efectul negativ
antrenat să fie cât mai redus.
Prin comparație, în concepția modernă, cheltuiala publică este interpretată în contextul
reconsiderării rolului atribuit statului, văzut în altă ipostază decât aceea de simplu consumator de
resurse pentru îndeplinirea sarcinilor tradiționale. Prevalează acum ideea că prin rolul ce-i revine,
ca stat al bunăstării, acesta realizează în bună măsură o redistribuire a produsului creat și, prin
urmare, cheltuielile publice nu mai reprezintă doar consumuri definitive de resurse, ci și procese
de realocare a resurselor, în scopul folosirii mai raționale a acestora, respectiv al asigurării unei
dezvoltări echilibrate a economiei și al stabilității sociale.
În noile condiții, conform teoriei regulaționiste, statul este prezentat ca partener social,
având ca preocupare păstrarea echilibrului întregului sistem și implicit satisfacerea mai deplină a
nevoilor întregii colectivități. Astfel, cheltuielile specifice instituțiilor de stat care funcționează
în sfera activităților nemateriale, pot avea, fie și numai indirect, unele efecte pozitive asupra
produsului creat și avuției naționale. În contrast cu interpretarea clasică, se admite acum că
instituțiile de stat tradiționale și, mai ales, unele nou create pot exercita o acțiune favorabilă
dezvoltării societății și creșterii avuției naționale.
Caracteristic, pentru concepția modernă asupra cheltuielilor publice, apare faptul că ele
sunt privite și ca procese de realocare a resurselor, deoarece o bună parte a acestora
concretizează preocupările statului pentru orientarea utilizării lor în concordanță cu anumite
criterii de optim social-economic. Realocarea resurselor financiare ca procese de redistribuire
prin cheltuieli publice, (fără a reprezenta un consum public), poate fi invocată ca argument în
favoarea asimilării acestora celor private, considerate, în principiu, recuperabile pe seama
rezultatului global al activităților în care sunt angajate.
Așadar, în interpretarea modernă, cheltuielile publice sunt recunoscute doar parțial ca
expresie a unor procese de consum final; cealaltă parte a lor are, fie un caracter recuperabil, fie
unul de realocări de resurse, ele generând, pe ansamblu, în mod direct sau indirect, efecte

75
pozitive asupra reproducției sociale. Această interpretare, determinată de specificul acțiunilor ce
se finanțează, se reflectă și în dimensionarea și structurarea cheltuielilor publice, chiar dacă, într-
o anumită măsură, opțiunile în acest domeniu au o semnificație politică ce prevalează asupra
celei economice.
Abordarea diferențiată prin prisma efectelor antrenate de cheltuielile publice permite
aprecierea mai nuanțată a eficienței lor și fundamentarea deciziilor prin utilizarea de criterii și
modele de optimizare adecvate. În acest context, limitarea unor categorii de cheltuieli, ca cele de
tipul transferurilor, cu acordarea de subvenții etc., se consideră a avea o influență pozitivă,
favorabilă creșterii eficienței și dezvoltării economice și sociale.
Prin urmare, considerate global, cheltuielile publice vizează atât sfera activităților
nemateriale, cât și pe cea a activităților materiale. Ele se concretizează prin finanțarea de acțiuni
de interes public cu un conținut preponderent social-cultural și de servicii generale, inclusiv de
apărare națională, dar și unul economic. Prin efectuarea lor, se creează condițiile necesare
funcționării organelor și instituțiilor de stat, care, principial, desfășoară activități nemateriale, sau
realizării unor procese economice (materiale), de producere de bunuri și servicii, ce se reflectă în
produsul național. Aceasta implică plăți efectuate pe seama resurselor financiare publice pentru
achiziționarea sau crearea de bunuri și echipamente, atât de natura investițiilor (terenuri, clădiri,
instalații etc.), cât și de funcționare curentă a instituțiilor și întreprinderilor din sectorul public
(materiale, energie electrică, salarii etc.).
Conținutul cheltuielilor publice s-a diversificat continuu, corespunzător mutațiilor
survenite în planul activității instituțiilor și al rolului statului, ajungându-se ca sistemul acestora
să înglobeze și unele cheltuieli specifice, menite să servească drept instrumente de influențare
asupra evoluției societății.
În raport cu modul de finanțare a cheltuielilor de interes public la care se referă, sistemul
cheltuielilor publice cuprinde următoarele componente majore: cheltuieli bugetare; cheltuieli
extrabugetare; cheltuieli speciale; cheltuieli ale întreprinderilor (entităților economice) cu capital
de stat.
Cheltuielile bugetare sunt acelea înscrise în bugetul public și finanțate din fondurile
bănești administrate de către autoritățile publice (centrale sau locale). La rândul lor, cheltuielile
bugetare, care reprezintă principalul subsistem al cheltuielilor publice, se structurează în funcție
de componentele bugetului public și de autoritățile publice la nivelul cărora se administrează
resursele destinate finanțării acestora, pe următoarele categorii:
- cheltuieli finanțate din bugetul administrației de stat centrale sau federale;
- cheltuieli finanțate din bugetele administrațiilor locale sau ale statelor membre ale
federației;
- cheltuieli finanțate din bugetul asigurărilor sociale de stat.
Cheltuielile extrabugetare sunt acelea care se efectuează din resurse (venituri) obținute și
utilizate direct de către instituții publice, în cadrul propriei activități, fără a mai fi vehiculate prin
fondurile bugetare, nemaifiind reflectate în bugetul public.

76
 Cheltuielile speciale vizează realizarea anumitor obiective sau acțiuni de interes public și
sunt finanțate din resurse publice ce se constituie în fonduri speciale, distincte, administrate
direct de către anumite ministere sau alte organe de stat. Așa, de exemplu, fondul pentru
asigurări sociale, fondul pentru sănătate, fondul pentru agricultură, fondul pentru construirea și
modernizarea drumurilor etc. sunt administrate de către ministerele de resort și servesc finanțării
unor nevoi specifice domeniilor respective.
Cheltuielile întreprinderilor sau instituțiilor financiar-bancare cu capital de stat fac
parte, de asemenea, din sistemul cheltuielilor publice, dar, în principiu, nu se reflectă în bugetul
public și deci nu sunt cheltuieli bugetare. Cheltuielile acestor întreprinderi, fie că sunt de
investiții sau de exploatare, au un caracter public (în totalitatea lor) dată fiind proprietatea
publică pe care acestea se întemeiază. În mod firesc, toate întreprinderile publice care
funcționează în sfera activităților materiale, economice, pot obține venituri și constitui fonduri
financiare, pe seama cărora să-și acopere integral cheltuielile și chiar să realizeze, per sold, un
beneficiu (profit).
Dacă avem în vedere autoritățile publice care pot angaja diferitele cheltuieli publice,
acestea se compun din:
- cheltuieli ale administrațiilor centrale (federale) de stat, finanțate din fondurile
bugetare, extrabugetare și speciale, inclusiv din fondul asigurărilor sociale de stat;
- cheltuieli ale administrațiilor locale, regionale etc. finanțate din fondurile bugetare ale
entităților administrativ – teritoriale;
- cheltuieli ale întreprinderilor și altor entități economico-financiare cu capital stat.
La aceste categorii se mai pot adăuga și cheltuielile cu caracter public ale organizațiilor
internaționale, finanțate din resursele mobilizate de la membrii acestora, respectiv de la statele
membre ale acestor organizații.

5.2. Clasificarea cheltuielilor publice

Clasificarea cheltuielilor publice după diferite criterii face posibilă cunoașterea
conținutului economic și rolului diferitelor categorii de cheltuieli, precum și structura lor în
cadrul unor clasificații bugetare adecvate. Principalele criterii generale de clasificare a
cheltuielilor publice sunt de două tipuri, și anume: administrative și economice.
Potrivit criteriilor administrative, cheltuielile publice se grupează în funcție de structura
organelor și instituțiilor publice. În cadrul acestei clasificări se disting: gruparea organică, în
care cheltuielile sunt împărțite după fondurile din care se finanțează (din bugetul general sau
ordinar al statului, din bugetele locale, din bugetele anexe, din conturile speciale de trezorerie);
gruparea funcțională, în care cheltuielile sunt împărțite după specificul activității instituțiilor
publice (administrație publică, armată, învățământ, cultură, sănătate, cercetare științifică etc.).
În cadrul criteriilor economice se întâlnesc mai multe modalități de grupare a cheltuielilor
publice, și anume: după rolul acestora în realizarea procesului reproducției sociale; după natura

77
cheltuielilor; după caracterul productiv al muncii; după conținutul material sau nematerial al
cheltuielilor publice.
După rolul pe care cheltuielile publice îl au în înfăptuirea reproducției sociale, acestea
sunt grupate astfel: cheltuieli reale sau negative și cheltuieli economice sau pozitive.
Cheltuielile reale reprezintă un consum de produs național, și nu au ca efect crearea de
venit național. Cheltuielile reale au un caracter neproductiv și se referă la: întreținerea aparatului
de stat, plata dobânzilor și comisioanelor la împrumuturile de stat, întreținerea și dotarea cu
armament și tehnică de luptă a armatei etc.
Cheltuielile economice au un caracter productiv și se concretizează în: investiții efectuate
de stat pentru înființarea de noi întreprinderi, modernizarea întreprinderilor existente, construirea
de drumuri, poduri și, în general, dezvoltarea infrastructurii.
Cheltuielile economice au drept consecință crearea de produs național, având efecte
favorabile asupra procesului de ansamblu al dezvoltării societății.
Un asemenea criteriu de grupare a cheltuielilor publice permite delimitarea și analiza
acestora după aportul activ la creșterea PIB și avuției naționale și luarea unor eventuale măsuri
de către stat pentru diminuarea cheltuielilor reale și creșterea celor economice.
După natura și aportul cheltuielilor la crearea condițiilor privind activitatea entităților
publice, acestea se grupează în cheltuieli de funcționare sau curente, cheltuieli de transfer și
cheltuieli de investiții.
În categoria cheltuielilor de funcționare sunt cuprinse acele cheltuieli care asigură bunul
mers al activității instituțiilor publice, concretizându-se în plăți pentru salarii, consumuri
materiale sau cheltuieli administrativ-gospodărești.
În categoria cheltuielilor de transfer sunt cuprinse sumele transmise către diferite
persoane care nu participă direct la activitatea curentă a entităților publice: dobânzi, comisioane
și câștiguri aferente împrumuturilor de stat, subvenții acordate firmelor, pensii acordate
veteranilor de război sau altor categorii sociale, ajutoare de șomaj și alte cheltuieli cu caracter
social.
În categoria cheltuielilor de investiții sunt cuprinse cele privind înființarea unor noi
întreprinderi sau modernizarea celor existente și, în general, dotarea cu mijloace de natura
activelor fixe corporale, care asigură cadrul necesar funcționării entităților publice.
După caracterul productiv al muncii, conform căreia și activitatea din sfera neproductivă
creează produs național, cheltuielile publice se grupează astfel: cheltuieli care se autolichidează
(care se recuperează de la beneficiarii acestora, de exemplu: cheltuielile cu întreținerea
locuințelor aparținând statului se recuperează de la beneficiarii acestora, prin plata chiriilor de
către chiriași); cheltuielile reproductive (prin care se creează anumite avantaje economice
societății și presupun încasări de impozite și taxe, care urmează sau preced efectuarea
cheltuielilor, de exemplu: taxe aferente serviciilor de sănătate, de învățământ, contribuții pentru
asigurări sociale ș.a.); cheltuieli productive, prin care se creează diferite comodități curente ale
vieții, de exemplu, mijloace de recreație publică în locuri de agrement care nu asigură creșterea
bazei fiscale a statului (pe calea unor impozite sau taxe aferente); cheltuieli neproductive sau

78
risipitoare în care sunt cuprinse, în special, acele cheltuieli militare care depășesc nevoile
concrete ale apărării naționale.
După conținutul material sau de muncă vie al proceselor prin care se concretizează,
cheltuielile sunt grupate în două mari categorii: cheltuieli materiale și cheltuieli de personal.
În categoria cheltuielilor materiale sunt cuprinse cele ocazionate de achiziționarea
materiilor prime și materialelor, obiectelor de inventar, combustibilului, energiei, utilajelor,
instalațiilor, mijloacelor de transport ș.a. necesare consumului curent sau înzestrării cu active
fixe corporale a întreprinderilor sau instituțiilor de stat.
În categoria cheltuielilor de personal sunt incluse plățile privind salariile și asimilate lor,
pensiile, ajutoarele de șomaj, indemnizațiile acordate personalului angajat în sectorul de stat etc.
În funcție de caracterul permanent sau incidental, cheltuielile statului pot fi grupate astfel:
cheltuieli ordinare, care au caracter permanent și cheltuieli extraordinare, care au caracter
excepțional.
Față de clasificările anterioare se remarcă și faptul că, mai ales în plan bugetar, practica
financiară a statelor și a organismelor internaționale a statuat diferite tipuri de clasificări,
cunoscute și sub denumirea de clasificații bugetare, și anume: a) administrativă; b) economică; c)
funcțională; d) financiară; e) gruparea folosită în organismele ONU ș.a.
Clasificația administrativ-departamentală are la bază instituțiile prin care se efectuează
cheltuielile publice; ministere, instituții publice autonome, unități administrativ-teritoriale, fiind
utilă deoarece alocațiile bugetare se stabilesc pe acești beneficiari. Ea prezintă însă dezavantajul
că un minister, departament, agenție guvernamentală, județ, municipiu, oraș, comună reunește
cheltuieli cu destinații variate. În plus, structura ministerelor (altor structuri centrale și
departamentale) și, respectiv, subordonarea instituțiilor publice se modifică periodic, ceea ce face
ca gruparea cheltuielilor publice conform acestei clasificații să nu asigure comparabilitatea lor, în
timp. De regulă, acest criteriu este folosit pentru repartizarea cheltuielilor publice pe ordonatorii
de credite bugetare.
Clasificația economică se bazează pe folosirea a două criterii de grupare: primul are în
vedere conținutul proceselor de consum exprimate, conform căruia cheltuielile se împart în:
cheltuieli curente (de funcționare) și cheltuieli de capital (cu caracter de investiții); al doilea are
în vedere natura acțiunilor finanțate și împarte cheltuielile în: cheltuieli pentru prestarea
serviciilor publice și cheltuieli de transfer (de resurse bănești).
Cheltuielile curente sunt cele care asigură buna funcționare și întreținere a instituțiilor
publice. Ele reprezintă un consum definitiv de produs intern brut, iar sumele cheltuite trebuie să
se reînnoiască anual, având ponderea cea mai mare din totalul cheltuielilor publice.
Cheltuielile de capital (de investiții) se concretizează în achiziționarea de bunuri destinate
sferei producției materiale sau dotării sferei nemateriale (instituțiilor publice) cu active fixe, care
duc la dezvoltarea și modernizarea patrimoniului public.
Cheltuielile pentru prestarea serviciilor publice cuprind, în general, remunerarea
personalului, alte elemente de cost al prestațiilor, inclusiv a furniturilor necesare bunei
funcționari a instituțiilor publice sau achiziționării de mobilier, aparatură și echipamente.

79
 Cheltuielile de transfer se concretizează prin operațiuni de transmitere a unor sume de
bani de la buget la dispoziția unor persoane juridice (instituții cu activități autofinanțate,
întreprinderi productive), sau fizice (pensionari, șomeri, studenți, elevi etc.), respectiv la bugete
ale administrațiilor locale. Din acest unghi de vedere, ele pot avea un caracter economic
(subvenții, prime pentru stimularea exportului, restructurarea unor activități economice etc.) sau
un caracter social (burse, pensii, ajutoare și alte indemnizații). Se include aici și finanțarea unor
acțiuni de importanță deosebită efectuate prin intermediul administrațiilor publice locale.
Clasificația funcțională folosește drept criterii (în gruparea cheltuielilor publice)
domeniile de activitate, ramurile economiei etc. spre care sunt dirijate resursele financiare
publice sau alte destinații date acestor resurse, legate de efectuarea unor transferuri între
diferitele niveluri ale administrației publice, plata dobânzilor la datoria publică sau constituirea
de rezerve la dispoziția autorității executive.
Gruparea cheltuielilor publice, conform acestui criteriu, reflectă implicit obiectivele
politicii financiare a statului, prin repartizarea resurselor financiare publice pe domenii de
activitate și obiective care definesc nevoile publice.
Clasificația financiară are în vedere momentul în care se efectuează plățile, respectiv
modul în care se concretizează folosirea resurselor financiare publice. Conform acestei
clasificații, cheltuielile se grupează în: a) definitive; b) temporare sau operațiuni de trezorerie;
c)virtuale sau posibile.
Cheltuielile definitive finalizează distribuirea resurselor financiare, având în structură atât
cheltuieli curente, cât și cheltuieli de capital. Cheltuielile publice de acest tip se finalizează cu
plăți la scadențe certe și atestă lichidarea completă a angajamentului statului pentru efectuarea
lor, conform prevederilor din buget. Cheltuielile definitive apar ca posturi distincte în bugetele
publice.
Cheltuielile temporare reprezintă, în marea lor majoritate, operațiuni de trezorerie și sunt
evidențiate în conturi speciale ale trezoreriei. Aceste cheltuieli nu figurează în bugetele publice,
ci se gestionează separat prin conturi ale trezoreriei publice, fiind urmate de finalizarea prin plăți
cu scadențe certe.
Cheltuieli virtuale sau posibile sunt acelea pe care statul se angajează să le efectueze în
anumite condiții, cum ar fi cele legate de acțiuni sau obiective neprevăzute și finanțate pe seama
rezervelor la dispoziția guvernului sau cele rezultate din garantarea de către stat a împrumuturilor
contractate de persoane private.

5.3. Caracterizarea globală a cheltuielilor publice

Manifestarea cheltuielilor publice ca fenomen financiar este marcată de condițiile
economice și sociale ce au caracterizat evoluția societății în diferitele etape istoricește
determinate. O caracterizare globală a cheltuielilor publice trebuie efectuată, atât prin prisma
nivelului cheltuielilor publice, cât și a structurii și dinamicii acestora.

80
 Nivelul (cuantumul) cheltuielilor publice totale și al diferitelor categorii de cheltuieli
poate fi și trebuie apreciat, în primul rând, ca volum sau mărime absolută a acestora luând în
considerare, atât în expresia lor nominală (Cpn), cât și pe cea reală (Cpr).
Diferența de mărime între cheltuielile publice în expresie nominală și cele în expresie
reală decurge din nivelul de preț în care sunt exprimate acestea. În condițiile creșterii
inflaționiste a prețurilor, volumul cheltuielilor publice în expresie nominală are la bază
exprimarea cheltuielilor publice în prețuri curente, iar volumul cheltuielilor publice în expresie
reală are la bază exprimarea cheltuielilor publice în prețuri constante. Pentru transformarea
mărimii cheltuielilor publice din expresia nominală în cea reală, se folosește indicele prețurilor
(Ip) denumit și "deflatorul", formula de calcul fiind următoarea:
Cp 1n
Cp 1 
r
(7.1.)
Ip 1 / 0
unde:
P
Ip 1 / 0  1 (7.2.)
P0
în care: P1 - nivelul prețurilor în perioada curentă; P0 - nivelul prețurilor în perioada de bază.
Influența exercitată de creșterea inflaționistă a prețurilor, ce se regăsește în volumul
cheltuielilor exprimate prin prețuri curente, este astfel corectată, comparațiile și aprecierile
devenind concludente, în aceste condiții.
Nivelul cheltuielilor publice, în expresie nominală sau reală, este util pentru a reflecta
volumul acestora (în monedă națională) și servește la efectuarea de analize numai pe plan intern,
național. Pentru efectuarea de comparații pe plan internațional, se folosesc , în principal,
următorii indicatori:
- ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut (CPPIB), calculată prin raportarea
mărimii nominale a cheltuielilor publice la produsul intern brut, exprimat de asemenea în prețuri
curente, după relația:
C np
CPPIB   100 (7.3.)
PIB n
unde: Cpn – volumul cheltuielilor publice în prețuri curente; PIBn – produsul intern brut, în
prețuri curente.
- cheltuielile publice medii pe locuitor, în dolari SUA, calculat pe baza relației:
CPUSD
CPloc.  (7.4.)
N
unde: CPUSD – cheltuieli publice exprimate în dolari SUA; N – numărul de locuitori.
În țările în care volumul PIB pe locuitor este mai mare, cheltuielile publice pe locuitor
sunt mai ridicate, comparativ cu situația din țările mai puțin dezvoltate. De exemplu, în țări cu un
PIB pe locuitor de peste 10.000 dolari, cheltuielile publice reprezintă în deceniul anterior circa
6.000 $/locuitor, în timp ce pentru cele slab dezvoltate, cu un volum al PIB de până la
2.000$/locuitor, cuantumul acestor cheltuieli se ridică numai până la circa 600$/locuitor.

81
 Evoluția cheltuielilor publice, ca fenomen economic, se înscrie în contextul dezvoltării
economice și sociale a fiecărei țări, aflându-se în relație directă cu dezvoltarea instituțiilor de tip
statal și cu particularitățile sistemului social-economic existent. Apar, astfel, diferențieri sensibile
în privința volumului și structurii cheltuielilor publice, atât în timp cât și în spațiu, ele
înregistrând, în principiu, o tendință generală de creștere.
Sub aspectul ponderii lor în produsul intern brut, mărimea cheltuielilor publice pentru țări
industrializate a înregistrat creșteri considerabile (chiar dacă nu au fost egale pentru toate țările),
care pot fi explicabile prin raportare la condițiile politice și social-economice ale fiecărei țări și la
o anumită perioadă de timp, creșterile constituind un fenomen general în ciuda diferențelor
instituționale, geografice și barierelor lingvistice existente între țările analizate. Ponderea
cheltuielilor publice în PIB în țări industrializate, în perioada 1913-2009, este redată în tabelul
următor.

