Economia europeana

Construcția și Dezvoltarea Uniunii Europene

1.1Originea și construcția Uniunii Europene;
1.2 Formula și teorii de integrare economică;
1.3 Tratele Uniunii Europene 1.4Mecanismul funcționării instituțiilor europene;

Noţiunea de "integrare" provine din latinescul "integro, integration", care înseamnă a pune la un loc, a reuni
mai multe părţi într-un tot unitar sau în vederea constituirii unui întreg. IEI este un proces istoric conditionat
de dorinta si necesitatea a doua sau mai multe tari de a se uni si a forma un spatiu unic economic, o piata
unica mai eficienta si mai productiva

Economie Europeană și Integrare Economică -este o trasatura caracteristica a economiei mondiale. La etapa
actuala exista centre integrationiste de puteri economice care influenteaza asupra tuturor regiunilor si
economiilor tarilor :
❑ UE –Uniunea Euroeana
❑ NAFTA- Acordul Nord American pentru comert liber
❑ ASIAN- Asociatia natiunilor a statelor din sud-est
❑ APEC –Asociatia de cooperare Asia Pacifica
❑ CEM-Cooperarea economica a tarilor marii negre
❑ODDE sau GUAM- Organizatia pentru democratie si dezvoltarea economica.

După Oxford Dictionaty, integrarea este combinarea părţilor într-un întreg şi uniunea este un întreg rezultat
din combinarea unor părţi ori a unor membri. Astfel, integrarea este procesul de atingere a stadiului de
uniune.
Mecanismul integrării economice cuprinde:
crearea unui spaţiu economic comun;
circulaţia liberă a factorilor de producţie atunci, când există o "piaţă comună"; consumarea resurselor
împreună cu eficienţă economică şi socială maximă, unei uniuni vamale;
realizarea unor politici comune în domeniile economice, monetar, financiar şi social. Acestea sunt de altfel
şi principiile de bază ale fenomenului integrării economice.

Economie Europeană și Integrare Economică -poartă un caracter regional. Aceasta-i legat de faptul că
premisele integrării apar în primul rând în acele regiuni, unde relaţiile economice sunt strânse, la un grad
mai înalt apar factorii obiectivi şi subiectivi pentru acest proces.
Actualmente EEIE i se atribuie mai multe sensuri : cel de trecere de la microspații la macrospații (ele duc la
o productivitate sporita si o calitate superioara a marfurilor).
In perioada anilor 40 sec.20 un punct de vedere definește integrarea ca absența discriminărilor sau
eliminarea progresivă a discriminărilor în raporturile economice dintre diferite tari.Unii savanti au definit
EEIE ca fiind realizarea unei unificări complete între economii mai distincte și întelegindu-se nu numai o
unificare vamala dar și o liberalizare a tuturor operațiunilor comerciale

Efortul de unificare a Europei

OCDE-Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică
UEO-Uniunea Europeană Occidentală
NATA-Organizația Tratatului Atlanticului de Nord
CE-Consiliu Europei
ONU-Organizația Națiunilor Unite
FMI-Fondul Monetar Internațional
GATT-Acordul general de Tarife și Comerț
UE-Uniunea Europeană

Tratatele de bază
CECO-Tratatul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului
CEE-Tratatul cu privire la crearea Comunității Economice Europene
EUROATOM-Tratatul privind crearea Comunității Europene a Energiei Atomice 19 UEO la 40 Consiliu
Europei

ORGANIZAȚII EURO-ATLANTICE
1. OCEE-Organizația de cooperare economică europenă-1948
2. 1961-OCDE-Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică-Australia,Canada,Japonia și SUA-
Liberalizaraea comerțului-implimentarea Planului Marshall
3. 1954-Uniunea Europeană Occidentală-UEO-întărirea cooperării securității
4. 1949-NATO-Organizația Tratatului Nord –Atlanticalianță militara.

Consiliu Europei și Organizația pentruSecuritate și Cooperare în Europa Consiliu Europei-5 mai 1949-
intituție politică
OSCE-Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa-1994-principiul și scopul întemeiat prin Actul
Final de la Helsinki din 1975 și Cartea de la Paris 1990 Scopul-crearea stabilității privind protecția păcii și
securității internaționale

Uniunea Europenă
9 mai 1950-Robert Shuman anuntă crearea Comunității Europene a Cărbunelui și
OțeluluiGermania,Italia,Belgia,Luxemburg,Olanda
-18 aprilie 1951-semnat tratatul
-25 iulie1952-intră în vigoare pe 50 de ani
-25 martie 1957 la Roma-2 tratate
1. CEE-Comunității Economice Europene
2. 2.EUROATOM-Comunitatea Europene a Energiei Atomice
3. 1960-Stockholm-AELS-Asociația Europene a Liberului Schimb
1967-Marea Brianie,Danemarca,Irlanda,Norvegiaadresează oficial cerere pentru aderare laCEE.
1968-1973-de la 6 la 9 -1981 Grecia-1 ianuarie
1969-1986 Spania și Portugalia-1 ianuarie
1970- 1987-Semnarea Actului Unic European 12 state decid sa finalizeze piața unica europeană-31
decembrie 1992
1971-1995-de la12 la 15 –Austria,Finlanda și Suedia

Factorii de ordin general care au determinat procesul de Integrare:

1) Amplificarea interdependentelor economice dintre statele lumii in perioada postbelica pe baza conditiilor
specific, zonelor geografice si economice nationale.
2) Dezvoltarea puternica a stiintei tehnicii şi tehnologiilor moderne, care impune transformări structurale şi
forme noi ale diviziunii mondiale a muncii(potentialul ethnic care duce la largirea activitatii productive)
3) Consecinţa preocupării ţărilor în curs de dezvoltare de a rezolva pe calea extinderii probleme comune cu
care se confruntă.
4) Convergenţa intereselor economice şi vecinătatea ţărilor, complementaritatea lor economică, presiunile
concurenţiale ce vin din afara zonei geografice respective, tendinţele de putere intraregionale, comerţul
intraregional.
5) Aparitia si manifestarea în forme tot mai acute a contradictiei dintre posibilitatile de sporire a productiei
si capacitatea restrinsa a pietelor nationale.
6) Gradul inalt de concentrare a productiei si de centralizare a capitalului de pe o parte si restrictiile miscarii
libere a capitalurilor si a fortei de munca pe de alta parte.
7) Constituirea de mari firme,companii si corporatii de stat si private, care prin activitatea lor depasesc
granitele nationale

1.2Formule și teorii de integrare economică Evolutia procesului Economiei Europeane și Integrare

Economică de are urmatoarele forme:
1. ZCL- Zona de comert liber;
2. UV- Uniune vamala;
3. PC- Piata comuna;
4. UEM-Uniune Economica si Monetara;
5. UP- Uniunea politica.
Zona de Comert Liber- forma integrarii prin care doua sau mai multe tari convin sa inlature taxele vamale si
netarifare in comertul dintre ele pe baza unui acord preferential de comert dar fiecare tara isi mentine
propriile bariere economice in comertul cu tarile membre.
In prezent principalele Zone de Comert Liber sunt:
1) Asociatia economica a Liberului schimb(AELS) ce cuprinde 4 tari: Norvegia, Irlanda, Elvetia etc.
2) Acordul de Comert Liber Nord American ( S.U.A, Canda,Mexic) (NAFTA)
3) APEC-Zona de comert liber,zona pacifica(30 tari)
4) Acordul de liber schimb Central-European (CEFTA) 7 tari.

Uniunea Vamala reprezintă un spaţiu economic ai cărui membri se angajează reciproc să nu impună nici un
fel de taxe vamale şi nici o restricţie cantitativă, aplicând un tarif vamal comun faţă de ţările terţe.
Formele uniunii vamale sunt: “Uniunea vamală perfectă" –cind sunt vizate toate produsele care se schimba
reciproc si cu terte.
"Uniunea vamală imperfectă" – cind sunt vizate numai o parte din produse, care se schimba reciproc si cu
terte.

Uniunea Vamala este coordonata de organizatiile comerciale internationale si mondiale si in prezent OMC,
caracterizeaza UV astfel :
“substituirea unui singur grup, teritoriu vamal la 2 sau mai multe teritorii vamale, in care drepturile de vama
si alte reglamentari comerciale sunt eliminate pentru a permite schimburile comerciale intre tari”.

Piata Comuna reprezinta o Uniune Vamala in cadrul careia liberalizarea miscarii bunurilor si serviciilor este
acompaniata de liberalizarea fluxurilor de factori (marfuri, capital,servicii si persoane) intre tarile membre.
Uniunea Economica si Monetara presupune in afara realizarii unei piete unice prin libera circulatie a
bunurilor,serviciilor,capitalurilor si posturilor de munca,armonizarea politicilor economice nationale
incluzind politici commune in domeniile: industrial, agricol,financiar,monetar. In baza acesteia se stabileste
cursul monetar fixat,apoi se introduce treptat moneda unica unde se formeaza politica monetara unica si
sistemul bancar central in frunte cu Banca Nationala

Uniunea politica este dezvoltarea de mai departe si perfectionarea formelor de integrare economica
internationala care poate duce la transformarea Uniunii Economice in Uniune Politica si apare posibilitatea
de trecere a tarilor participante la politica externa comuna, ce-ar insemna:
1) securitatea politicii commune
2)introducerea cetatenii unice.
Formarea elementelor de Uniune Politica contribuie la dezvoltarea colaborarii si cooperarii in domeniul
Justitiei si Afacerii interne, esential largeste activitatea participantilor uniunii in domeniul
invatamintului,culturii etc.

Tratele Uniunii Europene

1. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțeluluisemnat -18 aprilie 1951 la Pris-25 iulie 1952 intră în
vigoare.
2. Comunitatae Europenă a Energiei Atomice semnat25 martie 1957 la Roma-1ianuarie 1958
3.TratatulComunității Economice Europene-25 martie 1957 la Roma
3. Actul Unic Europena-1 iulie 1987
5. Tratatul Uniunii Europene-iunie 1987 Amsterdam
6.Tratatul de la Nice-26 februarie 2001

4Mecanismul funcționării instituțiilor europene

Parlamentul Europen-organism legislativ al UE, ales în mod direct, cu responsabilități bugetare și de
control
Membri: 751 deputați (membrii Parlamentului European)
Președinte: David-Maria Sassoli
Înființare: în 1952, ca Adunare Comună a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului; în 1962, sub
denumirea de Parlamentul European; primele alegeri directe au avut loc în 1979
Sedii: Strasbourg (Franța), Bruxelles (Belgia), Luxemburg Parlamentul European este organismul cu
puteri legislative al UE. Este ales direct de cetățenii UE, o dată la 5 ani.
Alegerile europene au avut loc în perioada 23-26 mai 2019

Ce face Parlamentul European?

Parlamentul are trei roluri principale.
Rol legislativ
Adoptă legislația UE, împreună cu Consiliul UE, pe baza propunerilor Comisiei Europene.
Ia decizii cu privire la acordurile internaționale.
Ia decizii cu privire la extinderea UE.
Revizuiește programul de lucru al Comisiei și îi cere să propună acte legislative.
Rol de control
Exercită control democratic asupra tuturor instituțiilor UE.
Alege președintele Comisiei și aprobă colegiul comisarilor în ansamblu. Poate recurge la o moțiune de
cenzură, obligând Comisia să demisioneze.
Acordă descărcarea de gestiune, adică aprobă modul în care s-a cheltuit bugetul UE. Analizează petițiile
cetățenilor și formează comisii de anchetă.
 Discută politicile monetare cu Banca Centrală Europeană.
Adresează interpelări Comisiei și Consiliului.
Participă la misiuni de observare a alegerilor.
Rol bugetar
Stabilește bugetul UE, împreună cu Consiliul.
Aprobă bugetul pe termen lung al UE („cadrul financiar multianual”).

Consiliul European
definește direcția politică generală și prioritățile Uniunii Europene
Membri: șefii de stat și de guvern ai țărilor UE, președintele Consiliului European, președintele Comisiei
Europene
Președinte: Charles Michel
Înființare: în 1974 (forum informal), în 1992 (statut oficial), în 2009 (instituție a UE) Sediu: Bruxelles
(Belgia)
Consiliul European reunește liderii UE pentru a stabili agenda politică a Uniunii. Acesta reprezintă cel mai
înalt nivel de cooperare politică între țările UE. Consiliul este una dintre cele 7 instituții oficiale ale
Uniunii și se prezintă sub formă de summituri (de obicei, trimestriale), prezidate de un președinte permanent.

Ce face Consiliul European?

Stabilește orientarea generală și prioritățile politice ale UE, dar nu adoptă acte legislative.
Tratează chestiuni complexe și sensibile care nu pot fi soluționate la niveluri mai joase de cooperare
interguvernamentală.
Definește politica externă și de securitate comună a UE, ținând cont de interesele strategice ale Uniunii și de
implicațiile în domeniul apărării.
Desemnează și numește candidați la anumite posturi de importanță majoră la nivelul UE, cum ar fi BCE și
Comisia.
Pentru fiecare chestiune, Consiliul European poate:
să îi ceară Comisiei Europene să elaboreze o propunere
să i se adreseze Consiliului UE.

