Fin Ante

Finanțe
Cibernetică Economică
Curs I
Programa analitică
A.Obiective
Obiectivul general al disciplinei

Utilizarea adecvată a conceptelor, metodelor, tehnicilor și
instrumentelor finanțelor publice, finanțelor corporative și
fiscalității
Obiectivele specifice
 Identificarea şi înţelegerea conceptelor din domeniul finanţelor;
 Evidențierea noțiunilor, metodelor și instrumentelor de analiză în
domeniul finanțelor publice;
 Explicarea conceptelor și metodelor de analiză din finanţele
corporative;
 Înțelegerea și aplicarea metodelor de analiza a instrumentelor
tranzacționate pe piețele financiare
2
Programa analitică
B. Conținutul disciplinei
1. Introducere în Finanțe. Sistemul bugetar al finanțelor publice
2. Analiza cheltuielilor publice
3. Analiza veniturilor publice
4. Finanțe corporative. Analiza bilanțului
5. Analiza rezultatelor și a ratelor financiare
6. Analiza cash-flow-urilor
7. Investițiile și alocarea capitalului
8. Riscul si rentabilitatea unui activ
9. Riscul si rentabilitatea unui portofoliu de active
10. Finanțarea pe termen lung
11. Instrumentele pieței financiare. Analiza acțiunilor
12. Analiza obligațiunilor
13. Instrumente financiare derivate
14. Noțiuni de fiscalitate
3
Programa analitică
C. Evaluarea studenților
La stabilirea notei finale se iau în considerare :

 răspunsurile la examenul final (test online) 60%
 un punct din oficiu 10%
 rezolvarea unei teme pentru acasă 30%
Examenul final constă într-un test tip grilă cuprinzând

întrebări şi aplicaţii din tematica abordată la curs şi seminar
4
Programa analitică
D. Bibliografie
Bibliografie Obligatorie
1. Brealey R.A., Meyers S.C., Marcus A.J., Fundamentals of corporate
finance, Irwin/McGraw-Hill, 2001;
2. Brezeanu P., Finanțe corporative, vol.1-2, Ed. C.H. Beck, 2008;
3. Brezeanu P., Gestiunea financiară a întreprinderii, ASE București,
Biblioteca Digitală,
http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=89&idb=20 ;
4. Halpern P., Weston J.F., Brigham E.F., Finanţe manageriale – modelul
canadian, Ed. Economică, 1998;
5. Leoveanu V., Finanțe și fiscalitate – teste grilă, întrebări și probleme, Ed.
Estfalia, Bucuresti, 2017;
6. Leoveanu V., Eficiența investițiilor, Ed, Bren, București, 2008;
7. Ross S.A., Westerfield R.W., Jaffe J., Corporate finance, McGraw-Hill,
N.Y., 1996;
8. Stancu I., I., Finante: piete financiare si gestiunea portofoliului, Ed.
Economică, 2002;
9. Stroe R., Armeanu D., Finanțe, ASE București, Biblioteca Digitală,
http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=286&idb=6 ;
10. Stroe R., Finanțe, ASE București, Biblioteca Digitală,
5
http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=161&idb=11
Programa analitică
D. Bibliografie
Bibliografie Facultativă
11. Anghelache G., Piaţa de capital în context european, Ed. Economică,
Bucureşti, 2009;
12. Dimitriu Caracotă M., Caracotă D., Evaluarea investiţiilor de capital, Ed.
Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2004;
13. Gitman L.J., Principles of Managerial Finance, 10th edition, Mc Graw Hill,
N.Y., 2009;
14. Helfert E.A., Tehnici de analiză financiară, Ed. BMT Publishing House,
Bucureşti, 2006;
15. Negrea B., Damian V., Calcul stocastic aplicat în inginerie financiară, Ed.
Economică, București, 2015;
16. Țilică E.V., Ciobanu R., Finanțe și management financiar, Ed. a II-a, Ed.
CECCAR, Bucureşti, 2020;
17. Văcărel I. şi colectiv, Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2012;
18. Vintilă G., Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2010
6
Introducere în Finanțe
1. Definirea Finanțelor
Finanțele reprezintă o ramură a științelor

economice ce are ca obiect de studiu modul
de constituire și administrare a fondurilor
bănești la dispoziția statului sau a unui agent
economic sau a unui individ pentru
îndeplinirea obiectivelor, funcțiilor și sarcinilor
sale.
8
Finanțele pot fi, în general, împărțite în trei

categorii: finanțe publice, finanțe corporative
și finanțe personale.
Există și alte categorii specifice, cum ar fi
finanțele comportamentale, care urmăresc
identificarea motivelor cognitive (de exemplu,
emoționale, sociale și psihologice) din spatele
deciziilor financiare.
9
Finanțele publice se referă la sistemul fiscal,

cheltuielile guvernamentale, procesul bugetar, politica
și instrumentele de stabilizare, împrumuturile
guvernamentale și datoria publică și altele.
Finanțele corporative implică gestionarea activelor,
pasivelor, veniturilor și cheltuielilor unei afaceri.
Finanțele personale includ toate deciziile și activitățile
financiare ale unei persoane sau gospodării, inclusiv
bugetarea, economiile și împrumuturile, asigurările,
ca și planificarea pensionării.
10
2. Mecanismul financiar
Funcționarea unei economii naționale se bazează pe
includerea în mecanismul economic a unor
componente de natură financiară care alcătuiesc
mecanismul financiar.
Asemănări* între diferitele economii naționale:
• Forma de proprietate predominantă;
• Sistemul de conducere a economiei;
• Sistemul de repartizare a rezultatelor muncii;
• Regimul politico-ideologic;
• Participarea la uniuni de tip economic/alianțe militare.
* Văcărel I., (2006), Finanțe publice, E.D.P., Buc., p.68
11
Deosebiri* între diferitele economii naționale:

• Nivelul forțelor de producție, rezervele de care
dispune economia națională, condițiile naturale;
• Structura socială, gradul de dezvoltare a relațiilor
sociale de producție și al infrastructurii;
• Gradul de independență a economiei naționale față
de străinătate;
• Obiectivele de politică economică urmărite pe termen
lung.
* Văcărel I., (2006), Finanțe publice, E.D.P., Buc., p.69
12
Structura mecanismului financiar cuprinde:

A. Sistemul financiar;
B. Pârghiile financiare utilizate de stat pentru
influențarea activității economice;
C. Metodele administrative de conducere în
domeniul finanțelor;
D. Cadrul instituțional: instituții și organisme
cu atribuții în domeniul finanțelor;
E. Cadrul juridic: legi, hotărâri și alte
reglementări în domeniul finanțelor.
* Văcărel I., (2006), Finanțe publice, E.D.P., Buc., p.69 13
3. Sistemul financiar
Din punct de vedere al relațiilor economice, sistemul financiar este
alcătuit din:
a) relațiile consemnate în bugetul de stat și bugetele locale;
b) relațiile consemnate în bugetul asigurărilor sociale de stat, în bugetul
asigurărilor de sănătate, în alte bugete de acțiuni sociale;
c) relațiile datorate fondurilor speciale extrabugetare;
d) relațiile de credit de tip bancar, obligatar, ipotecar etc;
e) relațiile de asigurări și reasigurări de bunuri, persoane și răspundere
civilă;
f) relațiile generate de fondurile constituite la dispoziția firmelor.
Componentele a), b) și c) formează împreună sistemul financiar public,
în timp ce componentele d), e) și f) alcătuiesc sistemul financiar privat.

Finanțele publice se referă la procurarea

resurselor necesare statului și la utilizarea
acestora conform nevoilor sale, în calitate
de autoritate publică, ca și la implicarea sa
în desfășurarea activității economico-sociale
pe plan național.
Finanțele publice au trei funcții principale:
1. Funcția de alocare;
2. Funcția de stabilizare;
3. Funcția deredistribuire.
1. Funcția de alocare (fiscală) are ca obiect

formarea și mișcarea fluxurilor financiare la
nivelul statului, adică constituirea veniturilor
și efectuarea cheltuielilor statului.
2. Funcția de stabilizare (extrafiscală) are în
vedere utilizarea resurselor statului pentru
favorizarea creșterii economice și atenuarea
dezechilibrelor economice.

3. Funcția de redistribuire (socială) vizează

transferul puterii de cumpărare între diferite
domenii ale activității economico-sociale sau
între diferite categorii socio-profesionale.

Finanțele corporative au în vedere

constituirea și gestiunea resurselor
necesare agenților economici pentru
realizarea obiectului lor de activitate în
condiții de profitabilitate.

a) Bugetul de stat și bugetele locale reflectă
relațiile de repartizare a unei părți din P.I.B. în
scopul satisfacerii nevoilor sociale.
Se consemnează, pe de o parte, prelevările de
venituri de la persoanele fizice și juridice, la
dispoziția autorităților centrale de stat și locale
(județ, municipiu, oraș sau comună) prin mijloace
de constrângere (impozite, taxe, amenzi etc.) și pe
baze contractuale (chirii, arenzi, dividende,
redevențe etc.)
a)Bugetul de stat și bugetele locale.
Pe de altă parte, se consemnează modul de

distribuire a resurselor astfel colectate în favoarea
unor instituții, firme, persoane fizice etc. sub forma
alocațiilor bugetare, destinate unor scopuri multiple
precum: achizițiile de bunuri sau prestările de
servicii, plata salariilor, transferuri, subvenții,
dobânzi etc.

b) Bugetul asigurărilor sociale de stat asigură

protecția salarialților și a altor categorii sociale în
caz de pierdere a capacității de muncă a
asiguratului la o anumită vechime în muncă și la
împlinirea unei anumite vârste, în caz de șomaj,
deces etc.

b) Bugetul asigurărilor sociale de stat
Prestațiile asigurărilor sociale de stat iau diferite
forme:
- Pensii (pentru munca depusă și limită de vârstă,
pentru pierderea capacității de muncă etc.);
- Indemnizații (pentru prevenirea îmbolnăvirilor,
refacerea și întărirea sănătății, de maternitate,
de naștere etc.);
- Ajutoare (de șomaj, de integrare profesională, de
sprijin, de deces) etc.
c) Fondurile speciale extrabugetare se constituie
pentru diverse necesități economice sau sociale:
- Pentru sănătate, la dispoziția Min. Sănătății;
- Pentru drumurile publice, la dispoziția Min.
Transporturilor;
- Pentru promovarea turismului, la dispoziția Min.
Dezvoltării și Turismului;
- Pentru risc și accident, la dispoziția Secretaritului
de Stat pentru Persoanele Handicapate etc.

d) Creditul “este operaţiunea prin care se iau în
folosinţă imediată resurse în schimbul unei
promisiuni de rambursare viitoare, însoţită de
plata unei dobânzi care remunerează pe
împrumutător”
(Basno C., (1997), Monedă.Credit.Bănci, EDP, București)
Necesitatea creșterii nivelului resurselor de

capital financiar al firmelor determină apelarea
acestora la relațiile de credit de diferite tipuri:
bancar, obligatar, ipotecar etc.
24
e) Asigurările de bunuri, persoane și

răspundere civilă se constituie în scopul
prevenirii prejudiciilor ce pot fi determinate de
evenimente viitoare și nesigure (riscuri precum
calamități naturale, accidente etc.), în scopul
limitării sau înlăturării efectelor lor.

f) Fondurile companiilor sunt necesare pentru

constituirea diferitelor tipuri de active fixe sau
circulante utilizate în scopul realizării producției
materiale, execuției de lucrări sau prestării de
servicii, activități care stau la baza înființării și
funcționării firmelor respective.

4. Finanțarea economiei și Piața financiară
Problema generală a finanţelor este aceea a acoperirii

necesităţilor financiare pe seama capacităţilor de finanţare
existente la un moment dat în economia unei ţări, situaţie în
care sunt implicaţi toţi agenţii economici, fiecare dintre ei
înregistrând fie deficite de finanţare, fie excedente.
Prin urmare, toţi sunt în egală măsură interesaţi de circulaţia

în cadrul economiei naționale a aceleiaşi monede pe care să
o poată utiliza atât în tranzacţiile lor ca mijloc de plată, cât şi
în operaţiile de finanţare a activităţii pe care o desfăşoară.
27
În economia unei ţări, există, din punct de vedere financiar,
două categorii de agenţi economici ale căror interese sunt
complementare.
Agenţii excedentari deţin capacităţi de finanţare: prin

transferul unei părţi din aceste fonduri către alţi agenţi ei
acumulează creanţe.
Agenţii deficitari au de acoperit anumite necesităţi de

finanţare: prin preluarea de fonduri de la agenţii excedentari
ei acumulează datorii faţă de aceştia.
Agenţii excedentari şi cei deficitari se întâlnesc rareori direct,

faţă în faţă, contactul dintre ei făcându-se prin intermediul
unor instituţii specializate sau al pieţei financiare şi pe baza
unor instrumente diverse. 28
Piața financiară reprezintă locul de tranzacționare a banilor
în scopul echilibrării cererii și ofertei prin direcționarea
eficientă a fluxurilor bănești între agenții deficitari și cei
excedentari.
Din punct de vedere al duratei pe care se mobilizează

resursele, piața financiară se împarte în trei componente:
a) Piața monetară – tranzacții pe termen scurt (până la 1 an)
pe baza titlurilor de tipul certificate de depozit, bonuri de
tezaur, depozite și credite pe termen scurt
b) Piața de capital – tranzacții pe termen mediu și lung
(peste 1 an) pe baza titlurilor de natura acțiunilor,
obligațiunilor, instrumentelor financiare derivate
c) Piața ipotecară – tranzacții pe termen lung pe baza unor
titluri ce includ ipotecile aferente creditelor ipotecare
29
Din punct de vedere al emisiunii titlurilor, piața de capital se

împarte în două componente:
a) Piața primară – este piața unde se creează și se emit

titlurile financiare de către emitenți (debitori) spre a fi vândute
către investitori (creditori) care doresc obținerea unui
beneficiu bănesc prin deținerea titlurilor respective
b) Piața secundară – odată ce vânzarea inițială a fost

finalizată, tranzacționarea ulterioară a titlurilor emise se
desfășoară pe piața secundară pentru a răspunde
solicitărilor investitorilor de a le vinde/cumpăra înainte de
atingerea maturității lor (scadența titlului).
30
Piața
de capital
Agenți
Agenți
cu
cu
capacități
necesități Instituții de credit de
de (Bănci) finanțare
finanțare
(Agenți
(Agenți
Excedentari)
Deficitari)
Piața Piața (+)
(-)
Ex: monetară ipotecară
Ex:
Statul,
Gospodăriile,
Companiile
Companiile
Intermediari financiari nebancari
Intermediari financiari nebancari
(Societăți de asigurare, Fonduri de pensii)
31
Un agent economic poate dispune, la un moment dat, de o
anumită sumă de bani, de care se poate dispensa sau pe care o
poate păstra temporar ca rezervă. Se vorbeşte în acest caz de
disponibilităţi în sens larg (active financiare) şi nu doar în
sensul restrâns al terminologiei contabile de existent în casă
sau în bancă (disponibilităţi monetare). Astfel, în funcţie de
provenienţa acestor disponibilităţi (numite în continuare
fonduri) se poate face o clasificare pas cu pas a modalităţilor
de finanţare:
32
a. Finanţarea internă sau externă
Fondurile agentului economic utilizate pentru finanţare sunt fie
resurse proprii (finanţarea internă), fie resurse împrumutate
(finanţarea externă). Resursele proprii provin din profitul şi din
economiile sale anterioare, acestea putând servi, de asemenea, la
rambursarea datoriilor anterioare. Finanţarea prin fonduri proprii
sau autofinanţarea reprezintă o finanţare internă ca urmare a
faptului că nu face apel la agenţi exteriori. Există în lumea reală un
caz hibrid de finanţare apărută în situaţia creşterii capitalului unei
societăţi comerciale prin emisiune de acţiuni: începe ca o finanţare
externă (emisiunea pe piaţa primară de capital), dar se termină ca o
finanţare internă (creşterea capitalurilor proprii). Se spune că, în
acest fel, societatea a internalizat economiile exterioare.
33
Finanţarea externă se poate face, la rândul său, prin două
modalităţi:
b. Finanţarea directă sau indirectă
Un tip de finanţare externă este acela de a nu face apel la un
intermediar financiar, din care cauză se cheamă finanţare directă.
Este vorba de tranzacţii bilaterale între agenţii excedentari şi cei
deficitari care au loc în general pe o piaţă şi având drept suport un
titlu de creanţă. Cazul cel mai simplu şi care nu implică piaţa este
acela al unui împrumut consimţit de o persoană fizică către o alta,
împrumut mijlocit de un gaj. Împrumuturile obligatare emise de
către Stat sau de către întreprinderi au o complexitate mult mai
mare. Ele pot fi efectuate fie direct pe pieţele de capital, fie prin
intermediul unei instituţii financiare care intervine în plasarea
creditului (tip de finanţare externă indirectă).
34
Finanţarea externă indirectă presupune interpunerea unor
intermediari financiari între agenții economici, intermediari care să
realizeze transferul fondurilor și care dispun de fonduri bănești
care constituie o sursă de fonduri mult mai mare decât cea oferită
de finanțarea directă și a cărui apariție și existență se bazează pe
reducerea costurilor de tranzacționare și gestiunea mai bună a
riscurilor.
Finanţarea directă corespunde noţiunii de economie de piaţă
financiară (J. R. Hicks), iar finanţarea indirectă are corespondent
în economia de îndatorare.
35
Intermedierea este foarte importantă pe pieţele financiare unde
se realizează colectarea economiilor şi transformarea lor, ca
volum şi ca termene, în fonduri împrumutate adaptate atât
cererii investitorilor, cât şi utilizării lor celei mai productive, caz
în care se numeşte intermediere financiară.
Intermediar financiar este orice individ sau instituţie care
efectuează o activitate de mediere între deţinătorii de economii
(sursa fondurilor) şi cei care solicită împrumuturi (utilizatorii
fondurilor). Primii caută, în general, să-şi fructifice economiile în
plasamente cât mai lichide (deci pe termen scurt) şi cât mai puţin
riscante, în timp ce solicitanţii au nevoie de cele mai multe ori de o
finanţare pe termen lung şi riscantă. Pentru a face compatibile
aceste preferinţe, intermediarii financiari transformă caracteristicile
creanţelor şi datoriilor agenţilor economici nonfinanciari.
36
Orice creanţă sau datorie este reprezentată prin trei caracteristici:
scadenţa, dobânda şi riscul. Intermediarul financiar se poate defini
şi ca un individ sau organizaţie care asigură transformarea a cel
puţin un element din cele de mai sus:
 transformarea scadenţelor: de exemplu, realizarea finanţărilor
pe termen lung pe baza resurselor pe termen scurt;
 transformarea dobânzilor: împrumuturile efectuate la o
dobândă variabilă finanţate pe baza resurselor plasate la o dobândă
fixă;
 transformarea riscurilor: de exemplu, finanţarea creditelor de
echipament pentru firme pe baza resurselor imediat exigibile şi fără
risc (resursele bancare cu caracter monetar).
37
Există o gamă largă de intermediari financiari foarte eficienţi şi
specializaţi clasificaţi pe următoarele grupe:
 băncile autorizate, adică instituţiile de credit propriu-zise,
reprezintă “comerţul financiar” tradiţional şi se adresează unei
game largi de investitori – persoane fizice sau juridice – care dispun
de economii, cât şi unei game, la fel de largi, de agenţi economici
care solicită fonduri;
 casele de economii pentru domeniul locativ şi societăţile de
credit ipotecar, preiau fonduri de la cei care realizează mici
economii individuale şi le împrumută celor ce doresc să
achiziţioneze o proprietate;
 organizaţiile cooperatiste de credit (uniunile şi casele populare
de credit), sunt asociaţii de tip cooperatist ale căror membri au
aceeaşi trăsătură comună, aceea de angajaţi la aceeaşi firmă.
Economiile realizate de unii membrii pot fi date cu împrumut
numai altor membrii;
38
 instituţiile emitente de monedă electronică;
 societățile de investiții financiare;
 societăţile de administrare a fondurilor de pensii, care
gestionează programe de pensii finanţate de firme sau agenţii
guvernamentale în beneficiul angajaţilor acestora;
 societăţile de asigurare de viaţă, instituţii care preiau sub formă
de prime anuale, trimestriale, lunare, fondurile economisite de
indivizi, pe care le investesc apoi în titluri cu risc scăzut şi
venituri relativ fixe, din a căror vânzare ulterioară vor fi
despăgubiţi beneficiarii asigurării;
 societăţile de administare a fondurilor mutuale, care
gestionează programe de investiţii care preiau fonduri băneşti de
la indivizi pe care le utilizează apoi în scopul cumpărării de
titluri diversificate din punct de vedere al riscului şi
rentabilităţii.
39
5. Pârghiile economico-financiare
Sunt instrumente cu ajutorul cărora statul

acționează pentru stimularea interesului
economic al unei colectivități determinate
(ramură sau subramură economică, grup
socio-profesional, zonă geografică etc.) sau
al membrilor acesteia luați individual
(producători, consumatori, salariați etc.)
pentru realizarea unui anumit obiectiv.

