CURS NR.

FINANŢE ŞI CREDITARE
Capitolul 3. POLITICA FINANCIARĂ

3.1. Conceptul de politică financiară

3.2. Trăsăturile politicii financiare
3.3. Obiectivele politicii financiare
 3.1. Conceptul de politică financiară

Politica financiara nu trebuie confundată cu finanţele (deşi între

acestea există o legătură strânsă). Ea este o componentă principală a
politicii generale a unui stat.
Prin politică în general se înţelege activitatea desfăşurată de clasele,
păturile sau grupurile sociale în lupta pentru realizarea intereselor lor,
precum şi metodele şi mijloacele cu ajutorul cărora sunt promovate
aceste interese.
Prin politica financiară se înţelege totalitatea principiilor,
metodelor şi normelor financiare folosite pentru constituirea,
repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti ale statului în scopul
înfăptuirii obiectivelor sociale, economice etc.
Principalele componente ale politicii financiare sunt:
- metodele şi mijloacele concrete privind procurarea şi dirijarea
resurselor financiare;
 - instituţiile, instrumentele şi reglementările financiare utilizate de stat
pentru influenţarea proceselor economice şi a relaţiilor sociale într-o
anumită perioadă.
Fiind parte integrantă a politicii generale a statului, politica
financiară are un rol important în realizarea programelor de:
- dezvoltare economică;
- promovare a progresului tehnic şi stiintific;
- formare profesională;
- recalificare şi reîncadrare în muncă a şomerilor;
- ocrotire a sănătăţii populaţiei;
- protecţie socială;
- dezvoltare a culturii;
- apărare naţională etc.
Politica financiară stabileşte raporturile financiare dintre stat, pe
de o parte şi regii autonome, societăţi comerciale, instituţii publice,
cooperative, societăţi mixte, întreprinderi private şi populaţie, pe de altă
parte.
Deşi, în principal, politica financiară este determinată de sistemul
politico-economic, de legile economice care acţionează în societate şi de
interesele categoriilor sociale, totuşi ea diferă de la o ţară la alta în
funcţie de:
potenţialul economic al ţării;
nivelul de dezvoltare economică;
interesele pe care le exprima partidul (coaliţia) de la putere;
metodele de conducere a economiei naţionale;
condiţiile interne şi internaţionale.
Politica financiară acţionează nemijlocit în sfera repartiţiei,
respectiv asupra relaţiilor care iau naştere în procesul de constituire şi
dirijare a fondurilor publice de resurse financiare în scopul satisfacerii
nevoilor sociale. În funcţie de modul în care se realizează repartiţia, prin
dimensiunile şi destinaţia fondurilor constituite, ca şi prin obiectivele pe
care le urmăreşte, politica financiară influenţează şi celelalte faze ale
reproducţiei sociale: producţie, schimb şi consum.
Politica financiara promovată într-o anumită perioadă se defineşte
 Strategia în politica financiară cuprinde atât reglementările cu
caracter financiar (care stabilesc coordonatele politicii financiare pentru
o anumită etapă a dezvoltării economico-sociale), cât şi prognozele
financiare pe termen mai îndelungat.
Tactica în politica financiară cuprinde atât actele administrative
de programare in domeniul financiar, pe perioade scurte de timp, cât şi
măsurile concrete care se iau pentru realizarea obiectivelor stabilite, în
concordanţă cu cerinţele specifice fiecărei perioade.
Principalele domenii de manifestare a politicii financiare a
statului sunt:
- domeniul cheltuielilor publice;
- domeniul resurselor financiare publice, care vizează:
- veniturile ordinare, cu caracter fiscal şi nefiscal;
- resursele financiare extraordinare procurate prin împrumuturi
contractate - de stat, emisiuni monetare, privatizarea unor unităţi
economice;
domeniul creditului bancar;
- domeniul asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă.
Strategia în politica financiară cuprinde atât reglementările cu
caracter financiar (care stabilesc coordonatele politicii financiare
pentru o anumită etapă a dezvoltării economico-sociale), cât şi
prognozele financiare pe termen mai îndelungat.
Tactica în politica financiară cuprinde atât actele
administrative de programare in domeniul financiar, pe perioade
scurte de timp, cât şi măsurile concrete care se iau pentru realizarea
obiectivelor stabilite, în concordanţă cu cerinţele specifice fiecărei
perioade.
Principalele domenii de manifestare a politicii financiare a
statului sunt:
domeniul cheltuielilor publice;
domeniul resurselor financiare publice, care vizează:
- veniturile ordinare, cu caracter fiscal şi nefiscal;
- resursele financiare extraordinare procurate prin împrumuturi
contractate de stat, emisiuni monetare, privatizarea unor unităţi
economice;
- domeniul creditului bancar;
- domeniul asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă.
3.2. Trăsăturile politicii financiare