Consiliul Uniunii Europene

reprezintă guvernele statelor membre ale UE, adoptă legislația europeană și coordonează politicile UE
Membri: miniștrii din fiecare țară a UE care răspund de domeniul de politică supus discuțiilor
Președinte: fiecare stat membru al UE deține președinția prin rotație, pe o perioadă de 6 luni
Înființare: 1958 (sub denumirea de Consiliul Comunității Economice Europene)
Sediu: Bruxelles (Belgia)
Miniștrii din statele membre ale UE se reunesc în cadrul Consiliului pentru a discuta, modifica și adopta acte
legislative și pentru a coordona politici. Ei sunt abilitați să angajeze guvernelor lor în îndeplinirea acțiunilor
asupra cărora s-a convenit în cadrul reuniunilor Consiliului.
Împreună cu Parlamentul European, Consiliul este principalul organism cu putere decizională al UE.
Consiliul UE nu trebuie confundat cu:
Consiliul European - summit trimestrial în cadrul căruia liderii UE se reunesc pentru a stabili direcțiile
generale ale politicii europene

Ce face Consiliul UE?

Negociază și adoptă legislația UE, împreună cu Parlamentul European, pe baza propunerilor înaintate de
Comisia Europeană.
Coordonează politicile țărilor UE.
Elaborează politica externă și de securitate a UE, plecând de la orientările Consiliului European.
Încheie acorduri între UE și alte țări sau organizații internaționale.
Adoptă bugetul anual al UE, în colaborare cu Parlamentul European.

Comisia Europeană
Rol: apără interesul general al UE, propunând acte legislative, asigurând respectarea acestora și
implementând politicile și bugetul Uniunii
Membri: o echipă („colegiul”) de comisari, câte unul din fiecare țară a UE Președinte: Ursula von der
Leyen
Înființare: 1958 Sediu: Bruxelles (Belgia)
este organul executiv al UE, independent din punct de vedere politic. Este responsabilă cu elaborarea de
propuneri de noi acte legislative și cu punerea în aplicare a deciziilor Parlamentului European și ale
Consiliului UE.

Ce face Comisia?
Propune noi acte legislative
Comisia este singura instituție a UE abilitată să propună acte legislative, pe care le înaintează spre adoptare
Parlamentului și Consiliului, având ca scop:
protejarea intereselor UE și ale cetățenilor săi cu privire la chestiuni care nu pot fi abordate în mod eficient
la nivel național
soluționarea unor chestiuni tehnice prin consultarea experților și a cetățenilor. Gestionează politicile UE și
alocă fonduri europene
Stabilește prioritățile de cheltuieli ale UE, împreună cu Consiliul și Parlamentul. Elaborează bugetele
anuale în vederea aprobării de către Parlament și Consiliu. Controlează cheltuielile, care sunt verificate de
Curtea de Conturi.
Garantează respectarea legislației UE
Alături de Curtea de Justiție, Comisia are responsabilitatea de a se asigura că legislația UE se aplică în mod
adecvat în toate statele membre.

Curtea Europeană de Conturi

Verifică dacă fondurile UE sunt colectate și utilizate corect și ajută la îmbunătățirea gestiunii financiare a
UE
Președinte: Klaus-Heiner Lehne
Membri: câte un reprezentant din fiecare țară a UE
Înființare: 1977
Sediu: Luxemburg
În calitatea sa de auditor extern independent, Curtea Europeană de Conturi apără interesele contribuabililor
din UE. Nu dispune de puteri juridice, dar are misiunea de a îmbunătăți gestionarea bugetului UE de către
Comisia Europeană și de a raporta pe marginea situației financiare a Uniunii.

Ce face Curtea de Conturi?

Auditează veniturile și cheltuielile UE, pentru a verifica dacă fondurile au fost colectate și cheltuite corect,
dacă au fost utilizate în așa fel încât să producă valoare adăugată și dacă au fost contabilizate corespunzător.

Verifică toate persoanele și organizațiile care gestionează fonduri UE, efectuând inclusiv controale la fața
locului în instituțiile UE (în special în cadrul Comisiei Europene), în țările membre și în țările care primesc
ajutor din partea UE. Formulează constatări și recomandări în rapoartele de audit, destinate Comisiei
Europene și guvernelor naționale.
Raportează suspiciuni de fraudă, corupție sau alte activități ilegale către Oficiul European de Luptă
Antifraudă (OLAF).
Elaborează un raport anual pentru Parlamentul European și Consiliul UE, pe care Parlamentul îl examinează
înainte de a decide dacă să aprobe sau nu modul în care Comisia gestionează bugetul UE.
Publică avize formulate de experți, menite să ajute factorii politici să ia cele mai bune decizii pentru o
utilizare cât mai eficientă și transparentă a fondurilor europene.

Premise, factori determinanţi şi implicaţii ale integrării economice internaţionale.

IEI si dezvoltarea ei se bazeaza pe unele premise :
1) Apropierea nivelurilor dezvoltării economice şi gradului maturităţii economiei de piaţă a ţărilor ce vor să
se integreze.
2) Apropierea geografică a ţărilor ce vor să se integreze, existenţa graniţelor comune şi a relaţiilor
economice din punct de vedere istoric, constituirea formaţiunelor integraţioniste pe plan mondial a început
cu câteva ţări vecine, situate pe acelaşi continent, în apropiere una de alta, având comunicaţii de transport la
baza.
3) Problemele, interesele comune ale ţărilor, ce vor să se integreze, în domeniul dezvoltării, finanţării,
reglării economice, colaborării politice.
4) Efectul de demonstrare-în ţările, care au creat formaţiuni integraţioniste, de obicei, au loc mutaţii
economice pozitive (creşterea ritmurilor economice, diminuarea ratei inflaţiei, şomajului).
5)Aparitia si manifestarea în forme tot mai acute a contradictiei dintre posibilitatile de sporire a productiei si
capacitatea restrinsa a pietelor nationale.
6)Gradul inalt de concentrare a productiei si de centralizare a capitalului de pe o parte si restrictiile miscarii
libere a capitalurilor si a fortei de munca pe de alta parte.
7)Constituirea de mari firme,companii si corporatii de stat si private, care prin activitatea lor depasesc
granitele nationale.

Implicatiile IEI asupra tarilor participante la organizatiile integrationiste sunt: 1.Integrarea economică
internaţională creează premise pentru îmbunătăţirea alocării resurselor şi disponibilităţii acestora datorită
reducerii restricţiilor pe care le impune capacitatea pieţelor interne. Ea poate stimula astfel creşterea
economică.
2.Integrarea economică internaţională stimulează difuzarea mai rapidă a tehnologiilor moderne, cu urmările
sale pe planul eficienţei şi competitivităţii.
4. Perfectionarea infrastructurii in tarile membre si operatiunile de import\export.
5. Intensificarea concurenţei în cadrul noii pieţe unite.
6. Integrarea economică internaţională stimulează cu înăsprirea concurenţei, procesul investiţional, atât al
investiţiilor interne, cât şi a celor externe
7. Integrarea economică internaţională contribuie la dezvoltarea anumitor activităţi, care nu este posibilă în
mod eficient de către unele ţări în mod individual, datorită limitării resurselor lor.
8. Integrarea economică internaţională permite ţărilor situate într-o anumită zonă de a-şi promova şi apăra
"în comun" interesele, ameninţate de concurenţi internaţionali foarte puternici.

La etapa actuala cele mai importante avantaje ale integrarii economice internationale sunt:
1. economii derivate din productii de serii mari
2. intensificarea concurentei in cadrul unei piete marite.
3. atenuarea problemelor de piata prin economisirea de devize convertibile.
4.posibilitatea de a dezvolta anumite activitati pe care unele tari nu le pot desfasura efficient in mod
individual din cauza limitarii pietelor lor.
5.formularea coerenta a apoliticii economice,necesitatea de a introduce pe termen mediu si lung reforme
structural, in contextual unui stat national pot fi aminate de sine statator.
Teoria uniunii vamale

Teoria clasica a uniunii vamale

Uniunea vamala perfecta

Uniunea vamala imperfecta
• Uniune vamală cu tarife preferențiale – reprezintă instituirea unui regim reciproc de preferințe pentru
produse în cadrul uniunii vamale

Teoria moderna a uniunii vamale

Avantajele Uniunii Vamale moderne după Robert Lipsiu :

specializarea în producție comform teoriei costurilor comparative
realizarea de economii și obținerea unei eficiențe economice
modificările favorabile și raporturile de schimb
creșterea ritmului dezvoltăriieconomice
 Principiile intergrarii economice

Economistul balassa distinge 5 etape a integrarii economice internationale

• Zona economică de liber schimb - țările care o constituie decid să abordeze progresiv taxele vamale și
restricțiile cantitative dintre ele

Uniunea vamală - țările care o constituie decid să evite taxele vamale și restricțiile cantitative dintre ele. Din
grupurile regionale ce pot fi considerate Uniuni Vamale fac parte : Pactul ANDIN – Comunitatea Andină
de Națiune Piața Comună a Americilor Centrale Piața Comună a Țărilor Caraibelor Sistemul
Economic Latino - American

Piata comuna

Uniunea economica
Integrarea economică totală – implică unificarea politicilor , fiscale, monetare, nu se poate efectua fără
instituirea unei autorități supranaționale verificabile. Spre așa tip de integrare tinde UE, procesul de integrare
economică a determinat crearea unei instituții purtătoare ale supranaționalității :
Comisia Europeană
Parlamentul European
Banca Centrală Europeană
Institutul Monetar European

Pierre maillette a propus etapele posibile pe calea integrarii

1 constituirea zonelor economice și a Uniunii Vamale libere
2 piața comună care adaugă Uniunii Vamale libera circulație a factorilor de producție 3 Uniune
Economică și Monetară în care se ține cont de acțiunile marelui actor
4 macroeconomic – statul – unde se limitează posibilitățile
Uniunea Politică

Moneda, bugetul și relațiile internaționale sunt atributele clasice ale suveranității naționale , reducerea
competențelor naționale și în aceste direcții presupune o răspîndire a organizațiilor politice a continentului

Principiile tratatului
Stabilirea și funcționarea efectivă a unirii pieței europene și uniunii economice și monetare
• acordarea cetățeniei europene
• realizarea uniunii politice

Fiecare din aceste principii se transpun efectiv intr-o serie de masuri concrete in care sunt reflectate
directivele politicii economice a statelor membre vor fi adoptate de către Consiliul de Miniștri a UE, în
același timp va supraveghea evoluția economiei în fiecare stat membru și UE
cetățenia europeană constă din următoarele drepturi și libertăți:
• deplasarea și stabilirea domiciliului pe teritoriul statelor membre al UE liber
• votarea și depunerea candidaturii la alegerile municipale și europene
protejarea fiecărui cetățean european de către autoritățile diplomatice sau consulare a fiecărui stat membru

posibilitatea efectivă de a se adresa Parlamentului European prin Instituția Avocatului Poporului

European

In tratat se mentioneaza ca uniunea politica se va mentine prin

Creșterea rolului Parlamentului European
Sporirea competențelor uniunii
O politică comună în domeniul juridic al afacerilor externe
Politica externă comună și de securitate a statelor membre

CEE a fost un organ supranational, creat in 1957 cu scopul de a realiza o integrare economica materializata
prin crearea unei piete unice intre Germania, Franta, Italia, Luxemburg, Tarile de Jos. El a cunoscut
extinderi, incluzand 12 state. Din 1967, institutiile sale conduc CECO si Euroatom, numite ulterior
„Comunitati Europene”. La 1 noiembrie 1993, CEE devine CE, unul din cei trei piloni ai UE.

Context istoric
1951, Tratatul de la Paris, CECO;
Esecul crearii CES (securitate) si CPE (politica)
1955, Tratatul de la Messina, Italia
Tratatul de la Roma 1957: crearea CEE si Euroatom

Institutii CEE
CEE avea o structura administrativa similara CECO :
Comisie semi-executiva din 9 membri,
Consiliu de Ministri cu puteri decizionale,
Curte de Justitie din 7 membri.
A fost creata o noua Adunare Parlamentara din 142 membri,pentru controlul CECO, CEE; Euroatom, din
1962 numindu-se Parlament European.