6. Instituții și organisme cu atribuții în
finanțele publice
a) Parlamentul;
b) Guvernul;
c) Ministerul de Finanțe;
d) Curtea de Conturi;
e) Banca Națională a României;
f) Instituțiile administrației publice locale
Temă de studiu:
Evidențiați atribuțiile și competențele instituțiilor sus-menționate.
41
Vă mulțumesc !
Finanțe
Curs II
Sistemul bugetar
al finanțelor publice
1. Bugetul de stat
Sub aspect formal, bugetul de stat este o listă

de venituri și cheltuieli ale statului referitoare
la un anumit interval de timp, de regulă un an.
Din punct de vedere juridic, el reprezintă o lege

care prevede și autorizează veniturile și
cheltuielile statului pe perioada de un an,
având caracter normativ – necesitatea
aprobării lui de către Parlament, caracter
previzional – intervalul de timp este
considerat în viitor și caracter obligatoriu.
* Văcărel I., (2006), Finanțe publice, E.D.P., Buc., 3
1. Bugetul de stat
Din punct de vedere economic, bugetul de stat

reflectă opțiunile de politică economică,
socială și financiară ale statului, relațiile
economice pe care le exprimă manifestându-
se, pe de o parte, ca relații de mobilizare a
resurselor bănești anuale ale statului, iar, pe
de altă parte, ca relații de repartizare a
acestor resurse.

1. Bugetul de stat
În România există un sistem unitar de bugete în

care sunt incluse, potrivit legii finanțelor
publice: bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale de stat, bugetul asigurărilor sociale de
sănătate, bugetele fondurilor speciale,
bugetele locale, bugetul Trezoreriei Statului,
bugetele altor instituții cu caracter autonom,
formând astfel Bugetul general consolidat.

1. Bugetul de stat
Bugetul de stat are un rol complex:

1) Rol financiar – formarea și utilizarea
resurselor financiare necesare statului în
exercitarea funcțiilor sale. Acest rol se
exprimă prin două componente: una
alocativă (repartizarea resurselor bugetului
anual pe destinații) și una redistributivă
(utilizarea unei părți din P.I.B. pentru
deplasarea puterii de cumpărare între diferiții
actori ai societății și economiei.
1. Bugetul de stat
2) Rol economic – influențează dezvoltarea

economico-socială, stimularea sau frânarea
proceselor economice, de unde derivă
componenta de reglare a sistemului
economiei naționale, alături de pârghiile pieței
monetare, ale pieței muncii, capitalurilor etc.

1. Bugetul de stat - Structura
* Văcărel I., (2006), Finanțe publice, E.D.P., Buc.,

1. Bugetul de stat
Soldul bugetului de stat – excedent sau deficit

– are influență în primul rând asupra masei
monetare (dimensiune, dinamică, putere de
cumpărare) și, prin intermediul pieței
monetare și a cele valutare, asupra prețului
banilor, a raportului dintre cererea și oferta de
bani, a cursului de schimb etc.

1. Bugetul de stat
Procesul bugetar reprezintă ansamblul

acțiunilor și măsurilor inițiate și realizate de
instituțiile statului în scopul realizării politicii
financiare promovate de autoritatea
guvernamentală în domeniul bugetar.
Acest proces se derulează pe o bază legală,

respectiv Constituția și legile specifice, ce au
ca obiect final veniturile și cheltuielile statului.

1. Bugetul de stat
Caracteristicile procesului bugetar (1):

- este decizional – are ca scop formularea,
realizarea și controlul formării resurselor
bugetare și a alocării lor;
- este democratic – este rezultatul exercitării
atributelor statului de drept pe seama
opțiunilor exprimate prin vot de cetățeni;
- este preponderent politic – este decizia
politică în domeniul bugetar a forțelor
majoritare în Parlament

1. Bugetul de stat
Caracteristicile procesului bugetar (2) :

- este tehnic – presupune respectarea
cerințelor funcționării mecanismului
economico-financiar la nivel național;
- este ciclic – se repetă anual;
- are larg impact public – sfera sa de
cuprindere se regăsesc atât la nivel micro-,
cât și macroeconomic, în toate domeniile
vieții sociale și economice.
1. Bugetul de stat
Etapele procesului bugetar :
1) Elaborarea proiectului de buget;

2) Aprobarea bugetului;
3) Execuția bugetului;
4) Controlul execuției bugetului.

1. Bugetul de stat
În procesul bugetar sunt antrenate mai multe

instituții: Parlamentul, Guvernul, Ministerul de
Finanțe, toate celelalte ministere, instituțiile
bugetare, Trezoreria Statului, organele
autorității locale, Curtea de Conturi.
Temă de studiu:
Evidențiați care este rolul fiecărei instituții sus-mențio-nate în fiecare etapă a
procesului bugetar.
Surse bibliografică:
Văcărel I., (2006), Finanțe publice, E.D.P., București
Stroe R., (2009), Finanțe, A.S.E., București, Biblioteca digitală
14
2. Sistemul cheltuielilor publice
* Stroe R., (2006), Finanțe, ASE., Bucuresti, 15




Clasificarea cheltuielilor publice


a.
b.
21
* Stroe R., (2006), Finanțe, ASE., Bucuresti,
3

Structura cheltuielilor bugetare în Romania
23
* Stroe R., (2006),

* Stroe Finanțe,
R., (2006), ASE.,
Finanțe, Bucuresti,
ASE., Bucuresti,
24

26

28


30
31
32
33
34
35
36
37
38
39
40
41
Vă mulțumesc !
Finanțe
Curs III
Sistemul veniturilor publice
și fiscalitate
1. Sistemul veniturilor publice
1.1 Veniturile publice și structura lor
*Stroe R., (2006), Finanțe, Academia de Studii Economice, Biblioteca online, București 3
2. Fiscalitate
2.1 Impunerea fiscală
2. Fiscalitate
2. Fiscalitate
2. Fiscalitate
2. Fiscalitate
2.2.1 Elementele impozitului
2. Fiscalitate
2. Fiscalitate
2. Fiscalitate
2. Fiscalitate
2.2.2 Tipuri de cote de impunere
2. Fiscalitate
2.2.3 Principiile impunerii fiscale
18
*Stroe R., (2006), Finanțe, Academia de Studii Economice, Biblioteca online, București
2. Fiscalitate
2.2.4 Așezarea impozitelor
19
2. Fiscalitate
2.3 Impozitele directe
20
2. Fiscalitate
A.
A1.
21
2. Fiscalitate
A2.
22
2. Fiscalitate
23 Impozitele directe
B.
B1.
23
2. Fiscalitate
24
2. Fiscalitate
B2.
25
2. Fiscalitate
B3.
26
2. Fiscalitate
24 Impozitele indirecte
27
2. Fiscalitate
2.4 Impozitele indirecte
2.4.1.
28
2. Fiscalitate
29
2. Fiscalitate
2.4.2.
30
2. Fiscalitate
31
2. Fiscalitate
32
2. Fiscalitate
33
2. Fiscalitate
2. Fiscalitate
2.4.3.
35
3. Evaziunea fiscală
*Văcărel I. și colab., (2006), Finanțe publice, ed. A VI-a, E.D.P., București
36
3.1 Evaziunea fiscală legală
*Văcărel I. și colab., (2006), Finanțe publice, ed. A VI-a, E.D.P., București
37
3.2 Evaziunea fiscală frauduloasă
*Văcărel I. și colab., (2006), Finanțe publice, ed. A VI-a, E.D.P., București 38

Vă mulțumesc !
Finanțe
Curs IV
Cadrul conceptual al
Finanțelor corporative
1. Definirea Finanțelor corporative
Finanțele corporative au în vedere

constituirea și gestiunea resurselor necesare
agenților economici pentru realizarea
obiectului lor de activitate în condiții de
profitabilitate.
3
2. Managementul financiar
Managementul (Gestiunea) financiară a

firmei reprezintă ansamblul principiilor, meto-
delor, tehnicilor și instrumentelor specifice
aplicate pentru constituirea și utilizarea
resurselor economico-financiare în scopul
atingerii obiectivului fundamental al firmei:
maximizarea valorii întreprinderii, respectiv
creșterea averii proprietarilor săi (acționari
sau asociați).
4
Managementul financiar urmărește în acest

sens maximizarea profitului obținut în
contextul dezvoltării durabile, de ansablu, a
firmei, în armonie cu mediul economico-social
și natural.
5
Maximizarea valorii întreprinderii presupune

trei elemente majore:
 Realizarea unui nivel de rentabilitate ridicat

al proiectelor de investiţii
 Menţinerea solvabilităţii sau a echilibrului
financiar al firmei
 Reducerea riscurilor asociate activităţii firmei
6
3. Organizarea activității economice și sociale în România
Activitatea economica si sociala
Lucrativa Nelucrativa
Acte de comert Acte civile non-profit
Comerciant - Societate Regie Cooperativa Gospodarie Societate Administratie

persoana fizica comerciala autonoma individuala civila publica
de persoane de capitaluri de valori de persoane Centrala Locala

SRL
patrimoniale
in nume in comandita in comandita societate Societate Fundatie Asociatie Organizatie

colectiv simpla pe actiuni pe actiuni agricola obsteasca 7
4. Mediul extern al întreprinderii
O afacere transformă intrările (inputs) în ieşiri

(outputs) în scopul obținerii unui profit.
Cu toate acestea, afacerea nu există într-un vid,

ea se desfășoară într-un mediu extern supus
acțiunii altor jucători care se află în afara
firmei (afacerii).
8
Mediul extern al firmei este format din:
COMPETITORII
SISTEMUL
ECONOMIC
FIRMA
SISTEMUL SISTEMUL
SOCIAL MONETAR-FINANCIAR
SISTEMUL
POLITIC / LEGISLATIV MEDIUL ÎNCONJURĂTOR
9
Concurenții, prin acțiunile lor, influențează activitatea
firmei deoarece ei vor căuta în permanenţă obţinerea
unui avantaj competitiv faţă de firma respectivă, prin
diferenţierea produselor şi serviciilor lor.
Sistemul economic semnifică modul de organizare a
economiei în alocarea resurselor limitate.
Sistemul social este țesătura de idei, atitudini şi
comportamente implicate în relaţiile umane. În
special, întreprinderile sunt influenţate de atitudini şi
comportamente de consum, care depind de factori
cum ar fi vârsta, structura populaţiei, precum şi
natura muncii şi modul de petrecere a timpului liber.
10
Sistemul monetar-financiar facilitează schimburile

comerciale dintre firme. Activitatea monetar-
financiară la nivelul unei firme se bazează pe
fluxurile financiare ale veniturilor, cheltuielilor,
economiilor şi împrumuturilor și implică firma
respectivă într-o reţea de relaţii în care intervin
instituţii financiare (de exemplu, băncile şi societăţile
de construcții), creditori, debitori, clienţi şi furnizori. O
influenţă cheie pentru mediul de afaceri o are rata
dobânzii de pe piețele financiare. Creșterea ratelor
dobânzii crește costurile unei afaceri şi tinde să
acţioneze ca o frână în economie.
11
.
Sistemul politic / legislativ creează normele şi legile

sub care îşi desfăşoară activitatea firmele. Politica
guvernului sprijină şi încurajează unele afaceri, în
timp ce le descurajează pe altele.
Mediul înconjurător este sistemul natural propice vieții,

astfel că, în ultimul timp, guvernele și, totodată, și
firmele au devenit din ce în ce mai conștiente de
relaţia dintre activitatea lor economică şi efectele pe
care aceasta le are asupra sistemului de mediu.
12
5. Legătura dintre Finanțele corporative și
Contabilitate
Contabilitatea este știința economică de

gestiune care are drept obiect de studiu
patrimoniul și care presupune înregistrarea,
raportarea şi evaluarea metodică, periodică a
tranzacțiilor economico-financiare ale unei
întreprinderi.
13
Contabilitate
STRUCTURA PATRIMONIULUI
PATRIMONIUL
entitate
economico-juridică
Bunuri economice Drepturi şi obligaţii

ACTIV PATRIMONIAL PASIV PATRIMONIAL
14
Contabilitate
Contabilitatea implică realizarea unor situații financiare
referitoare la patrimoniul firmei și la rezultatele
operaţiunilor efectuate de acea firmă (blianțul
contabil, contul de profit și pierdere, situația fluxurilor
de numerar).
Datele și informațiile contabile păstrate în aceste

declaraţii şi rapoarte sunt utilizate în Finanțe și ajută
directorii (managerii) financiari în analiza
performanţelor anterioare şi a celor viitoare ale
companiei şi în îndeplinirea anumitor sarcini şi
responsabilităţi legale, cum ar fi plata taxelor și
impozitelor. Astfel, contabilitatea şi finanţele firmei
sunt, practic, strâns legate.
15
Principalii utilizatori ai informaţiei contabile
dintr-o întreprindere sunt:
 Investitorii actuali şi potenţiali

 Conducerea întreprinderii
 Salariaţii
 Creditorii financiari şi comerciali
 Clienţii
 Guvernul şi instituţiile sale
 Publicul (mass-media, specialiști, profesori,
studenți, mediul de afaceri etc.)
16
Contabilitate
Contabilitatea este asociată cu modul de înregistrare a valorilor și
fluxurilor patrimoniale, în timp ce Finanțele corporative sunt
asociate cu analiza patrimoniului și cu luarea deciziilor.
În contabilitate, sistemul de determinare a fluxurilor, anume

veniturile şi cheltuielile, se bazează pe principiul contabilităţii de
angajamente. Acesta presupune că pentru a înregistra o
cheltuială în contabilitate, nu este nevoie ca ea să fie plătită, iar
pentru a înregistra un venit nu este necesară încasarea lui.
Cheltuiala va fi înregistrată când există obligaţia de a o plăti, iar
venitul atunci când există dreptul de a-l primi.
Spre deosebire, în finanţe, sistemul de determinare a fluxurilor se
bazează pe intrările și ieșirile de numerar. Veniturile sunt
recunoscute la momentul primirii efective în numerar, iar
cheltuielile sunt recunoscute atunci când se face plata efectivă.
17
6. Organizarea activității financiar-contabile
Principalele compartimente ale firmei aflate sub

coordonarea Managerului financiar sunt:
• Compartiment analiză economico-financiară;
• Compartiment previziune financiară;
• Compartiment decontări;
• Compartiment casierie;
• Compartiment salarizare;
• Compartiment prețuri și tarife;
• Compartiment control financiar intern.
18
7. Responsabilitățile operaționale
ale Finanțelor corporative
1. Analiza financiară
- privită ca acțiune internă, analiza are ca
obiectiv identificarea potențialului de degajare
a fluxurilor monetare reale (cash-flow-uri);
- privită ca acțiune externă, analiza urmărește
echilibrul financiar, dar și performanțele firmei
pe baza soldurilor intermediare de gestiune și
a capacității de autofinanțare.
*Vintilă G., (2006), Gestiunea financiară a întreprinderii, E.D.P., București
19
2. Gestiunea financiară pe termen lung

- deciziile de investiții – au influență directă asupra
structurii activelor firmei, respectiv asupra gradului lor
de lichiditate;
- deciziile de finanțare – influențează direct pasivele
firmei modificând gradul lor de exigibilitate și costul
mediu ponderat al capitalului;
- deciziile de repartizare a profitului net cu implicații
directe asupra investițiilor și autofinanțării.
20
3. Gestiunea financiară pe termen scurt

- are ca obiectiv asigurarea echilibrului
financiar între necesarul de capitaluri
circulante și de trezorerie, pe de o parte, și
sursele de finanțare ale capitalurilor
circulante;
- urmărește optimizarea gestiunii stocurilor,
creanțelor și soldurilor de trezorerie împreună
cu relaxarea scadențelor datoriilor de
exploatare și reducerea costului creditelor pe
termen scurt.
21
Analiza situațiilor financiare (I)
Bilanțul
Situațiile financiare
Raportarea financiară este metoda pe care o firmă o
folosește pentru a comunica performanțele sale
financiare piaței, investitorilor săi și altor părți interesate.
Obiectivul raportării financiare este de a furniza informații

despre schimbările în performanța și poziția financiară a
unei firme care pot fi utilizate:
 pentru a lua decizii financiare și operaționale

 pentru a previziona capacitatea firmei de a produce
câștiguri viitoare
 pentru a evalua valoarea intrinsecă a firmei
 pentru a evalua puterea economică și competitivă a
companiei pe piață
23
Bilanțul
Bilanțul este o fotografie (imagine) a activelor și
pasivelor firmei la un moment dat.
Bilanțul oferă informații despre ce deține compania

(activele sale), ce datorează (datoriile sale) și valoarea
afacerii, a averii proprietarilor săi (capitalul propriu al
acționarilor) de la o dată specifică.
Se numește bilanț, deoarece cele două părți, activul și

pasivul, sunt egale. Aceasta pentru că, pe de o parte, o
firmă trebuie să plătească pentru toate lucrurile pe care
le deține (active) fie împrumutând bani (datorii), fie
obținându-i de la acționari/asociați (capitalul propriu).
24
Bilanțul
 Activele sunt resurse economice care se așteaptă să
producă beneficii economice pentru proprietarul lor.
 Activele sunt listate în ordinea cresterii lichidității
(ușurința transformării lor în numerar, fără pierderea
semnificativă a valorii).
 Pasivele sunt obligații pe care compania le are față de
creditori și proprii săi acționari/asociați.
 Datoriile reprezintă drepturile creditorilor asupra
banilor sau produselor/serviciilor companiei.
 Capitalul propriu al acționarilor/asociaților este
valoarea acelei afaceri pentru proprietarii săi după ce
toate obligațiile sale au fost acoperite.
Total active = Total pasive

25
Bilanțul
Bilanţul reflectă în expresie valorică, la un moment dat,

echilibrul dintre bunurile economice şi sursele de
finanţare a acestora.
Bilanţul se prezintă sub forma unui tabel, format din

două părţi: partea stîngă, denumită activ, care reflectă
bunurile economice şi partea dreaptă, denumită pasiv
care reflectă sursele de finanţare a bunurilor economice
reflectate în activ.
26
BILANŢ LA 31.XII.N
ACTIVE PASIVE
I. ACTIVE IMOBILIZATE I. CAPITALURI PROPRII
Imobilizări necorporale Capital social
Imobilizări corporale Prime legate de capital
Imobilizări financiare Diferențe de reevaluare
Rezerve
Profit reportat din exercițiile anterioare
Profit din exercițiul curent
II. ACTIVE CIRCULANTE Alte fonduri
Stocuri și producție în curs Subvenții pentru investiții
Creanțe
Titluri de plasament III. DATORII
Disponibilități Împrumuturi și datorii asimilate
Datorii furnizori
Datorii către bugetul de stat
Datorii către salariați
TOTAL ACTIVE TOTAL PASIVE
27
Bilanțul
Posturile, atît cele de activ, cît şi cele de pasiv, se
grupează după anumite criterii, formînd o structură bine
determinată a bilanţului.
Astfel, elementele de activ se grupează de sus în jos în

ordinea creșterii gradului de lichiditate în active pe
termen lung (active imobilizate) şi active pe termen
scurt (active circulante).
În pasiv, elementele sînt grupate de sus în jos în

ordinea creșterii gradului de exigibilitate (scadența sau
data la care trebuie plătită datoria/returnate capitalurile
proprii) precum: capital propriu, datorii pe termen lung şi
datorii pe termen scurt.
28
Bilanțul
Active
Activele imobilizate - sunt active care nu pot fi convertite

în numerar, vândute sau consumate în termen de un an
sau mai puțin (imobilizări necorporale, corporale și
financiare).
Activele circulante - sunt active care pot fi convertite în

numerar, vândute sau consumate într-un an sau mai
puțin (numerar, investiții pe termen scurt, creanțe,
stocuri).
29
Bilanțul
Pasive
Pasive (Datorii) pe termen lung - sunt obligații care se

estimează a fi plătite la o scadență de peste un an sau
un ciclu operațional (împrumuturi bancare pe termen
lung, împrumuturi obligatare, leasing).
Pasive (Datorii) pe termen scurt - sunt datorii care

trebuie plătite într-un an sau mai puțin. Astfel de obligații
implică în mod obișnuit utilizarea activelor curente,
crearea unei alte datorii curente sau furnizarea unui
serviciu (datorii furnizori, datorii fiscale, datorii către
salariați, dividende plătibile, împrumuturi bancare pe
termen scurt).
30
Bilanțul
Capitalul propriu
Capitalul propriu al acționarilor reprezintă suma de bani

care va fi returnată acționarilor dacă toate activele ar fi
lichidate și toate datoriile companiei ar fi plătite.
Capitaluri proprii = Total active - Datorii totale
Capitalurile proprii ale acționarilor/asociate, pot fi

negative sau pozitive. Dacă sunt pozitive, compania are
suficiente active pentru a-și acoperi datoriile. Dacă sunt
negative, datoriile companiei depășesc activele sale,
ceea ce înseamnă că firma nu are capacitatea de a-și
plăti datoriile și poate intra în insolvență.
31
Bilanțul
O valoare pozitivă și crescătoare de la un exercițiu la

altul a Capitalurilor Proprii evidențiază o gestiune
economică sănătoasă a firmei și atingerea obiectivului
major al finanțelor corporative: maximizarea valorii
firmei.
O valoare negativă a indicatorului poate evidenția o

situație prefalimentară, consecință a încheierii cu
pierderi a exercițiilor financiar-contabile anterioare.
32
Bilanțul
Fondul de rulment
Diferența dintre activele circulante și datoriile pe termen

scurt ale unei firme se numește Fond de Rulment sau
Capital de Lucru.
FR = Active circulante – Datorii pe termen scurt
Fondul de rulment net este pozitiv atunci când activele

circulante depășesc pasivele circulante. Aceasta
înseamnă că numerarul care va deveni disponibil în
următoarele 12 luni depășește numerarul care trebuie
plătit în aceeași perioadă.
În mod normal, fondul de rulment are o valoare pozitivă
într-o firmă sănătoasă din punct de vedere financiar. 33
Bilanțul
Trezoreria Netă
Diferența dintre activele de trezorerie și pasivele de

trezorerie ale unei firme determină Trezoreria Netă.
TN = Active de trezorerie – Pasive de trezorerie
Active de Trezorerie (AT) =

