Capitolul 7

Politica financiară
7.1. Conceptul de politică financiară
Politica financiară este o componentă a politicii generale ce exprimă totalitatea principiilor,
metodelor și normelor financiare folosite cu ocazia constituirii, repartizării și utilizării
fondurilor bănești ale statului în scopul înfăptuirii obiectivelor sociale, economice etc.

Politica financiară stabilește raporturile financiare dintre stat, pe de o parte și regii autonome,
instituții publice, societăți mixte, private și populație, pe de altă parte.

Politica financiară trebuie să aibă:

 un obiectiv ( ce vizează constituirea și utilizarea fondurilor publice așa încât să se

asigure îndeplinirea corespunzătoare a funcțiilor statului) ;
 un sistem restricțional în care se acționează pentru atingerea acestui obiectiv (
reprezentat, pe de o parte, de capacitatea economiei de a oferi venituri statului, iar pe
de altă parte, de nivelul nevoilor reale );
 metode corespunzătoare de realizare (ex: tehnici fiscale, reprezentate de o varietate
de impozite și taxe, cu o diversitate de dimensionări).

Principalele domenii de manifestare:

 domeniul cheltuielilor publice;

 domeniul resurselor financiare publice, care vizează:
• veniturile ordinare, cu caracter fiscal și nefiscal
• veniturile extraordinare procurate prin împrumuturi contractate de stat,
emisiuni monetare, privatizarea unor unități economice;
 domeniul creditului bancar;
 domeniul asigurărilor de bunuri, persoane și răspundere civilă.

Domeniile de manifestare a politicii financiare sunt strâns legate între ele , se întrepătrund și
se completează reciproc.

Politica financiară diferă de la o țară la alta în funcție de:

 potențialul economic al țării,

 de nivelul de dezvoltare economică,

 de contextul intern și internațional.

1
Politica financiară prezintă anumite caracteristici specifice determinate de obiectivele
economice, sociale etc. ale țării:

 caracterul științific;
 caracterul realist;
 caracterul umanist;
 contribuția la realizarea independenței și suveranității naționale;
 contribuția la colaborarea și cooperarea pe plan internațional;
 o anumită independență față de politica statului în alte domenii de activitate, deoarece
are obiective proprii și utilizează instrumente și procedee specifice.

Politica financiară are un rol semnificativ în realizarea programelor:

 de dezvoltare economică;
 de promovare a progresului tehnic și științific;
 de formare profesională, recalificare și reîncadrare în muncă a șomerilor;
 de ocrotire a sănătății populației;
 de protecție socială;
 de dezvoltare a culturii;
 de apărare națională ș.a.

7.2. Componentele politicii financiare

Prin conținutul ei, politica financiară este strâns legată de celelalte componente ale politicii
economice, întrucât înscrierea în programul de guvernare al unor priorități (ex: reducerea
inflației, reducerea șomajului) trebuie să găsească corespondent în finanțarea acestor
obiective. Pornind de la accepțiunea largă dată finanțelor, relativ sub formă bănească apărută
în procesul de mobilizare și repartizare a resurselor, și conținutul politicii financiare este mai
cuprinzător, în sensul că politica financiară are mai multe componente.

Politica fiscală cuprinde ansamblul instrumentelor, procedurilor, reglementărilor privind

stabilirea și perceperea prelevărilor obligatorii, operațiile, activitățile și veniturile
impozabile, regimul exonerărilor și reducerilor de impozite sau cel al subvențiilor, conturând
modul de a realiza redistribuirea produsului creat între sfere de activitate, ramuri de
activitate, entități administrativ- teritoriale.

Politica fiscală este forma politicii economice care se referă la stabilirea proporțiilor dintre
impozitile directe și cele indirecte, la ponderea impozitelor și taxelor în venituri, în scopul
influențării dezvoltării economice și a politicii sociale.

2
Politica fiscală poate influența derularea proceselor economico-financiare și implicit evoluția
întregii societăți. La rândul ei, politica fiscală este condiționată de mediul economic, de starea
economiei, raporturile dintre sectorul public și cel privat, de nivelul veniturilor
contribuabililor, de gradul de disciplină financiară ș.a.

Deciziile de politică fiscală trebuie concertate cu cele de politică bugetară, monetară, inclusiv
cu politica de prețuri și cea de ocupare a forței de muncă.

Politica bugetară cuprinde deciziile cu privire la formarea, repartizarea și utilizarea

resurselor financiare publice pentru acoperirea cheltuielilor bugetare, inclusiv finanțarea
deficitului bugetar, folosind ca principal instrument bugetul public, atât pentru redistribuirea
P.I.B., cât și în scopul influențării dezvoltării durabile a societății.

Politica monetară cuprinde deciziile și acțiunile băncii centrale ce vizează cererea și oferta
de monedă, derularea circulației monetare, asigurarea echilibrului monetar și menținerea
puterii de circulație a monedei, inclusiv instrumentele de politică monetară pentru realizarea
unor obiective ale politicii monetare ( obiectivul primordial fiind cel al stabilității prețurilor).

În mod incontestabil, se consideră că politica macroeconomică este reprezentată de două

componente importante, de realizarea cărora, ca de altfel și de acțiunea cărora, depinde
realizarea politicii macroeconomice: politica fiscală și politica monetară.

La acestea se adaugă și alte politici, precum politica valutară, dacă o considerăm oarecum
independentă față de politica monetară, ca urmare a importanței deosebite și a implicațiilor
generate la nivelul economiei de modificările cursului de schimb al monedei naționale.

Politica valutară cuprinde modalitățile de procurare și utilizare a resurselor valutare și

echilibrarea balanței de plăți externe, formarea rezervelor de valută, evoluția cursului de
schimb și efectuarea tranzacțiilor pe piețele financiar-valutare etc.