Prevederile tratatului CEE

- Crearea unei piete comune timp de 12 ani prin eliminarea restrictiilor de tip intern;
- Stabilirea de tarife externe comune pentru bunurile care intrau in CEE;
- Eliminarea barierilor din calea liberei circulatii a persoanelor, serviciilor, capitalului dintre statele membre;
- Dezvoltarea politicilor agricole si de transport comune; - Crearea unui Fond Social European si a unei
Banci Europene de Investitii

AVANTAJE OBTINUTE IN URMA CREARII CEE

Realizari importante:
1. Au scazut tarifele interne si s-a convenit asupra unui tarif extern comun in iulie 1968 declarandu-se o
uniune vamala industriala.
2. S-a redus personalul Comisiei Europene, în aprilie 1965 la semnarea tratatului de Fuziune prin care
consiiliile de ministri si comisiile Comunitatilor Europene au fuzionat. Are loc democratizarea CEE prin
introducerea alegerilor directe in PE in 1979
3. Intre 1958-1965, comertul intre CEE a crescut de 3 ori mai rapid decat in statele terte. PIB-ul statelor
membre a crescut in medie cu 5,7%, venitul si consumul/cap de locuitor – 4,5%, contributia agriculturii la
PIB s-a injumatatit.
4. Armonizarea standardelor din anii ‘60 si ‘70 a dus la liberalizarea circulatiei bunurilor.
5. S-au facut progrese considerabile in liberalizarea circulatiei fortei de munca (‘60-’70)
6. In 1968 s-a ajuns la comun acord privind Politica Agricola Comuna, prin crearea unei piete unice pentru
fermierii CEE si li s-au asigurat preturi garantate produselor lor.
7. Semnarea la Luxemburg, februarie 1968, a Actului Unic European.
8. Statele membre au negociat impreuna in comertul exterior, atingand mai multe succese decat ar fi
negociat separat (GATT, obtinerea acordurilor privind schimburile preferentiale cu 18 ex-colonii africane la
Convetia Yaounde)
9. SME (1979) – noua initiativa de creare a uniunii economice monetare.
10. In 1983, la Stuttgard s-a luat o hotarare de restabilire a obiectivului original subliniat in Tratatul de la
Roma – crearea pietei unice.
11. In 1985, Comisia a publicat un document numit “Cartea Alba”, care continea circa 300 de masuri ce
urmau a fi puse in practica pentru a realiza o adevarata piata interna europeana.
12. In 1985, semnarea Acordului Shengen
13. Semnarea Actului Unic European in februarie 1986,dar care de fapt a fost convenit la 2 decembrie 1985
la Luxembourg, aducea mai multe amendamente Tratatului de la Roma si stipula masuri pentru
imbunatatirea procesului de formare a pietei interne unificate si de desavarsire a acesteia pana la 1 ianuarie
1993. La 1 iulie 1990, circulatia capitalului in Comunitatea Europeana a devenit libera.
14. In 1992, s-au fixat 7 obiective care facea posibila liberalizarea serviciilor de transport.

Amendamente aduse prin Actul Unic:

a) Prevederea referitoare la luarea deciziilor cu majoritate calificata (nu cu unanimitate), cu unele exceptii
(masurile fiscale) in chestiuni care se refera la Piata Interna;
 b) Introducerea principiul subsidiaritatii, conform caruia vor fi transferate la nivel comunitar numai acele
competente care se refera la chestiuni ce pot fi mai bine solutionate la acest nivel.

Un rol important in procesul de aderare a noilor membri la CEE l-a avut crearea AELS, care deasemenea
urmarea scopul infiintarii unei piete comune.
Astfel procesele integrationiste au fost dispersate , dar pentru o scurta perioada de timp deoarece AELS nu a
inregistrat deosebite realizari.
Pentru inceput, aici a aderat ai Marea Britanie, carea privea mai rezervat procesele Integrationiste, dar
vazand succesele CEE si-a schimbat pozitia
Crearea AELS, ianuarie 1960 Stockholm

1961, Marea Britanie solicita impreuna cu Danemarca si Irlanda, aderarea la CEE. In 1962 solicita si
Norvegia.
Principalul actor politic care era impotriva aderarii acestui grup de state, indeosebi a Marii Britanii, a fost
Charles de Gaule, care dorea o axa franco-germana puternica, si vedea un pericol in Marea Britanie in
diminuarea Influentei Frantei si Germaniei.

Extinderi:
Marea Britanie, Danemarca, Irlanda adera in ianuarie 1973.
In 1981 Gercia devine membru deplin, dupa ce in 1961 I s-a acordat titlul de membru asociat.
In 1986 adera Portugalia si Spania.
In 1990 fosta Germanie de Est, a devenit membra, ca parte a Germaniei reunificate.

4.1 Instituirea Uniunii economice și monetare. Sistemul monetar european și Mecanismul ratei de schimb
4.2 Evoluția procesului de realizare a Uniunii economice și monetare, trecerea la moneda unică-Euro
4.3 Impactul și efectele Uniunii economice și monetare
4.4 UEM și armonizarea impozitilor din Uniunea Europeană
Pentru a pune capat instabilitatii monetare de pe pietele de schimb, generalizata dupa 1971, Comunitatea
Economica Europeana a demarat intense negocieri în vederea realizarii unui sistem monetar mai performant.
Drept urmare, la 13 martie 1979, Comunitatea Economica europeana (cu exceptia Angliei care a declarat ca
va participa mai târziu) a creat un “spatiu monetar comun”.
Sistemul Monetar European, care a înlocuit “sarpele monetar” continuându-i principiile, avea ca obiectiv
crearea unei zone de stabilitate în Europa de vest si realizarea unei convergente a politicilor financiare si
economice ale tarilor membre, folosind un sistem complex de cursuri valutare, de forme de interventie si de
noi facilitati de credit.
 Sistemul Monetar European (S.M.E.) a fost gândit cu scopul de a stabiliza cursurile de schimb ale
monedelor nationale si de a contracara inflatia. Sistemul Monetar European a fost conceput astfel încât sa
reziste presiunilor speculative exercitate pe pietele de schimb asupra monedelor comunitare, sistemul de
interventii sustinut prin mecanismele de credit vizând, în special, evitarea asa numitelor “miscari gresite” ale
cursurilor de schimb. Deci, Sistemul Monetar European a fost fondat pe doua piloane : un sistem de
interventii pe pietele de schimb si un acord asupra manierei de finantare a acestor interventii

Introducerea ECU:
Ţarile membre ale Sistemului Monetar European au declarat paritatile bilaterale ale monedelor lor, în jurul
carora cursurile de schimb pot oscila cu ± 2,25 %, iar ca exceptie temporara, pentru unele monede (care nu
au participat la “sarpe”), s-a admis o marja de fluctuatie de ± 6 % (au beneficiat sau beneficiaza de aceasta :
lira italiana, pesetas spaniola, escudo portughez). Totodata, se determina cursuri centrale pivot ale
monedelor lor în raport cu moneda compozita ECU.

Formele de existenta a ECU:

ECU-cos utilizat ca unitate de cont de sectorul public si privat ;
ECU-rezerva, monopolizat de autoritatile monetare si utilizat ca mijloc de plata si de rezerva ;
ECU-cos, folosit de sectorul privat ca mijloc de plata, de credit si investitii.

Cunoscuta sub denumirea uzuala de ECU, moneda europeana are ca si DST-ul, o istorie proprie. Nascut
în ideea contrabalansarii inechitatilor monetare, Sistemul Monetar European si-a creat, pe lânga propriul
mecanism, si propria moneda. ECU este definit ca un cos, o suma de 12 monede, fiind ca si DST-ul, o
moneda compozita. Spre deosebire de DST, structura ECU este stabilita si publicata direct, sub forma
contributiei cantitative la cos a monedelor comunitare.
Acordurile care au dat nastere Sistemului Monetar European au prevazut un numar de conditii în care
poate avea loc revizuirea acestei definiri. Revizuirile trebuia acceptate reciproc si au avut ca efect
modificarea valorii externe a ECU si se produceau numai daca are loc o modificare a ponderii mai mare de
25 %. Compozitia ECU a fost modificata de la crearea lui, doar în doua reprize : la 17 septembrie 1984 în
momentul intrarii drahmei în cos si la 21 septembrie 1989, prin includerea pesetei spaniole si escudo-ului
portughez.

ECU: Motive si insuccese

ECU a fost folosit de institutiile europene pentru stabilirea bugetului si a taxelor vamale, precum si pentru
stabilirea varsamintelor si a prelevarilor comunitare. In cadrul SME, ECU a indeplinit urmatoarele functii:
- moneda efectiva in mecanismul de schimb;
- baza de calcul pentru monedele europene;
- baza de interventie utilizata in aplicarea politicilor monetare;
- instrument de reglare intre bancile nationale.
Motivul principal pentru care ECU nu a devenit pana la urma o adevarata moneda a Europei nu a fost
lipsa sa de calitati, ci absenta vointei politice a statelor membre, care nu au dorit acest lucru. Un alt motiv
este ca el nu a dus la o asemenea coordonare a politicilor monetare si valutare nationale, care sa fie
considerata satisfacatoare de catre toate statele participante.
Stabilitatea SME a fost zguduita serios de reunificarea Germaniei din 1993 si de miscarile speculative
din vara acelui an. In august 1993 s-a incercat salvarea sistemului, prin largirea marjelor de variatie permise
la ±15%, dar in acest caz nu se mai putea vorbi de cursuri fixe. Intr-un asemenea canal larg, orice moneda se
putea mentine fara a apela la devalorizare sau revalorizare.
Se poate spune ca, de la admiterea acestui nou sistem, conditia nemodificarii paritatilor, nu mai era de
actualitate. Important era, insa, exercitiul participarii la un mecanism care 'simula' o cooperare in cadrul unei
zone si, mai ales, importanta era realizarea stabilitatii de facto a cursurilor.
In aceste conditii, se urmarea depasirea imperfectiunilor SME prin realizarea unui nou proiect de
unificare monetara in plan european.

Piata monetară in ECU

Aceasta cuprindea piata creditelor a caror durata de viata este sub un an. Ea avea o existenta veritabila
numai în masura în care era suficient de lichida. Ea îngloba atât piata interbancara, cât si bonurile de tezaur
în EURO emise de un numar tot mai mare de tari si a caror utilizare s-a nascut si dezvoltat ca urmare a
masurilor de dezintermediere bancara. De asemenea, biletele de trezorerie si certificatele de depozit în ECU
erau produse specifice create la nivelul pietei monetare, fiind utilizate în aceeasi maniera ca si alte produse
financiare si având o maturitate cuprinsa între 1 si 6 luni.

Piata monetara:instrumente si proceduri,trecerea de la sistemul monetar european la Uniunea Monetara

Prin stabilirea procentelor dobânzilor la care băncile comerciale pot obţine finanţări de la băncile centrale,
Consiliul Guvernatorilor BCE acţionează în mod indirect asupra ratelor dobânzilor practicate în sistemul
economic al zonei euro, în special asupra dobânzilor pentru împrumuturi acordate de băncile comerciale şi a
celor la depozitele de economii.
Pentru punerea în aplicare a politicii monetare, BCE foloseşte o serie de instrumente politico-economice
1. Operaţiunile open market
Operaţiunile open market joacă un rol important în gestionarea procentelor dobânzilor şi a lichidităţii pieţei
şi oferă indicaţii în ceea ce priveşte orientarea politicii monetare prin patru categorii de operaţiuni.

a. Operaţiunile principale de refinanţare

Operaţiunile principale de refinanţare constituie cel mai important instrument al politicii monetare. Acestea
sunt tranzacţii de cesiune temporară cu generare de lichidităţi cu o frecvenţă săptămânală şi o scadenţă de
două săptămâni şi pun la dispoziţia sistemului bancar o mare parte a lichidităţilor. Rata minimă oferită
pentru operaţiunile principale de refinanţare este rata principală a dobânzilor stabilită de BCE. Aceasta se
află în limita ratelor pentru facilitatea de depozit şi pentru facilitatea de împrumut marginal. Nivelul acestor
trei rate indică orientarea politicii monetare în zona euro.
b. Operaţiunile de refinanţare pe termen lung
Acestea sunt tranzacţii de cesiune temporară cu generare de lichidităţi cu o frecvenţă lunară şi un termen de
două săptămâni. Reprezintă doar o parte limitată din volumul total de refinanţare şi nu au ca obiectiv
emiterea de semnale către piaţă.
c. Operaţiunile de reglaj fin
Obiectivul acestor operaţiuni ad-hoc este acela de a reacţiona la fluctuaţiile neaşteptate ale lichidităţii
bancare, în special pentru atenuarea consecinţelor acestora asupra dobânzilor. d. Operaţiunile structurale
Aceste operaţiuni au drept scop principal adaptarea permanentă la poziţia structurală a Eurosistemului faţă
de sectorul financiar.

