Ifme 1 2 3 4

Integrare financiar-monetară europeană 1
CAPITOLUL 1
TEORIA INTEGRĂRII ECONOMICE
Cuprins
1.1. Conceptul de integrare

1.2. Formele integrării economice
Obiective:
▪ Însuşirea unor concepte fundamentale din domeniul integrării economice;
▪ Cunoaşterea formelor integrării economice;
▪ Înţelegerea necesităţii integrării europene.
Cuvinte cheie: integrare, integrare economică, zonă de liber schimb,

uniune vamală, piaţă comună, uniune monetară
1.1. Conceptul de integrare
Termenul de integrare provine în limba română, ca şi în engleză,

franceză, spaniolă sau germană, din limba latină, din integro, integrare,
integratio, cu semnificaţia de reunire a unor părţi într-un întreg.
Dacă utilizarea sa a fost mai întâi în matematică, treptat termenul
începe să fie folosit în domeniul ştiinţelor economice. Sensul său iniţial în acest
caz este de integrare industrială, pe verticală sau pe orizontală, adică relaţii
speciale între furnizori şi clienţi, respectiv între firme de acelaşi profil.
Există de fapt o întreagă familie de cuvinte utilizate la un moment dat
cu înţeles asemănător termenului de integrare economică: apropiere
economică, cooperare economică, colaborare economică, uniune economică
etc.
Într-o definiţie consacrată, prin integrare se înţelege un proces
economic care constă în aplicarea unor măsuri care să conducă la eliminarea
discriminărilor între entităţi economice aparţinând unor state naţionale
diferite.
Integrarea economică este un proces de eliminare a frontierelor

economice dintre două sau mai multe economii naţionale şi se referă atât la
integrarea pieţelor, cât şi a politicilor economice.
Jan Tinbergen a introdus în anul 1954 conceptele de integrare pozitivă
şi negativă:
▪ prin integrare pozitivă este desemnat transferul unor competenţe naţionale
către instituţii comune (supranaţionale), sau exercitarea lor în comun;
▪ conceptul de integrare negativă se referă la eliminarea discriminărilor din
politicile economice naţionale, sub supraveghere instituţionalizată
supranaţională.
Integrarea economică nu trebuie privită ca un scop în sine, ci ca un
mijloc de atingere a unor obiective, în primul rând economice, dar şi sociale
sau politice, deloc de neglijat fiind creşterea concurenţei în spaţiul comun creat.
Integrarea economică se realizează având la bază o serie de principii,
cum ar fi:
1. circulaţia liberă a factorilor de producţie;
2. crearea unui spaţiu economic comun;
3. consumarea resurselor în comun, asigurându-se astfel o eficienţă
economică şi socială maximă;
4. realizarea unei uniuni vamale;
5. realizarea unor politici comune în domeniile economic, financiar, monetar
şi social.
1.2. Formele integrării economice
Studiul teoretic al integrări economice a fost marcat de experienţa

europeană, însă forme de integrare economică (mai puţin avansate) se regăsesc
astăzi pe toate continentele.
În literatura de specialitate a rămas de referinţă prima abordare (în cinci
etape) a integrării economice, schiţată de Bela Balassa în anul 1961, fiind
identificate cinci forme de integrare economică:
1. zona de liber schimb;
2. uniunea vamală;
3. piaţa comună;
4. uniunea economică;
5. integrarea economică totală.
Alte abordări în clasificarea formelor integrării economice

Într-o abordare mai largă1, se disting mai multe forme (stadii) de integrare
economică, în funcţie de criterii economice, politice, geografice sau structurale, şi de măsura
în care sunt atinse obiective în plan economic, social şi politic. Astfel, sunt identificate trei
forme de integrare economică premergătoare zonei de liber schimb: 1. colaborarea
economică;2. cooperarea economică; 3. clubul de comerţ preferenţial.
1. Colaborarea economică, care poate fi regională sau globală, cuprinde ansamblul
relaţiilor economice dintre state, incluzându-le atât pe cele bilaterale cât şi pe cele
multilaterale.
2. Cooperarea economică este o formă bazică de apropiere între două sau mai multe
state, care participă în comun la realizarea unui obiectiv economic concret. Ea este, sub
raportul complexităţii, una din formele incipiente de integrare economică, fiind limitată la
anume domenii, precizate prin acorduri interstatale. De altfel, cooperarea economică nu
1
Luţaş Mihaela, Integrarea economică europeană, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pp.
33-36.
trebuie privită obligatoriu ca un pas, intermediar, spre integrarea economică, ea putându-se

dezvolta autonom, urmărindu-se şi în acest caz o valorificare superioară a complementarităţilor
economiilor unor state situate de regulă, din punct de vedere geografic, în vecinătate.
3. Clubul de comerţ preferenţial reprezintă o asociere între două sau mai multe state
care îşi reduc reciproc taxele vamale la importul de bunuri, păstrând neschimbat nivelul
acestora faţă de ţările terţe. Cel mai cunoscut exemplu este CEFTA, Central European Free
Trade Agreement, deşi denumirea sugerează o zonă de liber schimb.
CEFTA - Central European Free Trade Agreement
Acordul Central European de Comerţul Liber a fost semnat la 21 decembrie 1992 la
Cracovia şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993. Ţărilor fondatoare, Cehia, Polonia, Slovacia
şi Ungaria (numite şi Grupul ţărilor de la Vişegrad), li s-au adăugat ulterior Slovenia (1
ianuarie 1996), România (1 iulie 1997), Bulgaria (1 ianuarie 1999), Croaţia (din 1 ianuarie
2003), Macedonia (27 februarie 2006). Cu excepţia Macedoniei, nici una dintre aceste ţări nu
mai este în prezent membră, din cauza incompatibilităţii cu postura de membru al UE
(nefăcând parte din acquis-ul comunitar).
În urma noului Acord central european de comerţ liber, semnat la 19 decembrie
2006 la Bucureşti (în baza unei propuneri a României din august 2005), au fost primiţi drept
membri: Republica Moldova, Serbia (inclusiv Kosovo, ulterior UNIAMK - United Nations
Interim Administration Mission in Kosovo, iar din 2008 auto-proclamata Republica Kosovo,
figurând separat), Muntenegru, Bosnia şi Herţegovina şi Albania. Preşedenţia este asigurată
prin rotaţie; România a deţinut preşedenţia în anul 2006. În anul 2007 a fost stabilită
următoarea ordine de rotaţie: Macedonia în 2007, Republica Moldova în 2008, Muntenegru în
2009, Serbia în 2010,Kosovo 2011, Albania 2012, Bosnia şi Herţegovina în 2013, Croaţia în
2014.
Tabelul nr. 1.1. Ţările participante la CEFTA

Data aderării la Data părăsirii
Participanţi CEFTA
CEFTA CEFTA
Polonia 1993 2004
Ungaria 1993 2004
Cehia
2 1993 2004
Cehoslovacia
Slovacia
Slovenia 1996 2004
România 1997 2007
2
Acordul a fost semnat in decembrie 1992 de catre Cehoslovacia, care s-a divizat, de la 1
ianuarie 1993 in Cehia si Slovacia.
Data aderării la Data părăsirii

Participanţi CEFTA
CEFTA CEFTA
Bulgaria 1999 2007
Croaţia 2003 2013
Republica Macedonia 2006 —
Bosnia şi Herţegovina 2007 —
Moldova 2007 —
Serbia 2007 —
Muntenegru 2007 —
Albania 2007 —
Kosovo 2007 —
1. Zona de liber schimb, cunoscută şi sub denumirea de zonă de

comerţ liber, reprezintă o formă mai evoluată de integrare, în care ţările
partenere (membre) elimină toate obstacolele comerciale dintre ele (taxe
vamale de import, restricţii cantitative/contingentări, barierele tarifare şi
netarifare), realizând o circulaţie liberă a produselor. În acelaşi timp, fiecare
stat aderent la acordul de instituire a zonei de comerţ liber îşi păstrează
independenţa politicii vamale faţă de ţările terţe (neparticipante).
În această categorie se înscriu mai mult asociaţii, datând încă din anii
1960. Printre cele mai cunoscute de zone de liber schimb se numără:
▪ Asociaţia Europeană a Liberului Schimb, AELS (cunoscută şi sub numele
de EFTA – European Free Trade Agreement). A fost creată la 3 mai 1960,
în urma Convenţiei de la Stockholm din 4 ianuarie 1960, ca o alternativă,
pentru statele care nu au dorit, sau nu li s-a permis, aderarea la CEE. Ţările
fondatoare au fost Austria, Danemarca, Elveţia, Marea Britanie,
Norvegia, Portugalia şi Suedia, ulterior alăturându-li-se Finlanda (mai
întâi ca membru asociat, din martie 1961), Islanda şi Lichtenstein. În

prezent, în urma aderării succesive la UE ale unor membri, au mai rămas în
AELS: Elveţia, Islanda, Lichtenstein şi Norvegia;
▪ Acordul de Comerţ Liber dintre SUA, Canada şi Mexic, NAFTA (North
American Free Trade Agreement - NAFTA) încheiat în anul 1993 şi intrat
în vigoare la 1 ianuarie 1994;
▪ Spaţiul Economic European, a fost creat în urma Acordului privind Spaţiul
Economic European încheiat la 2 mai 1992 între Comunitatea Europeană şi
majoritatea ţărilor AELS (prin referendum, Elveţia a refuzat aderarea la
SEE), şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994. Acordul SEE stipulează că
orice nou stat al UE trebuie să ceară aderarea la SEE. Negocierile pentru
extinderea SEE, ca urmare a aderării României şi Bulgariei la UE au
început încă din iulie 2006, cele două ţări devenind membre SEE de la 1
august 2007, în urma unui acord semnat la 25 iulie 2007.
▪ Acordul de Liber Schimb Aprofundat şi Cuprinzător dintre Uniunea
Europeană şi Republica Moldova, parte a Acordului de Asociere UE -
Republica Moldova, semnat la Vilnius, în cadrul summit-ului din toamna
anului 2013.
Alte zone de liber schimb sunt:
▪ Asociaţia Latino-Americană a Liberului Schimb (la care au participat
Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Columbia, Ecuador, Mexic, Paraguay,
Peru, Uruguay şi Venezuela), în prezent desfiinţată;
▪ Asociaţia de Liber Schimb din Caraibe – CARIFTA, a fost creată în urma
Acordului Dickenson Bay semnat la 15 decembrie 1965 de Antigua,
Barbados, Guyana şi Trinidad-Tobago, cărora li s-au adăugat la 1 iulie
1968, Dominica, Granada, Saint-Kitts & Nevis, Santa-Lucia şi Saint-
Vincent, la 1 august 1968 Jamaica şi Montserrat, iar în 1971 Belize. A fost

înlocuită în anul 1973 de Comunitatea Caraibeană (CARICOM);
▪ Acordul CER sau ANZCER (Australia and New Zeeland Closer Economic
Relations and Trade Agreement - Acordul Comercial de Relaţii Economice
mai strânse dintre Australia şi Noua Zeelandă), în vigoare din anul 1983;
▪ Acordul SAFTA – Singapore–Australia Free Trade Agreement, intrat în
vigoare la 28 iulie 2003;
▪ Acordul TAFTA – Thailand-Australia Free Trade Agreement, intrat în
vigoare la 1 ianuarie 2005;
▪ Acordul AUSFTA – Australia-United States Free Trade Agreement, intrat
în vigoare la 1 ianuarie 2005;
▪ Acordul privind zona de comerţ liber din Asia de Sud, South Asian Free
Trade Area, semnat pe 6 ianuarie 2004 la Islamabad, între Bangladesh,
Bhutan, India, Maldive, Nepal, Pakistan şi Sri Lanka.
2. Uniunea vamală constă în înlăturarea tuturor obstacolelor
(barierelor) din calea comerţului între ţările participante, dar în plus faţă de
libera circulaţie a mărfurilor – care se obţine şi în cazul zonelor de comerţ liber
– se elaborează şi se aplică un tarif vamal extern comun3 opozabil terţilor, iar
legislaţia vamală se uniformizează.
Uniunea vamală şi integrarea politică

Uniunea vamală este, în mod firesc, un pas premergător unei integrări politice.
Aceasta a fost de exemplu evoluţia primei uniuni vamale sub raport istoric, zollvereign-ul
german, rezultatul Acordului din anul 1834 de înlăturare a barierelor vamale dintre cele 18,
apoi 25 de state prusace. Plecând de la integrarea economică (chiar sub această formulă
incompletă, uniunea vamală) uniunea politică germană este atinsă treptat, în anul 1871
constituindu-se statul german.
3
Statele membre CEE au adoptat tariful exterior comun în anul 1968.
Pe de altă parte, SUA şi Elveţia sunt exemple care ne arată că este posibilă şi situaţia
inversă, ca integrarea politică să fie premergătoare celei economice. Se ştie că, în cazul SUA,
pentru alinierea statelor federaţiei americane la prevederile Constituţiei din 1776 au fost
necesari peste 200 de ani, iar în Elveţia de la integrarea politică (din secolul XIV) până la cea
economică au trecut aproape cinci secole (până la sfârşitul secolului al XIX-lea).
3. Piaţa Comună reprezintă o formulă de integrare superioară uniunii

vamale, căreia i se adaugă libera circulaţie a factorilor de producţie peste
frontierele naţionale ale statelor membre (a capitalurilor şi a forţei de muncă).
În acest stadiu de integrare vorbim de realizarea celor patru libertăţi
fundamentale: libera circulaţie a bunurilor, a persoanelor, serviciilor şi
capitalurilor.
Complexitatea mutaţiilor antrenate face necesare dezvoltări
instituţionale, coroborate cu transferul unor decizi de la nivel naţional la
nivelul instituţiilor comune (supranaţionale) nou-create; în acelaşi context se
poate ajunge la promovarea unor politici naţionale de interes comun pentru
statele participante, în raport cu terţii.
În istoricul construcţiei comunitare europene, piaţa comună, ca etapă a
dezvoltării Comunităţilor Economice Europene (între 1969-1986), este un
exemplu elocvent. Dacă uniunea vamală este considerată o tranziţie spre piaţa
comună, piaţa comună a marcat sfârşitul uniunii vamale şi începutul uniunii
economice şi monetare4.
Un alt exemplu cunoscut de piaţă comună este MERCOSUR
(MERcado COmún del SUR) creată în anul 1991 prin Tratatul de la Asuncion,
de către Argentina, Brazilia, Paraguay şi Uruguay. Venezuela a semnat
4
Nechita Vasile, Integrare europeană, Editura Deşteptarea, Bacău, 1996, p. 17.
aderarea la 17 iunie 2006, iar Bolivia, Chile, Columbia, Ecuador şi Peru au

statutul de membri asociaţi.
4. Uniunea economică (şi monetară)5 reprezintă cea mai evoluată
formă de integrare economică pusă în practică până în prezent. Ea presupune,
pe lângă piaţa comună atinsă în stadiul anterior de integrare, o armonizare şi o
coordonare a politicilor economice naţionale, eliminarea acelor discriminări
anterior determinate (generate) de disparităţile politicilor naţionale. Dincolo de
aspectul general economic, presupus de uniunea economică, uniunea monetară
presupune o monedă comună – dacă nu unică – şi un curs valutar relativ stabil.
Dincolo de exemplul cunoscut, al Uniunii Europene, în lume există mai
multe asemenea forme de integrare economică avansată. Cea mai recentă dintre
acestea, Uniunea Economică Eurasia Eurasian Economic Union (EAEU or
EEU) a fost creată de către Belarus, Kazakhstan şi Rusia în baza unui tratat
semnat la 29 mai 2014 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 2015. Ulterior, pe 9
octombrie 2014 şi 23 decembrie 2014 au fost semnate tratatele de aderare
pentru Armenia şi Kyrgyzstan. Aderarea Armeniei a avut loc la data de 2
ianuarie 2015, pentru Kyrgyzstan fiind stabilită luna mai 2015. EEU, o piaţă
unică de 183 milioane de consumatori, si un PIB de peste 4.000 miliarde de
dolari SUA, pe lângă cele patru libertăţi fundamentale, implementează unele
politici comune supranaţionale prin instituţii similare UE: o Comisie, un
Consiliu, o Curte de Justiţie şi Banca de Dezvoltare Eurasia.
5. Uniunea economică totală (completă) odată atinsă, situaţia
economică şi comportamentul participanţilor sunt similare celor existente în
cadrul unei economii naţionale. Este ultimul stadiu al integrării, întâlnindu-se
5
Uneori, uniunea monetară este considerată o etapă separată – vezi Tabelul 1.2.
obligatoriu instituţii supranaţionale comune – abilitate să ia decizii obligatorii

pentru statele membre – care sunt sprijinite de o legislaţie comună şi de un
buget comun, piaţa financiar-bancară este omogenă, moneda unică, piaţa
comună iar politicile macroeconomice (monetare, fiscale, sociale etc.) comune.
Dacă primele formule de integrare economică pot fi parcurse firesc,
aproape de la sine, adâncirea integrării presupune eforturi deosebite, angajarea
pe acest drum impunând obligatoriu o coordonare a politicilor naţionale, dar şi
o apropiere, dacă nu un început de integrare, în plan politic (vezi tabelul
următor).
Din acelaşi tabel, rezultă şi o clasificare aparte a formelor integrării
economice, piaţa comună a mărfurilor fiind prezentată separat de piaţa comună,
eliminarea barierelor tarifare şi netarifare din calea comerţului liber fiind în
acest caz văzute distinct.
Tabelul nr. 1.2. Formele de integrare şi progresele presupuse de acestea

Politici
Eliminare
Elimina Cele Politici supranaţ
Tarif a
rea patru comune ionale +
Tipul de bloc vamal barierelor Moneda
barierel libertăţi (armonizar Constitu
economic extern comercial unică
or fundam ea ţie
comun e
tarifare entale politicilor) Europea
netarifare
nă
Zona de liber
X
schimb
Uniune
X X
vamală
Politici
Eliminare
Elimina Cele Politici supranaţ
Tarif a
rea patru comune ionale +
Tipul de bloc vamal barierelor Moneda
barierel libertăţi (armonizar Constitu
economic extern comercial unică
or fundam ea ţie
comun e
tarifare entale politicilor) Europea
netarifare
nă
Piaţa comună
X X X
a mărfurilor
Piaţa comună X X X X
Uniune
X X X X X
monetară
Uniune
X X X X X X
economică
Uniune
X X X X X X X
politică
Pentru diferitele stadii de integrare abordate se pot identifica unele

caracteristici comune:
1. Deşi pe plan intern, între ţările membre elimină discriminarea dintre
agenţii economici, pe plan extern, în raporturile cu agenţii economici din
afara spaţiului comun discriminările se menţin sau se introduc.
2. Presupun colaborarea între ţările participante, iar necesităţile de
armonizare devin imperioase şi aprofundarea colaborării inevitabilă pe
măsura atingerii unor stadii mai înalte de integrare. Apar astfel instituţii
comune supranaţionale, cu drept de decizie în problemele de interes
comun.
3. Reduc marja de acţiune în materie de politică naţională, proporţional cu
creşterea gradului de integrare, competenţa naţională de decizie fiind
transferată la nivel supranaţional, al organizaţiei. Treptat, pe măsura

integrării, în ceea ce priveşte conlucrarea între ţări, se parcurg mai multe
etape:
a. informarea reciprocă privind măsurile pe care ţările participante
intenţionează să le aplice;
b. consultarea partenerilor;
c. coordonarea acţiunilor, vizând aplicarea unor măsuri coerente
comune, chiar fără existenţa unor măsuri punitive în cazul neaplicării
lor;
d. unificare, instrumentele naţionale de acţiune sunt înlocuite sau
completate cu altele noi, restrângându-se în mod corespunzător
competenţa naţională în alegerea instrumentelor adecvate.
Formele de integrare economică nu au în primul rând caracter succesiv,
nu se condiţionează una pe cealaltă, iar experienţa occidentală ne arată că, în
practică, numărul de ani necesari parcurgerii unor etape de integrare economică
este variabil, şi că fenomenul numit „catching-up”, de ajungere din urmă, are
un fundament, fiind ţări care au parcurs etapele integrării europene mai rapid.
Acest aspect este încurajator şi din perspectiva aderării ţării noastre la Uniunea
Europeană.
Tabelul nr. 1.3. Numărul de ani necesari parcurgerii etapelor procesului de

integrare în Uniunea Europeană
Liberalizarea Nr. total
Piaţa Piaţa
sch. UEM de ani pt.
Comună Unică
Ţara comerciale (1993- parcurge-
(1958- (1986-
bilat. cu 1999) rea et.
1986) 1993)
produse ind. integrării
Liberalizarea Nr. total

Piaţa Piaţa
sch. UEM de ani pt.
Comună Unică
Ţara comerciale (1993- parcurge-
(1958- (1986-
bilat. cu 1999) rea et.
1986) 1993)
produse ind. integrării
Austria,
Finlanda şi 20 Neparcursă 3 3 26
Suedia
Spania 16 Neparcursă 7 6 29
Portugalia 13 Neparcursă 7 6 26
Grecia 20 5 7 6 38
Anglia,
Irlanda şi Neparcursă 13 7 6 26
Danemarca
Statele Neparcursă 28 7 6 41
fondatoare
Statele
central şi Neparcur- Neparcur-
8-10 Neparcursă 8-10
est- să să
europene
Printre potenţialele avantaje ale integrării economice se numără:

▪ liberalizarea pieţelor şi creşterea concurenţei între firme determină
creşterea eficienţei producţiei;
▪ economia de scară, permisă de creşterea dimensiunilor pieţei interne, dar şi
de reducerea costurilor, ca urmare a coordonării politicilor monetare şi
fiscale – acolo unde există o asemenea coordonare – duce la creşterea
producţiei;
▪ capacitatea de negociere crescută, determinată de dimensiunea mai mare a
zonei create, permite obţinerea unor condiţii mai bune în relaţiile
comerciale cu exteriorul6 (importuri mai ieftine, respectiv preţuri mai mari

la export);
▪ eforturile în comun pentru a obţine o mai bună utilizare a forţei de muncă, o
inflaţie mai scăzută, rate mai înalte de creştere economică, o balanţa
comercială echilibrată şi o mai bună distribuţie a veniturilor permit
atingerea acestor deziderate cu costuri mai reduse.
Trebuie însă de subliniat că participarea la o formă de integrare
economică nu este în sine o garanţie pentru un stat membru că va înregistra o
performanţă economică satisfăcătoare, sau mai bună decât în trecut. Deşi
integrarea nu este un panaceu pentru toate problemele economice, sau o
condiţie indispensabilă pentru succesul unei ţări, sunt argumente convingătoare
că din aceasta pot rezulta avantaje economice semnificative.
6
De exemplu, într-o dispută comercială între UE şi SUA, „ameninţările” europene cu sancţiuni
comerciale la adresa produselor americane au avut un efect mult mai mare decât dacă ar fi fost
adresate separat de o ţară membră, chiar de mărimea Germaniei sau Franţei.
Capitolul 2
ISTORICUL INTEGRĂRII EUROPENE
Cuprins
2.1. Ideea de Europă unită

2.2. Precursorii Uniunii Europene
2.3. Fundamentele juridice ale Uniunii Europene – tratatele europene
Obiective
▪ Cunoaşterea promotorilor ideii de Europă unită;
▪ Cunoaşterea principalelor etape parcurse de Uniunea Europeană în procesul
de integrare economică şi extindere până la UE 28;
▪ Înţelegerea dificultăţilor şi complexităţii procesului de integrare (economică)
europeană.
Cuvinte cheie: Planul Marshall, BENELUX, Tratatul de la Paris,

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, Comunitatea Economică
Europeană, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, Uniunea Europeană
2.1. Ideea de Europă unită
Crearea Comunităţilor Europene, primele forme concrete de

materializare a ideii de unitate europeană, are la bază „planul Schuman”, planul
ministrului de externe francez Robert Schuman.
Materializarea propunerilor sale are loc prin semnarea la Paris, în anul
1951, de către Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda, a
Tratatului de constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului
(Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951).
Dar, ideea de Europă unită este mult mai veche:
▪ în 1306, Pierre Dubois, consilier al ducelui de Burgundia, cere crearea unei
Federaţii Europene;
▪ la 1814, Saint-Simon propunea o construcţie europeană având drept

fundament alianţa dintre Franţa şi Anglia, sugerând crearea unui „mare
Parlament”;
▪ la 21 august 1849, în discursul său de deschidere la Congresul de Pace de la
Paris pe care l-a prezidat, Victor Hugo vorbea despre „Statele Unite ale
Europei”: „Va veni o zi când în care voi, Franţa, Italia, Anglia, Germania
voi toate naţiunile continentului, fără a vă pierde calităţile voastre distincte şi
glorioasa voastră individualitate, vă veţi topi într-o unitate superioară şi veţi
constitui fraternitatea europeană. Va veni o zi în care nu va mai exista nici
un câmp de luptă, în care pieţele se vor deschide comerţului şi spiritele se
vor deschide ideilor. Va veni o zi în care ghiulele şi bombele vor fi înlocuite
de voturi, de sufragiul universal al popoarelor, de veritabilul arbitraj al unui
senat suveran. Va veni o zi în care cele două grupuri imense: Statele Unite
ale Americii şi Statele Unite ale Europei, puse unul în faţa celuilalt, ţinându-
se de mână deasupra mărilor îşi vor schimba produsele, artele lor, geniile lor
ameliorând creaţia sub privirea Creatorului Suprem” şi „francezi, englezi,
belgieni, germani, ruşi, slavi, europeni, americani, ce avem de făcut pentru a
ajunge cât mai curând posibil la acea mare zi? Să ne iubim.”;
▪ la 17 iulie 1851, de această dată într-un discurs în Adunarea Legislativă a
celei de-a doua Republici din Franţa, tot Victor Hugo anticipa crearea
Statelor Unite ale Europei, astfel: „Poporul francez a tăiat din granit
indestructibil şi a pus chiar în mijlocul vechiului continent monarhic piatra
de temelie pentru acest imens edificiu al viitorului, care se va numi într-o zi
Statele Unite ale Europei!”
▪ în 1900, francezul Anatole Leroy-Beaulieu propunea crearea unei „Federaţii
Europene”;
▪ în 1922, un diplomat austriac, contele Richard Coudenhove-Kalergi

propunea crearea „Uniunii Pan-Europene”, după modelul SUA;
▪ în 1926, în cadrul Congresului de la Viena, reprezentanţii a 24 de state
propuneau crearea unei „Uniuni Europene”;
▪ la 7 septembrie 1929, Aristide Briand, ministrul de externe al Franţei şi
laureat al Premiului Nobel pentru pace în anul 1926, propunea în cadrul
Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor, întrunită la Geneva, un proiect de
constituire a „Uniunii Federale Europene”, formată din 27 state membre ale
Societăţii Naţiunilor, ce urmau să-şi păstreze suveranitatea;
▪ la 17 ianuarie 1931, într-o intervenţie în Comisia de Studiu pentru Uniunea
Europeană, la Geneva, Nicolae Titulescu analiza „căile practice de formare a
Uniunii Economice Europene”;
▪ la 19 septembrie 1946, Winston Churchill, prim-ministrul Marii Britanii,
într-un discurs la Universitatea din Zurich, lansa ideea construirii „Statelor
Unite ale Europei”, având ca punct de plecare reconcilierea franco-germană;
▪ la 5 iunie 1947, secretarul de stat american George Marshall, întru-un
discurs rostit la Universitatea din Harvard anunţa un plan de reconstrucţie a
Europei, pentru refacerea economiilor, inclusiv a foştilor inamici;
▪ la Congresul Europei, desfăşurat la Haga între 7 şi 11 mai 1948, cu
participarea a 800 de delegaţi din 19 ţări, se propunea crearea unei Adunări
Europene Constituante;
▪ la 5 mai 1949, Tratatul pentru crearea Consiliului Europei este semnat de
zece state: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea
Britanie, Norvegia, Olanda şi Suedia.
2.2. Precursorii Uniunii Europene
Deşi există forme mai vechi de manifestare a adeziunii faţă de ideea

unei Europe comune, cu o accentuare a lor în anii 1920-1930, de-abia după al
doilea război mondial sunt de remarcat evenimentele hotărâtoare în conturarea
procesului de integrare europeană.
În contextul unei Europe în mare măsură distrusă de război, şi cu o
lume în care se conturau două mari puteri (SUA şi URSS), în momentul în care
„războiul rece” şi „cortina de fier” se profilau, SUA a conştientizat necesitatea
de a avea o contrapondere pe baze economico-sociale. Acest lucru a fost
realizat prin intermediul planului Marshall, de dezvoltare a Europei după al
doilea război mondial.
În aceste condiţii, trei au fost mişcările integratoare care au servit ca
precedent construcţiei Pieţei Comune de mai târziu:
1. BENELUX;
2. Organizaţia Europeană de Cooperare Economică, OECE;
3. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, CECO;
Între „precursorii” Uniunii Europene de astăzi mai trebuie însă amintit
şi de:
4. Comunitatea Economică Europeană, CEE;
5. Comunitatea Europeană de Energie Atomică, CEEA sau EURATOM.
2.2.1. BENELUX
Din anul 1921, Belgia şi Luxemburg constituiseră Uniunea Economică

Belgo-Luxemburgheză (UEBL), în urma unui Tratat semnat la 25 iulie.
Încă din timpul celui de-al doilea război mondial, pe data de 21
octombrie 1943, la Londra, guvernele în exil ale Belgiei, Olandei şi
Luxemburgului au decis unirea economiilor lor într-o singură piaţă, prin
intermediul unui acord de cliring.
La 5 aprilie 1944, aceleaşi trei ţări semnează un acord de integrare
vamală, urmând ca intrarea sa în vigoare să fie amânată până la eliberarea
teritoriilor lor naţionale de sub ocupaţia germană1. Între obiectivele vizate de
uniunea vamală se numărau: libertatea comercială totală între cele trei state
semnatare, cu suprimarea taxelor vamale şi uniformizarea taxelor vamale
aplicate terţelor state.
Integrarea a fost concepută în patru etape, care ulterior au servit drept
inspiraţie în construcţia CEE şi implementarea politicii comerciale comune, de
aceea BENELUX a fost numită şi „laboratorul Pieţei Comune”.
La 3 februarie 1958, cele trei state semnează un Tratat de formare a
uniunii economice BENELUX (pentru 50 de ani), intrat în vigoare în 1960.
Diferenţa majoră dintre BENELUX şi CEE a fost în ceea ce priveşte
instituţiile create: instituţiile BENELUX erau caracterizate prin simplitate şi
competenţe strict tehnice, în timp ce instituţiile supranaţionale europene sunt
mult mai complexe şi au un număr mare de funcţionari.
1
De fapt, punerea în practică a Acordului s-a făcut la 1 ianuarie 1948.
De remarcat este faptul că instituţiile BENELUX continuă să existe şi

astăzi la Bruxelles, uniunea vamală dintre cele trei state nefiind practic
desfiinţată. Mai mult, la 17 iunie 2008, la Haga, a fost semnat noul Tratat
BENELUX, care schimbă şi numele oficial din Uniunea Economică
BENELUX în Uniunea BENELUX.
2.2.2. Organizaţia Europeană de Cooperare Economică
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, relaţiile economice şi

comerciale dintre ţările europene erau caracterizate printr-un bilateralism strict.
SUA, judecând situaţia economică europeană, a conştientizat că succesul
sprijinului economic şi financiar acordat Europei prin „Planul Marshall” (pe
care secretarul de stat George Marshall l-a anunţat pe 5 iunie 1947, într-un
discurs rostit în aula Universităţii Harvard), era condiţionat de o progresivă
liberalizare comercială, dar şi de o mai strânsă cooperare între ţările
europene, încurajând multilateralismul economic.
În aceste condiţii, la 16 aprilie 1948 a fost creată Organizaţia Europeană
de Cooperare Economică (OECE), la propunerea generalului George Marshall,
ca birou statistic pentru a coordona distribuirea ajutorului american în Europa.
OECE a avut iniţial 18 participanţi: Austria, Belgia, Danemarca,
Elveţia, Franţa, Germania de Vest (la început reprezentată de zonele de
ocupaţie americană şi britanică - cunoscute sub denumirea de Bizonă –
împreună cu zona de ocupaţie franceză), Grecia, Islanda, Irlanda, Italia,
Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia, Portugalia, Suedia, Turcia,
zona anglo-americană a Teritoriului liber Triest (până când a reintrat sub

suveranitate italiană).
La scurt timp este creată şi Uniunea Europeană de Plăţi (UEP), la
care au participat ţările membre ale OECE, dar şi ţări din Africa şi Asia. UEP,
intrată în vigoare la 1 iulie 1950 şi funcţională din 19 septembrie 1950,
cuprindea o zonă în care se derula aproximativ 70% din comerţul mondial şi
avea drept obiectiv compensarea-decontarea tranzacţiilor comerciale
intraeuropene.
OECE şi UEP au colaborat între ele şi au contribuit la redresarea
comerţului exterior şi la adâncirea cooperării între ţările europene, fiind practic
punctul de plecare în viitorul proces de integrare europeană. Colaborarea în
cadrul UEP nu a fost ferită de crize, UEP fiind desfiinţată în anul 1958.
După ce şi-a îndeplinit misiunea iniţială şi s-a finalizat implementarea
planului Marshall, OECE s-a transformat în anul 1961 în Organizaţia pentru
Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), axându-se pe promovarea
cooperării internaţionale între ţările industrializate (în baza Convenţiei de la
Paris din decembrie 1960 de cooperare şi dezvoltare economică, intrată în
vigoare la 30 septembrie 1961), urmărind in principal aspecte economice,
sociale şi de mediu.
OCDE, cu sediul la Paris, este în prezent o organizaţie internaţională
care are 30 de membri: Australia (1971), Austria, Belgia, Canada, Cehia
(1995), Coreea de Sud (1996), Danemarca, Elveţia, Finlanda (1969), Franţa,
Germania, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Japonia, Luxemburg, Marea Britanie,
Mexic (1994), Norvegia, Noua Zeelandă (1973), Olanda, Polonia, Portugalia,
Slovacia (2000), Spania, SUA, Suedia, Turcia şi Ungaria (1996). Dintre
acestea, majoritatea (24) sunt considerate de către Banca Mondială ca având un

venit ridicat, intrând în categoria ţărilor dezvoltate.
Începând cu anul 2007, s-a discutat despre admiterea ca membri OCDE
a unor noi state, între care Israel, Rusia, Chile şi celelalte state membre UE.
Funcţionarea OCDE are la bază cinci instituţii moştenite de la OECE:
1. un consiliu, format din ambasadori, care conduc delegaţiile statelor membre,
2. un comitet executiv,
3. un secretariat internaţional (condus de un secretar-general), la rândul lui
compus din directorate, în care lucrează peste 2000 de angajaţi,
4. delegaţii permanente ale ţărilor membre,
5. comitetele şi grupurile de lucru pe specialităţi, câte unul pentru fiecare
domeniu de interes pentru OCDE.
Comisia Europeană participă la lucrările OCDE împreună cu statele
membre.
2.2.3. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului reprezintă una din

primele forme majore de cooperare pentru economiile europene, este drept,
sectorială, dar pentru două produse de importanţă deosebită în acea perioadă:
cărbunele şi oţelul.
CECO are la bază planul Schuman, promovat de ministrul de externe
francez Robert Schuman pe data de 9 mai 19502. Ideea de bază a CECO era
instituţionalizarea administrării în comun de către Franţa şi Germania a
2
De aceea, ziua de 9 mai este sărbătorită astăzi ca ziua Europei.
producţiei şi consumului de cărbune şi oţel, şi cedarea parţială a suveranităţii în

privinţa controlului producţiei de cărbune şi oţel, creându-se pentru cele două
produse o piaţă fără bariere vamale sau restricţii cantitative.
Importanţa Planului Schuman