Politica financiară are câteva trasaturi caracteristice determinate de

obiectivele economice, sociale etc. ale ţării în fiecare etapa. Principalele
trăsături ale politicii financiare sunt:
- este o componentă a politicii generale a statului;
- influenţează şi celelalte faze ale reproducţiei financiare;
- trebuie să aibă o anumită strategie şi o anumită tactică;
- are un caracter dinamic;
- diferă de la o ţară la alta, în funcţie de: potenţialul economic, gradul de
dezvoltare, tipul de conducere a economiei ş.a.;
- domeniile în care se manifestă: cheltuieli publice, resurse financiare
publice, asigurări sociale, asigurări de bunuri, persoane şi răspundere
civilă, creditul bancar.
3.3. Obiectivele politicii financiare

I. În domeniul resurselor financiare publice, politica financiară

promovată trebuie să stabilească:
- volumul resurselor financiare publice;
- provenienţa resurselor financiare publice;
- numărul şi tipul canalelor (modalităţilor) de prelevare a
contribuţiei la fondurile publice;
- instrumentele (pârghiile financiare) de influenţare a proceselor
economice;
- veniturile care provin de la sectorul public;
- modalităţile de realizare a echilibrului financiar.

1. Volumul resurselor financiare publice este indicat de cuantumul

cheltuielilor publice aferente fiecarei perioade. Teoretic, organele de
decizie competente, aprobând aceste cheltuieli determină însuşi
volumul necesar de resurse financiare publice.
Însă, practic, între cererea de resurse financiare publice şi oferta de
resurse financiare publice nu există întotdeauna o concordanţă
deplină, fie cererea de resurse fiind mai mare decât oferta, fie invers.