Tabel nr.2: Ponderea în PIB a cheltuielilor publice în țări industrializate în perioada

1913-2009
-%-
Țări/perioadă 1913 1937 1960 1980 1996 2009
Australia 16,05 14,8 21,2 34,1 35,9 34,21
Austria 17 20,6 35,7 48,1 51,6 53,0
Canada : 25 28,6 38,8 44,7 44,0
Franța 17 29 34,6 46,1 55 56,2
Germania 14,8 34,1 32,4 47,9 49,1 47,5
Italia 17,1 31,1 30,1 42,1 52,7 51,8
Irlanda : 25,5 28 48,9 42 48,2
Japonia 8,3 25,4 17,5 32 35,9 36,15
Noua Zeelandă : 25,3 26,9 43,8 49,2 32,06
Norvegia 9,3 11,8 29,9 43,8 49,2 46,2
Suedia 10,4 16,5 31 60,1 64,2 53,0
Elveția 14 24,1 17,2 32,8 39,4 34,1
Marea Britanie 12,7 30 32,2 43 43 51,4
SUA 7,5 19,7 27 31,4 32,4 42,1
Belgia 13,8 21,8 30,3 57,8 52,9 54,1
Olanda 9 19 33,7 55,8 49,3 51,4
Spania 11 13,2 18,8 32,2 43,7 45,8
Media 12,7 18,7 22,8 44,8 45,6 45,95
Sursa: Sava Anca _ teză de doctorat, FEAA, 2012;

Politicile privind cheltuielilor publice au înregistrat modificări semnificative încă din anii
1900, odată cu pregătirile pentru Primul Război Mondial, și ca urmare a influenței unei
multitudini de alți factori economici, sociali, demografici, globalizarea etc., dar și în funcție de
obiectivele politicilor interne și externe promovate de guvernele aflate la conducere.

82
 Nivelul scăzut al cheltuielilor publice, ca pondere în PIB, privit în retrospectiva anilor
1900, evidențiază că în perioada de înainte de Primul Război Mondial economiștii clasici militau
pentru existența unui stat cu funcții economice minimale. Prin politica în domeniul cheltuielilor
publice, guvernele furnizau minimul de servicii, doar pentru administrarea justiției, apărare
națională și infrastructura publică. Participarea la Primul Război Mondial a constituit un factor
esențial în această perioadă asupra politicii cheltuielilor publice, justificând ponderile ridicate ale
acestora în PIB în Italia (17,1% din PIB), în Austria (17% din PIB), în Franța (17% din PIB), în
Germania (14,8% din PIB), în Marea Britanie (12,7% din PIB), în timp ce în Japonia (8,3% din
PIB), Norvegia (9,3% din PIB), SUA (7,5% din PIB), Olanda (9% din PIB), cheltuielile publice
s-au menținut sub 10% din PIB.
După Primul Război Mondial, media cheltuielilor publice s-a ridicat la 18,7% din PIB (în
creștere cu 6 puncte procentuale față de anul 1913), în special pe fundalul creșterii cheltuielilor
militare indirecte aferente războiului (datorii publice aferente, reparații de război). În tabelul 2 au
fost evidențiate unele diferențe între țări, întrucât Italia, Franța, Germania, Marea Britanie și-au
majorat cheltuielile publice (au depășit 25% din PIB), fiind afectate de război, în timp ce altele,
precum Australia, Austria, Canada, Irlanda, Japonia, Olanda, Norvegia și Elveția au înregistrat
ponderi ale cheltuielilor publice sub 20% din PIB.
Marea criză economică din anii 1929-1933, care a zdruncinat doctrina laissez-faire, a
necesitat intervenția guvernului pentru relansare economică prin apelul la instrumente de natura
cheltuielilor bugetare. SUA au introdus programe majore în domeniul cheltuielilor publice, altele
țări au autorizat cheltuieli publice mai mari pentru șomeri și pentru lucrări publice, pentru a crea
locuri de muncă, în contextul Marii Depresiuni economice. În anul 1937 cheltuielile publice au
crescut până la o medie de 18,7% din PIB pentru țările analizate (creșterea fiind generată și de
scăderea PIB-ului, cauzat de marea criză economică), cele mai mari ponderi ale cheltuieli
publice în PIB fiind înregistrate în Germania (34,1% din PIB), Italia (31,1% din PIB), Marea
Britanie (30% din PIB), Franța (29% din PIB).
Perioada 1937-1960 a fost caracterizată de politici activiste în domeniul cheltuielilor
publice corelate și cu o creștere a intervenției statului în economie. Ca procent în PIB,
cheltuielile publice au crescut destul de puțin, de la 22,7% din PIB în 1937 la 27,9% din PIB în
1960, în special cele de natura cheltuielilor militare. În Japonia, Italia, Elveția, Germania, s-au
înregistrat și scăderi ale ponderii cheltuielilor în PIB. Spre deosebire, în Australia s-au înregistrat
creșteri cu 6,4 puncte procentuale, în Austria cu 15,1 puncte procentuale, în Olanda cu 14,7
puncte procentuale, în Norvegia cu 18,1 puncte procentuale, în Suedia cu 14,5 puncte
procentuale și în SUA cu 7,3 puncte procentuale.
În perioada anilor 1960-1980, considerată de altfel perioada de aur a intervenției
guvernamentale, cheltuielile publice au crescut în medie cu 20 puncte procentuale (ajungând la
44,8% din PIB), creștere generată de schimbarea percepției asupra rolului de intervenție al
statului în economie. În această perioadă, sistemele de protecție socială din numeroase țări s-au
dezvoltat, contribuțiile la asigurările sociale au început să fie văzute drept taxe de către cei care
le plătesc, căpătând caracteristicile statului bunăstării. În Elveția, Suedia, Spania, Belgia, Irlanda,
Japonia, ponderea cheltuielilor publice în PIB aproape că s-a dublat, iar pentru alte țări a crescut
destul de repede. Din analiza efectuată se pot constata ponderi ce depășesc 50% din PIB în
Belgia, Olanda, Suedia (60,1% din PIB), precum și altele care s-au menținut în această perioadă
la un nivel de 30% din PIB, în Australia (34,1% din PIB), Japonia (32% din PIB), Elveția (32,8%
din PIB), SUA (31,4% din PIB) și Spania (32,2% din PIB).

83
 O nouă schimbare în privința rolului atribuit cheltuielilor publice a fost vizibilă în
perioada 1980-1996, când tot mai multe grupuri politice și sociale au considerat cheltuiala
publică excesivă și au inițiat o serie de reforme. Ponderea cheltuielilor publice în PIB a scăzut
pentru Belgia, Irlanda, Noua Zeelandă, Olanda și Marea Britanie, în timp ce pentru Canada,
Franța, Italia, Norvegia, Spania, Suedia și Elveția s-au înregistrat creșteri. În anul 2009 s-au
înregistrat ușoare creșteri ale ponderii cheltuielilor publice în PIB, pe fundalul măsurilor adoptate
de țări în contextul crizei economice și financiare.
Pe ansamblul perioadei analizate, evoluția cheltuielilor publice evidențiază nivelurile (%
în PIB) cele de ridicate în anul 1913 în Australia (18,3%) și Elveția (16,5%), țări care în 2009 au
înregistrat nivelurile cele mai scăzute (pentru Australia de 34,2%, iar Elveția 34,1%). De
asemenea, în Norvegia și Suedia ponderile cheltuielilor publice în PIB s-au menținut la nivelurile
cele mai scăzute înainte de cel de al Doilea Război Mondial, pentru ca în anul 1996 să fie printre
cele mai mari.
Nivelurile și tendințele diferite în evoluția cheltuielilor publice sunt influențate și de
modelul social-economic promovat prin politica guvernelor aflate la putere. Sub acest aspect, se
conturează tendința ca guvernele cu orientare social-democratică (mai pronunțat de stânga) să
promoveze politici și modele cu un accent mai puternic pe socializarea consumului (prin
redistribuirea PIB) și finanțarea mai intensă a unor acțiuni de interes public, ceea ce duce la
proporții mai ridicate ale cheltuielilor publice. Spre deosebire, guvernele cu orientare politică
liberală sau conservatoare (de dreapta) optează, ca tendință, pentru limitarea proporțiilor
redistribuirii PIB, punând accentul pe satisfacerea necesităților sociale în varianta privată, și
înregistrând un nivel mai redus al cheltuielilor publice finanțate de stat.
Pe de altă parte, diferențele existente, privind nivelurile de dezvoltare economico-sociale
dintre cele două mari grupuri de țări, au impus limite diferite de implicare a statului în efectuarea
de cheltuieli publice. Din acest punct de vedere, este de admis că și posibilitățile de redistribuire
a PIB sunt mai reduse pentru țările sărace, comparativ cu cele de care dispun țările bogate, având
în vedere dimensiunile diferite ale părților din produsul național ce rămân pentru satisfacerea
nevoilor de consum personal.
Caracterizarea structurii cheltuielilor publice poate fi realizată din punctul de vedere al
ponderii (greutății specifice) diferitelor categorii de cheltuieli publice fie în total cheltuieli
publice, fie în totalul cheltuielilor dintr-o anumită grupă (de exemplu, ponderea cheltuielilor
publice pentru învățământ în total cheltuieli publice pentru acțiuni social-culturale, ponderea
cheltuielilor publice pentru învățământ în total cheltuieli publice etc.), ponderi calculate după
relația:
CPi
GSCPi   100 (7.5.)
CPt
unde: GSCPi – ponderea (greutatea specifică) a cheltuielilor publice din categoria „i”; CP i –
volumul cheltuielilor publice din categoria „i”; CPt – cheltuieli publice totale (sau dintr-o
anumită grupă).

Cunoașterea ponderii diferitelor categorii de cheltuieli publice este necesară pentru a

urmări spre realizarea căror obiective au fost orientate resursele financiare publice, precum
pentru a efectua comparații pe plan internațional.

84
 Structura cheltuielilor publice realizate de diferite țări evidențiază situații diferite,
inclusiv sub aspectul preocupărilor luate în considerare. În acest sens este de remarcat că în
țările dezvoltate o pondere mai mare revine cheltuielilor publice pentru acțiuni sociale, inclusiv
de protecție socială, de gospodărire comunală, în timp ce în țările în curs de dezvoltare accentul
cade pe acțiunile cu caracter economic. O explicație rezidă în preocupările impuse fiecăreia din
cele două categorii de țări de realitatea economico-socială cu care se confruntă. Pentru țările
dezvoltate sectorul privat asigură o puternică dezvoltare, ceea ce permite statului să-și
concentreze preocupările și să orienteze resursele financiare publice cu prioritate în sfera
protecției sau asigurărilor sociale. Țările în curs de dezvoltare se confruntă însă cu nevoia de a
pune bazele unei dezvoltări economice, implicând mai puternic sectorul economic de stat, dat
fiind că cel privat nu dispune de resursele necesare unui progres mai rapid. Pentru aceste țări,
cheltuielile publice vizând acțiunile economice reprezintă circa 30-40% din totalul cheltuielilor
publice.
În caracterizarea cheltuielilor publice, un interes major prezintă cunoașterea tendințelor și
dinamicii lor, pe ansamblu și pe categorii, în diferite etape ale evoluției societății omenești, cu
elemente specifice pe grupuri de țări și de la o țară la alta.
În același timp, este de remarcat că dinamica cheltuielilor publice a fost marcată de
apariția și amplificarea proceselor inflaționiste, fenomen ce trebuie să se ia în considerare prin
exprimarea volumului lor, atât în prețuri curente, cât și prețuri constante, pentru a reflecta mai
exact consumurile reale la care se referă.
Dinamica cheltuielilor publice poate fi apreciată cu ajutorul unor indicatori care exprimă
mutațiile survenite, în mărimi absolute sau relative, nominale sau reale, ale acestora, de la o
perioadă la alta, urmărind asigurarea comparabilității datelor.
Modificarea (creșterea) absolută a cheltuielilor publice se determină, în principiu, ca
diferență între nivelul cheltuielilor publice dintr-o perioadă luată ca bază de comparație și cel
înregistrat în perioada curentă. Ea se poate stabili în expresie nominală sau reală.
Astfel, modificarea (creșterea) absolută nominală rezultă ca diferență între mărimea
cheltuielilor publice înregistrate în cele două perioade, care însă sunt exprimate prin prețurile
practicate în fiecare dintre acestea, conform relației următoare:
Cp1n/ 0  Cp1n  Cp n0 (7.6.)
în care: Cp 1/0 - modificarea cheltuielilor publice (în expresie nominală); Cpn1 - cheltuielile
n

publice realizate, în prețuri curente (în expresie nominală), în perioada curentă; Cpn0 -
cheltuielile publice realizate, în prețuri curente (în expresie nominală), în perioada de bază.
Modificarea (creșterea) reală a cheltuielilor publice se calculează ca diferență între
mărimile cheltuielilor publice realizate în două perioade, dar exprimate prin același nivel de preț,
adică evaluate în prețuri constante. Această modificare poate fi redată sintetic prin relația:
Cp1r/ 0  Cp1r  Cp r0 (7.7.)
în care: Cp 1/0 - modificarea cheltuielilor publice (în expresie reală); Cpr1 - cheltuielile publice
r

realizate (în prețuri constante) în perioada curentă; Cpr0 - cheltuielile publice realizate (în prețuri
constante) în perioada de bază în care:

85
 Cp 1n
Cp  r
1 (7.8.)
Ip 1 / 0
iar :
P1
Ip 1 / 0  (7.9.)
P0
unde: P1 - nivelul prețurilor în perioada curentă; P0 - nivelul prețurilor în perioada de bază.
Pe de altă parte, în caracterizarea dinamicii cheltuielilor publice este de interes și
cunoașterea mărimilor relative (în procente) ale modificărilor privind cheltuielile publice. În
acest scop, se pot utiliza următorii indicatori:
- Indicele creșterii relative nominale (Icrn), care exprimă raportul dintre modificarea
cheltuielilor publice în expresie nominală dintr-o anumită perioadă și mărimea cheltuielilor
publice nominale din perioada de bază:
Cp n 1 / 0
I crn   100 (7.10)
Cp n 0
- Indicele creșterii relative reale (Icrr), care se bazează pe aceleași elemente de calcul,
exprimate însă în mărime reală, și anume:
Cp r 1 / 0
I crr   100 (7.11.)
Cp r 0
Folosirea indicilor permite aprecieri mai realiste din punct de vedere al dinamicii
cheltuielilor publice și oferă concluzii utile pentru comparațiile în timp și spațiu.
În același cadru, se mai poate utiliza un indicator sintetic ce caracterizează dinamica
cheltuielilor publice, denumit elasticitatea cheltuielilor publice în raport cu P.I.B., al cărui calcul
se poate efectua conform relației următoare:
Cp
Cp
Ke  (7.12.)
PIB
PIB 0
în care: Ke - coeficientul elasticității cheltuielilor publice, față de PIB; Cp - variația volumului
cheltuielilor publice; Cp0 - volumul total al cheltuielilor publice, în perioada de bază; PIB -
variația mărimii PIB; PIB0 - mărimea absolută a PIB, în perioada de bază.
La același rezultat se poate ajunge și prin raportarea indicelui de modificare a
cheltuielilor publice la indicele de modificare a PIB, folosind următoarea relație de calcul:
I Cp
Ke  (7.13.)
I PIB
unde:
Cp
ICp   100 (7.14.)
Cp 0
PIB
I PIB   100 (7.15.)
PIB 0

86
 Coeficientul de elasticitate poate fi apreciat ca având o relevanță mai mare, deoarece
favorizează aprecierea dinamicii cheltuielilor publice prin prisma ritmului de creștere a acestora,
față de ritmul de creștere a PIB. Din acest punct de vedere, o constatare generală privind
dinamica cheltuielilor publice este deosebit de semnificativă și anume că, pe termen mediu și
lung, ritmul de creștere al cheltuielilor publice, a devansat ritmul de creștere al PIB, în toate
țările. Aceasta confirmă tendința generală de sporire a ponderii cheltuielilor publice în PIB și,
implicit, de folosire a unei părți tot mai mari din produsul creat, pentru finanțarea de acțiuni
considerate de interes public.

5.4. Factori de influență asupra evoluției cheltuielilor publice

În contextul mai larg al evoluției cheltuielilor publice, analiza acestora evidențiază
influența exercitată de către o multitudine de factori cu semnificații diferite. Tendința generală de
creștere și chiar ritmul mai rapid al cheltuielilor publice față de cel al PIB pot fi explicate prin
acțiunea următoarelor grupuri de factori de influență:
a) factori demografici. Asupra volumului și structurii cheltuielilor publice au exercitat și
exercită o puternică influență creșterea populației globului, precum și modificările structurale ale
acesteia pe vârste, categorii socio-profesionale etc. Atât pe plan mondial, cât și pe țări este
confirmată statistic tendința generală de creștere a populației, antrenând creșterea nevoii de
utilități publice. Explozia demografică caracteristică secolului XX are un corespondent și în
amplificarea activității instituțiilor publice și a acțiunilor cu caracter public finanțate de stat, în
toate țările lumii. Modificarea numărului și structurii populației pe categorii de vârstă și socio-
profesionale apare ca factor cu influență importantă asupra evoluției cheltuielilor publice prin
prisma acțiunilor cu caracter social ce se finanțează, mai ales, pentru protejarea celor din
categoriile de vârstă mică sau înaintată. Așa, de exemplu, creșterea duratei medii de viață apare
ca element cu impact indirect asupra creșterii proporției populației de vârstă înaintată, pentru
care sunt necesare acțiuni de protecție socială finanțate de stat.
Sub aspectul modificărilor pe plan socio-profesional, un element important îl reprezintă
creșterea numărului populației ocupate în sectorul public, coroborată cu preocupările pentru
dezvoltarea cadrului adecvat reciclării forței de muncă, restructurări și recalificări profesionale,
pe fundalul extinderii acțiunilor vizând securitatea și protecția socială.
b) factori economici. Din acest grup de factori, o influență majoră exercită gradul de
dezvoltare economică și de modernizare a economiei fiecărei țări, ca și cel de implicare a statului
în susținerea progresului economic, în general, inclusiv prin acțiuni de stabilizare a economiei și
de stimulare a creșterii economice. În acest cadru, este de remarcat faptul că în majoritatea
țărilor, statul s-a implicat în economie, atât prin sprijinirea cu subvenții a sectorului privat, cât și
prin dezvoltarea sectorului economic public, creând și dezvoltând unele ramuri sau subramuri
economice, considerate de interes strategic național etc., ceea ce a determinat sporirea
cheltuielilor publice în ansamblu.

87
 În același sens, odată cu apariția fenomenelor destabilizatoare în economie și societate, de
tipul crizelor și șomajului, a devenit necesară și s-a realizat intervenția statului prin cheltuieli
publice pentru contracararea conjuncturii nefavorabile, relansarea economiei și creșterea
economică durabilă.
Un factor economic cu influență semnificativă asupra creșterii cheltuielilor publice în
expresie nominală îl reprezintă moneda națională. În majoritatea țărilor lumii, în secolul nostru,
s-a manifestat, adesea, cu putere fenomenul deprecierii monetare, uneori provocată de către stat,
tocmai pentru a finanța cheltuieli publice sporite, având ca efect direct creșterea sumei absolute a
cheltuielilor efectuate, care a fost net superioară creșterii reale a consumurilor publice.
c) factori sociali. Într-o accepțiune mai largă, factorii sociali s-au manifestat în conexiune
cu cei economici. Din acest punct de vedere, preocuparea statului pentru o mai bună repartizare
a veniturilor în societate, între indivizi sau grupuri de populație, și acordarea de sprijin material
unor categorii sociale defavorizate au exercitat o influență majoră în direcția creșterii
cheltuielilor publice. În același timp, dezvoltarea rețelei de instituții social-culturale, în
consonanță cu cerințele de progres și civilizație, a determinat sporirea sumelor alocate de stat în
acest scop, contribuind la amplificarea cheltuielilor bugetare, în ansamblu.
Cu deosebire după cel de-al doilea război mondial, s-a manifestat o creștere puternică a
acțiunilor de protecție și securitate socială finanțate de stat, mai ales în țările dezvoltate.
d) urbanizarea. Fenomen care presupune crearea și dezvoltarea de centre urbane,
respectiv transformarea localităților rurale și adaptarea lor la cerințele unei civilizații superioare,
urbanizarea presupune un consum colectiv sporit de resurse, în general. Astfel, ea a devenit un
factor important de creștere a cheltuielilor cu caracter public la nivelul colectivităților de acest
tip, concretizându-se prin finanțarea de lucrări publice edilitare, construcții de străzi, canalizare,
gospodărie comunală, locuri de agrement, lăcașe de cultură etc.
e) factori militari. Factorii cu caracter militar a căror prezență se leagă, mai ales, cu
politica externă a țărilor, au exercitat o influență puternic resimțită în dinamica cheltuielilor
publice, acțiunile cu caracter militar având aportul cel mai ridicat la sporirea dimensiunilor
acestora, în majoritatea țărilor lumii. În acest sens, sunt de remarcat analizele întreprinse și
concluziile la care au ajuns cercetătorii acestui domeniu. Astfel, studiile efectuate de către
americanul Harold Groves, atrag atenția asupra faptului că una din cauzele majore ale creșterii
cheltuielilor publice au fost războaiele, în general și cele două războaie mondiale în special. La
rândul său, germanul Robert Nöll von der Nahmer constată că factorii principali care explică
creșterea cheltuielilor publice sunt înarmările, războaiele și lichidarea urmărilor războaielor, iar
americanul James Buchanan conchide că cheltuielile federale (SUA) au crescut în salturi, cele
mai spectaculoase având loc în timp de război.
f) factori politici. Acțiunea acestor factori decurge, în principal, din opțiunile grupărilor
politice aflate la putere într-o țară sau alta. Un rol decisiv, în acest sens l-a avut trecerea de la
statul-jandarm la statul-providență. Politica de stat intervenționistă este orientată, doctrinar, spre
implicarea mai profundă a acestuia în viața socială și economică, presupunând cheltuieli publice
mult sporite. Spre deosebire, guvernele de orientare liberală promovează, de regulă, o politică ce

88
se opune intervenției statului, mai ales, în economie, ceea ce antrenează o limitare a acțiunilor
finanțate de stat, respectiv a cheltuielilor publice.
Mai mult, guvernele de orientare social-democratică, care pun accentul pe protecția
oferită de stat categoriilor sociale defavorizate, privilegiază intervenția prin cheltuieli publice și
realizează, astfel, o redistribuire mai accentuată între membrii societăți.
Pe lângă factorii semnalați, în cazul multor țări dezvoltate și, mai ales, al celor în curs de
dezvoltare, o contribuție importantă la creșterea cheltuielilor statului a avut-o volumul mare al
plăților în contul datoriei publice, îndeosebi al dobânzilor aferente acesteia.
Creșterea cheltuielilor publice constituie, deci, un fenomen caracteristic societății
moderne, care confirmă poziția exprimată de Adolph Wagner cu privire la acțiunea unei "legi a
nevoilor financiare crescânde ale statului și organelor autonome" în raport cu evoluția cererii de
utilități publice.