În condiţiile revirimentului economic german la sfârşitul anilor 1940, devenise evident
că Autoritatea internaţională Ruhr, creată de Aliaţi pentru a controla producţia de cărbune şi
oţel germană nu putea fi păstrată la nesfârşit, iar Germania trebuia să-şi recapete locul în
economia mondială. Preocupările erau însă pentru a găsi o formulă ca sectoarele cărbunelui şi
oţelului din Germania să se poată dezvolta fără pericolul unui nou război. Soluţia a fost dată de
Jean Monnet şi promovată de Robert Schuman.
La semnarea Tratatului de la Paris (încheiat pentru o perioadă de 50 de

ani), la 18 aprilie 1951, au fost invitate şi Belgia, Italia, Olanda şi Luxemburg,
şi ele interesate în rezolvarea (în comun) a problemei cărbunelui şi oţelului3.
Tratatul de la Paris a fost un hibrid între o zonă de liber schimb (fără o
politică comercială comună) şi un regim comun pentru concurenţă, investiţii,
ajustare şi cercetare în domeniile cărbunelui şi oţelului.
Dincolo de partea economică, evident esenţială, prin Tratatul de la Paris
s-a dorit şi reincluderea Germaniei în Europa, reconcilierea europeană, în
ideea că prin cooperarea astfel realizată dispar antagonismele dintre foştii
rivali, în principal Franţa şi Germania. Mai mult, s-a considerat că
administrarea în comun a celor două resurse – vitale în cazul unui război
convenţional – făcea imposibilă o nouă stare de conflict. Uneori, se afirmă
3
Belgia, Germania şi Olanda erau dezavantajate în privinţa cărbunelui, iar Franţa, Italia şi
Luxemburg în privinţa oţelului.
tranşant că principalul scop al CECO a fost securitatea europeană, iar

integrarea sectorială doar mijlocul.
Conform Tratatului, CECO avea de îndeplinit următoarele obiective:
1. să asigure aprovizionarea regulată a pieţei comune create cu cele două
produse, ţinând cont şi de nevoile statelor terţe;
2. să asigure accesul egal al utilizatorilor din piaţa comună la sursele de
producţie;
3. să obţină cele mai scăzute preţuri, fără modificarea calităţii produselor
rezultate, permiţând însă şi amortizarea capitalului şi obţinerea unui profit
normal pentru capitalul investit;
4. să exploateze raţional zăcămintele de cărbune.
5. să amelioreze condiţiile de muncă şi să îmbunătăţească standardul de viaţă
al muncitorilor în cele două sectoare vizate;
6. să promoveze dezvoltarea comerţului internaţional şi să asigure preţuri de
export echitabile;
7. să modernizeze producţia de cărbune şi oţel, să contribuie la îmbunătăţirea
calităţii producţiei, fără le protejeze de industriile concurente în mod
nejustificat.
Tratatul de la Paris este privit ca începutul integrării economice
europene pe o bază supranaţională, întrucât cele şase guverne semnatare au
cedat toate puterile lor în materie de cărbune şi oţel celor patru instituţii
(supranaţionale) în componenţa CECO:
1. Înalta Autoritate;
2. Consiliul de Miniştri;
3. Adunarea Parlamentară;
4. Curtea de Justiţie.
1. Înalta Autoritate, organul executiv al Comunităţii, cu sediul la

Luxemburg, era alcătuită din nouă membri, desemnaţi de guverne pentru
şase ani. Ea avea o deplină independenţă – financiară şi politică – faţă de
guverne şi era mandatată să realizeze obiectivele Tratatului prin decizii,
recomandări sau avize. Modelul Înaltei Autorităţi a servit, mai târziu, la
crearea Comisiei Europene.
2. Consiliul de Miniştri, organism colegial cu caracter politic, era format din
cei şase miniştri ai afacerilor externe, fiind un organ executiv, care emitea
avize de conformitate relativ la unele decizii ale Înaltei Autorităţi, urmărea
armonizarea activităţii Înaltei Autorităţi. Preşedenţia Consiliului era
deţinută de fiecare stat membru câte trei luni.
3. Adunarea Parlamentară era alcătuită din 78 de membri, delegaţi de
Parlamentele naţionale, având misiunea de a controla Înalta Autoritate,
care îi prezenta un raport anual. Modelul de asociere a membrilor, dincolo
de ţara pe care o reprezintă, pe grupuri politice (liberali, creştin-democraţi
etc.), va fi urmat mai târziu de Paramentul European. Numărul
reprezentanţilor era: 18 pentru Germania, Franţa şi Italia, câte 10 pentru
Belgia şi Olanda şi 4 pentru Luxemburg.
4. Curtea de Justiţie avea menirea să asigure ordinea judiciară şi rezolvarea
diferendelor, urmărind funcţionarea armonioasă a ansamblului,
interpretarea şi implementarea Tratatului. Cei şapte judecători erau numiţi
de comun acord de guvernele statelor membre, pentru un mandat de 6 ani.
Scadenţa Tratatului CECO (conform art. 97 din Tratat, stabilită pentru
23 iulie 2002), a determinat în anii 1990 ample dezbateri între statele membre,
în cadrul Consiliului European, al Comisiei Europene şi al Parlamentului
European, părţile interesate având de ales între: reînnoirea tratatului, expirarea

sa, sau întreruperea imediată.
Având în vedere situaţia sectoarelor cărbunelui şi oţelului la sfârşitul
mileniului doi, opinia generală a fost pentru nereînnoirea Tratatului la scadenţă,
cele două sectoare urmând să se întoarcă la dreptul comun stabilit prin Tratatul
de instituire a Comunităţii Economice Europene, deci fără un regim privilegiat.
Imediat după scadenţa Tratatului CECO, la data de 24 iulie 2002, întreg
patrimoniul CECO a fost transferat Comunităţii Europene.
În ultimii ani ai existenţei CECO, bugetul operativ a fost orientat spre
ajutoare pentru recalificare, măsuri sociale corelate cu reconversia profesională
în domeniul carbonifer, şi cercetarea ştiinţifică în domeniile vizate.
2.2.4. Comunitatea Economică Europeană
CEE a fost creată în baza Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie

1957 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, urmărind crearea Pieţei comune
între cele şase ţări fondatoare ale CECO. Îndeplinirea misiunii CEE se realiza
prin intermediul aceluiaşi set de patru instituţii supranaţionale – Adunare,
Consiliu, Comisie, Curte de Justiţie – create având ca model instituţiile din
cadrul CECO,.
Prin Convenţia privind anumite instituţii comune, semnată şi intrată în
vigoare în acelaşi timp cu Tratatul de la Roma (anexată Tratatului), Adunarea
Parlamentară şi Curtea de Justiţie erau instituţii comune celor trei Comunităţi.
După Tratatul de la Bruxelles din 1965 au fuzionat şi „executivele”
celor trei Comunităţi: Consiliul şi Comisia.
2.2.5. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
În 25 martie 1957, la Roma, este semnat şi Tratatul de constituire a

Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM), având
drept semnatare aceleaşi şase ţări membre CECO.
Obiectivul declarat al CEEA era promovarea cercetării ştiinţifice
comune pentru utilizarea paşnică a energiei nucleare.
Faţă de cele 4 instituţii („triunghiul instituţional” – Consiliul, Comisia,
Adunarea Parlamentară – alături de Curtea de Justiţie), există două organisme
specifice: Agenţia de Aprovizionare şi Oficiul de Control de Securitate (care
realiza controlul contabil şi fizic în toate instalaţiile nucleare ale Comunităţii).
2.2.6. Comunităţile Europene
La 1 ianuarie 1958, Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi

Olanda erau membre ale celor trei entităţi separate: CECO, CEE şi CEEA,
structurate instituţional după modelul primei comunităţi apărute, CECO.
Semnarea Tratatului de la Bruxelles de fuziune între organismele
executive ale CECO, CEE şi CEEA la 8 aprilie 1965, a dus la crearea,
începând cu 1 iulie 1967, a unei Comisii şi Consiliu unice pentru cele trei
Comunităţi. Înalta Autoritate din CECO fuzionează cu Comisia CEE şi
Comisia CEEA şi se transformă în Comisia Comunităţilor Europene. Primul
preşedinte al Comisiei Unice a fost germanul Walter Hallstein, preşedinte al
Comisiei CEE din anul 1958.
Ulterior, a părut firesc să se facă referiri la ansamblul structurilor sub

numele de Comunităţile Europene sau Comunitatea Europeană.
2.3. Fundamentele juridice ale Uniunii Europene –

tratatele europene
Uniunea Europeană are la bază mai multe tratate fundamentale.

1. Tratatul de instituire a CECO (cunoscut şi sub denumirea de
Tratatul de la Paris), a fost semnat la 18 aprilie 1951 la Paris, a intrat în
vigoare la 23 iulie 1952 şi a expirat 50 de ani mai târziu, la 23 iulie 2002.
2. Tratatul de instituire a CEE (cunoscut şi sub denumirea de
Tratatul de la Roma), a fost semnat la 25 martie 1957 la Roma şi a intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1958. Tratatul CEE a fost revizuit de trei ori: prin Actul
Unic European, prin Tratatul de la Maastricht şi prin Tratatul de la Amsterdam.
3. Tratatul de instituire a CEEA4, a fost semnat la 25 martie 1957 la
Roma şi a intrat în vigoare tot la 1 ianuarie 1958.
4. Actul Unic European, semnat la Luxemburg şi la Haga la 17,
respectiv 28 februarie 1986 şi intrat în vigoare la 1 iulie 1987, revizuieşte
Tratatul de la Roma, urmărind realizarea Pieţei unice. Extinde puterile
Comunităţii, în principal în domeniile cercetare-dezvoltare, mediu şi politica
externă comună.
4
De aceea se vorbeşte de Tratatele de la Roma, la plural.
5. Tratatul Uniunii Europene (cunoscut şi sub denumirea de Tratatul

de la Maastricht), semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht a intrat în vigoare
la 1 noiembrie 1993.
Tratatul de la Maastricht, recunoscând faptul că CEE şi-a extins
atribuţiile şi deci denumirea sa nu mai reflectă realitatea, i-a schimbat numele,
în Comunitatea Europeană5.
Tratatul de la Maastricht a creat Uniunea Europeană, bazată pe
subsidiaritate, acquis comunitar, cetăţenie europeană şi pe trei piloni:
1. domeniul comunitar, format din majoritatea politicilor sectoriale existente
anterior (CE);
2. Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC);
3. Justiţie şi Afaceri Interne (JAI).
În fapt, cooperarea în domeniul politicii externe, apărare, poliţie şi
justiţie este instituţionalizată. Este de asemenea crescută puterea Parlamentului
European, prin introducerea procedurii codeciziei, este creată uniunea
economică şi monetară, apar noi politici comunitare: educaţie, cultură, tineret,
protecţia consumatorului, politică industrială, reţele trans-europene.
5
Deci Comunitatea Europeană şi Uniunea Europeană, în sens strict, nu sunt sinonime.
Uniunea
Europeană
CE PESC JAI
Tratatele
Figura nr. 2.1. Pilonii Uniunii Europene – segmente ale politicii

comunitare
6. Tratatul de la Amsterdam, care completează Tratatul de la

Maastricht, a fost semnat la 2 octombrie 1997 şi a intrat în vigoare la 1 mai
1999. A modificat Tratatul UE, prevederile sale semnificative înscriindu-se
cele referitoare la drepturile cetăţenilor Uniunii şi la eliminarea ultimelor
obstacole din calea liberei circulaţii a bunurilor şi serviciilor, în ansamblu
oferind UE o structură mai coerentă şi operând unele îmbunătăţiri în
funcţionarea instituţiilor comunitare. Tratatul creşte puterile Uniunii prin
crearea politicii de ocupare a forţei de muncă; extinde procedura codeciziei şi

votul majoritar calificat, sunt simplificate şi renumerotate articolele.
7. Tratatul de la Nisa, conceput la 11 decembrie 2000 şi semnat la 26
februarie 2001 de către statele membre, a intrat în vigoare la 1 februarie 2003.
A pregătit instituţiile UE pentru extindere dincolo de Europa celor 25 (de
exemplu, a limitat numărul comisarilor europeni, din a doua jumătate a anului
2004 – după extinderea la de 1 mai 2004 – marile ţări renunţând la al doilea
comisar şi anticipându-se ca în perspectivă numărul comisarilor să fie mai mic
decât numărul statelor), sunt extinse domeniile în care este necesară majoritatea
calificată, în detrimentul unanimităţii de voturi.
8. Constituţia europeană (de fapt, un tratat constituţional) are la bază
decizia Consiliului European de la Laeken din 12 decembrie 2001 de creare a
unei Convenţii pentru viitorul Europei. Convenţia, creată la 28 februarie 2002 a
avut drept misiune, sub conducerea fostului preşedinte francez Valéry Giscard
d’Estaign să propună o serie de reforme menite să facă funcţionale instituţiile
comunitare în condiţiile a mai mult de 25 de state membre.
Rezultatul eforturilor Convenţiei s-a concretizat la 6 februarie 2003
într-un proiect de Constituţie europeană, adoptată cu unele modificări la 20
iunie 2003, în cadrul Summit-ului de la Salonic. Pe 29 octombrie 2004, la
Roma, Tratatul UE pentru adoptarea unei constituţii pentru Europa a fost
semnat de cele 25 de state membre şi de cele 3 state candidate la acel moment
(Bulgaria, România şi Turcia). Pentru a intra în vigoare, Tratatul trebuia
ratificat de către toate statele membre până în octombrie 2006. Procesul a fost
încetinit şi apoi blocat de respingerea Tratatului constituţional prin referendum
în Franţa (29 mai 2005 – 55% contra) şi Olanda (1 iunie 2005 – 61,8% contra).
Până în 2007, Tratatul constituţional fusese ratificat de 18 ţări UE

(dintre cele 27 ţări membre la acel moment): Austria, Belgia, Bulgaria, Cipru,
Estonia, Finlanda, Germania, Grecia, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg,
Malta, România, Slovacia, Slovenia, Spania, Ungaria.
Blocajul evident în semnarea Tratatului constituţional a dus în anul
2007 la negocieri pentru acceptarea unei noi versiuni, mai acceptabile, a
Tratatului UE, care nu mai conţinea cuvântul "constituţie" şi oferea o serie de
concesii menite să aducă aprobarea ţărilor care nu acceptaseră proiectul
constituţional european.
Reuniunea Consiliului European de la Bruxelles, din 21-22 iunie 2007
s-a încheiat cu mandatarea unei Conferinţe Interguvernamentale să modifice
textul Tratatului Constituţional (respins de Franţa şi Olanda în 2005), pentru a
da naştere unui Tratat pentru reformă care să amendeze cele trei tratate ale UE:
Tratatul privind constituirea Comunităţii Europene, Tratatul EURATOM şi
Tratatul Uniunii Europene, care îşi va schimba denumirea în Tratatul privind
funcţionarea Uniunii. În urma reuşitei negocierilor, la 13 decembrie 2007 la
Lisabona, şefii de stat şi de guvern din cele 27 de state membre au semnat noul
tratat, cunoscut sub numele de Tratatul de la Lisabona de modificare a
Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a
Comunităţii Europene.
România a fost cel de-al patrulea stat membru al Uniunii Europene care
a încheiat procedura parlamentară de ratificare a Tratatului de la Lisabona.
În scurt timp, Tratatul a fost ratificat de toate statele UE cu excepţia Cehiei,
Suediei şi Irlandei. Dacă în cazul primelor două ţări, Tratatul nu fusese discutat
în Parlament, în Irlanda (singurul stat UE obligat prin Constituţie să organizeze
referendum), la referendumul din data de 12 iunie 2008 peste 53% dintre
cetăţeni votaseră contra. Astfel, nu mai era nicio speranţă ca de la 1 ianuarie

2009 să intre în vigoare. Luând notă de această situaţie, s-a stabilit ca la
Consiliul European din decembrie 2008 să se abordeze şi tema Tratatului de la
Lisabona. În toamna anului 2009, Irlanda a adoptat, în urma unui al doilea
referendum, Tratatul de la Lisabona.
Cronologia ratificării Tratatului de la Lisabona
Stat Data ratificării Modalitatea de Data depunerii

membru ratificare instrumentului de
ratificare
Ungaria 17 decembrie 2007 Parlament 6 februarie 2008
Slovenia 29 ianuarie 2008 Parlament 30 aprilie 2008
Malta 29 ianuarie 2008 Parlament 6 februarie 2008
România 4 februarie 2008 Parlament 11 martie 2008
Franţa 8 februarie 2008 Parlament 14 februarie 2008
Bulgaria 21 martie 2008 Parlament 28 aprilie 2008
Polonia 2 aprilie 2008 Parlament 12 octombrie 2009
Slovacia 10 aprilie 2008 Parlament 24 iunie 2008
Portugalia 23 aprilie 2008 Parlament 17 iunie 2008
Danemarca 24 aprilie 2008 Parlament 29 mai 2008
Austria 24 aprilie 2008 Parlament 13 mai 2008
Letonia 8 mai 2008 Parlament 16 iunie 2008
Lituania 8 mai 2008 Parlament 26 august 2008
Germania 23 mai 2008 Parlament 25 septembrie 2009
Luxemburg 29 mai 2008 Parlament 21 iulie 2008
Finlanda 11 iunie 2008 Parlament 30 septembrie 2008
Estonia 11 iunie 2008 Parlament 23 septembrie 2008
Grecia 12 iunie 2008 Parlament 12 august 2008

Marea
18 iunie 2008 Parlament 16 iulie 2008
Britanie
Cipru 3 iulie 2008 Parlament 26 august 2008
Olanda 8 iulie 2008 Parlament 11 septembrie 2008
Belgia 11 iulie 2008 Parlament 15 octombrie 2008
Spania 15 iulie 2008 Parlament 8 octombrie 2008
Italia 31 iulie 2008 Parlament 8 august 2008
Suedia 20 noiembrie 2008 Parlament 10 decembrie 2008
Republica
6 mai 2009 Parlament 13 noiembrie 2009
Cehă
Irlanda 2 octombrie 2009 Referendum 23 octombrie 2009
La 1 decembrie 2009 Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare,

aducând transformări importante în funcţionarea sistemului comunitar:
▪ Uniunea Europeană dobândeşte personalitate juridică (anterior, avea
personalitate juridică doar Comunitatea Europeană);
▪ funcţia de preşedinte al Consiliului European este transformată într-una
permanentă, de „Preşedinte al Uniunii”, ales de către membrii Consiliului
European, pentru un mandat de 2 ani şi jumătate;
▪ este înfiinţată funcţia de ministru de externe al UE, cunoscut sub numele de
Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Politica Externă şi de Securitate
Comună;
▪ se modifică modalitatea de vot în cadrul Consiliului, însă regulile stabilite
prin Tratatul de la Nisa rămân în vigoare până în anul 2014.
9. Tratatul fiscal (The Treaty on Stability, Coordination and
Governance in the Economic and Monetary Union), convenit in decembrie
2011 şi semnat de 25 de state (fără Marea Britanie şi Cehia) pe 2 martie 2012, a

intrat in vigoare la 1 ianuarie 2013. Conform Tratatului, statele sunt obligate să
se încadreze într-un deficit structural de maximum 0,5% din PIB (cu excepţia
statelor care au un grad de îndatorare mai mic de 60% din PIB, pentru care
deficitul structural poate ajunge până la 1% din PIB) iar deficitul ciclic maxim
să nu depăşească 3% din PIB. În cazul încălcării prevederilor Tratatului
mecanismele automat de sancţiune prevăd amenzi până la 0,1% din PIB.
Cronologia extinderii Uniunii Europene

1 ianuarie 1958: Europa celor 6: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda;
1 ianuarie 1973: Europa celor 9 (prima extindere): Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie;
1 ianuarie 1981: Europa celor 10 (a doua extindere): Grecia;
1 ianuarie 1986: Europa celor 12 (a treia extindere): Portugalia şi Spania;
1 ianuarie 1995: Europa celor 15 (a patra extindere): Austria, Finlanda şi Suedia;
1 mai 2004: Europa celor 25 (a cincia extindere): Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania,
Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria;
1 ianuarie 2007: Europa celor 27 (a şasea extindere): Bulgaria şi România;
1 iulie 2013: Europa celor 28 (a şaptea extindere): Croaţia;
31 ianuarie 2020: Europa celor 27: Marea Britanie a părăsit Uniunea Europeană la miezul
nopții (CET), când a intrat în vigoare acordul de retragere.
Extinderea UE va continua, având în vedere lista ţărilor candidate:

Turcia (numită uneori şi „eternul candidat”, întrucât are acest statut de multă
vreme, recent „aniversând” 25 de ani de la obținerea acestui statut),
Macedonia, ulterior Muntenegru (noiembrie 2010: adoptarea Opiniei Comisiei
privind cererea Muntenegru pentru statutul de membru al UE; 15 Octombrie
2007 se semnează Acordul de Stabilizare şi Asociere - SAA, intrat în vigoare la
1 mai 2010), Islanda, Serbia (din martie 2012) şi potenţial candidate Albania,
Bosnia şi Herțegovina, Kosovo. La 21 ianuarie 2014 Serbia a demarat

negocierile de aderare la Uniunea Europeană.
În urma semnării Tratatul de aderare a Croaţiei la spaţiul comunitar pe
9 decembrie 2011, de la data de 1 iulie 2013 Uniunea Europeană are 28 de
membri.
Capitolul 3
ORGANIZAREA INSTITUŢIONALĂ
A UNIUNII EUROPENE
Cuprins
3.1. Structura sistemului instituţional comunitar

3.2. Instituţiile fundamentale ale Uniunii Europene
3.3. Alte instituţii şi organisme ale Uniunii Europene
3.4. Agenţiile comunitare
Obiective
 Cunoaşterea sistemului instituţional comunitar
 Înţelegerea raportului dintre instituţiile comunitare şi statele membre UE
 Cunoaşterea transformărilor instituţionale europene survenite în condiţiile
extinderii Uniunii Europene
Cuvinte cheie: instituţii comunitare, organisme financiare, organisme

consultative, agenţii comunitare, majoritate simplă, majoritate calificată
3.1. Structura sistemului instituţional comunitar
Sistemul instituţional comunitar actual cuprinde, în urma adoptării

Tratatului de la Lisabona:
 nouă instituţii (1. Consiliul European, 2. Parlamentul European, 3. Consiliul
Uniunii Europene, 4. Comisia Europeană, 5. Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene, 6. Curtea de Conturi Europeană, 7. Banca Centrală Europeană, 8.
Ombudsmanul, 9. Autoritatea europeană pentru protecţia datelor);
 două organisme financiare (1. Banca Europeană de Investiţii, 2. Fondul
European de Investiţii);
 două organisme consultative (1. Comitetul Economic şi Social European şi
2. Comitetul regiunilor);
 patru organisme interinstituţionale (1. Echipa de intervenţie în caz de
urgenţă informatică (CERT), 2. Oficiul European pentru selecţia
personalului, 3. Oficiul pentru publicaţii al Uniunii Europene şi 4. Şcoala

Europeană de Administraţie);
 45 de organisme numite şi agenţii, structurate în patru categorii: 1. agenţii
descentralizate (36), 2. agenţii executive (6), 3. agenţiile şi organismele
EURATOM (2) şi 4. Institutul European de Inovare şi Tehnologie.
Din punct de vedere juridic, al dreptului comunitar, abordarea
sistemului instituţional comunitar european este mult mai simplă, fiind
concepută pe două paliere:
 pe primul palier, se află instituţiile fundamentale ale UE (cele la care se
fac referiri în tratatele europene fundamentale), lor fiindu-le rezervate
funcţii legislative, executive şi judecătoreşti, după modelul separaţiei
puterilor în statul de drept. În această abordare, instituţiile fundamentale
iniţiale au fost Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia
Europeană şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, ulterior adăugându-li-se
Consiliul European;
 pe al doilea palier, se regăsesc „celelalte”, instituţii specializate (gen Banca
Centrală Europeană şi Banca Europeană de Investiţii), sau cu rol
consultativ (Comitetul Economic şi Social şi Comitetul regiunilor), de
importanţă mai redusă din punct de vedere juridic.
Spre deosebire de organismele internaţionale, organismele comunitare
au personalitate juridică, obiectivele propuse sunt mai angajante şi dispun de
puteri efective pentru a le pune în practică.
Structura sistemului instituţional comunitar a cunoscut o dinamică
remarcabilă în ultimul deceniu, atât ca urmare a modificărilor rezultate din
Tratate, cât şi ca urmare a extinderii UE, pentru a răspunde mai bine noilor
provocări (terorismul, ameninţărilor informatice etc.) sau ca urmare a cererii

unor state membre.
Noi structuri comunitare

Odată cu preluarea la 1 ianuarie a preşedinţiei UE, Ungaria va crea un post care până
acum nu a figurat pe statele de plată europene – cel de somelier, persoana care sfătuieşte
asocierea unui anumit tip de vin cu un anumit fel de mâncare.
Este o premieră în istoria Uniunii, până acum nicio mare putere vinicolă europeană nu
s-a gândit la acest lucru. O altă premieră este faptul că cel desemnat este o femeie - o raritate în
meserie. Helga Gal are în spate o familie care s-a ocupat de viticultură.
3.2. Instituţiile fundamentale ale Uniunii Europene
3.2.1. Parlamentul European
Parlamentul European contemporan este rezultatul fuziunii Adunărilor

Parlamentare ale CECO, CEE şi CEEA, prin Convenţia din 25 martie 1957.
Dacă, pentru instituţia creată atunci, denumirea utilizată a fost Adunarea unică,
prin Rezoluţia din anul 1958 denumirea este schimbată în Adunarea
parlamentară europeană, iar Rezoluţia din anul 1962 îi schimbă denumirea în
cea actuală: Parlamentul European.
Numărul parlamentarilor europeni a crescut, în urma celor cinci
extinderi, de la 78 iniţial (în 1951), la 732 (din anul 2004) şi la 785 de la 1
ianuarie 2007, în urma celei de-a şasea extinderi a UE. Tratatul de la
Amsterdam (din 2 octombrie 1997) a stabilit, în perspectiva extinderii UE, un
număr de maximum 700 de membri, însă acesta a fost majorat ulterior prin
Tratatul de la Nisa (din 26 februarie 2001), ulterior ajungând la 766 de
europarlamentari1. După o creștere a numărului de parlamentari ca urmare a
aderării Croației (2013), numărul lor a scăzut după Brexit, începând cu
februarie 2020.
Evoluţia numărului de reprezentanţi în Parlamentul European este
prezentată în tabelul următor.
Tabelul nr. 3.1. Numărul de locuri în Parlamentul European, pe ţări, în

contextul extinderii UE
Ţara 1999-2004 2004-2007 2007-2009 2009-2011 2012 2013
Austria 21 18 18 17 19 19
Belgia 25 24 24 22 22 22
Bulgaria - - 18 17 18 18
Cehia - 24 24 22 22 22
Cipru - 6 6 6 6 6
Croaţia - - - - - 12
Danemarca 16 14 14 13 13 13
Estonia - 6 6 6 6 6
Finlanda 16 14 14 13 13 13
Franţa 87 78 78 72 74 74
Germania 99 99 99 99 99 97
Grecia 25 24 24 22 22 22
1De fiecare dată când un deputat demisionează, statul membru în cauză trebuie să informeze
Parlamentul European cu privire la succesorul acestuia. Temporar, poate exista o diferenţă între
numărul oficial de locuri şi numărul efectiv de deputaţi.
Ţara 1999-2004 2004-2007 2007-2009 2009-2011 2012 2013

Irlanda 15 13 13 12 12 12
Italia 87 78 78 72 73 73
Letonia - 9 9 8 9 9
Lituania - 13 13 12 12 12
Luxemburg 6 6 6 6 6 6
Malta - 5 5 5 6 6
Marea 87 78 78 72 73 73
Britanie
Olanda 31 27 27 25 26 26
Polonia - 54 54 50 51 51
Portugalia 25 24 24 22 22 22
România - - 35 33 33 33
Slovacia - 14 14 13 13 13
Slovenia - 7 7 7 8 8
Spania 64 54 54 50 54 54
Suedia 22 19 19 18 20 20
Ungaria - 24 24 22 22 22
Total (max.) 626 732 785 736 754 766
Evoluţia numărului de europarlamentari români

Deşi între 2007 şi 2009 România a avut 35 de europarlamentari, iar ulterior a rămas cu 33,
interpretarea oficială este că România îşi menţine numărul de locuri pe care l-a acceptat prin
Tratatul de aderare la UE şi care este stipulat şi în Tratatul de la Nisa
„În Tratatul de la Nisa erau prevăzute pentru România, conform principiului demografic, 33 de
locuri. În negocierile la capitolul 30- „Instituţii”, pe baza numărului de locuri în Parlamentul
European, s-au negociat 35 de locuri. Acuma, s-a regândit numărul de locuri în Parlamentul
European, redistribuirea acestora şi s-a făcut, evident, o redistribuire pe nişte principii care
plecau de la Tratatul de la Nisa, la care nimeni nu putea să abandoneze. Era o prevedere

cuprinsă în Tratat. Dar, de exemplu, faţă de momentul actual, Franţa pierde patru locuri, dar
câştigă două în plus, faţă de Nisa. România rămâne la Nisa. Nu câştigă nici unul. Deci, baza
pornirii este Nisa şi, evident, a fost fiecare cum şi-a câştigat existenţa”- a explicat Vasile
Puşcaş.
La rândul său, Adrian Severin (coautor al propunerii parafate de plenul PE şi de liderii
europeni privind noua distribuire a mandatelor pe ţări în PE începând cu viitoare legislatură) a
subliniat că România ar trebui să fie mulţumită cu cele 33 de locuri, căci dacă s-ar fi luat în
calcul populaţia actuală, numărul de mandate ar fi chiar mai mic.
„Chiar dacă nu ar fi avut loc nicio reformă, din 2009, România tot 33 de locuri ar fi avut!
Problema în acest moment a României era însă alta şi anume că de la data Tratatului de la Nisa
şi până azi, populaţia României a scăzut, aşa încât, pentru acest moment, menţinerea celor 33
de locuri este, de fapt, un succes pentru România. Pentru că la Nisa nu s-au aplicat criterii
ferme, ci numai nişte criterii orientative de la care decizia politică putea face orice fel de
abatere. De-abia acum prin raportul Severin-Lamassoure s-au stabilit nişte criterii clare. Ori,
tocmai raportat la aceste criterii Franţa a avut posibilitatea să obţină două locuri în plus,
întrucât populaţia sa a crescut în ultimii ani, în timp ce România păstrând numărul de locuri din
Tratatul de aderare se poate spune că a avut în succes în condiţiile în care populaţia sa s-a redus
între timp”, a explicat Adrian Severin.
El a punctat că România la ora actuală, cu cele 33 de locuri, este chiar „lejer
suprareprezentată”. „Indicele său de reprezentare este de 1,02. Asta înseamnă că raportul dintre
populaţia României şi populaţia UE este egal cu raportul dintre numărul de locuri ale României
şi totalul numărului de locuri din PE. Deci 1,00 este o reprezentare aproape perfectă. Cu 0,2,
uşor suprareprezentată, în condiţiile în care Germania are 0,6 reprezentare, Franţa-0,7, Spania-
0,8. Aceste ţări toate sunt subreprezentate. Dintre ţările mari, Polonia are şi ea 0,82.
Dintre ţările mari, singura ţară care este perfect reprezentată este România. După aceea vin
statele mai mici care sunt suprareprezentate toate. Deci România este ţara care nu are de ce să
se plângă”. Severin a explicat, de altfel, de ce România are în prezent 35 de europarlamentari.
„Cele 35 de locuri pe care le avem acum constituie o alocare provizorie pe care România a
avut-o în condiţiile în care a venit la mijlocul legislaturii şi de aceea locurile ei nu au fost
incluse în total, ci adăugate la total. Şi, ca să se menţină proporţiile între ţări, deoarece numărul
de mandate nu poate da cu virgulă, atunci s-au mai făcut nişte aproximări şi cu titlu provizoriu
s-a ajuns ca Parlamentul European să aibă 785 de locuri”.
Orientarea politică a parlamentarilor le-a ghidat activitatea încă de la

începuturi, sub forma Adunării Parlamentare din cadrul CECO, astfel încât
„aranjarea” membrilor în sala de şedinţe se face nu în funcţie de naţionalitate,

ci de culoarea politică.
La sfârşitul lunii octombrie 2008, Parlamentul European cuprindea, pe
lângă 31 de membri neînscrişi (independenţi), membrii a şapte grupuri politice
europene (un total de 784 de membri ai Parlamentului, sub numărul maxim
stabilit).
Tabelul nr. 3.2. Grupurile politice din Parlamentul European înainte şi după 1
ianuarie 2007
Nr. loc Nr. loc Nr. loc Nr. loc
Grupul politic Abreviere
13 nov. 06 1 ian.07 30 oct.07 30 oct. 08
1. Grupul Partidului
Popular European
(Creştin-Democrat) şi PPE - DE 264 277 278 288
al Democraţilor
Europeni
2. Grupul Socialist din
PSE 201 218 218 216
Parlamentul European
3. Grupul Alianţei
Liberalilor şi
ELDR 90 105 104 100
Democraţilor pentru
Europa
4. Grupul Uniunea
pentru Europa UEN 30 44 44 43
Naţiunilor
5. Grupul
Verzilor/Alianţa V/ALE 42 42 42 43
Liberă Europeană
Nr. loc Nr. loc Nr. loc Nr. loc

Grupul politic Abreviere
13 nov. 06 1 ian.07 30 oct.07 30 oct. 08
6. Grupul Confederal al
Stângii Unite
SUE/NGL 41 41 40 41
Europene/Stânga
Verde Nordică
7. Grupul Independenţă
EDD 28 24 24 22
şi Democraţie
8. Grupul Identitate, -
ITT 21 23 -
Tradiţie, Suveranitate
Rolul grupurilor parlamentare