Volumul resurselor financiare prelevate la fondurile publice

depinde de:
- gradul de dezvoltare economică a ţării; de regulă volumul
resurselor financiare prelevate la fondurile publice este cu atât mai
mare, cu cât economia unei ţări este mai puternică, iar activitatea
desfăşurată de agenţii economici, mai eficientă;
- soluţiile adoptate de autorităţile publice cu privire la modul de
satisfacere a nevoilor sociale şi de finanţare a cheltuielilor pe care le
antrenează.
2. În ceea ce priveşte provenienţa resurselor financiare publice,
teoretic, organele de decizie au două alternative, respectiv:
- fie să opteze pentru folosirea de resurse interne, care pot fi
procurate pe plan naţional;
- fie să apeleze la resurse externe.
În orice ţară, indiferent de dimensiuni şi grad economic de dezvoltare,
satisfacerea nevoilor sociale se bazează, în primul rând, pe forţele sale
proprii şi numai în subsidiar pe mijloace străine.
Resursele financiare publice interne pot proveni, în proporţii diferite, de
la sectorul public, privat sau de la populaţie, în funcţie de structura din
economie.
Organele de decizie pot promova fie o politică financiară care să
trateze identic pe toţi agenţii economici, indiferent de forma de
proprietate, adică la venituri egale, contribuţia financiară este identică,
fie o politică financiară preferenţială care să favorizeze o anumită formă
de proprietate, pe baza diferenţierii contribuţiei în funcţie de forma de
proprietate, dimensiunea agentului economic, ramura căreia îi aparţine,
zona geografică unde este amplasat etc.
În privinţa persoanelor fizice, diferenţierea contribuţiei, larg
aplicată în prezent, se face în funcţie de:
- puterea contributivă a plătitorului, exprimată prin mărimea averii şi
volumul veniturilor;
 - situaţia personală a plătitorului (necăsătorit/căsătorit, văduv,
divorţat, cu sau fără copii sau alte persoane în întreţinere etc.);
- capacitatea de muncă a plătitorului (integrală, parţială,
incapacitate totală);
- grupa socio-profesională căreia îi aparţine.
3. O altă problemă de politică financiară se referă la numărul şi
tipul canalelor de prelevare a contribuţiei la fondurile publice.
În ceea ce priveşte numărul canalelor de prelevare, în practică
se utilizează mai multe canale, de ordinul unităţilor sau chiar al
zecilor (mai multe impozite, taxe şi contribuţii).
În privinţa tipului canalelor, contribuţia poate îmbrăca
următoarele forme:
- impozite şi taxe stabilite în mod individual pe persoane fizice şi
juridice, în funcţie de venit (profit), avere (activ net) sau de alte
criterii, şi percepute la termene stabilite dinainte;
- impozite şi taxe percepute la vânzarea de bunuri, la prestările de
servicii, la importul sau exportul de produse etc., fără ca acestea să
fie repartizate, dinainte, pe plătitori.
4. Impozitele şi taxele constituie nu numai canale de prelevare a unor
resurse financiare la fondurile publice, ci şi instrumente (pârghii
financiare) de influenţare a proceselor economice. De aceea, ele
trebuie concepute astfel încât:
- să incite agenţii economici la efectuarea de investiţii productive în
anumite ramuri (subramuri) economice, la crearea de noi locuri de
muncă, la ridicarea nivelului calitativ şi al competitivităţii produselor;
- să stimuleze producătorii agricoli să crească producţia agricolă pentru
acoperirea nevoilor pieţei interne şi pentru export;
- să frâneze scoaterea terenurilor din circuitul agricol şi silvic ş.a.
5. Politica promovată în domeniul resurselor financiare publice trebuie
să stabilească volumul şi provenienţa resurselor ce pot fi mobilizate
de stat, în condiţii normale, la fondurile publice de resurse financiare,
metodele de prelevare ce urmează a fi utilizate, precum şi obiectivele ce
trebuie atinse de instrumentele fiscale folosite în procesul constituirii
fondurilor respective.
6. În cadrul politicii financiare a statului, un loc important ocupă
problema echilibrului financiar. Organele de decizie trebuie să-şi
fixeze poziţia în legătură cu eventualele neconcordanţe care apar între
volumul cheltuielilor care ar trebui acoperite de la fondurile publice de
resurse financiare şi volumul resurselor posibil de mobilizat. Atunci când
organele de decizie sunt adepte ale unei politici de echilibru financiar,
pentru acoperirea eventualelor deficite acestea contractează împrumuturi
de stat, evitând apelul la emisiunea monetară care provoacă fenomene
inflaţioniste. În situaţia în care autorităţile publice consideră deficitele
bugetare ca un fenomen normal sau le folosesc în mod deliberat pentru
acoperirea diferenţei dintre cheltuielile şi veniturile publice, acestea
folosesc împrumuturile de stat interne sau externe, iar în unele ţări şi
împrejurări apelează la emisiunea monetară.
II. Obiectivele politicii financiare în domeniul cheltuielilor publice
sunt:
- să stabilească mărimea, destinaţia şi structura optimă ale cheltuielilor
publice;
 - să definească obiectivele care trebuie atinse prin efectuarea
diferitelor categorii de cheltuieli;
- să precizeze căile, metodele şi instrumentele care trebuie folosite
pentru ca obiectivele respective să fie realizate cu minim de efort
financiar (cu resurse financiare cât mai puţine).
Politica financiară presupune şi analiza critică a rezultatelor obţinute
prin promovarea acesteia în vederea corectării eventualelor greşeli.
Experienţa ultimelor decenii din ţările dezvoltate, dar şi din alte
ţări care au optat pentru democraţie şi economie de piaţă a
individualizat următoarele cinci obiective generale ale politicii
economice:
- creşterea economică,
- ocuparea forţei de muncă,
- stabilitatea preţurilor,
- echilibrul extern,
- controlul deficitului bugetar (controlul datoriei publice).