5.5. Abordări moderne ale rolului cheltuielilor publice

Problematica cheltuielilor publice a devenit un domeniu de larg interes în sfera deciziilor
factorilor de conducere, mai ales de la nivel macroeconomic, în contextul integrării acestora în
modelele de creștere economică.
La baza acestor orientări se consideră a fi doctrina keynesiană, care a fundamentat
includerea variabilei cheltuieli publice în ecuațiile de echilibru general. Cheltuielile publice, atât
cele pentru consumul public, cât și cele cu investițiile publice, au fost asimilate cererii de
consum agregate, ca variabilă ce condiționează oferta.
Ca premise ale acestor interpretări date cheltuielilor publice se găsesc anumite legi
psihologice fundamentale, formulate inițial de J.M. Keynes:
a) legea înclinației spre consum, respectiv spre economisire. Conform acestei legi, la o
creștere a venitului are loc și o creștere a consumului, dar nu în aceeași măsură. Astfel, sporul de
venit se împarte, de o manieră semiautomată, între sporirea consumului și sporirea
economisirilor. Proporțiile în care crește consumul depind de mărimea înclinației marginale spre
C
consum ( c  ), care are valori pozitive, dar subunitare (0<c<1). Partea din creșterea venitului
Y
care nu se regăsește într-o creștere a consumului se economisește, mărimea economisirilor
S
depinzând de înclinația marginală spre economisire ( s  ; s  1  c ). Pe măsură ce venitul
Y
crește, ponderea consumului în venit se reduce, diferența regăsindu-se într-o creștere a ponderii
economisirilor. În virtutea acestei legi psihologice, consumul, respectiv cerea de consum rămâne
în urma venitului, și deci a producției, ducând în cele din urmă la declanșarea crizei economice.
Keynes considera că principala cauză a crizelor economice o reprezintă decalajul dintre
producție și consum.
În acest context o soluție de creștere a cererii de consum, pentru a evita producerea
crizelor sau recesiunilor economice, se consideră a fi creșterea cererii agregate, respectiv a celei

89
de consum public, prin creșterea cheltuielilor publice. Pornind de la componentele consumului
agregat (consum privat și consum public), se observă că o creștere a consumului public ar duce
la creșterea consumului total , respectiv la creșterea cererii agregate, compensând astfel
eventuala reducere a consumului privat.
b) legea înclinației spre investiții, sau legea eficienței marginale a capitalului. Potrivit
acestei legi psihologice, întreprinzătorii privați manifestă interes pentru efectuarea de investiții
numai atunci când eficiența marginală a capitalului investit (privită ca o rată internă de
rentabilitate), este mai mare decât rata dobânzii de pe piața financiară, mai ales rata dobânzii
bonificată la depozitele bancare.
O persoană cu disponibilități bănești va alege, în virtutea acestei legități, varianta care-i
aduce cel mai mare câștig cu eforturi și riscuri cât mai mici: fie realizarea unei investiții reale, fie
plasarea disponibilităților în depozite bancare.
În consecință, atunci când oportunitățile de investiții sunt reduse, investițiile private se
reduc, amplificând decalajul dintre cererea agregată și oferta agregată. Mai mult, reducerea
investițiilor determină și scăderea numărului de locuri de muncă, deci creșterea șomajului.
Pornind de la componentele investiției totale în care se includ investițiile private și cele
publice sau guvernamentale și ale cererii agregate din care o bună parte reprezintă consum
public, se fundamentează posibilitatea și necesitatea intervenției statului, fie prin stimularea
investitorilor privați (acordarea de facilități fiscale, acordarea de subvenții, de credite cu dobândă
avantajoasă, etc.), fie prin creșterea directă a investițiilor publice. Ambele intervenții au rolul de
a favoriza creșterea investițiilor și, prin aceasta, creșterea cererii agregate și prevenirea apariției
dezechilibrelor. Creșterea investițiilor publice necesită creșterea cheltuielilor publice, considerată
cu atât mai acceptabilă cu cât această creștere este finanțată din împrumuturi contractate de stat
pe piața financiară, așadar prin redistribuirea disponibilităților, nefructificate prin investiții, ale
agenților economici privați.
c) legea înclinației spre valori lichide. Potrivit acestei legi psihologice, indivizii manifestă
o înclinație sporită pentru deținerea de active cu un grad ridicat de lichiditate. În virtutea acestei
legi, indivizii preferă deținerea activelor financiare, care au un grad mai ridicat de lichiditate, în
detrimentul activelor reale, cu un grad mai redus de lichiditate. Impactul acestei legități se
regăsește într-o reducere a investițiilor private. Devine astfel necesară intervenția autorităților
publice prin creșterea cheltuielilor publice de investiții pentru a compensa reducerea investițiilor
private și a asigura o evoluție echilibrată a economiei.
Keynes constată că îndeosebi pentru perioada de declin economic este recomandată
angajarea de cheltuieli publice mai mari vizând și efectul multiplicator pe care îl antrenează
cererea publică de consum final și de investiții.
Continuatorii doctrinei lui Keynes au fundamentat diverse modele și tipuri de politică
financiară publică menite să susțină eforturile de relansare economică (în situația de stagnare), de
stimulare a cererii și implicit a ritmurilor producției, de reducere a nivelului șomajului
(menținându-l în limite acceptabile) etc.

90
 În aceeași viziune se înscrie și concepția lui Alvin Hansen care a dezvoltat tezele lui
Keynes prin raportarea la condițiile concrete ale SUA.
Formulată într-o perioadă în care fenomenele de criză și șomaj erau o prezență cu impact
puternic în viața economică și socială, concepția sa se concretizează prin acceptarea punctului de
vedere keynesist și a intervenției statului prin cheltuieli publice, dar și prin impozite pentru a
realiza o acțiune stabilizatoare. El se referă tocmai la impactul cheltuielilor publice care ar trebui
să fie orientat de către stat spre contracararea crizei și recesiunii economice și impulsionarea
creșterii economice. Hansen insista mai ales asupra posibilităților de influențare prin creșterea
cheltuielilor publice pentru investiții, evidențiind caracterul multiplicator al acestora în lanțul de
determinări ce pornește de la finanțarea prin împrumuturi a cheltuielilor statului, continuând cu
creșterea producției și de aici la creșterea venitului pe seama căruia se vor putea efectua noi
cheltuieli cu efect de creștere economică.
El acorda o atenție deosebită și cheltuielilor publice pentru acțiuni militare, considerând
că ar fi posibil ca, în situații de criză să crească aceste cheltuieli, pentru că “cheltuielile militare
crescânde, care pot să se opună unei eventuale scăderi a cheltuielilor de investiții private
(“capitale”), pot să ne ofere o perioadă aproape nesfârșită de folosire la nivel ridicat a brațelor de
muncă”.
P.A. Samuelson s-a remarcat, în mod deosebit, prin dezvoltarea conceptelor keynesiste
reconsiderând ecuația de echilibru general, pornind de la observația că economiile contemporane
sunt economii mixte, în sensul coexistenței sectorului privat și a celui public. În viziunea sa,
economia nu este guvernată strict de raportul între cerere și ofertă pe piață, ci conține elemente
importante de control public. Statul a devenit un agent economic care influențează atât
consumul, cât și investițiile. Din această perspectivă unele din bunurile pe care le procură statul
prin cheltuieli publice sunt produse de întreprinderi private, iar o parte din consumurile
populației se bazează pe resursele bănești alocate din fondurile statului. Există un sector
economic de stat care realizează o parte din PIB implicând, atât poziția de producător, cât și de
consumator. În aceste condiții se poate vorbi chiar de o piața de stat pentru bunuri și servicii, cu
profunde rezonanțe în planul finanțelor publice.
Astfel, ecuația de echilibru general, Y = C+I devine Y=C+I+Pu, unde Pu este valoarea
achizițiilor efectuate de stat, respectiv a cheltuielilor publice pentru achiziționarea de bunuri și
servicii. Din unghiul de vedere al lui Samuelson, prezența statului în ipostaza de consumator de
bunuri și servicii poate influența în bună măsură dimensiunea și structura produsului național,
respectiv poate stimula dezvoltarea consumului și a ofertei. În acest scop, el pledează pentru
elaborarea unor programe de acțiune statală cu impact asupra pieței și asupra economiei mixte,
iar în cadrul acestor programe un loc esențial ar trebui să revină celor privitoare la lucrări
publice, atât pentru a spori cererea, cât și pentru a asigura absorbția unei bune părți a forței de
muncă disponibile.
Alți autori, ca W. Schultz si Lowell Harris, consideră cheltuielile publice ca injecții de
putere de cumpărare în fluxurile veniturilor. În consecință, ei recomandă orientarea cheltuielilor

91
publice și structurarea lor astfel încât să favorizeze creșterea economică, inclusiv prin
subvenționarea întreprinderilor private.
Punctele de vedere menționate anterior sunt axate pe doctrina keynesistă, dar dezvoltate
pe anumite direcții determinate de evoluția contemporană a economiei fiecărei țări.
Spre deosebire de acestea se distinge și o concepție opusă celor de sorginte keynesistă,
cea care se încadrează în doctrina ofertei, de esență neoliberală, cunoscută și ca modelul „supply-
side economics”, având în prim plan „monetarismul” contemporan.
În viziunea reprezentanților acestei doctrine, cheltuielile publice sunt considerate ca mai
puțin eficiente sau chiar inacceptabile în susținerea creșterii economice echilibrate. În
concordanță cu optica „monetaristă”, această concepție se opune măsurilor de politică bugetară
expansionistă, implicit celei axate pe creșterea cheltuielilor publice pentru că ar periclita
stabilitatea monedei naționale și ar duce la amplificarea inflației.

92
 CAPITOLUL 6 CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU ACȚIUNI
SOCIAL-CULTURALE
6.1. Caracterizarea generală a cheltuielilor publice pentru acțiuni social-culturale

Cheltuielile publice bugetare din această categorie joacă un rol deosebit de important prin
impactul pe care îl au asupra dezvoltării fiecărei țări sub aspect social și economic, contribuind
din plin la progresul umanității, în general.
Rolul pozitiv îndeplinit de cheltuielile cu acțiuni social-culturale a determinat tendința
statului modern de asumare a unor sarcini sporite, vizând îmbunătățirea posibilităților de acces al
cetățenilor la serviciile caracteristice acestui domeniu, cu atât mai mult, cu cât revoluțiile
tehnico-științifice au amplificat nevoia de instruire și cunoaștere, ca premise indispensabile
mersului ascendent al omenirii.
Prin conținutul acestor cheltuieli, sunt avute în vedere acțiuni de interes general ce se
întreprind în scopul asigurării de servicii publice destinate populației, în ansamblu, sau anumitor
categorii ori indivizi, fie gratuit, fie cu plată redusă față de costurile acestora, inclusiv sub forma
acordării unor sume de bani (burse, pensii, indemnizații etc.).
Condițiile concrete și formele specifice de manifestare a lor sunt determinate de natura
activității instituțiilor publice profilate pe acest domeniu, între care: școli, spitale, biblioteci,
teatre, filarmonici etc.
Prin prisma impactului lor asupra produsului național, aceste cheltuieli apar, în prim plan,
drept consumuri definitive de resurse, determinând diminuarea PIB, respectiv a avuției naționale.
Pe de altă parte, este însă recunoscut impactul lor pozitiv indirect asupra PIB, prin contribuția
adusă la crearea unor premise favorabile sporirii acestuia, deoarece majoritatea acțiunilor de
acest fel antrenează creșterea capacității creatoare și a potențialului productiv al națiunii.
În condițiile specifice lumii contemporane, în majoritatea statelor s-au înregistrat creșteri
importante ale acestor cheltuieli, atât în sume absolute, cât și ca pondere în PIB și în total
cheltuieli bugetare. În cazul țărilor în curs de dezvoltare, aceste ponderi sunt cu mult inferioare
celor din țările dezvoltate. Diferențierea importantă între cele două grupuri de țări trebuie pusă în
primul rând, pe seama nivelului diferit de dezvoltare, care impune limite de redistribuire a PIB și
priorități diferite în alocarea resurselor respective pe categorii de cheltuieli. Așa, de pildă, s-a
conturat ca o caracteristică faptul că în majoritatea țărilor slab dezvoltate statul alocă sume mai
mari pentru acțiuni economice și dezvoltarea infrastructurii, ceea ce reprezintă o opțiune firească,
dar implică alocații mai mici și ponderi mai reduse în PIB ale altor categorii de cheltuieli.
Totodată, pornind de la corelația indirectă ce se manifestă între această categorie de
cheltuieli și dezvoltarea economică a diferitelor țări, o bună parte a lor, în primul rând cele pentru
învățământ, se consideră a fi investiții în capital uman, apreciate ca fiind cele mai rentabile.
În ceea ce privește structura internă a cheltuielilor pentru acțiuni social-culturale, se
disting următoarele subgrupe: cheltuieli pentru învățământ; cheltuieli pentru cultură și artă;

93
cheltuieli pentru ocrotirea sănătății; cheltuieli cu securitatea socială. Într-o altă variantă de
grupare, primele două se regăsesc împreună sub denumirea de cheltuieli pentru educație.
Din punct de vedere al compoziției reale a acestei categorii de cheltuieli, înregistrată în
diferite țări, ponderea cea mai mare aparține, în țările dezvoltate, subgrupei referitoare la
securitate socială, care în ultimele decenii a reprezentat peste 50% din totalul cheltuielilor social-
culturale în țări ca: Germania, Franța, Danemarca, Marea Britanie etc. Spre deosebire, în țările
în curs de dezvoltare, ponderea cea mai ridicată în totalul cheltuielilor social-culturale revine
celor pentru învățământ. Prin comparație, ponderea cea mai mică în cheltuielile din această
categorie o dețin cele pentru cultură și artă, atât în țări dezvoltate, cât și în țările în curs de
dezvoltare.
Sursa principală de finanțare a cheltuielilor pentru acțiuni social-culturale o constituie
fondul bugetar, respectiv bugetul public. În mod obișnuit, ele se reflectă în raport cu aria de
interese vizate, în fiecare dintre verigile sistemului bugetar, regăsindu-se, fie în bugetul general
sau federal, fie în bugetele unităților administrativ-teritoriale sau ale statelor membre ale unei
federații.
În mai multe țări, o a doua sursă de finanțare o reprezintă anumite fonduri cu destinație
specială, cum sunt: fondul asigurărilor sociale, fondul de sănătate, fondul de șomaj etc.
Deoarece unele dintre instituțiile cu caracter social-cultural desfășoară și activități
aducătoare de venituri, o parte din cheltuieli se poate acoperi din surse proprii, ceea ce semnifică
o autofinanțare parțială.
În fine, o altă sursă de finanțare o reprezintă ajutoarele financiare externe acordate, fie
de către instituții și organisme internaționale (UNICEF, UNESCO), fie de alte state, de regulă, de
către cele industrializate celor în curs de dezvoltare.

6.2. Cheltuielile publice pentru învățământ

6.2.1. Caracterizare generală

Cheltuielile bugetare pentru învățământ constituie o componentă definitorie a

cheltuielilor cu caracter social-cultural, ocupând un loc central între acțiunile finanțate de către
stat, în cadrul acestei categorii, în actuala etapă a evoluției societății, confirmând creșterea rolului
învățământului ca factor de progres și civilizație. Recunoașterea contribuției decisive a școlii, ca
lăcaș de cultură, de instruire și formare profesională, la propășirea societății moderne, cu
deosebire în condițiile revoluțiilor științifice contemporane, a impus dezvoltarea și modernizarea
rețelelor școlare și, implicit, alocarea din bugetele publice a unor sume tot mai mari pentru
finanțarea învățământului.
Constatările referitoare la corelația dintre nivelul de dezvoltare al învățământului și
progresul economic și social, în diferite țări, au convins guvernele despre necesitatea

94
îmbunătățirii învățământului, ca premisă indispensabilă pentru asigurarea prosperității
economice și ridicarea gradului de civilizație, inclusiv a nivelului de trai al oamenilor.
Constituie o realitate faptul că, în toate țările, se manifestă o preocupare susținută a
statelor pentru o mai bună organizare și dezvoltare a învățământului public gratuit sau cu taxe
reduse ori pentru sprijinirea celui privat prin subvenții, ceea ce implică cheltuieli publice sporite
pentru acțiuni de învățământ.
După ce la finele secolului trecut, statul cheltuia, în acest scop, mult sub 1% din PIB, în
secolul nostru ponderea cheltuielilor cu învățământul în PIB a crescut semnificativ depășind în
unele țări chiar 7%, în unii ani bugetari.
. Ponderea cheltuielilor publice pentru învățământ în produsul intern brut este determinată
atât de proporția sectorului public în totalul activităților economico – sociale în fiecare țară,
precum și de intensitatea folosirii cheltuielilor publice pentru sprijinirea sau influențarea
învățământului.
În același timp, este evident că proporțiile ce revin cheltuielilor cu învățământul în
ansamblul cheltuielilor publice variază, atât în timp, cât și în spațiu, mai ales dintre cele în curs
de dezvoltare, confruntându-se cu dificultăți de finanțare a acțiunilor de învățământ, fie și la
nivelul strictului necesar.