= Titluri de plasament + Disponibilități
Pasive de Trezorerie (PT) =
= Credite bancare < 1 an (Credite de trezorerie)
34
Bilanțul
Trezoreria Netă
O valoare pozitivă a indicatorului TN este rezultatul unei

gestiuni financiare sănătoase a firmei ca urmare a
îmbogățirii trezoreriei și, totodată, indică asigurarea unei
autonomii financiare pe termen scurt.
35
Bilanțul
Cash-flow-ul firmei (CF)
CF = TNN – TNN-1
N = exercițiul financiar curent

N-1 = exercițiul financiar anterior
O valoare pozitivă a indicatorului CF indică o situație

financiară favorabilă întreprinderii ce permite acesteia o
creștere a capacității reale de finanțare a firmei.
36
Exemplul 1
37
Bilanțul
38
Bilanțul
39
Bilanțul
40
Valoarea contabilă și Valoarea de piață
Bilanțul furnizează valoarea contabilă a activelor,
datoriilor și capitalurilor proprii.
Valoarea de piață este prețul la care activele, pasivele

sau capitalurile proprii pot fi cumpărate sau vândute
efectiv.
Valoarea de piață și valoarea contabilă sunt adesea

foarte diferite.
De ce? Care este mai important pentru procesul

decizional?
41
Valoarea contabilă
Valoarea contabilă înseamnă literal valoarea

afacerii în conformitate cu înregistrările
contabile din conturile acesteia.
Valoarea contabilă este calculată pe baza
bilanțului și este diferența dintre activele totale
ale companiei și totalul datoriilor.
În bilanțul companiei, valoarea contabilă este
înregistrată ca fiind capitalurile proprii.
42
Pentru investitori, valoarea contabilă este important a fi
luată în considerare, deoarece o companie cu o valoare
contabilă mai mare decât valoarea de piață poate indica
o oportunitate de cumpărare a acțiunilor cotate la bursă.
O acțiune ar putea fi considerată subestimată dacă

valoarea sa contabilă depășește valoarea sa de piață,
deoarece piața (investitorii) ar putea considera că
acțiunea se tranzacționează la un preț mai mic decât
valoarea reală a companiei. În consecință, investitorii ar
putea cumpăra acțiunile ieftine ale unei firme pe baza
evaluării făcute de piață la un nivel mai scăzut, în
așteptarea ca piața să recupereze din diferența față de
valoarea contabilă, prin creșterea prețului.
43
Valoarea de piață
Valoarea de piață este valoarea unei companii stabilită

pe piața bursieră.
Valoarea de piață se calculează prin înmulțirea

numărului de acțiuni ale unei companii cu prețul curent
de piață (cursul bursier al acțiunii). Aceasta este
cunoscută și sub denumirea de capitalizare bursieră.
44
Valoarea de piață
Dacă Compania XYZ are un milion de acțiuni emise, iar

fiecare acțiune se tranzacționează cu 50 de dolari,
atunci valoarea de piață a companiei este de 50 de
milioane de dolari.
Valoarea de piață este cel mai adesea valoarea la care

se referă analiștii, ziarele și investitorii atunci când
menționează valoarea unei companii.
45
Valoarea contabilă măsoară valoarea companiei pe

baza înregistrărilor sale contabile. Este denumită
valoarea contabilă a firmei și ca urmare a faptului că
activele și pasivele au fost verificate de auditorii firmei.
În schimb, valoarea de piață este o evaluare mai exactă

a valorii unei companii fiind determinată de investitorii
de pe bursă care cumpără și vând acțiunile respective.
Valoarea de piață are o semnificație mai mare în sensul
că este prețul pe care un investitor trebuie să îl
plătească pentru a deține o parte din companie,
indiferent de valoarea contabilă declarată a companiei.
46
După cum se poate vedea din exemplul fictiv, la

compania XYZ de mai sus, valoarea de piață și
valoarea contabilă au diferit substanțial.
Pe piețele financiare, valoarea contabilă și valoarea de

piață diferă în marea majoritate a timpului.
Diferența poate depinde de diverși factori, cum ar fi

sectorul de activitate, natura activelor și datoriilor
companiei și atributele specifice ale companiei.
47
Vă mulțumesc !
Finanțe
Curs V
Analiza rezultatelor firmei
1. Analiza rezultatelor întreprinderii
Veniturile și cheltuielile asociate unui exercițiu financiar-
contabil sunt generate de cele trei domenii de activitate
ale întreprinderii:
I. Activitatea de exploatare (de bază), prin care se
realizează produsele sau serviciile firmei;
II. Activitatea financiară, referitoare la participațiile
cu capital la alte societăți, precum și la operațiuni
de plasament.
Primele două activități formează, luate împreună,
activitatea curentă sau normală a firmei.
III. Activitatea excepțională, privind operațiunile de
gestiune și cele de capital efectuate în mod cu
totul extraordinar.
3
Fiecare tip de activitate degajă un anumit

rezultat (profit/pierdere) evidențiat ca diferență
între veniturile și cheltuielile perioadei de
gestiune și care sunt reflectate în contul de
profit/pierdere.
Analiza rezultatelor firmei se va baza astfel pe

informațiile oferite de contul de profit/pierdere.
4
Contul de profit/pierdere arată cum s-a ajuns

de la starea patrimonială inițială la cea finală,
ambele reflectate în bilanțurile contabile de la
începutul și sfârșitul exercițiului, realizând astfel
legătura între bilanțul inițial și cel final.
5
2. Contul de profit/pierdere
6
7
 Cheltuielile cuprind totalitatea elementelor

de costuri suportate de firmă în cursul
exercițiului, sub forma sumelor sau valorilor
plătite sau de plătit.
 Veniturile reprezintă totalitatea sumelor sau
valorilor încasate sau de încasat în cursul
exercițiului.
 Rezultatul exercițiului (profit sau pierdere)
este diferența dintre veniturile și cheltuielile
exercițiului , indiferent de data încasării sau
plății acestora.
8

9
3. Soldurile Intermediare de Gestiune (S.I.G.)
Ca urmare a analizei informațiilor din contul de

profit/pierdere se pot aprecia performanțele
firmei evaluate prin soldurile intermediare de
gestiune.
10
Soldurile Intermediare de Gestiune reprezintă

paliere succesive (trepte) de acumulări bănești
în formarea rezultatului final.
Construcția acestor indicatori se realizează în

cascadă pornind de la cel mai cuprinzător
(marja comercială plus producția exercițiului) și
încheind cu cel mai sintetic (rezultatul net al
exercițiului).
11

12
1. Marja comercială (MC) este principalul

indicator de apreciere a performanțelor
activității comerciale a unei firme.
Activitatea comercială presupune cumpărarea de

mărfuri în scopul revânzării lor în aceeași stare.
Costul de cumpărare al mărfurilor vândute include
prețul de cumpărare (preț fără TVA) majorat cu
cheltuielile accesorii de cumpărare și corectat cu
variația stocurilor de mărfuri.
*Vintilă G., (2006), Gestiunea financiară a întreprinderii, E.D.P., București 13
MC = Vânzări de mărfuri – Costul de cumpărare al mărfurilor vândute
O valoare ridicată a MC corespunde firmelor

specializate în comerț de lux sau comerț tradițional
care asigură și service după vânzare, în timp ce o
valoare scăzută se întâlnește la firmele care dispun
de suprafețe comerciale mari și practică metode de
vânzare prin autoservire.
14
2. Producția exercițiului (PE) se referă la activitatea

industrială, de producție a unei întreprinderi și cuprinde
valoarea bunurilor fabricate și/sau serviciilor prestate de
firmă pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru
nevoile proprii.
PE = Producția vândută + Producția stocată + Producția

imobilizată
Cifra de afaceri (CA) = Venituri din + Producția

vânzări de mărfuri vândută
15
3. Valoarea adăugată (VA) exprimă creșterea de valoare

rezultată din utilizarea factorilor de producție peste
valoarea bunurilor și serviciilor provenind de la terți.
VA = (MC + PE) – Consumuri provenind de la terți
Consumuri provenind de la terți = Cumpărări de materii prime

și materiale + variația stocurilor de materii prime și
materiale + lucrări și servicii executate de terți
16
Din perspectiva distribuirii sale, valoarea adăugată

prezintă o semnificație deosebită, deoarece aceasta
revine:
 personalului și organismelor sociale – sub forma
cheltuielilor cu personalul;
 statului – sub formă de impozite și taxe, inclusiv
impozit pe profit;
 furnizorilor de capitaluri – sub forma de cheltuieli
financiare (dobânzi și dividende);
 întreprinderii – sub formă de autofinanțare.
17
Importanța valorii adăugate ca S.I.G.:

 realizează legătura între nivelul micro- și
macroeconomic. Prin agregarea VA ale tuturor
agenților economici la nivel național se obține
P.I.B.;
 este un criteriu de apreciere a aportului specific al
firmei la realizarea producției sale, fiind un
indicator mai sintetic decât CA sau PE;
 este un criteriu de apreciere a creșterii firmei, pe
baza ratei creșterii VA;
18

 măsoară gradul de integrare a firmei prin raportul
dintre VA și CA (Producție). Cu cât acest raport
este mai mare, cu atât mai mult firma este
integrată, adică își poate asigura ea însăși un
număr mare de faze de fabricație fără a recurge la
serviciile altor întreprinderi;
 reflectă gradul de utilizare a factorilor de
producție. Pentru același nivel al VA și cu structuri
de exploatare identice, utilizarea factorilor de
producție poate fi diferită;
19

 permite, în condiții de funcționare identice între
firme, realizarea anumitor clasificări sectoriale: la
o extremă se vor situa firmele comerciale care
revând ceea ce cumpără, obținând astfel o VA
slabă, iar la cealaltă extremă, firmele de
consultanță care cumpără puțin și vând “materie
cenușie”, obținând o VA importantă.
20
4. Excedentul brut de exploatare (E.B.E.) este

diferența dintre valoarea adăugată plus
subvențiile de exploatare și cheltuielile cu
impozitele și taxele și cheltuielile de personal.
Reprezintă acumularea brută din activitatea de
exploatare.
EBE = (VA + Subvenții de exploatare) – (Impozite,

taxe și vărsăminte asimilate + Cheltuieli cu
personalul)
21
Importanța E.B.E. în analiza financiară:

- este un indicator important în calcularea sistemului
de rate privind performanțele economice ale
firmei;
- este independent de politica financiară a firmei (nu
ține cont de veniturile și cheltuielile financiare),
de politica de investiții (nu ține cont de metodele
de amortizare folosite), de politica de dividend
(decizia de repartizare a profitului net), de
politica fiscală (nu ia în calcul impozitul pe profit)
și de rezultatul excepțional;
22
Importanța E.B.E. în analiza financiară:

- este o resursă financiară fundamentală pentru
firmă, pentru menținerea sau creșterea
capacității de producție a firmei.
23
5. Rezultatul exploatării (RE) reiese din activitatea de

exploatare a firmei, prin deducerea cheltuielilor cu
amortizările și provizioanele de exploatare și adăugarea
reluărilor din provizioane de exploatare.
RE = EBE + (Reluări sau venituri din provizioane de

exploatare + Alte venituri din exploatare) – (Cheltuieli cu
amortizările și provizioanele de exploatare + Alte
cheltuieli de exploatare)
Permite compararea diverselor firme în funcție de politicile lor

de amortizare.
24
6. Rezultatul curent (RC) provine din activitatea

curentă a întreprinderii.
RC = RE + Venituri financiare – Cheltuieli financiare
Rezultatul financiar
Acest sold permite analiza dinamicii rezultatelor
activității curente pe mai multe exerciții
succesive, nefiind perturbat de elemente
excepționale.
25
7. Rezultatul net al exercițiului provine din activitatea
Rez. net = Rez. brut al exercițiului – Impozit pe profit

Rez. net = RC + Venituri – Cheltuieli – Impozit pe profit
excepț. excepț.
Rezultatul excepțional
Rez. brut al exercițiului = RC + Rez. Excepțional

sau
Rez. brut al exercițiului = Venituri - Cheltuieli
Totale Totale
26
7. Rezultatul net al exercițiului provine din activitatea
Impozit pe profit = Profit impozabil xCota de

impozit pe profit
În România cota de impozit pe profit este de 16%.
Profit impozabil = Venituri Totale – Cheltuieli Totale – Venituri

neimpozabile + Cheltuieli Nedeductibile
Venituri neimpozabile -nu sunt recunoscute ca venituri ale firmei
Cheltuieli nedeductibile -nu sunt recunoscute ca cheltuieli
Când aceste două componente sunt egale cu zero (adesea numai
în teorie) atunci Profitul impozabil = Rez. brut al exercițiului
27
Aplicația nr. 1
Să se calculeze soldurile intermediare de

gestiune pe baza următoarelor informații din
contul de profit și pierdere al unei societăți
comerciale:
28
Aplicația nr. 1
29
Rezolvare: Calculul S.I.G.
1. Marja Comercială
MC = Vânzări de mărfuri – Costul de cumpărare al mărfurilor vândute
MC = 200 – 100 = 100 mii lei
2. Producția exercițiului
PE = Producția vândută + Producția stocată + Producția imobilizată
PE = 350 + 24 + 0 = 374 mii lei
3. Valoarea adăugată
VA = (MC + PE) – Consumuri provenind de la terți
VA = (100 + 374) - 120 = 354 mii lei

4. Excedentul Brut de Exploatare
EBE = (VA + Subvenții de exploatare) – (Impozite, taxe și vărsăminte
asimilate + Cheltuieli cu personalul)
EBE = (354 + 0) – (4 + 300) = 50 mii lei
5. Rezultatul Exploatării
RE = EBE + (Reluări sau venituri din provizioane de exploatare + Alte
venituri din exploatare) – (Cheltuieli cu amortizările și provizioanele de
exploatare + Alte cheltuieli de exploatare)
RE = 50 + (30 + 6) – (86 + 0) = 0 mii lei
6. Rezultatul curent
RC = RE + Venituri financiare – Cheltuieli financiare
RC = 0 + 2 – 32 = - 30 mii lei

7. Rezultatul Net al exercițiului
RNet = RC + Venituri – Cheltuieli – Impozit pe profit
excepț. excepț.
RNet = - 30 + 8 – 8 – 0 = - 30 mii lei (Pierdere contabilă)

Vă mulțumesc !
Finanțe
Curs VI
Analiza ratelor financiare ale firmei
1. Sistemul de rate financiare

3
1. Sistemul de rate financiare

4
2. Ratele de rentabilitate

5
2.1 Rate de rentabilitate comercială

6

7

8
2.1 Rate de rentabilitate economică

1) Rata de rentabilitate a activului economic brut
Activ economic brut = Imobilizări brute + NFR + Disponibilități

9

2) Rata de rentabilitate economică brută
Capital economic brut = Imobilizări brute + NFR


2) Rata de rentabilitate economică brută
11

3) Rata de rentabilitate economică netă
Capital economic net = Imobilizări brute – Amortizări + NFR


Rentabilitatea economică trebuie să depășească, în mod necesar, rata
inflației pentru ca firma să își poată recupera integral eforturile depuse
pentru desfășurarea activității și să-și mențină astfel activul său
economic.
Contribuţia “celui mai mare economist al Americii” Irwing Fisher (1867-

1947) la dezvoltarea teoriei dobânzii este reflectată şi în importanţa
acordată aprecierii diferite a dobânzii nominale (de piaţă) faţă de
dobânda reală.
Relaţia între dobânda reală şi cea nominală este un element esenţial al

teoriilor contemporane asupra dobânzii.
13
Presupunând că rata reală a dobânzii este Rr, iar rata anticipată a

inflaţiei este Ri, atunci rata nominală a dobânzii Rn se calculează cu
formula :
(1 + Rn) = (1 + Rr) (1 + Ri)
Efectuând calculele, putem obţine rata nominală a dobânzii ca având

formula:
Rn = Ri + Rr + (Ri × Rr)
14
În general, când rata inflaţiei se situează sub valoarea de 10%, termenul

Ri × Rr are valori foarte mici putând fi neglijat, astfel că relaţia devine:
R n = Ri + Rr
Altfel spus, rata nominală a dobânzii este egală cu rata reală a dobânzii
plus rata anticipată a inflaţiei, relaţie denumită “ecuaţia lui Fisher”.
Rata reală a dobânzii rezultă din expresia iniţială:
1  Rn Rn  R i
Rr  1 sau Rr 
1  Ri 1  Ri
15
2.1 Rate de rentabilitate financiară




Inversul este:

21
22
23

24
3. Ratele structurii financiare
3.1 Ratele de lichiditate
25
26
27

28
Valoarea acestei rate trebuie să fie întotdeauna mai mare decât 0,3.

29
3.2 Rata solvabilității
30
3.3 Ratele de îndatorare
31
32
inferioară
33
Vă mulțumesc !
Finanțe
Curs VII
Decizia de investiții
Strategia financiară sau Gestiunea

financiară pe termen lung are în vedere
următoarele obiective:
a) Decizia de investiții care determină
structura activelor firmei și, prin urmare,
influențează direct gradul lor de lichiditate;
b) Decizia de finanțare care influențează
structura pasivelor firmei și, prin urmare, gradul
de exigibilitate al acestora și costul mediu al
capitalului;
3
c) Decizia de repartizare a profitului care

determină modul de distribuire a dividendelor și
reinvestirea profitului cu implicații majore
asupra investițiilor și autofinanțării.
4
2. Decizia de investiții
Decizia de investiții se fundamentează pe

informații privind necesitatea, oportunitatea,
durata de execuție și exploatare a investițiilor,
volumul cheltuielilor și al resurselor financiare,
fluxurile de intrare și ieșire a fondurilor,
asigurarea rentabilității și lichidității, durata
recuperării capitalurilor investite.
5
Definiția investiției
O investiție este un activ sau un bun achiziționat cu
scopul de a genera venituri sau de a crește valoarea sa în
timp. Atunci când o persoană cumpără un bun ca investiție,
intenția nu este de a consuma bunul, ci de a-l folosi în viitor
pentru a-și crește averea.
O investiție se referă întotdeauna la cheltuirea unui

anumit capital astăzi - timp, efort, bani sau un activ - în
speranța obținerii unui venit mai mare în viitor față de ceea
ce a fost investit inițial.
De exemplu, un investitor poate achiziționa acum un

activ monetar cu ideea că activul va oferi venituri în viitor sau
va fi vândut ulterior la un preț mai mare pentru obținerea de
profit.
https://www.investopedia.com/terms/i/investment.asp 6
Definiția investiției
Investițiile sunt definite ca reprezentând

totalitatea cheltuielilor destinate acumulării
de bunuri de capital pe baza creării,
modernizării sau înlocuirii de active fixe în
scopul obţinerii unor fluxuri monetare
viitoare.
7
Clasificarea investițiilor
a) după destinaţia lor există: investiţii
tehnice (achiziţia, construcţia şi montajul unor
echipamente, maşini, utilaje etc.), investiţii
umane (calificarea, specializarea personalului),
investiţii sociale (cantine, cămine, grădiniţe
ş.a.), investiţii financiare (plasamente în titluri
de valoare) şi investiţii comerciale (fondul de
comerţ);
8
b) după natura lor sunt: investiţii corporale