2. Facilităţile permanente
Facilităţile permanente pregătesc sau absorb lichidităţi de pe o zi pe alta. Rata dobânzii lor stabileşte limita
superioară sau inferioară pentru rata depozitelor overnight. Această rată este cunoscută sub denumirea
EONIA (Euro Overnight Index Average). Există două facilităţi permanente pentru părţile admise:
—facilitatea de împrumut marginal, care oferă părţilor posibilitatea de a obţine lichidităţi de pe o zi pe alta
în schimbul activelor refinanţabile. Dobânda pentru aceste facilităţi reprezintă pragul maxim pentru rata
depozitelor overnight;
—facilitatea de depozit, care oferă părţilor posibilitatea de a menţine depozitele cu scadenţă zilnică în
Eurosistem. Dobânda pentru facilitatea de depozit reprezintă pragul minim pentru rata depozitelor overnight.
Ambele dobânzi trebuie să asigure o funcţionare fără probleme a pieţei monetare atunci când cererea şi
oferta de fonduri ating niveluri ridicate

Integrarea monetara europeana

Se considera ca adevarat inceput al integrarii monetare europene, raportul lui Jacques Delors, prezentat la
Comisia Europeana in anul 1988. El constituie punctul de pornire pentru Tratatul de la Maastricht, din 1992,
tratat care a stabilit calendarul oficial de trecere la moneda unica europeana.
In 1988, prin raportul lui Delors se propuneau trei solutii pentru stabilitatea monetara in spatiul european:
mentinerea in sistem a tuturor monedelor nationale, intre care sa se stabileasca cursuri de schimb definitiv
fixate;
mentinerea in sistem a tuturor monedelor si infiintarea unei monede comune pentru spatiul european.
Aceasta a fost pozitia Marii Britanii, care considera ca ECU ar putea indeplini acest rol;
renuntarea la toate monedele nationale si instituirea unei monede unice europene.

Tratatul de la Maastricht-o noua cotitura pe drumul consolidarii Uniunii Monetare Europene

Tratatul de la Maastricht cuprindea doua parti: una referitoare la Uniunea Economica si Monetara si o alta
referitoare la Uniunea Politica.
Principiile care au stat la baza realizarii Uniunii Economice si Monetare (UEM) si care constituie o
componenta principala a obiectivelor Uniunii Europene, statuau urmatoarele:
- sistemul economiei de piata sau al concurentei este liber, acolo unde pietele sunt deschise;
- stabilitatea monetara este garantata de o dezvoltare ritmica a economiei, de existenta unui nivel inalt de
ocupare a fortei de munca si de stabilitatea sociala;
- finantele publice trebuie sa fie puternice si sanatoase in toate statele membre;
- trebuie sa existe libertate deplina a miscarii capitalurilor si o perfecta integrare a pietelor de capital.

Consecintele realizarii Uniunii Monetare

Prin realizarea Uniunii Monetare (UM) si introducerea monedei unice, se estima materializarea
urmatoarelor obiective pe termen lung:
- cresterea stabilitatii interne, prin convergenta ratelor dobanzii si a unei singure rate a inflatiei;
- intarirea stabilitatii externe, prin infiintarea unei monede puternice, care sa concureze cu dolarul american;
- cresterea competitivitatii si accentuarea concurentei in spatiul european;
- reducerea riscului si a instabilitatii pe piata europeana
In plus, Uniunea Monetara se coreleaza indispensabil cu Uniunea Economica. Astfel, politica monetara
unica trebuie sa genereze stabilitate, pentru a forma un cerc virtuos al increderii in moneda – populatia este
dispusa sa economiseasca, investitiile cresc - ca urmare, in respectivul spatiu economic exista o crestere
stabila si neinflationista.
Mai mult, politica economica si financiara in zona trebuie sa fie guvernata de principiul subsidiaritatii,
principiu care prevede ca statele membre pastreaza responsabilitatea politicilor lor economice si financiare,
insa ele sunt considerate a fi probleme de interes comun.

Principiile politici comerciale comune și sistemul de comerț multilateral (GATT-OMC)