Evoluția fluctuantă, dar în general, în creștere, a acestor cheltuieli a fost determinată de

acțiunea mai multor factori, cantitativi și calitativi. Între aceștia, creșterea numărului populației,
în general, și a celei de vârstă școlară, în special, ca factor demografic, a influențat sensibil
creșterea cheltuielilor pentru învățământ, determinând asumarea de către guvernele democratice
a unor obligații mult mai mari în sfera organizării și dezvoltării învățământului public gratuit sau
cu taxe mult inferioare costurilor reale. Creșterea numărului celor ce frecventează școala, în
aceste condiții, a făcut necesară sporirea alocațiilor, în primul rând, pentru asigurarea bazei
tehnico-materiale a rețelei instituțiilor de învățământ.
Concomitent, ca factor cu acțiune corelată, au sporit cheltuielile de funcționare a
instituțiilor școlare, mai ales cele de personal, decurgând, în primul rând, din creșterea numărului
cadrelor didactice.
În același context, ca factor cu influență majoră, a acționat reconsiderarea cadrului
reglementativ privind învățământul, în sensul introducerii obligativității sale, în multe țări, cel
puțin la nivelul inferior de școlarizare. Aceasta s-a corelat cu extinderea sferei de cuprindere a
populației în învățământ, incluzând și alte categorii de persoane, care anterior nu erau școlarizate.
Un alt factor cu impact puternic în sensul creșterii cheltuielilor de acest fel a fost
progresul tehnic și modernizarea economiei naționale, care a impus o pregătire generală și
profesională a lucrătorilor la nivel mai înalt. În acest sens, nevoia de forță de muncă calificată
superior, capabilă să lucreze cu o productivitate a muncii mai mare, se consideră a fi un factor de
presiune asupra guvernelor, inclusiv din partea patronatului, pentru alocarea de sume sporite în
vederea finanțării învățământului, devenit un obiectiv de interes general. Această nevoie s-a
coroborat cu impactul revoluției tehnico-științifice contemporane, ale cărei cuceriri pot fi puse în

95
valoare doar de un personal cu înaltă calificare. Câștigul rezultat pe această cale interesează nu
numai indivizii sau grupurile de indivizi, ci și societatea, în ansamblu, având un suport material
în efectul de creștere a PIB și de dezvoltare a economiei naționale.
În aceeași direcție a acționat ca factor de influență și creșterea gradului de dotare
procesului de învățământ, în general, prin asigurarea unei baze tehnice superioare cantitativ și
calitativ, dar și mai costisitoare. În acest sens, tendințele de informatizare a societății generează
un interes mai larg, individual, dar și social, implicând profund școala și amplificând sarcina
publică de finanțat.
De asemenea, în concordanță cu evoluția generală și implicit cu cea din sfera
învățământului un alt factor de sporire a cheltuielilor publice, în acest domeniu, este reprezentat
de creșterea generală a costurilor procesului de învățământ, inclusiv sub impactul deprecierii
monedelor naționale. În fapt, creșterea absolută a cheltuielilor cu învățământul trebuie explicată
și prin acțiunea factorului inflaționist, concretizat în creșterea prețurilor pentru toate consumurile
de resurse privind procesul de învățământ.
În funcție de structura funcțională a rețelei instituțiilor școlare publice, cheltuielile cu
învățământul se pot grupa pe trepte ale acestuia, respectiv pentru învățământul: preșcolar;
primar; secundar; universitar; postuniversitar. Fiecare tip de instituție școlară realizează, atât
cheltuieli comune celorlalte, cât și unele specifice procesului de învățământ corespunzător treptei
respective.
În principiu, însă, cheltuielile pentru învățământ, ca și cele social-culturale, în ansamblu,
se împart în două grupe mari, și anume: cheltuieli de investiții, denumite și de capital; cheltuieli
curente denumite și de funcționare.
Din prima grupă fac parte cheltuielile pentru crearea și dezvoltarea bazei tehnico-
materiale a procesului de învățământ, constând în clădiri, terenuri, utilaje, echipamente de
laborator, mobilier școlar etc., fiind concretizate, deci, în bunuri de natura mijloacelor (activelor)
fixe cu care se dotează instituțiile de învățământ pentru a putea funcționa.
Din a doua grupă fac parte toate cheltuielile reprezentând consumuri legate de
funcționarea fiecărei instituții reprezentând materiale de laborator, combustibil, energie, apă,
rechizite, servicii poștale, reparații și întrețineri curente ale mijloacelor fixe etc., dar ponderea
cea mai mare o au, în mod firesc, salariile și plățile asimilate lor pentru personalul didactic și
auxiliar.
Sursele de finanțare folosite în cazul cheltuielilor pentru învățământ sunt cele comune
acțiunilor social-culturale, dar în mod deosebit se remarcă faptul că, în cazul învățământului
public, ele se asigură, în principiu, din fondul bugetar, cheltuielile respective fiind incluse, fie în
bugetul administrației centrale, fie în bugetele locale. În mai mică măsură, instituțiile de
învățământ public pot utiliza și alte resurse, (în afara celor bugetare) și anume, atunci când
activitatea instituției școlare favorizează obținerea directă a unor venituri, mai ales, de tipul
taxelor, fiind aplicabilă și autofinanțarea parțială a acestora.
În unele țări se practică pe scară largă, ca sursă de finanțare, contribuțiile sau taxele
școlare suportate de către cei interesați, stabilite la un nivel, care, de regulă, este inferior

96
costurilor, statul acoperind în acest caz, numai o parte a cheltuielilor efectuate cu instituțiile
școlare.
Uneori, se utilizează, ca surse de finanțare, donațiile făcute de alte persoane sau ajutoare
externe primite din partea unor organizații internaționale sau a altor state.
Instituțiile de învățământ privat își acoperă cheltuielile din resurse proprii, adică se
autofinanțează, dar ele pot fi și subvenționate parțial, de către stat. În acest caz, sursele de bază
sunt fie taxele școlare, fie eventualele venituri din activități anexe proprii, fie donațiile
(sponsorizările).
În cazul instituțiilor de învățământ superior din unele țări dezvoltate sunt cunoscute și
practicate modalități de finanțare de la bugetul public, ce se diferențiază în funcție de opțiunea
acestora sau prin reglementări elaborate de forul coordonator. O asemenea modalitate constă în
alocarea sumelor repartizate din bugetul statului la dispoziția instituțiilor de învățământ sub
formă de credite bugetare, iar acestea se administrează, în mod direct și independent de către
fiecare instituție, alături de eventualele venituri proprii, efectuând cheltuielile necesare. O altă
modalitate de finanțare presupune acordarea sumelor necesare ca ajutoare financiare, în mod
direct studenților, fie sub formă de burse, fie sub formă de împrumuturi utilizabile pe parcursul
școlarizării, urmând să fie restituie din venituri obținute după absolvirea facultății și încadrarea în
muncă.
În cazul țărilor în curs de dezvoltare, o regulă mai generală de finanțare a învățământului
este aceea de alocare din bugetul public a sumelor repartizate fiecărei instituții pentru efectuarea
tuturor cheltuielilor aprobate prin bugetul de stat.

6.2.2. Eficiența cheltuielilor publice pentru învățământ

Impactul cheltuielilor publice pentru învățământ apare deosebit de pregnant prin efectele
pozitive generate în viața socială și economică, atât la nivelul individului, cât și al întregii
societăți și trebuie apreciat în raport cu eforturile făcute, în primul rând, în plan financiar. De
aceea, un aspect important al deciziilor, în acest domeniu, se referă la dimensiunile sau volumul
acestor cheltuieli determinate pe bază de criterii obiective, urmărind obținerea de efecte sociale
utile maxime cu eforturi financiare minime.
Astfel, cuantificarea cheltuielilor cu învățământul trebuie să pornească, în mod firesc, de
la cunoașterea contingentelor școlare care se exprimă prin numărul de elevi și studenți ce
urmează a fi școlarizați, considerat indicatorul de bază, alături de costul unitar sau cheltuiala ce
revine pe un elev sau student. În același scop, există și posibilitatea elaborării și folosirii unor
norme de cheltuieli, fie cu un caracter orientativ, fie cu unul obligatoriu, care, însă, se cer a fi
corect fundamentate. De asemenea, se utilizează pe scară largă analiza cheltuielilor efectuate
într-o perioadă anterioară comparabilă, pentru a determina necesarul de finanțat sub influența
mutațiilor ce survin în perspectiva unei perioade următoare.
Indiferent de metodele de dimensionare folosite, atât la nivelul instituțiilor de învățământ,
cât și la nivel național, în finanțarea acestor cheltuieli este necesară asigurarea unui grad de
eficiență economico-socială cât mai ridicat. Din acest punct de vedere prezintă un interes major

97
urmărirea conexiunilor ce se stabilesc indirect între cheltuielile cu învățământul, pe de o parte și
dezvoltarea economico-socială concretizată în PIB, pe de altă parte. În acest sens, la nivel
macroeconomic se
impune corelarea dimensiunii cheltuielilor privind învățământul cu indicatorii social-
economici, în primul rând cu PIB, inclusiv prin determinarea ponderii lor în PIB. Sub cel din
urmă aspect, în ultima perioadă, s-a conturat tendința de cuantificare a prevederilor bugetare
pentru diferite categorii de cheltuieli, respectiv a celor cu învățământul, pornind de la o cotă
procentuală minimă din PIB, conform relației:

Cpip  PIBp  c (8.1.)

în care: Cpip – cheltuieli publice pentru învățământ prevăzute în buget; PIBp – produsul intern
brut previzibil; c - cota procentuală din PIB destinată acestor cheltuieli.
Prin prisma cerințelor de eficiență, se acceptă ca logică și necesară verificarea corelației
dintre creșterea cheltuielilor cu învățământul, pe de o parte, și creșterea PIB, pe de altă parte,
deoarece, principial, efectul scontat a se obține prin învățământ trebuie să includă și un spor de
productivitate a muncii, care se regăsește într-un spor de PIB. Pe seama sporului de PIB ar urma
să se recupereze cheltuielile cu învățământul, realizând și o creștere suplimentară a acestuia în
viitor.
În consecință, pentru aprecierea eficienței acestor cheltuieli se apelează la calcularea unor
indicatori caracteristici, între care și termenul de recuperare. Acest indicator se calculează în
baza raportului dintre volumul cheltuielilor pentru învățământ și sporul de PIB realizabil într-un
interval de timp, fără a se delimita cu exactitate creșterea (de PIB) rezultată ca efect al acestora.
În același timp și în mod implicit, ritmul de creștere a PIB trebuie să condiționeze ritmul de
creștere a cheltuielilor cu învățământul. Aceste condiții se pot exprima schematic prin relațiile:
IPIB  ICpi (8.2.)
sau
PIB1 Cpi1
 (8.3.)
PIB0 Cpi0
în care: PIB – produsul intern brut; Cpi – cheltuieli publice pentru învățământ; IPIB – indicele
produsului intern brut; ICpi – indicele cheltuielilor publice pentru învățământ.
iar
PIB Cpi
 (8.4.)
PIB 0 Cpi 0
unde: PIB – variația (modificarea) mărimii produsului intern brut; Cpi – variația
(modificarea) mărimii cheltuielilor publice pentru învățământ.
Totuși, această condiționare nu exclude acceptarea unor situații particulare în care ritmul
creșterii cheltuielilor cu învățământul poate să nu concorde sau să devanseze pe cel al creșterii
PIB, mai ales când se produc transformări profunde în economie și societate, inclusiv în sfera
învățământului.

98
 Corelarea cheltuielilor pentru învățământ cu rezultatele optenabile în plan economic și
social, impune structurarea adecvată a rețelei de învățământ astfel încât absolvenții să poată pune
în valoare cunoștințele acumulate în școală. Sub acest aspect, un impact puternic îl are
cunoașterea evoluției reale de pe piața muncii, pentru adaptarea rețelei școlare și a ofertei de
absolvenți la cerințele acesteia.
În asigurarea eficienței maxime a acțiunilor finanțate în domeniul învățământului, un
interes deosebit prezintă aplicarea metodei numite “analiza cost-avantaje ”sau “cost-beneficii”.
Această metodă pornește de la considerentul că în orice acțiune întreprinsă se presupun anumite
eforturi sau costuri și se obțin anumite rezultate. În acest sens, pentru acțiuni specifice
învățământului se pune problema delimitării, pe de o parte a elementelor de efort sau de cost
caracteristice și, pe de altă parte, a elementelor de efect sau de beneficii, denumite generic
avantaje ce decurg din înfăptuirea acțiunilor finanțate.
În principiu, este necesară compararea mai multor variante de realizare a acțiunilor
respective, fiecare dintre acestea presupunând costuri diferite și avantaje diferite, pentru a opta
asupra variantei în care raportul dintre cele două variabile este mai favorabil. Se admite, deci, că
același obiectiv sau scop ar putea fi atins pe mai multe căi, folosind mijloace diferite și antrenând
costuri și avantaje diferite.
Astfel, în cazul cheltuielilor cu învățământul, o bună parte dintre elementele de cost sunt
cuantificabile și permit compararea lor pentru alegerea variantei optime. Acestea apar ca
elemente de cost obișnuite, comune și altor domenii de activitate, cum sunt consumurile
materiale de orice fel, inclusiv uzura echipamentelor sau cheltuielile de personal. Pentru
elementele de avantaje, în mod direct, pot rezulta anumite venituri (la nivelul indivizilor sau
instituțiilor), dar, mai ales, indirect apare contribuția la creșterea produsului național prin
valorificarea superioară a capacității de muncă și a productivității muncii cadrelor calificate în
școală.
În analiza cost-avantaje a cheltuielilor cu învățământul se acordă o semnificație deosebită
relației dintre vârsta indivizilor școlarizați și câștigul realizat. Se admite principial că o creștere a
treptei de instruire în școală trebuie să se regăsească într-un spor de venit realizat de către
absolvent. În acest caz, abordarea eficienței acțiunilor de învățământ la nivelul persoanelor
interesate să frecventeze cursurile unei școli presupune ca “avantajul” să se concretizeze într-o
sumă suplimentară de venit obținut de individ pe seama instruirii suplimentare. Pentru aprecierea
eficienței, sub acest aspect, se ia în calcul întreaga durată a vieții active, determinând mărimea
câștigului optenabil suplimentar pe seama punerii în valoare a cunoștințelor dobândite prin
studiile absolvite, la un loc de muncă retribuit corespunzător. În același context, în evaluarea
costurilor devine necesar să se țină seama, atât de cheltuielile directe finanțate din fonduri
publice sau din alte surse private, cât și de așa-zisele cheltuieli indirecte, suportate din venituri
ale familiilor, etc., inclusiv cele concretizate în “lipsa de câștig” pe perioada studiilor, care îi
afectează pe viitorii absolvenți ai școlilor.
Aplicarea metodei cost-avantaje la domeniul învățământului se axează pe ideea că aceste
cheltuieli reprezintă o investiție producătoare de venituri viitoare pentru individ și societate. Prin

99
urmare, atât indivizii, cât și statul ar trebui să fie interesați în formarea profesională a membrilor
societății de o manieră care să limiteze costurile la nivelul cel mai redus posibil și să favorizeze
amplificarea avantajelor, asigurând concordanța cât mai deplină între cererea și oferta de forță de
muncă, nu numai pe ansamblu, ci și pe diferite specializări. Din acest punct de vedere este
recomandată adaptarea continuă a rețelei de învățământ, pe tipuri de școli și forme de pregătire
generală sau profesională, pentru a permite evitarea unor cheltuieli suplimentare cu recalificarea
forței de muncă.
Impactul pozitiv profund al cheltuielilor cu învățământul asupra dezvoltării durabile a
societății, pe fundalul revoluțiilor tehnico-științifice contemporane, face ca ele să fie considerate
veritabile investiții în capital uman sau "în resurse umane" valorificabile pe termen lung, cu cel
mai ridicat randament. Studii întreprinse în această direcție atestă aportul important adus de
învățământ la creșterea economică, în plan mondial, apreciat pentru deceniul anterior la cote
cuprinse între 16 și 30% din sporul de PIB. În aceeași idee, prin prisma productivității muncii s-a
relevat interacțiunea puternică dintre nivelul acestui indicator și numărul de clase (de școală)
absolvite de către subiecți, în sensul unei creșteri exponențiale a celui dintâi în raport cu cel de-al
doilea.

6.3. Cheltuielile publice pentru cultură, artă, sport

Pentru realizarea unor obiective ale politicii sociale privind serviciile culturale, artistice,
sportive etc. autoritățile statului utilizează o parte din resursele financiare publice pentru
organizarea unor acțiuni sau întreținerea și funcționarea unor instituții specializate în aceste
domenii. Resursele financiare destinate culturii contribuie la creșterea calității factorului uman,
acțiuni care își aduc aportul la formarea personalității umane. Aceste resurse intră în
componența “investiției în resurse umane”, ele au un efect indirect, dar influențează pozitiv
activitatea economică și socială și, în final, contribuie la creșterea economică.
Cheltuielile publice pentru cultură au în structura lor diferite componente; în unele țări
ele apar împreună cu acțiunile pentru culte, activități sportive și de tineret, iar în altele apar sub
forma cheltuielilor pentru “recreere, cultură, culte”. În mod obișnuit asemenea cheltuieli dețin în
bugetele statelor, ponderi relativ reduse, atât în totalul cheltuielilor social-culturale, cât și în
totalul cheltuielilor publice.
Instituțiile și acțiunile finanțate în cadrul acestor cheltuieli sunt cele de cultură (biblioteci,
muzee, case de cultură, edituri), instituții artistice (teatre, case de film, filarmonici), acțiunile
sportive și de tineret, cultele. Activitatea desfășurată de aceste instituții se poate concretiza în
anumite bunuri materiale (care au și o valoare spirituală) cum sunt: cărțile, filmele, discurile,
picturile, sculpturile sau se prezintă sub forma unor servicii culturale, spirituale, artistice,
sportive, cum sunt: concertele, spectacolele de teatru, operă, balet, campionate sau concursuri
sportive etc.
Aceste particularități influențează și sistemul de finanțare a acțiunilor respective. Așa de
pildă, în cazul producerii de bunuri materiale, se desfășoară o activitate cu caracter economic,

100
chiar dacă este generată de o muncă de creație literară sau artistică. Din vânzarea acestor bunuri
se obțin venituri care sunt folosite pentru autofinanțarea activității respective. Realizarea
serviciilor culturale, artistice și sportive se poate face gratuit sau cu plată (taxe, tarife sau prețuri)
care însă, nu acoperă întotdeauna valoarea de piață a serviciului respectiv. De aceea, în aceste
cazuri, instituțiile respective au nevoie de subvenții ce se asigură din bugetul statului sau din alte
surse. Este de remarcat că instituțiile cultural-artistice pot fi publice, de importanță națională sau
locală, sau pot fi proprietate particulară.
Instituțiile și activitățile cultural-artistice, cultele, acțiunile sportive și de tineret se
finanțează de la bugetul statului fie integral, fie parțial, prin acordarea de subvenții în
completarea veniturilor lor proprii. În totalul cheltuielilor publice pentru cultură preponderente
sunt cheltuielile curente (de personal, materiale), cheltuielile de capital având o pondere mai
redusă.
În afara bugetului, finanțarea cheltuielilor publice pentru cultură se mai realizează și din
veniturile proprii ale instituțiilor respective, realizate din activități specifice. În această categorie
se includ instituțiile artistice de spectacole, muzicale etc. care obțin venituri din activitatea
desfășurată. O importanță mare o au donațiile și sponsorizările, ca resurse ce acoperă o parte din
cheltuielile acestor instituții. În toate țările, legislația fiscală prevede o serie de facilități pentru
persoanele fizice sau juridice care sprijină material sau financiar activități culturale, artistice,
sportive, religioase, etc.

6.4. Cheltuielile publice pentru ocrotirea sănătății

Starea de sănătate a populației unei țări reprezintă unul din cei mai importanți factori care
asigură desfășurarea normală a vieții și tuturor activităților într-o societate. Din acest motiv,
ocrotirea sănătății este o preocupare permanentă a fiecărui membru al societății, dar în egală
măsură și a colectivității, în ansamblul său. În acest scop, statele pun în aplicare o politică
sanitară adecvată, ca parte integrantă a politicii sociale și pentru înfăptuirea ei, în numeroase țări
ale lumii se cheltuiesc importante resurse financiare.
Cheltuielile pentru sănătate prezintă o tendință de creștere, datorită unor factori, cum
sunt: amplificarea nevoilor de ocrotire a sănătății, ca efect al creșterii numărului populației și
modificării structurii sale; accentuarea unor noi factori de risc; creșterea costului prestațiilor
medicale; sporirea personalului medical antrenat în serviciile sanitare etc. Aceste cauze, dar și
racordarea serviciilor medicale la revoluția tehnico-științifică contemporană în domeniu,
determină ca ponderea cheltuielilor publice cu ocrotirea sănătății să fie semnificativă în totalul
cheltuielilor social-culturale, în ansamblul cheltuielilor publice și în PIB.
Volumul mare de cheltuieli, specific țărilor dezvoltate, din sfera ocrotirii sănătății se
datorează manifestării unui cumul de condiții: pe de o parte, existența fondurilor publice
necesare acoperirii cheltuielilor, pe de altă parte creșterea cererii de servicii medicale, din cauza
îmbătrânirii demografice a populației, preocupărilor sporite pentru menținerea unei stări de
sănătate optime, dar și sporirea costului unui act medical.