După cum se poate observa, după 1 ianuarie 2007 s-a format, pentru o scurtă perioadă,
un nou grup parlamentar, numit Grupul Identitate, Tradiţie, Suveranitate. O parte din cei 36 de
membri neînscrişi dinainte de 1 ianuarie 2007 nu erau de fapt independenţi, dar nu reuşiseră,
având în vedere orientările lor politice, să se regăsească în nici un grup politic. Odată cu
intrarea României şi Bulgariei în UE, s-a reuşit întrunirea numărului minim de membri pentru
constituirea unui nou grup parlamentar. În luna noiembrie 2007, în urma retragerii unor
parlamentari români, grupul s-a auto-desfiinţat.
Apartenenţa la un grup parlamentar este importantă întrucât permite o mai bună
„vizibilitate” a ideilor şi participare la viaţa politică parlamentară.
După alegerile parlamentare din vara anului 2009, structura grupurilor politice a
suferit unele modificări.
În urma alegerilor din iunie 2009, Parlamentul European cuprindea, pe

lângă 26 de membri neafiliaţi (independenţi), membrii a şapte grupuri politice
europene (un total de 736 de membri ai Parlamentului), pentru ca în octombrie
2010 să fie 28 de deputaţi independenţi, iar în octombrie 2011, 29 de deputaţi
independenţi, situația păstrându-se şi în 2012, ), în timp ce la 31 octombrie
2013 erau 31 deputaţi independenţi.
Tabelul nr. 3.3. Grupurile politice din Parlamentul European după alegerile din
2009
Nr. loc Nr. loc Nr. loc
Nr. loc Nr. loc
Grupul politic Abreviere Sigla 30 oct. 30 oct. 31 oct.
14 iul. 31 oct 2013
2010 2011
2009 2012
1. Grupul Partidului
Popular
European PPE 265 265 264 270 277
(Creştin-
Democrat)
2. Grupul Alianţei
Progresiste a
Socialiştilor şi al
S&D 184 183 185 190 195
Democraţilor din
Parlamentul
European
3. Grupul Alianţei
Liberalilor şi
ELDR 84 85 85 85 85
Democraţilor
pentru Europa
4. Grupul
Verzilor/Alianţa
V/ALE 55 55 56 59 58
Liberă
Europeană
5. Grupul
Conservatorii şi
ECR 55 54 56 63 53
Reformiştii
Europeni
6. Grupul SUE/NGL 35 35 34 34 35
Confederal al
Nr. loc Nr. loc Nr. loc

Nr. loc Nr. loc
Grupul politic Abreviere Sigla 30 oct. 30 oct. 31 oct.
14 iul. 31 oct 2013
2010 2011
2009 2012
Stângii Unite
Europene/Stânga
Verde Nordică
7. Grupul Europa
Libertăţii şi EFD 32 30 27 34 32
Democraţiei
Deşi membrii Parlamentului European sunt „reprezentanţii popoarelor

din statele reunite în Comunitate” (conform Tratatelor CECO, CEE, CEEA),
abia la 7 iunie 1979 au avut loc primele alegeri ale parlamentarilor prin
sufragiu universal. De atunci, o dată la cinci ani, cetăţenii europeni cu drept de
vot îşi aleg reprezentanţii în Parlamentul European, dar nu după reguli comune,
ci după regulile fiecărui stat în materie electorală.
La alegerile din vara anului 2004 (iunie), au fost aleşi parlamentari şi
din cele 10 ţări devenite membre la data de 1 mai 2004, iar în anul 2007 s-au
desfăşurat alegeri şi în România (iniţial au fost stabilitate pentru data de 13 mai
2007 şi au fost apoi amânate pentru 25 noiembrie 2007) şi Bulgaria (alegerile
au avut loc la data de 20 mai 2007), aceşti din urmă parlamentari urmând să
aibă mandatul doar până la alegerile parlamentare europene din anul 2009.
Remunerarea europarlamentarilor
Până nu demult, europarlamentarii primeau acelaşi salar ca şi membrii Parlamentului
din ţara lor de origine (de unde au obţinut mandatul). În urma adoptării, în septembrie 2005, a
Statutului membrilor Parlamentului European, care a intrat în vigoare începând cu legislatura
2009, diferenţele salariale au dispărut. Necesitatea „armonizării” salariale a fost generata de
discrepanţele extrem de mari, accentuate de extinderea din 2004; astfel, în timp ce unii
europarlamentari aveau salarii sub 1.000 de euro, alţii aveau salarii de câteva ori mai mari.
Protestele unor europarlamentari au fost generate şi de situaţii considerate anormale, când
staff-ul europarlamentarului (reprezentat de angajaţi comunitari, plătiţi din bugetul UE), avea
salarii mai mari decât acesta.
Parlamentul European îndeplineşte trei funcţii principale:

1. deţine, împreună cu Consiliul UE, puterea legislativă: orice lege
comunitară este nulă fără consultarea Parlamentului;
2. realizează, împreună cu Consiliul UE, procesul bugetar: anual, în luna
decembrie votează bugetul Uniunii (existând şi posibilitatea respingerii
acestuia), bugetul devenind definitiv abia după semnarea sa de către
preşedintele Parlamentului European;
3. controlul (politic) democratic asupra executivului (Comisia Europeană) şi
asupra întregii activităţi instituţionale comunitare.
Organele de conducere ale Parlamentului sunt:
1. Preşedintele Parlamentului, reprezentantul instituţiei în exterior, ales
pentru doi ani şi jumătate, care prezidează adunările plenare;
2. Biroul, organul de reglementare al Parlamentului, este format din
Preşedinte, cei 14 Vicepreşedinţi şi cei 5 chestori (cu responsabilităţi
administrative şi financiare); aleşi dintre parlamentari, pentru o perioadă de
doi ani şi jumătate, ce se poate reînnoi. Decide în problemele
administrative, de personal şi de organizare. În cazul egalităţii de voturi,
votul preşedintelui este hotărâtor; chestorii nu votează.
3. Conferinţa Preşedinţilor de delegaţie, formată din Preşedintele

Parlamentului şi preşedinţii grupurilor politice, este organul politic al
Parlamentului care pregăteşte calendarul şi ordinea de zi a sesiunilor şi
fixează competenţele comisiilor parlamentare.
4. Conferinţa preşedinţilor de comisie este organul politic al Parlamentului
care urmăreşte asigurarea unei bune cooperări între comisiile parlamentare.
Este formată din preşedinţii tuturor comisiilor permanente şi temporare,
care îşi aleg un preşedinte; se reuneşte lunar la Strasburg, în timpul
sesiunilor lunare.
Tabelul nr. 3.5. Preşedinţii Parlamentului European, de la înfiinţarea sa

Numele Ţara Perioada
Robert Schuman Franţa martie 1958 – martie 1960
Hans Fürler Germania martie 1960 – martie 1962
Gaetano Martino Italia martie 1962 – martie 1964
Jean Duvieusart Belgia martie 1964 – septembrie 1965
Victor Leemans Belgia septembrie 1965 – martie 1966
Alain Poher Franţa martie 1966 – martie 1969
Mario Scelba Italia martie 1969 – martie 1971
Walter Behrendt Germania martie 1971 – martie 1973
Cornelis Berkhouwer Olanda martie 1973 – martie 1975
Georges Spénale Franţa martie 1975 – martie 1977
Emilio Colombo Italia martie 1977 – iulie 1979
Simone Veil Franţa iulie 1979 – ianuarie 1982
Piet Dankert Olanda ianuarie 1982 – iulie 1984

Pierre Pflimlin Franţa iulie 1984 – ianuarie 1987
Lord Plumb of Coleshil Marea Britanie ianuarie 1987 – iulie 1989
Enrique Barön Crespo Spania iulie 1989 – ianuarie 1992
Egon Klepsch Germania ianuarie 1992 – iulie 1994
Klaus Hänsch Germania iulie 1994 – ianuarie 1997
José Maria Gil-Robles Spania ianuarie 1997 – iulie 1999
Nicole Fontaine Franţa iulie 1999 – ianuarie 2002
Pat Cox Irlanda ianuarie 2002 – iulie 2004
Josep Borrell Fontelles Spania iulie 2004 – ianuarie 2007
Hans-Gert Pöttering Germania ianuarie 2007 – iulie 2009
Jerzy Buzek Polonia iulie 2009 – ianuarie 2012
Martin Schulz Germania ianuarie 2012 – iulie 2014
Martin Schulz 2
Germania iulie 2014 – ianuarie 2017
Antonio Tajani Italia ianuarie 2017 – iulie 2019
David-Maria Sassoli Italia iulie 2019 – decembrie 2021
Pentru organizarea activităţilor sale, Parlamentul European dispune de

un Secretariat General, condus de un secretar general, având în subordine
aproximativ 3.500 de funcţionari (dintre care o treime sunt translatori).
Reuniunile Parlamentului în sesiuni plenare lunare se desfăşoară la
Strasburg, reuniunile (săptămânale) ale comisiilor şi sesiunile adiţionale la
Bruxelles, iar birourile administrative (sediul Secretariatul general) sunt
2Martin Schulz este primul (singurul) preşedinte al Parlamentului European care a fost reales
pentru al doilea mandat de doi ani și jumătate.
amplasate la Luxemburg. În fiecare an, 12 sesiuni plenare a câte patru zile au

loc la Strasburg şi şase sesiuni a câte două zile au loc la Bruxelles.
Explicaţia că Parlamentul European are trei sedii este de ordin istoric:
CECO în 1952 şi-a stabilit sediul la Luxemburg, CEE şi CEEA, în 1958, au
avut sediul la Bruxelles, iar Strasburg, ca sediu al Parlamentului European,
este simbolul reconcilierii franco-germane.
Controverse privind sediul Parlamentului European

În ultimii ani s-a discutat tot mai des, chiar şi în cadrul Parlamentului European,
asupra oportunităţii renunţării la sediul din Strasburg, fără să se fi ajuns deocamdată la un
consens. Argumentele sunt diverse, plecând de la cele organizatorice (logistica) şi financiare
(costuri mari), până la cele mai pitoreşti, care ţin de poluarea mediului, generată de
transferurile frecvente ale europarlamentarilor şi a staff-ului administrativ între cele trei sedii.
Activitatea curentă, pentru pregătirea sesiunilor plenare, se desfăşoară

pe 20 de comisii parlamentare permanente, care acoperă toate domeniile de
activitate ale Uniunii, fiecare având în componenţa sa între 25 şi 78 de membri.
Dintre acestea, 17 comisii sunt dedicate politicilor interne:
1. comisia pentru agricultură şi dezvoltare rurală (AGRI);
2. comisia pentru bugete (BUDG);
3. comisia pentru control bugetar (CONT, cunoscută şi sub numele de
COCOBU);
4. comisia pentru afaceri economice şi monetare (ECON);
5. comisia pentru industrie, cercetare şi energie (ITRE);
6. comisia pentru piaţa internă şi protecţia consumatorilor (IMCO);
7. comisia pentru ocuparea forţei de muncă şi afaceri sociale (EMPL);
8. comisia pentru transport şi turism (TRAN);
9. comisia pentru mediu, sănătate publică şi siguranţă alimentară (ENVI);
10. comisia pentru cultură şi educaţie (CULT);

11. comisia pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne (LIBE);
12. comisia pentru pescuit (PECH);
13. comisia pentru afaceri constituţionale (AFCO);
14. comisia pentru drepturile femeii şi egalitatea între sexe (FEMM);
15. comisia pentru afaceri juridice (JURI);
16. comisia pentru dezvoltare regională (REGI);
17. comisia pentru petiţii (PETI).
Parlamentul european are şi următoarele comisii pentru politica
externă:
1. comisia pentru afaceri externe (AFET), cu două subcomisii:
a) subcomisia pentru drepturile omului (DROI);
b) subcomisia pentru securitate şi apărare (SEDE);
2. comisia pentru dezvoltare (DEVE);
3. comisia pentru comerţ internaţional (INTA).
Comisiile se întâlnesc o dată sau de două ori pe lună, în general după
şedinţele plenare de la Strasburg.
Pe lângă aceste comisii permanente, Parlamentul European poate crea
şi subcomisii, comisii temporare (de exemplu, Comisia temporară pentru
probleme politice şi bugetare ale Uniunii lărgite, 2007-2013, între timp
desfiinţată, sau Comisia temporară pentru schimbările climatice), comisii de
anchetă sau comisii mixte (pentru relaţii cu Parlamentele ţărilor asociate).
Dezbaterile (ca şi toate documentele oficiale) parlamentare sunt traduse
şi publicate în toate cele 24 de limbi oficiale ale Uniunii (bulgara, ceha, croata,
daneza, engleza, estoniana, finlandeza, franceza, germana, greaca, irlandeza3,

italiana, letona, lituaniana, maghiara, malteza, olandeza, poloneza, portugheza,
româna, spaniola, slovaca, slovena şi suedeza), existând traduceri simultane.
În desfăşurarea activităţilor sale, Parlamentul European aplică
procedura de codecizie, de consultare, procedura de aviz conform, de cooperare
consolidată, de iniţiativă legislativă şi proceduri bugetare.
3.2.2. Consiliul Uniunii Europene
Consiliul Uniunii Europene4 este, prin puterile conferite de tratatele

europene principalul organism decizional al UE.
Consiliul este format din câte un reprezentant guvernamental (membru
al guvernului – ministru sau secretar de stat) al fiecărui stat membru, abilitat să
angajeze prin semnătura sa răspunderea guvernului. În cazuri excepţionale,
reprezentarea se poate face printr-un funcţionar cu rang înalt.
De fapt, nu există membri permanenţi ai Consiliului, componenţa sa se
schimbă frecvent, în funcţie de ordinea de zi: locul miniştrilor afacerilor
externe este luat, după caz, de cei de finanţe, de cei ai agriculturii sau ai
transporturilor, mediului sau miniştrii industriei. Spre deosebire de primul
consiliu, numit general, acestea din urmă sunt „consilii specializate”
(sectoriale) şi se reunesc de aproximativ 80 de ori pe an, pentru a discuta
3 Irlandeza a devenit limbă oficială abia de la 1 ianuarie 2007, deşi Irlanda este membră a UE
din anul 1973.
4 Până în anul 1993 (până la Decizia 93/591 din 8 noiembrie 1993), denumirea sa a fost
Consiliul de Miniştri, dar şi astăzi este relativ frecvent întâlnită această denumire, chiar dacă
nu mai este cea oficială. Nu trebuie confundat cu Consiliul de Miniştri (de externe), instituţie
din cadrul Consiliului Europei.
probleme de competenţa lor, în aceeaşi zi putând fi planificate şi două întruniri

ale Consiliului, în configuraţii diferite. Cu toate aceste schimbări, Consiliul
rămâne o singură instituţie. În total, în prezent, conform modificărilor aduse
de Tratatul de la Lisabona există 10 configuraţii diferite ale Consiliului (faţă de
22 de configuraţii în anii 1990, reduse la 16 în iunie 2000, respectiv la 9, din
iunie 2002):
1. Afaceri Generale
2. Afaceri Externe
3. Afaceri Economice şi Financiare
4. Justiţie şi Afaceri Interne (JAI)
5. Ocuparea Forţei de Muncă, Politică Socială, Sănătate şi Consumatori
6. Competitivitate (piață internă, industrie, cercetare şi spațiu)
7. Transporturi, Telecomunicaţii şi Energie
8. Agricultură şi Pescuit
9. Mediu
10. Educație, Tineret, Cultură şi Sport
Totuşi, indiferent de configuraţia Consiliului în care s-a adoptat o
decizie, ea este decizia Consiliului, fără vreo referire la configuraţie, sugerând
unitatea sa.
Președinția Consiliului UE este asigurată pe rând de către fiecare stat
membru, prin rotaţie, câte şase luni, cu schimbare la 1 ianuarie şi 1 iulie, în
următoarea ordine: Germania (ianuarie – iunie 2007), Portugalia (iulie-
decembrie 2007), Slovenia (ianuarie – iunie 2008), Franţa (iulie-decembrie
2008), Cehia (ianuarie – iunie 2009), Suedia (iulie-decembrie 2009), Spania
(ianuarie – iunie 2010), Belgia (iulie-decembrie 2010), Ungaria (ianuarie –
iunie 2011), Polonia (iulie-decembrie 2011), Danemarca (ianuarie – iunie
2012), Cipru (iulie-decembrie 2012), Irlanda (ianuarie – iunie 2013), Lituania

(iulie-decembrie 2013), Grecia (ianuarie – iunie 2014), Italia (iulie-decembrie
2014), Letonia (ianuarie – iunie 2015), Luxemburg (iulie-decembrie 2015),
Olanda (ianuarie – iunie 2016), Slovacia (iulie-decembrie 2016), Malta
(ianuarie – iunie 2017), Marea Britanie (iulie-decembrie 2017), Estonia
(ianuarie – iunie 2018), Bulgaria (iulie-decembrie 2018), Austria (ianuarie –
iunie 2019), România (iulie-decembrie 2019), Finlanda (ianuarie – iunie
2020)5.
Președinția Consiliului Uniunii Europene – Președinția Uniunii Europene

Preşedinţia prin rotaţie era avută în vedere atât în cazul Consiliului Uniunii Europene
cât şi în cazul Consiliului European.
Până în anul 2004, ordinea asigurării președinției Consiliului UE a fost următoarea:
Italia, Irlanda, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Austria, Germania, Finlanda, Portugalia,
Franţa, Suedia, Belgia, Spania, Danemarca, Grecia.
În succesiunea statelor la conducerea Consiliului UE s-a avut în vedere principiul
alternanţei între statele mari şi mici, iar pentru asigurarea continuităţii s-a constituit o „troikă”,
formată pe lângă reprezentantul statului care asigură președinția în acel moment, dintr-un
reprezentant al statului care a deţinut președinția şi un reprezentant al statului care va prelua
președinția.
Deşi începând cu 1 mai 2004 Uniunea Europeană avea 25 de membri, nu se stabilise
până în iarna anului 2005 o ordine pentru succesiunea noilor ţări la conducerea UE, prin
rotaţie, întrucât Constituţia europeană prevedea alegerea unui preşedinte (al Consiliului
European/al Uniunii Europene), pentru un mandat de doi ani şi jumătate. Neaprobarea
Constituţiei (prin referendum) în Franţa şi Olanda a făcut necesară în decembrie 2005 stabilirea
ordinii succesiunii statelor ţinând cont de extinderea Uniunii Europene. Miniştrii de externe au
stabilit, în 12 decembrie 2005, ordinea deţinerii președinției pentru următorii 13 ani, pentru
5 Astfel se încheie un ciclu, întrucât în anul 2006 au deţinut președinția Austria (ianuarie –
iunie 2006) şi Finlanda (iulie-decembrie 2006).
cele 25 de state ale Uniunii din acel moment. La 1 ianuarie 2007, Consiliul UE a decis ordinea
deţinerii președinției Consiliului în condiţiile extinderii UE cu încă două state.
Deţinerea președinției UE este importantă, întrucât conferă ţării respective pentru şase
luni puteri semnificative: poate găzdui întâlniri ale Consiliului European (summit-uri),
organiza şi conducea întrunirile Consiliului European (după Tratatul de l Lisabona, această
facilitate a dispărut, odată cu alegerea preşedintelui Uniunii Europene), stabileşte ordinea de zi,
iar reprezentanţii ţării respective prezidează şi întrunirile în cadrul Consiliului Uniunii
Europene.
În cadrul Consiliului UE deciziile se iau pe baza votului, după cum

urmează:
1. majoritate simplă: fiecare stat dispune de un singur vot. Procedura este
utilizată în luarea deciziilor de mai mică importanţă (decizii procedurale),
care se referă în principal la problemele organizatorice (reguli interne,
organizarea Secretariatului Consiliului sau Comitetelor);
2. majoritate calificată, cel mai des utilizată, numărul de voturi este ponderat,
în funcţie de numărul locuitorilor (rotunjit în favoarea ţărilor cu o populaţie
mai redusă). Din anul 2004, pentru obţinerea majorităţii calificate trebuie
întrunite cumulativ următoarele trei condiţii:
 minimum 255 voturi favorabile din 345 (între 2004 şi 2007, între 71 şi
74% din totalul voturilor, în funcţie de numărul de state membre la
acel moment),
 votul favorabil al majorităţii statelor (în unele cazuri o majoritate de
două treimi),
 să reprezinte minimum 62% din populaţia totală a UE, la solicitarea
expresă a unui stat membru.
Începând cu anul 2014, se va introduce sistemul de vot cu dublă majoritate.

Astfel, pentru ca o propunere să fie adoptată, va fi nevoie să se întrunească
două tipuri de majoritate:
 a ţărilor (cel puţin 15),
 a populaţiei UE (ţările care se exprimă în favoarea propunerii
trebuie să reprezinte cel puţin 65% din populaţia UE).
3. unanimitate de voturi, ca o excepţie de la regula majorităţii, aplicată în
probleme foarte importante (foarte sensibile), cum ar fi cele fiscale, care
privesc libera circulaţie a forţei de muncă şi drepturile şi interesele
salariaţilor, dreptul de azil sau politica externă şi de securitate comună.
Tratatul de a Nisa a redus numărul domeniilor în care după extinderea UE
este necesară unanimitatea de voturi.
Trebuie însă remarcat faptul că, indiferent de procedura de luare a
deciziilor, în practică, în cadrul Consiliului UE se încearcă de fiecare dată să se
ajungă la unanimitate.
Tabelul nr. 3.6. Distribuţia voturilor în cadrul Consiliului Uniunii Europene

până la 1 mai 2004 şi conform Tratatului de la Nisa6
Nr. de Nr. de voturi Nr. de voturi
Ţara voturi până după Ţara după
la 1.05.2004 extindere extindere
Franţa 10 29 Polonia 27
Germania 10 29 România 14
Italia 10 29 Cehia 12
6Dispoziţiile Tratatului de la Nisa s-au aplicat pentru cele 25 de ţări membre începând cu data
de 1 noiembrie 2004. De la data de 1 mai 2004, momentul extinderii UE, s-a aplicat temporar
un sistem de vot (tot ponderat) de tranziţie.
Nr. de Nr. de voturi Nr. de voturi

Ţara voturi până după Ţara după
la 1.05.2004 extindere extindere
Marea Britanie 10 29 Ungaria 12
Spania 8 27 Bulgaria 10
Belgia 5 12 Lituania 7
Grecia 5 12 Slovacia 7
Olanda 5 13 Croaţia 7
Portugalia 5 12 Cipru 4
Austria 4 10 Estonia 4
Suedia 4 10 Letonia 4
Danemarca 3 7 Slovenia 4
Finlanda 3 7 Malta 3
Irlanda 3 7
Luxemburg 2 4
Total 87 237 - 115
Total - 352
Fiecare stat membru are, la Bruxelles, unde este sediul Consiliului, o

delegaţie permanentă (reprezentanţă) pe lângă UE. COmitetul
REprezentanţilor PERmanenţi (COREPER) este alcătuit din 28 de
reprezentanţi permanenţi (ambasadori) ai statelor membre, care se reunesc
săptămânal, şi au drept misiune pregătirea lucrărilor Consiliului; ca excepţie,
pentru pregătirea lucrărilor Consiliului miniştrilor agriculturii, există un
Comitet Special al Agriculturii (CSA). Aceşti ambasadori reprezintă şi apără
interesele naţionale la nivel european.
COREPER este prezidat de reprezentantul statului care asigură

președinția Consiliului. Comitetul este asistat în munca sa de aproximativ 250
de comitete şi grupuri de lucru, formate din delegaţii din statele membre.
Activitatea de ansamblu a Consiliului este susţinută de un Secretariat
General (condus de un secretar general asistat de un secretar general
adjunct, responsabil pentru administrarea Secretariatului General), cu sediul la
Bruxelles, care se ocupă de problemele administrative, pregătind reuniunile,
asigurând în acelaşi timp şi serviciile de interpretariat şi traducere. Sediul
Consiliului este la Bruxelles, dar în lunile aprilie, iunie şi octombrie, întruniri
ale Consiliului au loc şi la Luxemburg.
Din anul 1999 Javier Solana a fost numit secretar general al
Consiliului, fiind reales în anul 2004, îndeplinind în acelaşi timp şi funcţia de
înalt reprezentant pentru Politica Externă şi de Securitate Comună (al doilea
pilon al UE). În temeiul noului Tratat de la Lisabona, intrat în vigoare în
toamna anului 2009, acesta a fost înlocuit de Înaltul Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe și politica de securitate. Începând cu 1 decembrie 2009,
această funcție de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și
politica de securitate a fost ocupată de Catherine Ashton, vicepreședinte al
Comisiei Europene, iar ulterior, de la 1 noiembrie 2014, cu acordul lui Jean-
Claude Juncker, președintele nou-ales al Comisiei Europene, de Federica
Mogherini (până atunci ministru de externe al Italiei), care cumulează şi funcţia
de vicepreședinte al Comisiei Europene.
Consiliul UE are următoarele atribuţii:
1. pe linie legislativă, alături de Parlamentul European;
2. coordonarea politicilor economice ale statelor membre (vizând în principal
ECOFIN);
3. pe linie bugetară, aprobarea bugetului comunitar, împreună cu Parlamentul

European;
4. dezvoltarea PESC, pe baza direcţiilor trasate de Consiliul European (al
doilea pilon al UE), încheind în numele Comunităţilor şi Uniunii acorduri
internaţionale între Uniunea Europeană şi unul sau mai multe state şi
organizaţii internaţionale;
5. coordonarea cooperării în domeniul Justiţie şi Afaceri Interne (al treilea
pilon al UE), coordonând acţiunile statelor membre.
6. semnează acorduri între UE şi alte ţări.
În exercitarea atribuţiilor sale, Consiliul emite: reglementări, directive,
decizii, acţiuni comune sau poziţii comune, recomandări sau opinii, concluzii,
declaraţii, rezoluţii.
3.2.3. Consiliul European
Consiliul European este o structură interguvernamentală creată în

decembrie 19747, prin voinţa şefilor de state sau de guverne (preşedinţii şi/sau
prim-miniştrii) din ţările Uniunii Europene, care au hotărât să se întâlnească cu
regularitate (de cel puţin două ori pe an, în ţara care deţine, la acel moment,
preşedinţia - semestrială a - UE), dar întâlnirile lor informale datează din 1969.
După anul 2000, s-a convenit ca una dintre întâlnirile semestriale să aibă loc la
Bruxelles.
7La propunerea preşedintelui francez Valéry Giscard d’Estaign, cu ocazia summit-ului de la

Paris din 9-10 decembrie 1974.
La aceste întâlniri instituţionalizate se alăturau miniştrii de externe,

preşedintele şi un vicepreşedinte al Comisiei Europene, iar Preşedintele
Parlamentului European era invitat să facă un expozeu în şedinţa de deschidere.
Deşi Consiliul European nu a fost prevăzut în tratatele institutive ale
Comunităţilor Europene (CECO, CEE, CEEA)8, rolul său a crescut treptat,
ajungând să reprezinte astăzi una din instituţiile fundamentale9 ale Uniunii
Europene.
Importanţa Consiliului European (în domeniul cooperării politice şi al
impulsionării construcţiei comunitare) derivă din faptul că el fixează priorităţile
Uniunii şi elaborează orientarea politicii de urmat.
Aceste întâlniri la cel mai înalt nivel – numite şi summit-uri – permit
abordarea unor probleme sensibile, care presupun acorduri politice, şi pot
conduce la deblocarea unor situaţii litigioase. Iată, de exemplu, două decizii
luate cu ocazia întâlnirilor în cadrul Consiliul European: în iulie 1978, la
Bremen, sunt puse bazele Sistemului Monetar European; în decembrie 1995, la
Madrid, se hotărăşte scenariul de trecere la moneda unică, euro.
În urma intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie
2009, Consiliul European a devenit o instituţie, iar primul preşedinte
permanent, pentru doi ani şi jumătate (cu posibilitatea reînnoirii o singură
dată), a fost ales Herman Van Rompuy. După ce i s-a reînnoit mandatul, până
la 30 noiembrie 2014, a fost înlocuit de Donald Tusk, care a fost președintele
Consiliului European de la 1 decembrie 2014 la 30 noiembrie 2019. Al treilea
8 Este prevăzut însă în Actul Unic European intrat în vigoare la 1 iulie 1987 (art. 2) şi în
Tratatul de la Maastricht (art. D). Prin Actul Unic European, Consiliul European devine una
din instituţiile fundamentale ale UE.
9 Trebuie remarcat faptul că nu are personalitate juridică şi nu adoptă decizii/hotărâri
obligatorii din punct de vedere juridic, nu are organe de conducere, nici angajaţi şi nici sediu.
președinte al Consiliului European cu mandat între 1 decembrie 2019 - mai

2022, este Charles Michel.
În prezent, Consiliul European se întruneşte de două ori pe semestru, de
obicei la Bruxelles, în clădirea Justus Lipsius, la convocarea preşedintelui său.
Atunci când situaţia o impune, preşedintele convoacă o reuniune extraordinară
a Consiliului European.
Articolul 15 din Tratatul privind Uniunea Europeană (prima parte a
Tratatului de la Lisabona) aduce unele modificări în organizarea şi funcţionarea
Consiliului European.
Astfel, în ceea ce priveşte componenta sa actuală, Consiliul European
este compus din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum şi din
preşedintele său şi preşedintele Comisiei Europene. Înaltul Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate participă la lucrările
Consiliului European. Atunci când ordinea de zi o impune, fiecare membru al
Consiliului European poate decide să fie asistat de un ministru şi, în ceea ce îl
priveşte pe preşedintele Comisiei, de un membru al Comisiei.
Dacă anterior deciziile se luau numai prin consens, în prezent aceasta
este regula, însă, în unele cazuri, deciziile se adoptă şi cu majoritate calificată,
în funcţie de ceea ce prevăd dispoziţiile tratatului.
Consiliul Europei
Consiliul Europei10, cu sediul la Strasburg, nu face parte dintre instituţiile
comunitare, dar este în prezent unul dintre cele mai importante organisme europene.
Consiliul Europei a fost creat la 5 mai 1949, prin Tratatul de la Londra, şi are în
prezent în componenţa sa majoritatea statelor europene (47 de state în 2007), faţă de 12 state
iniţial. Membrilor fondatori, ţările Uniunii Europei Occidentale (Belgia, Franţa, Luxemburg,
Marea Britanie, Olanda) şi Danemarca, Grecia, Irlanda, Italia, Norvegia, Suedia, Turcia, li s-au
alăturat, pe rând, Islanda (1950), Germania (1951), Austria (1956), Cipru (1961), Elveţia
(1963), Malta (1965), Portugalia (1976), Spania (1977), Lichtenstein (1978), San Marino
(1988), Finlanda (1989), Ungaria (1990), Polonia (1991), Bulgaria (1992), Cehia, Estonia,
Lituania, Slovacia, Slovenia, România11 (1993), Andora (1994), Albania, Letonia, Moldova,
Ucraina (1995), Croaţia, Rusia, fosta Republică Iugoslavă Macedonia (1996), Georgia (1999),
Armenia, Azerbaidjan (2001), Bosnia şi Herţegovina (2002), Serbia şi Muntenegru 12 (2003),
Monaco (2004), Muntenegru (2007).
Statutul de ţară candidată îl are Belarus (din 1993), al cărei statut de „invitat special”
a fost suspendat din cauza nerespectării drepturilor omului şi a principiilor democratice.
Au statut de observatori cinci state: Vatican, Canada, SUA, Japonia şi Mexic.
Rolul Consiliului Europei, în principal consultativ, este pe linia promovării şi
respectării drepturilor şi libertăţilor individuale şi al consolidării democraţiei pluraliste,
promovând conştientizarea unei identităţi europene, bazate pe valori împărtăşite. De altfel,
articolul 1 din Statut este sugestiv: „Scopul Consiliului Europei este de a realiza o uniune cât
mai strânsă între membrii săi.”
Consiliul Europei este un organism interguvernamental, cu caracter politic, care
elaborează recomandări pentru atingerea obiectivelor asumate.
10 Expresia „Consiliul Europei” a fost utilizată pentru prima dată de Winston Churchill, în
timpul celui de-al doilea război mondial.
11 Din 7 octombrie 1993.
12 În urma separării Serbiei de Muntenegru, printr-o decizie a Consiliului de Miniştri s-a hotărât
că începând cu 3 iunie 2006 Republica Serbia este continuatoarea Uniunii Statelor Serbia şi
Muntenegru, iar Muntenegru a devenit ţară candidată în anul 2006, devenind ţară membră în
anul 2007.
Între realizările sale se numără Convenţia pentru Protecţia Drepturilor Omului şi

Libertăţilor Fundamentale, Comisia Europeană a Drepturilor Omului şi mai târziu Curtea
Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).
În componenţa Consiliului Europei intră următoarele instituţii:
1. Adunarea Parlamentară, instituţie consultativă, este formată din reprezentanţi ai ţărilor
membre şi reprezintă organul de deliberare al Consiliului. În urma dezbaterilor sale,
rezultă recomandări către Consiliul de Miniştri.
2. Consiliul de Miniştri (de externe) ai ţărilor membre, este organul de decizie al Consiliului
Europei. Dacă deciziile obişnuite presupun 2/3 din voturi, deciziile importante necesită o
majoritate absolută.
3. Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale este format din două Camere: Camera
Autorităţilor Locale, şi Camera Regiunilor, acţiunile lor vizând întărirea democraţiei
locale.
4. Secretariatul general, format din 1.800 de funcţionari, condus de un secretar general.
Drapelul şi imnul Consiliului Europei coincid cu cele ale UE. Drapelul Consiliului
Europei, adoptat în decembrie 1955 (12 stele galbene pe fundal albastru, fără nici o legătură cu
numărul de state membre) a fost adoptat în 1983 şi de Parlamentul European ca simbol
comunitar. În anul 1971, Adunarea Parlamentară a propus ca Oda Bucuriei din Simfonia a IX-a
de Ludwig van Beethoven să devină imnul său. În 1986, drapelul este adoptat şi de către
instituţiile comunitare, ca simbol oficial.
3.2.4. Comisia Europeană
Este unul din principalele organisme instituţionale comunitare, care se

regăsea în Tratatul de la Paris (în CECO) sub denumirea de Înalta Autoritate,
iar din 1958 până la Actul Unic European din 1987 s-a numit Comisia
Comunitară Europeană.
Comisia reprezintă organul executiv al Uniunii Europene. Termenul de
„Comisie” se foloseşte cu două accepţiuni:
 cu trimitere la membrii Comisiei;
 cu sensul de instituţie şi personalul acesteia.
Comisia Europeană este formată în prezent din 28 de membri (numiţi
comisari), independenţi de guvern, cu mandat pe cinci ani. De regulă, aceştia
au avut în ţările lor de origine, anterior, funcţii politice importante sau au fost
membri ai guvernului.
Comisia Europeană şi extinderea Uniunii Europene