În sensul larg al cuvântului, în sistemul comercial multilateral sunt incluse relaţiile
economice internaţionale de orice natură, precum şi întregul arsenal de organizaţii
comerciale, financiare, bancare, de asigurare, de transporturi, cu caracter
internaţional, instituite în cadrul ONU sau în afara acestei organizaţii care contribuie
la promovarea comerţului internaţional.
Principalele organizaţii internaţionale care constituie structura instituţională a
sistemului comercial internaţional sunt: Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (azi
OMC), Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare; Grupările economice
regionale; Fondul Monetar Internaţional; Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare, Banca Europeană pentru reconstrucţie şi Dezvoltare.
Tendinţa către sistemul unilateral este determinată de evoluţia adâncirii proceselor
economice internaţionale, a interdependenţelor în producţia şi circulaţia mărfurilor în
cadrul diviziunii internaţionale a muncii, sub incidenţa şi impactul progresului
tehnico-ştiinţific. În aceste condiţii, politicile comerciale promovate de diverse state
dobândesc forme, dimensiuni şi valenţe noi. Regulile comerciale aplicabile pentru
desfăşurarea tranzacţiilor, precum şi competitivitatea ţărilor care se află în postura de
vanzător sau cumpărător, de furnizor sau receptor de capital diferă de la o categorie
de bunuri la alta. Tocmai existenţa acestor diferenţe face necesară elaborarea de
politici comerciale, precum şi desfăşurarea de negocieri bi sau multilaterale pentru a
identifica acele formule rezonabile şi reciproc avantajoase pentru toate părţile
implicate.
In prezent, comerţul, alături de alte activităţi, a devenit cu adevărat global. Aceasta
inseamnă că din ce în ce mai multe ţări, cu diferite niveluri de dezvoltare se implică
in relaţii economice mondiale. Acest fapt modifică trăsăturile comerţului mondial şi
influenţează un număr din ce în ce mai mare de oameni. După al doilea război mondial s-a
produs o intervenţie masivă a statelor în relaţiile economice internaţionale astfel încît,
la ora actuală, toate statele, în grade diferite, intervin în schimburile economice
mondiale. Totodată, alături de state, după cel de-al doilea război mondial, în relaţiile
economice contemporane au început să acţioneze, cu mijloace specifice, şi organizaţiile
economice internaţionale care, prin multiplicarea lor, sunt menite să contribuie la
soluţionarea problemelor complexe din acest domeniu, rolul acestora amplificându-se şi
căpătînd dimensiuni de acţiune noi, datorită intereselor economice multiple ce
guvernează relaţiile economice, la scară mondială. Apariţia acestor tip de organizaţii
internaţionale a condus la producerea unor profunde transformări pe scena internaţională
avînd în vedere că au determinat o competiţie încinsă între forţele şi metodele clasice
de organizare a societăţii (stat, naţiune, tradiţie) şi noile fenomene precum: integrarea,
regionalizarea, globalizarea
Organizația Mondială a Comerţului este o organizație internaţională care supervizează un
număr mare de acorduri care definesc "regulile comerciale" dintre statele membre. OMC
este succesoarea „Acordului general asupra tarifelor şi comerţului“ și operează în
direcția reducerii și abolirii barierelor comerțului internaţional. În 13 mai 2005,
Pascal Lamy a fost ales director general al OMC. Acesta a preluat funcția de la
predecesorul său, Supachai Panitchpakdi la data de 1 septembrie, 2005. Până la data de
19 august, 2005 au existat 148 de memberi ai organizației. Tuturor membrilor OMC li se
recomandă să-și ofere reciproc statutul de națiunea cea mai favorizată, astfel încât (cu
mici excepții) concesiuni comerciale oferite de un membru OMC unei țări trebuie să fie
oferite tuturor membrilor OMC. Ideea înfiinţării Organizaţiei Mondiale a Comerţului a
apărut după cel de-al Doilea Război Mondial, din iniţiativa Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Scopul urmărit a fost de a stabilii reguli şi principii privind relaţiile commerciale
internaţionale care să asigure o anumită disciplină şi un mediu favorabil privind
desfăşurarea acestora, prin reducerea treptată a tuturor barierelor tarifare şi
netarifare, precum şi a altor restricţii discriminatorii. În urma însărcinării
Consiliului Economic şi Social al ONU, o comisie formată din reprezentanţi ai 23 state
de membre ONU a iniţiat un proces de elaborare a unei Carte privind viitoarea OMC,
precum şi o serie de negocieri cu privire la reducerea taxelor vamale şi a altor
restricţii din cadrul comerţului internaţional. Aceste demersuri de negociere s-au
finalizat prin semnarea la data de 30 octombrie 1947 a Acordului General pentru Tarife
şi Comerţ (GATT), care a intrat în vigoare în data de 1 ianuarie 1948. GATT a fost un
tratat multilateral interguvernamental prin care ţările membre se obligă să respecte
anumite principii şi reguli în domeniul relaţiilor comerciale: să reducă, să elimine sau
să consolideze taxele vamale şi să înlăture restricţiile cantitative sau de altă natură
din calea schimburilor comerciale reciproce, trecând treptat la liberalizarea acestora.
La sfârşitul anilor '90, OMC a devenit o țintă majoră a protestelor mișcărilor anti-
globalizare.
Organizația Mondială a Comerțului a fost creată la 1 ianuarie 1995 pentru a înlocui
Acordului general asupra tarifelor şi comerţului (GATT - General Agreement on Tariffs
and Trade) care cuprindea o serie de tratate comerciale încheiate la sfârșitul celui
de-al doilea război mondial, cu scopul de a facilita comerțul liber. Principiile și
acordurile GATT au fost adoptate de OMC care a fost însărcinată cu administrarea și
extinderea acestora. Spre deosebire de GATT, OMC are o structură instituțională
substanțială. Deşi textul GATT nu impunea explicit liberul schimb în comerţul
internaţional, lăsînd fiecărei ţări semnatare posibilitatea să aleagă doza de protecţie
pe care o doreşte, el stabilea totuşi coordonatele unui regim de schimb liberal,
caracterizat printr-o protecţie transparentă, fondată pe taxe vamale consolidate şi
nediscriminatorii faţă de partenerii comerciali.
În funcţionarea sa, GATT s-a sprijinit pe trei categorii de reguli fundamentale, reguli
însoţite de numeroase excepţii sau derogări:
1. Obligativitatea nediscriminării (desfăşurarea comerţului International în
conformitate cu CNMF şi a tratamentului naţional)
2. Regula conform căreia se permite protejarea industriei interne numai prin
intermediul tarifului vamal, în care taxele vamale să fie menţinute la niveluri reduse.
În acest scop, se interzice şi utilizarea restricţiilor cantitative la import.
3. Taxele vamale trebuie reduse şi consolidate împotriva unor majorări viitoare.
Negocierile comerciale iniţiate de GATT s-au desfăşurat în cadrul unor conferinţe,
denumite şi runde de tratative. În principal, aceste tratative au vizat negocieri
tarifare şi netarifare.
În ceea ce priveşte negocierile tarifare, acestea respectă următoarele principii:
- participă doar părţile interesate – fiecare parte contractantă are dreptul de a
decide dacă participă sau nu la negocierile comerciale;
- principiul reciprocităţii concesiilor – nici unei părţi nu i se poate cere să facă
concesii unilaterale, între părţile contractante trebuind să se acorde concesii de egală
valoare; de la acest principiu există o derogare în favoarea ţărilor în curs de
devoltare (Sistemul global de preferinţe);[62, p. 80]
Iniţial, obiectivul principal al GATT a fost crearea de condiţii favorabile pentru
desfăşurarea schimburilor comerciale între ţările membre. Pe parcursul timpului,
datorită creşterii numărului de ţări care au aderat la acest acord, în special ţările în
curs de dezvoltare, obiectivele şi atribuţiile GATT s-au lărgit, vizând, în special,
sprijinirea procesului de dezvoltare a comerţului exterior al acestor ţări.
Astfel, începând cu anul 1964, acordul a fost completat cu Partea a patra (Comerţ şi
dezvoltare) care vizează cu predilecţie ţările în curs de dezvoltare, iar începând cu
anul 1968 a fost creat organismul comun de comerţ internaţional GATT-UNCTAD.
Până la crearea OMC, activitatea GATT s-a desfăşurat în cadrul următoarei structuri
organizatorice: Sesiunea părţilor contractante (forul superior al GATT, alcătuit din
membrii cu drepturi depline şi care se întrunea în sesiuni ordinare sau extraordinare
– la cererea părţilor contractante), Consiliul reprezentanţilor (organ executiv, format
din reprezentanţi ai ţărilor membre cu drepturi depline care îşi exercita atribuţiile
între Sesiunile părţilor contractante), comitete şi grupuri de lucru specializate pe
anumite problematici, precum:
- Comitetul pentru comerţul cu produse industriale;
- Comitetul pentru agricultură şi comerţul cu produse agricole;
- Comitetul pentru comerţ şi dezvoltare;
- Comitetul pentru practicile antidumping;
- Comitetul pentru textile. [61, p.24]
De asemenea, GATT a dispus de un Secretariat, cu sediul la Geneva, structură
organizatorică însărcinată cu atribuţii administrative care a desfăşurat şi o importantă
activitate publicistică. În plus, GATT a organizat un Centru de comerţ internaţional,
transformat ulterior în Centrul comun de comerţ internaţional GATT-UNCTAD.
Pe parcursul existenţei sale, GATT a întreprins următoarele runde de tratative:
- Runda de la Geneva (aprilie-octombrie 1947),
- Runda de la Annecy (Franţa, 1949),
- Runda de la Torquay (Anglia, 1950-1951),
- Runda de la Geneva (1955-1956),
- Runda Dillon (1960-1962),
- Runda Kenedy-Geneva (1964-1967),
- Runda Tokyo (1973-1979)
- Runda Uruguay (1986-1994).[16, p. 52]
Momentul înfiinţării OMC este reprezentat de adoptarea Acordului de la Marrakech din
data de 15 aprilie 1994, [11, p. 50] care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie
1995. Pînă la acest moment, GATT nu a avut un statut de organizaţie internaţională, dar
a întreţinut legături cu organizaţiile specializate ale ONU. [44] Efectiv, OMC este
succesoarea mult amînată a Organizaţiei Internaţionale a Comerţului care inițial a fost
planificată a fi urmașa GATT-ului.
Carta internațională a Organizației Internaționale a Comerțului a fost stabilită în
cadrul conferinței Națiunilor Unite asupra comerțului și ocupației, organizată la Havana
în martie 1948, însă a fost blocată de Senatul american. Unii istorici au presupus că
nereuşita e posibil să fi rezultat din temerile venite din interiorul comunității de
afaceri americane, acelea că Organizaţiei Internaţionale a Comerţului, (ITO) ar fi putut
fi folosită pentru a regulariza, mai degrabă decât pentru a liberaliza marile afaceri
(Lisa Wilkins, 1997).[42]
Actul final al Rundei Uruguay, care a marcat naşterea OMC, este documentul prin care
participanţii la negocieri:
- au convenit Acordul de creare a OMC, precum şi o serie de declaraţii şi decizii
ministeriale;
- se angajează să supună acceptării, conform procedurilor naţionale, acordul privind
crearea OMC.
OMC este concepută ca o organizaţie independentă, în afara sistemului ONU dar care
conlucrează cu instituţii şi organizaţii cu caracter economic, inclusiv cele din
sistemul ONU.
OMC este forul multilateral de punere în aplicare a ansamblului măsurilor de
liberalizare a comerţului cu mărfuri, servicii, şi drepturi de proprietate intelectuală,
de desfăşurarea de noi runde de negocieri pentru extinderea liberalizării în comerţul cu
produse agricole, industriale şi cu servicii, precum şi de supraveghere multilaterală a
punerii în aplicare a prevederilor referitoare la regulile, disciplinele şi practicile
de comerţ convenite.
OMC are un caracter permanent şi înlocuieşte structura juridică şi instituţională a GATT,
care din 1948 a funcţionat pe o bază contractuală. OMC are o sferă mult mai largă de
cuprindere decât GATT, incluzînd, pe lângă reglementarea comerţului cu mărfuri, şi
reglementarea comerţului cu servicii (Acordul GATS), precum şi aspecte ale drepturilor
de proprietate intelectuală (Acordul TRIPS). [10, p.65]
Structura instituţională a OMC cuprinde: Conferinţa ministerială (care se întruneşte cel
puţin o dată la 2 ani), Consiliul General (conduce activitatea OMC între Conferinţele
ministeriale – acesta cuprinde şi 2 Organisme distincte pentru revizuirea politicii
commerciale şi pentru reglementarea diferendelor dintre statele membre), Consilii
(Consiliul pentru comerţul cu mărfuri, Consiliul pentru aspectele comerciale ale
drepturilor de proprie tate intelectuală, Consiliul pentru comerţul cu servicii),
Comitete de lucru (precum Comitetul pentru comerţ şi dezvoltare, Comitetul pentru
restricţii de balanţe de plăţi, Comitetul pentru buget, finanţe şi administraţie).
De exemplu în art. 4, privind structura OMC se spune că va fi constituit un Consiliu
pentru comerţul cu bunuri, un Consiliu pentru comerţul cu servicii şi un Consiliu pentru
aspectele comerciale legate de drepturile de proprietate intelectuală (în continuare
denumit "Consiliul pentru TRIPS"), care vor acţiona sub îndrumarea generală a
Consiliului General. Consiliul pentru comerţul cu bunuri va superviza funcţionarea
Acordurilor comerciale multilaterale cuprinse în Anexa 1A. Consiliul pentru comerţul cu
servicii va superviza funcţionarea Acordului General pentru Comerţul cu Servicii (în
continuare denumit "G.A.T.S."). Consiliul pentru TRIPS va superviza funcţionarea
Acordului privind aspecte comerciale legate de drepturile de proprietate intelectuală
(în continuare denumit "Acordul privind TRIPS"). Aceste Consilii vor exercita funcţiile
care le sunt atribuite prin acordurile respective, precum şi de către Consiliul general.
Ele îşi vor stabili reguli proprii de procedură sub rezerva aprobării lor de către
Consiliul general. Reprezentanţii tuturor Membrilor vor putea participa la aceste
Consilii. Aceste Consilii se vor reuni după cum va fi necesar pentru a se achita de
funcţiile lor. [1,p.3]
n plus, OMC are în subordine un Secretariat însărcinat, în principal, cu atribuţii
administrative. Până în prezent au avut loc următoarele Conferinţe ministeriale:
Singapore (9-13 decembrie 1996), Geneva, (18-20 mai 1998), Seattle, 30 noiembrie – 3
decembrie 1999), Doha (9- 13 noiembrie 2001), Cancún (10-14 septembrie 2003). În
perioada 13-18 decembrie 2005 s-a desfăşurat la Hong Kong o nouă Conferinţă
ministerială.[45]
OMC are două funcții de bază: este un forum de negocieri pentru discuții asupra
regulilor comerciale noi, dar și deja existente şi ca şi un corp de acord în privința
disputelor. Acolo unde cele mai multe organizații operează pe „o țară, un vot“ sau pe
baza „voturilor măsurate“, multe decizii ale OMC, cum ar fi adoptarea înțelegerilor (și
a reviziilor aduse acestora) sunt determinate de consens. Acest lucru nu înseamnă însă
ca s-a ajuns la unanimitate: doar că nici un membru nu găsește o decizie a fi atât de
inacceptabilă, încât să insiste pe o anumită obiecție. Votul este folosit doar ca un
mecanism de reducere sau în cazuri speciale.
Mecanismul de examinare a politicilor comerciale a fost creat în decembrie 1988, la
Montreal, şi a intrat în vigoare la data de 12 aprilie 1989. Acest mecanism face parte
din categoria instrumentelor juridice multilaterale, fiind obligatoriu pentru toţi
membrii OMC. Obiectivul central urmărit prin acest acord este asigurarea respectării de
către toţi membrii OMC a regulilor şi angajamentelor comerciale multilaterale şi
plurilaterale, în vederea evitării diferendelor de ordin comercial între statele membre.
Rezolvarea acestor diferende se realizează în conformitate cu anumite reguli şi
proceduri speciale, obligatorii pentru toţi membrii OMC. Aplicarea acestor reguli este
asigurată de Organismul unic de reglementare a diferendelor, constituit în cadrul
Consiliului General al OMC. Procesul de reglementare vizează utilizarea unor metode
specifice, precum consultarea, panelul de experţi, concilierea, medierea şi arbitrajul.
De asemenea, procedura poate include şi faza examinării în apel care presupune
instituirea unui organ de apel format din 7 membrii.
Revenind la mecanismul de examinare a politicilor comerciale, trebuie menţionat că
acesta se bazează pe o serie de raportări periodice, în funcţie de perioadele ţintă ale
comerţului mondial: din 2 în 2 ani în cazul SUA, Japoniei, Canadei, UE; iar pentru
celelalte din 4 în 4 ani sau din 6 în 6 ani – situaţia României până în momentul
aderării la UE. [10,p.43]
Avantajul consensului este acela că încurajează eforturile de a găsi decizia acceptată
de către toți. Principalele dezavantaje includ cererile de alocare a unei perioade de
timp mai mare și mai multe runde de negocieri, pentru a dezvolta o decizie în consens,
iar tendința ca acordurile finale să folosească un limbaj ambiguu asupra părților
contencioase punctează faptul că viitoarele interpretări ale tratatului vor fi dificile.
Cele mai notabile nefuncționalități ale consensului de la întâlnirile ministeriale de la
Seattle (1999) și de la Cancún (2003) au apărut din cauza refuzului câtorva țări în curs
de dezvoltare de a acepta propunerile.[43]
Ca şi multe alte organizații internaționale, OMC nu are o putere semnificativă pentru a
întări deciziile pe care le ia atunci când un membru face o plângere împotriva unui alt
membru. Dacă deciziile luate de corpul de acord în privința disputelor nu sunt
îndeplinite, se pot lua măsuri de despăgubire pentru membrul care a făcut plângerea,
însă nici o altă acțiune de constrângere nu este disponibilă.[43] Asta înseamnă că state
puternice din punct de vedere economic, cum sunt Statele Unite ale Americii, pot să
ignore hotărârile luate împotriva lor de către state cu economii mai slabe, deoarece
cele din urmă nu au puterea de a forța SUA să își schimbe poziția. Acesta a fost cazul,
de exemplu, cu decizia corpului de acord din martie 2005 în cazul DS 267 prin care se
declarau ilegale subvențiile americane pentru bumbac. [42]
Membrii Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Analiza dispoziţiilor Acordului de la
Marrakesh evidenţiază că, în cadrul OMC, există două categorii de membrii: membrii
originari şi noii membrii. În conformitate cu prevederile art. XI din Acordul de la
Marrakesh membrii originari ai OMC sunt considerate părţile contractante la GATT la
data intrării în vigoare a Acordului de la Marrakesh şi Uniunea Europeană, care au
acceptat acest Acord, precum şi Acordurile commerciale multilaterale, prevăzute în
Anexele la Acordul de la Marrakesh.
Astfel, art. XII din Acordul de la Marrakesh stabileşte condiţiile în care un stat sau
un teritoriu vamal distinct având deplină autonomie în desfăşurarea relaţiilor sale