101
 Există și mari disparități între grupe de țări și în ceea ce privește modul de finanțare a
cheltuielilor cu sănătatea. În țările dezvoltate există două categorii de cheltuieli pentru sănătate,
din punct de vedere al celui care le suportă: cheltuieli publice și cheltuieli private. Ponderea
cheltuielilor private pentru sănătate înregistrează valori medii între 26% și 33% pentru țările
dezvoltate în timp ce în țările în curs de dezvoltare aceste valori sunt nesemnificative, sau nici nu
apar în raportări internaționale.
Ca și în cazul celorlalte acțiuni social-culturale, și în domeniul ocrotirii sănătății
funcționează instituții medicale de stat și particulare.
Cheltuielile publice pentru sănătate reprezintă însă numai acea parte finanțată din
fondurile publice, fiind reflectate în bugetele publice.
Resursele financiare alocate ocrotirii sănătății au ca scop fie realizarea de investiții
(construcții de unități sanitare și dotarea lor cu aparate, tehnică medicală, instrumentar, mijloace
de transport specifice etc.), fie, mai ales, întreținerea curentă și funcționarea normală a rețelei
sanitare (salarii și alte drepturi de personal, materiale sanitare, medicamente, hrană, cheltuieli de
întreținere și reparații etc.).
De regulă, în țările dezvoltate în această grupă de cheltuieli se cuprind finanțările pentru
instituțiile sanitare (publice), cercetări în domeniul medical, administrația în acest sector și
acoperirea (totală sau parțială) a cheltuielilor persoanelor cu îngrijirea sănătății. În afara acestora,
există cheltuieli cu caracter medical efectuate prin intermediul unor instituții speciale (case de
asigurări de sănătate sau alte organizații mutuale) care se bazează pe cotizațiile plătite de
salariați, patroni și alte surse.
În funcție de sistemul de ocrotire a sănătății folosit într-o țară, pot predomina cheltuielile
bugetare care se efectuează de administrația publică, sau cheltuielile care se finanțează pe seama
cotizațiilor sociale suportate de salariați și agenții economici.
În acest sens, sunt cunoscute în practica internațională, două sisteme principale de
finanțare a sănătății, și anume: sistemul german (cunoscut ca sistemul Bismark inițiatorul său
încă din anul 1883); sistemul englez(denumit și sistemul Beveridge după numele celui care l-a
conceput).
Sistemul german se bazează pe cotizații obligatorii suportate, în părți egale, de salariați și
de întreprinderi. Aceste cotizații se mobilizează la instituții specializate, denumite Case de
Asigurări, care încheie contracte cu “prestatorii” de servicii medicale (medici, farmaciști) și prin
care se finanțează cheltuielile pentru consultații, tratamente specifice etc. În cadrul acestui
mecanism, cunoscut și sub denumirea de asigurare socială (publică) de sănătate, asigurații
plătesc contribuții administrate distinct de Casa de Asigurări. Nivelul contribuției este corelat
atât cu nivelul venitului individual al asiguratului și cu nivelul fondului de salarii dintr-o firmă și
nu este legat de riscul personal de îmbolnăvire. Administratorul fondului este terț plătitor,
decontând serviciile prestate pentru asigurați. În principiu, asigurații (cetățenii) nu suportă direct
costul serviciilor medicale de care beneficiază.
În acest sistem din bugetul de stat (prin ministerul de resort, cel al sănătății) se finanțează
doar anumite programe de prevenire a sănătății și o parte din cheltuielile instituțiilor medicale

102
(dotări, o parte din salarii etc.). Bugetul de stat apare însă implicat și în subvenționarea, în
anumite limite, a fondului asigurărilor de sănătate, în cazul în care cheltuielile specifice nu pot fi
acoperite doar pe seama resursele financiare provenite din contribuții.
Cu adaptări și elemente caracteristice, un astfel de sistem se aplică în numeroase țări, ca
Germania, Franța, Belgia, Olanda, Luxemburg, România etc.
Sistemul englez oferă servicii medicale, în principiu, gratuite pentru toți cetățenii, statul
finanțând din bugetul public ocrotirea sănătății prin Sistemul Național de Sănătate (SNS). În
acest sistem, pacienții nu plătesc nimic, dar au obligația de a se înscrie la un medic, acesta
primind remunerația de la S.N.S. pe bază de contract încheiat cu această instituție. Finanțarea
bugetară a sănătății acoperă, de regulă, circa 85%, restul resurselor (15%) asigurându-se din alte
fonduri sau prin plata parțială de către pacienți a costului medicamentelor.
În România, în ultimul deceniu al secolului XX, s-a optat pentru o variantă a sistemului
german prin înființarea Casei Asigurărilor de Sănătate, prin care sunt administrate și fondurile
destinate ocrotirii sănătății.
În principiu, sursele de finanțare a acțiunilor de ocrotire a sănătății sunt compuse din:
- bugetul public, care deține, în multe țări cea mai mare pondere în acoperirea
cheltuielilor din această grupă. Astfel, din bugetul de stat, se finanțează, în principal, crearea și
funcționarea instituțiilor sanitare publice, dar și unele acțiuni speciale în acest domeniu, mai ales
dintre cele cu caracter profilactic, de masă (vaccinări, tratarea anumitor boli profesionale etc.);
- contribuții (cotizații) pentru asigurări de sănătate, care sunt suportate în mod
obligatoriu de salariați, patroni sau alte persoane fizice. Mărimea acestora diferă în funcție de
cuantumul veniturilor (salariilor) realizate în, mai ales de specificul activităților desfășurate;
- resurse de la populație, care sunt cheltuite în calitate de pacienți, în cazul când
persoanele respective nu sunt cuprinse în sistemul asigurărilor de sănătate sau suportă parțial
costul prestațiilor medicale, medicamentelor, tratamentelor;
- ajutor extern, întâlnit mai ales în cazul țărilor în curs de dezvoltare, sub forme ale
ajutoarelor bănești nerambursabile oferite de organizații specializate (Organizația Mondială a
Sănătății, Crucea Roșie Internațională etc.), precum și sub formă de împrumuturi cu destinație
sanitară, de exemplu, cele oferite prin finanțarea unor programe ale Băncii Mondiale.
Similar altor domenii, și în cazul cheltuielilor cu ocrotirea sănătății se pune problema
eficienței cu care sunt folosite resursele alocate. În general, activitățile specifice sănătății
generează mai multe categorii de efecte: medicale, sociale și economice, care concretizează
aspecte ale eficienței acestor cheltuieli.
Efectele medicale se exprimă prin rezultatele concrete ale acțiunilor întreprinse pentru
ocrotirea sănătății (consultații, analize, diagnostic, tratamente) și se reflectă în refacerea și
păstrarea sănătății persoanelor beneficiare de asistență medicală. Aceste efecte au, în general, un
caracter individual, prin modul cum sunt receptate.
Efectele sociale reflectă impactul acțiunilor de ocrotire a sănătății la nivelul întregii
societăți și se răsfrâng asupra stării de sănătate a întregii populații. Ele se exprimă printr-o serie

103
de indicatori statistici, cum sunt: speranța medie de viață la naștere, natalitatea, morbiditatea,
mortalitatea infantilă și cea generală etc. care dau conținut eficienței sociale.
Efectele economice constau în prevenirea sau reducerea perioadelor de incapacitate de
muncă, eradicarea unor boli profesionale, creșterea perioadei active a vieții, sporirea capacității
de muncă și productivității etc. Aceste efecte se concretizează și în economisirea de resurse prin
evitarea sau diminuarea ponderilor aferente, ca și în creșterea PIB, prin aportul adus
îmbunătățirea validității forței de muncă și a randamentului muncii.
Eficiența economică a ocrotirii sănătății nu poate fi apreciată cu exactitate și sub
diversele sale aspecte, iar pentru cuantificare se folosesc metode, cum sunt:
- analiza cost-beneficiu, care permite compararea costurilor diferitelor servicii medicale,
cu rezultate ale acestora ce pot fi exprimate în bani; această metodă are o aplicabilitate relativ
redusă datorită numărului restrâns de „produse” ale serviciilor medicale care pot fi evaluate în
bani;
- analiza cost-eficacitate (avantaje), care presupune compararea costului serviciilor
medicale cu efectele exprimate prin nivelul unor indicatori, cum ar fi numărul de îmbolnăviri
evitate, ani de supraviețuire, grad de recuperare a capacității de muncă, etc. Ea apare utilă, de
exemplu, în compararea diferitelor metode de tratament pentru o anumită maladie.

6.5. Cheltuielile publice pentru securitate socială

Securitatea socială cuprinde ansamblul acțiunilor întreprinse de societate pentru
prevenirea, diminuarea sau înlăturarea consecințelor unor evenimente considerate ca riscuri
sociale, care repercutează negativ asupra vieții și nivelului de trai al cetățenilor. Riscurile
implicate sunt de natură fizică (cele care afectează parțial sau total capacitatea de muncă), riscuri
economice (care împiedică o persoană să exercite o activitate producătoare de venit) sau riscuri
sociale (care diminuează în mod substanțial veniturile persoanelor și implicit mijloacele de
subzistență).
Securitatea socială este o componentă de mare importanță a politicilor sociale promovate
de toate statele lumii, cuprinzând acțiuni care diferă, însă, de la o țară la alta. În acest sens,
diferitele state finanțează cheltuieli cu o structură diversă în care se remarcă acordarea de
ajutoare, alocații, indemnizații etc., unor categorii de persoane confruntate cu dificultăți
materiale majore.
Cheltuielile cu securitatea socială se structurează, la rândul lor, pe mai multe
componente, ce presupun forme și tehnici distinctive, și anume:
- cheltuieli pentru asigurările sociale;
- cheltuieli pentru asistență socială;
Mărimea globală a cheltuielilor cu securitatea socială diferă de la o țară la alta, în funcție
de potențialul economic, de numărul și structura populației, de orientarea politicilor sociale. O

 În unele ţări această noţiune este sinonimă cu protecţia socială

104
apreciere globală a proporțiilor lor, arată că, în majoritatea țărilor dezvoltate, ele reprezintă între
50% și 80% din totalul cheltuielilor social-culturale, ocupând un loc important și în ansamblul
cheltuielilor publice
În prezent, mecanismele financiare pentru realizarea securității sociale în diferite țări
dezvoltate se caracterizează prin:
- situarea la baza acțiunilor privind asigurarea securității sociale a principiului
mutualității și solidarității sociale;
- universalizarea acordării ajutoarelor sau prestațiilor sociale;
- existența unor instituții specializate din sectorul public și privat care furnizează prestații
sau servicii sociale;
- practicarea de cotizații salariale și patronale pentru constituirea fondurilor destinate
finanțării cheltuielilor cu securitatea socială;
- instituirea (sau nu) a unui venit minim garantat.
Resursele financiare destinate securității sociale reprezintă (în țările dezvoltate)
concretizarea unor vaste programe sociale, cele mai semnificative fiind legate de combaterea
sărăciei și șomajului, ajutorarea familiilor cu mulți copii, a persoanelor cu handicap etc.
Sursele de finanțare a cheltuielilor cu securitatea socială deși prezintă diferențieri, pot fi
sintetizate în raport cu categoriile de acțiuni finanțate astfel:
Cheltuielile pentru asigurările sociale se finanțează pe seama contribuțiilor salariaților, a
liber-profesioniștilor și a patronilor, la care se mai pot adăuga subvențiile de la bugetul de stat,
din fondurile asigurărilor sociale.
Cheltuielile pentru asistență socială se acoperă în principal pe seama resurselor din
bugetul statului, dar și din fonduri speciale, precum și a resurselor provenite din donații sau
contribuții voluntare, etc. La aceste resurse interne, se adaugă, în unele țări, și resursele externe
provenite de la organisme internaționale specializate.
Sistemele de finanțare a cheltuielilor pentru securitatea socială, în diferite țări, se
caracterizează prin folosirea a două tipuri de surse, și anume: contributive și necontributive.
Primul tip se bazează pe plata de contribuții sau cotizații sociale, iar cel de al doilea pe finanțări
din bugetul statului, între ele neexistând, însă, o linie de demarcație strictă. Se constată că ambele
sisteme se confruntă în prezent cu serioase probleme pe linia asigurării echilibrului între
resursele procurate și plățile de efectuat.
Cheltuielile pentru asigurările sociale reprezintă componenta principală a cheltuielilor
publice pentru securitate socială atât prin aria de cuprindere, cât și prin proporțiile deținute în
cadrul cheltuielilor publice cu securitatea socială. Principale componente sunt cheltuielile pentru
pensii , cheltuielile pentru protecția șomerilor și cheltuielile pentru ocrotirea sănătății.

6.5.1 Cheltuielile publice pentru pensii

Obiectivul principal al pensiilor, numite și asigurări sociale pentru vârstă înaintată, este
de a asigura un venit sigur celor care au pierdut capacitatea de muncă din cauza vârstei înaintate.

105
Subsumat acestuia pot fi menționate încă două obiective secundare: redistribuirea economiilor
sau a investițiilor
Asigurările de pensii pot fi organizate atât în sistemul public, cât și în cel privat. Între
asigurările private și cele publice nu există raporturi de excludere. Chiar în lipsa
complementarității sau a concurenței, cele două sisteme se pot influența și susține reciproc –
extinderea și generalizarea sistemelor publice ar diminua posibilitățile de organizare a celor
private iar acestea din urmă, în caz de eșec, ar găsi un suport în primele.
Sistemele publice de pensii sunt de obicei finanțate după principiul PAYG (pay as you
go), în care beneficiile actuale sunt finanțate din contribuțiile actuale, la care se pot adăuga, într-
o anumită măsură, și resurse financiare publice colectate prin impozite generale și redistribuite
prin bugetul public. Valoarea pensiilor este predeterminată (adesea prin corelare cu valoarea
salariului și durata angajării), iar mărimea contribuțiilor depinde de mecanismul ales. Principalul
obiectiv al sistemul PAYG este asigurarea bunăstării pe baza principiului redistribuirii inter și
intra-generaționale
Sistemul public românesc de pensii și alte drepturi de asigurări sociale a fost construit
după modelul german, fiind un sistem de tip redistributiv, având la bază o asigurare în legătură
cu munca, în cea mai mare parte a sa, resursele fiind constituite din contribuțiile achitate de
participanții la sistem, în dependență directă cu veniturile asigurate, iar redistribuirea, prin
repartiție, făcându-se proporțional cu nivelul contribuțiilor plătite și, implicit, cu veniturile
asigurate.
În comparație cu sistemul anterior, actualul sistem păstrează principiul repartiției “pe
baza căruia fondurile realizate se redistribuie pentru plata obligațiilor ce-i revin”, însă prevede
schimbări fundamentale în modul de aplicare, respectiv în stabilirea și în plata contribuțiilor de
asigurări dar și în ceea ce privește rolul statului. Contribuțiile se stabilesc în cote diferite în
funcție de condițiile de muncă (normale, deosebite sau speciale), cotele de contribuții urmând să
fie aprobate anual prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat .
Sistemul de pensii publice din țara noastră este coordonat de către Casa Națională de
Pensii Publice (fosta Casă Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale - CNPAS)
care a fost înființată prin Legea 19/2000 .
În principiu, toate persoanele care desfășoară o activitate aducătoare de venituri sunt
obligate să se asigure în cadrul sistemului public de pensii.
În sistemul public prestațiile de asigurări sociale reprezintă veniturile de înlocuire
acordate, la intervenirea riscurilor asigurate (invaliditate, bătrânețe și deces), sub formă de pensii,
ajutoare sau alte tipuri de prestații prevăzute de lege, pentru pierderea totală sau parțială a
veniturilor asigurate;
Prestațiile de asigurări sociale se acordă sub formă de pensii, ajutoare și alte tipuri de
prestații ( tratament balnear, bilete de odihnă pentru asigurați, ajutor de deces)
Formele pensiilor sunt pensia pentru limită de vârstă, pensia anticipată (integrală sau
parțială), pensia pentru invaliditate, pensia de urmaș

106
 Pensia pentru limită de vârstă se acordă asiguraților care îndeplinesc, cumulativ, la data
pensionării, condițiile privind vârsta standard de pensionare și stagiul minim de cotizare realizat
în sistemul public.
Vârsta de pensionare apare, la determinarea condițiilor de pensionare, ca vârstă standard
de pensionare ( de la 1 ianuarie 2011 de 63 de ani pentru femei și 65 de ani pentru bărbați, la care
se va ajunge prin creșterea treptată a vârstelor inițiale , de 57 de ani pentru femei, respectiv 62 de
ani pentru bărbați) și ca vârstă redusă .
Conform Legii nr.19/ 2000, cu modificările și completările ulterioare, asigurații care au
realizat stagiul complet de cotizare și care și-au desfășurat activitatea, total sau parțial, în condiții
deosebite sau speciale de muncă au dreptul la pensie pentru limită de vârstă cu reducerea
vârstelor standard de pensionare.
Odată cu adoptarea Legii nr.19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de
asigurări sociale, vechimea în muncă, condiție generală pentru acordare pensiei pentru limita de
vârstă în legislația anterioară, a fost înlocuită cu stagiul de cotizare care include perioadele în
care persoanele au plătit contribuția de asigurări sociale în sistemul public din România, precum
și din alte țări, indiferent dacă acestea au un venit rezultat dintr-un raport de muncă sau plătesc
contribuția pe baza unui contract de asigurare încheiat cu casele teritoriale de pensii pe raza
cărora își au domiciliul
Stagiul complet de cotizare este de 30 de ani pentru femei și de 35 de ani pentru bărbați,
însă persoanele care îndeplinesc condițiile și își doresc să continue activitatea, o pot face numai
cu acordul angajatorului. Atingerea stagiului complet de cotizare se va realiza în aceeași
perioadă, până în anul 2014, prin creșterea progresivă a acestuia, pornindu-se de la 25 de ani
pentru femei și 30 de ani pentru bărbați.
La stabilirea stagiului de cotizare se au în vedere și anumite perioade necontributive,
denumite perioade asimilate (în care asiguratul a beneficiat de pensie de invaliditate sau a urmat
cursurile de zi ale învățământului universitar sau a satisfăcut serviciul militar ca militar în termen
sau militar cu termen redus, pe durata legal stabilită etc. )
În sistemul public de pensii, cuantumul pensiei pentru limită de vârstă la data înscrierii la
pensie se determină prin înmulțirea punctajului mediu anual realizat de asigurat în perioada de
cotizare cu valoarea unui punct de pensie la data ieșirii la pensie.
Pensia anticipată se acordă asiguraților care au depășit stagiul complet de cotizare cu cel
puțin 8 ani (și care nu au îndeplinit vârsta pentru pensia de limită de vârstă). Pensia anticipată
poate fi obținută cu cel mult 5 ani înaintea vârstelor standard de pensionare
Față de pensia pentru limită de vârstă, în determinarea stagiului de cotizare pentru
acordarea pensiei anticipate nu se iau în considerare perioadele asimilate, precum și perioadele în
care asiguratul a beneficiat de pensie de invaliditate.
Cuantumul pensiei anticipate se stabilește în aceleași condiții ca cel pentru pensia pentru
limită de vârstă. La data îndeplinirii condițiilor pentru a beneficia de pensie pentru limită de
vârstă, pensia anticipată devine pensie pentru limită de vârstă și se recalculează prin adăugarea

107
perioadelor asimilate și a eventualelor stagii de cotizare realizate în perioada de anticipare,
trecerea la pensie pentru limită de vârstă făcându-se la cerere.
Pensia anticipată parțială se poate acorda asiguraților care au realizat stagiile complete
de cotizare și cei care au depășit stagiul complet de cotizare cu cel mult 8 ani, și care nu au
îndeplinit vârsta pentru pensia de limită de vârstă, pot solicita pensie anticipată parțială cu
reducerea vârstelor standard de pensionare cu până la 5 ani.
În ceea ce privește stabilirea stagiului de cotizare, pensia anticipată parțială se aseamănă
cu pensia anticipată și de aceea nu se iau în calcul perioadele asimilate și perioadele în care
asiguratul a beneficiat de pensie de invaliditate.
Pentru determinarea cuantumului acestui tip de pensie se pornește de la cuantumul
pensiei pentru limită de vârstă care se diminuează în raport cu stagiul de cotizare realizat și cu
numărul de luni cu care s-a redus vârsta de pensionare. Reducerea este între 0,05% și 0,75%
pentru fiecare lună de anticipare.
La data îndeplinirii condițiilor pentru a beneficia de pensie pentru limită de vârstă, pensia
anticipată parțială devine pensie pentru limită de vârstă și se recalculează prin eliminarea
reducerilor operate anterior și prin adăugarea perioadelor asimilate și a eventualelor stagii de
cotizare realizate în perioada de anticipare, trecerea la pensia pentru limită de vârstă făcându-se
la cerere.
Pensia de invaliditate se acordă asiguraților care și-au pierdut total sau cel puțin
jumătate din capacitatea de muncă, din cauza accidentelor de muncă, bolilor profesionale și
tuberculozei; neoplaziilor, schizofreniei și SIDA; precum și persoane care și-au pierdut total sau
parțial capacitatea de muncă din cauza unor boli obișnuite sau în împrejurări speciale (elevi,
militari etc.)

În raport cu cerințele locului de muncă și cu gradul de reducere a capacității de muncă,

invaliditatea poate fi de trei grade:
- gradul I, când are loc pierderea totală a capacități de muncă, de autoservire, de
autoconducție sau de orientare spațială, individul necesitând îngrijire sau supraveghere
permanentă din partea altei persoane;
- gradul II, când se constată pierderea totală a capacității de muncă, cu posibilitatea
invalidului de a se autoservi, de a se autoconduce și de a se orienta spațial, fără ajutorul altei
persoane;
- gradul III, când individul suferă pierderea a mai mult de jumătate din capacitatea de
muncă, dar poate să presteze o activitate profesională.
Asigurații care și-au pierdut capacitatea de muncă din cauza unor boli obișnuite sau a
unor accidente care nu au legătură cu munca beneficiază de pensie pentru invaliditate dacă
îndeplinesc stagiul de cotizare necesar în raport cu vârsta.
Față de asigurații care și-au pierdut capacitatea de muncă din cauza unor boli sau
accidente care nu au legătură cu munca, asigurații care și-au pierdut capacitatea de muncă din

108
cauza unor accidente de muncă, a unor boli profesionale, SIDA, neoplaziilor pot beneficia de
pensie de invaliditate indiferent de stagiul de cotizare.
Chiar dacă pensionarii sunt încadrați într-un anumit grad de invaliditate, aceștia sunt
supuși, în funcție de afecțiune, revizuirii medicale la intervale de 6-12 luni până la împlinirea
vârstelor standard de pensionare, la termenele stabilite de casele teritoriale de pensii, iar după
fiecare revizuire, pe baza celor constate, medicul expert al asigurărilor sociale emite o nouă
decizie prin care se stabilește, după caz: menținerea în același grad de invaliditate, încadrarea în
alt grad de invaliditate, încetarea calității de pensionar de invaliditate, ca urmare a redobândirii
capacității de muncă.
Cuantumul pensiei de invaliditate se determină prin înmulțirea punctajului mediu anual
cu valoarea punctului de pensie. Punctajul mediu anual se determină însă pe baza așa-numitului
stagiu potențial , determinat, în principiu, ca diferența dintre stagiul complet de cotizare și stagiul
de cotizare realizat efectiv până la data încadrării într-un grad de invaliditate.
Pentru asigurații care au realizat cel puțin jumătate din stagiul de cotizare necesar, stagiul
potențial se determină ca diferență între stagiul complet de cotizare și stagiul de cotizare necesar.
Stagiul potențial rezultat nu poate fi mai mare decât stagiul de cotizare pe care
asiguratul l-ar fi putut realiza de la data ivirii invalidității până la împlinirea vârstei standard de
pensionare
Pentru stagiul potențial, acordat asiguraților în drept să obțină o pensie de invaliditate,
punctajul anual al asiguratului este de:
- 0,70 puncte pentru gradul I de invaliditate
- 0,55 puncte pentru gradul II de invaliditate
- 0,35 puncte pentru gradul III de invaliditate
Pensionarii de invaliditate încadrați în gradul I de invaliditate au dreptul, în afara pensiei,
la o indemnizație pentru însoțitor, în cuantum fix (80% din valoarea unui punct de pensie).
Pensia de urmaș poate fi obținută de copii sau soțul supraviețuitor, dacă persoana
decedată era pensionar sau îndeplinea condițiile obținerii unei pensii.
Pensia de urmaș se calculează în funcție de cuantumul pensiei (pentru limită de vârstă
sau invaliditate) aflată în plată sau la care ar fi avut dreptul, în condițiile legii, susținătorul
decedat
Cuantumul pensiei de urmaș se calculează prin aplicarea unor procente la pensia
susținătorului, în funcție de numărul urmașilor îndreptățiți: pentru un singur urmaș - 50%;
pentru 2 urmași - 75%; pentru 3 sau mai mulți urmași - 100%

Elementele tehnice centrale ce stau la baza determinării cuantumului pensiilor din

sistemul public de pensii punctajul anual și valoarea punctului de pensie.
Punctajul anual se determină, principial, ca punctaj mediu, rezultat din împărțirea
numărului de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale realizate de asigurat în perioada
de cotizare la numărul de ani corespunzători stagiului complet de cotizare.
Valoarea punctului de pensie se stabilește prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat.