(activul imobilizat – în special mijloacele fixe şi
activul circulant – stocurile şi creanţele),
investiţii necorporale (cheltuielile cu
cercetarea-dezvoltarea; brevetele, mărcile;
cheltuielile cu capitalul uman, anume: formarea
personalului, cheltuielile de sănătate;
cheltuielile de publicitate etc.) şi investiţii
financiare (titluri de participare, împrumuturi pe
termen lung);
9
c) după riscul pe care îl prezintă sunt:

de înlocuire a echipamentului complet uzat, cu un risc
foarte scăzut deoarece nu presupune modificări ale
tehnologiei de fabricaţie; de modernizare a
echipamentului existent în funcţiune, cu un risc redus,
urmare a unor corecţii neesenţiale în tehnologia de
fabricaţie; de dezvoltare a unor secţii, uzine, fabrici noi
care presupun un risc mai mare datorat nevoii de
expansiune a pieţelor de aprovizionare, a forţei de
muncă, de capital şi de desfacere; strategice, privind
crearea unei filiale în străinătate, fuzionarea cu altă
societate comercială etc. cu un risc considerabil;
10
d) din punct de vedere al relaţiilor ce se

stabilesc între beneficiarul proiectului şi
investitor există: investiţii directe (agentul
finanţator străin are şi posibilitatea de control şi
de a lua decizii referitoare la proiect) şi investiţii
de portofoliu (un plasament pur financiar fără
alte implicaţii asupra proiectului);
11
Eficiența economică a investițiilor implică

raportarea efectelor obținute (beneficii/profituri)
la eforturile depuse (cheltuielile cu investițiile) și
compararea rezultatului obținut fie sub forma
maximizării efectelor la unitatea de efort, fie sub
forma minimizării eforturilor realizate pentru
obținerea unei unități de efect.
12
În vederea luării deciziei de investiții este

necesară realizarea unei analize comparative a
diferitelor variante de investiții nu numai prin
cuantificarea eforturilor, efectelor și a raportului
dintre ele, ci și pe baza unei observări în
dinamică a evoluției corelative a acestora.
13
Acest lucru se evidențiază prin luarea în

considerare a modului în care factorul timp
influențează cele două componente de bază ale
eficienței economice a investițiilor, aspect
studiat în cadrul teoriei valoarea în timp a
banilor.
14
Teoria valorii în timp a banilor se referă la faptul că
un leu deţinut astăzi valorează mai mult decât un leu
promis a fi plătit într-o perioadă de timp în viitor. Cum
poate fi adevărat acest lucru ? La urma urmei, un leu
este un leu! Da, dar un leu deţinut astăzi poate fi investit
şi valoarea sa va creşte cu timpul.
Potrivit teoriei creşterii economice, orice valoare

monetară nominală de astăzi va reprezenta mâine o
valoare monetară sporită, rezultată din posibilitatea
de reinvestire în fiecare an cu o eficienţă cel puţin
egală cu cea asociată perioadei considerate.
15
Drept urmare, este posibil ca un leu să fie investit la

o rată anuală a dobânzii, spre exemplu de 8%, astfel
încât, la sfârşitul anului, să se acumuleze suma de 1,08
RON. Se poate spune că valoarea viitoare a unui leu
este de 1,08 RON ca urmare a unei rate a dobânzii de
8% şi a unei perioade de un an.
16
Valoarea în timp a banilor este un concept
fundamental în managementul financiar. El este utilizat
pentru a putea compara diferitele variante investiţionale
şi pentru a rezolva problemele de ordin financiar legate
de împrumuturi, ipoteci, leasing, economii şi plăţi.
Astfel, calculul financiar necesită evaluarea

fluxurilor de numerar obţinute la diferite momente de
timp prin alegerea unui moment de referință la care se
face calculul. A găsi echivalentul valorii banilor de la
diferite momente de timp implică translaţia valorilor
monetare de acele momente către momentul de
referinţă (de calcul).
17
Translaţia unei valori monetare de la perioade de timp
situate posterior unui moment de referinţă către acel
moment poartă numele de proces de discontare (sau
actualizare).
1
Termenul utilizat în acest caz este n și
(1  i )
se numeşte factorul de actualizare (sau coeficientul

de discontare) pentru o rată de actualizare i şi n
perioade. El exprimă valoarea actuală a unei sume
(încasată sau cheltuită) într-un an viitor n pentru rata de
actualizare i.
18
Translaţia unei valori monetare de la perioade de timp
situate anterior unui moment de referinţă către acel
moment se numeşte proces de compunere (sau
fructificare).
Termenul (1+i)n se numeşte factorul de compunere a

valorii viitoare pentru o rată a dobânzii i (mai este
denumit şi coeficientul de dobândă compusă sau
factorul de fructificare). El arată ce devine o sumă
iniţială depusă la o rată a dobânzii i după n perioade.
19
Proiectele de investiții
Proiectele de investiții
Criterii de evaluare a proiectelor de investiții
Termenul de recuperare a investiției
Termenul de recuperare a investiției poate fi calculat fără luarea

în considerare a timpului (termenul de recuperare static) sau cu luarea în
considerare a timpului, adică a conceptului de valoare în timp a banilor
(termenul de recuperare dinamic sau actualizat).
Termenul de recuperare static
Exemplu: Termenul de recuperare dinamic (actualizat)
1 1
(1  i )n (1  i )n
Calculul Termenului de recuperare (Payback period) în Excel
https://www.investopedia.com/terms/i/investment.asp
Valoarea actualizată netă (VAN)
Calculul VAN (NPV) în programul Excel
Rata Internă de Rentabilitate
3) Rata internă de rentabilitate (RIR) este

rata de actualizare care face ca valoarea
actualizată a intrărilor de numerar estimate să
fie egală cu valoarea actualizată a ieşirilor de
numerar estimate pentru proiectul de investiţii
respectiv.
În situaţia în care se calculează acest indicator

atunci VAN = 0 pentru rata de actualizare i = RIR, prin
urmare:
n
CFt

t  0 (1  RIR )
t
0
Calculul RIR (IRR) în programul Excel
În folosirea RIR drept criteriu de evaluare a proiectelor de
investiţii se vor avea în vedere următoarele:
 RIR trebuie să fie întotdeauna mai mare ca zero (> 0), altfel
costurile de investiţii nu se recuperează şi proiectul nu se acceptă;
 se acceptă proiectele cu RIR calculată > RIR dată sau dorită ;
 între două proiecte independente se alege cel cu RIR cel mai
mare;
 în raport cu costul capitalului, RIR trebuie considerată ca
valoare maximă a costului mediu ponderat al capitalului, astfel
încât proiectul ce se va realiza să fie rentabil. Astfel, se vor accepta
proiectele cu RIR > costul capitalului şi se vor respinge cele cu
RIR < costul capitalului.
Metodele VAN și RIR
Indicele de profitabilitate
4) Indicele de profitabilitate (IP) exprimă

valoarea actuală netă mai puțin cheltuielile cu
investiția raportată la cheltuielile cu investiția :
VAN
IP  1
It
În urma calculului acestui indicator se va

alege proiectul de investiţii cu indicele de
profitabilitate care are valoarea cea mai mare.
Exemplu calcul RIR
Exemplu calcul RIR
Exemplu calcul RIR
Exemplu calcul RIR
3. Amortizarea imobilizărilor
Imobilizările își pierd treptat o parte din valoarea lor,

ca urmare a uzurii (deprecierii) fizice și morale:
 uzura fizică este generată de funcționarea tehnică și

mecanică, precum și influența factorilor naturali;
 uzura morală este cauzată de evoluția tehnicii, de
apariția a noi mașini cu performanțe ridicate.
Expresia valorică a uzurii care se include în cheltuieli

formează amortizarea.
47

48
Amortizarea imobilizărilor se calculează pe baza unui plan

de amortizare, din luna urmatoare punerii în funcțiune și până la
recuperarea completă a valorii de intrare.
Cazuri particulare:
 nu se supun amortizării terenurile, lacurile, bălțile și iazurile
care nu sunt rezultatul unei investiții;
 imobilizările concesionate, închiriate sau în locație de
gestiune se calculează și înregistrează de către proprietarul
acestuia;
 imobilizările achiziționate cu durata normală de utilizare
expirată; valoarea de intrare se va recupera pe o perioadă
stabilită de către o comisie tehnică.
49

50
Amortismentul unei imobilizări corporale depinde de

trei parametri: valoarea contabilă, durata normală de
funcționare și regimul de amortizare ales.
În România, durata normală de utilizare se regăsește pe
fiecare tip de imobilizare corporală în “Catalogul privind
duratele normale de funcționare și clasificarea mijloacelor
fixe”.
Imobilizările corporale cuprinse în catalog sunt
clasificate în grupe, subgrupe, clase, subclase și familii.
51
Catalogul cuprinde următoarele date necesare identificării

și stabilirii duratelor de utilizare:
 codul de clasificare;
 grupa, subgrupa, clasa, subclasa imobilizărilor corporale;
 durata normală de funcționare (utilizare) în ani care
corespunde cu durata de amortizare a imobilizărilor corporale.
Durata normală de utilizare reprezintă durata de utilizare în
care veniturile obținute din utilizarea imobilizărilor corporale
sunt mai mari decât cheltuielile necesare pentru funcționare,
întreținere, reparare.
52
Valoarea amortizabilă a unui mijloc fix o reprezintă contul

activului (valoarea de intrare) sau valoarea reevaluată după ce s-a
scăzut valoarea reziduală. Valoarea reziduală a unui activ este
deseori nesemnificativă și poate fi ignorată la calculul amortizării.
Dacă valoarea reziduală se estimează a fi semnificativă, aceasta se
apreciază la data achiziției sau la data oricărei reevaluări, în funcție
de tratamentul contabil ales, pornindu-se de la estimările contabile
efectuate pentru active similare care au ajuns la sfârșitul duratei de
viață și care au fost exploatate în aceleași condiții în care urmează
să fie folosit și acest activ. Valoarea realizabilă brută se micșorează
în toate cazurile cu costurile estimate de vânzare a activului la
sfârșitul duratei de viață a acelui activ.
53
Metode de amortizare
Metoda de amortizare aleasă trebuie aplicată în mod
consecvent de la o perioadă la alta, în afară de cazul în
care apare o situație specială care necesită schimbarea
metodei. În perioada în care se schimbă metoda, efectul
trebuie prezentat și cuantificat, iar motivul schimbării
trebuie menționat.
54
În gestionarea regimurilor de amortizare se pot folosi două

metode:
a) Metoda descentralizării, conform căreia stabilirea duratelor de
amortizare este o problemă de gestiune aflată în competența
întreprinderii. Duratele se stabilesc prin raționament profesional pe
baza experienței din perioadele precedente, în funcție de
caracteristicile tehnice și de exploatare ale activului, precum și în
raport de condițiile de concurență de pe piața comercială. Durate prea
scurte de utilizare (amortizare) conduc la costuri mărite și chiar
probleme pe piața concurențială. Standardele IAS 16 apreciază că
duratele de amortizare trebuie să asigure o alocare rațională a valorii
amortizabile care să țină seama de:
 criteriul financiar = asigurarea resurselor financiare;
 criteriul fiscal = orice creștere a amortizării diminuează masa
profitului impozabil. 55
b) Metoda centralizată, folosită și în România, în cazul căreia
duratele de amortizare sunt stabilite în mod centralizat prin hotărâre de
guvern (H.G. nr. 964/1998).
În România, revizuirea duratei de utilizare se face din 5 în 5 ani,
iar noile durate de amortizare stabilite prin revizuire antrenează
calcule privind mărimea amortizării în perioada curentă și în cele
ulterioare.
Valoarea amortizabilă este egală, după caz, cu:
a) pentru tratamentul de bază, cu diferența dintre valoarea contabilă
inițială și valoarea reziduală;
b) pentru tratamentul alternativ, cu diferența dintre valoarea
reevaluată și valoarea reziduală.
Alegerea regimului de amortizare implică un grad ridicat de
subiectivitate, iar IAS 16 nu recomandă nici o metodă particulară, dar
cea utilizată trebuie să fie sistematică. 56
În România, întreprinderile sunt obligate să amortizeze

mijloacele fixe potrivit Legii nr. 15/1994 privind amortizarea
capitalului imobilizat în active corporale și necorporale,
folosind regimurile: amortizarea lineară, amortizarea
degresivă și amortizarea accelerată. Metoda de
amortizare folosită trebuie sa fie adoptată în funcție de
modul în care se estimează că activul va aduce beneficii
economice și apoi este aplicată consecvent de la o
perioada la alta, cu excepția cazului în care intervine o
schimbare în modul de estimare a beneficiilor economice
generate de activitate. Amortizarea corespunzătoare
fiecarei perioade este recunoscută în mod normal ca o
cheltuială.
57
Amortizarea lineară presupune desfasurarea in

cote egale, pe tot parcursul duratei de functionare a
valorii contabile de intrare a activului imobilizat.

58
 Pașii de urmat în aplicarea acestei metode de amortizare sunt

următorii:
1. se determină norma de amortizare care exprimă procentual cât
din valoarea de intrare se va include în cheltuieli în fiecare an
(exercițiu financiar). Norma de amortizare (Na) se calculeaza dupa
relația :
Na = 100 / durata de viață utilă;
2. se stabilește valoarea medie anuală a amortizării (anuitatea = A),
înmulțind valoarea de intrare (Vi) cu norma de amortizare (Na):
A = Vi x Na.
În cazul construcțiilor se aplică în mod obligatoriu regimul de
amortizare lineară. Amortizarea lineară reprezintă regimul clasic, cel
mai simplu, însa nu ține cont de influența uzurii morale care duce la
înlocuirea activelor într-un interval de timp mai scurt. 59
Amortizarea accelerată
 Este de menționat că aplicarea acestei metode de amortizare,

propusă de Consiliul de administrație al întreprinderii, necesită
aprobarea Ministerului Finanțelor (această metodă este puternic
influențată de interesele fiscale și, de aceea, tind să nu reflecte
realitatea economică a costurilor cu amortizarea).

60
Amortizarea degresivă
Conduce la valori ale amortizării mai mari în primii ani ai duratei de
viață utilă și mai mici în ultimii ani, când oricum cresc cheltuielile de
întreținere ale mijloacelor fixe.
Este deci o modalitate mai apropiată de condițiile reale, dar care
necesită un sistem de calcul mai complex. Astfel, norma de amortizare
se multiplică cu coeficienți stabiliți în funcție de durata de viață utilă.
O altă deosebire față de amortizarea lineară este aceea că norma
de amortizare multiplicată se aplică la valoarea rămasă de amortizat
(valoarea netă contabilă); (această metodă este puternic influențată de
interesele fiscale și, de aceea, tinde să nu reflecte realitatea economică
a costurilor cu amortizarea).
Se poate aplica cota degresivă atât timp cât cota degresivă inițial
calculată este mai mare decât sau egală cu cota lineară la respectivul
moment. 61

62
3. Exemplu amortizare degresivă

3. Amortizarea imobilizărilor - Exemplu

Vă mulțumesc !
Cursul nr. VIII
Finanțe
8.1 Conceptul de risc

Luând în considerare situaţii precum: acţiunile militare; comerţul cu
petrol brut; crearea unei firme noi; cererea unei măriri de salariu sau viaţa
romantică, toate au în comun cele două elemente prezentate mai sus.
În primul rând, se poate afirma că indivizilor le pasă de consecinţele
pe care le implică situaţiile de mai sus, astfel că ei sunt supuşi expunerii.
În al doilea rând, indivizii nu sunt siguri asupra evenimentelor
viitoare unor asemenea situaţii, astfel încât consecinţele sunt incerte.
Prin urmare, riscul este expunerea unui individ la o situaţie
asupra căruia acesta este incert.
Riscul este „o noţiune socială, economică, politică sau naturală a
cărei origine se află în posibilitatea ca o acţiune viitoare să genereze pierderi
datorită informaţiilor incomplete în momentul luării deciziei sau
inconsistenţei unor raţionamente de tip logic. Riscul există atunci când o
mulţime de consecinţe nefavorabile este asociată unor decizii posibile şi se
poate cunoaşte sau determina şansa apariţiei acestor consecinţe”1.
Riscul unui activ se defineşte prin variabilitatea probabilă a

rentabilităţii viitoare a activului.
Riscul este legat de probabilitatea de a avea o rentabilitate mai mică

decât cea aşteptată ; cu cât este mai mare probabilitatea unei rentabilităţi
mici sau negative, cu atât mai riscantă este investiţia.
8.2 Relaţia risc – rentabilitate
Conform definiţiei investiţiilor, investitorul renunţă la cheltuirea în

prezent a unei sume de bani pentru a obţine un venit presupus a fi realizat în
viitor. Acest venit variază în timp şi este, în general, o funcţie dependentă de
risc. Ca urmare, trebuie să determinăm ce înţelegem cu adevărat prin venit.
Pentru un activ investit pe o singură perioadă de timp t (t=1) avem :
a) Cash-flow-ul (CFt) = totalitatea fluxurilor de numerar obţinute

(Venitul curent) pe perioada t, în general la sfârşitul ei,
inclusiv dobânzi şi dividende
1
Românu I, Vasilescu I., coord., (1999), Managementul investiţiilor, Ed. Mărgăritar,
Bucureşti, p.422
1
b) Câştigul/Pierderea
de capital = modficarea valorii activului pe perioada de
(Pt - Pt-1) la t-1 la t, unde P este preţul activului
c) Venitul total (VTt) = Venit curent + Câştig/Pierdere de capital
VTt = CFt + (Pt - Pt-1)
Rentabilitatea va fi definită în cel mai simplu mod ca raportul :
Pretul activului la sfarsitul perioadei t P

 t = HPR
Pretul activului la inceputul perioadei t Pt  1
Notaţia HPR semnifică în limba engleză Holding Period Return,

adică rentabilitatea (venitul) pentru perioada t de posesie a activului (t=1),
care, prezentată în acest fel, reprezintă o mărime brută, o exprimare
cantitativă. Prin investirea unei sume de 100 um într-un activ se obţin
150 um la sfîrşitul perioadei, astfel că :
150
HPR = = 1,50
100
Exprimarea procentuală a rentabilităţii (rata de rentabilitate) pe

perioada t este dată de mărimea HPY – Holding Period Yield, care este
egală cu HPR minus 1.
HPY = HPR – 1
150
HPY = HPR – 1 =  1 = 1,50 – 1 = 0,50 = 50%,
100
Această expresie nu reflectă altceva decât formula : , adică
suma primită înapoi mai puţin suma investită raportată la suma investită.
Este mai convenabil să se totalizeze informaţia despre rentabilitate în
termeni procentuali decât cantitativi, deoarece astfel rezultatul nu depinde de
cantitatea de bani investită. Problema care se pune, de fapt, este cât se obţine
de la fiecare unitate monetară investită.
Luând în considerare o perioadă de posesie a activului de un an (când
t=1 şi, practic, noţiunile de yield şi return se îngemănează) şi introducând în
calcul şi fluxurile de numerar realizate pe perioada t, rata de rentabilitate se
va exprima cu formula :
HPR =
ceea ce reprezintă o exprimare procentuală a rentabilităţii pentru perioada de
un an, formulă des utilizată.
2
Pentru Pt-1 = 100 um, Pt = 150 um şi CF = 10 um va rezulta :
10  (150  100)
HPR = = 0,60 = 60%
100
Dacă HPR = 1 investitorul nici nu pierde şi nici nu câştigă. În cazul
în care HPR <1 investitorul a pierdut bani, iar dacă HPR > 1 investitorul
câştigă.
Cele două formule anterioare sunt valabile pentru orice perioadă de
posesie, mai mare sau mai mică de un an ; ele exprimă rentabilitatea pentru
întreaga perioadă de posesie. Dar aceste mărimi nu sunt, în general, corecte
şi apropiate de realitate. De aceea, investitorul doreşte mai degrabă să
cunoască rentabilitatea exprimată ca medie anuală.
Astfel, dacă perioada de posesie t > 1, rentabilitatea poate fi calculată
ca o medie anuală.
În acest sens, rentabilitatea (venitul) mediu anual pentru perioada de
posesie (Annual Holding Period Return – AHPR) va fi:
AHPR = HPR1/n = n HPR
Considerând t = 2 ani, atunci AHPR = 2 1,50 =1,225.
Corespunzător, rata rentabilităţii medii anuale (Annual Holding

Period Yield – AHPY) va fi:
AHPY = AHPR – 1 = n HPR - 1
AHPY = 1,225 – 1 = 0,225 = 22,5%.
Trebuie subliniat faptul că în toate aceste calcule nu se ţine cont de

impozite şi taxe şi că toate valorile utilizate sunt deja realizate
(rentabilitatea ex-post).
8.2.1 Rentabilitatea estimată (rentabilitatea ex-ante)
Orice decizie de investiţii şi, prin urmare, orice decizie de afaceri

necesită o previziune a unor elemente viitoare. În deciziile de alocare a
capitalului, previziunile cheie sunt legate de fluxurile de numerar anuale ale
proiectului. De multe ori, această previziune este făcută sub forma unui
număr - estimaţie punctuală, denumit frecvent estimaţia cea mai probabilă.
Măsura tradiţională a riscului aplicabilă proiectelor individuale este
legată de variabilitatea rezultatelor şi este definită prin distribuţia de
probabilitate (distribuţia normală sau copotul lui Gauss). Cu cât distribuţia
de probabilitate a ratelor de rentabilitate prevăzute este mai îngustă, cu atât
3
este mai probabil ca rentabilitatea reală să fie mai apropiată de rentabilitatea
aşteptată şi cu atât mai mic este riscul proiectului.
Rentabilitatea estimată (speranţa matematică), notată E(Ri),

reprezintă rentabilitatea medie bazată pe probabilităţile de realizare a
rentabilităţilor individuale.
n
E( R i )   Pi  R i 
t 1
unde : Pi = probabilitatea de realizare a rentabilităţii în stărea i;

Ri = rentabilitatea corespunzătoare stării i;
i = scenariul (ex: starea mediului economic etc.)
Exemplu :
Tabelul nr. 8.1 Exemplu valoric pentru calculul rentabilităţii estimate

Starea economiei Probabilitatea Rentabilitatea PiRi
(i) (Pi) (Ri)
Avânt (Boom) 0,2 18% 0,036
Normală 0,5 8% 0,04
Recesiune 0,3 - 2% - 0,006
1 E(Ri) = 0,07
Dezavantajele utilizării acestui parametru sunt: poate fi inexact în

cazul distribuţiilor neuniforme; nu arată dispersia sau variabilitatea.
8.2.2 Dispersia şi abaterea standard
Pornind de la o distribuţie de probabilitate putem preciza următorul

aspect: cu cât distribuţia de probabilitate a rentabilităţii viitoare este mai
îngustă, cu atât mai mic este riscul unei investiţii date.
Pentru a fi utilă, o măsură a riscului trebuie să aibă definită o valoare
este necesară o măsură a îngustimii distribuţiei de probabilitate. O astfel de
măsură este abaterea standard, simbolizată cu litera “sigma”, . Cu cât este
mai mică abaterea standard, cu atât este mai strânsă distribuţia de
probabilitate şi, ca urmare, riscul activului respectiv este mai mic.
Pentru a calcula abaterea standard se procedează astfel:
1. Se calculează rata estimată a rentabilităţii E(Ri):

n
E( R i )   Pi  R i 
t 1
4
2. Se scade apoi rata estimată a rentabilităţii E(Ri) din fiecare rezultat
posibil Ri, obţinând un set de abateri ale lui E(Ri) :
Abatereai = Ri – E(Ri)
3. Se ridică apoi la pătrat fiecare abatere şi se înmulţeşte rezultatul cu
probabilitatea de apariţie a rezultatului respectiv. Apoi se adună
aceste produse şi se obţine dispersia (varianţa) distribuţiei de
probabilitate :
n
Dispersia (varianţa) =  =  R i  E( R i )2 Pi
t 1
4. În final, se extrage rădăcina pătrată a varianţei şi se obţine

abaterea standard :
n
Abaterea standard =  =  R i  E(R )2 Pi
t 1
Tabelul nr. 8.2 Calculul deviaţiei standard a proiectului A

Pi Ri PiRi PiRi – E(Ri) [PiRi – E(Ri)]2 [PiRi – E(Ri)]2Pi
0,2 18% 0,036 - 0,034 0,001156 0,0002312
0,5 8% 0,04 - 0,03 0,0009 0,00045
0,3 - 2% - 0,006 0,076 0,005776 0,0017328
1 E(Ri)=0,07 = 0,002412
 = 0,0491324=4,91%
Astfel, abaterea standard este media ponderată a abaterii de la

valoarea aşteptată; ea ne arată cu cât este mai mare sau mai mică valoarea
reală faţă de valoarea aşteptată.
8.2.3 Coeficientul de variaţie
Dispersia şi abaterea standard sunt măsuri absolute ale riscului.