comerciale externe poate să adere la OMC. Analiza dispoziţiilor Acordului de la
Marrakesh cu privire la problema aderării reliefează faptul că un stat sau un teritoriu
vamal distinct care doreşte să devină parte la organizaţie trebuie să adere atât la
Acordul de la Marrakesh, cât şi la Acordurile comerciale multilaterale, iar deciziile
referitoare la aderare vor fi luate de Conferinţa ministerială nu prin consens ci cu o
majoritate de două treimi din Membrii OMC
Acordul de la Marrakesh reglementează şi posibilitatea retragerii unui membru din OMC,
retragere ce va opera atât cu privire la Acordul de la Marrakesh, cât şi cu privire la
Acordurile comerciale multilaterale şi va intra în vigoare la expirarea unui termen de
şase luni, calculat de la data, la care Directorul general al Secretariatului OMC va fi
primit notificare scrisă despre aceasta. [1, p.5
În ceea ce priveşte membrii OMC trebuie spus că, mai mult de trei pătrimi din aceştia,
fac parte din statele în curs de dezvoltare sau cel mai puţin dezvoltate.
Având în vedere acest aspect toate Acordurile OMC conţin dispoziţii speciale cu privire
la acestea, prevăzând termene mai lungi pentru punerea în aplicare a acordurilor şi a
angajamentelor asumate, măsuri pentru creşterea oportunităţilor comerciale în ceea ce le
priveşte, măsuri de sprijin pentru dezvoltarea infrastructurii necesare în vederea
participării la activităţile OMC, de soluţionare a litigiilor şi de punere în aplicare a
standardelor tehnice. [6]
Actul final de la Marrakech include o listă a acordurilor multilaterale şi
plurilaterale şi a deciziilor şi declaraţiilor ministeriale care clarifică dispoziţiile
anumitor acorduri. Acordurile comerciale multilaterale sunt acordurile în cauză, iar
instrumentele juridice conexe sunt parte integrantă a acordurilor OMC şi sunt
obligatorii pentru toţi membrii OMC. În ceea ce priveşte acordurile plurilaterale, deşi
fac parte din acordurile OMC, acestea nu creează obligaţii sau drepturi pentru membrii
OMC care nu le-au acceptat (de exemplu, Acordul privind achiziţiile publice).
Acordul de instituire a Organizaţiei Mondiale a Comerţului include cîteva anexe care
conţin acordurile OMC. Anexa 1A cuprinde acorduri multilaterale privind comerţul cu
mărfuri. Acestea sunt:
Acordul General pentru Tarife şi Comerţ din 1994 GATT 1994 (care a inclus GATT 1947);
Acordul privind agricultura;
Acordul privind aplicarea măsurilor sanitare şi fitosanitare;
Acordul privind produsele textile şi confecţiile;
Acordul privind barierele tehnice în calea comerţului;
Acordul privind măsurile de investiţii legate de comerţ;
Acordul privind măsurile antidumping (Acordul antidumping);
Acordul privind evaluarea mărfurilor în vamă;
Acordul privind controlul înainte de expediere;
Acordul privind regulile de origine;
Acordul referitor la procedurile privind licenţele de import;
Acordul privind subvenţiile şi măsurile compensatorii;
Acordul privind salvgardarea. [62, p. 82-83]
Anexa 1B la Acordul OMC conţine Acordul General privind Comerţul cu Servicii (GATS), iar
anexa 1C conţine Acordul privind aspectele legate de comerţ ale drepturilor de
proprietate intelectuală (TRIPS), inclusiv comerţul cu mărfuri contrafăcute.
Anexa 2 include înţelegerea privind regulile şi procedurile de soluţionare a litigiilor.
Anexa 3 se referă la mecanismul de examinare a politicilor comerciale ale membrilor OMC.
În cele din urmă, anexa 4 se referă la acordurile comerciale plurilaterale. Acestea
sunt:
Acordul privind comerţul cu aeronave civile;
Acordul privind achiziţiile publice;
Acordul internaţional privind produsele lactate;
Acordul internaţional privind carnea de bovină.
Ultimele două acorduri au fost abrogate la sfârşitul anului 1997.
La momentul 31 decembrie 1994 numărul statelor participante la GATT a atins cifra de
140, fiind reprezentate de: 128 părţi contractante (membri cu drepturi depline) şi 12
membri de facto (foste colonii pe teritoriul cărora au fost puse în aplicare prevederle
acordului înainte de câştigarea independenţei şi care au dreptul să devină părţi
contractante după câştigarea independenţei politice) . Iranul a aplicat pentru prima
oară la OMC în 1996, însă aplicația sa a fost blocată de către Statele Unite de 22 de
ori, sub acuzația că Teheranul ar susține terorismul internațional. În luna martie, 2005,
SUA a declarat că își va folosi dreptul de veto pentru a începe negocierile pentru
aderarea Iranului. Statele Unite au ales să nu blocheze ultima cerere de aderare, ca
parte a unei înțelegeri legate de programul nuclear
Cît priveşte Rusia, experţi în domeniu văd în aderarea Rusiei la OMC o şansă pentru
modernizarea strict necesară a ţării. Aderarea Rusiei la Organizaţia Mondială a
Comerţului este mai mult decît un gest simbolic şi reprezentativ doar pe plan politic,
ea are efecte pozitive pe plan economic, opinează Susan Stewart din partea Asociaţiei
berlineze pentru Ştiinţă şi Politică. "Aderarea Rusiei (2012) a fost un pas înainte în
eforturile ţării de integrare în structurile comerciale internaţionale şi de evitare a
unei marginalizări datorate ritmului lent de modernizare", explică Stewart. Statutul de
membru al OMC ar aduce ţării surse financiare pentru inovaţii şi investiţii care vor
creşte competitivitatea întreprinderilor. Însă tocmai presiunile exercitate de
concurenţa externă îi sperie cel mai tare pe scepticii din Rusia. Multe întreprinderi
sunt încă sub control de stat iar criticii se tem că firmele cu tehnologie învechită,
încă de pe vremea Uniunii Sovietice, nu vor rezista concurenţei externe. Rolf
Langhammer, expert din partea Institutului pentru Economie Mondială din Kiel, consideră
că aderarea la OMC este o mare şansă pentru Rusia, deoarece: "Statutul de membru este
un semnal transmis investitorilor internaţionali că vor bucura de siguranţă juridică şi
protecţie a bunurilor intelectuale." . Accesul unui stat in OMC nu este posibil dacă
disputele acestuia cu toate părțile interesate nu sunt clarificate. Georgia, care este
deja țară membră a organizației, s-a folosit de dreptul de veto pentru a nu-i permite
Rusiei să se alature clubului, după scurtul conflict din 2008. Până la urmă,
negocierile dintre cele doua state au fost mediate de Elveția. Pentru a i se permite
accesul în organizație, Moscova a promis ca va permite prezența observatorilor
internaționali la granitele cu Abhazia și Osetia, pentru monitorizarea comerțului. Cele
două provincii s-au rupt de Georgia şi sunt recunoscute drept state independente de
către Rusia. OMC a fost creată cu scopul de a superviza și liberaliza comerțul
international și pentru a oferi un cadru legal acceptat pentru negocieri între statele
membre .
De exemplu, în anul 2011 s-au împlinit 10 ani de la aderarea Chinei la Organizaţia
Mondială a Comerţului. Pentru China, acest eveniment reprezinta un moment extrem de
important în procesul său de reformă şi deschidere. În acest interval de timp, economia
chineză a înregistrat o dezvoltare viguroasă, lumea beneficiind de oportunităţile
oferite de dezvoltarea Chinei. Prin urmare, aderarea Chinei la OMC constituie un
beneficiu reciproc atât pentru China cât şi pentru ţările care fac parte din această
organizaţie. Pentru China aderarea la OMC reprezintă o opţiune curajoasă, cu multe
dificultăţi. Aceasta înseamănă că ţara noastră trebuie să accepte şi să respecte
prevederile şi normele comerţului mondial. De asemenea, că trebuie să facă angajamentele
reale în domeniile industrial, agricol, al serviciilor şi al proprietăţii intelectuale.
În procesul negocierilor de aderare, în interiorul Chinei au fost exprimate păreri
diferite
Din perspectiva poziţiei sale de principală entitate economică a lumii, Uniunea
Europeană are un interes pregnant în asigurarea condiţiilor favorabile pentru
dezvoltarea comerţului mondial. Această poziţie predominantă determină însă şi
responsabilităţi faţă de celelalte ţări ale lumii. Pornind de la această poziţie şi
responsabilitate Uniunea Europeană joacă un rol activ în negocierile privind comerţul
mondial, in cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului, acţionand în favoarea unui comerţ
echitabil şi corect, precum şi pentru valorificarea oportunităţilor determinate de
globalizare. Uniunea Europeană este unul din membrii cheie ai Organizaţiei Mondiale a
Comerţului. Aceasta deoarece UE are o politică comercială comună, iar Comisia Europeană
negociază în numele tuturor Statelor Membre. UE este una dintre forţele susţinătoare ale
negocierilor comerciale multilaterale din cadrul OMC, Agenda de Dezvoltare Doha (DDA –
Doha Development Agenda).
DDA are ca obiective atît o continuare a deschiderii pieţelor cît şi enunţarea unor
reguli, toate acestea guvernate de măsurile necesare pentru integrarea ţărilor în curs
de dezvoltare în sistemul comercial mondial, mai ales prin intensificarea asistenţei
tehnice în vederea formării de personal. Principalul obiectiv al DDA este de a aşeza
“dezvoltarea” în centrul sistemului comercial mondial astfel încît sărăcia să poată
fi combătută.[54]
Totodata, baza legală a politicii comerciale a UE este Articolul 133 din Tratatul
privind Comunitatea Europeană. Pe aceasta bază, Comisia Europeană negociază în numele
Statelor Membre prin consultări cu un comitet special „Comitetul Articolul 133”
(“C133”). C133 este compus din reprezentanţi ai celor 25 de state membre şi din
Comisia Europeană. Principala lui funcţiune este aceea de a coordona politica comercială
a UE. În cadrul acestuia se discută întreaga problematică de politică comercială ce
afectează Comunitatea, de la probleme strategice ale rundelor de negocieri din OMC până
la probleme specifice ale exporturilor de produse individuale.[45]
OMC promovează globalizarea economică şi comerțul liber, care sunt considerate de mulți
ca fiind două teme problematice. Tratatele OMC au fost acuzate de tendințe de
parțialitate față de corporațiile multinaționale şi față de națiunile bogate. În timp ce
parteneriatul este voluntar, criticii sunt de părere că neparticiparea plasează țările
neparticipante sub embargo, creînd un sistem internațional de reguli economice forțate
şi descurajînd schimbul şi experimentarea. Procesul de luare a deciziilor în cadrul
organizației şi în ceea ce privește organizația a fost, de asemenea, supus criticilor.
Cei trei mari membri - Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană şi Japonia - au
fost acuzate de faptul că se folosesc de OMC pentru a exercita o influență exagerată
asupra statelor membre mai puțin influente. [14]
Independenţa funcţionarilor Organizaţiei Mondiale a Comerţului. În îndeplinirea
sarcinilor lor, Directorul general şi personalul Secretariatului nici nu vor solicita
şi nici nu vor accepta instrucţiuni din partea nici unui guvern sau autorităţi
exterioare O.M.C. Ei se vor abţine de la orice act incompatibil cu situaţia lor de
funcţionari internaţionali.
Membrii O.M.C. vor respecta caracterul internaţional al funcţiilor Directorului general
şi ale personalului Secretariatului şi nu vor încerca să-i influenţeze pe aceştia în
îndeplinirea sarcinilor lor. [31, p. 24-25]
Sediul Autorităţii. Sediul Autorităţii a fost stabilit la Geneva, Elveţia.
Limbile de lucru în cadrul OMC sunt limba engleză, franceză şi spaniolă.
OMC este concepută ca o organizaţie independentă, în afara sistemului ONU, dar care
conlucrează cu instituţii şi organizaţii cu caracter economic şi nu numai, inclusiv cu
cele din sistemul ONU. Art. III, alin. 5 din Acordul de la Marrakesh stipulează, în mod
expres, că, în scopul asigurării unei mai mari coerenţe în elaborarea politicilor
economice la nivel mondial, OMC va coopera, în mod adecvat, cu Fondul Monetar
Internaţional, cu Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare şi instituţiile
sale afiliate. Trebuie spus însă că această organizaţie internaţională întreţine relaţii
cu numeroase alte organizaţii internaţionale, circa 140 de organizaţii internaţionale
având statut de observator la OMC, organizaţia participând, de asemenea, cu acelaşi
statut, la lucrările a o serie de organizaţii internaţionale. [2, p. 6]
Totodată, Secretariatul OMC are legături de lucru cu peste 200 de organizaţii
internaţionale în domenii variate: statistică, cercetare, asistenţă tehnică şi formare
etc, toate acestea punând în evidenţă faptul că OMC este o prezenţă activă în relaţiile
internaţionale. [1, p. 43]
Spre exemplu, Organizatia Mondiala a Comertului (OMC) a revizuit in scadere estimarile
privind cresterea economica la nivel global, de la 6,5% pana la 5,8%. Economistii de la
OMC au anuntat, vineri, ca previziunea privind cresterea economica pe 2011 va fi
revizuita pana la 5,8%, in conditiile in care economia a crescut mai incet decat se
asteptau in ultimele luni, iar perspectivele la nivel global sunt marcate de
nesiguranta. Exporturile ar urma sa creasca cu 5,8% in 2011, ceea ce va conduce la o
crestere a PIB-ului la nivel mondial de 2,5%. Exporturile din tarile dezvoltate vor
creste cu 3,6%, ceea ce va duce la o crestere a PIB de 1,5%, in timp ce tarile in curs
de dezvoltare ar urma sa aiba o crestere a exporturilor de 8,6% si a PIB-ului de 5,9%.
Directorul general al OMC, Pascal Lamy, a declarat ca sistemul de colaborare in
domeniul economic a dus la mentinerea deschiderii in timpul cirzei si ca s-au evitat
unele scenarii si mai periculoase. "Trebuie sa ramanem atenti. Nu e momentul sa luam
masuri singuri. E cazul sa intarim si sa mentinem sistemul global de comert, astfel
incat sa isi indeplineasca pe viitor functia vitala", a declarat acesta, conform site-
ului OMC.[49]
Aşadar, în concluzie, se poate de afirmat că OMC şi sistemul său comercial oferă
multiple beneficii, unele bine cunoscute, altele – mai puţin evidente. Obiectivul
acestui sistem bazat pe reguli este de a asigura că pieţele rămîn deschise şi de a evita
întreruperea acestui acces prin impunerea bruscă şi arbitrară a unor restricţii asupra
importurilor.
Intr-un numar de ţări în curs de dezvoltare, comunităţile de afaceri continuă totuşi să
nu conştientizeze pe deplin avantajele sistemului comercial OMC. Cu toate acestea,
acest sistem juridic nu numai că oferă beneficii producatorilor industriali şi
intreprinderilor, dar şi creează drepturi în favoarea lor.
Dacă ar fi să sistematizăm aceste beneficii, atunci ele ar putea fi prezentate astfel:
a. Sistemul contribuie la menţinerea păcii internaţionale.
b. Sistemul permite soluţionarea constructivă a diferendelor.
 c. Comerţul stimulează creşterea economică.
d. Comerţul liber reduce cheltuelile de trai.
e. Comerţul sporeşte veniturile.
f. Sistemul încurajează guvernarea bună.
Republica Moldova şi-a obținut independenţa la data de 27 august 1991, odată cu
dezmembrarea Uniunii Sovietice. Au urmat ani grei de scădere a nivelului de trai şi
declin economic. Statul nou-format a încercat să fructifice relaţii multilaterale atât
cu Federaţia Rusă, UE cât şi cu SUA, spre deosebire de statele baltice, care au fost
interesate de la bun început de aderarea şi integrarea la Uniunea Europeană.
Republica Moldova este vecinul apropiat al UE, care şi-a manifestat interesul cu
privire la aderarea şi integrarea UE. Realităţile de azi au arătat că până la aderarea
Moldovei la UE este o cale lungă, aceasta este demonstrată şi prin faptul că face parte
din Politica Europeană de Vecinătate, care se referă la statele care pe termen mediu nu
vor adera la UE. Cu toate aceasta, Republicii Moldova i s-au recunoscut aspirităţile şi
valorile europene şi se depune efort pentru a ajunge la nivelul statelor membre ale UE
Republica Moldova a semnat Acordul de Parteneriat şi Cooperare cu UE la 28 noiembrie
1994, care reprezintă baza legală în relaţiile UE – Republica Moldova. Acest Acord
înlocuia Acordul Uniunii Europene cu Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste în 1989,
care a fost moştenit şi de Republica Moldova. Semnat la 2 octombrie 1995, Acordul
Interimar privind comerţul între Republica Moldova şi Uniunea Europeană a intrat în
vigoare la 1 mai 1996, fapt care a permis o dinamizare a schimburilor comerciale. După
intrarea în vigoare a APC la 1 iulie 1998, relaţiile Republicii Moldova cu UE au fost
plasate într-un cadru legislativ oficial. Semnat pentru o perioadă iniţială de 10 ani,
cu posibilitatea prolongării, documentul stabileşte cadrul juridic al relaţiilor actuale
între Moldova şi UE în domeniul politic, comercial, economic, juridic, cultural-
ştiinţific, şi are ca obiective susţinerea Moldovei pentru: consolidarea democraţiei şi
statului de drept cu respectarea drepturilor omului şi a minorităţilor prin asigurarea
cadrului corespunzător al dialogului politic; dezvoltarea durabilă a economiei şi
finalizarea procesului de tranziţie spre economia de piaţă prin promovarea schimburilor
comerciale, investiţiilor şi relaţiilor economice armonioase.
Obiectivele principale ale APC au fost următoarele: a. Continuarea dialogului politic;
b. Promovarea comerţului şi investiţiilor;
d. Cooperarea în domeniul legislativ, economic, social, financiar şi cultural;
e. Susţinerea eforturilor Moldovei de a consolida democraţia, a dezvolta economia şi a
finaliza tranziţia la economia de piaţă.
APC prevedea posibilitatea creării unei zone de liber schimb dintre UE şi Moldova în
cazul în care Moldova înregistrează progrese în reformele de piaţă. APC mai prevedea
armonizarea legislaţiei Moldovei cu cea a UE şi instituţionalizarea dialogului în
domeniile de cooperare, inclusiv cel politic, prin crearea unor instituţii comune
pentru implementarea APC: Consiliul de Cooperare UE-Moldova fiind compus din membri ai
Consiliului European şi ai Comisiei Europene, pe de o parte, şi din membri ai
Guvernului Republicii Moldova, pe de altă parte, şi se întruneau o dată pe an. Acesta
era asistat de către Comitetul de Cooperare, la care participau înalţi funcţionari şi
care îşi ducea activitatea în cadrul a cinci subcomitete. Subcomitetele RM-UE sunt
reuniuni sectoriale la nivel de experţi și se organizează o dată pe an:
Subcomitetul în domeniul Comerţului şi Investiţii;
Subcomitetul în domeniul Finanţelor, Economiei şi Statisticii;
Subcomitetul în domeniul Vămii, Cooperării Transfrontaliere, Justiţiei şi Afacerilor
Interne;
Subcomitetul în domeniul Energiei, Mediului, Transportului, Telecomunicaţiilor,
Ştiinţei, Tehnologiilor, Instruirii şi Educaţiei.
De la sfârşitul anului 2000, autorităţile moldovene purced la crearea cadrului
instituţional intern pentru realizarea obiectivului de integrare europeană a RM:
Comisia Naţională pentru Integrarea Europeană, Comisia parlamentară pentru integrare
europeană (CPIE), Departamentul de Integrare Europeană din cadrul MAE.
În septembrie 2000, când Moldova fusese deja invitată să participe la Politica
Europeană de Vecinătate, CNIE elaborează şi transmite Comisiei Europene o Concepţie de
integrare a RM în UE.
Guvernul Republicii Moldova, la data de 13 noiembrie 2002, a emis un Decret cu privire
la crearea Comisiei Naţionale pentru Integrare Europeană, iar la 28 februarie 2003, în
cadrul Parlamentului Republicii Moldova, a fost constituită Comisia Naţională pentru
Integrare Europeană, apoi şi Departamentul Integrării Europene pe lângă Ministerul
Afacerilor Externe (8 august 2003). Pentru a identifica obiectivele cheie pentru
viitoarea cooperare transfrontalieră, la 1 iulie 2003, Consiliul European adoptă un nou
document „deschizând calea pentru noul instrument destinat politicii de bună
vecinătate”. Acest instrument trebuia să substituie programul TACIS. În prima jumătate
a anului 2004 au avut loc o serie de runde de negosieri şi consultări privind
elaborarea planului individual de acţiuni RM-UE pentru 2004-2006, pentru ca la 9
decembrie 2004 Comisia Europeană să aprobe Planul de acţiuni RM-UE
La 30 aprilie 2004 la Bruxelles a fost semnat Protocolul adiţional la Acordul de
Parteneriat şi Cooperare dintre Comunităţile Europene cu statele lor membre şi Republica
Moldova. Prin semnarea acestui Protocol, Acordul de Parteneriat şi Cooperare Moldov
Uniunea Europeană a fost extins asupra statelor care au devenit membre ale UE la 1 mai:
Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria.
La 29 septembrie 2004 la Bruxelles, cu Comisia Europeană a fost semnat Acordul privind
implementarea sistemului de control dublu al exportului unor produse siderurgice din
Moldova. Implementarea acestui sistem va permite efectuarea unui monitoring strict al
fluxurilor de produse siderurgice, exportate în UE. Pe data de 30 decembrie 2004
Parlamentul Republicii Moldova a ratificat Protocolul Adiţional al Acordului de
Parteneriat şi Cooperare dintre Comunităţile Europene şi Statele Membre şi Republica
Moldova.
La 22 februarie 2005, la Bruxelles, în cadrul Consiliului de Cooperare UE-Moldova, a
fost semnat Planul de Acţiuni Republica Moldova–Uniunea Europeană.
Pe data de 6 octombrie 2005 la Chişinău a fost inaugurat Oficiul Delegaţiei Comisiei
Europene în Republica Moldova. Primul şef al Delegaţiei Comisiei Europene în Republica
Moldova a fost desemnat domnul Cesare de Montis.
La Odesa, pe 30 noiembrie 2005, a avut loc inaugurarea oficială a sediului central al
Misiunii Comisiei Europene de Asistenţă la Frontieră pentru Republica Moldova şi Ucraina.
La 25 aprilie 2007 a avut loc inaugurarea oficială a Centrului Comun de Vize, găzduit
de Ambasada Ungariei la Chişinău.
Începând cu 7 mai 2009 Republica Moldova participă la iniţiativa Parteneriatului Estic
contribuind activ la dezvoltarea dimensiunii bilaterale şi a celei multilaterale.
În anul 2009, eforturile au fost orientate spre lansarea negocierilor asupra Acordului
de Asociere RM-UE.
În luna iunie, Consiliul UE a adoptat Liniile Directorii pentru negocierea noului Acord
cu Republica Moldova. În cadrul acestui acord nu se semna un acord politic ce ar
deschide calea spre integrare europeană a Moldovei, un proiect care recunoştea
aspiraţiile europene ale Moldovei şi oferea anumite beneficii economice. La 1 ianuarie
2010, Republica Moldova a devenit membru cu drepturi depline al Comunităţii Energetice
Europene.
În ianuarie 2010, a fost lansat Grupul pentru Acţiunea Europeană a Republicii Moldova
(GAERM), la iniţiativa României şi Franţei, pentru promovarea intereselor şi
vizibilităţii Republicii Moldova pe agenda europeană.
La 15 iunie 2010 a fost lansat Dialogul RM-UE în domeniul liberalizării vizelor. În
ianuarie 2011, Republica Moldova a primit Planul de acţiuni privind liberalizarea
vizelor, care conţinea două seturi de condiţii, care, odată implementate, vor contribui
la instituirea unui regim fără vize între RM şi UE.
Pe 24 ianuarie 2011 Republica Moldova a primit în mod oficial un plan de acţiune
pentru instituirea unui regim fără vize pentru călătoriile de scurtă şedere de la
comisarul UE pentru Afaceri Interne.
La 1 mai 2011 a fost definit protocolul privind principiile generale pentru
participarea RM la programele UE. Primul program UE la care RM planifica să participe
este FP7.
Pe 26 iunie 2012 a fost semnat acordul privind aderarea Republicii Moldova la Spaţiul
Aerian Comun cu Uniunea Europeană.
În octombrie 2013, Consiliul European a anunţat că liberalizarea regimului de vize
pentru cetăţenii Republicii Moldova ar putea fi stabilită deja în 2014.
La cel de-al III-lea Summit al Parteneriatului Estic de la Vilnius, care a avut loc pe
28 şi 29 noiembrie 2013, Republica Moldova a semnat Acordul de Asociere, inclusiv
pentru o Zonă de liber schimb aprofundat şi cuprinzător (ZLSAC) şi de liberalizare a
regimului de vize cu Uniunea Europeană.
Pe 27 februarie 2014 Parlamentul European a votat (460 din 510 eurodeputaţi au fost
pentru) în plenul reunit regulamentul care permite eliminarea vizelor de intrare pe
teritoriul Uniunii Europene pentru cetăţenii Republicii Moldova. Votul Parlamentului a
fost confirmat de către Consiliului Uniunii Europene pe 14 martie 2014, iar pe 8
aprilie 2014 decizia a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. La 28
aprilie 2014, decizia de ridicare a vizelor publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene a intrat în vigoare, şi începând cu ziua respectivă cetăţenii moldoveni,
posesori ai unui paşaport biometric, pot călători liber, oriunde în spaţiul Schengen,
timp de 90 de zile într-o perioadă de 180 de zile.
În data de 1 iulie 2014 la Bruxelles Republica Moldova a semnat, concomitent cu statele
din Balcanii de Vest (Republica Macedonia, Serbia, Albania şi Bosnia şi Herţegovina)
Acordul de Asociere la Programul european pentru cercetare-inovare Orizont 2020 (H2020).
Acesta devine primul program comunitar la care se asociază Republica Moldova. În
rezultatul semnării Acordului, entităţile fizice şi juridice rezidente în ţara noastră
obţin drepturi similare cu cele din statele membre ale UE, în cadrul apelurilor
programului H2020.
La 2 iulie 2014 a avut loc ratificarea Acordului de Asociere de către Parlamentul
Republicii Moldova. Conform procedurilor legale, acesta urmează să fie ratificat şi de
către legislativele tuturor statelor membre ale UE.
Începând cu 1 septembrie 2014, intră în vigoare Prevederile Acordului de Asociere UE–
Republica Moldova. Aplicarea provizorie survine până la ratificarea de către statele
membre ale UE a Acordului de Asociere Al doilea pas al relaţiilor dintre RM şi UE a
fost Planul de Acţiuni Republica Moldova– Uniunea Europeană (PAUEM) care nu înlocuieşte
APC, ci stabileşte strategii de la libertăţile umane şi reforme aproape în toate
domeniile de activitate la dezvoltarea economică şi reducerea sărăciei. A fost semnat
în 2005 şi a expirat în 2008.
PAUEM conţine 46 de pagini, formulează 80 de obiective şi 294 de acţiuni/ măsuri de
urmat, prevede o serie de măsuri pe termen scurt şi lung în şapte domenii generice de
cooperare:
1. dialogul şi reforma politică;
2. cooperarea pentru soluţionarea conflictului transnistrean;
3. reformele şi dezvoltarea economică şi socială;
4. relaţii comerciale, reforma de piaţă şi cea regulatorie;
5. cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne;
6. transport, energie, telecomunicaţii, mediu inconjurător, cercetare dezvoltare şi
inovaţie;
7. contacte umane.
În contextul PAUEM integrarea europeană nu înseamnă aderarea RM la UE, ci mai curând un
proces de ajustare la modelul de guvernare european, bazat pe principiile statului de
drept şi ale economiei de piaţă, de aliniere a normelor şi standardelor naţionale la
cele ale UE, de participare graduală la programele şi politicile UE şi de aprofundare a
interdependenţei dintre procesele şi politicile comunitare şi cele promovate la nivel
naţional.
Implementarea PAUEM şi APC a adus numai beneficii Republicii Moldova, mai ales la
capitolul relaţii comerciale. 50% din importurile Republicii Moldova vin din UE, iar
principala piaţă de desfacere a exporturilor reprezintă România, stat membru UE.
UE s-a angajat în soluţionarea conflictelor din spaţiul ex-sovietic, inclusiv şi al
celui Transnisitrean, dar mai este cale lungă până părţile vor ajunge la un numitor
comun.
La 1 ianuarie 2000 este extinsă valabilitatea Acordului privind comerţul cu produse
textile semnat cu UE, iar, la 24 ianuarie 2000, Comisia Europeană oferă Republicii
Moldova autorizaţia de a exporta pe piaţa UE vinuri produse din două soiuri de viţă de
vie.
La 1 octombrie 2000 Republica Moldova beneficiază de reduceri tarifare suplimentare
variind de la 10% pînă la 30%, în funcţie de categoria de sensibilitate a mărfurilor.
Aceasta a devenit posibil în contextul aplicării Regulamentului Comisiei Europene nr.
1649/2000, din 25 iulie 2000, privind garantarea pentru Republica Moldova a unui regim
special în cadrul Sistemului General de Preferinţe (GSP), care să promoveze protecţia
drepturilor muncitorilor în concordanţă cu standardele stipulate în Convenţiile 87, 98
şi 138 a Organizaţiei Mondiale a Muncii.
ncepând cu 1 ianuarie 2006 Republica Moldova este beneficiară a Schemei Generalizate de
Preferinţe Plus (SGP+, acordat de UE prin Regulamentul nr. 980/2005 din 27 iunie 2005
privind aplicarea sistemului preferinţelor tarifare generalizate), care constituie un
regim preferenţial de comerţ oferit de UE pentru susţinerea dezvoltării şi bunei
guvernări. Avantajul principal al acestui sistem consta în faptul că 7200 produse
moldoveneşti vor beneficia de acces liber pe piaţa UE, fiind scutite de plata taxelor
vamale. De asemenea, în 2006, Republica Moldova a semnat un nou acord de comerţ liber
pentru Europa Centrală (CEFTA). Acordul CEFTA-2006 prevede un grad extins de
liberalizare, în special a comerţului cu produse industriale, mecanisme transparente de
aplicare a măsurilor de protecţie comercială şi instituirea unui mecanism propriu de
soluţionare a litigiilor comerciale sau utilizarea instrumentului OMC. În anul 2007
Republica Moldova avea semnate 35 de acorduri bilaterale privind promovarea şi
protejarea reciprocă a investiţiilor. Pe de altă parte, cadrul juridic special de
reglementare şi de promovare a comerţului exterior al Republicii Moldova include 38 de
acorduri bilaterale privind colaborarea comercialeconomică şi 16 acorduri de comerţ
liber în cadrul CSI şi Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est. Pe 21 ianuarie
2008, Consiliul UE a adoptat Regulamentul privind introducerea Preferinţelor Comerciale
Autonome pentru Republica Moldova. Documentul în cauză reprezintă oficializarea finală
a deciziei anunţate anterior de instituţiile comunitare şi lansează o abordare nouă în
relaţiile comerciale moldo-comunitare. Noul regim comercial oferă accesul liber de taxe
şi fără cote a tuturor produselor originare din Republica Moldova pe piaţa UE, cu
excepţia unui număr limitat de produse agricole extrem de sensibile pentru piaţa internă
a UE.
În anul 2008 Republica Moldova a obţinut un acces şi mai sporit la piaţa UE în baza ATP
(Preferinţele Comerciale Autonome). Semnarea acordului ATP a reprezentat un avantaj
comercial de care Republica Moldova a beneficiat în baza sistemului SGP plus, cu
extinderea facilităţilor de liber schimb asupra unor produse importante pentru economia
Republicii Moldova, cum ar fi băuturile alcoolice, o serie de produse agricole, zahărul
etc.
Uniunea Europeană este un partener economic important al Republicii Moldova. Acest fapt
se referă la diverse aspecte ale activităţii economice: comerţ exterior, investiţii
străine şi remiteri. Deosebit de intens decurg relaţiile comerciale cu UE. În perioada
anilor 2006-2010, grupul ţărilor UE a menţinut o pondere relativ constantă în comerţul
exterior al RM, ce a variat între 45 şi 47%. Până la criză, comerţul cu UE a avut o
tendinţă de creştere, în 2008 înregistrând o valoare de aproximativ 2,92 mld. dolari. În
2009, în contextul crizei economice mondiale, s-a produs o reducere drastică a
comerţului cu UE. Anul 2010 a fost marcat de o relansare a relaţiilor comerciale cu UE,
volumul comerţului a atins o valoare de 2,43 mld. dolari, însă acest nivel este
inferior celui înregistrat în anul 2008.
În relaţiile comerciale cu UE, Republica Moldova este importator net. În general, până
la criză, creşterea importurilor din UE devansa majorarea exporturile spre această
regiune. O diminuare a deficitului balanţei comerciale cu UE s-a produs în 2009 – în
condiţiile crizei, exporturile către UE au scăzut doar cu 18,5%, în timp ce importurile
s-au redus cu 36,4%.
În exportul către UE, ponderea produselor agro-alimentare este mult mai mică decât în
exportul total al Republicii Moldova (în 2010 aveau o pondere de peste 25% în exportul
total, comparativ cu 16,8% în exportul spre UE). Acest fapt este cauzat de
necorespunderea categoriei date de produse la standardele tehnice existente în UE.
Republica Moldova a început procesul de racordare la standardele UE de reglementare
tehnică, totuşi acest proces este foarte costisitor în condiţiile unor resurse naţionale
limitate şi decurge destul de lent. De la introducerea regimului ATP, pentru
majoritatea produselor moldoveneşti, supuse limitărilor cantitative nu au fost atinse
cotele de export. Excepţie fac exportul de alac şi vinuri, iar în 2010 au fost depăşite
cotele de export pentru porumb şi orz. Această situaţie este cauzată de faptul că:
- limitările cantitative se aplică produselor moldoveneşti de origine vegetală sau
animală, care nu satisfac cerinţele tehnice existente în UE;
- evoluţiile din agricultură sunt modeste, respectiv capacitatea acesteia de a asigura
exportul este redusă. În perioada anilor 2006-2010, producţia agricolă a scăzut anual în
medie cu 0,4%.
La capitolul investiţii străine Uniunea Europeana, la fel, are rolul principal.
Investitorilor din ţările Uniunii Europene le revine o cotă majoră, de 51% din stocul
ISD în capital social şi, aproximativ, trei pătrimi din influxurile de ISD. Totuşi, la
capitolul atragerea investiţiilor străine Republica Moldova are reuşite modeste. După
stocul de ISD pe cap de locuitor ne aflăm pe ultima poziţie în Europa, cu 723,4 dolari.
În iunie 2012 a fost semnat Acordul cu privire la protecţia Indicaţiilor Geografice (IG)
pentru produsele agricole şi alimentare.
Relaţiile economice cu UE privind comerţul exterior se intensifică. Zona principală de
efectuare a comerţului exterior este UE, fiind urmată de zona CSI.
În 2013, se observă tendinţa de majorare a exporturilor în ţările UE cu circa 127,5
milioane dolari SUA, în timp ce în ţările CSI, acestea s-au redus cu circa 4,1 milioane
dolari SUA sau cu 4,4 puncte procentuale mai puţin decât în anul precedent. În diagramă
este prezentată structura exporturilor din Republica Moldova pe regiuni în anul 2013.
UE este cea mai mare economie din lume, producând peste 20 % din produsul intern brut
(PIB) la nivel mondial[1]. Datorită cuantumului PIB-ului său (14 mii de miliarde EUR)
și gradului de deschidere a pieței sale interne, cu exporturi în valoare de 2 415
miliarde EUR și importuri în valoare de 2 188 miliarde EUR[2], UE a jucat un rol
central în modelarea sistemul comercial global, în primul rând prin contribuția sa
activă la forma pe care a luat-o OMC. Deschiderea economică a adus și va aduce în
continuare avantaje semnificative pentru UE, dat fiind că peste 30 de milioane de
locuri de muncă din UE depind de comerțul extern și că se preconizează că 90 % din
creșterea economică globală va fi generată în afara Europei în următorii 15 ani[3].
Noii actori economici și progresele tehnologice au modificat în mod semnificativ
structura și tendințele comerțului internațional. Mai ales utilizarea pe scară largă a
tehnologiilor informației a făcut posibil schimbul de bunuri și servicii cu care
anterior nu se putea face comerț. Schimburile valutare au crescut spectaculos în
ultimii 20 de ani, ajungând la niveluri fără precedent. Economia globală de azi este
extrem de integrată, iar lanțurile de aprovizionare mondiale au înlocuit în mare măsură
comerțul tradițional cu produse finite. Efectele crizei financiare globale au influențat
în mod negativ performanța economică a Uniunii. Totuși, în unele privințe, economia UE a
dat dovadă de o rezistență remarcabilă în comparație cu alte economii industrializate,
iar cota sa din PIB-ul mondial a scăzut într-un ritm mai puțin rapid decât cea a SUA și
cea a Japoniei. UE a fost, de asemenea, în măsură să-și păstreze o poziție relativ
solidă în comerțul cu mărfuri, consolidându-și în același timp poziția de lider în
comerțul cu servicii. După șase ani de negocieri, europenii și japonezii creează astfel
cea mai mare zonă de comerț liber a lumii, cu peste 600 de milioane de persoane și cam o
treime din PIB-ul global. "Tratatul de parteneriat europeano-nipon (EPA) îndeplinește
așteptările economiei atât în Japonia, cât și în Uniunea Europeană. Japonia și UE dau
astfel lumii întregi, în calitate de emisari ai comerțului liber, un semnal de
liberalizare", scrie pe pagina sa web ambasada Japoniei la Bruxelles. Taxele vamale
pentru mărfurile europene importate de Japonia se anulează până la un volum anual de un
miliard de euro. Produsele industriale europene pot fi vândute pe piața niponă fără
verificări și certificări suplimentare. UE renunță la rândul ei la taxele de import
pentru automobilele japoneze, un aspect foarte imporant pentru Tokio. Constructorii
auto ca Nissan sau Toyota pot acum să trimită automobilele lor în UE direct din
fabricile lor japoneze. Până acum, mașinile japoneze erau construite și în Marea
Britanie, pentru a evita taxele vamale. Un lucru care nu mai rentează oricum după
Brexit, când ar putea fi introduse taxe noi dacă Londra vă părăsi UE fără un acord.
Japonia permite importuri mai ample de produse din carne, lactate și vin. Taxele vamale
pentru aceste produse – de exemplu de 30% pentru brânza Gouda din Europa – sunt
anulate. Comisara europeană pentru Comerț se așteaptă la creșterea cu 180% a
exporturilor europene de alimente pe piața niponă, ceea ce ar însemna o cifră de afaceri
mai mare cu 10 miliarde de euro. Criticii susțin însă că de aceste lucruri vor profita
doar marii producători agricoli din Uniune. Micii fermieri din UE și Japonia vor avea
de suferit, se plânge organizația de lobby antiglobalizare "att