Până la data de 1 mai 2004 Comisia Europeană a fost formată din 20 de comisari. Din
cele 20 de locuri, cele cinci state „mari” (Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie şi Spania)
dispuneau de câte două locuri, iar celelalte zece state, „mai mici”, au câte un singur loc. În
perspectiva extinderii UE, Tratatul de la Nisa prevăzuse câte un singur membru al Comisiei din
partea fiecărui stat, pentru a nu afecta eficienţa procesului decizional.
Întrucât mandatul Comisiei condusă de Romano Prodi, investită în anul 1999 (cu cei
20 de comisari) expira la data de 31 octombrie 2004, şi având în vedere extinderea UE de la 1
mai 2004 (intrarea a zece noi state), s-a hotărât ca până la finalul mandatului să funcţioneze cu
30 de comisari. Celor zece comisari din ţările nou-intrate nu li s-au repartizat atribuţii specifice,
ei au fost repartizaţi pe lângă comisari aflaţi deja în funcţii.
Pentru mandatul 2004-2009, au fost numiţi 25 de comisari, câte unul din fiecare stat
membru. Începând cu 1 ianuarie 2007, odată cu extinderea UE, Comisa Europeană a avut în
componenţă 27 de comisari.
În urmă cu câţiva ani, erau propuneri ca, odată ce UE va avea 27 de membri (prin
aderarea României şi Bulgariei), printr-o decizie unanimă a Consiliului Uniunii Europene,
pentru următorul mandat al Comisiei să se fixeze un număr maxim de comisari mai mic decât
al numărul statelor membre şi care ar presupune punerea la punct a unui sistem de alegere prin
rotaţie a naţionalităţii comisarilor, echitabil pentru toate ţările. Această decizie a fost
deocamdată amânată.
Comisia, ca instituţie, este compusă din 33 departamente (direcţii

generale) pe domenii de activitate şi 11 servicii:
 Departamente (DG-uri):
1. Afaceri economice şi financiare (ECFIN)
2. Afaceri Interne (HOME)
3. Afaceri maritime şi pescuit (MARE)
4. Agricultură şi dezvoltare rurală (AGRI)
5. Ajutor umanitar (ECHO)
6. Buget (BUDG)
7. Centrul Comun de Cercetare (JRC)
8. Cercetare şi inovare (RTD)
9. Combaterea schimbărilor climatice (CLIMA)
10. Comerţ (TRADE)
11. Comunicare (COMM)
12. Concurenţă (COMP)
13. Dezvoltare și Cooperare EuropeAid (DEVCO)
14. Educaţie şi cultură (EAC)
15. Energie (ENER)

16. Eurostat (ESTAT)
17. Extindere (ELARG)
18. Foreign Policy Instruments Service (EEAS)
19. Impozitare şi uniune vamală (TAXUD)
20. Informatică (DIGIT)
21. Interpretare (SCIC)
22. Întreprinderi şi industrie (ENTR)
23. Justiție (JUST)
24. Mediu (ENV)
25. Mobilitate şi Transporturi (MOVE)
26. Ocuparea forței de muncă, afaceri sociale şi incluziune (EMPL)
27. Piaţa internă şi servicii (MARKT)
28. Politica regională (REGIO)
29. Resurse umane şi securitate (HR)
30. Sănătate şi consumatori (SANCO)
31. Secretariatul General (SG)
32. Societate informaţională şi mass-media (INFSO)
33. Traduceri (DGT)
 Servicii:
1. Arhive istorice
2. Biblioteca centrală
3. Biroul Consilierilor de Politică Europeană (BEPA)
4. Infrastructură şi logistică - Bruxelles (OIB)
5. Infrastructură şi logistică - Luxemburg (OIL)
6. Oficiul de Administraţie şi Plată a Drepturilor Individuale (PMO)
7. Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF)

8. Oficiul pentru Publicaţii (OP)
9. Responsabilul cu protecţia datelor din cadrul Comisiei Europene
10. Serviciul de audit intern (IAS)
11. Serviciul juridic (SJ)
Fiecare DG răspunde de un anumit domeniu de politică şi este condusă
de un director general care îi raportează direct preşedintelui.
Lucrările Comisiei sunt coordonate de un Secretariat General.
În ansamblu, pentru a-şi îndeplini sarcinile, Comisia are aproximativ
24.000 de angajaţi permanenţi, dintre care o cincime se ocupă de traducere şi
interpretare. La aceşti funcţionari, se mai adaugă câteva mii de angajaţi
temporari.
Activitatea OLAF
În septembrie 2003, în urma existenţei unor suspiciuni că o parte din ajutorul acordat
de UE Autorităţii Palestiniene a fost folosit pentru finanţarea unor activităţi ilegale, inclusiv
teroriste, OLAF a demarat o anchetă, contactând în acest sens FMI, Banca Mondială,
reprezentanţi ai ţărilor lumii a treia în Orientul Mijlociu, firme de audit şi surse din sectorul
privat, dar, evident, şi administraţia israeliană şi Autoritatea palestiniană.
Preşedintele Comisiei este ales de Consiliul European şi confirmat de

Parlamentul European printr-un vot de investitură.
Procedura numirii Comisiei este următoarea:
 în termen de 6 luni de la alegerea membrilor Parlamentul European, şefii de
state şi de guverne ai statelor membre cad de comun acord asupra numelui
viitorului preşedinte al Comisiei;
 preşedintele desemnat al Comisiei, împreună cu guvernele statelor membre,

alege ceilalţi membri (câte unul din fiecare stat membru), stabilind
portofoliul fiecăruia;
 dacă Parlamentul, în urma intervievării membrilor, îşi dă acordul favorabil
(vot pozitiv), aceştia sunt numiţi în mod oficial de către Consiliul Uniunii
Europene, cu majoritate calificată, pentru un mandat de 5 ani.
Tabelul nr. 3.7. Preşedinţii Comisiei Europene, de la înfiinţare până în prezent

Jean Monnet (1) Franţa 10 august 1952 – 10 noiembrie 1954
René Mayer (1) Franţa 1 iunie 1955 – 6 ianuarie 1958
6 ianuarie 1958 – 1 iulie 1967 (2
Walter Hallstein Germania
mandate)
Jean Riey Belgia 1 iulie 1967 – 2 iulie 1970
Franco-Maria
Italia 2 iulie 1970 – 21 martie 1972
Malfatti
Sicco Manscholt Olanda 21 martie 1972 – 31 decembrie 1972
François-Xavier
Franţa 31 decembrie 1972 – 5 ianuarie 1977
Ortoli
Marea
Roy Jenkins 6 ianuarie 1977 – 6 ianuarie 1981
Britanie
Gaston Thorn Luxemburg 6 ianuarie 1981 – 5 ianuarie 1985
5 ianuarie 1985 – 6 ianuarie 1995 (2
Jacques Delors Franţa
mandate)
Jacques Santer Luxemburg 6 ianuarie 1995 – 15 martie 1999

Romano Prodi Italia 15 martie 1999 – 22 noiembrie 2004
José Manuel Durão 22 noiembrie 2004, – - 31 octombrie
Portugalia
Barroso 2014
Jean-Claude 1 noiembrie 2014 – 21 1 octombrie Formatted Table
Luxemburg
Juncker noiembrie 2019
Ursula von der 1 decembrie 201913 - octombrie 2024
Germania
Leyen
Notă: (1) Preşedinţi ai Înaltei Autorităţi, în cadrul CECO
Fiecare comisar în parte dispune de un „cabinet”, format din şapte

funcţionari şi un personal de susţinere şi se ocupă de un sector repartizat de
Preşedinte.
Atribuţiile comisarilor sunt exclusiv de natură tehnică, fără să se bucure
de puterea politică, conferită miniştrilor în statul naţional.
Comisia Europeană are ca rol principal, într-o formulare foarte
generală, „exprimarea interesului comunitar şi asigurarea realizării acestuia”.
Ea are şi atribuţii legislative, este organ executiv al UE, dar este şi apărătoarea
tratatelor europene (controlând aplicarea lor şi având la dispoziţie o procedură
13La 2 iulie 2019, Consiliul European a adoptat decizia prin care Ursula von der Leyen a fost
propusă Parlamentului European drept candidat la funcția de președinte al Comisiei Europene.
Candidatul propus a fost ales de Parlamentul European la 16 iulie 2019. Față de lista propusă
Parlamentului in data de 10 septembrie 2019, selectate pe baza propunerilor făcute de statele
membre, la 25 noiembrie 2019, Consiliul, de comun acord cu președinta aleasă, Ursula von der
Leyen, a adoptat o nouă listă a persoanelor pe care le propune pentru a fi numite membri ai
Comisiei până la 31 octombrie 2024. La 27 noiembrie 2019, Parlamentul European a votat
pentru aprobarea Comisiei Von der Lyen. La 28 noiembrie, Consiliul European a numit noua
Comisie, prin procedură scrisă, pentru perioada 1 decembrie 2019–31 octombrie 2024. Formatted: Englis
de „urmărire” a unui stat comunitar care nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate

prin Tratate – vezi Pactul de Stabilitate şi Creştere).
Ca organ executiv al UE, puterile Comisiei se referă la următoarele
categorii de probleme:
1. Funcţia de supraveghere legislativă: veghează la respectarea, interpretarea
şi aplicarea corectă a Tratatelor (legislaţiei comunitare), împreună cu
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
2. Funcţia de iniţiativă legislativă: formulează propuneri, recomandări şi
avize pe linie legislativă, iniţiază dezvoltarea legislaţiei comunitare; făcând
propunerile legislative Parlamentului şi Consiliului UE, Comisia trebuie să
ţină seama de principiul subsidiarităţii: dacă problema respectivă nu se
poate rezolva mai bine la nivel local, regional sau naţional.
3. Funcţia de execuţie: exercită competenţele de execuţie conferite de
Consiliul UE – execuţia bugetului UE, aplicarea legislaţiei, a programelor
şi politicilor comunitare. În cele mai multe cazuri, punerea efectivă în
practică revine autorităţilor naţionale, regionale sau locale, însă Comisia
supervizează implementarea acestora.
Activitatea Comisiei Europene pe linia aplicării politicii în domeniul concurenţei

În luna martie 2004, în urma unei anchete demarate încă din anul 1998, Comisia
Europeană a somat firma Microsoft să distribuie pe piaţa europeană o versiune a sistemului de
operare Windows fără Media Player incorporat, aplicându-i şi o amendă record în istoria UE,
de 497 milioane de euro pentru încălcarea legislaţiei europene anti-trust. Deşi a plătit integral
amenda în iulie 2004, Microsoft a contestat decizia Comisiei Europene în faţa Curţii de Justiţie
a Uniunii Europene, iar procesul, care se estima că ar putea dura cinci ani, s-a încheiat în
septembrie 2007 prin decizia Curţii de Justiţie de a confirma hotărârea Comisiei Europene.
Microsoft a acceptat în 22 octombrie 2007, în urma unui acord cu Comisia Europeană să
respecte obligaţiile impuse în anul 2004 şi să ofere concurenţei informaţiile tehnice necesare
pentru dezvoltarea de software compatibil Windows. Între timp însă, in iulie 2006, Microsoft a
primit o altă amendă, de 280,5 milioane, întrucât nu respectase cerințele europene până la
termenul limita de 21 iunie 2006. al acelui an. La finalul lui februarie 2008, Comisia
Europeana a amendat compania Microsoft cu o nouă sumă record, de 899 milioane euro (1,35
miliarde dolari) pe motiv ca nu a luat în considerare sancțiunile impuse după încălcarea
legislației antitrust. După cum atrăgea atenţia comisarul european pentru Concurenţă, Neelie
Kroes, „Microsoft este prima companie pe care Comisia a trebuit să o amendeze pentru că nu
s-a conformat deciziilor antitrust, în cei 50 de ani de politică concurențială a UE”.
În luna septembrie 2004, Comisia Europeană a amendat cu 2,5 milioane de euro
producătorii de bere Kronenburg (1,5 milioane de euro) şi Heineken (1 milion de euro) pentru
o încercare de a controla piaţa franceză en-gros a berii. Printr-un acord încheiat în martie 1996
(dar care nu a fost pus niciodată în practică), cele două firme, care controlau 60%, respectiv
30% din piaţa franceză la acel moment, au convenit să-şi sisteze temporar achiziţiile şi să
distribuie volume egale de bere prin reţelele proprii.
În luna octombrie 2004, după 5 ani de investigaţii privind încălcarea regulilor anti-
trust (în urma reclamaţiei concurentei Pepsi), Coca-Cola şi Comisia Europeană au încheiat o
înţelegere conform căreia Coca-Cola va renunţa la practica semnării unor acorduri de
exclusivitate cu distribuitorii de băuturi răcoritoare, prin care le impunea şi băuturile mai puţin
populare, cum ar fi Sprite.
4. Funcţia de decizie: are putere de decizie proprie şi ia parte la adoptarea

actelor de către Consiliul UE şi Parlamentul European.
5. Funcţia de reprezentare: este abilitată în domeniul reprezentării interne şi
internaţionale a UE, negociind acordurile internaţionale între UE şi alte ţări,
permiţând UE să vorbească „cu o singură voce”.
Comisia răspunde politic în faţa Parlamentului European, care are
posibilitatea să o demită, prin adoptarea unei moţiuni de cenzură.
Sediul Comisiei este la Bruxelles, dar există şi birouri la Luxemburg,

reprezentanţe în toate ţările UE şi delegaţii în principalele capitale ale lumii.
În România, între 1993 şi 2007 a funcţionat Delegaţia Comisiei Europene,
multă vreme condusă de Jonathan Scheele, ea transformându-se de la 1
ianuarie 2007 în Reprezentanţa Comisiei Europene în România. Ambasadorul
Donato Chiarini a fost de la 1 ianuarie 2007 până în decembrie 2007şeful
Reprezentanţei, ulterior preluând funcţia Nicolae Idu, fostul director al
Institutului European din România.
Comisia Europeană se întruneşte săptămânal, de regulă în zilele de
miercuri, la Bruxelles. Deciziile se iau pe bază de vot, fiind necesar votul
majorităţii simple, însă o dată propunerea adoptată, ea trebuie sprijinită
necondiţionat de către toţi membrii.
3.2.5. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, al cărei sediu este la Luxemburg,

este compusă din trei instanțe:
1. Curtea de Justiție;
2. Tribunalul de Primă Instanţă (creat în 1989);
3. Tribunalul Funcției Publice (creat în 2004).
3.2.5.1. Curtea de Justiţie

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost creată în anul 1952, pe baza
Tratatului CECO, fiind compusă din şase judecători, din cele şase ţări
semnatare.
În prezent, Curtea de Justiţie este compusă din 28 judecători (câte unul
pentru fiecare stat membru) şi opt14 avocaţi generali, numiţi de comun acord de
statele membre pentru un mandat de şase ani, reînnoibil. În acest fel, s-a dorit o
reprezentare echilibrată a tuturor şcolilor de gândire juridică din ţările UE.
În Europa lărgită, s-a păstrat principiul existent anterior, după care este
numit un singur judecător din fiecare stat membru, dar pentru simplificare şi
creşterea eficientei, există şi posibilitatea de a crea o „Mare Cameră”, formată
din doar 15 judecători, în locul sesiunilor plenare la care să participe toţi
judecătorii, sau „Camere” de 5 sau 3 judecători. Întrunirea în şedinţă plenară
are loc astăzi doar în cazurile speciale prevăzute de Statutul Curţii.
Judecătorii Curţii de Justiţie trebuie să ofere toate garanţiile de
independenţă şi în acelaşi timp să întrunească condiţiile curente pentru
exercitarea, în ţara lor de origine, a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale,
având o competenţă juridică recunoscută. În consecinţă, ei nu pot deţine funcţii
politice sau administrative şi nici nu se pot angaja în vreo profesie, alta decât
activitatea didactică sau de cercetare ştiinţifică în domeniul dreptului, activităţi
ce pot fi desfăşurate doar după obţinerea unei dispense excepţionale.
Din rândul lor, judecătorii aleg, pentru un mandat de trei ani,
preşedintele Curţii de Justiţie. Acesta conduce lucrările Curţii şi prezidează
14Un al nouălea mandat de avocat general a fost creat temporar, între 1 ianuarie 1995 şi 6
octombrie 2000, ca urmare a aderării Austriei, Finlandei şi Suediei
audierile şi deliberările. La fiecare trei ani, are loc şi o înlocuire parţială a

judecătorilor.
Curtea este asistată de avocaţi însărcinaţi cu prezentarea, într-o manieră
imparţială şi independentă, concluziilor motivate privind cazurile deferite în
faţa Curţii. Din aceşti avocaţi, întotdeauna patru aparţin marilor state (Franţa,
Germania, Italia, Marea Britanie), iar ceilalţi sunt numiţi alternativ din celelalte
state. Condiţiile de eligibilitate sunt aceleaşi care se aplică şi judecătorilor.
Atribuţiile fundamentale ale Curţii de Justiţie pot fi separate pe trei mari
direcţii:
1. controlul respectării dreptului comunitar;
2. interpretarea legislaţiei comunitare;
3. dezvoltarea legislaţiei comunitare.
Sentinţele date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prevalează
asupra celor pronunţate de instanţele naţionale. De fapt, însăşi raţiunea creării
Curţii de Justiţie a fost aceea de a interpreta şi aplica în mod unitar legislaţia
europeană (dreptul comunitar). În timp, între instituţiile europene, Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene a avut un rol important, în special în ceea ce
priveşte problemele constituţionale (frecvente) rezolvate.
Jurisprudenţa creată de Curtea de Justiţie poate fi invocată de cetăţenii
europeni în faţa instanţelor naţionale. Este amintită în acest sens, în mod
special, contribuţia sa la facilitarea liberei circulaţii a mărfurilor între ţările UE,
prin vasta jurisprudenţă creată în domeniile comercial şi vamal.
Dar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se
pronunţe şi asupra legalităţii actelor adoptate de Parlamentul European,
Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană sau Banca Centrală
Europeană.
Complexitatea atribuţiilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

În atribuţiile Curţii de Justiţie intră şi rezolvarea unor diferende între statele membre,
instituţiile europene, firme şi cetăţeni. De exemplu, când în noiembrie 2003 Comisia
Europeană a apreciat drept ilegală hotărârea Consiliului Uniunii Europene de a suspenda
aplicarea Pactului de Stabilitate şi Creştere (de fapt neluând în seamă propunerea Comisiei
Europene de a se declanşa procedura disciplinară împotriva Franţei şi Germaniei, pentru
depăşirea deficitului bugetar de 3% din PIB), a fost sesizată Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene. În complet de 14 judecători, câteva luni mai târziu, la sfârşitul lunii aprilie 2004,
cazul s-a judecat, iar prin sentinţa pronunţată ulterior, suspendarea Pactului de Stabilitate şi
Creşterea fost apreciată drept incorectă.
3.2.5.2. Tribunalul de Primă Instanţă
Aplicarea principiului celerităţii (rapidităţii) în soluţionarea cauzelor

înfăţişate Curţii, în condiţiile creşterii substanţiale a numărului acţiunilor
supuse judecăţii sale, a determinat în anul 1989 crearea Tribunalului de primă
instanţă, ca organism asociat Curţii de Justiţie, care să se ocupe de cazurile de
mai mică importanţă. Dacă la început competentele erau limitate, din 1993
Tribunalul a primit în competenţă toate recursurile directe ale persoanelor
fizice sau juridice împotriva judecătorilor comunitari, sub controlul juridic al
Curţii.
Tribunalul este format astăzi tot din 28 judecători numiţi de statele
membre pentru un mandat de şase ani, organizarea fiind similară celei de la
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, cu excepţia inexistenţei avocaţilor
generali, înlocuiţi în caz de nevoie de către unul din judecători, însărcinat să le
îndeplinească atribuţiile. Până în prezent, această posibilitate a fost utilizată

extrem de rar.
Preşedintele Tribunalului şi preşedinţii Camerelor sunt aleşi pe termen
de trei ani, dintre judecătorii membri. Grefierul este numit pe o perioadă de
şase ani. Cauzele se judecă în Camere de cinci sau trei judecători, uneori chiar
cu judecător unic. Marea Cameră este formată din 13 judecători.
3.2.5.3. Tribunalul funcţiei publice
Tribunalul funcţiei publice a fost creat printr-o decizie a Consiliului UE

din data de 2 noiembrie 2004, ca un tribunal specializat, pentru a soluţiona
problemele apărute între Uniunea Europeană şi angajaţii săi, degrevând de
această misiune Tribunalul de primă instanţă (aproximativ 150 de cauze pe an).
Această competenţă era exercitată iniţial de Curtea de Justiţie, iar din anul 1989
de Tribunalul de Primă Instanţă. Este format din şapte judecători numiţi de
către Consiliul UE, în unanimitate, pentru un mandat de şase ani, reînnoibil;
membrii îşi aleg preşedintele pentru un mandat de trei ani, reînnoibil.
Judecătorii numesc un grefier pentru un mandat de şase ani.
3.3. Alte instituţii ale Uniunii Europene
3.3.1. Curtea de Conturi Europeană
Curtea de Conturi Europeană, cu sediul la Luxemburg, a fost înfiinţată,

la iniţiativa Parlamentului European, la data de 22 iulie 1975 şi şi-a început
activitatea în octombrie 1977.
Cu toate acestea, până la intrarea în vigoare a Tratatului de la
Maastricht, la 1 noiembrie 1993, ea nu a fost considerată o instituţie
comunitară, ci organism complementar cu caracter tehnic, şi în consecinţă nu a
beneficiat de statutul celor patru instituţii fundamentale iniţiale (Parlamentul
European, Consiliul UE, Comisia Europeană şi Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene).
În componenţa Curţii intră 28 membri proveniţi din cele 28 de state
comunitare, numiţi de Consiliul Uniunii Europene, cu majoritate calificată,
după consultarea Parlamentului European, pentru un mandat de şase ani
reînnoibil. După extinderea UE, s-a păstrat regula numirii unui singur membru
din fiecare ţară, însă pentru eficientizarea activităţii, se pot înfiinţa „Camere”,
cu câţiva membri fiecare, orientate pe tipuri de probleme:
 Grupul de Audit I: Gestionarea şi Conservarea Resurselor Naturale;

 Grupul de Audit II: Politici Structurale, Transport, Cercetare şi Energie;
 Grupul de Audit III: Acţiuni Externe;
 Grupul de Audit IV: Resurse Proprii, Activităţi Bancare, Cheltuieli
Administrative, Instituţii şi Organisme Comunitare, Politici Interne;
 Grupul CEAD: Coordonare, Evaluare, Asigurare, Dezvoltare, Comunicare.
Membrii Curţii de Conturi trebuie să provină din instituţiile de control
financiar extern ale ţării de origine, să fie independenţi şi nu pot îndeplini alte
funcţii (remunerate sau nu) pe timpul mandatului.
Preşedintele este desemnat de membrii Curţii de Conturi, dintre ei,
pentru un mandat de trei ani, cu posibilitatea reînnoirii.
Importanţa Curţii de Conturi printre instituţiile comunitare derivă din
misiunea sa, de a controla legalitatea obţinerii veniturilor şi utilizării
cheltuielilor bugetului comunitar, vizând întărirea disciplinei financiare.
Conform dispoziţiilor Tratatelor (CECO, CEE şi EURATOM), Curtea
de Conturi Europeană controlează legitimitatea şi legalitatea totalităţii
veniturilor şi cheltuielilor bugetare comunitare, exercitând controlul şi
asupra beneficiarilor fondurilor comunitare, fie ei instituţii (chiar private)
sau state (comunitare), precum şi asupra oricărui organism comunitar, în
măsura în care prin actul său constitutiv nu a fost prevăzut altfel.
Spre deosebire de Curţile de Conturi naţionale, Curtea de Conturi
Europeană nu poate aplica sancţiuni juridice în cazul constatării unor încălcări
ale legislaţiei, singurul instrument disponibil fiind informarea organismelor
comunitare responsabile şi publicarea în Jurnalul Oficial al UE. Rezultatele
controalelor sunt materializate în Rapoartele Anuale, care sunt trimise spre
informare şi examinare (înainte de publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene) instituţiilor comunitare. Pe baza aceluiaşi Raport Anual,

Parlamentul European acordă descărcarea bugetară Comisiei Europene.
O latură esenţială a activităţii Curţii de Conturi Europene o reprezintă
asistenţa acordată autorităţilor bugetare (Parlamentului şi Consiliului UE) în
exercitarea funcţiilor de control asupra execuţiei bugetului, dar îşi prezintă
opinia şi cu ocazia adoptării unor reglementări financiare de interes din
perspectiva bugetului UE.
Aparatul propriu al Curţii de Conturi este format din peste 550 de
salariaţi, dintre care aproximativ 250 sunt auditori, organizaţi în grupuri de
audit, ei fiind cei care realizează controalele în instituţiile europene şi în ţările
care primesc finanţări din bugetul comunitar, pregătind apoi proiectele de
rapoarte ce vor fi prezentate de către Curte.
3.3.2. Comitetul Economic şi Social European
Este un organism consultativ al CEE şi EURATOM, cu sediul la

Bruxelles, înfiinţat în anul 1957 prin Tratatul de la Roma, format în prezent din
353 membri (consilieri), din toate statele membre UE, numiţi pentru un mandat
de cinci ani, reînnoibil, de către Consiliul UE, cu consultarea Comisiei
Europene. Modificările prevăzute de Tratatul de la Nisa au avut în vedere în
perspectiva extinderii UE un număr maxim de membri limitat la 350, fără ca
numărul de consilieri din cele 15 ţări ale UE la acel moment să fie modificat.
Ulterior, Tratatul de la Lisabona a modificat durata mandatului membrilor
(art.302, alin.1), de la patru ani iniţial, la cinci ani, în prezent.
Membrii CESE reprezintă instituţionalizat diferitele categorii socio-

profesionale (societatea civilă), în primul rând pe agricultori, pe transportatori,
muncitori, comercianţi, meşteşugari şi liber-profesionişti, iar rolul lor este
consultativ, pentru Consiliul UE şi Comisie, în procesul decizional15 şi pe linie
legislativă. Tocmai de aceea, CESE a fost considerat o punte de legătură între
Uniunea Europeană şi cetăţenii ei, vocea societăţii civile, promovând o
societate mai participativă şi mai democratică.
Deşi au fost propuşi de guvernele ţărilor de origine, în exercitarea
atribuţiilor membrii CESE trebuie să fie pe deplin independenţi şi să acţioneze
în interesul general comunitar.
Tabelul nr. 3.9. Comitetul Economic şi Social European – repartizarea

mandatelor pe ţări
Ţara Nr. membri Ţara Nr. membri
Franţa 24 Polonia 21
Germania 24 România 15
Italia 24 Bulgaria 12
Marea Britanie 24 Cehia 12
Spania 21 Ungaria 12
Austria 12 Lituania 9
Belgia 12 Slovacia 9
Grecia 12 Croaţia 9
Olanda 12 Estonia 7
15CES este parte integrantă a procesului decizional al UE, consultarea sa de către Consiliul
UE şi Comisia Europeană fiind obligatorie, în problemele de competenţa sa (în domeniul
politicilor economice şi sociale).
Ţara Nr. membri Ţara Nr. membri

Portugalia 12 Letonia 7
Suedia 12 Slovenia 7
Danemarca 9 Cipru 6
Finlanda 9 Malta 5
Irlanda 9
Luxemburg 6
222 - 131
Total
353
Comitetul se întâlneşte în adunări plenare, iar conducerea este

asigurată de un preşedinte şi doi vicepreşedinţi, aleşi la fiecare doi ani şi
jumătate (faţă de doi ani, înainte de Tratatul de la Lisabona).
3.3.3. Comitetul regiunilor
A fost înfiinţat în anul 1994 pe baza prevederilor Tratatului de la

Maastricht (art. G.76) ca un nou organism, cu caracter consultativ, şi este
format din 353 membri, reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi locale
europene (vocea administraţiei locale). Se pot observa, în ceea ce priveşte
organizarea şi funcţionarea sa, asemănări cu Comitetul Economic şi Social
European.
Ei sunt numiţi de Consiliul UE, la propunerea statelor membre şi cu
acordul Comisiei, pentru un mandat de cinci ani, reînnoibil (patru, înainte de
Tratatul de la Lisabona). Numărul mandatelor pentru fiecare ţară, stabilit în

funcţie de populaţia acesteia, este acelaşi ca în cazul CESE.
Comitetul regiunilor este consultat de Consiliul UE sau de Comisia
Europeană:
1. când consideră necesar (consultare facultativă),
2. conform prevederilor Tratatelor (consultare obligatorie), când problemele
privesc formarea profesională, cultura, sănătatea publică, reţelele de
transport transeuropean, infrastructura de transport, telecomunicaţii şi
domeniul energetic coeziunea economică şi socială, politica ocupării forţei
de muncă sau legislaţia socială, adică sunt probleme de interes direct şi la
nivel local şi regional.
În baza Tratatului de la Lisabona, Comisia Europeană are obligaţia de a
se consulta cu autorităţile locale şi regionale şi cu asociaţiile acestora cât mai
devreme posibil în etapa pre-legislativă.
După ce înaintează o propunere legislativă, Comisia Europeană trebuie
să se consulte din nou cu Comitetul Regiunilor, dacă propunerea vizează unul
dintre domeniile cu impact asupra autorităţilor locale şi regionale.
Dinte membrii săi, Comitetul Regiunilor numeşte un preşedinte, pentru
o perioadă de doi ani şi jumătate. În fiecare an sunt organizate cinci sesiuni
plenare, care sunt pregătite în cadrul a şase comisii:
1. Coeziune teritorială;
2. Politică economică şi socială;
3. Educaţie, tineret şi cultură;
4. Mediu, schimbări climatice şi energie;
5. Cetăţenie, guvernanţă, afaceri instituţionale şi externe;
6. Resurse naturale.
3.3.4. Banca Europeană de Investiţii
Banca Europeană de Investiţii a fost înfiinţată în anul 1958, în baza

prevederilor Tratatului de la Roma, ca o instituţie autonomă non-profit, menită
să sprijine procesul de integrare europeană, prin finanţarea anumitor tipuri de
proiecte de investiţii. Ulterior, din anul 1994, odată cu crearea Fondului
European de Investiţii, a devenit acţionar majoritar al acestuia; din acest
moment se vorbeşte şi de Grupul Banca Europeană de Investiţii.
Statutul BEI a fost însă revizuit cu ocazia fiecărei extinderi a UE, astfel
încât astăzi sunt membri ai băncii toate statele UE.
Tabelul nr. 3.10. Participarea la capitalul BEI la data de 1 ianuarie 2007,

respectiv 1 iulie 2013 (în EUR)
Ţara Capital subscris 200716 Capital subscris 2013
Germania 26.649.532.500 39.195.022.000
Franţa 26.649.532.500 39.195.022.000
Italia 26.649.532.500 39.195.022.000
Marea Britanie 26.649.532.500 39.195.022.000
Spania 15.989.719.500 23.517.013.500
Belgia 7.387.065.000 10.864.587.500
Olanda 7.387.065.000 10.864.587.500
Suedia 4.900.585.000 7.207.577.000
Danemarca 3.740.283.000 5.501.052.500
16Pentru cele 12 state care au aderat la UE după 1 mai 2004 (inclusiv la 1 ianuarie 2007) 5%
din capitalul subscris trebuie vărsat în 8 tranşe.
Ţara Capital subscris 200716 Capital subscris 2013

Austria 3.666.973.500 5.393.232.000
Polonia 3.411.263.500 5.017.144.500
Finlanda 2.106.816.000 3.098.617.500
Grecia 2.003.725.500 2.946.995.500
Portugalia 1.291.287.000 1.899.l71.000
Cehia 1.258.785.500 1.851.369.500
Ungaria 1.190.868.500 1.751.480.000
Irlanda 935.070.000 1.375.262.000
România 863.514.500 1.270.021.000
Croaţia - 891.165.500
Slovacia 428.490.500 630.206.000
Slovenia 397.815.000 585.089.500
Bulgaria 290.917.500 427.869.500
Lituania 249.617.500 367.127.000
Luxemburg 187.015.500 275.054.500
Cipru 183.382.000 269.710.500
Letonia 152.335.000 224.048.000
Estonia 117.640.000 173.020.000
Malta 69.804.000 102.665.000
Total 164.808.169.000 243.284.154.500
De la 1 aprilie 2010, banca dispunea de un capital de 232.392.989.000

EUR, iar la 1 iulie 2013, de un capital de 243.284.154.500 EUR.
Conform Protocolului asupra Statutului BEI (art. 8), conducerea revine

Consiliului guvernatorilor, Consiliului de administraţie şi Comitetului de
direcţie.
1. Consiliul guvernatorilor, autoritatea supremă, este compus din 28
de miniştri, desemnaţi de statele membre (de regulă miniştrii de finanţe).
Consiliul stabileşte coordonatele politicii de credit, decide majorarea
capitalului subscris, aprobă raportul anual, bilanţul şi contul de profit şi
pierderi, numeşte şi demite membrii Consiliului director şi ai Comitetului
administrativ, autorizează banca să finanţeze proiecte în afara Uniunii.
Deciziile Consiliului guvernatorilor sunt adoptate cu o majoritate de
voturi reprezentând cel puţin 50% din capitalul subscris, dar pentru câteva
decizii importante este cerută unanimitate de voturi.
2. Consiliul de administraţie, prezidat de preşedintele BEI, are drept
misiune aprobarea creditelor şi garanţiilor sau contractarea de împrumuturi şi
condiţiile realizării acestora şi asigură conducerea în bune condiţii a băncii.
Conform Statutului BEI din iulie 2013, din in Consiliul de administraţie
fac parte 29 de administratori (câte unul pentru fiecare stat membru17 şi unul
desemnat de Comisia Europeană) 19 supleanţi18, numiţi pentru cinci ani de
17Înainte de anul 2004, câte trei din Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie, câte doi din
Spania şi unul în cazul celorlalte ţări.
18Câte doi desemnaţi de Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie, unul numit de comun acord
de Spania şi Portugalia, unul numit de Belgia, Olanda şi Luxemburg, doi supleanţi desemnaţi
de comun acord de Regatul Danemarcei, Republica Elenă, Irlanda şi România, doi supleanţi
desemnaţi de comun acord de Republica Estonia, Republica Letonia, Republica Lituania,
Republica Austria, Republica Finlanda şi Regatul Suediei, trei supleanţi desemnaţi de comun
acord de Republica Bulgaria, Republica Cehă, Republica Cipru, Republica Ungară, Republica
Malta, Republica Polonă, Republica Slovenia şi Republica Slovacă, şi unul desemnat de
Comisia Europeană.
către Consiliul guvernatorilor, cu posibilitatea reînnoirii mandatului şi şase

experţi fără drept de vot: trei în calitate de membri şi trei supleanţi..
3. Comitetul de direcţie este format dintr-un preşedinte şi opt
vicepreşedinţi, numiţi de Consiliul guvernatorilor pentru şase luni (cu
posibilitatea reînnoirii mandatului), la propunerea Consiliului director. Rolul
său este de a asigura administrarea ordinară (zilnică) a băncii, pregătind
deciziile Consiliului director şi formulând avize în cazul acordării creditelor şi
garanţiilor sau al proiectelor de împrumuturi.
Pe lângă organele de conducere, există un Comitet de audit, format din
6 membri, numiţi de Consiliul guvernatorilor pe o perioadă de 6 ani (fără
posibilitatea reînnoirii mandatului), care verifică anual regularitatea
operaţiunilor şi registrelor băncii, confirmând bilanţul şi contul de profit şi
pierderi.
În desfăşurarea activităţii sale, BEI cooperează cu alte instituţii ale UE,
reprezentanţii săi având dreptul să participe la comitete ale Parlamentului
European, iar preşedintele băncii poate participa la întrunirile Consiliului
Uniunii Europene.
În structura organizaţională se întâlnesc Directorate şi
Departamente:
1. Secretariatul General, Probleme juridice şi resurse umane;
2. Strategie şi Centru corporatist;
3. Directoratul pentru Operaţiuni de împrumut în Europa;
4. Directoratul pentru Operaţiuni de împrumut în afara Europei;
5. Directoratul Finanţe;
6. Directoratul Proiecte;
7. Directoratul Managementul riscului;
8. Resurse Umane;
9. Inspectoratul General;
10. Oficiul Grupului BEI pentru conformitate;
11. Comitetul Consultativ de Management;
12. Reprezentanţa Consiliului Directorilor ai BERD.
BEI finanţează proiecte de investiţii atât în ţările membre (aproape 90%
din total) cât şi în ţările candidate, dar ca excepţie pot fi finanţate proiecte şi
din alte ţări (în ţările mediteraneene, în ţările ACP – Africa-Caraibe-Pacific –,
în America Latină şi Asia).
Proiectele eligibile pentru finanţarea BEI trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
1. să contribuie la îndeplinirea obiectivelor UE (creşterea competitivităţii
industriei europene, crearea reţelelor trans-frontaliere de transport,
telecomunicaţii şi energie, dezvoltarea sectorului TI, dezvoltarea durabilă,
îmbunătăţirea serviciilor educaţionale şi în domeniul sănătăţii);
2. să fie în avantajul regiunilor mai puţin dezvoltate;
3. să contribuie la atragerea altor surse de finanţare.
Resursele BEI pentru activitatea de creditare provin – într-o mică
măsură – din contribuţia ţărilor membre la capitalul social şi, în completare, din
emisiuni de titluri pe piaţa financiară internaţională, rating-ul excelent (AAA)
dat de încrederea publicului în acţionarii săi, statele UE, permiţându-i să se
împrumute la un cost al capitalului redus, inaccesibil clienţilor săi.
3.3.5. Fondul European de Investiţii
A fost înfiinţat în anul 1994, în baza unei decizii din 11 decembrie 1992
a Consiliului European, cu ocazia Summit-ului de la Edinburgh.
Aflat în gestiunea Comisiei Europene, FEI îşi propune să finanţeze
dezvoltarea IMM (întreprinderilor mici şi mijlocii) prin garantarea
împrumuturilor acestora.
Prin crearea FEI s-a dorit o reducere a şomajului şi o relansare a
creşterii economice, în toată lumea IMM fiind recunoscute pentru numărul
mare de locuri de muncă create şi pentru contribuţia lor importantă şi în ceea ce
priveşte creşterea economică.
FEI este o organizată ca societate pe acţiuni, fiind o instituţie de drept
internaţional, cu personalitate juridică proprie, care se bucură de autonomie
financiară.
Banca Europeană de Investiţii (BEI) este acţionarul majoritar,
participând astăzi cu 62,1% la capital (faţă de 40% iniţial), alături de Comisia
Europeană cu 30% şi alte bănci şi instituţii financiare din statele UE şi Turcia,
care au subscris restul de 7,9% din capital (partea acestora s-a diminuat de la
30%, în favoarea BEI).
Capitalul FEI era în 2007 de 3 miliarde de euro, faţă de nivelul de
început, de 2 miliarde EUR.
În structura sa organizatorică intră:
1. Adunarea Generală, formată din reprezentanţi ai acţionarilor, cu atribuţii
de decizie în privinţa activităţii curente şi dezvoltării Fondului.
2. Consiliul de Supraveghere, format din 7 membri permanenţi şi 7 supleanţi,

numiţi pentru un mandat de doi ani de către acţionari (trei sunt numiţi de
BEI, doi de Comisia Europeană şi doi de instituţiile financiare). Atribuţiile
sale se referă în primul rând la stabilirea direcţiilor de acţiune, raportând
anual evoluţiile Adunării Generale.
3. Comitetul Financiar, format din trei membri numiţi de către cele trei
categorii de acţionari, este obligat să acţioneze în numele FEI.
3.3.6. Ombudsmanul
Ombudsmanul, cunoscut şi sub numele de mediatorul european,