Pentru a realiza compararea a două serii de date se va utiliza o
măsură relativă a dispersiei, anume coeficientul de variaţie (CV).
Coeficientul de variaţie indică riscul pe unitatea de venit fiind
reprezentat de raportul dintre abaterea standard şi rentabilitatea estimată a
investiţiei.

CV =
ER i 
În cazul exemplului de mai sus :
5
0,04913
CV   0,702
0,07
Dacă ar fi luată în considerare o altă investiţie având abaterea
standard de 0,1268 şi o rată medie a rentabilităţii de 12%, prin compararea
variantei de mai sus cu varianta de faţă rezultă că abaterea standard indică
faptul că a doua serie are un risc mai mare având o dispersie mai mare.
0,1268
CV   1,057
0,12
Pentru investiuţii din aceeaşi clasă de risc, prima investiţie este de
preferat întrucât are un risc mai scăzut pe unitatea de venit.
La estimarea riscului pentru proiecte izolate pot exista situaţii în care
este preferabil să se utilizeze coeficientul de variaţie în locul deviaţiei
standard. În general, coeficientul de variaţie se utilizează la evaluarea
profitului în unităţi monetare, deoarece este necesară o corecţie a deviaţiei
standard cu mărimea rentabilităţii.
8.2.4 Tipologia riscurilor

În cazul unei investiţii lipsite de risc investitorul este sigur de
fluxurile de numerar viitoare. În realitate, un investitor nu este sigur de
venitul pe care îl va primi, când îl va primi sau dacă îl va primi. Rata de
rentabilitate cerută de investitori este determinată, în general, de trei
categorii de variabile:
(1) oportunităţile de investire din economie (ex.: rata de creştere
reală a economiei pe termen lung) evidenţiate prin rata reală de rentabilitate
fără risc, reprezentată de rata dobânzii la obligaţiunile de stat;
(2) variabilele care influenţează rata nominală de rentabilitate
(anume abundenţa sau numărul mic de titluri lichide pe piaţa de capital) şi
inflaţia aşteptată (creşterea generalizată a preţurilor de consum) incluse în
riscul nesistematic 2 şi
(3) variabile care influenţează prima de risc a investiţiilor precum:
riscul afacerii, riscul financiar, riscul de lichiditate, riscul valutar şi riscul de
ţară, toate formând la un loc riscul sistematic.
Riscul afacerii reprezintă incertitudinea asupra fluxurilor de venituri
cauzată de natura afacerii firmei. Riscul afacerii este considerat în funcţie de
volatilitatea veniturilor din exploatare, acestea depinzând de volatilitatea
veniturilor din vânzări şi de levierul de exploatare.
Riscul financiar exprimă incertitudinea creată de modul de finanţare
a investiţiilor. Dacă o firmă foloseşte numai capitalul acţionarilor pentru a
finanţa un proiect în acest caz putem vorbi numai despre riscul afacerii.
Dacă la acesta se adaugă împrumuturi pentru a ajuta finanţarea investiţiei,
2
Primele două elemente sunt identice pentru toate tipurile de investiţii
6
firma introduce cheltuieli cu dobânda, dobândă care trebuie plătită cu
prioritate înainte de a efectua plata acţionarilor. Acest lucru are ca rezultat
creşterea incertitudinii în obţinerea veniturilor preconizate.
Riscul de lichiditate. Abilitatea de a vinde/cumpăra o investiţie
rapid, fără concesii substanţiale de preţ este cunoscută sub numele de
lichiditate. Cu cât este mai mare incertitudinea asupra posibilităţii de a vinde
sau cumpăra o investiţie sau cu cât este mai mare concesia de preţ referitoare
la vânzare/cumpărare, cu atât mai mare este riscul lichidităţii.
Riscul valutar reprezintă incertitudinea obţinerii veniturilor scontate
prin cumpărarea activelor în diferite valute. Prin efectuarea de operaţii în
devize sau în monedă străină, investitorul se expune riscurilor de pierdere
legate de evoluţia defavorabilă a cursului de schimb.
Riscul de ţară (riscul politic) exprimă posibilitatea producerii unor
evenimente nefavorabile şi neaşteptate în ţara unde a fost realizată investiţia,
evenimente care să influenţeze capacitatea unei firme sau a unui guvern de
a-şi plăti datoriile (rambursa împrumuturile).
8.3 Risc şi rentabilitate pentru un portofoliu de active
Orice întreprindere sau afacere, de dimensiuni mari sau mici, poate fi

văzută ca o mulţime de investiţii diferite făcute la perioade diferite de timp.
Se poate face referire la această mulţime de investiţii ca la un portofoliu. Aşa
cum un portofoliu este considerat drept o mulţime de titluri de valoare
(acţiuni şi obligaţiuni), în acelaşi fel poate fi văzută şi o afacere: un
portofoliu de active de tipul clădiri, stocuri, mărci de fabrică, patente etc.
Se presupune investirea în două active, A şi B, care peste un an vor
avea următoarele rentabilităţi : RiA = 20% şi RiB = 8%. Se consideră că se
investeşte aceeaşi sumă de bani 10.000$ pentru fiecare activ timp de un an.
La sfârşitul anului se va obţine:
Pentru A : 10.000$ (1 + 0,20) = 12.000$

Pentru B : 10.000$ (1 + 0,08) = 10.800$
adică un total de 22.800$ faţă de investiţia iniţială totală de 20.000$.
Rata de rentabilitate a portofoliului nostru E(Rp) va fi :
22.800  20.000 
E(Rp) =   = 14%
 20.000 
Acest rezultat mai poate fi obţinut şi altfel, pe baza calculului :
7
 10.000    10.000  
E(Rp) =    0,2      0,08  = 14%
 20.000    20.000  
După cum se va observa mai jos, rata de rentabilitate a portofoliului

este media ponderată a ratelor de rentabilitate a activelor unui portofoliu,
unde ponderea este reprezentată de proporţia investită în activul respectiv
din totalul sumei investite.
Prin urmare :
n
E(Rp) = w1R1 + w2R2 + … + wnRn =  wiRi
i 1
unde: E(Rp) = rata estimată a rentabilităţii pentru un portofoliu de investiţii ;
wi = ponderea activului i în valoarea totală a portofoliului ; Ri = rata estimată
a rentabilităţii activului i ; n = numărul de active din portofoliu.
Considerăm un portofoliu format din trei active, ale căror rate
estimate de rentabilitate sunt :
Tabel 9.1 Exemplu valoric pentru un portofoliu de trei active
Activ Rata estimată de rentabilitate Valoarea investită
(i) a activului i (Ri) în activul i
A 10% 20.000$
B 5% 10.000$
C 15% 20.000$
La o valoare totală a investiţiei de 50.000$, rata estimată de
rentabilitate a portofoliului va fi :
20.000   10.000   20.000 

E(Rp) =    10%     5%     15%
 50.000   50.000   50.000 
E(Rp) = 0,4  0,1  0,2  0,05  0,4  0,15  0,04  0,01  0,06  0,11  11%
8.3.1 Diversificare şi risc

În orice portofoliu o investiţie poate merge bine în timp ce alta nu.
Cash-flow-urile de proiect pot să nu se sincronizeze unul cu celălalt.
Să considerăm activele A şi B şi distribuţiile lor de probabilitate.
Tabelul nr. 8.3 Exemplu pentru un portofoliu de active

Scenariu Probabilitatea Rata de rentabilitate Rata de rentabilitate
scenariului pentru A pentru B
Boom 30% 20% -10%
Normal 50% 0% 0%
Recesiune 20% -20% 45%
8
După cum se poate vedea, atunci când activul A merge bine în
scenariul de boom, activul B merge prost. Deasemenea, când activului A îi
merge prost, precum în scenariul de recesiune, activului B îi merge bine. Cu
alte cuvinte aceste active (investiţii) sunt nesincronizate unul cu celelalte.
Acum putem să privim la modul în care această « nesincronizare »
afectează riscul portofoliului format de cele două active. Presupunând că se
investeşte o sumă egală de bani în activele A şi B, rentabilitatea portofoliului
în cazul fiecărui scenariu este media ponderată a rentabilităţilor activelor A
şi B, fiecare având ponderea de 50%.
Tabel nr. 8.4 Calculul ratei de rentabilitate ponderate

Scenariu Probabilitatea Rata de rentabilitate ponderată
Boom 30% [0,5(0,20)] + [0,5(-0,10)] = 0,05 = 5%
Normal 50% [0,5(0)] + [0,5 (0)] = 0%
Recesiune 20% [0,5(-0,20)] + [0,5(0,45)] =0,125 = 12,5%
Calculul rentabilităţii estimate şi a abaterii standard pentru activul A,

B şi pentru portofoliul format din cele două active oferă următoarele date :
Tabelul nr. 8.5 Calculul rentabilităţii estimate şi a abaterii standard

Scenariu Probabilitatea Rata estimată Rata estimată Rata estimată
scenariului de rentabilitate de rentabilitate de rentabilitate
pentru A pentru B pt portofoliu
Boom 30% 20% -10% 5%
Normal 50% 0% 0% 0%
Recesiune 20% -20% 45% 12,5%
Rentabilitatea estimată 2% 6% 4%
Abaterea standard 14% 19,97% 4,77%
Rentabilitatea estimată a activului A este 2%, cea a activului B 6%,

în timp ce rentabilitatea estimată a portofoliului celor două active este 4%.
Abaterea standard pentru activul A este 14%, iar pentru activul B
19,97%. În schimb, abaterea standard pentru portofoliul de active, calculată
pe baza mediei ponderate a rentabilităţilor estimate pentru fiecare activ A şi
B în cazul fiecărui scenariu, este 4,77%. Această valoare este mai mică decât
oricare din valorile abaterii standard a activelor A sau B deoarece
rentabilităţile celor două investiţii nu se mişcă în aceeaşi direcţie în acelaşi
timp, ci, mai degrabă, tind să se mişte în direcţii opuse.
9
8.3.2 Rolul covarianţei şi corelaţiei
Portofoliul format din activele A şi B are un risc mai mic decât o
investiţie individuală deoarece fiecare evoluează în direcţii diferite una faţă
de cealaltă. Mărimea statistică care arată în ce fel două variabile (în cazul
nostru rentabilitatea a două investiţii) se mişcă una faţă de cealaltă este
covarianţa.
Covarianţa se calculează în patru paşi:
a. pentru fiecare scenariu şi activ se scade rentabilitatea estimată a
activului din rentabilitatea sa posibilă.
b. pentru fiecare scenariu se multiplică abaterile celor două active.
c. se ponderează acest rezultat cu probabilitatea scenariilor.
d. se adună rezultatul ponderat pe scenariu şi se obţine covarianţa.
Tabelul nr. 8.6 Calculul covarianţei unui portofoliu de active
Scenariu Pi RA- E(RA) RB - E(RB) [RA- E(RA)] Pi {[RA- E(RA)]
[RB- E(RB)] [RB- E(RB)]}
Boom 0,3 0,18 - 0,16 - 0,0288 - 0,00864
Normal 0,5 - 0,02 - 0,06 0,0012 0,00060
Recesiune 0,2 - 0,22 0,39 - 0,0858 - 0,01716
Covarianţa = - 0,02520
După cum se poate vedea din tabelul de mai sus, în situaţia de boom
economic, când rentabilitatea posibilă a activului A este deasupra
rentabilităţii sale estimate (abaterea este pozitivă), rentabilitatea posibilă a
activului B se află sub rentabilitatea sa estimată (abaterea este negativă). În
scenariul de recesiune situaţia se inversează. Astfel, tendinţa rentabilităţilor
activelor din portofoliu este de a co-varia în direcţii opuse, rezultând o
covarianţă negativă de – 0,0252.
n
CovarianţaA, B =  p i R A  E(R A )  R B  E( R B )
i 1
Să analizăm acum efectul acestei covarianţe negative asupra riscului

portofoliului. Dispersia portofoliului depinde de:
1. ponderea fiecărui activ în portofoliu;
2. abaterea standard a fiecărui activ din portofoliu;
3. covarianţa rentabilităţii activelor.
Să considerăm cov1,2 ca reprezentând covarianţa rentabilităţilor a
două active. Dispersia acestui portofoliu de două active este:
p2  w 1212  w 22  22  2w 1w 2 cov1, 2
Abaterea standard a portofoliului este rădăcina pătrată a dispersiei:

p  w 12 12  w 22  22  2w 1w 2 cov1, 2
10
Pentru un portofoliu de mai mult de două active formula este :
Aplicând această formulă generală la exemplul anterior, considerăm

activul A drept activul 1 şi activul B drept activul 2 şi :
w1 = 50% = 0,5
w2 = 50% = 0,5
1 = 14% = 0,14
2 = 19,97% = 0,1997
cov1,2 = - 0,0252
Dispersia portofoliului este :
 2  0,502 (0,14)2 + 0,502 (0,1997)2 + 2 (0,50) (0,50) (-0,0252)
 2  0,002275
Abaterea standard a portofoliului este  = 0,0477 = 4,77% valoare

care, nu din coincidenţă, este cea obţinută când s-a calculat abaterea standard
direct pe baza rentabilităţilor portofoliului în cazul celor trei scenarii.
Abaterea standard a portofoliului este mai scăzută decât abaterea
standard a fiecărei investiţii deoarece rentabilităţile activelor sunt negativ
relaţionate; când una merge bine, cealaltă merge prost şi viceversa. Aceasta
înseamnă că valoarea covarianţei este negativă.
Investiţia în active ale căror rentabilităţi sunt nesincronizate una cu
cealaltă reprezintă ideea de bază a diversificării.
Diversificarea este combinarea activelor ale căror rentabilităţi nu

variază una cu cealaltă în aceeaşi direcţie la acelaşi moment de timp.
Dacă toate rentabilităţile se vor mişca împreună cu precizie, nu va

exista nici un beneficiu (în termeni de reducere a riscului) din investirea în
mai multe active. Dacă rentabilităţile activelor unui portofoliu se mişcă în
acelaşi sens se spune că ele sunt corelate una cu cealaltă.
Corelaţia este tendinţa a două sau mai multe variabile – în cazul
nostru rentabilităţi – de a varia împreună.
Rentabilităţile a două active pot fi :
- pozitiv corelate dacă rentabilitatea uneia tinde să varieze în
aceeaşi direcţie în acelaşi timp cu rentabilitatea celeilalte ;
- negativ corelate dacă rentabilitatea uneia tinde să varieze în
direcţie opusă faţă de rentabilitatea celeilalte ;
- necorelate dacă nu există nici o legătură între schimbările
referitoare la rentabilitatea uneia şi schimbările în rentabilitatea
celeilalte.
11
Statistic, corelaţia se măsoară cu ajutorul coeficientului de corelaţie
(. Coeficientul de corelaţie reflectă modul în care rentabilităţile a două
active variază împreună, iar formula sa este raportul dintre covarianţa
rentabilităţilor celor două active şi produsul abaterilor lor standard.
cov1,2
Coeficient de corelatie  1,2 
1  2
Prin definiţie, coeficientul de corelaţie variază între limitele -1 şi +1.

Coeficientul de corelaţie poate fi interpretat pe baza tabelului de jos.
Tabelul nr. 8.7 Interpretarea coeficientului de corelaţie

Dacă  este : Aceasta înseamnă că între rentabilităţile celor două active există:
+1 o corelaţie perfectă, pozitivă
-1 o corelaţie perfectă, negativă
0 nu există nici o corelaţie
între 0 şi +1 o corelaţie pozitivă, dar nu perfectă
între -1 şi 0 o corelaţie negativă, dar nu perfectă
În cazul portofoliului nostru, coeficientul de corelaţie dintre

rentabilităţile celor două active este situat între -1 şi 0, deci ele sunt negativ
corelate una cu cealaltă.
 0,0252 0,0252
1, 2    0,901
0,14  0,1997 0,027958
Poate fi analizat modul în care corelaţia şi abaterea standard a unui

portofoliu de active interacţionează. Considerând două active, C şi D, ale
căror abateri standard sunt 5%, respectiv 3% şi presupunând că se investeşte
în mod egal în cele două active, adică w1 = w2 = 50%, atunci:
Tabelul nr. 8.8 Interacţiunea corelaţiei cu abaterea standard

Dacă  este: Aceasta înseamnă că cov1,2 Şi că portofoliu
+1,0 +0,00150 4,00%
+0,5 +0,00075 3,50%
0 0 2,92%
-0,5 -0,00075 2,18%
-1,0 -0,00150 0%
Astfel, cu cât sunt mai puţin corelate perfect pozitiv rentabilităţile

celor două active, cu atât mai scăzut este riscul pentru portofoliul de active.
12
8.4 Teoria modernă a portofoliului
Ideea că riscul unui portofoliu poate fi redus prin introducerea de

active ale căror rentabilităţi nu sunt înalt corelate una cu cealaltă constituie
baza Teoriei Moderne a Portofoliului. Această teorie ne arată că prin
combinarea activelor ale căror rentabilităţi nu sunt corelate una cu cealaltă se
pot determina combinaţii de titluri care să asigure cel mai mic risc pentru
fiecare rentabilitate estimată a portofoliului.
Principiul de bază al teoriei moderne a portofoliului este
maximizarea rentabilităţii pentru un nivel dat al riscului.
Teoria portofoliului a fost introdusă de Harry Markowitz pe baza
articolului « Selecţia portofoliului » apărut în anul 1952 în publicaţia
« Journal of Finance », deţinător al Premiului Nobel alături de Merton Miller
şi Wiliam Sharpe pentru ceea ce a devenit mai tîrziu Teoria Modernă a
Portofoliului, care a inclus alături de teoria portofoliului şi teoria pieţelor
eficiente şi cele asupra evaluării activelor de capital.
Conform lucrărilor lui Markowitz, investitorii se concentrau asupra
evaluării riscului şi rentabilităţii titlurilor individuale în construirea
propriului portofoliu. Sfatul standard în efectuarea investiţiilor era acela de a
identifica acele titluri care ofereau cea mai bună oportunitate de câştig cu cel
mai mic risc pentru ca mai apoi să construiască un portofoliu cu aceste
titluri. Intuitiv, acest lucru este o greşeală, fapt explicat teoretic de
Markowitz. Analizând din punct de vedere matematic şi statistic procedeul
de diversificare, el a propus investitorilor să se concentreze asupra selecţiei
portofoliilor pe baza riscului şi rentabilităţii întregului portofoliu de active şi
nu asupra fiecărui activ în parte.
Dacă se studiază rentabilităţile pe o singură perioadă pentru diferite
active ca variabile aleatoare, pot fi calculate pentru fiecare activ
rentabilităţile estimate, abaterea standard şi corelaţiile cu celelalte active. Pe
baza acestora, se pot calcula rentabilitatea estimată şi volatilitatea oricărui
portofoliu construit cu aceste titluri. Din întreaga mulţime posibilă de
portofolii, unele anume vor echilibra optim riscul şi rentabilitatea,
reprezentate de Markowitz pe o dreapta pe care a numit-o frontiera
eficienţei. Aceasta este curba celor mai profitabile portofolii de active, care
asigură o rată maximă de rentabilitate pentru un nivel dat al riscului sau
un risc minim pentru o rată dată a rentabilităţii.
Ipotezele teoriei lui H. Markowitz3 sunt următoarele :

- fiecare variantă de investiţii se caracterizează printr-o anumită
distribuţie de probabilitate a rentabilităţilor estimate ;
3
Dimitriu Caracotă M., Caracotă D., (2004), Evaluarea investiţiilor de capital,
Ed. Fundaţiei Pro, Buc, p.126
13
- investitorii iau decizii numai în funcţie de rentabilităţile estimate
şi de riscul estimat şi, în consecinţă, corelează curba utilităţii cu
venitul estimat, dispersia şi abaterea standard a veniturilor ;
- la un nivel dat al riscului, investitorii preferă varianta cu venituri
superioare şi principiul dual : pentru un anumit nivel al veniturilor
investitorii preferă varianta cu cel mai scăzut risc.
Un activ sau un portofoliu de active este considerat eficient dacă nu
mai există alt activ sau alt portofoliu de active care să producă venituri
estimate mai mari cu acelaşi risc sau care să prezinte riscuri mai mici la
aceleaşi venituri.
Presupunem4 un portofoliu format din două pachete de acţiuni care
se pot afla în corelaţie într-unul din următoarele cazuri :
a) 12 = + 1 ;
b) 12 = + 0,4 ;
c) 12 = - 1.
Pentru fiecare pachet de acţiuni se cunoaşte rentabilitatea estimată
E(R1) = 20 şi E(R2) = 25, ca şi ponderile în total portofoliu w1 = 0,60 şi
w2 = 0,40. Abaterile standard corespunzătoare celor două pachete de acţiuni
sunt 1 = 30 şi 2 = 44.
Rentabilitatea estimată a portofoliului va avea valoarea:

E(Rp) = 0,6 0 + 0,4  = 22%
Calculul abaterii standard pentru întregul portofoliu de pachete de
acţiuni în cele trei situaţii de corelaţie este :
a) p  (0,6) 2  ( 30) 2  (0,4) 2  (44) 2  2  0,6  0,4  1  30  44  35,6
b) p  (0,6) 2  ( 30) 2  (0,4) 2  (44) 2  2  0,6  0,4  0,4  30  44  29,78
c) p  (0,6) 2  ( 30) 2  (0,4) 2  (44) 2  2  0,6  0,4  ( 1)  30  44  0

Se poate spune că în cazul unei corelaţii perfect pozitive, 12 = + 1,
abaterea standard a portofoliului este 35,6%, fiind egală cu media ponderată
a abaterilor standard individuale (p = 0,6 30 + 0,4 44 = 35,6). În acest
caz investitorul nu are niciun avantaj din deţinerea acestui portofoliu, riscul
fiind foarte mare.
În situaţia unui coeficient de corelaţie 12 = + 0,4, abaterea standard a
întregului portofoliu va scădea la valoarea de 29,78, valoare apropiată de cea
a abaterii standard a primului pachet de acţiuni (30%).
Dacă cele două pachete de acţiuni sunt corelate perfect negativ atunci
abaterea standard a portofoliului va fi zero, deci prtofoliul va fi fără risc.
4
Exemplu preluat din Dimitriu M., Idem, p.133
14
E(Rp)
c b a
22
0
29,78 35,6 p
Fig. 8.1 Reprezentarea grafică a riscului şi rentabilităţii unui portofoliu

conform situaţiilor de corelaţie a pachetelor de acţiuni
Astfel, investitorul are trei opţiuni (vezi Fig. 8.2):

1) să investească toţi banii în primul pachet de acţiuni care va
asigura o rată de rentabilitate de 20% cu o abatere standard de 30%. În acest
caz riscul investitorului este minim (punctul A).
2) Să investească toţi banii în cel de-al doilea pachet de acţiuni care
are rata de rentabilitate de 25%, dar şi un risc crescut conform abaterii
standard de 44%. În acest caz rentabilitatea investitorului este maximă
(punctul C).
3) Să investească într-o combinaţie a celor două pachete de acţiuni
într-un portofoli ; riscul portofoliului va fi mai scăzut decât media riscurilor
pachetelor de acţiuni individuale. Rata de rentabilitate va fi de 22% şi
abaterea standard de 29,78% (la 12 = + 0,4) (punctul B).
E(Rp)
C
25
B
22
20
A
0 29,78 30 44 p
Fig. 8.2 Reprezentarea grafică a frontierei eficienţei
15
Portofoliile care se află sub frontiera eficientă sunt sub-optime,
deoarece nu oferă un randament suficient pentru nivelul de risc. Portofoliile
care se grupează în dreapta frontierei eficiente sunt sub-optime, deoarece au
un nivel mai mare de risc pentru rata de rentabilitate definită.
După cum se poate observa, pentru obţinerea unei rate mai mari de
rentabilitate este necesar ca investitorul să accepte un grad mai mare de risc.
Formula cu ajutorul căreia se calculează frontiera eficienţei este
E(R p )
, care arată că la creşteri egale ale riscului se obţin creşteri din ce în
 p
ce mai mici ale rentabilităţii (legea randamentelor descrescătoare).
Pentru a face o alegere optimă în ceea ce priveşte un portofoliu de
active, este necesară trasarea curbelor de utilitate împreună cu frontiera
eficienţei5. În graficul de mai jos, sunt reprezentate curbe de utilitate sau de
indiferenţă (funcţiile de utilitate sunt de tip pătratic, notate U1, U2 , U3) de-a
lungul cărora investitorul este indiferent de orice combinaţie între
rentabilitatea estimată şi abaterea standard. Portofoliul optim pentru
investitor este acel portofoliu care are utilitatea cea mai mare pentru
investitor, deci investitorul va alege punctul de intersecţie al curbei cu cea
mai mare utilitate cu frontiera eficienţei.
U1 U2 U3
E(Rp)
B
A
C
p
Fig. 8.3 Alegerea portofoliului optim pentru investitor
Atitudinea investitorilor faţă de risc poate fi caracterizată astfel :

a) investitor cu aversiune faţă de risc este acela care cere rate
ridicate de rentabilitate pentru a compensa riscul crescut al investiţiei ;
b) investitorul neutru faţă de risc utilizează doar rata de
rentabilitate pentru a evalua investiţiile, neluând în considerare riscul ;
c) investitorul cu atracţie faţă de risc cere rentabilităţi mici pentru a
compensa riscul crescut.
În cazul alegerii portofoliului optim, dacă investitorul are aversiune
faţă de risc, el va alege punctul A de tangenţă a curbei de utilitate U1 cu
forntiera eficienţei ; în caz contrar, investitorul va alege punctul C care
5
Conform Dimitriu M., Idem, p.137
16
asigură cea mai mare rată de rentabilitate la un risc ridicat. Toate punctele de
sub frontiera eficienţei sunt ineficiente deoarece sunt dominate de toate
portofoliile de pe frontieră. Prin urmare, alegerea portofoliului optim
depinde de atitudinea faţă de risc a investitorului.
8.4.1 Mărimea portofoliului şi riscul

Observaţiile făcute asupra unui portofoliu format din două active
poate fi extins şi în cazul unui portofoliu care include orice număr de titluri.
Calculele devin din ce în ce mai complicate deoarece trebuie luate în
considerare covarianţele dintre toate perechile posibile de titluri. Dar ideea
de bază este aceeaşi. Riscul unui portofoliu scade pe măsură ce portofoliul se
măreşte cu titluri ale căror rentabilităţi nu sunt perfect corelate cu
rentabilităţile titlurilor deja existente în portofoliu.
Ideea de diversificare se bazează pe estimările asupra a ceea ce se va
întâmpla în viitor: rentabilităţile estimate, abaterile standard ale tuturor
rentabilităţilor posibile şi covarianţa dintre rentabilităţile estimate. Cât de
valide sunt estimările asupra a ceea ce se va întâmpla în viitor ? O idee
despre aceasta o poate da întoarcerea în trecut. Se vor analiza rentabilităţile
istorice – rentabilităţile de-a lungul timpului – pentru a se forma o părere
asupra modului în care anumite rentabilităţi ale unor titluri cresc în timp ce
în acelaşi timp altele nu cresc sau chiar scad, se află în declin.
Figura 8.4 arată efectul diversificării unui portofoliu de acţiuni
obişnuite. Pe măsură ce se adaugă acţiuni obişnuite la portofoliu, abaterea
standard a rentabilităţilor portofoliului scade, dar numai până la un punct.
Riscul
Raportul dintre nesistematic
abaterea standard a (diversificabil)
portofoliului şi
abaterea standard a
activului
Riscul
total
Riscul sistematic
Numărul de active din portofoliu

Fig. 8.4 Efectele diversificării portofoliului asupra riscului
După un anumit număr de acţiuni diferite, abaterea standard a
portofoliului ajunge la cel mai scăzut nivel dincolo de care nu poate să mai
coboare. De ce se întâmplă aceasta ? Deoarece rentabilităţile acţiunilor
obişnuite sunt în general corelate pozitiv una cu cealaltă. Nu mai există
17
suficiente rentabilităţi ale titlurilor care să fie negativ corelate pentru a
reduce riscul portofoliului mai jos de acest punct. Se spune despre riscul care
scade pe măsură ce se adaugă titluri noi la portofoliu că este riscul
diversificabil. Riscul care nu poate fi redus prin adăugarea de titluri noi
poartă numele de risc nediversificabil.
Pe această bază se pot introduce două noi noţiuni :
- portofoliul complet diversificat, portofoliul al cărui risc s-a
eliminat prin diversificare ;
- portofoliul pieţei, portofoliul care include toate titlurile ce implică
un risc : obligaţiuni, acţiuni, opţiuni, proprietăţi imobiliare etc.
8.5 Modelul de evaluare a activelor de capital CAPM
Teoria portofoliului a fost îmbunătăţită de către economistul James

Tobin (în 1958) prin adăugarea noţiunea de levier (raportul relativ dintre
datorii şi capital propriu) la teoria portofoliului prin încorporarea în analiză a
unui titlu cu o rată de dobândă fără risc. Prin combinarea acestui titlu
purtător al dobânzii fără risc cu un portofoliu aflat pe frontiera eficienţei
este posibilă construirea de portofolii al căror profil risc-rentabilitate să fie
superior celui corespunzător portofoliilor de pe frontiera eficienţei.
În fig. 8.5 s-a considerat o rată a dobânzii fără risc de 5% şi o linie
tangentă – numită dreapta pieţei de capital (engl. Capital Market Line -
CML) – a fost trasată spre frontiera eficienţei trecînd prin rata dobânzii fără
risc. Punctul de tangenţă P corespunde unui portofoliu de pe frontiera
eficienţei, portofoliu numit portofoliul super-eficient.
Portofoliile rezultate din utilizarea titlului fără risc au un profil
risc-rentabilitate care se poziţionează pe dreapta pieţei de capital, fiind
superioare din acest punct de vedere portofoliilor de pe frontiera eficienţei.
Capital Market Line

E(Rp) Investitorul
dă un
împrumut P
Investitorul
RFR=5% ia un
împrumut
risc
Fig. 8.5 Dreapta pieţei de capital
18
J. Tobin a concluzionat că acest mod de construcţie a portofoliului
trebuie să fie un proces în doi paşi. Mai întâi, investitorii trebuie să decidă
portofoliul de pe dreapta CML în care investesc, ceea ce presupune
descoperirea porţiunii riscante a portofoliului lor. Apoi, ei trebuie să ia o
decizie de finanţare, anume dacă să ia sau să dea cu împrumut bani pentru a
obţine nivelul de risc pe care îl doresc (punctul preferat de pe CML).
Investitorul dă cu împrumut bani la rata fără risc pe segmentul de sub
punctul P pe dreapta pieţei de capital şi ia un împrumut pe segmentul de
deasupra lui P pe CML. În mod semnificativ, componenţa portofoliului
super-eficient este independentă de comportamentul investitorului faţă de
risc, deci cele două decizii sunt în întregime independente una faţă de
cealaltă, evidențiere ce defineşte teorema separării a lui J. Tobin.
Dreapta pieţei de capital CML reprezintă, conform lui W. Sharpe,
« modelul schimburilor monetare între risc şi rentabilitate pe care piaţa le
asigură când se află la echilibru. Prima de risc sau preţul pieţei pentru risc
creşte liniar de-a lungul acestei linii pe măsură ce riscul creşte. Panta dreptei
indică gradul de aversiune faţă de risc prezent pe piaţa de capital într-un
anumit moment ».
Economistul american Wiliam Sharpe a publicat în anul 1964
Modelul de evaluare a activelor de capital (The Capital Asset Pricing
Model)6. Acest model extindea Teoria portofoliului a lui Harry Markowitz
prin introducerea noţiunilor de risc sistematic şi risc specific.
Ipotezele de plecare în elaborarea acestui model sunt7:
1. Toate titlurile de valoare sunt tranzacţionate pe piaţă.
2. Toate titlurile sunt infinit divizibile şi lichide.
3. Investitorii au o atitudine adversă faţă de risc şi consideră că
portofoliile eficiente în funcţie de medie şi de abaterea standard
sunt optime.
4. Nu se iau în considerare costurile de tranzacţie şi taxele.
5. Nu există inflaţie şi nici schimbări ale ratei dobânzii.
6. Fiecare investitor poate împrumuta sau poate da cu împrumut la
rata dobînzii fără risc, fără nicio constrângere.
7. Fiecare investitor selectează portofoliile pe baza a doi parametri :
media şi dispersia valorilor estimate ale rentabilităţii portofoliului
într-o singură perioadă.
8. Vânzătorul de titluri de valoare este stabilit, iar investitorii sunt
« primitori de preţ ».
9. Fiecare investitor alege din acelaşi set de titluri de valoare şi are
aceleaşi aşteptări în ceea ce priveşte rentabilitatea (mediile,
dispersiile şi corelaţiile) tuturor titlurilor de valoare.
6
Cercetări paralele au făcut şi economiştii J.Treynor (1961) şi Linter (1965). Pentru teoria sa, W. Sharpe a
luat Premiul Nobel în 1990, alături de H. Markowitz şi M. Miller.
7
După Dimitriu M., Idem, p.141
19
Pe baza acestor ipoteze simplificatoare, Wiliam Sharpe a demonstrat
că portofoliul super-eficient trebuie să fie portofoliul pieţei. Ca urmare,
investitorul poate adăuga un grad mai mare de îndatorare portofoliului său
prin luarea cu împrumut şi investirea acestor fonduri plus fondurile sale
proprii în portofoliul eficient.
Considerând rentabilitatea unui titlu i pe perioada t, aceasta poate fi

calculată cu formula:
R it  a i  b i R mt   it
Ecuaţia arată că rentabilitatea Rit a titlului i în perioada t este o

funcţie a rentabilităţii portofoliului pieţei în aceeaşi perioadă Rmt; ai este o
constantă legată de titlul i; bi este coeficientul pantei pentru titlul i; it este
eroarea aleatoare cu valoarea zero, nefiind corelată cu rentabilitatea pieţei.
Relaţia între Rit şi Rmt este o funcţie liniară simplă a cărei
reprezentare grafică este evidenţiată mai jos:
Rit

panta bi
Rmt
Fig. 8.6 Relaţia între Rit şi Rmt reprezentată ca funcţie liniară
Dreapta reprezentată în imagine este cea mai bună corelaţie între
observaţiile reale ale rentabilităţilor titlurilor de şi rentabilităţile pieţei.
Se poate calcula varianţa rentabilităţilor pentru un titlu cu un anumit
risc pe baza formulei:
var( R it )  var(a i  b i R mt   it )  var(a i )  var(b i R mt )  var( it )
unde: var (ai) = 0

var (biRmt) = riscul sistematic (dispersia rentabilităţii titlului
corelată cu dispersia rentabilităţii pieţei);
var (it) = riscul nesistematic (dispersia reziduală a rentabili-
tăţii titlului care nu e corelată cu cea a pieţei)
Prin urmare, teoria CAPM descompune riscul portofoliului în risc
sistematic şi risc specific.
20
Riscul sistematic (nediversificabil) este riscul deţinerii portofoliului
pieţei. Pe măsură ce acest risc variază, fiecare titlu individual este mai mult
sau mai puţin afectat. Astfel, orice titlu care participă la această variaţie a
pieţei, este afectat de riscul sistematic. Exemplu: modificarea ratei dobânzii
sau a PIB de ţară, aprecierea monedei naţionale, creşterea ratei inflaţiei etc.
Riscul specific (diversificabil) este riscul care este unic pentru
fiecare titlu individual, fiind necorelat cu variaţiile pieţei. Ex : greva
salariaţilor din firmă sau falimentul unui competitor.
Conform modelului CAPM, piaţa recompensează investitorii pentru
asumarea riscului sistematic, dar nu şi pentru asumarea riscului specific.
Modelul CAPM descrie relația dintre riscul sistematic și randamentul
așteptat al activelor, în special al acțiunilor. CAPM este utilizat pe scară
largă în Finanțe pentru a stabili atât prețul titlurilor de valoare riscante, cât și
rentabilitățile așteptate ale acestora, având în vedere riscul lor și costul
capitalului.
Riscul sistematic poate fi măsurat prin folosirea coeficientului beta .
Modelul de evaluare a activelor de capital (CAPM) poate fi
evidenţiat prin următoarea expresie :
E( R i )  RFR  i  ( R m  RFR )
unde : RFR = rata de rentabilitate fără risc; Rm = rentabilitatea estimată a

pieţei ; Rm – RFR = prima de risc a pieţei.
Aceasta înseamnă că rentabilitatea estimată a unui pachet de acţiuni
(a unui titlu) este echivalentă cu rata fără risc plus produsul dintre
coeficientul beta şi prima de risc a pieţei.
Coeficientul beta al unui pachet de acţiuni arată amplitudinea cu care
variază rentabilitatea acţiunilor respective în raport cu rentabilitatea pieţei.
E( R i )  RFR  i  ( R m  RFR )
adică prima de risc estimată a pachetului de acţiuni echivalează cu produsul

dintre beta şi prima de risc estimată a pieţei.
Se poate reliefa faptul că :
E( R i )  RFR
i 
R m  RFR
Adică coeficientul de risc al pachetului de acţiuni i semnifică

sensibilitatea activului i în raport cu variaţia pieţei, dar, totodată, şi influenţa
variaţiei activului i asupra variaţiei pieţei.
21
Un pachet de acţiuni având coeficientul beta egal cu 1 variază odată
cu piaţa (este beta al pieţei m). Dacă beta este 2, amplitudinea variaţiei va fi
de două ori mai mare decât cea a pieţei, iar dacă 0 < beta < 1 amplitudinea
va fi mai mică decât cea a pieţei, dar variaţia va avea loc în acelaşi sens8.
Ca rezultat al modelului CAPM este trasarea dreptei pieţei titlurilor
de valoare (Security Market Line - SML). Aceasta reprezintă relaţia între
rentabilitatea exprimată şi risc (sau beta). Altfel spus, SML semnifică media
schimburilor între risc şi rentabilitate pentru un grup de titluri de valoare,
riscul fiind măsurat prin coeficientul beta.
E(Ri)
SML
Rm
Portofoliul
RFR pieţei

m 
Fig. 8.7 Reprezentarea grafică a dreptei pieţei titlurilor de valoare
Exemplu
Să se determine rata estimată de rentabilitate pentru cinci pachete de
acţiuni A, B, C, D, E şi să se traseze dreapta caracteristică titlurilor de
valoare pe piaţa investiţiilor (SML) presupunând că valorile coeficienţilor
beta au fost deja calculate :
Pachetul de acţiuni i Coeficientul i

A 0,70
B 1,00
C 1,15
D 1,40
E 0,30
Investitorii se aşteaptă ca rata de rentabilitate fără risc a economiei

(RFR) să fie de 8%, iar rata de rentabilitate a portofoliului pieţei (Rm) să fie
de 14%. Să se interpreteze rezultatele.
8
Conform Dimitriu M., Idem, p.150
22
Rezolvare :
Pachetul i RFR i Rm – RFR E(Ri)

A 0,08 0,70 0,06 0,08 + 0,042 = 0,122
B 0,08 1,00 0,06 0,08 + 0,060 = 0,140
C 0,08 1,15 0,06 0,08 + 0,069 = 0,149
D 0,08 1,40 0,06 0,08 + 0,084 = 0,164
E 0,08 0,30 0,06 0,08 + 0,018 = 0,098
Reprezentarea grafică este următoarea:
E(Ri)
SML
0,164
0,149 D
Rm =0,14
0,122
C
B
0,098 Portofoliul pieţei
A
E
RFR =0,08
0,3 0,7 1,15 1,4



m=1
Fig. 8.8 Graficul SML pentru un exemplu dat
Concluzionând, se poate spune că, pe baza Modelului de evaluare a

activelor de capital, un investitor poate să obţină întotdeauna o primă
estimată de risc egală cu i  ( R m  RFR ) dacă investeşte într-o combinaţie
între portofoliul pieţei şi active fără risc, astfel încât fiecare pachet de acţiuni
să se afle pe linia pieţei titlurilor de valoare (SML).
23
Finanțe
Curs IX
Decizia de finanțare pe termen lung
și Decizia de repartizare a profitului
1. Decizia de finanțare

2. Sursele de finanțare
2.1 Sursele proprii de finanțare

a) Sursele proprii interne

a) Sursele proprii interne

b) Sursele proprii externe – Aporturi noi de capital









2.2 Surse împrumutate – Creditul bancar

Se consideră patru forme principale ale creditului bancar :
1. Cesiunea de creanţe materializate sau nu prin efecte, care

pot fi scontate, preluate în pensiune (prin aceasta înţelegând
depunerea la bancă a titlurilor respective) sau considerate ca
avansuri.
2. Furnizarea fondurilor băneşti în cadrul unui contract,
operaţiune cu particularităţi multiple referitoare la: modul de
acordare (una sau mai multe tranşe eşalonate), modul de
rambursare (în bloc, eşalonat, progresiv) şi asigurarea cu
garanţii (reale, personale).
17
3. Creditul prin semnătură, care implică angajamentul

(obligaţia) băncii:
• de a acorda un credit;
• de a se substitui clientului în cazul falimentului acestuia;
• de a acorda garanţii clientului facilitându-i astfel obţinerea de
credite de la alte instituţii;
• de a elimina constituirea de către client a unor depozite privind
garanţiile.
18
4. Creditul pentru soldul descoperit în cont este o înţelegere

între bancă şi client, care ia forma unui împrumut pentru
acoperirea soldului debitor din contul curent al clientului până
la o limită stabilită anterior. Costul creditului este mai scăzut
decât în cazul unui împrumut a cărui dobândă se percepe
zilnic pentru acoperirea soldului debitor.
19
20
21
22
23
24
2.2 Surse împrumutate – Împrumutul obligatar
Împrumutul obligatar reprezintă forma de credit în

cadrul căreia intervin relaţii între, pe de o parte,
autorităţile de stat sau întreprinderi, în calitate de
debitori care emit obligaţiuni, şi, pe de altă parte,
deţinătorii de obligaţiuni, persoane fizice sau juridice, în
calitate de creditori care îşi cedează capitalul în scopul
obţinerii unor venituri sigure şi fixe.
25
Obligaţiunea este un titlu de credit reprezentând

datoria pe termen lung pe care o are emitentul
obligaţiunii faţă de cumpărătorul acesteia şi prin care
primul se angajează să plătească celuilalt o dobândă
fixă (numită cupon) pentru un anumit număr de ani
până la scadenţa datoriei şi să restituie împrumutul la
scadenţă. Respectiva datorie, spre deosebire de un
împrumut obişnuit, poate fi cumpărată sau vândută pe
piaţa financiară. Deci, o obligaţiune este în realitate un
împrumut conceput pentru a fi cumpărat şi vândut.
26
2.2 Surse împrumutate - Împrumutul obligatar
Acest împrumut este consemnat printr-un contract

între emitent şi investitor, adică între debitor şi creditor,
denumit contractul obligaţiunii, care conţine, în mod
normal, toate informaţiile corespunzătoare încheierii
unui contract de credit, anume: valoarea împrumutului;
rata dobânzii; eşalonarea plăţilor dobânzii; termenul
până la scadenţă; clauza de răscumpărare – dacă
există; clauza de restituire; refinanţarea; garanţiile.
27
Valoarea nominală este valoarea înscrisă pe obligaţiuni.