109
 Asigurații sistemului public au dreptul, în afară de pensie, la:
a) concediu și indemnizație pentru incapacitate temporară de muncă, cauzată de boli
obișnuite sau de accidente în afara muncii, boli profesionale și accidente de muncă;
b) prestații pentru prevenirea îmbolnăvirilor și recuperarea capacității de muncă;
c) concediu și indemnizație pentru maternitate;
d) concediu și indemnizație pentru creșterea copilului ;
e) concediu și indemnizație pentru îngrijirea copilului bolnav;
f) ajutor de deces
g) tratament balnear, altul decât cel care, potrivit legii, se suportă de la bugetul fondului
național unic de asigurări sociale de sănătate, pentru asigurați și pensionari
h) bilete de odihnă, pentru asigurați
Începând cu anul 2006, prestațiile de la categoriile a)- e) se suportă din Fondul Național
Unic pentru Asigurări de Sănătate, devenind prestații din sistemul public de asigurări de sănătate.
Ajutorul de deces se acordă, in cazul decesului asiguratului, pensionarului sau al unui
membru de familie care nu are un drept propriu de asigurări sociale si se află în întreținerea
titularului la data decesului, unei singure persoane care face dovada că a suportat cheltuielile
ocazionate de deces și care poate fi, după caz: soțul supraviețuitor, copilul, părintele, tutorele,
curatorul, moștenitorul in condițiile dreptului comun sau, in lipsa acestora, orice altă persoană
care dovedește cu acte că a suportat cheltuielile ocazionate de deces.
Dreptul asiguraților la ajutor de deces nu este condiționat de îndeplinirea unui stagiu de
cotizare.
Ajutorul de deces se acordă in cuantumul prevăzut de Legea bugetului asigurărilor
sociale de stat și făcut public de CNPAS, valabil la data decesului.
Ajutorul de deces se suporta integral din bugetul asigurărilor sociale de stat (se plătește
de angajator urmând a fi compensat cu contribuția individuală a angajatorului la asigurările
sociale ).
Tratamentul balnear se acordă pentru o durată de 12-18 zile asiguraților și pensionarilor
sistemului public de pensii:
a) gratuit – pensionarii de invaliditate, în cadrul programului de recuperare întocmit de
medicul expert al asigurărilor sociale
b) cu suportarea de către beneficiar a unei contribuții bănești – asigurații sistemului
public de pensii și pensionarii, alții decât cei menționați anterior
Biletele la odihnă se oferă asiguraților sistemului public de pensii care își desfășoară
activitatea în instituțiile publice în care nu este reglementată constituirea fondului social, cu
suportarea de către beneficiar a unei părți din costul biletului.

6.5.2 Cheltuielile pentru protecția șomerilor

110
 Protecția șomerilor a devenit, în majoritatea statelor lumii, o preocupare însemnată în
condițiile în care șomajul afectează într-o manieră complexă, dar inegală ca intensitate, forța de
muncă din diferite spații, sectoare, ramuri și subramuri ale economiei
Protecția șomerilor poate fi finanțată din bugetul public (necondiționat de contribuția
persoanelor, mai puțin practicat în zilele noastre) sau printr-un sistem bazat pe asigurări de
șomaj.
Asigurările de șomaj reprezintă o formă specială de asigurare ce compensează lipsa
veniturilor pe o perioadă limitată de timp ca urmare a pierderii locului de muncă. Programele de
asigurare pentru șomaj au fost create inițial pentru a furniza o formă de asistență financiară celor
care și-au pierdut locul de muncă și care sunt în căutarea altuia. În cele mai multe țări persoanele
cu dizabilități, incapabile de muncă, sau cei care și-au pierdut locul de muncă de o lungă
perioadă de timp nu sunt cuprinși în acest sistem.
Finanțarea sistemelor de asigurare pentru șomaj diferă de la țară la țară. Chiar dacă atât
angajatorii cât și angajații contribuie la fondul de asigurare (ca principale surse) diferențele
constau atât în modalitățile de calcul ale acestora cât și în prezența sau absența sursei
suplimentare care, de regulă, este cea guvernamentală.
De asemenea diferențe se observă și atunci când este vorba de tipologia mecanismelor și
măsurilor de suport social destinate șomerilor. Astfel beneficiile destinate șomerilor, care diferă
în funcție de legislația fiecărei țări, se încadrează în două seturi de măsuri: pasive și active.
Beneficiile financiare, sub formă de indemnizații, ajutoare de șomaj, apar ca instrumente
specifice pentru măsurile pasive de protecție socială a șomerilor și sunt corelate cu veniturile
dobândite în perioada ocupării, iar durata de furnizare a acestora este limitată. Având în vedere
salariul anterior disponibilizării, vechimea în muncă și stagiul de cotizare se acordă asigurarea de
șomaj diferențiat de la o țară la alta. De pildă, în Suedia ajutorul de șomaj este stabilit la un nivel
ridicat și poate atinge până la 90% din venitul realizat anterior. În alte țări, precum SUA, nivelul
ajutorului de șomaj este stabilit la un prag de 30-50% din câștigul obținut anterior de muncitorii
calificați, respectiv 60% din câștigul muncitorilor necalificați. Aceste beneficii se mai
individualizează prin aceea că pot avea un nivel regresiv sau fix, stabilit pe săptămână și egal
pentru toți beneficiarii. Totodată, trebuie menționat faptul că aceste beneficii nu se pot îndrepta
către persoanele voluntar neocupate. În ceea ce privește asistența socială pentru șomeri, alocațiile
se acordă din resurse bugetare (funcționând pe baze necontributive), nu sunt limitate în timp, și
de ele pot beneficia și alte categorii ale populației, care sunt defavorizate.
Principalele categorii de prestații din fondurile asigurărilor de șomaj sunt:
- Beneficiile în caz de șomaj : compensează pierderea salariului în cazul persoanelor apte
de muncă și disponibile să muncească, dar care nu găsesc loc de muncă potrivit; aceste beneficii
se acordă inclusiv persoanelor care nu au mai lucrat înainte.
- Indemnizația de șomaj : reprezintă un beneficiu plătit lucrătorilor care satisfac condiția
de a fi contribuit la fondurile de asigurări de șomaj. Indemnizațiile sunt adesea plătite doar pentru
o perioadă limitată de timp.

111
 - Asistența în caz de șomaj : beneficii plătite persoanelor care fie nu au contribuit la
fondurile de asigurări de șomaj, fie au depășit perioada pentru care erau îndreptățite să primească
indemnizația de șomaj. Asistența în caz de șomaj este, în mod obișnuit, condiționată de nivelul
veniturilor.
- Beneficiile „parțiale” în caz de șomaj sunt beneficii care compensează pierderile de
venituri sau salariul datorită lucrului involuntar cu program redus și/sau cu program de lucru
intermitent din diverse cauze (perioade de recesiune, dificultăți financiare sau economice,
defecțiuni ale mașinilor și utilajelor, condiții meteorologice nefavorabile, accidente etc.) și în
condițiile în care relațiile angajat-angajator nu se întrerup.
- Plățile compensatorii sunt sume de bani plătite din fonduri publice salariaților care au
fost disponibilizați, independent de voința lor, de către o întreprindere care și-a redus sau încetat
activitatea.
Se apreciază faptul că beneficiile de șomaj, ca formă generică a unor sume de bani
acordate șomerilor, prin mărimea ei poate genera și efecte „perverse” în rândul șomerilor, cu
repercusiuni negative asupra întregii economii. Astfel, acordarea unei sume care se apropie de
nivelul salariului net conduce la un comportament din partea șomerilor caracterizat prin
dezinteres față de redobândirea statului de persoană ocupată, ceea ce determină o scădere la
nivelul întregii economii a ocupării forței de muncă. Se atribuie deci o importanță deosebită în
determinarea nivelului acestor prestații, care, în majoritatea țărilor este stabilit în mod deliberat
spre descurajare. În state precum Danemarca, Canada și Olanda beneficiile pentru șomaj se
situează la nivelul concediului medical de scurtă durată, iar în Germania, Ungaria sau Grecia,
beneficiile pentru șomaj apar la un nivel mai redus decât cele care sunt destinate refacerii
sănătății. Italia și Bulgaria stabilesc cuantumul ajutorului de șomaj la un nivel fix.
Aceste beneficii pot genera efecte negative și prin durata de acordare. Aceasta este cea
care presupune o problemă de risc moral (șomerii preferă să stea mai mult în șomaj decât ar face-
o în absența prestației). În principiu durata de șomaj eficientă pentru o persoană este cea pe care
aceasta ar alege-o dacă ar fi ca ea să își finanțeze șomajul din propriile economii sau
împrumutându-se pe o piață de capital perfectă. Ineficiența survine în cazul în care un individ
preferă să stea în șomaj mai mult deoarece asigurarea a redus costul marginal pe care acest
individ trebuie să-l suporte cât stă în șomaj. Perioada de timp pentru care șomerul încasează
ajutorul de șomaj variază între 4 și 32 de luni. Țări precum Ungaria, Italia, Olanda, SUA, Marea
Britanie au stabilit o perioadă de plată limitată la 6 luni, Franța și Germania acordă beneficii pe o
perioadă cuprinsă între 4 și 32 de luni, iar Bulgaria are o durată de furnizare a beneficiilor de 13
săptămâni. În cele mai multe dintre țări ajutorul se corelează și cu vârsta șomerului, rezultând o
relație de directă proporționalitate între aceasta și perioada de plată (se mărește perioada pentru
cei de peste 50 de ani, în țări precum Suedia sau Franța)
Măsurile active pentru combaterea șomajului marchează un concept relativ nou atât în
teorie cât și în practică și se referă la acele măsuri care vizează crearea de noi locuri de muncă,
reconversia profesională, având scopul declarat de creștere a ocupării la nivelul unei unități
administrativ teritoriale bine determinate (localitate, regiune sau ramură industrială).

112
 În mod concret se consideră că pentru combaterea șomajului este nevoie de creșterea
prestațiilor active: orice mărire a nivelului ajutorului de șomaj va conduce pe termen lung la
creșterea ratei șomajului, pe când crearea de noi locuri de muncă și recalificarea șomerilor vor
conduce la absorbirea lor, la scăderea ratei șomajului. Aplicarea măsurilor active reclamă
transferarea de resurse bănești de la plata ajutoarelor de șomaj către direcțiile amintite și multe
țări procedează la utilizarea lor (Belgia, Franța, Danemarca, Germania). Alte țări nu-și pot
permite astfel de transferuri deoarece fondurile bănești nu sunt suficiente și atunci ele sunt
orientate prioritar spre alocații sau ajutoare bănești.
Programele, dispozitivele și strategiile de măsuri active pentru combaterea șomajului
presupun fie o susținere doar pe seama resurselor bugetare ale statului care este interesat în
creșterea ocupării forței de muncă, și care acționează în acest scop în colaborare cu indivizii sau
organizațiile comunitare naționale, fie presupun o participare în comun a resurselor la nivel
regional, în scopul relansării anumitor ramuri sau sectoare economice.
Totodată, statul poate acționa de o manieră preventivă, implementând măsuri înainte de
declanșarea situației generatoare de șomaj, sau se implică în economie după momentul generator
de criză, și transpune în practică acele programe de măsuri active specifice pentru situația
respectivă.
Statul îndeplinește principala misiune în echilibrarea balanței cerere-ofertă pe piața forței
de muncă prin elaborarea strategiilor de redresare a economiei, a politicilor eficiente de ocupare,
prin crearea cadrului instituțional adecvat și prin inițiative legislative care să urmărească
dinamica ocupării forței de muncă. În acest sens statul are o serie de parteneri interni și externi:
comunitățile locale, asociațiile, agenții economici, instituțiile de cercetare, unitățile de
învățământ, organizațiile internaționale.
Măsurile active de combatere a șomajului se caracterizează printr-o eficacitate sporită,
reprezentând direcția spre care trebuie să se tindă, pentru a asigura funcționarea optimă a pieței
forței de muncă. Chiar dacă aceste măsuri se dovedesc a fi mai costisitoare decât simpla acordare
de ajutoare financiare, deoarece necesită întocmirea de programe și studii de fundamentare
pentru a răspunde cât mai bine necesităților beneficiarilor, ele au efecte pe termen lung,
contribuind la creșterea gradului de ocupare și astfel la progresul economic. Politicile pasive, au,
totuși, rolul lor benefic în societate, acestea putând fi însă îmbunătățite pe latura mărimii și a
duratei de acordare astfel încât să aibă o eficiență crescută, iar pentru prevenirea abuzurilor este
necesară o administrare corespunzătoare a ajutorului de șomaj.
În România, protecția șomerilor se realizează , în cea mai mare parte, printr-un sistem de
asigurări obligatorii de șomaj, bazat pe contribuții obligatorii ale asiguraților și prestații acordate
persoanelor aflate în situația de șomaj.
Organizarea și reglementarea protecției șomerilor s-a realizat inițial (în perioada
socialistă șomajul nu a fost recunoscut oficial) prin Legea nr.1/1991, care a fost modificată în
repetate rânduri, conducând la adoptarea în anul 2002 a Legii nr.76 privind sistemul asigurărilor
pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă.

113
 În anul 1991 s-a creat fondul de șomaj, care constituia unul din principalele mijloacele de
protecție socială de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent. Resursele acestui fond se
formau dintr-o contribuție de 5% a angajatorilor, o contribuție de 1% angajaților și, în
completare, subvenții de la bugetul de stat. Fondul de șomaj era administrat de Direcția de
Muncă și Protecție Socială.
Caracteristica principală a sistemului creat în anul 1991, modificat adesea ulterior, o
reprezintă accentul pus pe măsurile pasive, constând în plăți din fondul de șomaj. Principalele
categorii de beneficii acordate șomerilor erau ajutorul de șomaj și alocația de sprijin.
Cuantumul ajutorului de șomaj se stabilea în funcție de nivelul salariului brut obținut
anterior, minus impozitul pe salariu, dar și de lungimea perioadei de contribuție la fondul de
șomaj. Ajutorul se acorda pentru o perioadă de până la 270 de zile.
Alocația de sprijin a reprezentat un beneficiu de asistență socială, necorelat cu venitul
anterior. Această sumă se acorda persoanelor care au beneficiat de ajutorul de șomaj sau de
ajutorul de integrare profesională și nu au reușit la expirarea perioadei de plată a acestora să se
încadreze în muncă. Perioada de plată era de maxim 18 luni și reprezenta 60% din salariul minim
net pe economie. Începând cu anul 2005 alocația de sprijin a fost desființată.
Reforma sistemului de protecție a șomerilor a demarat mai consistent în anul 2002, odată
cu adoptarea Legii nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj si stimularea ocupării
forței de muncă. Noua lege modifică în mod semnificativ sistemul de protecție a șomerilor, atât
sub aspect instituțional, cât și financiar.
Ministerul Muncii (regăsit sub diferite denumiri : Ministerul Muncii, Familiei și Egalității
de Șanse, sau Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, așa cum este organizat în
prezent) este instituția responsabilă cu elaborarea, promovarea și implementarea politicilor și
strategiilor Guvernului în domeniul social.
Ministerului Muncii îi revine sarcina de a crea un cadru legislativ și instituțional necesar
fundamentării, elaborării, implementării și monitorizării politicilor, programelor și a strategiilor
în domeniul social. Instituția specializată în protecția șomerilor și stimularea ocupării forței de
muncă este, în prezent, Agenția Națională de Ocupare a Forței de Muncă (ANOFM).
Bugetul asigurărilor de șomaj cuprinde veniturile si cheltuielile sistemului asigurărilor
pentru șomaj, se fundamentează anual de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale pe
baza propunerilor Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă și se aprobă anual prin
legea bugetului asigurărilor sociale de stat
Sursele de venituri constau în
a) contribuțiile angajatorilor si ale persoanelor juridice la care îsi desfășoară activitatea
asigurații
b) contribuțiile individuale ale asiguraților
c) venituri din alte surse, inclusiv din finanțare externă
d) subvenții de la bugetul de stat, în cazul în care sursele anterioare nu acoperă finanțarea
cheltuielilor

114
 Din bugetul asigurărilor pentru șomaj se finanțează cheltuielile pentru protecția pasivă (
plata indemnizațiilor de șomaj, plățile compensatorii acordate potrivit legii), o parte din măsurile
active (finanțarea măsurilor pentru stimularea ocupării forței de muncă si a măsurilor pentru
prevenirea șomajului, finanțarea serviciilor de formare profesională pentru persoanele ) și alte
cheltuieli (finanțarea studiilor, rapoartelor si analizelor privind piața muncii, cheltuielile Agenției
Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă etc.)
Indemnizația de șomaj reprezintă principala prestație bănească acordată din bugetul
asigurărilor de șomaj. De această indemnizație beneficiază șomerii care îndeplinesc, cumulativ,
următoarele condiții:
a) au un stagiu de cotizare de minimum 12 luni în ultimele 24 de luni premergătoare datei
înregistrării cererii (nu este aplicabilă pentru persoanele asimilate șomerilor);
b) nu realizează venituri sau realizează din activități autorizate potrivit legii venituri mai
mici decât salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată;
c) nu îndeplinesc condițiile de pensionare, conform legii;
d) sunt înregistrați la agențiile pentru ocuparea forței de muncă în a căror rază teritorială
își au domiciliul sau, după caz, reședința, dacă au avut ultimul loc de muncă ori au realizat
venituri în acea localitate.
Stagiul de cotizare este reprezentat de perioadele în care angajații sau, după caz, si
angajatorii au plătit contribuții de asigurări pentru șomaj în sistemul asigurărilor pentru șomaj în
România, precum si în alte țări, în condițiile stabilite prin acordurile si convențiile internaționale
la care România este parte.
Indemnizația de șomaj se acordă pe o durată ce se stabilește diferențiat în raport cu
stagiul de cotizare, astfel:
a) 6 luni, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puțin un an;
b) 9 luni, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puțin 5 ani;
c) 12 luni, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare mai mare de 10 ani.
d) 6 luni, pentru persoanele asimilate șomerilor
În cazul șomerilor, indemnizația de șomaj este o sumă acordată lunar si în mod
diferențiat, în funcție de stagiul de cotizare, :
a) 75% din valoarea indicatorului social de referință în vigoare la data stabilirii acestuia,
pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puțin un an;
b) suma prevăzută la lit. a) la care se adaugă o sumă calculată prin aplicarea asupra
mediei salariului de bază lunar brut pe ultimele 12 luni de stagiu de cotizare, a unei cote
procentuale diferențiate în funcție de stagiul de cotizare:
- 3% pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puțin 3 ani;
- 5% pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puțin 5 ani;
- 7% pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puțin 10 ani;
- 10% pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puțin 20 de ani.

115
 c) pentru persoanele care au fost asigurate în baza unui contract de asigurare pentru
șomaj, la determinarea sumei calculate prin aplicarea unei cote procentuale diferențiate în funcție
de stagiul de cotizare, se ia calcul venitul lunar declarat în contractul de asigurare pentru șomaj.
În cazul persoanelor asimilate șomerilor (absolvenți ai instituțiilor de învățământ),
indemnizația de șomaj este o sumă fixă acordată lunar în cuantum de 50% din 75% din valoarea
indicatorului social de referință in vigoare la data stabilirii acestuia.
Indicatorul social de referință al asigurărilor pentru șomaj si stimulării ocupării forței de
muncă, reprezintă unitatea exprimată in lei la nivelul căreia se raportează prestațiile bănești
suportate din bugetul asigurărilor pentru șomaj, acordate atât in vederea asigurării protecției
persoanelor in cadrul sistemului asigurărilor pentru șomaj, cât și in vederea stimulării anumitor
categorii de persoane pentru a se încadra in muncă, precum și a angajatorilor pentru a încadra in
muncă persoane in căutarea unui loc de muncă. De la 1 ianuarie 2011 valoarea acestui indicator
este de 500 lei.