(instituţie având drept echivalent românesc avocatul poporului) a fost creat
prin Tratatul de la Maastricht în scopul protejării cetăţenilor europeni de
eventualele abuzuri ale unor organisme comunitare19.
În acest sens, ombudsmanul primeşte plângeri de la cetăţenii europeni
(ai statelor UE sau rezidenţi în UE), dar şi de la firme, asociaţii sau alte
organisme înregistrate oficial în UE, şi încearcă să le soluţioneze reclamaţiile.
Ombudsmanul este ales de Parlamentul European pentru un mandat de
cinci ani, reînnoibil, iar anual, prezintă un raport Parlamentului European
privind rezultatele obţinute în soluţionarea plângerilor.
În activitatea sa trebuie să fie complet independent şi imparţial, nu
poate cere sau accepta instrucţiuni de la guverne sau alte instituţii, şi nici nu
19În sfera sa de activităţi nu intră şi rezolvarea plângerilor care privesc administraţia locală,
regională sau naţională dintr-un stat membru, şi nici plângerile privind fapte care sunt sau au
fost obiectul unui proces.
poate exercita, pe timpul mandatului său, altă activitate profesională,

remunerată sau nu.
În analiza cazurilor reclamate de „maladministraţie” (administrare
necorespunzătoare – abuz de putere, discriminare, inechitate, procedură
incorectă, întârzieri nejustificate, absenţa sau refuzul informării) pe care le
investighează ombudsmanul, instituţiile şi organismele UE sunt obligate să-i
ofere orice informaţie cerută şi să-i permită accesul la orice dosar, cu excepţia
unor cazuri de confidenţialitate prestabilite.
3.4. Agenţiile comunitare
Sistemul instituţional al UE cuprinde şi 45 organisme descentralizate,

cunoscute sub numele de agenţii:
 36 de agenţii descentralizate;
 2 agenţii şi organisme EURATOM:
1. Agenţia de Aprovizionare a EURATOM (Agenţia de Aprovizionare a
EURATOM);
2. Întreprinderea comună europeană pentru ITER şi dezvoltarea energiei
de fuziune (Fusion for Energy).
 şase agenţii executive:
1. Agenţia Executivă a Consiliului European pentru Cercetare (Agenţia
Executivă a CEC - creată în decembrie 2007);
2. Agenţia Executivă pentru Cercetare (REA - creată în decembrie 2007);
3. Agenția Executivă pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, care a înlocuit

Agenţia Executivă pentru Competitivitate şi Inovare (EACI - creată în
anul 2005, cu mandat până în 2015);
4. Agenţia Executivă pentru Educaţie, Audiovizual şi Cultură (EACEA -
creată la 1 ianuarie 2006);
5. Agenţia Executivă pentru Reţeaua Transeuropeană de Transport (TEN-
TEA - creată în anul 2006);
6. Agenţia Executivă pentru Sănătate şi Consumatori (EAHC - creată la 1
ianuarie 2005).
 Institutul European de Inovare şi Tehnologie (EIT) est un organism
independent şi descentralizat al UE, care reuneşte cele mai bune resurse
existente pe plan ştiinţific, antreprenorial şi educaţional pentru a promova
capacitatea de inovare a Uniunii Europene.
Cele 36 de agenţii descentralizate sunt:

1. Agenția Europeană a Căilor Ferate (AEF);
2. Agenţia Europeană de Mediu (AEM);
3. Agenţia Europeană de Siguranţă a Aviaţiei (AESA);
4. Agenția Europeană pentru Controlul Pescuitului (EFCA);
5. Agenţia Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operative la
Frontierele Externe ale Statelor Membre ale Uniunii Europene
(FRONTEX);
6. Agenţia Europeană pentru Medicamente (EMA);
7. Agenţia Europeană pentru Produse Chimice (ECHA);
8. Agenţia Europeană pentru Sănătate şi Securitate în Muncă (EU-
OSHA);
9. Agenţia Europeană pentru Securitatea Reţelelor Informatice şi a Datelor

(ENISA);
10. Agenţia Europeană pentru Siguranţa Maritimă (EMSA);
11. Agenţia GNSS European (GSA);
12. Agenţia pentru Cooperarea Autorităţilor de Reglementare din Domeniul
Energiei (ACER);
13. Agenţia pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA);
14. Agenția europeană pentru gestionarea operațională a sistemelor
informatice la scară largă în spațiul de libertate, securitate și justiție (eu-
LISA);
15. Autoritatea Bancară Europeană (ABE);
16. Autoritatea europeană pentru asigurări şi pensii ocupaţionale (AEAPO);
17. Autoritatea Europeană pentru Siguranţa Alimentară (EFSA);
18. Autoritatea europeană pentru valori mobiliare şi pieţe (AEVMP);
19. Biroul European de Sprijin pentru Azil (EASO);
20. Centrul de Traduceri pentru Organismele Uniunii Europene (CdT);
21. Centrul European de Prevenire şi Control al Bolilor (ECDC);
22. Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale (Cedefop);
23. Colegiul European de Poliţie (CEPOL);
24. Fundaţia Europeană de Formare (ETF);
25. Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi de
Muncă (EUROFOUND);
26. Institutul European pentru Egalitatea de şanse între Femei şi Bărbaţi
(EIGE);
27. Observatorul European pentru Droguri şi Toxicomanie (OEDT);
28. Oficiul Comunitar pentru Soiuri de Plante (OCSP);
29. Oficiul European de Poliţie (EUROPOL);

30. Oficiul pentru Armonizare în cadrul Pieţei Interne (OAPI);
31. Organismul autorităţilor europene de reglementare în domeniul
comunicaţiilor electronice (OAREC);
32. Unitatea Europeană de Cooperare Judiciară (EUROJUST);
33. Agenţia Europeană de Apărare (AEA);
34. Agenţii pentru politica de securitate şi de apărare comună;
35. Centrul Satelitar al Uniunii Europene (CSUE);
36. Institutul pentru Studii de Securitate al Uniunii Europene (EUISS);
Deşi în denumirea lor se regăseşte atât denumirea de fundaţie, centru,
oficiu sau birou, toate aceste organisme sunt considerate agenţii ale Uniunii
Europene.
CAPITOLUL 4
EUROPA MONETARĂ
Cuprins
4.1. Istoricul integrării monetare europene

4.2. Mecanismul „şarpelui monetar”
4.3. Sistemul Monetar European
4.4. Moneda unică, euro
4.5. Robert Mundell şi teoria zonelor monetare optime
4.6. Condiţii pentru extinderea zonei euro
4.7. Euro, monedă internaţională
Obiective
 Înţelegerea mecanismelor specifice funcţionării „şarpelui monetar” şi
Sistemului Monetar European;
 Cunoaşterea realităţilor europene în plan monetar;
 Cunoaşterea etapelor de evoluţie spre moneda unică, euro;
 Conştientizarea avantajelor şi dezavantajelor monedei unice.
Cuvinte cheie: „şarpe monetar”, Sistem Monetar European, Fondul European

de Cooperare Monetară, ECU, euro, criterii de convergenţă, integrare monetară
4.1. Istoricul integrării monetare europene
4.1.1. Uniuni monetare istorice în Europa
4.1.1.1. Uniunea Monetară Latină
Uniunea Latină a fost o uniune monetară formată în secolul al XIX-lea

de câteva state suverane, majoritatea latine, ca o formulă salvatoare în
condiţiile dificultăţilor monetare generate de bimetalism.
Disfuncţionalităţile sistemului bimetalist se accentuaseră în secolul al

XIX-lea pe fundalul variaţiilor înregistrate succesiv în producţia de aur,
respectiv de argint, ce au determinat apariţia unei prime (agio), la schimbul
dintr-un metal preţios în altul pe piaţă, faţă de raportul legal, păstrat multă
vreme neschimbat: 1 kg aur la 15,5 kg argint.
Dacă la începutul secolului XIX raportul dintre producţia de argint şi
cea de aur era de 50 la 1, în urma descoperirii unor mari zăcăminte de aur în
SUA, Australia şi Rusia, în perioada 1850-1860 raportul devenise 4,4 la 1.
Evident că, în aceste condiţii, preţul aurului a scăzut substanţial, determinând,
conform legii lui Thomas Gresham, tezaurizarea sau exportul monedelor bune,
momentan cele de argint.
Raportul aur-argint de 1 la 19 stabilit în anul 1876, sau cel din 1890, de
1 la 33,3 arată revenirea la situaţia anterioară pe piaţă (aurul redevenind
metalul bun) şi o recunoaştere a modificărilor intervenite în producţia celor
două metale preţioase, dar nu rezolvă problema instabilităţii monetare inerentă
bimetalismului.
În acest context, în urma Conferinţei Monetare convocată la iniţiativa
lui Napoleon al III-lea, la 23 decembrie 1865 patru ţări, Belgia, Elveţia, Franţa
şi Italia semnează la Paris o Convenţie vizând armonizarea sistemelor monetare
naţionale (după modelul francez) în scopul atenuării disfuncţionalităţilor
majore determinate de existenţa bimetalismului, a dublului etalon aur-argint.
Obiectivul principal al Uniunii Monetare Latine (UML), reducerea
dezechilibrelor monetare determinate de etalonul bimetalic existent în toate
ţările participante, urma să fie atins, conform articolului 1 al Convenţiei, printr-
o stare de uniune în ceea ce priveşte greutatea, titlul şi cursul pieselor
monetizate de aur şi de argint. Astfel, prin această uniformizare, urma să se
realizează o circulaţie liberă a monedelor bătute într-o ţară membră a UML în

ţările partenere, toate monedele bucurându-se de o putere liberatorie deplină.
Uniunea Monetară Latină a fost o uniune monetară a unor state
suverane, fără să fie pusă în discuţie ideea unei monede unice sau comune,
având drept rezultat circulaţia liberă, la cursul legal, a monedelor unui stat pe
teritoriul celorlalte.
Cu toate acestea, se pot găsi asemănări cu uniunea economică şi
monetară europeană de astăzi, şi cu siguranţă se pot trage unele concluzii:
1. Circulaţia în paralel în aceeaşi zonă monetară a mai multor monede cu
putere liberatorie deplină a fost o sursă de instabilitate, generând exporturi
nete de metal preţios dintr-o ţară în alta.
2. Lipsa voinţei politice – Convenţia rezumându-se la latura tehnică –
inexistenţa unui cadru instituţional (supranaţional) comun strict necesar şi a
unei strategii monetare comune, au determinat imposibilitatea adecvării
masei monetare în circulaţie într-o ţară, în condiţiile obligaţiei de a accepta
pe teritoriul propriu moneda emisă în ţările partenere (riscul
substituibilităţii monedelor). Au existat temeri că unele ţări ar putea
parazita, din punct de vedere monetar, ceilalţi parteneri, în condiţiile unei
emisiuni monetare descentralizate. Emisiunea monetară cu ignorarea unor
reguli asumate are ca rezultat crearea de tensiuni inflaţioniste în întreg
sistemul. Riscul unui comportament de tip free rider (pasager clandestin)
există teoretic pe un alt plan chiar şi astăzi, în condiţiile actualei zone euro.
Crearea BCE, ca autoritatea monetară supranaţională, nu a reuşit – în
condiţiile păstrării suveranităţii (politice) naţionale – să elimine
suspiciunile euro-criticilor că nivelul ridicat al datoriei publice într-o ţară
membră ar putea determina creşterea ratei dobânzii, comune.
În ceea ce priveşte asemănările UML cu UEM de astăzi ar fi fost de notat:

 Participarea unor ţări cu limbi şi culturi diferite, eterogene din punct de
vedere economic;
 Monedele emise de fiecare stat membru al Uniunii Latine aveau aceeaşi
dimensiune şi greutate, fiind identice în toate caracteristicile, dar purtând
însemne naţionale. Aceeaşi este şi situaţia monedelor euro de astăzi, care au
o faţă naţională.
 Cursurile de schimb între monedele participante erau fixe, 1 la 1. Astfel, 1
franc francez = 1 franc belgian = 1 franc elveţian = 1 liră italiană (mai târziu
= 1 drahmă grecească). Situaţia a fost asemănătoare şi în cazul monedelor
naţionale din zona euro între 1 ianuarie 1999 şi 31 decembrie 2001, nu sub
forma unui raport de 1 la 1, dar folosindu-se un raport definitiv, irevocabil.
4.1.1.2. Uniunea monetară austro-germană
Istoricul zonei monetare germane trebuie legat de uniunea vamală,

Zollvereign, şi de contextul apariţiei ei.
După Congresul de la Viena din 1814-1815, teritoriul german era
împărţit în 35 de principate şi patru oraşe libere, fiecare cu propriul sistem
monetar şi vamal. Mai mult, dincolo de denumirile şi greutăţile diferite ale
monedelor, pe teritoriul german orientările erau împărţite către două etaloane
monetare străine: talerul, folosit ca referinţă pentru statele din nord, inclusiv
Prusia, şi guldenul, de interes pentru statele din sud, inclusiv Austria, ambele
monede fiind definite în funcţie de greutatea1 în argint fin de Colonia.
Circulaţia monetară extrem de fragmentată a determinat stabilirea, ca
un obiectiv prioritar, a reducerii costurilor de tranzacţie, urmărindu-se
standardizarea baterii de monedă.
După realizarea uniunii vamale din 1834, ocazie cu care se aminteşte
necesitatea unui etalon comun, Acordul de la Dresda din 1838 simplifică
circulaţia monetară:
 fiecare stat membru poate alege între cele două unităţi monetare, ambele
bazate pe un etalon argint: talerul (divizat în groşi) şi guldenul (divizat în
kreuzen), între care exista un curs de schimb fix definitiv;
 introduce o piesă comună, vereinsmünze, cu valoarea de doi taleri, monedă
ce se va bucura de curs legal pe întreg teritoriul german.
Uniunea Monetară Austro-Germană propriu-zisă a fost realizată, în
baza Convenţiei din 24 ianuarie 1857, între Austria şi Prusia, alături de alte
state participante la Uniunea Vamală Germană (Zollvereign) şi a durat până în
anul 1878.
Stabilind un monometalism argint bazat pe sistemul zecimal, Convenţia
avea în vedere emisiunea mai multor categorii de monede:
 monede principale şi divizionare naţionale, destinate numai circulaţiei
interne a ţării emitente;
 monede principale cu caracter unional, vereinsthaler, care urmau să circule
între ţările semnatare, pentru a înlesni comerţul;
 monede comerciale, folosite în relaţiile cu alte state, din afara Uniunii.
1Marca este o unitate de măsură pentru greutăţi, cântărind între 190 şi 275 grame. Marca de Colonia
cântărea 233,855 g.
4.1.1.3. Unificarea monetară germană
Unificarea monetară germană are ca punct de plecare anul 1871, crearea

Reich-ului german, moment în care baterea monedei încă nu era uniformizată,
fiind la latitudinea fiecărui land. Înfiinţarea băncii centrale, Reichsbank, la 1
ianuarie 1876, desăvârşeşte acest proces, înlocuind treizeci de instituţii
emitente de bancnote.
Deja însă legea monetară emisă de Reich în decembrie 1871 prevedea
trecerea la etalonul aur, sub forma mărcii standardizate, având ca suport
despăgubirile de 5 miliarde franci-aur primite de la Franţa în urma războiului
din 1870.
La scurtă vreme, cu ocazia celei de-a doua legi monetare, din 1873,
toate monedele emise anterior de statele membre îşi încetează puterea
liberatorie, cu excepţia talerului de argint, care beneficiază de un statut aparte
până în anul 1907. Tot în urma acestei legi, biletele de bancă denominate în
alte monede decât marca sunt retrase.
Procesul unificării monetare germane a fost dificil, plecând de la
circulaţia unei monede comune, talerul, urmată, pe măsura progresului pe linia
integrării politice, de apariţia unei monede unice germane, marca.
Crearea Reichsbank, pe scheletul Băncii Prusiei, a fost la început o
măsură aproape formală, abia treptat banca intrându-şi în funcţiile specifice,
din zecile de institute de emisiune a bancnotelor existente anterior, până în
1906 supravieţuind doar patru alături de banca centrală.
4.1.1.4. Uniunea Monetară Scandinavă
Uniunea monetară regională dintre Danemarca, Norvegia şi Suedia a

fost realizată gradual, fiind facilitată de legăturile istorice tradiţionale dintre
ţările nordice.
În urma Tratatului de la Stockholm din 1872, semnat de cele trei ţări, a
fost creată Comisia Monetară Scandinavă. Obiectivul uniunii monetare
scandinave era modest: reducerea costurilor de tranzacţie, printr-o armonizare a
monedelor.
Ca unitate monetară comună a fost adoptată coroana scandinavă
(krona), rata de schimb fiind 1 la 1 (1 coroană suedeză = 1 coroană daneză = 1
coroană norvegiană). Deşi adoptaseră un etalon aur, totuşi în circulaţie se
găseau şi monede din argint sau din bronz, iar ponderea monedei fiduciare era
mai mare decât în alte ţări2.
Circulaţia liberă a monedelor între ţări, la paritate, a fost completată,
spre deosebire de cazul UML (o uniune strict metalică), în mod substanţial de
circulaţia bancnotelor, care au fost acceptate, la paritate, de către cele trei
bănci centrale naţionale.
Uniunea monetară nordică este considerată – din nou, spre deosebire de
UML – din perspectiva teoriei lui Robert Mundell ca fiind o zonă monetară
optimă, întrucât preţurile şi salariile erau flexibile, mobilitatea forţei de muncă
era considerabilă, ca şi gradul de deschidere comercială.
Succesul uniunii, ca şi supravieţuirea ei până după primul război
mondial – practic, până la abandonarea etalonului aur – îşi are explicaţia în
2În fond, Johann Palmstruck, fondatorul Băncii Suediei (la 1656) este considerat creatorul biletelor de
bancă convertibile.
asemănările dintre cele trei economii atât în ceea ce priveşte structura

industrială, cât şi nivelul apropiat al exporturilor şi importurilor reciproce şi
gradul de convergenţă al economiilor naţionale.
4.1.1.5. Uniunea monetară belgo-luxemburgheză
În urma Tratatului de Uniune economică, semnat la 25 iulie 1921 între

Belgia şi Luxemburg, în anul 1929 francul luxemburghez este definit pe baza
parităţii aur a francului belgian.
În anul 1935, la 2 aprilie, când guvernul belgian recurge la o
devalorizare competitivă cu 28% a monedei naţionale, raportul dintre cele două
monede devine 1,25 franci belgieni pentru unul luxemburghez şi se menţine
astfel până la 31 august 1944, când cele două guverne semnează la Londra o
revenire la paritatea 1 la 1.
Chiar dacă paritatea dintre cele două monede s-a păstrat, din 1979
Luxemburg îşi creează propriile reglementări monetare, în 1983 este creat
Institutul Monetar Luxemburghez, transformat ulterior în bancă centrală
independentă, măsură necesară participării sale în SEBC de la 1 iunie 1998.
În prezent, evident, uniunea monetară belgo-luxemburgheză nu mai este
de actualitate, în condiţiile renunţării de către ambele ţări la monedele naţionale
şi trecerii la euro.
4.1.1.6. Implicaţii pentru zona euro
Experienţele monetare integraţioniste europene din trecut au demonstrat

necesitatea abordării uniunii monetare în contextul unei uniuni politice reale şi
complete. În condiţiile menţinerii independenţei politice, chiar bazându-se pe
bănci centrale independente, se consideră că un sistem de cursuri fixe
irevocabile sau o uniune monetară nu sunt suficiente pentru garantarea
cooperării monetare, fiscal-financiare sau pentru însăşi viabilitatea uniunii
economice.
Fiecare din experienţele de unificare monetară europeană abordate are
particularităţi, dar se pot trage unele învăţăminte vizând actuala construcţie
monetară europeană:
 Uniunea Latină a dovedit că ţări diferite pot accepta, în urma unor acorduri,
monede emise pe teritoriul altor state;
 Experienţa germană a arătat că unificarea monetară poate preceda unificarea
politică, aşa cum se întâmplă şi astăzi în zona euro;
 Uniunea monetară scandinavă a dovedit posibilitatea circulaţiei bancnotelor
emise de mai multe bănci centrale într-un areal comun;
 Uniunea belgo-luxemburgheză a demonstrat plusurile şi minusurile unei
asocieri monetare între două ţări de dimensiuni complet diferite.
4.1.2. Unităţile de cont europene
Unitatea de Cont Europeană (UCE), este prima unitate de cont folosită

în Europa. La începutul utilizării sale, în 1950, ea a fost definită în mod similar
dolarului, pe baza aceluiaşi conţinut în aur (0,888671 g aur fin).
UCE a fost creată pentru a ţine evidenţa relaţiilor financiar-monetare
dintre ţările membre ale Uniunii Europene de Plăţi - UEP (aceleaşi ţări membre
OECE), dar mai târziu utilizarea sa este extinsă, fiind folosită în cadrul
comunitar atât pentru exprimarea bugetului cât şi în operaţiunile Băncii
Europene de Investiţii.
Uniunea Europeană de Plăţi

Uniunea Europeană de Plăţi este un aranjament monetar care a intrat în vigoare la 1
iulie 1950 şi a atras toate cele 18 ţări membre ale Organizaţiei pentru Cooperare Economică
Europeană.
În cadrul UEP, lunar, poziţia debitoare sau creditoare multilaterală în UCE a fiecărei
ţări participante – rezultat al comerţului reciproc – era lichidată. Progresul adus de noua
concepţie, compensarea pe baze multilaterale, faţă de bilateralismul anterior, a fost binevenit
în contextul dorinţei de relansare a schimburilor economice internaţionale şi în condiţiile
monedelor neconvertibile3. fiind încurajat de SUA, interesată de succesul planului Marshall, de
care era legată şi UEP.
UEP s-a dizolvat la sfârşitul anului 1958, prin decizia unanimă a statelor membre, care
au decis trecerea la convertibilitatea deplină a monedelor lor. UEP va fi continuată de Acordul
Monetar European.
În anul 1962, este creată a doua unitate de cont europeană, numită

Unitatea de Cont Agricolă (UCA) şi definită ca şi UCE la paritate cu dolarul
SUA (0,888671 g aur fin), pentru utilizarea în bugetul comunitar, în politica
agricolă comună, PAC – pentru evidenţa sumelor compensatorii agricole.
3 După al doilea război mondial, monedele europene (re)devin convertibile abia din anul 1958.
În anul 1973 este creată Unitatea de Cont Monetară Europeană

(UCME), cea de-a treia unitate de cont europeană, de data aceasta, în noul
context, detaşată de aur. Ea a fost utilizată de FECOM până în decembrie 1978.
A patra unitate de cont europeană, denumită tot UCE, este definită,
începând cu 1975, prin raportare la DST şi va fi baza creării ECU. Spre
deosebire de predecesoarele sale, noua monedă este o monedă coş, la care
participă în anumite sume fixe toate monedele comunitare. Ponderarea se face
şi ea după criterii similare celor adoptate de FMI: importanţa fiecărei ţări în
comerţul intra-comunitar, în PNB comunitar şi în facilitatea de susţinere
monetară pe termen scurt (în FECOM).
Creată cu ocazia Convenţiei de la Lomé (Lomé I), la 28 februarie 1975,
apariţia noii UCE a fost motivată de necesitatea monitorizării ajutoarelor
acordate de ţările comunitare celor 46 de state asociate din Africa, Caraibe şi
Pacific (ACP). Valoarea de referinţă a fost premergătoare creării sale, fiind
aleasă ca punct de plecare data de 28 iunie 1974, pentru a coincide cu valoarea
stabilită de către Fondul Monetar Internaţional pentru moneda sa de cont, DST
(Drepturile Speciale de Tragere): 1,206335 dolari SUA, sau 0,888671 g aur.
Această ultimă unitate de cont a fost utilizată pe o scară mai largă,
inclusiv de către BEI, bugetul comunitar sau în domeniul vamal.
4.2. Mecanismul „şarpelui monetar”
În urma Acordurilor de la Bretton Woods semnate la 22 iulie 1944, a

devenit obligatorie pentru băncile centrale menţinerea unui curs fix faţă de
dolarul SUA, cu o marjă de fluctuaţie faţă de paritate de ± 1%.
În dorinţa de a restrânge marja de fluctuaţie între monedele europene,
Acordul Monetar European (AME) semnat la Paris la 5 august 1955 şi
aplicat din 27 decembrie 1958 (până în 1972), impunea băncilor centrale
europene participante un sistem de cursuri fixe faţă de dolarul american cu o
marjă de fluctuaţie restrânsă, de ± 0,75% (în loc de ± 1%) faţă de paritate.
AME înlocuieşte Uniunea Europeană de Plăţi şi are drept semnatare ţările
membre OECE (Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Grecia, Irlanda,
Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei
de Nord, Republica Federală Germania, Suedia şi Turcia), organizaţie care se
va transforma ulterior în OCDE.
Acordul Monetar European a fost dictat de considerente economice, de
dorinţa de a încuraja comerţul intraeuropean, prin reducerea incertitudinii
indusă de variaţiile cursului de schimb.
Raţionamentul a fost următorul: dacă două monede europene menţin
cursul valutar faţă de dolarul SUA în marja de ± 1% (ecart de 2%) acceptată pe
plan internaţional, banda de fluctuaţie/ecartul între ele este de 4%. Prin
reducerea marjei de fluctuaţie a monedelor ţărilor semnatare faţă de dolarul
american de la ± 1% la ± 0,75%, în mod automat şi variaţia maximă (ecartul)
dintre două monede europene scade de la 4% la 3%.
Planuri pentru o uniune monetară europeană

La 8 octombrie 1970 Raportul Werner propunea realizarea unei uniuni monetare
între ţările Comunităţii Europene într-o perioadă de zece ani. Atingerea uniunii monetare
presupunea în prealabil monede convertibile, cursuri de schimb cu fluctuaţii reduse între
monedele comunitare, iar ulterior fixarea lor irevocabilă şi liberalizarea mişcărilor de capital.
Deşi nu a fost dus până la capăt, din cauza dispariţiei etalonului aur-devize pe care se
baza, unele din ideile Planului de acţiune propus de primul-ministru luxemburghez Pierre
Werner au fost valorificate în conturarea actualei uniuni monetare europene.
Cronologia construcţiei monetare europene:
1969: Planul Barre;
1970: Raportul Werner asupra uniunii economice şi monetare;
1979: Sistemul Monetar European;
1986: Actul Unic European;
1989: Raportul Delors, rezultat al Comitetului Delors;
1990-1991: Conferinţa interguvernamentală (Intergovernmental Conference - IGC) privind
uniunea economică şi monetară;
1991/1993: Tratatul asupra Uniunii Europene (de la Maastricht);
1999/2002: Apariţia euro.
Prin Acordul de la Washington din 18 decembrie 1971 (cunoscut şi

sub denumirea de Acordul Smithsonian), într-un moment de criză al sistemului
monetar internaţional, se hotărăşte creşterea marjei de fluctuaţie de la ±1% la
±2,25% faţă de dolar, deci un ecart de 4,5%. Cum însă referinţa este dolarul,
între două monede europene, pe baza cursurilor încrucişate, aplicând ceea ce se
numeşte regula cumulului de marje, rezultă un ecart de 9% (dublul marjei de
4,5% autorizată pentru fiecare monedă în raport cu dolarul american).
Exemplu
Presupunem că la un moment dat parităţile a două monede europene, marca germană
(DEM) şi francul francez (FRF), faţă de dolarul american (USD) sunt:
1USD = 4 DEM
1 USD = 8 FRF.
Folosind metoda cursurilor încrucişate, rezultă paritatea franc-marcă:

8FRF/USD
1 DEM = = 2 FRF.
4DEM/USD
Abaterile admise faţă de paritate sunt, conform Acordului de la Washington, în
limitele a ±2,25%, dar numai în relaţia cu dolarul american:
Pentru francul francez:
8(1+0,0225) = 8,18 FRF/USD,
8(1-0,0225) = 7,82 FRF/USD,
Pentru marca germană:
4(1+0,0225) = 4,09 DEM/USD,
4(1-0,0225) = 3,91 DEM/USD.
Presupunem, la un moment dat, următoarele cursuri pe piaţă:
1 USD = 8,18 FRF şi 1 USD = 3,91 DEM
sau
1 USD = 7,82 FRF şi 1 USD = 4,09 DEM
Prin folosirea cursurilor încrucişate, rezultă în primul caz un raport de 2,09
FRF/DEM, iar în cel de-al doilea 1,91 FRF/DEM.
Între valorile de 2,09 FRF/DEM şi 1,91 FRF/DEM, obtenabile în condiţiile urmăririi
doar a constrângerii de ±2,25% faţă de dolar, ecartul este de maxim 9%.
Dacă s-ar fi urmărit o variaţie de ±2,25% faţă de paritate şi între francul francez şi
marca germană (aplicată la cursul încrucişat 1 DEM = 2 FRF), valorile extreme ar fi fost mai
mici: 2,045 şi respectiv 1,955 FRF/DEM.
4,09 DEM 8,18 FRF

USD USD
4,5% 4 DEM 4,5% 8 FRF
USD USD
3,91 DEM 7,82 FRF
USD USD
2,09 FRF/DEM
2,045
FRF/DEM
9%
4,5%
2 FRF/DEM
1,955
FRF/DEM 1,91 FRF/DEM
Figura nr. 4.1. Evidenţierea ecartului de 4,5% între FRF şi USD, respectiv între DEM şi
USD şi de 9% între FRF şi DEM
La 10 aprilie 1972 Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi

Olanda (cele 6 ţări membre CEE), alături de Danemarca, Irlanda şi Marea
Britanie (viitori membri CEE, din anul 1973), semnează Acordul de la Basel,
prin care convin ca, începând din 24 aprilie 1972, ecartul între două monede
europene participante (calculat pe baza cursurilor încrucişate faţă de dolar) să
fie redus la 2,25%, deci marja de fluctuaţie între două monede europene este
limitată la ±1,125%. Ulterior, devin participante la mecanismul șarpelui
monetar şi Norvegia şi Suedia.
Astfel este creat mecanismul „şarpelui monetar”, denumirea

simbolizând mişcarea solidară a monedelor europene, care flotează concertat
faţă de celelalte valute.
Mecanismul şarpelui monetar a prevăzut iniţial o dublă corelare:
 ±2,25% faţă de paritate între fiecare monedă din sistem şi dolarul SUA –
conturând „tunelul” – obligaţie pentru băncile centrale prevăzută prin
Acordul de la Washington;
 ±1,125% faţă de paritate între o monedă europeană din sistem şi fiecare din
celelalte monede membre – formând astfel „şarpele” – constrângere nou
asumată de băncile centrale europene participante prin Acordul de la Basel.
Rezultatul celor două constrângeri, urmărirea variaţiei unei monede atât
faţă de dolar, cât şi faţă de toate celelalte monede din sistem, a fost numit
„şarpele în tunel”.
Practic, totul se reduce la urmărirea ecartului dintre moneda cea mai
puternică şi cea mai slabă; în aceste condiţii, diametrul şarpelui (2,25%) este
egal cu jumătatea diametrului tunelului (4,5%), iar şarpele fluctuează liber în
tunel.
Băncile centrale membre îşi asumau obligaţia de a interveni în dolari la
limitele tunelului şi în una din monedele comunitare, după caz, la limitele
şarpelui.
Exemplu:
Cursul plafon faţă de dolar t3
Curs FRF/USD
2,25% 2,25%
Paritatea
faţă de
dolar
2,25%
Curs DEM/USD
t1 t2 Cursul prag faţă de dolar
Figura nr. 4.2. Şarpele monetar în tunel
 La momentul t1, între FRF şi DEM ecartul este maxim şi este necesară intervenţia băncilor
centrale; Banca Franţei şi Bundesbank intervin pe piaţă şi vând mărci, respectiv cumpără
franci.
 La momentul t2, marca s-a apreciat faţa de dolar, atingând pragul care necesită intervenţia
Bundesbank, care trebuie să cumpere dolari (contra mărci).
 La momentul t3, francul s-a depreciat la nivelul maxim admis faţă de dolar şi Banca Franţei
trebuie să intervină pe piaţa valutară prin vânzare de dolari (contra franci).
Obligaţia băncilor centrale participante de a menţine cursurile fixe şi

faţă de monedele europene, a determinat apariţia unei noi probleme: ele aveau
nevoie acum nu doar de rezerve valutare în dolari SUA (monedă internaţională
recunoscută, care în orice caz s-ar fi regăsit în rezervele lor valutare), ci şi în
monedele tuturor celorlalte ţări membre ale mecanismului şarpelui monetar,
dintre care unele de importanţă nesemnificativă în comerţul mondial, fără statut
de monede internaţionale. Mai mult, prezența unor monede în sistem a fost de
scurtă durată (a se vedea Tabelul nr. 4.1)
Inconvenientul creării unor rezerve respectabile în toate monedele

participante a fost evitat printr-o înţelegere între băncile centrale, prin care îşi
acordau reciproc, în mod automat, facilităţi de credit, în cantităţi nelimitate
(sub forma unor swap-uri4) pe termen foarte scurt, reînnoibile până la trei luni.
Dobânda plătită pentru creditul acordat era media aritmetică a ratelor de scont
ale băncilor centrale.
În data de 16 martie 1973, la Conferinţa monetară de la Paris,
participanţii la mecanismul şarpelui monetar convin asupra unor modificări în
modul de funcţionare, impuse de recentele schimbări produse în sistemul
monetar internaţional. În condiţiile renunţării pe plan internaţional la cursurile
fixe şi generalizării cursurilor flotante (din martie 1973), se renunţă la
obligativitatea susţinerii cursul monedelor lor naţionale faţă de dolarul SUA –
mai ales că acesta tocmai fusese din nou devalorizat, la 12 februarie 1973 – dar
rămâne valabilă obligaţia fluctuării concertate a cursurilor monedelor
europene: dispare tunelul în care fluctua „şarpele monetar”, şi începe cea de-a
doua etapă a şarpelui monetar, „şarpele fără tunel”.
În perioada de existenţă a şarpelui monetar, între 24 aprilie 1972 şi 12
martie 1979, au avut loc mai multe „revizuiri” ale parităţilor oficiale
(devalorizări şi revalorizări). Astfel, marca germană este revalorizată de 4 ori,
guldenul olandez şi coroana norvegiană o dată, coroana daneză este
devalorizată de 4 ori, francul francez o dată, coroana norvegiană de cinci ori şi
cea suedeză de două ori.
4Operaţiuni prin care o bancă centrală (de exemplu a Germaniei) deschidea o linie de credit în monedă
naţională (DEM) în favoarea altei bănci centrale (de exemplu a Franţei), care pentru a menţine cursul
(FRF/DEM) în limitele stabilite era nevoită să vândă valută (DEM).
Nevoia de organizare a unei cooperări între băncile centrale ale statelor

participante a dus, în octombrie 1972, la înfiinţarea Fondului European de
Cooperare Economică (FECOM), care şi-a început activitatea în iunie 1973.
Întrucât menţinerea cursului monedelor naţionale în limitele stabilite se
făcea uneori cu dificultate şi cu preţul unor grave tensiuni monetare interne,
când revizuirile de parităţi nu au mai fost suficiente, autorităţile monetare au
fost nevoite să apeleze chiar la măsura extremă a retragerii monedei naţionale
din sistem, fapt evidenţiat în tabelul următor.
Tabelul nr. 4.1. Intrări şi ieşiri ale monedelor europene în/din şarpele monetar
Data Moneda intrată (ieşită) în (din) şarpele monetar
1 mai 1972 Aderarea coroanei daneze, lirei irlandeze şi lirei
sterline5
23 mai 1972 Aderarea coroanei norvegiene
23 iunie 1972 Retragerea lirei irlandeze şi a celei sterline
27 iunie 1972 Retragerea coroanei daneze
10 octombrie 1972 Reintrarea coroanei daneze
13 februarie 1973 Retragerea lirei italiene
14 martie 1973 Aderarea coroanei suedeze
19 ianuarie 1974 Retragerea francului francez
10 iulie 1975 Reintrarea francului francez
15 martie 1976 Retragerea francului francez
28 august 1977 Retragerea coroanei suedeze
12 decembrie 1978 Retragerea coroanei norvegiene
5 Monedele celor trei ţări care urmau să intre în CEE la 1 ianuarie 1973.
Astfel, înainte de renunţarea la şarpele monetar în sistem rămăseseră

doar cinci monede comunitare: marca germană, guldenul olandez, francul
belgian şi cel luxemburghez şi coroana daneză.
Absenţa coordonării între ţări a transformat şarpele monetar într-un
recul al integrării europene, la dispariţia sa ţările fiind mai departe de uniunea
monetară decât fuseseră cu câţiva ani înainte, în momentul planului Werner.
4.3. Sistemul Monetar European
4.3.1. Mecanismul de funcţionare al Sistemului Monetar European
Bazele Sistemului Monetar European sunt puse în cadrul Consiliului

European de la Bremen (din 6-7 iulie 1978), într-o perioadă de mare
instabilitate în plan monetar în Europa comunitară.
Dacă la Bremen s-a ajuns la un acord – în linii mari – asupra conturului
viitorului sistem monetar european, el este creat prin Rezoluţia Consiliului
European de la Bruxelles din 5-6 decembrie 1978 şi a început să funcţioneze la
13 martie 1979.
Între şarpele monetar şi Sistemul Monetar European există o serie de
asemănări:
 presupun o participare voluntară;
 principalul obiectiv este identic, crearea unei zone de stabilitate monetară;
 obligaţiile asumate de un stat membru sunt similare: menţinerea unui sistem

de cursuri fixe, prin intervenţia pe piaţă a băncilor centrale.
Diferenţele dintre şarpele monetar şi SME evidenţiază superioritatea
acestuia din urmă:
1. apariţia ECU şi rolul central pe care acesta îl va juca în SME;
2. existenţa unui indicator de divergenţă care declanşează intervenţiile
băncilor centrale pe piaţă;
3. perfecţionarea sprijinului destinat intervenţiei pe piaţă pentru menţinerea
cursului în limitele prestabilite (prin FECOM).
Trebuie însă de remarcat faptul că, în timp ce mecanismul şarpelui
monetar a permis şi participarea monedelor unor state în afara Comunităţii
Economice Europene6 (coroana daneză, lira irlandeză, lira sterlină, coroana
suedeză, coroana norvegiană), la SME au participat doar statele membre.
Sistemul Monetar European este format din următoarele trei
componente:
1. mecanismul de cursuri fixe, cunoscut şi sub denumirea de mecanismul
ratelor de schimb (MRS), reprezentând componenta fundamentală a SME;
2. moneda comună, ECU;
3. componenta instituţională, Fondul European de Cooperare Monetară.
Semnificaţia participării monedei în Sistemul Monetar European

De-a lungul evoluţiei SME, au fost momente în care unele ţări, deşi şi-au retras
moneda la un moment dat din componenta fundamentală a SME, mecanismul de cursuri fixe
(de exemplu Marea Britanie, Italia), moneda era luată în calcul în continuare în coşul ECU şi
ţara participa mai departe cu acelaşi statut în cadrul FECOM.
Pe de altă parte, şilingul austriac sau marca finlandeză au făcut parte din mecanismul
6Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie au aderat la Comunitatea Economică Europeană la 1 ianuarie

1973, iar Suedia a intrat în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 1995.
de cursuri fixe al SME (condiţie prealabilă obligatorie pentru adoptarea euro, dar monedele lor
nu au mai fost luate în calcul în compoziţia coşului ECU, îngheţată prin Tratatul de la
Maastricht (cele două state au aderat la UE în anul 1995). Evident, obiectivul principal era
participarea monedei în mecanismul de cursuri fixe din cadrul SME.
1. ECU, o abreviere de la European Currency Unit7 (în traducere

Unitate Monetară Europeană), a fost o monedă de cont, o monedă-coş,
elementul central al SME.
ECU a fost calculat după aceleaşi criterii aplicate în cazul altui coş
valutar consacrat, DST. Cantitatea determinată din fiecare valută componentă
care a fost luată în calculul ECU a fost stabilită în funcţie de:
 importanţa relativă a PIB-ului fiecărei ţări participante pe o perioadă de cinci
ani;
 ponderea ţării în comerţul intracomunitar pe o perioadă de cinci ani;
 participarea fiecărei bănci centrale la mecanismul de sprijin pe termen scurt
prevăzut în cadrul Fondului European de Cooperare Monetară.
Ponderea monedelor în coşul ECU s-a modificat în timp (începând cu
anul 1979) şi ca urmare a realinierii parităţilor, monedele care au fost
revalorizate obţinând o pondere mai mare în coş, pe seama celorlalte monede.
În conformitate cu Rezoluţia Consiliului European de la Bruxelles din 5
decembrie 1978, revizuirea ponderii monedelor în coş şi a structurii acestuia se
făcea atât din oficiu, la fiecare 5 ani, cât şi de fiecare dată când ponderea unei
monede varia cu mai mult de 25%.
7 După unele accepţiuni, evident de orientare franceză, denumirea ECU provine de la o veche monedă
franceză, écu.
Revizuirea trebuia făcută astfel încât valoarea externă a ECU să nu se

modifice, aşa cum era interzisă şi modificarea parităţilor bilaterale în cadrul
SME şi a cursurilor pivot în ECU ale monedelor participante.
În timp, în cadrul coşului ECU, s-au produs două revizuiri:
 Prima revizuire a ECU a fost hotărâtă de Consiliul European la 15
septembrie 1984, pe baza propunerii Comisiei Europene, după consultarea
Comitetului Monetar şi a Consiliului de Administraţie al FECOM. Cu
această ocazie, numărul monedelor componente ale coşului ECU creşte la
10, prin includerea drahmei greceşti8.
 A doua reevaluare a coşului ECU a fost realizată în luna septembrie 1989,
incluzând şi monedele Spaniei şi Portugaliei (care aderaseră la CEE în
1986), astfel încât numărul monedelor din coş creşte la 12.
Ulterior, conform prevederilor Tratatului de la Maastricht (intrat în
vigoare la 1 noiembrie 1993), compoziţia ECU a fost îngheţată – rămânându-
se la cantităţile fixate, din monedele coşului, la data de 21 septembrie 1989.
Nici în 1994, când se împlineau cinci ani de la ultima revizuire, şi nici în urma
aderării la 1 ianuarie 1995 a Austriei, Finlandei şi Suediei, nu s-au mai produs
modificări în structura ECU, numărul monedelor din coş rămânând limitat la
12 până la trecerea la euro.
8 Grecia intrase în CEE în anul 1981.

Tabelul nr. 4.2. Evoluţia compoziţiei ECU

13.03.1979 -16.09.1984 17.09.1984 -21.09.1989 21.09.1989 -11.01.99
Pondere
Nr. de relativă la
Moneda Nr. de Pondere Nr. de Pondere Pondere
unităţi 23.03.98
unităţi din relativă la unităţi din relativă la relativă la
din (3)
moneda 13.03.79 moneda 17.09.84 21.09.89
moneda
naţ. (1) naţ. (2) (2)
naţ.
DEM 0,828 33,0 0,719 32,07 0,6242 30,5 31,49
FRF 1,150 19,8 1,310 19,06 1,332 19,4 20,05
GBP 0,0885 13,6 0,0878 14,98 0,08784 12,1 13,57
NLG 0,286 10,5 0,256 10,1 0,2198 9,6 9,84
ITL 109,0 9,5 140,0 9,98 151,8 2,5 7,7
BEF 3,660 3,710 3,301 8,1 8,07
9,5 8,57
LUF 0,140 0,140 0,130 9,9 0,32
DKK 0,217 3,0 0,219 2,69 1,1976 2,5 2,62
0,00855
IEP 0,00759 1,1 0,00871 1,20 1,1 1,08
2
GRD - - 1,15 1,31 1,44 0,8 0,41
ESP - - - - 1,393 5,2 4,09
PTE - - - - 6,885 0,8 0,69
Total 100,0 100,0 100,0 100,0
(1) La intrarea în vigoare a SME;
(2) În urma revizuirii compoziţiei coşului;
(3) Înaintea prezentării, la 25 martie 1998, de către Comisia Europeană şi Institutul Monetar
European a Rapoartelor privind starea de convergenţă, ca bază pentru stabilirea ţărilor
care au aderat la euro de la 1 ianuarie 1999.
ECU a fost punctul central al MRS, înlocuind dolarul din şarpele

monetar. Pentru toate monedele participante la SME se defineşte un curs pivot
faţă de ECU, numit şi curs central9.
9Un asemenea curs pivot, dar fictiv, a fost stabilit şi pentru lira sterlină sau drahma grecească, atunci când
nu făceau parte din SME.
Folosind metoda cursurilor încrucişate, plecând de la cursurile pivot

faţă de ECU, se obţineau cursurile pivot bilaterale ale fiecărei monede din
sistem faţă de celelalte monede participante.
Ansamblul cursurilor pivot bilaterale era numit grilă de parităţi.
Aplicând marja de fluctuaţie autorizată, de ±2,25% la cursul pivot
bilateral, se obţin cursurile limită de intervenţie, pentru fiecare monedă, faţă
de celelalte; cursul efectiv, de piaţă, putea varia între aceste limite.
Marja de fluctuaţie de ±2,25% nu a fost unică. Iniţial, s-a adoptat
decizia că ţările membre ale Comunităţii Europene care nu făceau parte din
mecanismul şarpelui monetar la desfiinţarea sa (Franţa, Italia şi Irlanda din
Europa celor 9) pot să opteze temporar pentru o marjă lărgită, de ±6%,
aceasta urmând să fie redusă treptat, pe măsură ce acest lucru va fi permis de
situaţia economică.
Din cele trei ţări amintite, doar Italia a folosit (iniţial) această facilitate
(până în ianuarie 1990), dar ulterior şi Spania şi Marea Britanie, la intrarea
monedelor lor în mecanismul de schimb al SME au recurs la aceeaşi facilitate.
Ca şi în cadrul mecanismului şarpelui monetar, intervenţia băncilor
centrale pe piaţă era obligatorie pentru a păstra cursul între cursurile limită de
intervenţie stabilite.
Intervenţia pe piaţă trebuia făcută de către ambele bănci centrale ale
căror monede erau implicate, însă aceasta nu era simetrică: greutatea mai mare
revenea ţării cu moneda slabă, care era nevoită să-şi folosească rezervele
valutare, în timp ce ţara cu moneda forte trebuia doar să injecteze lichidităţi
suplimentare în economie (în monedă naţională).
Corelaţiile între monedele membre ale SME au acelaşi rezultat întâlnit
şi în cazul şarpelui monetar: marja maximă de depreciere sau de apreciere a
unei monede poate fi atinsă doar faţă de moneda cea mai slabă, respectiv cea
mai puternică din sistem; în caz contrar, sunt atinse limitele fixate pentru alte
monede din sistem.
În cadrul SME trebuie distinse două tipuri de intervenţii:
1) Intervenţii marginale, obligatorii, necesare în momentul în care o monedă
atingea limita bilaterală superioară sau inferioară faţă de o altă monedă.
Aceste intervenţii presupuneau participarea activă pe piaţa valutară a
ambelor bănci centrale.
2) Intervenţii intramarginale, facultative, în interiorul bandei de fluctuaţie,
realizate atunci când băncile centrale considerau oportun, pentru a preveni,
cu costuri mai mici, eventuale tendinţe ale cursului de a depăşi limitele
stabilite. Spre deosebire de intervenţiile marginale, erau realizate unilateral
de către o singură bancă centrală.
2. În acest context, apare a doua caracteristică ce conferă superioritate
SME faţă de şarpele monetar: indicatorul de divergenţă bazat pe ECU,
semnalând apropierea de limitele de intervenţie, în fapt măsura în care cursul
unei monede se apropie de aceste limite, arătând deprecierea sau reprecierea
unei monede faţă de ansamblul celorlalte monede componente ale ECU.
Divergenţa maximă reprezintă valoarea maximă pe care o poate atinge
indicatorul de divergenţă, moment în care băncile centrale implicate erau
obligate să intervină pe piaţă.
Pragul de divergenţă, stabilit la 75% din divergenţa maximă, este
punctul din care încep intervenţiile băncilor centrale pe piaţa valutară.
Exemplu:
Cursurile pivot faţă de ECU pentru marca germană şi peseta spaniolă sunt:
1 ECU = 133,631 ESP
1 ECU = 2,05586 DEM
Cursul pivot bilateral, obţinut prin raportarea celor două cursuri pivot centrale este:
133,631
ESP/ECU

65
ESP/DE
2,05586
DEM/ECU
Banda de fluctuaţie a pesetei faţă de marcă permite definirea limitelor de fluctuaţie
autorizate (superioară şi inferioară):
65 ESP/DEM (1+6%) = 68,9 ESP/DEM
65 ESP/DEM (1-6%) = 61,1 ESP/DEM
3. Mecanismul de creditare pentru susţinerea intervenţiilor băncilor

centrale pe piaţa valutară a fost pus la punct prin FECOM, Fondul European de
Cooperare Monetară. La FECOM participau toate ţările care aveau moneda în
componenţa ECU (fără legătură cu participarea la sistemul de cursuri fixe al
SME), cu 20% din rezervele lor în aur şi valută. În funcţie de perioada de
acordare a creditului, prin FECOM se puteau obţine trei tipuri de finanţări:
a. Finanţarea pe termen foarte scurt, până în 75 de zile (iniţial pe
maximum 30 de zile, apoi până în 45 de zile, ulterior prelungită cu încă 30 de
zile) este nelimitată ca volum. Deşi finanţările erau acordate de fapt de către
băncile centrale între ele, evidenţa lor era ţinută de FECOM, prin exprimarea
datoriilor şi creanţelor reciproce în ECU. Acest mecanism de creditare a fost
cel mai utilizat în practică.
b. Susţinerea monetară pe termen scurt, creată încă din 9 februarie
1970, a fost concepută pentru finanţări în caz de deficit temporar al balanţei de
plăţi, pentru trei luni, cu posibilitatea reînnoirii şi se acorda tot între bănci
centrale.
c. Sprijinul financiar pe termen mediu, prevăzut din Tratatul de la

Roma, este implementat din anul 1971, dar din decembrie 1978 resursele de
finanţare sunt crescute, pentru a corespunde necesităţilor şi obiectivelor SME.
El se acorda prin decizia Consiliului European, în limite prestabilite pentru
fiecare ţară în parte, statului membru care înregistra dificultăţi majore în
menţinerea echilibrului balanţei de plăţi. Spre deosebire de celelalte două
forme de creditare, acesta era un credit între ţările membre, acordat pe o
perioadă de regulă între 2 şi 3 ani.
4.3.2. Evoluţia şi criza Sistemului Monetar European
Încă de la momentul constituirii sale, ţările participante la SME au vizat

obiective diferite: de exemplu, Germania dorea stabilitatea cursului valutar
(pentru a impulsiona comerţul frânat de reprecierea continuă a mărcii); în timp
ce Franţa, dorea în primul rând temperarea inflaţiei.
Deşi a fost categoric mai elaborat, fiind net superior şarpelui monetar –
dovadă şi longevitatea sa – SME nu a fost scutit de crize, unele care i-au pus în
pericol chiar existenţa.
Începutul anilor 1990, marcat de reunificarea germană, dezvăluie
tensiuni în cadrul SME. Germania este nevoită să contracareze tensiunile
inflaţioniste generate de reunificare printr-o politică monetară restrictivă –
crescând dobânzile. Această politică vine însă într-o conjunctură delicată,
marcată în toate ţările europene de creşterea şomajului, care ar fi presupus o
abordare monetară mai puţin restrictivă din perspectiva dobânzilor.
Însă, sistemul de cursuri fixe din cadrul SME forţează celelalte ţări
europene participante să meargă pe linia Germaniei şi să menţină dobânzile
ridicate – fără voie. O altă atitudine din partea ţărilor europene participante (o
reducere a dobânzilor) ar fi determinat, în condiţiile liberei circulaţii a
capitalurilor10, periclitarea stabilităţii cursului valutar, stabilitate considerată
prioritară.
Tabelul nr. 4.3. Realinieri de parităţi în cadrul mecanismului de cursuri fixe

(ERM) al SME (%) până la 31 decembrie 1998
Data DEM NLG FRF BEF ITL DKK IEP ESP GBP PTE ATS FIM GRD
24.09.79 +2,0 - - - - -2,9 -
30.11.79 - - - - - -4,8 -
23.03.81 - - - - -6,0 - -
5.10.81 +5,5 +5,5 -3,0 - -3,0 - -
22.02.82 - - - -8,5 - -3,0 -
14.06.82 +4,25 +4,25 - - - - -
5,75 2,75
22.03.83 +5,5 +3,5 -2,5 +1,5 -2,5 +2,5 -3,5
22.07.85 +2,0 +2,0 +2,0 +2,0 -6,0 +2,0 +2,0
7.04.86 +3,0 +3,0 -3,0 +1,0 - +1,0 -
4.08.86 - - - - - - -8,0
12.01.87 +3,0 +3,0 - +2,0 - - -
19.06.89 - - - - - - - I.
8.01.90 - - - - - - - - -
3,68
8.10.90 - - - - - - - - I.
6.04.92 - - - - - - - - - I.
14.09.92 +3,5 +3,5 +3,5 +3,5 -3,5 +3,5 +3,5 +3,5 +3,5 +3,5
17.09.92 - - - - R.T. - - -5,0 R.T. -
10
În vigoare în spaţiul european de la 1 ianuarie 1990.
Data DEM NLG FRF BEF ITL DKK IEP ESP GBP PTE ATS FIM GRD
23.11.92 - - - - - - -6,0 -6,0
1.02.93 - - - - - - - -
10,0
14.05.93 - - - - - - -8,0 -6,5
2.08.93 Trecerea la marja de fluctuaţie de ± 15%
9.01.95 - - - - - - - - I.
6.03.95 - - - - - - -7,0 -3,5 -
12.10.96 - - - - - - - - - I.
25.11.96 - - - - R. - - - - - -
16.03.98 - - - - - - +3,0 - - - - I.
Legendă:
Semnele +/- sugerează aprecierea/deprecierea monedei în cauză
I.: Intrare în ERM
R.: Re-intrare în ERM.
R.T.: retragere temporară din ERM
Astfel, vrând-nevrând, celelalte ţări s-au aliniat la politica monetară

germană, „partea bună” a lucrurilor fiind reducerea substanţială a inflaţiei.
Partea „rea”, dincolo de recesiune şi şomaj, a fost ieşirea unor monede din
SME (când băncile centrale nu au mai făcut faţă speculaţiilor asupra monedelor
naţionale şi au fost nevoite să recunoască realitatea, prin devalorizări
substanţiale) criza SME culminând cu decizia din august 1993 de lărgire
temporară a marjei de fluctuaţie de la ±2,25% la ±15%.
Din acest moment – la o asemenea marjă de variaţie „generoasă” –
problemele SME au încetat, marja de variaţie de ±15% fiind ulterior
permanentizată.
4.3.3. Sistemul Monetar European după apariţia euro
Decizia de continuare a funcţionării mecanismului cursurilor fixe şi

după apariţia euro a fost luată de Consiliul European de la Amsterdam în iunie
1997, pentru a păstra legătura dintre euro şi monedele ţărilor UE neparticipante
la moneda unică şi a le permite la un moment dat intrarea în zona euro.
Începând cu 1 ianuarie 1999, odată cu apariţia euro, SME II a înlocuit
SME. Acest nou mecanism poate fi adoptat în mod voluntar de către orice ţară
a Uniunii Europene care nu este membră a zonei euro, cu referire expresă la
cele două ţări care au beneficiat de clauza opting-out (de menţinere în afara
zonei euro) la momentul semnării Tratatului de la Maastricht: Danemarca şi
Marea Britanie.
Uniunea economică şi monetară şi zona euro – ţările „in” şi „out”

Pentru Suedia, care nu făcea parte la momentul semnării Tratatului de la Maastricht
din Comunitatea Europeană (a aderat în anul 1995), ca şi pentru ţările care au aderat la UE la
1 mai 2004 sau la 1 ianuarie 2007 (inclusiv România), este de înţeles că, mai devreme sau mai
târziu, sunt obligate să adopte moneda unică drept monedă naţională şi în prealabil vor trebui
să îndeplinească (şi) condiţia din Tratatul de la Maastricht referitoare la menţinerea monedei
naţionale în cadrul unui mecanism de cursuri fixe doi ani premergători aderării – cu alte
cuvinte, să intre în mecanismul de cursuri fixe al SME (II).
Tocmai pentru că Suedia nu beneficiază de clauza opting-out, iar populaţia este
deocamdată contra aderării la zona euro, pentru a nu fi „forţată” să treacă la etapa a treia a
UEM, a evitat să intre în mecanismul de cursuri fixe II, chiar dacă îndeplineşte toate celelalte
criterii din Tratatul de la Maastricht. Situaţia este, evident, diferită în ţările care au aderat la UE
la data de 1 mai 2004, sau în cazul României şi Bulgariei, toate fiind interesate să intre,
eventual cât mai curând posibil, în zona euro.
După ce la referendumul din 14 septembrie 2003 suedezii au decis să rămână în afara
zonei euro, partidele de stânga şi „verzii” care sprijineau guvernul minoritar social-democrat al
lui Göran Persson i-au cerut acestuia să respecte rezultatul referendumului şi dorinţa populaţiei
şi să ia măsuri pentru ca Suedia să obţină clauza opting-out şi deci să rămână în afara zonei
euro pe o bază legală. Clauza opting-out a fost însă obţinută de Danemarca şi Marea Britanie
în contextul discutării şi semnării Tratatului de la Maastricht, deci al conturării uniunii
monetare, în timp ce Suedia a aderat la Uniunea Europeană, deci într-o uniune economică şi
monetară, cu clauză de derogare.
Marja de fluctuaţie admisă în SME II – însă faţă de euro, care

înlocuieşte ECU – a fost păstrată la ±15% faţă de paritate; cu alte cuvinte,
monedele din sistem nu mai sunt obligate să urmărească o anumită marjă de
fluctuaţie şi între ele, ci numai faţă de euro.
Imediat după 1 ianuarie 1999, odată cu apariţia euro şi transformarea
MRS I în MRS II, la SME II au luat parte două monede:
1. coroana daneză, cu o banda de fluctuaţie de ±2,25% faţă de paritatea de
7,46038 DKK/EUR (limita superioară fiind 7,62824 iar cea inferioară
7,29252), valabilă şi în prezent;
2. drahma grecească (până la 31 decembrie 2000, dată după care Grecia a
îndeplinit condiţiile pentru a intra în zona euro și deci a adoptat moneda
euro), cu o marjă de fluctuaţie de ±15% faţă de paritatea stabilită la
340,750 GRD/EUR (limita superioară a fost 391,863 GRD/EUR, iar limita
inferioară 289,688 GRD/EUR).
După 2004, monedele mai multor ţări dintre cele care au aderat la
Uniunea Europeană la 1 mai 2004 au făcut parte din MRS II, până în momentul
în care au îndeplinit condiţiile de intrare în zona euro:
1. Din 28 iunie 2004, timp de doi ani, tolarul sloven a menţinut un curs fix
faţă de euro, cu o marjă de fluctuaţie de ± 15% faţă de paritatea de 239,640,
şi în consecinţă, în data de 11 iulie 2006 Consiliul Uniunii Europene a
adoptat decizia de a permite Sloveniei să se alăture zonei euro. Începând
cu 1 ianuarie 2007 Slovenia a devenit cel de-al treisprezecelea membru
al zonei euro, renunţând la moneda sa naţională.
2. Din 2 mai 2005, lira cipriotă, a menţinut un curs fix faţă de euro, cu o
marjă de fluctuaţie de ± 15% faţă de paritatea de 0,585274, iar de la 1
ianuarie 2008 Cipru a intrat în zona euro, fiind al paisprezecelea
membru al zonei euro.
3. Tot din data de 2 mai 2005, lira malteză a menţinut un curs fix faţă de
euro, cu o marjă de fluctuaţie formală de ± 15% faţă de paritatea de
0,429300 (în practică, cursul a fost menţinut la paritate). Malta a adoptat
euro ca monedă naţională de la 1 ianuarie 2008, devenind al
cincisprezecelea stat membru al zonei euro.
4. Din 25 noiembrie 2005, coroana slovacă (koruna - SKK), a participat în
cadrul mecanismului de cursuri fixe cu o marjă de fluctuaţie de ± 15% faţă
de paritatea de 38,4550. În data de 29 mai 2008, coroana slovacă a fost
pentru a doua oară reevaluată, la 30,1260 SKK/EUR faţă de nivelul
precedent de 35,4424 koruna pentru un euro (o revalorizare cu 8,5%),
stabilit în martie 2007, urmând să menţină cursul între limitele 34,6449 şi
25,6071. În luna iunie 2008, Comisia Europeană a dat undă intrării
Slovaciei în zona euro, de la 1 ianuarie 2009, devenind al şaisprezecelea
stat membru al zonei euro.
5. Din 28 iunie 2004, coroana estoniană (kroon - EEK), a menţinut un curs
fix faţă de euro, cu o marjă de fluctuaţie formală de ± 15% faţă de paritatea
15,6466, dar practic fiind într-un consiliu monetar bazat pe euro. În iulie
2010 Consiliul Uniunii Europene (ECOFIN) a aprobat intrarea Estoniei în
zona euro de la 1 ianuarie 2011, la paritatea 15,6466 EEK/EUR, devenind
al şaptesprezecelea stat al zonei euro.
6. Din 2 mai 2005 lats-ul leton (LVL) a menținut, în cadrul MRS II, o marjă
de fluctuaţie formală de ± 15% faţă de paritatea de 0,702804; în practică,
cursul a fost menţinut în ± 1% faţă de paritate; Letonia a adoptat moneda

unică europeană la 1 ianuarie 2014, potrivit deciziei adoptate la începutul
lunii iunie 2013 de Consiliul Uniunii Europene, devenind al
optsprezecelea stat membru al zonei euro.
7. Din 28 iunie 2004, litas-ul lituanian (LTL) a menţinut o marjă de
fluctuaţie formală de ± 15% faţă de paritatea de 3,45280, dar practic a
adoptat un consiliu monetar având ca ancoră moneda euro. Lituania a
adoptat moneda unică euro la 1 ianuarie 2015, potrivit deciziei adoptate la
23 iulie 2014 de Consiliul Uniunii Europene, devenind al nouăsprezecelea
stat membru al zonei euro.
O perioadă, din mecanismul de cursuri fixe al SME II, a făcut parte doar
coroana daneză.
1. Din 10 iulie 2020, la solicitarea autorităților bulgare, leva bulgărească a
fost inclusă în mecanism11, la o paritate față de euro de 1,95583 BGN/EUR, cu
o marjă de fluctuaţie formală12 de ± 15% faţă de paritate (Limita superioară:
2,24920, iar Limita inferioară: 1,66246).
2. Croația a intrat pe drumul adoptării euro tot la data de 10 iulie 2020, la o
paritate centrală pentru kuna față de euro de 7,53450, având cursurile de
intervenție obligatorie, ca stat membru UE participant la MRS II în vigoare la
data de 13 iulie 2020 cu Limita superioară: 8,66468 HRK/EUR și Limita
inferioară: 6,40433 HRK/EUR.
11
Procesul a presupus acordul BCE, al miniștrilor de finanțe din zona euro, al Băncii centrale a
Danemarcei – având în vedere participarea sa la MRS II – implicarea Comisiei Europene și
consultarea Comitetului Economic și Social.
12
Bulgaria menține în continuare consiliul monetar, aranjamentul de schimb valutar adoptat la
1 iulie 1997.
MRS şi aprecierea monedei naţionale

Slovacia este până în prezent singura ţară care a cerut, în două rânduri, aprobarea
pentru revalorizarea monedei naţionale în perioada obligatorie de doi ani de menţinere a
cursului fix faţă de euro, în cadrul MRS II.
Miniştrii de finanţe ai statelor zonei euro şi BCE, alături de miniştrii de finanţe şi
guvernatorii băncilor centrale ale Danemarcei, Estoniei, Letoniei Lituaniei şi Slovaciei, au
decis adaptarea ratei centrale a coroanei slovace.
Decizia era aşteptată de piaţă, după ce în mod repetat pe piaţa cursul se apropiase de
limita inferioară admisă.
Criteriul participării la mecanismul de schimb al Sistemului Monetar European,
condiţie obligatorie premergătoare adoptării monedei unice, stipulat în Tratatul de la
Maastricht, cere ca moneda naţională să fi făcut parte dintr-un mecanism de cursuri fixe (SME
II) cel puţin doi ani premergători examinării în vederea aderării, cu respectarea marjelor
normale de fluctuaţie, „fără să cunoască tensiuni grave” şi fără devalorizări, din proprie
iniţiativă, ale monedei sale în raport cu moneda altui stat membru. Astfel, rezultă că sunt
interzise devalorizările, dar nu şi revalorizările monedei naţionale. De altfel, din punct de
vedere monetar, al reducerii inflaţiei, revalorizarea monedei naţionale poate fi benefică, astfel
contribuind la atingerea altui criteriu dintre cele de convergenţă.
Pentru ţările participante la SME II, chiar dacă FECOM a fost desfiinţat
încă de la crearea Institutului Monetar European, în condiţiile în care regula
obligativităţii intervenţiilor pe piaţa valutară s-a păstrat, facilitatea de finanţare
pe termen foarte scurt (până în 75 de zile) continuă să existe, dar prin
implicarea Băncii Centrale Europene, care sprijină băncile centrale naţionale.
Tabelul nr. 4.4. Participarea la mecanismul de cursuri fixe din cadrul