Măsurile de orientare a dezvoltării economice, cele de ajustare macroeconomică și structurală,

precum și sistemul impozitelor și taxelor practicate de stat, se reflectă și în politica financiară
a întreprinderii.

Politica financiară a întreprinderii (firmei) se referă la procurarea și utilizarea resurselor

bănești în scopul îndeplinirii obiectivelor proprii.

Politica financiară a întreprinderii este concepută și aplicată în acord cu nevoile de funcționare

ale firmei, dar, concomitent, se află în corespondență cu politica financiară a statului.

3
7.3. Obiectivele politicii financiare
Politica financiară promovată într-o anumită perioadă deține elemente specifice și acțiuni cu
caracter strategic și tactic, concretizate prin decizii privind realizarea unor obiective pe
termen îndelungat și de amploare.

Strategia financiară:

→ cuprinde reglementările cu caracter financiar (care stabilesc coordonatele politicii

financiare pentru o anumită etapă a dezvoltării economico-sociale) și prognozele financiare
pe termen îndelungat.

Tactica financiară:

→ cuprinde actele administrative de programare în domeniul financiar, pe perioade scurte de

timp, precum și măsurile concrete privind realizarea obiectivelor stabilite, în concordanță cu
cerințele specifice fiecărei perioade.

I.În domeniul resurselor financiare publice, politica financiară stabilește:

 volumul resurselor financiare publice;

 proveniența resurselor financiare publice;
 numărul și tipul canalelor de prelevare a contribuției la fondurile publice;
 instrumentele de influențare a proceselor economice,
 veniturile care provin de la sectorul public;
 modalitățile de realizare a echilibrului financiar.

Volumul resurselor financiare publice este indicat de cuantumul cheltuielilor publice

aferente fiecărei perioade. Între cererea și oferta de resurse financiare publice nu există
întotdeauna o concordanță deplină, cel mai adesea cererea de resurse fiind mai mare decât
oferta. Volumul resurselor prelevate la fondurile publice depinde de:

• nivelul de dezvoltare economic al țării, volumul resurselor financiare fiind cu atât mai
mare, cu cât economia statului este mai puternică, iar activitățile agenților economici,
mai eficiente;
• soluțiile adoptate de autoritățile publice cu privire la modul de satisfacere a nevoilor
sociale și de finanțare a cheltuielilor pe care le antrenează.

Sub aspectul provenienței resurselor financiare publice, organele decizionale au două

alternative:

• resursele interne, procurate pe plan național, în proporții diferite, din sectorul public,
privat sau de la populație, în funcție de structura economiei; resursele externe.

4
Indiferent de dimensiunea țării sau de nivelul său de dezvoltare economic, satisfacerea
nevoilor sociale se bazează, în principal, pe forțele sale proprii și doar în subsidiar pe
mijloacele străine atrase.

În contextul unei diversități a canalelor (mijloacelor) de prelevare a resurselor financiare

la fondurile publice utilizate în practică, contribuția poate îmbrăca următoarele forme:

• impozite și taxe stabilite în mod individual pe persoane fizice și juridice, în funcție de

venit sau avere, și percepute la termene stabilite;

• impozite și taxe percepute la vânzarea de bunuri, la prestările de servicii, la importul

sau exportul de produse etc.

Instrumentele (pârghiile financiare) de influențare a proceselor economice (impozitele și

taxele ) trebuie concepute astfel încât să stimuleze agenții economici: în efectuarea de
investiții productive în anumite ramuri și subramuri economice pentru acoperirea nevoilor
pieței interne, precum și pentru export, în crearea de noi lucuri de muncă, în ridicarea
nivelului calitativ și competitivității produselor.

Volumul și proveniența resurselor ce pot fi mobilizate de către stat, în condiții normale, la

fondurile publice de resurse financiare, stabilite prin politica financiară promovată, trebuie
corelate cu metodele de prelevare utilizate, precum și cu obiectivele ce trebuie îndeplinite.

Problema echilibrului financiar ocupă un loc important în cadrul politicii financiare a

statului, organele de decizie trebuind să-și fixeze poziția în legătură cu eventualele
neconcordanțe care apar între volumul cheltuielilor estimat de acoperit și volumul resurselor
posibil de mobilizat.

• În situația în care organele decizionale sunt adepte ale unei politici de echilibru
financiar, pentru acoperirea eventualelor deficite ele contractează împrumuturi de stat,
evitând apelul la emisiunea monetară cu efect asupra fenomenului inflaționist,
• În situația în care autoritățile publice consideră deficitele bugetare ca un fenomen
normal sau le folosesc în mod deliberat pentru acoperirea diferenței dintre cheltuielile
și veniturile publice, ele folosesc împrumuturile de stat interne sau externe, iar în unele
țări și împrejurări apelează la emisiunea monetară.

II. În domeniul cheltuielilor financiare politice, obiectivele politicii financiare vizează:

 stabilirea mărimii, destinației și structurii optime ale cheltuielilor publice;

 stabilirea obiectivelor de îndeplinit prin efectuarea diferitelor tipuri de cheltuieli;

5
  stabilirea căilor, metodelor și instrumentelor ce trebuie folosite pentru ca obiectivele
propuse să fie realizate cu minimum de efort financiar.

Experiența ultimelor decenii din țările dezvoltate, dar și din alte țări care au optat pentru
democrație și economie de piață a individualizat următoarele cinci obiective generale ale
politicii economice: creșterea economică, ocuparea forței de muncă, stabilitatea prețurilor,
echilibrul extern, controlul deficitului bugetar și al datoriei publice.