6.5.3. Cheltuielile pentru asistență socială

Cheltuielile pentru asistență socială vizează finanțarea acțiunilor întreprinse de societate

pentru ocrotirea și susținerea materială persoanelor care nu beneficiază de asigurările sociale sau
protecția socială și sunt în imposibilitatea de a obține venituri minime necesare traiului, între
care: persoane în vârstă fără susținători, săraci, handicapați, invalizi, orfani și văduve de război,
emigranți, foști combatanți etc.
Formele concrete de realizare a cheltuielilor din această categorie sunt variate, dar cel
mai adesea reprezentate prin ajutoare sau indemnizații de asistență socială. În unele țări, ca SUA,
Suedia, Marea Britanie, o pondere însemnată au alocațiile pentru familii nevoiașe și emigrante.
Semnificative sunt în majoritatea țărilor cheltuielile în cadrul asistenței sociale acordate
bătrânilor sau altor persoane marginalizate social, sub forma unor sume de bani, sau prestații
de servicii prin instituții specializate finanțate de către autoritățile publice.

116
 CAPITOLUL 7 CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU ACȚIUNI
ECONOMICE

7.1. Cheltuielile publice pentru acțiuni economice finanțate din bugetul statului
În cadrul cheltuielilor publice pentru acțiuni economice, cu un loc central revine celor
suportate direct din bugetul statului, care se pot grupa în:
- cheltuieli cu dezvoltarea sectorului economic de stat;
- cheltuieli cu acordarea de subvenții;
- cheltuieli cu cercetarea științifică și dezvoltarea tehnologică.
În țările dezvoltate, cheltuielile publice pentru acțiuni economice – pentru transport și
telecomunicații, agricultură și silvicultură, vânătoare și pescuit, combustibili, energie și industrie
extractivă – consumă în medie numai 9-13% din total, în timp ce cheltuielile destinate scopurilor
sociale – asigurări și asistență socială, sănătate, învățământ, locuințe, recreație – ocupă 50-70%
din totalul cheltuielilor publice.
Țările în curs de dezvoltare situează în schimb pe primul loc cheltuielile publice pentru
scopuri economice, care ajung până la 30-40% din total, fiind urmate de cheltuielile pentru
învățământ, cele de administrație și ordine publică, pe ultimele locuri situându-se cheltuielile
pentru sănătate, asigurări și asistență socială, locuințe, cultură.

7.1.1. Cheltuielile pentru dezvoltarea sectorului economic de stat

Apariția sectorului economic de stat nu este de dată recentă; încă de timpuriu, statul s-a
implicat în finanțarea de acțiuni economice prin exploatarea unor bunuri sau proprietăți ale sale,
iar apoi prin crearea unor subramuri sau ramuri economice noi, începând cu industria extractivă,
construcția de nave etc. sau dezvoltarea altora, ca agricultura, transporturile, telecomunicațiile,
construcțiile. În societatea modernă, cheltuielile de acest fel sunt orientate preponderent spre
domenii sau ramuri economice considerate de interes strategic național, cum sunt: producerea și
distribuirea energiei electrice, agricultură și silvicultură, industrii prelucrătoare, construcții,
transporturi și comunicații, hidrologie și gospodărirea apelor, protecția mediului, etc.
În principiu, aceste cheltuieli sunt cheltuieli de capital, concretizate în investiții efectuate
de stat în diferite ramuri economice producătoare de bunuri și servicii destinate consumului
public și privat. Cheltuielile pentru acțiuni economice cuprinse în această subgrupă se finanțează
direct din bugetul de stat și se concretizează în realizarea unor obiective economice constând în:
construirea de noi întreprinderi; dezvoltarea, modernizarea sau reutilarea, de proporții mai mari,
a întreprinderilor existente; răscumpărarea întreprinderilor preluate în proprietatea statului
(naționalizate) de la întreprinzătorii privați; plăți legate de datoriile contractate de stat pentru
dezvoltarea acestui sector, inclusiv a dobânzilor aferente. În principiu, acestea reprezintă
cheltuieli de investiție în obiective economice proprietate de stat.

117
 7.1.2.Cheltuielile cu acordarea de subvenții
Cheltuielile din această subgrupă vizează, în esență, acoperirea pierderilor pe care le pot
înregistra întreprinderile, atât din sectorul privat, cât și din cel public, ca urmare a acțiunii unor
factori cu impact negativ, inclusiv a practicării unor prețuri mai scăzute, controlate de stat, pentru
anumite bunuri și servicii destinate consumului intern sau exportului. Finanțarea acestor acțiuni,
prin acordarea de subvenții din bugetul public, se justifică prin prisma interesului național, de a
asigura, pe de o parte, un consum satisfăcător de bunuri și servicii strict necesare pentru
populație, la prețuri acceptabile, sau stimularea exporturilor, ca suport al încasărilor în valută, iar
pe de altă parte, recuperarea cheltuielilor și obținerea unui profit acceptabil pentru întreprinderile
furnizoare.
Mărimea cheltuielilor de acest tip depinde atât de condițiile de producție și vânzare ale
întreprinderilor, cât și de nivelul la care se angajează statul să subvenționeze diferitele produse și
servicii de acest fel, garantând întreprinzătorilor obținerea unui venit satisfăcător.
În principiu, se poate admite că mărimea acestui venit (profit) trebuie să fie comparabilă
cu cea posibil de realizat pe piața internă, prin vânzarea bunurilor și serviciilor respective la
prețuri libere, nedirijate de stat. Prin urmare, statul se angajează să garanteze producătorilor
respectivi un asemenea nivel de preț (optenabil pe piața internă în condițiile non-intervenției
sale), compensând întreprinzătorilor diferența nefavorabilă, prin acordarea de subvenții. Acestea
se pot stabili și acorda de către stat și cu scopul de a se acoperi pierderile realizate de
întreprinderi cu capital de stat, datorate costurilor mari înregistrate de acestea din cauze
obiective, care depășesc prețurile formate liber pe piață, în condiții de concurență. În acest sens,
prețul garantat de stat ar urma să acopere integral costurile recunoscute și, eventual, să permită
obținerea unui profit minim de către producător. În consecință, mărimea subvenției va fi, în
principiu, egală cu diferența dintre prețul garantat de stat și prețul efectiv la care se valorifică
bunurile și serviciile respective, conform relației următoare:
S = Pg – Pe (9.1)
în care: S= subvenția pe unitate de măsură a produsului; Pg= prețul unitar garantat de stat; Pe=
prețul unitar efectiv de vânzare al produsului.
La nivelul unei întreprinderi, suma ce se va acorda ca subvenție depinde de subvenția pe
unitate de produs și volumul vânzărilor de bunuri și servicii subvenționate.
La scara economiei naționale, mărimea cheltuielilor publice pentru subvenții efectuate
din bugetul de stat va fi reprezentată prin suma subvențiilor acordate, pentru diferite produse și
servicii, tuturor întreprinzătorilor.
Subvenționarea, ca formă de cheltuială publică este practicată larg în relație directă cu
dezvoltarea producției pentru export, iar forma ei concretă, cea mai cunoscută, o reprezintă
primele de export. Scopul principal urmărit prin acordarea primelor de export este stimularea
producătorilor în creșterea volumului producției vândute pe piețele externe, care permite lărgirea
activității și asigurarea unui număr sporit de locuri de muncă, mai buna valorificare a resurselor

118
naționale, exportul fiind și principala cale de obținere a valutei necesare efectuării plăților
externe.
Subvențiile, sub denumirea generică a primelor de export, se practică în mai multe
variante, între care, cele mai cunoscute sunt: acordarea de prime în bani; reducerea tarifelor la
servicii publice oferite întreprinzătorilor; restituirea impozitelor, etc.
Prima de export în bani poate fi stabilită, fie ca sumă fixă, pe care o acordă statul pe
unitatea de măsură a producției ce se exportă, fie ca diferență între prețul cel mai ridicat pe piața
internă și prețul cel mai scăzut ce se obține pe piața externă. În acest fel, se urmărește să se
asigure exportatorului un venit suficient de mare din activitatea privind exportul pentru a putea fi
comparabil cu cel optenabil la producția vândută pe piața internă, stimulându-l să-și sporească
vânzările la export.
Restituirea impozitelor sau taxelor aferente producției exportate, încasate anterior, sau
renunțarea la a mai încasa impozitele corespunzătoare producției exportate reprezintă o altă
formă de subvenționare a economiei. Subvenția se concretizează prin venituri suplimentare
rezultate din impozitele sau taxele plătite anterior, dar restituite de stat și rămase definitiv la
dispoziția întreprinzătorilor exportatori.
Reducerea tarifelor de transport cu mijloacele statului pentru bunurile ce se exportă
reprezintă o variantă indirectă de subvenționare a exportatorilor, întrucât aplicarea unui tarif
redus presupune renunțarea de către stat la o parte a veniturilor proprii, egală cu diferența de tarif
neîncasată și lăsată în favoarea întreprinzătorului respectiv.
O altă variantă de subvenționare indirectă se realizează prin comenzi făcute de stat la
prețuri superioare celor de pe piața internă sau externă, pentru anumite bunuri sau servicii,
asigurând furnizorilor acestora acoperirea unei părți a cheltuielilor și/sau obținerea de profituri.
Se asimilează subvenționării și acordarea de avantaje valutare, prin acceptarea unui regim
avantajos de folosire a valutei de către firmele respective, statul lăsând o parte mai mare sau
toată valuta încasată de exportatori la dispoziția acestora, deși, ca regulă, ea este preluată și
preschimbată în monedă națională, în funcție de cursul valutar.
În condiții determinate, subvenționarea, ca expresie a cheltuielilor publice cu caracter
economic, poate servi drept instrument eficace de protejare a economiei naționale și de stimulare
a dezvoltării anumitor ramuri, respectiv de restructurare și modernizare a acesteia.
În ultimele decenii, în plan mondial, s-a conturat o politică de atenuare și chiar eliminare
a practicilor protecționiste, inclusiv de limitare a subvenționării economiei, pornind de la
considerentul că subvențiile ar avea un impact negativ asupra derulării schimburilor
internaționale și dezvoltării globale. Totuși, majoritatea țărilor lumii, fie în curs de dezvoltare, fie
dezvoltate continuă să efectueze, în proporții variate, cheltuieli publice bugetare cu acordarea de
subvenții unor întreprinderi, subramuri sau ramuri economice, cum este, de exemplu, agricultura,
urmărindu-se susținerea producătorilor autohtoni.
Alte cheltuieli publice cu caracter economic finanțate din bugetul statului se referă la
anumite acțiuni de interes național întreprinse prin instituții specializate, asimilate celor bugetare.
Între acțiunile economice de acest fel se pot menționa: combaterea dăunătorilor și bolilor la

119
culturile agricole, combaterea epizootiilor și asigurarea de servicii sanitar-veterinare în
zootehnie; selecția și ameliorarea soiurilor; combaterea eroziunii solului; realizarea unor lucrări
de irigații, amenajări de teritoriu sau servicii de cadastru, de meteorologie, etc. Asemănătoare
prin conținut celorlalte cheltuieli economice, subvenționarea acestor acțiuni poate contribui la
conservarea și producerea valorii și implicit la creșterea economică.

7.1.3.Cheltuielile cu cercetarea științifică și dezvoltarea tehnologică

Activitatea de cercetare științifică, considerată global sau numai în domeniul economic,
s-a dovedit a avea un impact puternic asupra progresului economic și social al omenirii,
justificând preocupările pentru organizarea și finanțarea sa, atât în forme private, cât și publice.
În mod deosebit, se impune a remarca faptul că știința și cunoașterea, în general, reprezintă cei
mai dinamici factori de progres și civilizație, contribuind direct sau indirect la dezvoltarea
economică a fiecărei țări, indiferent de domeniul pe care îl vizează o acțiune de cercetare
științifică.
Cheltuielile cu cercetarea științifica au devenit un factor important de impulsionare a
creșterii economice, confirmat de faptul că țările care înregistrează un procent mai ridicat al
acestor cheltuieli in PIB au progresat mai rapid, atât în plan economic, cât și social-cultural.
Decalajul existent între cele două grupuri de țări, cu tendință de accentuare, se datorează și
diferențelor de potențial științific. In acest context, este semnificativă constatarea că, în deceniul
anterior, numai pentru finanțarea cercetării științifice se alocau din PIB, în țările dezvoltate peste
2%, iar în țările în curs de dezvoltare sub 1%.
În principiu, orientarea cheltuielilor cu cercetarea științifică trebuie să corespundă unor
obiective prioritare de politică generală, iar o bună parte a acestor cheltuieli se realizează pentru
aplicarea unor programe de dezvoltare, fie în domeniul civil, fie în cel militar. Mai ales în țările
dezvoltate, diferite programe de amploare vizând cercetarea științifica absorb un volum mare de
resurse financiare publice, iar pe prim plan s-au situat multă vreme programele de cercetare cu
caracter militar. Alături de acestea se remarcă proporțiile mari ale cheltuielilor cu cercetarea
științifica orientate spre dezvoltarea unor noi surse de energie, cucerirea spațiului cosmic etc.
Asemănător celorlalte cheltuieli cu caracter economic, această componentă trebuie
considerată o investiție cu o durată de recuperare variabilă: de termen mai lung - pentru
cheltuielile cu cercetarea fundamentală și de termen mai redus - pentru cele privind cercetarea
aplicativă sau dezvoltarea tehnologică.
Conținutul specific al acțiunilor întreprinse în sfera cercetării științifice conduce la
diferențierea cheltuielilor corespunzătoare lor în trei subgrupe, distingându-se: cheltuieli cu
cercetarea științifică fundamentală; cheltuieli cu cercetarea științifică aplicativă; cheltuieli
privind dezvoltarea (tehnologică).
Cheltuielile cu cercetarea științifica fundamentală se adresează acțiunilor de cercetare
ce vizează dezvoltarea cunoașterii în diferite domenii, descoperirea de legități ce guvernează
fenomenele, etc., având adesea un conținut abstract, dar asigurând, între altele, suportul

120
conceperii și aplicării în practică, de către om, a unor soluții adecvate la problemele vieții sale
materiale și spirituale.
Cheltuielile cu cercetarea științifică aplicativă sunt caracteristice realizării acțiunilor
de cercetare axate pe aplicarea în practică a cunoștințelor din diverse domenii, în primul rând,
pentru crearea de noi produse și procedee tehnice, etc.
Cheltuieli privind dezvoltarea tehnologică se referă la finanțarea acțiunilor de
producere la scară industrială a noi produse, asimilare și introducere de noi tehnologii, etc.
Încadrarea acțiunilor cu cercetarea științifică în aceste subgrupe este utilă și în alegerea
surselor și modalităților de finanțare utilizabile, favorizând opțiunea pentru varianta mai
avantajoasă, în raport cu specificul și eficiența fiecăreia.
Sursele de finanțare a cercetării științifice și dezvoltării tehnologice sunt: fondul bugetar
(bugetul statului); fondurile proprii ale întreprinderilor; fondurile institutelor de cercetări
(profilate pe anumite domenii); fondurile instituțiilor de învățământ superior și, în unele cazuri,
împrumuturile.
De regulă, statul se implică în organizarea cercetării științifice și în finanțarea, mai ales, a
acțiunilor cuprinse în prima subgrupă și acoperă din bugetul statului cheltuielile cu cercetarea
științifică fundamentală. Spre deosebire, cheltuielile din celelalte două subgrupe sunt finanțate
prioritar din resurse financiare proprii, ale întreprinderilor sau din împrumuturi(credita bancare).
Sub acest aspect, este semnificativ faptul că la sfârșitul deceniului anterior, pe glob, cheltuielile
totale cu cercetarea științifică se suportau de către stat în proporții cuprinse aproximativ între 30
- 60% - în țările dezvoltate, respectiv 50 - 95% în țări în curs de dezvoltare, diferențele până la
100% fiind acoperite din resursele proprii ale întreprinderilor. Nivelul înalt al finanțării de către
stat a acestor acțiuni, în țările nedezvoltate, se explică și prin potențialul financiar scăzut al
întreprinderilor private, care face dificilă asumarea unor asemenea eforturi, astfel că statul preia
și o bună parte din sarcinile privind cercetarea științifică aplicativă și dezvoltarea tehnologică.
Opțiunile privind finanțarea diferențiată a activității de cercetare științifică, în funcție de
caracterul său fundamental ori aplicativ, se bazează pe impactul diferit al rezultatelor cercetării și
efectul de cointeresare pe care îl generează.
Astfel, în cazul cercetării fundamentale, obținerea de rezultate utile prezintă un grad mai
ridicat de incertitudine și acestea sunt, de regulă, valorificabile pe termen lung. Ca urmare,
recuperarea cheltuielilor are loc într-un interval de timp mai îndelungat, existând și posibilitatea,
mai mare, a nerecuperării lor, ceea ce face puțin atractivă angajarea în asemenea acțiuni a
întreprinzătorilor privați. În mod implicit, finanțarea cercetărilor de acest tip cade, mai ales, în
sarcina statului, luând forma cheltuielilor publice.
Prin comparație, acțiunile de cercetare științifică aplicativă și dezvoltare tehnologică apar
mult mai atractive pentru întreprinzătorii privați, sub mai multe aspecte. Ele pot fi orientate în
funcție de nevoile proprii și posibilitatea aplicării rezultatelor cercetării științifice în propria
activitate, permițând recuperarea cheltuielilor și contribuind direct la realizarea unui profit sporit.
Finanțarea directă de către întreprinderi a acestor acțiuni cointeresează factorii implicați și
favorizează, încă din start, o mai bună corelare a efortului financiar cu efectele optenabile, prin

121
asigurarea prealabilă a concordanței temelor de cercetare și rezultatelor previzibile aplicabile cu
cerințele și posibilitățile reale ale finanțatorilor. Spre deosebire, finanțarea de către stat a
cercetărilor de acest tip riscă să ducă la o risipă de resurse, generată, atât de lipsa cointeresării
cercetătorilor, cât și de frecventele neconcordanțe dintre rezultatele utile obținute în cercetare și
posibilitățile reale de aplicare a lor.
În raport cu aceste considerații, se poate admite că, în principiu, este rațională opțiunea de
finanțare bugetară a cercetării științifice fundamentale și de autofinanțare (din resurse proprii)
sau prin contractarea de împrumuturi de către întreprinderi a acțiunilor de cercetare-dezvoltare cu
caracter aplicativ.
Finanțarea cercetării științifice, în cadrul acestor cheltuieli, atât din resurse publice, cât și
private, se află în concordanță cu cerințele de ridicare a eficienței lor. Rezultatele cercetării
științifice sunt valorificate, prin aplicarea lor de către întreprinderi, de stat și private, indiferent
dacă acestea au contribuit la finanțarea acțiunilor de cercetare. În acest fel, alături de
întreprinderile publice, firmele private devin beneficiare ale cercetării științifice finanțate de stat,
prin accesul la aplicarea rezultatelor acesteia, favorizându-le creșterea competitivității,
extinderea activității și obținerea de profituri mai mari, cu impact pozitiv asupra întregii vieți
economice și sociale.
Eficiența cheltuielilor cu cercetarea științifică trebuie apreciată, pe baze asemănătoare
celor privind activitatea economică, pornind de la raportul dintre efectele (rezultatele) și
eforturile exprimate prin resursele consumate în acest scop. Considerate global, în acest caz,
efectele utile se concretizează prin contribuția, ce decurge din aplicarea rezultatelor cercetării
științifice, la creșterea PIB, iar eforturile, prin mărimea resurselor financiare cheltuite. Dar, cu
deosebire în cazul cercetării științifice fundamentale, aprecierea eficienței devine mai dificilă,
având în vedere că este posibil ca unele rezultate ale acțiunilor finanțate să nu fie cuantificabile
sau să nu se concretizeze în efecte utile imediate. Or, principial, chiar dacă cercetarea nu duce la
un rezultat concret imediat, efectul ar putea fi considerat util, fie și numai pentru că s-a
“descoperit”, astfel, că un anumit scop urmărit nu se poate atinge pe calea abordată, orientând
eforturile în altă direcție și , de regulă, acumulându-se cunoștințe noi, valorificabile în viitor.
În scopul fundamentării opțiunilor și deciziilor privitoare la finanțarea diferitelor
programe de cercetare-dezvoltare, mai ales a celor cu pronunțat conținut aplicativ, poate fi
folosită, adaptând-o la specificul acțiunilor, analiza cost-avantaje. Aceasta presupune evaluarea
tuturor elementelor de cheltuieli (costuri) și de rezultate utile (avantaje) cuantificabile aferente
fiecărui program de cercetare, combinând în variante diferite factorii implicați în atingerea
obiectivului urmărit și alegând , în final, pe aceea în care raportul costuri/avantaje este cel mai
mic

7.2. Eficiența cheltuielilor publice pentru acțiuni economice

Efectuarea cheltuielilor publice în general și a celor pentru acțiuni economice, în special,
presupune cuantificarea și alocarea volumului de resurse financiare necesare realizării diferitelor