Sistemului Monetar European
Data intrării în
Retragere temporară
Ţara Comunitatea/ Mecanismul din ERM/ Re-
Uniunea de cursuri fixe intrare/Adoptare euro
Europeană al SME
1. Belgia 01.01.1958 13.03.1979 Adoptare euro:
Data intrării în
Europeană al SME
01.01.1999
Adoptare euro:
2. Franţa 01.01.1958 13.03.1979
01.01.1999
Adoptare euro:
3. Germania 01.01.1958 13.03.1979
01.01.1999
17.09.1992 /
25.11.1996/
4. Italia 01.01.1958 13.03.1979
Adoptare euro:
01.01.1999
Adoptare euro:
5. Luxemburg 01.01.1958 13.03.1979
01.01.1999
Adoptare euro:
6. Olanda 01.01.1958 13.03.1979
01.01.1999
7. Danemarca 01.01.1973 13.03.1979 -
Adoptare euro:
8. Irlanda 01.01.1973 13.03.1979
01.01.1999
9. Marea
01.01.1973 08.10.1990 17.09.1992
Britanie13
Adoptare euro:
10. Grecia 01.01.1981 16.03.1998
01.01.2001
Adoptare euro:
11. Portugalia 01.01.1986 06.04.1992
01.01.1999
Adoptare euro:
12. Spania 01.01.1986 19.06.1989
01.01.1999
13
Acordul de retragere încheiat între Uniunea Europeană și Regatul Unit al Marii Britanii și al
Irlandei de Nord, convenit la 17 octombrie 2019, a intrat în vigoare la 1 februarie 2020.
Acordul a fost determinat de rezultatul referendumului (Referendumul asupra menținerii
Regatului Unit în Uniunea Europeană) din 23 iunie 2016, când 51,9% dintre participanți (la o
rată de participare de 72,2% dintre alegătorii înregistrați) au votat în favoarea Brexit-ului.
Data intrării în
Europeană al SME
Adoptare euro:
13. Austria 01.01.1995 09.05.1995
01.01.1999
Adoptare euro:
14. Finlanda 01.01.1995 12.10.1996
01.01.1999
Adoptare euro:
15. Cipru 01.05.2004 02.05.2005
01.01.2008
Adoptare euro:
16. Estonia 01.05.2004 28.06.2004
01.01.2011
Adoptare euro:
17. Letonia 01.05.2004 02.05.2005
01.01.2014
Adoptare euro:
18. Lituania 01.05.2004 28.06.2004
01.01.2015
Adoptare euro:
19. Malta 01.05.2004 02.05.2005
01.01.2008
Adoptare euro:
20. Slovacia 01.05.2004 25.11.2005
01.01.2009
Adoptare euro:
21. Slovenia 01.05.2004 28.06.2004
01.01.2007
22. Bulgaria 01.01.2007 13.07.2020 -
23. Croația 01.07.2013 13.07.2020 -
4.4. Moneda unică, euro
4.4.1. Crearea Uniunii Economice şi Monetare
Jaloanele procesului de integrare monetară europeană finalizat prin

introducerea euro, au fost puse de planul Delors, elaborat în aprilie 1989 sub
îndrumarea lui Jacques Delors, atunci preşedinte al Comisiei Europene14.
Prin Tratatul de la Maastricht15, inspirat de planul Delors, s-a stabilit că
Uniunea Economică şi Monetară va fi creată în trei etape.
Prima etapă, derulată până la 1 ianuarie 1994, considerată etapa de
pregătire, presupunea:
 întărirea Uniunii Economice, prin măsuri de desăvârşire a Pieţei Unice
Interne;
 dezvoltarea coordonării politicilor economice (fixarea unor orientări
cantitative pe termen mediu în planul politicilor bugetare naţionale,
concertarea politicilor bugetare);
 extinderea la toate monedele ţărilor comunitare a mecanismului Sistemului
Monetar European şi lărgirea rolului ECU;
 negocierea şi aprobarea Tratatului Uniunii Europene.
În a doua etapă, între 1 ianuarie 1994 şi 31 decembrie 1996, a fost
înfiinţat Institutul Monetar European (IME), care va deveni, de la 1 iunie 1998,
14Jacques Delors a fost preşedinte al Comisiei Europene între 5 ianuarie 1985 şi 6 ianuarie 1995.
15Tratatul de la Maastricht, numit şi Tratatul Uniunii Europene, a fost adoptat în Consiliul European la
10 decembrie 1991, a fost semnat la 7 februarie 1992 şi a intrat în vigoare la data de 1 noiembrie 1993,
după ratificarea de către cele 12 parlamente naţionale ale ţărilor membre ale Comunităţilor Europene.
Banca Centrală Europeană. IME a conturat în această perioadă viitoarea

politică monetară unică şi a pregătit din punct de vedere tehnic trecerea la
uniunea monetară.
În această a doua fază s-au luat măsuri pentru întărirea Pieţei Unice
Interne, a ajutoarelor structurale şi a politicii de concurenţă, pentru lărgirea
regulii majorităţii în privinţa deciziilor de orientare a politicilor economice şi a
regulilor referitoare la amploarea deficitelor bugetare.
Ţările membre UE au urmărit în această perioadă şi îndeplinirea
criteriilor de convergenţă stabilite prin Tratatul de la Maastricht. Criteriile de
convergenţă care trebuiau îndeplinite pentru a trece la moneda unică euro
sunt16:
 criteriul stabilităţii (durabile a) preţurilor – rata inflaţiei nu trebuie să
depăşească, cu un an înaintea examinării, cu mai mult de 1,5%, nivelul
mediu al inflaţiei înregistrat în acele state membre (cel mult trei) care au
înregistrat cele mai bune performanţe în materia stabilităţii preţurilor –
adică, au rata inflaţiei, calculată prin Indicele Preţurilor de Consum, pe o
bază comparabilă, cea mai scăzută;
 criteriul de convergenţă a dobânzilor – rata dobânzii nominale pe termen
lung (10 ani) la obligaţiunile de stat, în ultimul an înaintea evaluării, să nu
depăşească cu mai mult de 2% media dobânzilor – la obligaţiunile pe
termen lung ale statului sau la titluri comparabile, ţinând cont de diferenţele
între definiţiile naţionale – din acele state membre (cel mult trei), care
16Art. 121 (ex-art. 109J) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, modificat prin Tratatul de la
Maastricht şi Protocolul privind criteriile de convergenţă prevăzute de art. 121 din Tratatul instituind
Comunitatea Europeană (1992).
prezintă cele mai bune rezultate în ce priveşte stabilitatea preţurilor (ţările

cu inflaţia cea mai scăzută);
 criteriul situaţiei finanţelor publice – deficitul bugetar (al bugetului
consolidat) să nu fie excesiv, să nu depăşească 3% din PIB;
 criteriul situaţiei finanţelor publice – datoria publică să nu depăşească
60% din PIB, sau raportul dintre datoria publică şi produsul intern brut să
scadă suficient pentru a se considera că se apropie de valoarea de referinţă
într-un ritm satisfăcător;
 criteriul participării la mecanismul de schimb al Sistemului Monetar
European – moneda naţională să fi făcut parte dintr-un mecanism de
cursuri fixe (SME II) cel puţin doi ani premergători examinării în vederea
aderării, cu respectarea marjelor normale de fluctuaţie, „fără să cunoască
tensiuni grave” şi fără devalorizări, din proprie iniţiativă, ale monedei sale
în raport cu moneda altui stat membru.
Pe lângă aceste criterii de bază, se urmăreşte independenţa băncilor
centrale naţionale faţă de guverne şi se interzice finanţarea monetară a
deficitului bugetar.
După cum se observă, criteriile de convergenţă sunt orientate pe două
laturi importante:
 cea monetară, vizând direct stabilitatea preţurilor (rata inflaţiei, rata
dobânzii, stabilitatea cursului valutar, independenţa băncilor centrale şi
interzicerea finanţării monetare a deficitului bugetar);
 cea a finanţelor publice, reflectată în restricţiile privind deficitul bugetar şi
datoria publică.
A treia etapă, prevăzută iniţial să se desfăşoare între 1997 şi 1999, a
fost decalată cu doi ani. Conform acordului prealabil, analizând lista ţărilor
care îndeplineau criteriile de convergenţă, Consiliul European urma să constate

dacă jumătate plus unu17 dintre statele comunitare sunt pregătite să treacă la a
treia etapă începând cu 1 ianuarie 1997.
La 16 decembrie 1995, în cadrul Consiliului European de la Madrid, s-a
hotărât ca stadiul al treilea al UEM să înceapă la 1 ianuarie 1999.
În etapa a treia au fost fixate irevocabil parităţile între monedele ţărilor
care urmau să facă parte din uniunea monetară iar BCE definitivează politica
monetară comună pentru viitoarea zonă euro.
4.4.2. Trecerea de la ECU la euro
La 16 iunie 1997 Consiliul Uniunii Europene a adoptat următoarele

măsuri vizând înlocuirea ECU şi introducerea euro:
 de la data de 1 ianuarie 1999 toate referirile la moneda ECU din contracte şi
din alte instrumente juridice erau înlocuite cu referiri la euro, utilizându-se
raportul de 1:1 pentru conversie;
 continuitatea contractelor denominate în monedele naţionale ale ţărilor
membre participante la euro;
 trebuiau respectate regulile de rotunjire stabilite, la exprimarea preţurilor în
noua monedă şi era stabilit gradul de precizie folosit la determinarea
raporturilor fixe de schimb (irevocabile) între monedele ţărilor din viitoarea
uniune monetară şi euro, ce urmau să intre în vigoare la data de 1 ianuarie
1999 (utilizându-se şase cifre după virgulă).
17
Semnificaţia concretă pentru „jumătate plus unu” dintre statele comunitare era diferită la
momentul semnării Tratatului de la Maastricht, când erau 12 state membre, în timp ce, după
anul 1995, erau 15 state membre.
Denumirea de euro a constituit, la timpul ei, subiect al unor

controverse. Astfel, s-au găsit susţinători ca moneda unică să fie marca
germană sau francul în timp ce alţii susţineau că ECU este cea mai potrivită
denumire.
În cadrul Consiliului European de la Madrid din 15-16 decembrie 1995
s-a decis numele de euro pentru viitoarea monedă unică. Ideea de a adăuga
prefixul euro la numele monedelor naţionale („euromărci”, „eurofranci”), a fost
respinsă pe considerentul că ar fi putut duce la ierarhizări de genul „euromarca
este mai puternică decât eurofrancul”, şi nu s-ar mai fi vorbit de o monedă
unică. În al doilea rând, în acest fel ar fi putut apărea confuzii şi între moneda
unică şi eurovalutele europene, denumite tot euro-mărci sau euro-franci.
La 15 iulie 1997 a fost luată decizia utilizării unei prescurtări oficiale
pentru euro, „EUR", înregistrat la Organizaţia Internaţională pentru
Standardizare. Tot atunci, a fost ales ca simbol oficial caracterul „€"18, cele
două linii paralele dorindu-se să sugereze stabilitatea monedei euro.
Tot în anul 1997 au fost definitivate denominările şi specificaţiile
tehnice ale monedelor euro (diametru, greutate, culoare, compoziţie etc.),
urmărindu-se pe de o parte recunoaşterea monedelor de către echipamentele şi
sistemele existente, şi pe de alta parte evitarea, pe cât posibil, a falsificărilor.
Moneda unică a fost introdusă în trei etape distincte.
Prima etapă (2 mai 1998 - 1 ianuarie 1999) a debutat Consiliul
European de la Bruxelles, când au fost selectate, dintre cele 15 ţări UE, doar
cele care îndeplineau criteriile de convergenţă.
18În alegerea caracterului "€", creatorii s-au inspirat de la grecescul Epsilon, Grecia fiind leagănul
civilizaţiei europene, şi au avut în vedere şi prima literă a cuvântului Europa.
În urma evaluărilor19, 11 ţări au trecut la faza a doua: Austria, Belgia,

Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia,
Spania. Grecia deşi dorea adoptarea monedei unice nu îndeplinea la acel
moment criteriile de convergenţă şi s-a alăturat celor 11 ţări de la 1 ianuarie
2001. Danemarca, Marea Britanie şi Suedia au preferat până în prezent să se
menţină în afara zonei euro, deşi s-ar fi încadrat încă de la început în restricţiile
impuse de Tratatul de la Maastricht.
La 1 iunie 1998 Institutul Monetar European a fost înlocuit de Banca
Centrală Europeană, sistemele legale naţionale au fost adaptate pentru a
permite circulaţia noii monede şi s-au pregătit din punct de vedere tehnic
primele emisiuni de bancnote şi monede euro.
În a doua etapă (1 ianuarie 1999 – 31 decembrie 2001), euro a existat
numai ca monedă de cont. La 1 ianuarie 1999 au intrat în vigoare cursurile de
schimb fixe irevocabile dintre monedele naţionale ale ţărilor membre UME şi
euro, BCE stabilind următoarele parităţi oficiale în raport cu euro pentru cele
11 monede europene selectate (pentru Grecia, de la 1 ianuarie 2001):
Tabelul nr. 4.5. Parităţile fixe (irevocabile) între monedele naţionale ale ţărilor
participante la UEM şi euro, intrate în vigoare după 1 ianuarie 1999
Moneda naţională Paritatea irevocabilă
Ţara Simbolul
înainte de euro faţă de euro
Austria şiling ATS 13,7603
19În perioada premergătoare, 14 ţări din 15 (mai puţin Grecia) înregistraseră o rată a inflaţiei sub 2% pe o
perioadă de un an, respectând şi criteriul ratelor dobânzii pe termen lung, iar monedele a 10 state membre
participaseră pe o perioadă mai lungă de 2 ani la SME, cursul acestora pe piaţă menţinându-se aproape de
cursul pivot central.
Moneda naţională Paritatea irevocabilă

Ţara Simbolul
înainte de euro faţă de euro
Belgia franc belgian BEF 40,3399
Cipru3 lira CYP 0,585274
Estonia5 krona EEK 15,6466
Finlanda marca finlandeză FIM 5,94573
Franţa franc francez FRF 6,55957
Germania marcă germană DEM 1,95583
Grecia1 drahmă GRD 340,750
Irlanda liră irlandeză IEP 0,787564
Italia liră italiană ITL 1936,27
Lituania7 litas LTL 3,45280
Letonia6 lats LVL 0,702804
Luxemburg franc luxemburghez LUF 40,3399
3
Malta lira MTL 0,429300
Olanda gulden NLG 2,20371
Portugalia escudo PTE 200,482
Slovacia4 coroana SKK 30,1260
2
Slovenia tolar SIT 239,640
Spania peseta ESP 166,386
1
Valabilă de la 1 ianuarie 2001;
2
3
4
5
6
7
Uniunea Europeană a adoptat pentru această fază regula sintetizată „nici

o obligaţie, nici o interdicţie” în ceea ce priveşte folosirea euro. Deşi
facultativă, marile companii multinaţionale au fost primele care au adoptat euro
în contabilitatea lor europeană, pentru o mai facilă comparare a rezultatelor
între filialele din ţări europene diferite. Tot de la 1 ianuarie 1999, sistemele
electronice de tranzacţionare ale burselor europene au fost adaptate la euro, iar
noile obligaţiuni ale guvernelor din ţările participante au fost emise în euro;
într-un cuvânt, folosirea euro s-a extins şi la pieţele financiare, pieţele valutare
şi la sistemele de compensare.
A treia etapă (prevăzută iniţial a se derula între 1 ianuarie 2002 şi 1
iulie 2002, ulterior redusă până la 28 februarie 2002), a presupus apariţia
bancnotelor şi monedelor euro şi dispariţia banilor naţionali, conform unui
calendar prestabilit (tabelul următor).
Tabelul nr. 4.6. Calendarul trecerii la euro – schimbarea monedelor naţionale în

moneda unică – şi termenul pentru preschimbarea vechilor monede şi
bancnote, pentru statele actualei zone euro
Încetare
Termen de Termen de
oficială
preschimbare la preschimbare la
Ţara (perioada de
Banca Centrală Banca Centrală
circulaţie
– monedă metalică – bancnote
duală)
Austria 28.02.2002 nelimitat nelimitat
Belgia 28.02.2002 31.12.2004 nelimitat
Cipru 31.01.2008 31.12.2009 31.12.2017
Încetare
Termen de Termen de
oficială
preschimbare la preschimbare la
Ţara (perioada de
Banca Centrală Banca Centrală
circulaţie
– monedă metalică – bancnote
duală)
Estonia 15.01.2011 nelimitat nelimitat
Finlanda 28.02.2002 31.12.2012 31.12.2012
Franţa 17.02.2002 31.12.2002 31.12.2012
Germania 31.12.2001 nelimitat nelimitat
Grecia 28.02.2002 1 ianuarie 2004 31.12.2012
Irlanda 9.02.2002 nelimitat nelimitat
Italia 28.02.2002 31.12.2012 31.12.2012
Luxemburg 28.02.2002 31.12.2004 nelimitat
Lituania 15.01.2015 nelimitat nelimitat
Letonia 14.01.2014 nelimitat nelimitat
Malta 31.01.2008 31.12.2017 31.12.2017
Olanda 28.02.2002 1.01.2007 1.01.2032
Portugalia 28.02.2002 31.12.2002 31.12.2022
Slovacia 16.01.2009 31.12.2013 nelimitat
Slovenia 14.01.2007 31.12.2016 nelimitat
Spania 28.02.2002 nelimitat nelimitat
Începând cu 1 martie 2002, în toate cele 12 ţări ale zonei euro iniţiale,
moneda unică a rămas singurul mijloc de plată legal, fostele monede naţionale
pierzându-şi puterea liberatorie. După cum se poate observa din tabelul de mai
sus, în cazul ţărilor care au adoptat moneda euro după anul 2002, perioada de
circulaţie duală a fost extrem de mică, între două săptămâni şi o lună, având în
vedere şi dimensiunile mai reduse ale economiilor respective.
De la 1 ianuarie 2007 euro devine mijloc de plată legal în 13 state UE,
de la 1 ianuarie 2008 în 15 state UE, de la 1 ianuarie 2009 în 16 state ale
Uniunii Europene, de la 1 ianuarie 2011 în 17 state ale UE, de la 1 ianuarie
2014 în 18 state ale UE, de la 1 ianuarie 2015 în 19 state ale UE.
4.4.3. Beneficii şi inconveniente ale monedei unice euro
4.4.3.1. Avantaje ale monedei unice
Renunţarea la monedele naţionale şi adoptarea unei monede unice a

iscat în mod firesc numeroase controverse în ţările vizate, existând atât
susţinători ai acestei idei, cât şi critici.
Introducerea euro are în mod cert o serie de avantaje, incontestabile.
Principalele avantaje economice directe ale euro sunt:
1. eliminarea riscului valutar;
2. reducerea costurilor tranzacţiilor;
3. transparenţa preţurilor.
1. Eliminarea riscului valutar în cazul schimburilor comerciale între
ţările din zona euro. Incertitudinea în schimburile comerciale internaţionale,
generată de lipsa previzibilităţii cursului, chiar în condiţiile unui sistem de
cursuri fixe (dar asigurat în ultimii ani între limite de fluctuaţie extrem de mari,
± 15% şi cu destul de frecvente ajustări sub forma devalorizărilor sau

revalorizărilor), a determinat ca necesare contramăsuri de acoperire a riscului
valutar. Însă, mijloacele moderne de acoperire a riscului valutar, gen contracte
forward, futures, opţiuni, swap, deşi accesibile, presupuneau costuri
suplimentare. În aceste condiţii, apariţia monedei unice, având drept rezultat
eliminarea riscului valutar în zona euro, a determinat creşterea volumului
tranzacţiilor comerciale intracomunitare.
2. Reducerea costurilor valutare, prin eliminarea schimburilor între
monedele comunitare. Conform unor aprecieri, aceste costuri se ridicau la
aproximativ 0,4 % din PNB al ţărilor din zona euro. Eliminarea costurilor
rezultat al schimburilor valutare, anterior transferate în preţurile produselor
finite şi în consecinţă suportate de consumatori, ar fi de natură să contribuie la
reducerea preţurilor. Dimensiunea pierderilor, rezultat al conversiilor valutare,
este sugerată şi de datele din tabelul următor. Plecând de la ipoteza că un turist
ar pleca din Belgia cu suma de 40.000 BEF parcurgând mai multe ţări europene
unde ar schimba de fiecare dată banii în moneda locală, la reîntoarcerea în
Belgia ar fi constatat că, fără să fi cheltuit nimic, suma este cu peste 46% mai
mică decât cea iniţială, ca urmare a comisioanelor practicate la schimbul
valutar şi a pierderilor rezultate la trecerea de la o monedă mai slabă la una mai
puternică (vezi tabelul următor).
Tabelul nr. 4.7. Pierderi datorate conversiilor succesive a biletelor de bancă în

10 ţări europene, la 1 martie 1988
Suma rămasă după Pierderea
Ţara În ECU
conversia în moneda ţării (%)
Belgia 40.000 BEF 925,18
Marea Britanie 615,86 GBP 891,31 -3,66
Franţa 6.039,43 FRF 863,55 -3,11
Spania 117.587,49 ESP 843,69 -2,30
Portugalia 138.753,49 PTE 820,35 -2,77
Italia 1.075.339,52 ITL 706,43 -13,89
Grecia 113.717,15 GRD 686,97 -2,75
Germania 1.114,43 DEM 539,42 -21,46
Danemarca 4.217,45 DKK 534,42 -0,95
Olanda 1.170,34 NLG 504,71 -5,56
Belgia 21.300 BEF 492,66 -2,39
Total -46,75
3. Transparenţa preţurilor. Exprimarea preţurilor din ţări diferite în

aceeaşi monedă este de natură să impulsioneze o aliniere a acestora şi să
încurajeze concurenţa, întrucât permite comparaţii directe inter-ţări. Este
cunoscut faptul că între ţările europene, pentru acelaşi produs, existau şi există
încă, diferenţe de preţ substanţiale – unele justificate (de costurile de producţie
mai mari, de fiscalitatea mai ridicată etc.), altele nu.
Avantaje economice indirecte ale adoptării monedei unice europene
sunt:
1. Reducerea ratelor dobânzilor. Diminuarea inflaţiei, ca urmare a politicii

monetare a Băncii Centrale Europene, de interes în primul rând pentru
ţările care anterior înregistraseră rezultate slabe în combaterea sa (de
exemplu, Italia sau Portugalia), conduce în mod evident şi la scăderea
ratelor dobânzii în zona euro.
2. Stimularea (continuării) reformelor structurale. Dacă pentru trecerea la
moneda unică actualele ţări membre ale UEM au fost nevoite să-şi ajusteze
economiile, îndeplinind criteriile de convergenţă, Pactul de stabilitate şi
creştere impune aceeaşi austeritate şi rigoare în plan financiar şi monetar şi
după adoptarea monedei unice20.
3. Încurajarea creşterii economice. Costurile mai scăzute ale tranzacţiilor,
riscul valutar redus sau eliminat, transparenţa preţurilor, sunt numai câţiva
din factorii de natură să impulsioneze dezvoltarea economiilor din zona
euro.
4. Dobândirea statutului de monedă internaţională. Euro a devenit într-un
timp relativ scurt, aşa cum se estima, o monedă în care sunt plasate pe scară
largă rezervele internaţionale, o alternativă credibilă la dolarul american,
având un rol mult mai important decât oricare dintre monedele la care s-a
renunţat.
20Totuşi, este de remarcat situaţia câtorva ţări europene care nu au reuşit să se încadreze în restricţia
privind deficitul bugetar stipulată în Pactul de stabilitate şi creştere (Germania şi Franţa nu au reuşit să se
încadreze în limita deficitului bugetar de 3% din PIB în nici un an după 2002, până la reforma Pactului,
din toamna anul 2004, care a schimbat modul de abordare a deficitului bugetar, pentru a elimina
tensiunile apărute între statele membre).
4.4.3.2. Inconveniente ale monedei unice
La momentul lansării ideii de monedă unică, în special după jumătatea

anilor 1990, „euroscepticii” au formulat anumite critici:
 Reglementările privitoare la UEM şi la moneda unică adoptate la
Maastricht sunt nerealiste, fiind rezultatul unei conjuncturi economice şi
financiar – valutare favorabile de la începutul deceniului nouă.
 Criteriile de convergenţă din Tratatul de la Maastricht asigură premisele
unei inflaţii scăzute, dar determină şi o creştere economică redusă, critica
vizând în primul rând restricţia referitoare la nivelul maxim al deficitului
bugetar şi angajamentele asumate de ţări că după trecerea la euro vor
respecta prevederile Pactului de Stabilitate şi Creştere.
 Pierderea autonomiei politicii monetare şi valutare.
 Creşterea preţurilor. Existau temeri, care cel puţin parţial s-au şi adeverit, că
introducerea euro va duce şi la creşterea preţurilor. Însă, impactul
introducerii euro este şi mai relevant comparând valoarea unei bancnote de
500 de euro faţă de cea mai mare bancnotă existentă anterior în circulaţie
(vezi tabelul următor). Relevanţa comparaţiei trebuie corelată cu aprecierile
că tendinţă firească a preţurilor în ţările zonei euro este de a evolua spre o
valoare medie, aceasta însemnând în unele ţări o creştere a preţurilor,
independent de venituri.
Tabelul nr. 4.8. Impactul introducerii euro asupra economiilor europene

Biletul cu cea mai Valoarea unui bilet Raport
Ţara
mare valoare de 500 euro mărime
Belgia 5.000 BEF 20.117 BEF 4,0234
Germania 1.000 DEM 978 DEM 0,978
Grecia 10.000 GRD 170.375 GRD 17,0375
Franţa 500 FRF 3.280 FRF 6,56
Irlanda 100 IEP 393 IEP 3,93
Italia 500.000 ITL 968.140 ITL 1,93628
Portugalia 10.000 PTE 100.241 PTE 10,0241
Spania 10.000 ESP 83.193 ESP 8,3193
 Existenţa unei uniuni monetare fără o uniune bugetară. Se apreciază că

existenţa unei uniuni bugetare (care nu există la ora actuală) ar fi fost în
măsură să compenseze impactul unor influenţe negative asupra economiei
naţionale, care sunt greu de contracarat în absenţa autonomiei politicii
monetare.
4.5. Robert Mundell şi teoria zonelor monetare optime
4.5.1. Teoria zonelor monetare optime
Robert A. Mundell, laureat al premiului Nobel în economie pentru anul

1999, este cunoscut, printre altele, pentru teoria sa referitoare la zonele
monetare optime, relevantă din perspectiva Uniunii Monetare Europene şi a
aderării unei ţări la moneda unică.
Teoria zonelor monetare optime are la bază un articol devenit faimos,
publicat în noiembrie 1961 în American Economic Review sub numele „O
teorie a zonelor monetare optime”, dar ulterior a fost completată şi nuanţată21.
În fapt, prin studiul său, Robert Mundell încearcă să fundamenteze
condiţiile în care o ţară ar putea renunţa la moneda naţională pentru o
monedă comună (sau unică), arătând şi avantajele şi dezavantajele unui
asemenea demers.
Conceptele fundamentale folosite de Mundell în argumentaţia sa sunt
cele de zonă monetară optimă şi de şoc asimetric.
O zonă monetară este optimă când mobilitatea factorilor de producţie
(muncă, capital) permite ajustarea în cazul apariţiei unui şoc asimetric.
Un şoc asimetric este cel care afectează diferit ţările (regiunile) în
cadrul unei uniuni monetare, pe unele pozitiv, pe altele negativ. Spre deosebire,
un şoc simetric, evident, afectează în mod egal toate economiile implicate în
21 McKinnon, Ronald, Optimum Currency Areas, American Economic Review, 1963.

uniunea monetară şi de aceea nu este de interes din perspectiva consecinţelor

sale.
Care este impactul unui şoc asimetric asupra a două economii
(ţări/regiuni) A şi B dintr-o uniune monetară, care produc şi exportă în
principal câte un singur produs, X, respectiv Y?
Un şoc asimetric ar putea însemna scăderea consumului de produs X şi
creşterea consumului de produs Y.
Ţara A Ţara B
Produsul X Produsul Y
Şoc asimetric:
- scade exportul de produs X
- creşte exportul de produs Y
- Deficit al balanţei - Excedent al balanţei

comerciale şi de plăţi comerciale şi de plăţi
- Surplus de forţă de - Deficit de forţă de
muncă muncă
Figura nr. 4.3. Efectele unui şoc asimetric, conform teoriei zonelor
monetare optime
Consecinţele vor fi:

 în ţara A, exporturile vor scădea, va rezulta un deficit al balanţei comerciale

(importurile menţinându-se constante) şi şomajul va creşte;
 în ţara B, cresc exporturile şi deci excedentul balanţei comerciale, şomajul
se va reduce şi chiar se ajunge la un deficit de forţă de muncă.
În acest moment, mecanismele de ajustare alternative (pentru ţara A)
sunt următoarele, pentru a reveni la o situaţie de echilibru:
I. Cursul de schimb
Ţara A, cu balanţa de plăţi deficitară, poate să deprecieze moneda
naţională. Ca urmare, preţurile produselor importate vor creşte, importul va
scădea şi poate se va relansa şi exportul, contribuind la regăsirea echilibrului.
Însă, dacă cele două ţări fac parte dintr-o uniune monetară, ajustarea
prin intermediul cursului valutar nu este posibilă, rata de schimb dintre cele
două monede fiind fixă sau având aceeaşi monedă (unică sau comună).
Concluzia ar fi că ţara A trebuie să găsească alte mecanisme de ajustare,
sau dacă nu există alternative, să nu intre într-o uniune monetară, întrucât
ansamblul rezultat nu va fi o zonă monetară optimă.
II. Mobilitatea forţei de muncă
Dacă forţa de muncă este mobilă, în condiţiile liberei circulaţii a
factorilor de producţie în cadrul uniunii monetare, echilibrul poate fi atins. O
parte din forţa de muncă din tara A va migra către ţara B, unde piaţa forţei de
muncă este deficitară.
Va creşte cererea locală (în ţara B) pentru produsul Y şi deci exporturile
se vor diminua, iar pe măsura creşterii nivelului de trai va creşte cererea de
produse X şi în consecinţă exporturile ţării A.
În concluzie, dacă există mobilitatea forţei de muncă între ţări, se poate

trece mai departe la o uniune monetară, ansamblul constituind o zonă monetară
optimă.
III. Flexibilitatea factorilor reali
În condiţiile unei monede comune (unice) sau a unui curs fix, în lipsa
mobilităţii forţei de muncă, trebuie acceptate ajustări în structura factorilor
reali:
 fie va creşte şomajul,
 fie va scădea venitul (salariul).
În măsura în care reducerile salariale sunt acceptate, şocul (asimetric)
poate fi amortizat (absorbit).
IV. Similaritatea producţiei celor două ţări A şi B
Dacă ţările care trec la uniunea monetară au o structură a producţiei
foarte asemănătoare, nu există pericolul unor şocuri asimetrice. Într-un
asemenea caz nu vor exista decât şocuri simetrice şi sunt îndeplinite astfel
condiţiile unei uniuni monetare.
V. Diversificarea producţiei ţărilor implicate
Impactul unui şoc asimetric este cu atât mai mare pentru o ţară membră
a unei uniuni monetare cu cât produsul respectiv are o pondere mai mare în
producţia şi comerţul exterior (intracomunitar).
O producţie diversificată reduce impactul şocului asimetric, evitându-se
astfel dependenta încasărilor de un singur produs şi reducându-se gradul în care
este afectată economia ţării respective.
VI. Bugetul federal substanţial
Un buget federal poate fi un răspuns eficient la un şoc asimetric.
Sistemul transferurilor bugetare poate readuce echilibrul, în condiţiile în care:
 ţara/regiunea afectată negativ de şocul asimetric va plăti impozite diminuate

şi vor creşte transferurile de la bugetul federal sub forma indemnizaţiilor de
şomaj sau al măsurilor de creare a noi locuri de muncă.
 în ţara afectată pozitiv de şocul asimetric vor creşte sumele plătite sub forma
impozitelor şi taxelor, pe măsura creşterii veniturilor şi a reducerii numărului
de şomeri.
Cu alte cuvinte, prin sistemul de redistribuire, ţările afectate pozitiv vor
suporta pierderile de venit din ţările afectate negativ, compensând şocurile
asimetrice.
VII. Pieţe de capital integrate
Pieţele de capital integrate permit o reacţie mai bună la şocurile
asimetrice, acţionând ca un sistem de asigurări, oferind canale de dispersie
(împărţire) a riscului între ţări sau regiuni.
Mecanismul de ajustare prin pieţe de capital integrate, în cazul unui şoc
asimetric, poate fi exemplificat astfel, pe cazul ipotetic al ţărilor A şi B:
 presupunem un şoc asimetric, care afectează negativ ţara A şi pozitiv ţara B;
 companiile din A vor fi în consecinţă afectate negativ, şi vor înregistra
pierderi sau o reducere a profitului, care se vor reflecta în scăderea preţului
acţiunilor lor la bursă;
 companiile din ţara B, dimpotrivă, vor înregistra rezultate financiare mai
bune, care se vor regăsi ca atare în preţul, crescut, al acţiunilor lor pe piaţă;
 este, de asemenea, de presupus că pe o piaţa bursieră integrată, acţiuni la
societăţi din ţara A sunt deţinute şi de cetăţeni ai ţarii B şi invers, cetăţeni A
sunt acţionari la firme din ţara B. Ca urmare a acestui fapt, impactul negativ
al şocului asimetric din ţara A este diminuat, el fiind suportat şi de acţionarii
din B ai societăţilor A. Pe de altă parte, efectul negativ al şocului asimetric
pentru partea A este parţial compensat şi de câştigurile obţinute de cetăţenii