Obligaţiunea va avea înscrisă o dobândă numită şi dobândă
nominală. Încasarea valorii nominale a obligaţiunii se realizează la
scadenţă.
Beneficiul curent (cuponul de plată al dobânzii) reprezintă
dobânda înscrisă pe faţa obligaţiunii împărţită la preţul de piaţă al
obligaţiunii.
Valoarea dobânzii
Rentabilit atea curentă 
Pretul de piata al obligatiun ii
28
Notând cu Dat dobânda anuală totală, Pa – preţul de achiziţie,

VN – valoarea nominală şi n – numărul de ani până la scadenţă,
avem:
Pa - VN
Dat 
Rentabilitatea la scadenta  n
VN  Pa
2
29
2.3 Surse împrumutate – Surse închiriate
Leasingul este operaţiunea prin care o parte, denumită
locator, transmite celeilalte părţi denumită utilizator, contra
unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, dreptul de
posesie şi folosinţă al unui bun al cărui proprietar este, pentru
o perioadă determinată de timp.
Leasing-ul reprezintă achiziţionarea de către o societate
specializată (financiară) de la furnizori a unor bunuri şi închirierea
acestora unor beneficiari (care nu dispun de resursele băneşti
necesare achiziţionării lor direct de la furnizori). Închirierea se
efectuează pe o perioadă dată pe baza unui contract care
stipulează condiţiile de plată, cuantumul ratelor, obligaţiile părţilor şi
condiţiile de transfer al bunului în proprietatea beneficiarului la
opţiunea acestuia.
30
2.3 Sursele proprii externe – Surse închiriate
Leasingul presupune existenta a trei persoane:

furnizorul, societatea finanţatoare (societatea de
leasing) şi utilizatorul (beneficiarul finanţării). Societatea
de leasing cumpăra de la furnizor bunul solicitat de
utilizator şi îl cedează acestuia din urmă pe o anumita
perioadă de timp contra unor redevenţe lunare. Aceasta
reprezintă în esenţă operaţiunea de finanţare prin
leasing.
31

Leasingul este de doua feluri: financiar şi operaţional.
Procedural, este vorba de acelaşi lucru, însă există aspecte care
diferenţiază cele două tipuri de operaţii, şi anume:
a) În cazul leasingului financiar, bunul finanţat este
evidenţiat în contabilitatea utilizatorului (beneficiarul finanţării).
Utilizatorul va înregistra amortizarea aferenta mijlocului fix intrat în
patrimoniu, amortizare care este deductibila din punct de vedere
fiscal, potrivit legislaţiei în vigoare.
În această situaţie, redevenţa lunară este compusa din cota
parte din valoarea de intrare a mijlocului fix şi din dobânda de
leasing. Dobânda de leasing este o cheltuiala deductibila din punct
de vedere fiscal pentru utilizator.
32
b) În cazul leasingului operaţional, redevenţa este compusă

din cota de amortizare calculată conform prevederilor legale plus
un beneficiu. Pentru utilizator, întreaga redevenţă lunară este
considerată cheltuială deductibilă din punct de vedere fiscal. În
această situaţie, bunul rămâne evidenţiat în contabilitatea societăţii
finanţatoare.
33
3. Planul de finanțare



4. Decizia de repartizare a profitului







Modalități de distribuire a dividendelor

Vă mulțumesc !
Finanțe
Curs X
Gestiunea financiară pe termen scurt



2. Gestiunea stocurilor

ideea - la prima vedere -

7


Notațiile utilizate:
N = cantitatea necesară pe perioada de timp

Ca = cheltuielile de aprovizionare
Cd = cheltuielile de depozitare
T = numărul de zile calendaristice din perioada considerată


12
3. Determinarea Necesarului de finanțare
a ciclului de exploatare
13
14
15
Metode analitice bazate pe cifra de afaceri
16
4. Finanțarea ciclului de exploatare
17
1) Sursele proprii
18
2) Sursele atrase
19
2) Sursele atrase
20
2) Sursele atrase
21
3) Sursele împrumutate
22
3) Sursele împrumutate
23
Vă mulțumesc !
Finanțe
Seminarul nr. 1
Sistemul cheltuielilor publice
1. Bugetul de stat
Sub aspect formal, bugetul de stat este o listă

de venituri și cheltuieli ale statului referitoare
la un anumit interval de timp, de regulă un an.
Din punct de vedere juridic, el reprezintă o lege

care prevede și autorizează veniturile și
cheltuielile statului pe perioada de un an,
având caracter normativ – necesitatea
aprobării lui de către Parlament, caracter
previzional – intervalul de timp este
considerat în viitor și caracter obligatoriu.
1. Bugetul de stat
Din punct de vedere economic, bugetul de stat

reflectă opțiunile de politică economică,
socială și financiară ale statului, relațiile
economice pe care le exprimă
manifestându-se, pe de o parte, ca relații de
mobilizare a resurselor bănești anuale ale
statului, iar, pe de altă parte, ca relații de
repartizare a acestor resurse.

1. Bugetul de stat
În România există un sistem unitar de bugete în

care sunt incluse, potrivit legii finanțelor
publice: bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale de stat, bugetul asigurărilor sociale de
sănătate, bugetele fondurilor speciale,
bugetele locale, bugetul Trezoreriei Statului,
bugetele altor instituții cu caracter autonom,
formând astfel Bugetul general consolidat.

1. Bugetul de stat - Structura
* Văcărel I., (2006), Finanțe publice, E.D.P., Buc.,

1. Bugetul de stat
Soldul bugetului de stat – excedent sau deficit

– are influență în primul rând asupra masei
monetare (dimensiune, dinamică, putere de
cumpărare) și, prin intermediul pieței
monetare și a cele valutare, asupra prețului
banilor, a raportului dintre cererea și oferta de
bani, a cursului de schimb etc.




Clasificarea cheltuielilor publice


a.
b.
13
3

Structura cheltuielilor bugetare în Romania
15
* Stroe R., (2006),

* Stroe Finanțe,
R., (2006), ASE.,
Finanțe, Bucuresti,
ASE., Bucuresti,
16
3. Aplicații
1.
Roman C., Mosteanu R.N.., (2014), Finanțele instituțiilor publice, Ed ASE, Buc. 17
3. Aplicații
3. Aplicații
2.
3. Aplicații
3. Aplicații
3. Aplicații
3. Aplicații
3. Aplicații
3. Aplicații
3. Aplicații
3. Aplicații
3. Aplicații
3.
3. Aplicații
3. Aplicații
3. Aplicații
3. Aplicații
3. Aplicații
3. Aplicații
3. Aplicații
3. Aplicații
4.
3. Aplicații
3. Aplicații
3. Aplicații
3. Aplicații
3. Aplicații
Vă mulțumesc !
Finanțe
Seminarul nr. 2
Sistemul veniturilor publice
Criteriile de clasificare:
 regularitatea mobilizărilor la bugetul public;
 conţinutul economic;
 provenienţa;
 veriga bugetară la care se mobilizează.
1.În funcţie de regularitatea mobilizării lor la bugetul public:
Venituri bugetare:
 ordinare;
 extraordinare
Veniturile ordinare sunt cele considerate normale, necesare pentru

constituirea bugetului public, fiind instituite şi mobilizate la buget în mod
obişnuit.
În structura acestora se includ veniturile fiscale şi nefiscale obişnuite,
precum şi contribuţiile destinate alimentării bugetului asigurărilor sociale
de stat şi pentru constituirea unor fonduri speciale.
Veniturile extraordinare sunt cele instituite şi mobilizate în anumite
situaţii deosebite, când veniturile ordinare sunt insuficiente în raport cu
necesităţile de mijloace băneşti ale autorităţilor publice – în mod
excepţional.
Aceste venituri se procură pe calea creditului public, pe seama

împrumuturilor de stat angajate din tară sau/şi din străinătate, a
certificatelor de trezorerie şi a altor forme de titluri de stat.
De asemenea se pot obţine pe căi monetare – împrumuturi la Banca
Naţională sau prin acoperirea deficitelor prin emisiunea banilor de hârtie.
Alte venituri extraordinare: ajutoarele şi alte transferuri primite din
străinătate, sumele rezultate din lichidarea participaţiilor de capital ale
statului în străinătate, precum şi sumele provenite din vânzarea unora din
bunurile statului aflate în afara graniţelor ţării.
2. Din punct de vedere al conţinutului economic, veniturile bugetare sunt

structurate în: venituri curente, venituri din capital, sume defalcate şi
transferuri.
Veniturile curente sunt cele care deţin ponderea covârşitoare în formarea
bugetului public şi au un caracter repetitiv de la un an bugetar la altul.
În funcţie de natura lor veniturile curente se împart în venituri fiscale şi
nefiscale.
Veniturile fiscale se instituie de către stat în calitatea sa de subiect de drept public,
în virtutea suveranităţii sale. Aceste venituri se concretizează în impozitele, taxele
şi contribuţiile percepute la bugetul public, având caracter obligatoriu şi
nerambursabil.
Veniturile nefiscale sunt acelea care revin statului în calitatea sa de proprietar de
capitaluri avansate în procesul reproducţiei economice, cele mobilizate de la
regiile publice autonome şi de la instituţiile publice, precum şi alte venituri.
Ca deţinător de capitaluri avansate în reproducţia economică, statului îi revin
dividende, care se mobilizează fie direct la buget, fie la dispoziţia unor organisme
statale specifice.
Potrivit clasificaţiei actuale a veniturilor bugetului de stat al României,
dividendele nu figurează în structura veniturilor bugetare, ci doar impozitul pe
dividende.
Explicaţia acestei situaţii constă în realitatea că dividendele aferente valorificării
capitalului ce aparţine statului se încasează de către FPS care a dobândit acţiunile
aferente capitalului de stat, înregistrat sub formă de capital social al societăţilor
comerciale pe acţiuni înfiinţate prin transformarea fostelor întreprinderi de stat.
De la regiile publice autonome, veniturile mobilizate la bugetul public iau forma
vărsămintelor unei părţi din profitul net rămas după alimentarea fondurilor
proprii.
Veniturile nefiscale de la instituţiile publice apar sub forma taxelor (de
metrologie, pentru brevete de invenţii şi înregistrarea mărcilor la fabrică, pentru
eliberarea autorizaţiilor de transport în traficul internaţional de mărfuri, pentru
analizele efectuate de laboratoare în sistemul protecţiei consumatorilor etc.) din
veniturile laboratoarelor şi circumscripţiilor veterinare, din comercializarea de
standarde, chirii pentru imobilele proprietăţii de stat etc.
Veniturile nefiscale diverse se referă la cele provenite din aplicarea prescripţiei
extinctive, din amenzi, penalităţi etc.
Veniturile din capital deţin o pondere scăzută în structura veniturilor bugetare şi
au o provenienţă obiectivă, rezultată din valorificarea prin vânzarea unei părţi din
avuţia naţională aflată în sectorul public.
3. În funcţie de provenienţa lor:

 venituri bugetare interne;
 venituri bugetare externe.
Veniturile interne se clasifică în funcţie de calitatea subiectului plătitor în:
 venituri de la agenţii economici;
 venituri de la instituţiile publice;
 venituri de la populaţie.
Veniturile externe îmbracă în principal forma împrumuturilor externe
angajate de către stat de la guvernele altor ţări şi de la diverşi creditori
externi (instituţii financiar-bancare, bănci private etc.).
4. În funcţie de veriga bugetară la care se încasează:

 venituri ale bugetului central;
 venituri ale bugetelor locale;
 veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat.
1.
21
2.
27
Analiza bilanțului
Aplicația 1
33
Aplicația 1
34
Aplicația 1
35
Aplicația 1
36
Vă mulțumesc !
Finanțe
Seminarul nr. 3
Analiza rezultatelor firmei
1. Marjele de acumulare
Asemănător cu analiza soldurilor intermediare de

gestiune, cu ajutorul marjelor de acumulare se
construiesc în trepte o serie de indicatori, pornind de la
cel mai cuprinzător (cifra de afaceri (CA)) și încheind cu
cel mai sintetic (profitul net (PN)).
Această variantă de analiză este de origine anglo-
saxonă, fiind astăzi cel mai des întâlnită în practică.
Este o analiză simplă care îi prezintă managerului
financiar principalele marje constituite la nivelul contului
de profit și pierdere.
3
Țilică E.V., Ciobanu R., Finanțe și management financiar, Ed. CECCAR, 2019
4
Menționăm că în concepția marjelor de acumulare redate

mai sus venitul este reprezentat de cifra de afaceri, iar
orice alt venit întâlnit la nivelul întreprinderii are un nivel
neglijabil comparativ cu aceasta.
Marjele nu au o corespondență directă în contul de profit

și pierdere conform legislației din România. Astfel, pentru
a realiza o adaptare, am inclus în profitul înainte de
dobânzi, impozit, depreciere și amortizare veniturile care
nu reprezintă cifră de afaceri.
5
6
7
8
9
Aplicația nr. 1 Marjele de acumulare
Să se calculeze marjele de acumulare pe baza

următoarelor informații din contul de profit și
pierdere al unei societăți comerciale:
10
11
12
13
2. Analiza pragului de rentabilitate
14
15
16
A. Pentru firmele monoproductive:
În acest caz, se pornește de la următoarea ipoteză:

Q = producția în unități fizice
p = prețul de vânzare unitar (constant)
v = costul variabil unitar (constant)
CV = v x Q
Cifra de afaceri va fi :
CA = p x Q
Dacă CF sunt cheltuielile fixe, atunci cheltuielile totale vor fi:
CT = CV + CF = v x Q + CF
17
Formule de calcul :
1) QPR = CF / (p – v)
unde: QPR = pragul de rentabilitate în unități fizice
2) CAPR= QPR x p
unde: CAPR = pragul de rentabilitate exprimat valoric
3) PRzile = (CAPR / CA) x 360

unde: PRzile = pragul de rentabilitate în zile
18
B. Pentru firmele care realizează mai multe produse:
Se aplică următoarea formulă de calcul:
CAPR = CF / MCV%
unde:
MCV% = rata marjei asupra cheltuielilor variabile (%)
MCV% = MCV / CA
MCV = marja asupra cheltuielilor variabile
MCV = CA – CV
19
VENITURI
SI CHELTUIELI VENITURI TOTALE
PRAG. RENTAB.
PROFIT = 0 CHELTUIELI
PROFIT
TOTALE
CHELTUIELI
VARIABILE
PIERDERE CHELTUIELI
FIXE
20
CAPR CA
21
22
Aplicația nr. 1 Analiza pragului de rentabilitate
23
24
25
Vă mulțumesc !
Finanțe
Seminarul nr. 4
Valoarea în timp a banilor
1. Valoarea în timp a banilor
Teoria valorii în timp a banilor se referă la faptul că un leu deținut
astăzi valorează mai mult decât un leu promis a fi plătit într-o
perioadă de timp în viitor. Cum poate fi adevărat acest lucru ? La
urma urmei, un leu este un leu! Da, dar un leu deținut astăzi poate
fi investit la bancă și valoarea sa va crește cu timpul.
Potrivit teoriei creșterii economice, orice valoare monetară
nominală de astăzi va reprezenta mâine o valoare monetară
sporită, rezultată din posibilitatea de reinvestire în fiecare an cu o
rentabilitate cel puțin egală cu cea asociată perioadei considerate.
Drept urmare, este posibil ca un leu să fie investit la o rată anuală a
dobânzii, spre exemplu de 8%, astfel încât, la sfârșitul anului, să se
acumuleze suma de 1,08 RON. Se poate spune că valoarea viitoare
a unui leu este de 1,08 RON ca urmare a unei rate a dobânzii de 8%
și a unei perioade de un an.
3
Valoarea în timp a banilor este un concept fundamental în finanțe.
El este utilizat pentru a putea compara diferitele variante
investiţionale şi pentru a rezolva problemele de ordin financiar
legate de împrumuturi, ipoteci, leasing, economii şi plăţi.
Astfel, calculul financiar necesită evaluarea fluxurilor de numerar
obţinute la diferite momente în timp la un moment de referință ales
ca moment de calcul. A găsi echivalentul valorii banilor de la
diferite momente de timp implică translaţia valorilor monetare de la
acele momente de timp către momentul de referinţă.
Translaţia unei valori monetare de la perioade de timp situate
posterior unui moment de referinţă către acel moment poartă
numele de proces de discontare (sau actualizare).
Translaţia unei valori monetare de la perioade de timp situate
anterior unui moment de referinţă către acel moment se numeşte
proces de compunere (sau fructificare).
4
A. Diagrama fluxurilor de numerar
O diagramă a fluxurilor de numerar este desenul unei probleme
financiare care poziţionează pe o axă a timpului toate fluxurile de
numerar intrate (încasări) sau ieşite (plăţi). Ea ajută la vizualizarea
problemei şi la a vedea dacă aceasta poate fi rezolvată pe baza
metodelor valorii în timp a banilor.
Se trasează o axă a timpului, care reprezintă o linie orizontală