122
obiective sau acțiuni, urmărind obținerea unei eficiențe cât mai ridicate. În acest scop, sunt
necesare calcule de fundamentare bazate pe o documentație specifică, luând în considerare
factorii tehnici, economici și uneori sociali, care condiționează realizarea fiecărui obiectiv, atât
prin prisma efortului financiar, cât și prin cea a rezultatelor (efectelor) utile ce urmează a se
obține.
În mod deosebit, în cazul obiectivelor economice de natura investițiilor (crearea de noi
întreprinderi, dezvoltări, modernizări, reutilări, etc.) se impune elaborarea mai multor variante de
realizare a acestora, pentru a se putea alege, în final, cea mai avantajoasă.
Din această perspectivă de abordare a cheltuielilor pentru acțiuni economice, prezintă
importantă majoră calcularea unor indicatori de exprimare a eficienței lor folosind raționamente
similare fundamentării deciziilor privitoare la investiții.
Cel mai adesea, asemenea indicatori se bazează pe luarea în calcul a elementelor de efort,
constând din sumele ce se investesc și cheltuielile de exploatare, și a celor de efect care se
regăsesc în profit sau beneficiu.
În mod sintetic, avantajele ce rezultă prin finanțarea de acțiuni sau obiective economice,
se concretizează prin beneficiul sau profitul previzibil a se obține pe perioada de exploatare a
obiectivului, respectiv în anii de funcționare a acestuia și poate fi determinat, global, ca diferență
între veniturile și cheltuielile de exploatare realizabile în fiecare an. La rândul lor, eforturile
totale aferente unui obiectiv economic însumează cheltuielile corespunzătoare investițiilor pentru
crearea sa cu cele de exploatare, ce se vor efectua pe parcursul funcționării sale.
Pentru fiecare proiect de realizare a unui obiectiv economic profitul actualizat (P a)
optenabil pe seama veniturilor și cheltuielilor pentru crearea și exploatarea unui obiectiv
economic, poate fi determinat (pornind de la relația anterioară de calcul a profitului) prin
expresia:
(V1  C1 ) (V2  C 2 ) (V3  C 3 ) (V  C n )
P a
 I 
(1  a)

(1  a) 2

(1  a) 3
 ....  n
(1  a) n
(9.2)

unde:
Pa – profitul actualizat
Vt - venitul optenabil în anul „t”
I - investiția totală
Ct – cheltuielile de exploatare în anul „t”
a - rata de actualizare
t – momentul (anul) de referință

Este evident că alocarea unor sume din fonduri publice pentru finanțarea de acțiuni sau
obiective economice echivalează cu decizia de investiție ce trebuie fundamentată și sub aspectul
cerințelor de eficiență.
Dintre indicatorii principali utilizați în determinarea și aprecierea nivelului eficienței
acestor cheltuieli ca și a investițiilor, în general, se disting, alături de profitul actualizat:

123
 a) Valoarea netă (prezentă) actualizată (venit net actualizat), care se exprimă prin relația:
unde: Vn – valoare (netă) prezentă actualizată (venit net actualizat); Vt - venitul optenabil; It -
n
[ Vt  (I t  C t )]
Vn  
t 1 (1  a) t
(9.3)

investiția finanțată; Ct – cheltuielile de exploatare; a - rata de actualizare; t – momentul (anul) de

referință.
Indicatorul calculat, astfel, pune în evidență mărimea venitului net actualizat, ce se poate
obține în diferite variante de realizare și finanțare a obiectivului respectiv și orientează spre a
alege varianta în care nivelul său este cel mai ridicat și, implicit, eficiența apare a fi mai mare.

b) Investiția specifică, care exprimă mărimea investiției de finanțat, pe unitatea de

măsură a produsului sau a capacității de producție, și poate fi determinată:
- fie ca raport între investiția totală (It) și volumul producției realizabil (Q), conform
relației:

It
Is  (9.4.)
Q

- fie ca raport între investiția totală (It) și capacitatea de producție (Cq exprimată în unități
de măsură corespunzătoare) a obiectivului ce se finanțează, potrivit relației:

It
Is  (9.5.)
Cq
Calculat pentru variante diferite de realizare a obiectivului, nivelul cel mai redus al
acestui indicator evidențiază varianta care, sub acest aspect, asigură cea mai mare eficiență.
c) Efectul negativ antrenat de imobilizarea fondurilor financiare (în investiția ce se
finanțează). Acest efect constă în aceea că fondurile financiare corespunzătoare sumelor ce se
cheltuiesc rămân blocate pe perioada de la începerea finanțării lucrărilor de investiții până la
darea în exploatare a obiectivului și atingerea parametrilor proiectați. În acest interval, resursele
cheltuite nu contribuie la producerea de valoare nouă, respectiv de PIB și acesta este un efect
economic negativ, care se produce în mod obiectiv. În principiu, însă, ar fi de dorit ca acest efect
să fie cât mai redus, ceea ce este posibil, fie prin reducerea perioadei de timp în care fondurile
financiare folosite stau imobilizate (aplicând soluții tehnice mai rapide în execuția lucrărilor), fie
prin alegerea variantei cu un volum mai redus de investiții și eșalonarea, în timp, mai rațională a
sumelor ce se cheltuiesc, pentru realizarea obiectivului. Sub acest din urmă aspect, dacă suma
investițiilor se eșalonează într-un mod care presupune cheltuieli mai mici la început și mai mari
spre sfârșitul perioadei de execuție a investiției, efectul negativ va fi mai mic, sau invers.
În determinarea mărimii efectului negativ al imobilizării fondurilor financiare este
necesar a lua în calcul suma de cheltuit, eșalonată pe durata de realizare a obiectivului, durata
perioadei de execuție a investiției și rata de venit net sau valoarea netă optenabilă în condiții

124
comparabile de funcționare a unui obiectiv similar. Admițând, de exemplu, că suma cheltuielilor
de investiții pentru un obiectiv se eșalonează pe un număr întreg de ani, efectul negativ al
imobilizării fondurilor investite (Eni) la nivelul unui an al perioadei de execuție, rezultă din
relația:

n
1
E n i  a  {I t [d  (t  )]} (9.6)
t 1 2
unde: a - rata de actualizare; It – cheltuiala cu investiția realizată în anul t ; d - durata în ani a
perioadei de execuție a investiției; t - anul de referința.
Fracțiunea - 1/2 – este inclusă în calcul semnificând faptul că sumele cheltuite pe
parcursul unui an stau imobilizate un număr diferit de zile, care în medie reprezintă circa
jumătate din an. În mod implicit, durata efectivă de imobilizare pentru fiecare moment t la care
se referă calculul efectului negativ se reduce cu ½ , adică cu jumătate de an.
Luat în considerare pentru alegerea variantei de investiții ce se poate finanța, acest
indicator ar trebui să prezinte un nivel cât mai redus, dat fiind faptul că o anumită pierdere din
venit este inevitabilă în cazul investițiilor în obiective economice, pentru care este necesară o
perioadă mai îndelungată de la începerea execuției până la punerea în exploatare și atingerea
parametrilor proiectați.
d) Termenul de recuperare a investiției, care exprimă în ani sau fracțiuni de ani timpul
necesar pentru recuperarea sumelor cheltuite(investite), fie din profitul optenabil anual, fie din
venitul brut realizat (anual) prin vânzarea producției (după punerea în funcțiune a obiectivului),
conform relațiilor:
I I
Tr (Dr )  t (7.10.) sau Dr (Tr )  t (9.7.)
Pa Vba

în care: Tr(Dr) – termenul (durata) de recuperare a sumei investite; It – investiția totală (suma
totală cheltuită) pentru realizarea și punerea în funcțiune a obiectivului; Pa – profitul realizabil
anual; Vba – venitul brut (înainte de deducerea cheltuielilor de exploatare) anual.
Prima relație de calcul a termenului (duratei) de recuperare a cheltuielilor de investiții, pe
seama profitului anual, este, evident, mult mai concludentă decât a doua și se utilizează în mod
obișnuit. Rezultatul stabilit astfel arată care este numărul de ani sau fracțiuni de an necesar
pentru recuperarea sumelor avansate, fiind considerată mai eficientă varianta pentru care nivelul
acestui indicator este cel mai redus. Eficiența cheltuielilor pentru acțiuni economice, respectiv a
investițiilor se exprimă și cu ajutorul altor indicatori, pe lângă cei prezentați, dar calcularea lor
pentru diferite variante de realizare a unui obiectiv duce, de regulă, la rezultate contradictorii. În
timp ce valorile unor indicatori apar favorabile alegerii unei variante, altele indică a fi mai
eficiente alte variante de realizare și finanțare a aceluiași obiectiv. În această situație, devine
necesară opțiunea pentru varianta în care rezultatele indicatorilor calculați evidențiază, pe
ansamblu, o eficiență globală mai mare. Rezolvarea acestei probleme este, însă, cu atât mai
dificilă, cu cât diferiții indicatori exprimă fiecare în parte, cu intensități diferite, numai anumite
laturi ale eficienței globale. Încă nu s-a construit un indicator agregat, care să concentreze

125
ansamblul elementelor de efect și efort privind investiția, astfel încât să exprime sintetic gradul
de eficiență al oricărei variante de realizare a acesteia și să permită alegerea celei mai
avantajoase.
O soluție posibilă, în acest sens, ar putea fi ordonarea într-un tabel virtual a indicatorilor
folosiți în prezent, atribuind fiecăruia un număr de puncte, după importanța și puterea de
exprimare a eficienței investițiilor, dintr-un punctaj total de 100 sau 1000 de unități, care să
servească drept bază de evaluare a fiecărei variante. Ulterior, ar urma să se procedeze la
calcularea valorilor tuturor indicatorilor (în toate variantele concrete avute în vedere pentru
realizarea unui obiectiv) și determinarea punctelor ce revin efectiv fiecăruia, în funcție de nivelul
real calculat pe fiecare variantă. În acest scop, se poate porni cu acordarea numărului maxim de
puncte (prestabilit în tabel) indicatorului respectiv în varianta cu cel mai bun nivel al său și
determinarea numărului proporțional de puncte cuvenite aceluiași indicator, în fiecare dintre
celelalte variante. În final, totalizând punctele rezultate pentru fiecare variantă, ar urma să se
opteze pentru aceea care însumează cel mai mare număr de puncte aferente indicatorilor
calculați, comparativ cu celelalte variante.

126
 CAPITOLUL 8 ALTE CATEGORII DE CHELTUIELI PUBLICE

8.1. Cheltuielile pentru servicii publice generale, ordine publică și siguranță

națională
Toate statele își organizează și finanțează instituții tradiționale menite să asigure
funcționarea în bune condiții a administrației publice, care asigură ordinea publică și securitatea
civilă. Existența lor reprezintă un răspuns la necesitățile publice de organizare și funcționare a
structurilor și aparatului de stat care, prin activitatea specifică, contribuie la desfășurarea normală
a activităților în toate domeniile vieții economice și sociale.
În consecință, cheltuielile din această categorie se grupează după structura organizatorică
a autorităților publice generale, care cuprinde:
a) organele puterii și administrației publice, în cadrul cărora includ:
- instituția (sau administrația) prezidențială;
- organele puterii legislative centrale și locale (parlamente, consilii sau autorități locale);
- organele puterii judecătorești;
- organele executive centrale și locale (guvern, ministere, prefecturi, primării și alte
instituții).
b) organele de ordine publică în care se cuprind: poliția, jandarmeria, securitatea
națională, servicii de informații, servicii speciale de protecție și pază.
Așadar, cheltuielile pentru serviciile publice generale satisfac necesități publice, de ordin
general, care interesează întreaga societate, având un caracter indivizibil și dând substanță
suveranității unui stat. În acest scop, toate statele alocă importante resurse financiare din bugetul
public.
Sub aspectul evoluției în timp, această categorie de cheltuieli publice manifestă o tendință
de creștere. Printre factorii care influențează nivelul și dinamica acestor cheltuieli se pot
menționa: mărimea și structura aparatului de stat și organelor de ordine publică; nivelul
salarizării funcționarilor publici; apariția unor sarcini și atribuțiuni noi și complexe pentru
organele aparatului de stat, legate de: soluționarea unor noi probleme social-economice,
administrative, edilitar-gospodărești; adaptarea permanentă a formelor administrației la
modificările mediului social și economic; apariția și amplificarea unor noi riscuri pentru
societate, cum sunt: crima organizată, traficul de droguri, terorismul, corupția, manifestarea unor
tensiuni sociale ca urmare a crizelor economice, creșterea concentrării populației în marile
aglomerații urbane, etc.
- înzestrarea cu echipamente și aparatură specifică, mijloace de transport și alte mijloace
tehnice necesare îndeplinirii diferitelor activități și misiuni.
În cadrul cheltuielilor pentru servicii publice generale, cheltuielile curente sunt
predominante (aproximativ 85%) și se concretizează în salarii și alte drepturi bănești, achiziții de
bunuri și servicii, cheltuieli administrativ-gospodărești ș.a. Prin cheltuielile de capital (circa

127
15%) se finanțează investiții în construcții, dar mai ales în înzestrări cu echipamente de
informatizare, mijloace de transport, tehnică specială.
Principala sursă de finanțare a acestor cheltuieli o reprezintă bugetul de stat central sau
bugetele locale, în funcție de subordonarea instituțiilor respective. Mai pot fi folosite și alte surse
de finanțare a acestor cheltuieli și anume: venituri proprii realizate din anumite activități
specifice, donații, ajutoare financiare externe, credite externe, mai ales, în cazul combaterii în
comun a unor activități criminale transfrontaliere etc.
Eficiența cheltuielilor pentru servicii publice generale se poate aprecia, mai ales, indirect
prin prisma unor indicatori specifici, cum ar fi:
- "densitatea administrației", care exprimă numărul persoanelor ocupate în aparatul de
stat, la 1000 de locuitori;
- "costul administrației publice", care arată mărimea cheltuielilor publice aferente
finanțării aparatului de stat, ce revin la 1000 sau 1.000.000 u.m. PIB.
Dificultățile de cuantificare a rezultatelor reale ale acțiunilor tipice finanțate în acest
domeniu conduc la aprecieri foarte aproximative a eficienței cheltuielilor, dar analizele dinamicii
lor și factorilor de influență, inclusiv comparațiile în timp și spațiu, pot oferi concluzii
interesante.

8.2. Cheltuielile publice pentru apărare națională

Apărarea națională reprezintă o componentă importantă a strategiei fiecărui stat pentru
asigurarea suveranității și siguranței naționale, în același timp fiind o concretizare a funcției
externe a statului. În acest scop, se alocă importante resurse financiare care servesc întreținerii și
menținerii în stare operațională a armatelor naționale, participării la diferite alianțe militare,
purtării de războaie sau înlăturării urmărilor acestora, menținerii de baze militare pe teritorii
străine, ajutoare militare acordate altor țari.
O caracteristică a cheltuielilor militare constă în faptul că ele sunt finanțate în toate țările
din bugetele centrale sau federale (ale statelor), la care se pot adăuga resurse financiare provenite
din apartenența la anumite alianțe militare sau din credite externe.
Cheltuielile de apărare se împart, în funcție de destinația lor concretă, în două mari
categorii: directe și indirecte.
Cheltuielile militare directe cuprind cheltuielile cu întreținerea forțelor armate în țară sau
în cadrul bazelor militare din alte țari și se concretizează în procurarea de bunuri și servicii
necesare bunei funcționări a organismului militar, precum și pentru dotarea cu armament, tehnică
de luptă și echipamentul specific. Aceste cheltuieli figurează în bugetul Ministerului Apărării. În
afara acestora, există și alte cheltuieli cu caracter și finalitate militară finanțate din fonduri
speciale separate de bugetul de stat, sau există și anumite cheltuieli "civile" legate de activitățile
militare cuprinse în bugetele altor ministere.
Cheltuielile militare indirecte sunt considerate cele legate de lichidarea urmărilor
războaielor sau pentru pregătirea unor viitoare acțiuni armate. În această categorie se includ plăți
în contul datoriei publice contractate pentru înzestrarea armatei sau pentru ducerea războaielor;

128
despăgubiri de război datorate de țările învinse; cheltuieli de refacere a propriei economii
distruse; plăți de pensii cuvenite orfanilor, invalizilor și văduvelor de război; cercetări științifice
cu finalitate militară ș.a.
Cunoașterea tuturor acestor categorii de cheltuieli și identificarea lor în ansamblul
cheltuielilor publice ale statelor, fac posibilă măsurarea mai aproape de adevăr a întregului efort
financiar de natură militară.
Ponderea cheltuielilor directe și indirecte în totalul cheltuielilor militare se modifică în
timp de la o etapă la alta. De regulă, în timpul conflictelor militare (războaielor) greutatea
specifică a cheltuielilor militare directe crește în mod vertiginos, iar în perioadele postbelice,
cresc cheltuielile indirecte.
Cu toate acestea, după al II-lea Război Mondial, în condițiile "războiului rece" și ale
existenței unor blocuri militare antagonice, cursa înarmărilor a antrenat imense cheltuieli militare
directe. Acest fapt a dus la militarizarea economiei principalelor puteri mondiale, fenomene în
care au fost antrenate și țările în curs de dezvoltare, multe din ele purtând pustiitoare războaie
regionale.
Privite din punctul de vedere al conținutului economic, cheltuielile militare prezintă o
structură aparte, în sensul că ponderea celor curente este mai apropiată de cea a cheltuielilor de
capital. Dacă volumul cheltuielilor curente destinate întreținerii forțelor armate (cheltuieli
materiale, de personal, transferuri) depinde în principal de efectivele armatei, cheltuielile de
capital, destinate tehnicii militare, dezvoltării și modernizării acesteia, presupune alocarea unor
însemnate resurse financiare. Această orientare este mai pregnantă în cazul marilor puteri
nucleare care au acordat (și acordă) prioritate cheltuielilor de capital în raport cu cheltuielile
curente.
Este de admis că volumul mare al cheltuielilor militare și mai ales creșterea lor au efecte
nefavorabile asupra dezvoltării economice și sociale a statelor lumii, luate separat sau împreună,
la nivel mondial deoarece ele consumă importante resurse materiale, umane și financiare.
În vederea realizării acțiunilor cu caracter militar, sunt scoase din circuitul economic
semnificative cantități de materii prime, combustibili, energie, materiale etc., care se folosesc
pentru a asigura întreținerea forțelor armate, instruirea și echiparea efectivelor militare.
Concomitent sunt irosite și importante resurse umane, deoarece o mare parte din forța de
muncă înalt calificată este implicată direct sau indirect în servicii legate de activități militare, de
industria care lucrează pentru armată etc. În cercetarea științifică din domeniul militar sunt
antrenați mulți cercetători științifici și alte cadre deosebit de performante profesional iar numai
cheltuielile de cercetare-dezvoltare cu caracter militar reprezintă circa 1/4 din totalul cheltuielilor
publice mondiale. Nu este de neglijat nici faptul că pentru activitățile cu caracter militar, inclusiv
industria militară sunt necesare importuri sau se fac împrumuturi în exterior, iar statele respective
sunt obligate la un important efort valutar care influențează negativ balanțele de plăți și duc la
creșterea datoriei lor externe.
În plan mai larg, creșterea cheltuielilor militare are influențe nefavorabile asupra
activităților civile și deturnează resurse importante către scopuri distructive prin natura lor, ceea

129
ce impune o dimensionare corectă a acestora în funcție de obiectivele dezvoltării și asigurării
securității fiecărui stat.

130
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Anghelache, G. , Bursa și piața extrabursieră, Editura Economică, București, 2000
2. Anghelache, G. , Piața de capital: caracteristici, evoluții, tranzacții ,Editura Economică,
București 2004
3. Bistriceanu, Gh., ș.a., Finanțele agenților economici, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 2004
4. Bran, P., Relații financiare și monetare internaționale, Editura Economică, București,
1995
5. Bodie Zvi, , Merton Robert, Cleeton David, Financial Economics, Pearson Education,
International, New York, USA, 2008
6. Brigham, E., Financial Management. Theory and Practice, 6th Edition, Fort Worth,
Dryden Press, 1991
7. Conso, P., La gestion financiere de l’entreprise, Editura Dumond, Paris, 1989
8. Filip, Gh., Finanțe publice, Editura Junimea, Iași, 2010
9. Filip, Gh.; Onofrei, M., Politici financiare, Editura Sedcom Libris, Iași, 2001
10. Filip, Gh. (coord), Finanțe , Editura Junimea, Iași, 2002
11. Gallois, D., Bursa. Origine și evoluție, Editura Teora, București, 1997
12. Giurgiu, A.I., Mecanismul financiar al întreprinderii, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1995
13. Hoanță, N. , Economie și finante publice , Editura Polirom, Iași, 2000
14. Hubbard, Glenn, Money, the Financial System, and the Economy, Pearson Education,
International New York, USA, 2008
15. Krugman, P, Wells, R, Olney, M, Essentials of Economics, Worth, New York, 2006
16. Musgrave, R. A.; Musgrave, P. B. , Public finance in theory and practice , Mc-Graw Hill
Inc, 1989
17. Moșteanu, T, Finante publice, Ed. Universitara, București, 2008
18. Orsoni, G., Finances publiques, Paris, Publisud, 1989
19. Stancu, I., Finanțe, Ed.IV, Editura Economică, București, 2007
20. Toma, M.; Alexandru,F., Finanțe și gestiune financiară de întreprindere, Editura
Economică, București, 2003
21. Turliuc, V., Cocriș, V., Monedă și credit, Editura Ankarom, Iași, 1997
22. Văcărel, I, Bercea, F., Asigurări și reasigurări, Editura Expert, 1999
23. Văcărel, I. (coord) , Finanțe publice , Editura Didactică și Pedagogică, București, 2008
24. Voinea, Gh., Mecanisme și tehnici valutare și financiare internaționale, Ed.Sedcom
Libris, Iași, 2003
25. Zugravu, B.G., Politici financiare publice, Editura Tritonic, București, 2013
26. Studii și articole, privind tematica din programă, publicate în revistele:
Finanțe, Credit, Contabilitate; Finanțe Publice; Tribuna Economică; Finanțe, Bănci, Asigurări;
Adevărul Economic; Revue Economique; The Journal of Economic Literature

131