A acţionari la companii B, ale căror acţiuni au înregistrat la bursă creşteri ale
preţurilor – ca urmare a performanţelor mai bune permise de conjunctura
economică favorabilă generată de şocul asimetric pozitiv.
Aceste evoluţii sunt sugerate şi de figura următoare.
Oferta de
Oferta de acţiuni
Preţ acţiuni Preţ
Cererea Cererea de
acţiuni
de
acţiuni
Venit Venit
Ţara A Ţara B
Figura nr. 4.4. Mecanismul de ajustare prin pieţe de capital integrate în

urma apariţiei unui şoc asimetric (evoluţia cererii şi ofertei de acţiuni
în cazul a două pieţe bursiere A şi B)
Panta negativă a curbei cererii sugerează că la o creştere a preţurilor

acţiunilor scade cererea pentru acestea.
Panta curbei ofertei sugerează că o creştere a preţului acţiunilor va avea
drept efect o creştere a ofertei.
4.4.2. Aprecierea optimalităţii zonei euro
1. Este unanim acceptat faptul că în Uniunea Europeană mobilitatea forţei de

muncă este mai redusă decât în SUA. Mobilitatea mai redusă a forţei de
muncă în zona euro şi în general în UE nu este rezultatul unor bariere
legislative, care au fost eliminate, ci al unor diferenţe de limbă şi cultură în
primul rând, iar acestea vor persista cu siguranţă în perioada următoare.
2. S-a dovedit că, cel puţin în situaţii extreme, în Uniunea Europeană poate fi
acceptată şi reducerea salarială, ca alternativă (fiind cunoscut în acest
sens, de exemplu, cazul Germaniei).
3. Producţia ţărilor UE este diversificată, nici una dintre ele nedepinzând
exclusiv de un singur produs, astfel încât impactul unui şoc asimetric va fi
atenuat.
4. Economiile ţărilor europene sunt în general deschise. Cu cât o economie
este mai deschisă către exterior, cu atât impactul folosirii cursului de
schimb ca mecanism de ajustare este mai redus, întrucât sunt afectate toate
sectoarele şi toate preţurile.
5. În UE bugetul comunitar este redus comparativ cu bugetele naţionale şi
PIB agregat, nu se poate vorbi de un adevărat buget federal, iar politicile
bugetare naţionale sunt independente. Cu toate acestea, fondurile
structurale asigură o redistribuire către ţările mai puţin dezvoltate din
Uniunea Europeană (nu obligatoriu cele care ar fi afectate negativ de un şoc
asimetric). Gradul de stabilizare prin bugetul UE este relativ redus din
perspectiva fiscalităţii şi a transferurilor către şi de la bugetul comunitar.
Independenţa politicii bugetare se consideră că poate atenua impactul unui
şoc asimetric, deşi Pactul de stabilitate şi creştere, care limitează deficitul

bugetar la maximum 3% din PIB nu dă o marjă foarte mare de manevră.
6. Integrarea pieţelor de capital europene poate contribui la buna funcţionare a
uniunii monetare europene, prin facilitarea ajustării în cazul unor şocuri
asimetrice. Procesul, departe de a fi încheiat, este însă potenţat de existenţa
euro, de armonizarea legislativă şi de presiunile concurenţei.
Într-un studiu din anul 1973, intitulat „Un plan pentru o monedă
europeană”, Robert Mundell aprecia probabilităţile de trecere la o uniune
monetară în Uniunea Europeană, în funcţie de ţările participante, astfel:
 80% pentru o uniune monetară între Germania şi Franţa;
 60% dacă uniunea monetară ar fi fost formată de Germania, Franţa, Austria,
Belgia, Luxemburg, Danemarca, Irlanda, Finlanda, Olanda;
 30% cu participarea, pe lângă ţările enumerate, a Suediei, Portugaliei,
Spaniei şi Italiei;
 10% şi cu participarea Greciei.
Dincolo de aceste aprecieri, mai mult sau mai puţin obiective, în
general se consideră că la nivelul zonei euro pericolul apariţiei unui şoc
asimetric de natură să aibă un impact negativ sever asupra unei economii
naţionale este redus.
4.6. Condiţii pentru extinderea zonei euro
O dată cu aderarea la Uniunea Europeană, în ţările care au devenit

membre după anul 2004, a început o nouă dispută, legată de momentul trecerii
la euro; majoritatea declarau la un moment dat (înaintea crizei financiare

internaţionale) că doresc, în cel mai scurt timp, să intre în zona euro.
Evident, intrarea în zona euro conferă o serie de avantaje ţărilor din
Europa Centrală şi de Est:
 elimină riscul valutar pentru comerţul şi relaţiile financiare
intracomunitare, în condiţiile în care, peste 50% (în unele cazuri chiar peste
80%) din exporturile şi importurile lor sunt pe relaţia cu Uniunea
Europeană;
 permite o creştere economică mai rapidă şi o creştere a nivelului
investiţiilor străine, mai ales că în ultimii ani, în perspectiva integrării
europene, ţările din zonă deveniseră tot mai atractive pentru investitorii
străini, nu doar din Uniunea Europeană, ci şi din ţări care doreau să se
implanteze pe teritoriul viitoarelor ţări membre;
 reprezintă o garanţie pentru o politică monetară independentă şi eficientă.
Pentru multe ţări din Europa Centrală şi de Est, care anterior s-au
confruntat cu episoade inflaţioniste deloc de neglijat, perioade îndelungate,
renunţarea la moneda naţională pentru o alta, mai stabilă, nu reprezintă un
sacrificiu, chiar dacă moneda naţională reprezintă un atribut al suveranităţii.
Decizia est-europenilor este, dintr-un anumit punct de vedere mult mai
simplă decât a fost a cetăţenilor din ţările care acum sunt în zona euro,
întrucât în prezent moneda unică este deja „consacrată”, este un succes, în
confruntarea cu dolarul (care fusese o referinţă pentru mulţi est-europeni
înainte) s-a apreciat, a devenit o monedă internaţională căutată şi deci este
cu atât mai tentant pentru unii să fie adoptată ca monedă naţională. Pe de
altă parte, dificultăţile zonei euro în contextul crizei financiare
internaţionale au făcut ca temporar aceasta să nu mai pară atât de atractivă

pentru toate ţările estice;
 impune „disciplinarea” politicilor fiscale naţionale, în condiţiile în care în
zona euro acestea au fost o perioadă „temperate” de acţiunea Pactului de
stabilitate şi creştere (1997), înlocuit de la 1 ianuarie 2013 cu „Compactul
fiscal” (parte a Tratatului privind stabilitatea, coordonarea şi guvernanţa în
cadrul Uniunii economice şi monetare), un mecanism mult mai eficient;
 nu este de neglijat nici impactul asupra pieţei financiare naţionale, şi în
primul rând asupra celei bancare, fiind de aşteptat, de exemplu, o reducere
a marjelor de dobândă naţionale, o convergenţă spre o medie europeană.
Pe de altă parte, adoptarea euro ca monedă naţională nu este o opţiune,
o alternativă, ci o obligaţie, făcând parte practic din acquis-ul comunitar. În
fapt, toate ţările UE care nu sunt în zona euro sunt considerate ţări membre ale
Uniunii Economice şi Monetare, cu derogare. Însă, pentru trecerea la cea de-a
treia etapă a UEM (adoptarea euro ca monedă naţională), nu există un calendar
prestabilit, fiecare ţară progresează (se presupune) în ritmul propriu, iar
intrarea se face nu automat, ci în urma unei evaluări din perspectiva
îndeplinirii criteriilor de convergenţă.
Criteriile de convergenţă (nominală) care trebuie îndeplinite pentru a
intra în zona euro22 (pentru a trece la moneda unică) sunt aceleaşi care au fost
urmărite şi îndeplinite şi de cele statele care sunt în prezent în zona euro.
Stabilitatea preţurilor este o preocupare majoră pentru multe ţări ale
lumii, astfel încât nu este deloc surprinzătoare condiţionarea din Tratatul asupra
22Art. 121 (ex-art. 109J) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, modificat prin Tratatul de la
Maastricht şi Protocolul privind criteriile de convergenţă prevăzute de articolul 121 din Tratatul
instituind Comunitatea Europeană (1992).
Uniunii Europene, mai ales având în vedere preocupările Germaniei în

domeniu. Condiţionarea era de altfel necesară, evoluţiile substanţial diferite şi
performanţele în domeniul asigurării stabilităţii preţurilor din ţările Uniunii
Europene la momentul semnării Tratatului impunând aceasta. Cu atât mai mult,
dacă este vorba despre state din Europa Centrală şi de Est, care au parcurs o
relativ lungă perioadă cu creşteri continue de preţuri, o asemenea condiţie era
necesară.
O evaluare a stadiului de îndeplinire a acestui criteriu în ultimii ani în
ţări din Europa Centrală şi de Est arată că deocamdată inflaţia se află sub
control. Era de aşteptat ca integrarea europeană să contribuie, cel puţin în
perioada de început, la o creştere a preţurilor (o aliniere spre media europeană).
Creşterea preţurilor şi integrarea europeană

Unele studii atrag atenţia că în noile state ale UE preţurile au crescut în perioada
imediat post-aderare; în cazul Poloniei de exemplu, se estima că preţurile vor creşte cu 1% pe
an în primii ani după aderare, însă guvernele şi băncile centrale au liniştit populaţia, subliniind
că rata inflaţiei nu va creşte semnificativ după integrare.
Însă, încă din luna aprilie 2004, înaintea integrării, în viitoarele state comunitare s-au
înregistrat unele mişcări de preţuri, este drept punctuale, determinate de temerile populaţiei că
vor avea loc creşteri excesive de preţuri şi de proviziile substanţiale făcute.
În Lituania de exemplu, preţul sării s-a dublat într-un timp relativ scurt, iar în Polonia
preţul zahărului crescuse cu o treime până în luna martie 2004, încât unele magazine au
reintrodus temporar sistemul cartelării.
În evaluarea unor modificări de preţuri în contextul aderării la Uniunea

Europeană trebuia avută în vedere atât eliminarea taxelor vamale în relaţia cu
UE, cât şi impunerea de noi taxe, sau creşterea acestora, pe relaţia cu state non-
UE, în condiţiile în care se renunţa la politica vamală naţională, şi trebuia
îmbrăţişată cea comunitară; nu era de neglijat nici impactul Politicii Agricole
Comune, care se estima că ar putea duce la scumpirea preţurilor unor produse

alimentare.
Nivelul preţurilor produselor alimentare în noile state era, la nivelul
anului 2004, între 85% din media europeană (în Slovenia) şi 51% (în Slovacia),
însă ca pondere în structura bugetului unei familii lucrurile se schimbă: în timp
ce cheltuielile alimentare reprezentau 16% din venituri unei familii în UE 15,
pentru est-europeni reprezentau, în medie, o treime, iar în cazul României şi
mai mult.
În cazul celui de-al doilea indicator, nivelul ratelor dobânzii la titlurile
de stat pe termen de 10 ani, situaţia ţării noastre nu este comparabilă cu cea din
ţările vecine sau cu „norma” UE. Până în urmă cu câţiva ani, în condiţiile unei
inflaţii relativ ridicate şi mai apoi pe trendul descendent al dobânzilor, statul
român nu emisese obligaţiuni decât pe un termen de maxim 5 ani, preferând
finanţarea externă sau emisiunea unor titluri pe termen scurt. Este însă evident
că acest criteriu este direct legat de inflaţie şi fără îndeplinirea celui dintâi este
aproape imposibil ca cel de-al doilea să fie realizat.
Analiza evoluţiei deficitului bugetar în ţările din Europa Centrală şi de
Est arată o abordare diferită între ţări. Ȋn contextul aderării la UE, mai multe
ţări au optat pentru un deficit bugetar mai mare de 3% din PIB, efectuând
cheltuieli publice substanţiale pentru dezvoltarea infrastructurii, înaintea
integrării europene.
Însă, ţările care şi în anul 2004 au mers pe acelaşi sistem şi au intrat în
Uniunea Europeană în luna mai, au fost avertizate de către Comisia Europeană
asupra existenţei unui deficit bugetar excesiv. Conform unui raport al Comisiei
Europene asupra finanţelor publice în noile ţări membre, dat publicităţii în 12
mai 2004, şase din cele zece noi state înregistrau un deficit bugetar mai mare
de 3% din PIB: Ungaria (15,9%), Cehia (12,9%), Malta (9,7%), Cipru (6,3%),
Polonia şi Slovacia.
Era vorba de altfel, de aceleaşi ţări care anterior îşi reduseseră nivelul
fiscalităţii pentru a fi şi mai atractive pentru investitorii străini (în special din
UE) şi în consecinţă noile ţări membre au fost acuzate şi de concurenţă fiscală
şi atenţionate că nu se pot aştepta ca să-şi diminueze în mod voluntar veniturile
şi în acelaşi timp să primească fonduri din bugetul comunitar. În acest sens,
primul ministru suedez Göran Persson a fost tranşant: „Dacă ei (noile state
membre) cred că noi vom impune impozite mari în Suedia, Finlanda şi
Danemarca şi vom trimite banii în Europa de Est, unde clasa de sus nu plăteşte
impozite, aceasta nu este normal”, atenţionând în primul rând Polonia şi
Estonia. Declaraţiile sale de la sfârşitul lunii martie 2004, erau o continuare a
unei scrisori semnată de Suedia şi alte cinci state ale UE prin care solicitau
Comisiei Europene să plafoneze bugetul comunitar la 1% din PNB, începând
cu Perspectiva financiară 2007-2013.
Raportul Băncii Centrale Europene publicat pe data de 20 octombrie
2004 constata că situaţia se menţinea neschimbată şi sublinia faptul că marea
provocare pentru noii membri este aceeaşi ca şi pentru ţările din zona euro:
deficitul bugetar, arătând că dintre cei zece, în anul 2004 doar ţările baltice şi
Slovenia au rămas sub pragul de 3% deficit bugetar ca pondere din PIB. Pentru
Polonia şi Cehia, deficitul bugetar pentru anul 2004 a fost de 5,5% din PIB, iar
situaţia apropiată a Ungariei l-a făcut pe ministrul de finanţe maghiar să declare
că ţinta iniţială de trecere la euro în anul 2008, trebuie amânată.
Din perspectiva deficitului bugetar, situaţia României a fost mai bună,
bugetul fiind conceput cvasi-permanent după anul 2002 la un nivel inferior
limitei de 3%, în unii ani şi datorită acordurilor încheiate cu Fondul Monetar
Internaţional, care impuneau şi o asemenea condiţie. Situaţia s-a schimbat

ulterior, în contextul crizei financiare internaţionale, România încheind câţiva
ani la rând cu un deficit excesiv: anul 2010 cu deficit bugetar de 6,58% din
PIB, anul 2009 cu 8,3% din PIB, în 2008 5,4%, iar anul 2007 cu 4,9% din PIB.
Nivelul datoriei publice, raportat la PIB, nu reprezintă o problemă
pentru fostele ţări socialiste. În toate cazurile, nivelul datoriei este inferior
limitei stabilite prin Tratatul de la Maastricht; de altfel, în cazul României, ar fi
chiar imposibil să ne îndatorăm atât de rapid încât să depăşim în următorii
câţiva ani nivelul de 60% raportat la PIB, mai ales în contextul internaţional
actual şi al intrării în vigoare a Tratatului fiscal..
Un deficit bugetar redus vine în întâmpinarea rezolvării unei probleme
preocupante pentru România, combaterea inflaţiei. Stabilitatea preţurilor şi un
deficit bugetar „excesiv” nu sunt compatibile (aceasta fiind însăşi raţiunea
corelării lor iniţiale în cadrul Pactului de stabilitate şi creştere) şi nu trebuie să
uităm că în majoritatea ţărilor din jur inflaţia nu mai este demult o ameninţare,
pe când în România, abia recent inflaţia a ajuns la cote relativ acceptabile. În
consecinţă, dincolo de politicile fiscal-bugetare din ţările din zonă, şi de
orizontul mai mult sau mai puţin îndepărtat al adoptării euro ca monedă
naţională, pentru ţara noastră un deficit bugetar redus trebuie păstrat nu atât
pentru a îndeplini criteriile de trecere la euro, cât pentru a continua procesul
de dezinflaţie.
În sfârşit, ultimul criteriu de convergenţă prevăzut în Tratatul de la
Maastricht îl reprezintă participarea la mecanismul de schimb (de cursuri fixe)
al Sistemului Monetar European (în prezent SME II), la vremea aceea fiind
vorba despre ceea ce este cunoscut azi sub numele de SME I şi având în centru
moneda ECU.
Conform aprecierilor specialiştilor, pentru noile state UE, care au

monede mai vulnerabile la speculaţii valutare, fiind deci mai raţională marja de
fluctuaţie de ±15%, nefiind recomandat exemplul Danemarcei, care a decis să
folosească o marjă de fluctuaţie de ±2,25%. Acest lucru trebuie însă corelat şi
cu recomandările experţilor, ca noii membri să petreacă cât mai puţin timp
posibil în SME II, care trebuie văzut ca o „sală de aşteptare” pentru euro
(evident, nu acesta este cazul Danemarcei, situaţia este diferită). Un asemenea
punct de vedere a făcut public şi George Soros la începutul lunii aprilie 2004,
arătând că mai ales monedele Ungariei şi Poloniei sunt instabile.
Cel puţin la prima vedere, păstrarea monedei naţionale într-un sistem de
cursuri fixe faţă de euro, cu o marjă atât de „generoasă”, de ±15% faţă de
paritate, nu ar trebui să fie o problemă.
În cazul monedei naţionale a României, tendinţa a fost multă vreme de
depreciere / devalorizare (16,7% în anul 2002; respectiv 16,8% în 2003), însă
anul 2004 a adus o evoluţie surprinzătoare, cu momente de apreciere a leului
atât faţă de euro, cât şi faţă de dolar, păstrată şi în 2005 şi 2006, pentru ca
ulterior să înregistreze variaţii minore. De fapt, politica BNR de uşoară
apreciere a leului faţă de euro şi dolar (printr-o depreciere mai mică decât rata
anuală a inflaţiei), a vizat accentuarea procesul dezinflaţionist, dar, pe de altă
parte, aceasta este singura cale de creştere a puterii de cumpărare a monedei
naţionale, aspect de interes din perspectiva integrării europene şi a apropierii,
măcar într-o mică măsură, a nivelului veniturilor. În condiţiile stabilităţii
cursului (care este aproape acelaşi ca în urmă cu un deceniu), şi a unui
diferenţial de inflaţie (în această perioadă permanent inflaţia în România fiind
mai mare decât media zonei euro), putem spune că, în termeni reali, moneda
naţională s-a apreciat faţă de euro, crescând puterea de cumpărare.
Experienţa Ungariei în plan valutar poate fi utilă pentru România,

evidenţiind tocmai pericolele aderării prea rapide la SME II. Din luna mai
2001, evident, fără a fi practic în SME II, Ungaria a adoptat un sistem de
cursuri fixe faţă de euro pentru forint, cu o marjă de fluctuaţie de ± 15%,
corelat cu trecerea la ţintirea directă a inflaţiei. Însă, pe de o parte, evoluţiile
favorabile ale economiei naţionale, corelate cu inflaţia redusă şi perspectivele
integrării europene, au dus la aprecierea monedei naţionale; pe de altă parte,
deficitul bugetar de mari dimensiuni a dus la creşterea substanţială a ratelor
dobânzii, ceea ce a atras fluxuri de capital străin (speculativ), intrările masive
de valută23 ducând la aprecierea monedei naţionale. În consecinţă, banca
centrală a Ungariei a fost obligată să apere cursul de schimb, dar cu preţul
compromiterii obiectivului de inflaţie şi afectând astfel credibilitatea băncii
centrale.
23
În luna octombrie 2002, într-o singură zi, în Ungaria au intrat 5 miliarde de euro.
Inflaţie Aprecierea
redusă HUF
Fluxuri de
Creşterea capital Aprecierea
Deficit ratelor speculativ HUF
bugetar dobânzii
mare
Figura 4. 5. Corelaţia dezinflaţie - deficit bugetar redus şi aprecierea

monedei naţionale – cazul Ungariei
Preşedintele Băncii Naţionale a Ungariei, Zsigmond Jarai declara, la

începutul lunii martie 2004, că ţara sa este „tot mai departe” de introducerea
euro în 2008, aşa cum se estimase iniţial, considerându-se un orizont mai
realist intervalul 2012-2014. Ulterior, Ungaria, la fel ca celelalte ţări din zonă
(cu excepţia României), au evitat, în contextul crizei financiare, să mai ofere
pieţei vreun orizont angajant legat de adoptarea monedei unice.
De aici rezultă şi faptul că premise pentru absenţa tensiunilor în
mecanismul de cursuri fixe din cadrul SME II sunt existenţa unei inflaţii
scăzute, dar şi un deficit bugetar redus şi în consecinţă principalele reforme
economice trebuie finalizate înainte ca moneda naţională să fie legată de euro.
Slovenia a fost prima ţară din estul Europei care s-a alăturat zonei euro,
la 1 ianuarie 2007. Lituania luase decizia de a adera la SME II încă de la
începutul lunii martie 2004, evident, procedura fiind demarată după intrarea
ţării în UE. Astfel, Lituania avea şi ea şanse să poată adopta euro ca monedă
naţională la începutul anului 2007, renunţând la litas, însă evoluţiile în plan
monetar nu au permis îndeplinirea criteriului legat de inflaţie, obiectivul
amânat pentru anul 2008 neputând fi nici el atins. Ulterior, având în vedere
impactul crizei financiare internaţionale, dezideratul adoptării euro în Lituania
nu a putut fi atins decât în anul 2015.
Letonia părea un candidat viabil pentru a adopta euro în anul 2008 (lats-
ul leton a intrat în SME II din 2 mai 2005). Dincolo de deficitul bugetar redus
(2,5%) şi datoria publică de doar 14% din PIB, moneda naţională înregistrase o
fluctuaţie redusă faţă de euro, dar obiectivul de inflaţie nu a putut fi atins (fiind
depăşit cu doar 0,1%).Totuşi, în contextul crizei financiare internaţionale acest
lucru nu a devenit posibil decât recent, în anul 2014.
Situaţia este diferită în cazul unor ţări care cu câţiva ani în urmă se
arătau foarte dornice să intre în zona euro şi care acum nu mai par atât de
grăbite. În această categorie intră, de exemplu, Ungaria, Polonia şi Cehia.
Având în vedere faptul că trecerea la moneda unică a fost gândită într-
un anumit context (când existau doar 12 membri în Comunităţile Europene,
când ultima extindere avusese loc cu mai bine de şase ani în urmă, iar nivelul
de dezvoltare economică era relativ mai apropiat), era firesc să fie auzite multe
voci care atrăgeau atenţia că noile state membre, care au aderat la UE în anul
2004 sau în 2007 (inclusiv România), ar trebui să urmărească şi convergenţa
reală, nu doar pe cea nominală. Specialiştii erau preocupaţi în primul rând de
pericolele pentru o ţară care intră în zona euro fără îndeplinirea unor criterii
care ţin de convergenţa reală (nemenţionată în Tratatul asupra Uniunii

Europene).
Convergenţa reală presupune un înalt grad de similaritate şi coeziune
între statele membre ale UE şi se poate evalua pe baza unor indicatori cum ar
fi:
 gradul de deschidere a economiei (calculat prin raportarea sumei
exporturilor şi importurilor unei ţări la PIB şi exprimat procentual);
 ponderea comerţului bilateral cu ţările membre ale UE în totalul
comerţului exterior al ţării (ponderea exporturilor şi importurilor);
 structura economiei naţionale – contribuţia sectoarelor la crearea PIB,
exprimată procentual;
 nivelul PIB/locuitor (exprimat la cursul nominal, sau pe baza parităţii
puterii de cumpărare).
BNR a conştientizat importanţa convergenţei reale pentru România,
apreciind că este „cel puţin la fel de stringentă ca şi aceea a convergenţei
nominale”, subliniind că obiectivul final nu este numai adoptarea euro, ci şi
culegerea beneficiilor ataşate acestei opţiuni şi, într-o exprimare mai plastică,
guvernatorul BNR atrăgea atenţia „să nu hotărâm trecerea la euro înainte de a
şti ce este cu această prăjitură, gustoasă sau greţoasă”.
Nivelul mai scăzut de dezvoltare economică al României, comparativ
cu zona euro, ne va impune mai multă precauţie, momentul trecerii la moneda
unică trebuind să fie pregătit din timp. Din acest punct de vedere, scenariul
BNR de trecere la euro pare realist pentru evitarea pericolelor invocate de
teoria zonelor monetare optime a lui Robert Mundell şi anume şocurile
asimetrice, care pot apărea atunci când structurile economice ale ţărilor
membre ale zonei monetare nu sunt asemănătoare.
Faptul că economia ţării noastre este relativ deschisă şi a dezvoltat un

nivel relativ ridicat al schimburilor cu ţări din Uniunea Europeană este
încurajator, însă în perspectivă trebuie analizată şi reevaluată structura
exporturilor şi importurilor, pentru a spori ponderea în exporturi a produselor
cu o valoare adăugată mai mare şi a selecta, dintre produsele importate pe cele
care contribuie la dezvoltarea exporturilor.
Şi din perspectiva contribuţiei sectoarelor economiei naţionale la
crearea PIB situaţia trebuie schimbată, dacă ne gândim la ponderea nefiresc de
mare a agriculturii (corelată şi cu un procent mare al populaţiei care activează
în acest sector) şi ponderea, încă redusă, a sectorului serviciilor.
Poate însă cel mai relevant criteriu dintre cele de convergenţă reală, este
nivelul PIB pe locuitor, estimările fiind că, cel mai devreme am putea ajunge
nivelul mediu al PIB/locuitor în anul 2044, dacă vom menţine un ritm de
creştere a PIB satisfăcător, peste media europeană.
Trecerea în revistă a problemelor legate de adoptarea monedei unice ca
monedă naţională arată că, pentru evitarea unor tensiuni ulterior adoptării euro,
este recomandat ca anterior să fie avut în vedere gradul de dezvoltare
economică a ţării şi apropierea, din perspectiva unor indicatori specifici, de
nivelul mediu al Uniunii Europene.
4.7. Euro, monedă internaţională
În abordarea monedei euro în ipostaza sa de monedă internaţională,

trebuie să avem în vedere în primul rând funcţiile unei monede internaţionale,
aşa cum sunt ele abordate în literatura de specialitate (tabelul următor).
Tabelul nr. 4.9. Funcţiile unei monede internaţionale

Funcţia Funcţii cu caracter Funcţii cu caracter privat
oficial
Unitate de cont 24
Monedă de raportare Monedă de facturare în
(ancoră/de referinţă) schimburile comerciale
(internaţionale)
Rezervă de valoare Monedă de rezervă Monedă de exprimare a activelor
pentru băncile bancare şi financiare
centrale internaţionale
Mijloc de plată25 Monedă de - Monedă de reglare a
intervenţie pe pieţele schimburilor comerciale
valutare - Monedă utilizată pe piaţa
valutară interbancară
Zona euro a devenit o superputere economică, comparabilă ca mărime,

din multe puncte de vedere, cu SUA şi mult înaintea Japoniei, analiza
indicatorilor de profil sugerând acest lucru. În ceea ce priveşte populaţia, zona
24 Funcţie a monedei întâlnită în literatura de specialitate sub denumirea de măsură a valorii.

25 Funcţie a monedei consacrată în literatura de specialitate sub denumirea de mijloc de schimb.
euro, cu 313,6 milioane locuitori, a depăşit SUA (298,2 milioane locuitori) sau
Japonia (128,1 milioane locuitori); ca suprafaţă, diferenţele sunt evidente:
2.495 mii km2 faţă de 9.373 mii km2, respectiv 378 mii km2, iar în ceea ce
priveşte PIB-ul total (în miliarde euro), diferenţele se menţin: 6.371, respectiv
8.893 şi 3.024, însă PIB-ul pe locuitor (exprimat prin paritatea puterii de
cumpărare) este relativ apropiat: 25.500 EUR, faţă de 35.600 EUR, respectiv
25.900 EUR. Partea din exportul global este net în favoarea zonei euro: 15%,
faţă de 8,7% SUA şi 5,7% Japonia. Prin prisma analizei unor indicatori
financiar-monetari, zona euro se află în urma SUA.
Moneda euro este folosită astăzi ca monedă de facturare şi de plată în
comerţul mondial, ca monedă de rezervă (în rezervele valutare oficiale), ca
monedă ancoră/de referinţă, este monedă „naţională” pentru unele state din
afara zonei euro şi este în acelaşi timp euromonedă26, folosită pe pieţele
financiare internaţionale
Dolarul american este (încă) principala monedă folosită în comerţul
internaţional, dar şi în investiţiile străine sau pe pieţele valutare internaţionale.
Din totalul rezervelor valutare internaţionale, inclusiv aurul, de 2,7
mii de miliarde de XDR (4 mii de miliarde de USD) în anul 2004, rezervele
valutare oficiale (fără aur) reprezentau 2,4 mii de miliarde de XDR (3,6 mii de
miliarde de USD). Analizând structura rezervelor valutare oficiale, prezentată,
în evoluţie, în tabelul următor, se poate constata faptul că dolarul american îşi
păstrează în continuare statutul de principală monedă internaţională (cu toată
ascensiunea semnificativă a euro din ultimii ani) conturându-se o
26 Euromonedele sau eurovalutele reprezintă depozite din bănci nerezidente în ţara care a emis moneda
respectivă. Denumirea nu are o conexiune geografică cu Europa, existând atât eurodolari sau euroyeni, cât
şi eurofranci elveţieni sau euroeuro.
„bipolarizare” monetară, cele două monede deţinând împreună peste 90% din
totalul rezervelor valutare oficiale.
Tabelul nr. 4.10. Structura rezervelor valutare internaţionale, în procente, la

sfârşitul anului, în perioada 1995 - 2006
Moneda 1995 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006
USD 59,9 71,0 70,5 70,7 66,5 65,8 65,9 66,5 64,7
JPY 6,8 6,4 6,3 5,2 4,5 4,1 3,9 3,6 3,2
GBP 2,1 2,9 2,8 2,7 2,9 2,6 3,3 3,7 4,4
CHF 0,3 0,2 0,3 0,3 0,4 0,2 0,2 n.d. n.d.
EUR(1) - 17,9 18,8 19,8 24,2 25,3 24,9 24,4 25,8
DEM 15,8 - - - - - - - -
FRF 2,4 - - - - - - - -
NLG 0,3 - - - - - - - -
(1)
Nu este comparabilă cu ponderea deţinută de monedele europene anterior trecerii la euro
(exclude sumele denominate în monedele unor state ale viitoarei zone euro deţinute ca rezerve
valutare de către alte state participante la viitoarea zonă euro şi convertite în euro la 1 ianuarie
1999 – devenite, din rezerve valutare, monedă naţională).
Comparând situaţia actuală cu cea dinaintea adoptării monedei unice,

rezultă în mod evident ascensiunea monedei unice, în detrimentul yenului
japonez, dar şi al dolarului american.
Tabelul nr. 4.11. Gradul de utilizare internaţională a principalelor monede la

jumătatea anilor 1990
Monedele
Partea de piaţă (%) USD JPY
europene (a)
Rezerve oficiale 56,4 7,1 25,8
Tranzacţii comerciale 41,7 11,6 35,0
Monedă de facturare 47,6 4,8 33,5
Emisiune de obligaţiuni internaţionale 37,8 17,7 24,4
Datoria ţărilor în curs de dezvoltare 50,0 18,1 16,1
(a) Compoziţie variabilă, dar incluzând întotdeauna DEM, GBP, FRF, NLG, ECU.
În ultimii ani, ascensiunea euro ca monedă de referinţă este

evidenţiată de faptul că este folosită drept monedă naţională de (mici) ţări din
afara Uniunii Europene, unele state şi-au legat moneda naţională de euro în
cadrul unui coş valutar (de regulă alături de dolarul SUA) sau doar de euro, cu
o anumită marjă de fluctuaţie, sau au apelat la un consiliu monetar folosind
drept ancoră moneda euro.
I. Ţări din UE, ale căror monede naţionale sunt „legate” de euro:
 Bulgaria (1 EUR = 1,95583 BGN, anterior legată de marca germană –
consiliu monetar);
II. Ţări în care euro este moneda naţională, deşi nu sunt în Uniunea
Europeană:
 mici state europene (Andora, Monaco, San Marino, Vatican, Muntenegru,
Kosovo);
 departamente (Guiana Franceză, Guadeloupe, Martinica, Réunion) şi

teritorii (Overseas Territory, St Pierre-et-Miquelon, Mayotte, Territoire
des Terres australes et antarctiques françaises) „de peste mări” ale Franţei;
 teritorii spaniole în nordul Marocului: comunităţi autonome (Ceuta,
Melilla) şi grupul de insule administrate direct (Insulele Chafarinas, Penon
de Alhucemas, Penon de Velez de la Gomera).
III. Ţări ale căror monede naţionale sunt „legate” de euro (euro – monedă
ancoră):
 două foste state socialiste: Bosnia-Herţegovina (1 EUR = 1,95583 BAM,
marca convertibilă anterior fiind legată de marca germană – consiliu
monetar), Macedonia (dinarul este legat de euro din ianuarie 1999, 1 EUR
= 60 MKD);
 14 ţări africane membre ale zonei franc (francul CFA, anterior legate de
francul francez, 1 EUR = 655,957 XOF): Benin, Burkina Faso, Camerun,
Republica Central Africană, Ciad, Congo, Guineea Ecuatorială, Gabon,
Guineea-Bissau, Coasta de Fildeş, Mali, Niger, Senegal, Togo;
 două ţări africane anterior legate de francul francez şi escudo
portughez: Comore (1 EUR = 491,96775 KMF) şi Capul Verde (1 EUR
=110,2651 CVE);
 o ţară nord-africană: Maroc (dirhamul marocan 1 EUR = 10 MAD);
 trei teritorii franceze „de peste mări” (unde francul CFP era legat de
francul francez, 1 EUR = 119,2529826 CFPF): Polinezia Franceză, Noua
Caledonie, Insulele Wallis şi Futuna.

Ifme 1 2 3 4

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ifme 1 2 3 4

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Integrare financiar-monetară europeană 1

TEORIA INTEGRĂRII ECONOMICE

1.1. Conceptul de integrare

Cuvinte cheie: integrare, integrare economică, zonă de liber schimb,

1.1. Conceptul de integrare

Termenul de integrare provine în limba română, ca şi în engleză,

Integrarea economică este un proces de eliminare a frontierelor

1.2. Formele integrării economice

Studiul teoretic al integrări economice a fost marcat de experienţa

Alte abordări în clasificarea formelor integrării economice

trebuie privită obligatoriu ca un pas, intermediar, spre integrarea economică, ea putându-se

Tabelul nr. 1.1. Ţările participante la CEFTA

Data aderării la Data părăsirii

1. Zona de liber schimb, cunoscută şi sub denumirea de zonă de

întâi ca membru asociat, din martie 1961), Islanda şi Lichtenstein. În

Vincent, la 1 august 1968 Jamaica şi Montserrat, iar în 1971 Belize. A fost

Uniunea vamală şi integrarea politică

3. Piaţa Comună reprezintă o formulă de integrare superioară uniunii

aderarea la 17 iunie 2006, iar Bolivia, Chile, Columbia, Ecuador şi Peru au

obligatoriu instituţii supranaţionale comune – abilitate să ia decizii obligatorii

Tabelul nr. 1.2. Formele de integrare şi progresele presupuse de acestea

Pentru diferitele stadii de integrare abordate se pot identifica unele

transferată la nivel supranaţional, al organizaţiei. Treptat, pe măsura

Tabelul nr. 1.3. Numărul de ani necesari parcurgerii etapelor procesului de

Liberalizarea Nr. total

Printre potenţialele avantaje ale integrării economice se numără:

comerciale cu exteriorul6 (importuri mai ieftine, respectiv preţuri mai mari

ISTORICUL INTEGRĂRII EUROPENE

2.1. Ideea de Europă unită

Cuvinte cheie: Planul Marshall, BENELUX, Tratatul de la Paris,

2.1. Ideea de Europă unită

Crearea Comunităţilor Europene, primele forme concrete de

▪ la 1814, Saint-Simon propunea o construcţie europeană având drept

▪ în 1922, un diplomat austriac, contele Richard Coudenhove-Kalergi

2.2. Precursorii Uniunii Europene

Deşi există forme mai vechi de manifestare a adeziunii faţă de ideea

Din anul 1921, Belgia şi Luxemburg constituiseră Uniunea Economică

De remarcat este faptul că instituţiile BENELUX continuă să existe şi

2.2.2. Organizaţia Europeană de Cooperare Economică

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, relaţiile economice şi

zona anglo-americană a Teritoriului liber Triest (până când a reintrat sub

acestea, majoritatea (24) sunt considerate de către Banca Mondială ca având un

2.2.3. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului reprezintă una din

producţiei şi consumului de cărbune şi oţel, şi cedarea parţială a suveranităţii în

Importanţa Planului Schuman

La semnarea Tratatului de la Paris (încheiat pentru o perioadă de 50 de

tranşant că principalul scop al CECO a fost securitatea europeană, iar

1. Înalta Autoritate, organul executiv al Comunităţii, cu sediul la

European, părţile interesate având de ales între: reînnoirea tratatului, expirarea

2.2.4. Comunitatea Economică Europeană

CEE a fost creată în baza Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie

2.2.5. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

În 25 martie 1957, la Roma, este semnat şi Tratatul de constituire a

2.2.6. Comunităţile Europene

La 1 ianuarie 1958, Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi

Ulterior, a părut firesc să se facă referiri la ansamblul structurilor sub

2.3. Fundamentele juridice ale Uniunii Europene –

Uniunea Europeană are la bază mai multe tratate fundamentale.

5. Tratatul Uniunii Europene (cunoscut şi sub denumirea de Tratatul

Figura nr. 2.1. Pilonii Uniunii Europene – segmente ale politicii

6. Tratatul de la Amsterdam, care completează Tratatul de la

crearea politicii de ocupare a forţei de muncă; extinde procedura codeciziei şi