împărţită în perioade de timp egale cum ar fi: zile, luni, trimestre,
semestre sau ani. Fiecare flux de numerar, de tipul plăţilor sau
încasărilor, sunt reprezentate de-a lungul acestei linii fie la
începutul, fie la sfîrşitul perioadei în care apare. Sumele plătite sunt
fluxuri de numerar negative, în timp ce sumele încasate sunt fluxuri
de numerar pozitive.
5
Intervalul de la 1 la 2 reprezintă perioada 2. Momentul 2 se

află poziţionat la două perioade de timp începând din
momentul prezent şi reprezintă atât sfârşitul perioadei 2, cât şi
începutul perioadei 3, ş.a.m.d. Dacă nu se specifică altfel,
perioadele de timp considerate sunt exprimate în ani.
6
B. Dobânda
Dobânda este preţul plătit de către de către un agent economic
cu necesităţi de finanţare (debitor) pentru utilizarea banilor
împrumutați de la un agent economic care dispune de capacităţi
de finanţare (creditor). Pe scurt, dobânda reprezintă preţul plătit
pentru capitalul pus la dispoziţie.
Dobânda se exprimă valoric sub forma unei sume de bani. Ea se

calculează ca procent din valoarea nominală a capitalului
împrumutat – rata dobânzii, reprezentată în general printr-o rată
procentuală anuală. Rata dobânzii indică astfel preţul necesar a fi
plătit pentru un împrumut corespunzând unei valori de 100 unităţi
monetare, pe o perioadă de un an, adică:
D
i 100
C
unde: i = rata dobânzii; D = valoarea dobânzii; C = suma împrumutată
7
Dintre factorii care influențează rata dobînzii se pot enumara:
• Costul de oportunitate (sau costul incapacității creditorului de a

folosi banii pe care îi împrumută într-un mod mai profitabil)
• Nivelul inflației așteptate
• Riscul de nerambursare a împrumutului
• Durata de timp pe care banii sunt împrumutați
• Lichiditatea împrumutului
• Intervenția băncii centrale pe piața monetară
8
Dobânda simplă
Dobânda simplă este suma obţinută prin aplicarea ratei de dobândă la
suma iniţial investită. Dobânda acumulată anterior nu este folosită în calcule
pentru perioadele următoare, altfel spus dobânda nu este reinvestită.
Cunoscându-se rata dobânzii, dobânda simplă cuvenită se calculează după
formula :
D  Cin
unde:
D = dobânda simplă
i = rata dobânzii pentru o singură perioadă (în %)
x zile
n = numărul de perioade de timp; exprimat în zile este , iar în luni
360
y luni
.
12
9
Exemplu:
Dacă se împrumută 10.000 RON pentru 60 de zile la o rată anuală a

dobânzii de 5% (presupunând 360 zile pe an), atunci
D = C x i x n = 10.000 x 0,05 x 60/360 = 83,33 RON.
10
Dobânda compusă
Dobânda compusă este suma rezultată prin aplicarea ratei
dobânzii asupra sumei iniţial investită plus dobânda
acumulată în perioadele anterioare.
Dobânda compusă poate fi văzută ca o serie succesivă de
contracte de dobândă simplă. Dobânda câştigată în fiecare
perioadă este adăugată la suma iniţială investită pentru a deveni
noua sumă împrumutată pe perioada următoare.
11
Formula matematică de calcul a dobânzii compuse porneşte de la calculul

sumei totale obţinute la sfârşitul perioadei de compunere (ST):
ST  C(1  i )n
Deci:
D  ST  C  C(1  i )n  C  C[(1  i )n  1]
12
Exemplu:
Dacă un creditor acordă unui debitor un împrumut de 10.000 RON

pentru o perioadă de 5 ani la o rată anuală a dobânzii de 5%, atunci
dobânda obținută de creditor va fi:
D = C [ (1 + i)n – 1] = 10.000 x [ ( 1 + 0,05)5 – 1] = 2.762,82 RON.
13
Dobânda nominală și dobânda reală
Rata dobânzii reale este rata dobânzii care a fost ajustată

pentru a elimina efectele inflației în scopul reflectării costului
real al fondurilor pentru debitor și al randamentul real pentru
creditor/investitor. Rata reală a dobânzii reflectă rata
preferinței de timp pentru bunurile curente față de bunurile
viitoare.
Rata dobânzii nominale se referă la rata dobânzii înainte
de a lua în considerare inflația, deci include inflația. Se referă
la rata dobânzii declarate pentru un împrumut, fără a lua în
considerare comisioane sau compunerea dobânzilor. Este
rata dobânzii afișată în ziare, la bănci și pe piețele financiare
și este exprimată întotdeauna anual.
14
Dobânda nominală și dobânda reală
Legătura dintre dobânda nominală și cea reală se face pe baza
relației lui Irving Fisher.
Presupunând că rata reală a dobânzii este rdr, iar rata anticipată a

inflaţiei este ri, atunci rata nominală a dobânzii rdn se calculează cu
relația :
(1 + rdn) = (1 + rdr) (1 + ri)
Rata reală a dobânzii rezultă din expresia iniţială:
1  rdn
rdr  1
1  ri
Când inflația este mai mică sau egală cu 10%, formula devine:
rdn = rdr + ri și atunci rdr = rdn - ri
15
16
Inflația este definită ca un fenomen de dezechilibru major în
economie caracterizat de creșterea generalizată și susținută a
prețurilor bunurilor și serviciilor.
Inflația se măsoară pe baza indicelui prețurilor bunurilor de consum,

ca o creștere procentuală anuală.
Pe măsură ce inflația crește, se înregistrează o depreciere a valorii

banilor, lucru care se traduce prin scăderea puterii de cumpărare a
banilor.
Puterea de cumpărare a banilor reprezintă cantitatea de bunuri şi

servicii ce poate fi achiziţionată cu o unitate monetară, definind astfel
valoarea relativă a banilor.
17
Există mai multe tipuri de inflație:
Hiperinflația este o inflație neobișnuit de rapidă. În cazuri extreme,

acest lucru poate duce la căderea sistemului monetar al unei națiuni.
Unul dintre cele mai notabile exemple de hiperinflație a avut loc în
Germania în 1923, când prețurile au crescut cu 2.500% într-o lună!
Stagflația este combinația șomajului ridicat și stagnării economice

cu inflația. Acest lucru s-a întâmplat în țările industrializate în anii
1970, când evoluțiile economice slabe s-au combinat cu creșterea
prețurilor petrolului.
Spre deosebire, Deflația apare atunci când nivelul general al

prețurilor scade. Acesta este opusul inflației.
18
Aproape toată lumea crede că inflația este rea, dar nu este neapărat
așa. Inflația afectează diferite persoane în moduri diferite. De
asemenea, depinde dacă inflația este anticipată sau neprevăzută.
Dacă rata inflației corespunde cu ceea ce se așteaptă majoritatea
oamenilor (inflația anticipată), atunci putem compensa și costul nu
este ridicat. De exemplu, băncile își pot modifica ratele de dobândă,
iar angajații pot negocia contracte de muncă care să includă creșteri
salariale automate pe măsură ce nivelul prețurilor crește.
Problemele apar atunci când există o inflație neprevăzută:
- Creditorii pierd și debitorii câștigă dacă creditorul nu anticipează

corect inflația. Pentru cei care împrumută (debitorii), acest lucru este
similar cu obținerea unui împrumut fără dobândă.
19
- Incertitudinea cu privire la ce se va întâmpla în continuare face ca
întreprinderile și consumatorii să cheltuiască mai puțin. Acest
lucru dăunează producției și creșterii economice pe termen lung.
- Oamenii care trăiesc cu venituri fixe, cum ar fi pensionarii, văd o

scădere a puterii lor de cumpărare și, în consecință, a nivelului lor
de viață.
- Dacă rata inflației este mai mare decât cea din alte țări, produsele
interne devin mai puțin competitive.
In cele din urmă, inflația este un semn că economia crește. În unele

situații, inflația mică (sau chiar deflația) poate fi la fel de rea ca
inflația ridicată. Lipsa inflației poate fi un indiciu că economia
încetinește.
20
Rata periodică a dobânzii
În evidenţierea tipurilor de dobândă de mai sus s-a pornit de la

ipoteza unor perioade de compunere în timp echivalente anilor.
Pentru perioade de compunere mai mici de un an se utilizează în
calcule un alt tip de dobândă.
Rata periodică este rata de dobândă calculată pentru fiecare
perioadă considerată. Această perioadă poate fi una semestrială,
trimestrială, lunară, zilnică sau orice alt interval de timp stabilit
anterior (mai puţin de un an).
Unde: m = numărul de perioade de compunere pe an

21
Exemplu:
Să se calculeze rata nominală a dobânzii la un credit de
consum oferit de o bancă, dacă aceasta percepe o dobândă de 3%
trimestrial.
Din ipoteză reiese că rata periodică a dobânzii (rata
trimestrială) este de 3%, iar numărul de perioade m = 4 (sunt 4
trimestre pe an). În consecinţă, rata nominală a dobânzii este:
rdn  Rata periodica  m  k  m = 0,03 × 4 = 12%
22
C. Numărul de perioade de compunere
Variabila n din formulele utilizate la calculul valorii în timp a

banilor reprezintă numărul de perioade. Perioadele sunt intervale de
timp egale. Ele pot reprezenta, după cum a mai fost precizat
anterior, ani sau perioade mai mici de un an. Fiecare interval
trebuie să corespundă unei perioade de compunere pentru o singură
plată sau pentru mai multe plăţi.
Rata de dobândă şi numărul de perioade sunt elemente ce trebuie
ajustate concomitent pentru a putea reflecta corect numărul de
perioade de compunere pe an înainte de a le utiliza în formulele
valorii în timp a banilor.
23
D. Modul de plată al dobânzii

Modalităţile în care se realizează plata dobânzii în calculul
valorii în timp a banilor reprezintă una din cheile majore de
rezolvare a acestor probleme.
Plăţile pot fi efectuate în timp sub mai multe forme :
a) o singură plată ;
b) serii de plăţi egale ;
c) serii de plăţi inegale ;
d) alte tipuri (continue etc.)
24
Determinarea valorii în timp a banilor se face luând în

considerare modalitatea de efectuare a plăţii dobânzii.
În acest sens sunt importante următoarele aspecte:
• perioadele de timp trebuie să fie întotdeauna egale;

• plăţile apar fie la începutul, fie la sfârşitul perioadei;
• se utilizează o rată fixă de dobândă compusă.
Este de menţionat faptul că în toate calculele de mai jos

perioadele de timp sunt exprimate în ani.
25
2. Valoarea viitoare a unei sume
Valoarea viitoare (VV) a unei sume, numită şi suma compusă, este
suma egală cu valoarea iniţială a sumei de bani la care se adaugă
dobânda acumulată, adică valoarea prezentă (VP) multiplicată cu (1
+ rata dobânzii). Ea reprezintă suma de bani pe care o va atinge o
investiţie la un moment în viitor (notat pe diagramă cu V), la o rată
fixă de dobândă compusă.
Procesul prin care se ajunge de la valoarea prezentă VP (present

value – engl.) la valoarea viitoare VV (future value – engl.) a unei
sume de bani se numeşte compunere. Diferenţa dintre cele două
valori depinde de numărul de perioade de compunere şi de rata
dobânzii.
Valoarea viitoare pentru o singură plată se determină cu formula :
26
Termenul (1+i)n se numeşte factorul de compunere a valorii

viitoare pentru o rată a dobânzii i (mai este denumit şi coeficientul
de dobândă compusă sau factorul de fructificare). El arată ce
devine o sumă iniţială depusă la o rată a dobânzii i după n ani.
27
8
28
3. Valoarea prezentă a unei sume
Valoarea prezentă (VP) a unei sume, plătibilă după n ani în viitor,

este reprezentată de suma care, dacă ar fi disponibilă în momentul
prezent (notat P), ar creşte, astfel încât să atingă valoarea
respectivă în viitor.
Procesul de determinare a valorii prezente VP a unui flux de

numerar sau a unei serii de fluxuri de numerar se numeşte
procesul de actualizare (discontare), proces invers procesului de
compunere.
29
1
Termenul (1  i )n se numeşte factorul de actualizare sau
coefientul de discontare pentru o rată de actualizare i și n
perioade. El exprimă valoarea actuală a unei sume dintr-un an
viitor n pentru rata de actualizare i.
30
31
4. Anuități
Anuitatea este o serie de plăţi sau încasări egale ca valoare care
apar la intervale de timp egale.
În funcţie de momentul de efectuare a plăţilor (la începutul sau la

sfârşitul perioadei) există patru categorii de anuităţi:
a.anuităţi obişnuite – specifice seriilor de anuităţi în care sumele

apar la sfârşitul perioadei de timp;
b.anuităţi speciale (denumite şi datorate) – specifice seriilor de
anuităţi în care sumele apar imediat la începutul perioadei de timp;
c.anuităţi întârziate – specifice seriilor de anuităţi în care sumele
apar peste două sau mai multe perioade de timp la sfârşitul
perioadelor;
d.anuităţi perpetue (perpetuităţi) – plăţile anuale fixe se fac
perpetuu în timp.
32
5. Valoarea viitoare a unei anuități
Valoarea viitoare a unei anuităţi este suma pe care o va atinge
fluxul anual de plăţi viitoare, aşteptate sau promise, compuse la
momentul viitor (V) în funcţie de numărul de perioade de
compunere n şi de rata dobânzii i.
(1  i)n  1
Termenul   reprezintă factorul de compunere a unei anuităţi sau
 i 
coeficientul cumulativ de dobândă compusă. El arată ce devine după n ani o
sumă depusă constant în fiecare an al perioadei la o rată a dobânzii i.
33
34
6. Valoarea prezentă a unei anuități
Valoarea prezentă a unei anuităţi este suma reprezentând fluxul
anual de plăţi viitoare, aşteptate sau promise, actualizate la
momentul prezent la o rată a dobânzii i şi pe perioada n.
(1  i)n  1
Factorul  n 
se cheamă factorul de actualizare a unei anuităţi
 i(1  i) 
sau coeficientul cumulativ de discontare (actualizare). El arată valoarea actuală
a unei sume (încasată sau cheltuită) în mod constant în fiecare an al perioadei n
pentru rata de actualizare i.
35
36
7. Rambursarea capitalului împrumutat
Rambursarea capitalului se referă la procesul de restituire a
capitalului împrumutat prin efectuarea de plăţi periodice egale -
anuităţi. Tipul de împrumuturi care se recuperază în acest mod poartă
numele de împrumuturi amortizate. Anuităţile sunt formate din
două componente: o parte din suma împrumutată ce se înapoiază la
scadenţa convenită numită amortisment (sau principal) şi dobânda
aferentă sumei rămase de restituit la acel moment. În timp ce
valoarea amortismentului creşte, suma aferentă dobânzii scade,
anuitatea rămânând astfel constantă.
37
7. Rambursarea capitalului împrumutat
 i(1  i )n 
Factorul  n  se cheamă coeficientul de recuperare a capitalului
 (1  i )  1 
împrumutat şi arată suma anuală ce trebuie plătită în fiecare an al perioadei n
pentru rambursarea unui împrumut inclusiv dobânda la o rată a dobânzii i.
38
39
Vă mulțumesc !
Finanțe
Seminarul nr. 5
Risc și rentabilitate
Risc si rentabilitate
1.
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
Vă mulțumesc !
Finanțe
Seminarul nr. 6
Acțiuni și Obligațiuni
1. Emisiunea de acțiuni






Aplicația nr. 1
Capitalul unei Societăți pe Acțiuni este compus din 500.000 de
titluri a căror valoare bursieră este de 3 lei înainte de creșterea
capitalului. Societatea emite 100.000 de titluri suplimentare la
valoarea de 2,25 lei pe acțiune.
Să se determine:
a) Valoarea (teoretică) de piață a acțiunilor după majorarea
capitalului;
b) Numărul drepturilor de subscriere pentru a procura o acțiune
nouă;
c) Valoarea teoretică a drepturilor de subscriere;
d) Suma plătită pentru cumpărarea unei noi acțiuni atât de către
vechii acționari, cât și de către cei noi.
*Vintilă G., (2006), Gestiunea financiară a întreprinderii, EDP, București 9

Aplicația nr. 1
a) Valoarea (teoretică) de piață a acțiunilor după
majorarea capitalului:
N  V  n  E 500000  3  100000  2,25
VP    2,875 lei
Nn 500000  100000
b) Numărul drepturilor de subscriere pentru a procura o
acțiune nouă:
N 500000
n ds    5
n 100000
Acționarul vechi va trebui să prezinte 5 drepturi de

subscriere pentru a cumpăra o acțiune nouă la prețul de
2,25 lei.
Aplicația nr. 1
c) Valoarea teoretică a drepturilor de subscriere:

n 100000
ds  ( V  E )  ( 3  2,25 )  0,125 lei
Nn 600000
sau ds = V – VP = 3 – 2,875 = 0,125 lei
d) Un acționar vechi va plăti pentru o acțiune nouă

prețul de emisiune, respectiv 2,25 lei, diferența până la
2,875 lei reprezentând cele 5 drepturi de subscriere
acordate de societate pentru compensarea pierderii
generate de diminuarea cursului acțiunilor.
Aplicația nr. 1
Valoarea celor cinci ds = 5 x 0,125 = 0,625 lei

Valoarea de emisiune = 2,875 – 0,625 = 2,25 lei
Un acționar nou va plăti pentru cumpărarea unei noi

acțiuni suma de 2,875 lei reprezentând valoarea
teoretică a unei acțiuni după majorarea capitalului
(prețul de emisiune 2,25 lei plus 5 drepturi de
subscriere a câte 0,125 lei).

Aplicația nr. 2

Aplicația nr. 2

Aplicația nr. 2

Aplicația nr. 2

2. Emisiunea de obligațiuni
Împrumutul obligatar reprezintă forma de credit în

cadrul căreia intervin relaţii între, pe de o parte,
autorităţile de stat sau întreprinderi, în calitate de
debitori care emit obligaţiuni, şi, pe de altă parte,
deţinătorii de obligaţiuni, persoane fizice sau juridice, în
calitate de creditori care îşi cedează capitalul în scopul
obţinerii unor venituri sigure şi fixe.
17
Obligaţiunea este un titlu de credit reprezentând

datoria pe termen lung pe care o are emitentul
obligaţiunii faţă de cumpărătorul acesteia şi prin care
primul se angajează să plătească celuilalt o dobândă
fixă (numită cupon) pentru un anumit număr de ani
până la scadenţa datoriei şi să restituie împrumutul la
scadenţă. Respectiva datorie, spre deosebire de un
împrumut obişnuit, poate fi cumpărată sau vândută pe
piaţa financiară. Deci, o obligaţiune este în realitate un
împrumut conceput pentru a fi cumpărat şi vândut.
18
Acest împrumut este consemnat printr-un contract

între emitent şi investitor, adică între debitor şi creditor,
denumit contractul obligaţiunii, care conţine, în mod
normal, toate informaţiile corespunzătoare încheierii
unui contract de credit, anume: valoarea împrumutului;
rata dobânzii; eşalonarea plăţilor dobânzii; termenul
până la scadenţă; clauza de răscumpărare – dacă
există; clauza de restituire; refinanţarea; garanţiile.
19
Valoarea nominală este valoarea înscrisă pe obligaţiuni.

Obligaţiunea va avea înscrisă o dobândă numită şi dobândă
nominală. Încasarea valorii nominale a obligaţiunii se realizează la
scadenţă.
Beneficiul curent (cuponul de plată al dobânzii) reprezintă
dobânda înscrisă pe faţa obligaţiunii împărţită la preţul de piaţă al
obligaţiunii.
Valoarea dobânzii
Rentabilit atea curentă 
Pretul de piata al obligatiun ii
20
Notând cu Dat dobânda anuală totală, Pa – preţul de achiziţie,

VN – valoarea nominală şi n – numărul de ani până la scadenţă,
avem:
Pa - VN
Dat 
Rentabilitatea la scadenta  n
VN  Pa
2
21



25
*Vintilă G., (2006), Gestiunea financiară a întreprinderii, EDP, București
26
27
28
29
30
Aplicația nr. 3
31
Aplicația nr. 3
32
Aplicația nr. 3
33
Aplicația nr. 3
34
Aplicația nr. 3
35
Vă mulțumesc !

Fin Ante

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Fin Ante

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Finanțe

Obiectivul general al disciplinei

La stabilirea notei finale se iau în considerare :

Examenul final constă într-un test tip grilă cuprinzând

Finanțele reprezintă o ramură a științelor

Finanțele pot fi, în general, împărțite în trei

Finanțele publice se referă la sistemul fiscal,

Deosebiri* între diferitele economii naționale:

* Văcărel I., (2006), Finanțe publice, E.D.P., Buc., p.69

Structura mecanismului financiar cuprinde:

* Văcărel I., (2006), Finanțe publice, E.D.P., Buc., p.69 14

Finanțele publice se referă la procurarea

1. Funcția de alocare (fiscală) are ca obiect

* Văcărel I., (2006), Finanțe publice, E.D.P., Buc., p.69 16

3. Funcția de redistribuire (socială) vizează

* Văcărel I., (2006), Finanțe publice, E.D.P., Buc., p.69 17

Finanțele corporative au în vedere

* Văcărel I., (2006), Finanțe publice, E.D.P., Buc., p.69 18

Pe de altă parte, se consemnează modul de

* Văcărel I., (2006), Finanțe publice, E.D.P., Buc., p.69 20

b) Bugetul asigurărilor sociale de stat asigură

* Văcărel I., (2006), Finanțe publice, E.D.P., Buc., p.69 21

* Văcărel I., (2006), Finanțe publice, E.D.P., Buc., p.69 23

Necesitatea creșterii nivelului resurselor de

e) Asigurările de bunuri, persoane și

* Văcărel I., (2006), Finanțe publice, E.D.P., Buc., p.69 25

f) Fondurile companiilor sunt necesare pentru

* Văcărel I., (2006), Finanțe publice, E.D.P., Buc., p.69 26

Problema generală a finanţelor este aceea a acoperirii

Prin urmare, toţi sunt în egală măsură interesaţi de circulaţia

Agenţii excedentari deţin capacităţi de finanţare: prin

Agenţii deficitari au de acoperit anumite necesităţi de

Agenţii excedentari şi cei deficitari se întâlnesc rareori direct,

Din punct de vedere al duratei pe care se mobilizează

Din punct de vedere al emisiunii titlurilor, piața de capital se

a) Piața primară – este piața unde se creează și se emit

b) Piața secundară – odată ce vânzarea inițială a fost

Sunt instrumente cu ajutorul cărora statul

* Văcărel I., (2006), Finanțe publice, E.D.P., Buc., p.69 40

Sub aspect formal, bugetul de stat este o listă

Din punct de vedere juridic, el reprezintă o lege

Din punct de vedere economic, bugetul de stat

* Văcărel I., (2006), Finanțe publice, E.D.P., Buc., 4

În România există un sistem unitar de bugete în

* Văcărel I., (2006), Finanțe publice, E.D.P., Buc., 5

Bugetul de stat are un rol complex:

2) Rol economic – influențează dezvoltarea

* Văcărel I., (2006), Finanțe publice, E.D.P., Buc., 7

* Văcărel I., (2006), Finanțe publice, E.D.P., Buc.,

Soldul bugetului de stat – excedent sau deficit

* Văcărel I., (2006), Finanțe publice, E.D.P., Buc., 9

Procesul bugetar reprezintă ansamblul

Acest proces se derulează pe o bază legală,

* Văcărel I., (2006), Finanțe publice, E.D.P., Buc., 10

Caracteristicile procesului bugetar (1):

* Văcărel I., (2006), Finanțe publice, E.D.P., Buc., 11

Caracteristicile procesului bugetar (2) :

Etapele procesului bugetar :

1) Elaborarea proiectului de buget;

* Văcărel I., (2006), Finanțe publice, E.D.P., Buc., 13

În procesul bugetar sunt antrenate mai multe

* Stroe R., (2006), Finanțe, ASE., Bucuresti, 15

* Stroe R., (2006), Finanțe, ASE., Bucuresti, 16

* Stroe R., (2006), Finanțe, ASE., Bucuresti, 17