La sfârşitul anilor '80, ţările Europei comunitare erau preocupate de relansarea

procesului de integrare, proces aflat în stagnare de aproape două decenii. Accelerarea
procedurilor de instituire efectivă a celor patru libertăţi şi adoptarea de noi
principii de integrare urmau să pregătească terenul pentru mult controversata unificare
monetară. În strategia integrării, conceptul cheie a devenit convergenţa: converganţa
nominală, pentru îndeplinirea criteriilor de participare la moneda unică; convergenţa
reală, pentru crearea unei zone monetare optime. Pe ansamblu, convergenţa politicilor şi
resurselor spre realizarea Uniunii Economice şi Monetare, în baza unei logici
cumulative de aprofundare a integrării economiilor membre, în vederea unificării
politice. Relaţiile cu ţările Europei Centrale şi de Est (ECE) se prefigurau ca relaţii
de cooperare diferenţiată, conform acordurilor bilaterale şi multilaterale încheiate.
Integrarea economica si monetara europeana este axata pe principiul convergentei
economice (nominale si reale). Convergenta nominala se refera la coordonarea
politicilor economice care au impact asupra cererii agregate (monetara, fiscal-bugetara,
de venituri). Convergenta reala vizeaza apropierea politicilor din sfera ofertei
agregate – reformele structurale (cu impact asupra potentialului economic). Europa
Centrala si de Est este o regiune puternic integrata economic si financiar cu Zona
Euro/Uniunea Europeana (principalul partener comercial, financiar, investitional).

Din analiza macro-econometrica a procesului de convergenta economica a tarilor din

aceasta regiune (Polonia, Romania, Cehia, Slovacia si Ungaria) catre media Uniunii
Europene in perioada 1998 – 2015 se pot desprinde urmatoarele concluzii:
1. Valurile crizei financiare au intrerupt convergenta regiunii catre media europeana
(PIB/locuitor ca % din media UE a cvasi-stagnat intre 2009-2015);
2. Persista diferente importante intre tarile din regiune in materie de convergenta
economica (Cehia este cea mai avansata, Romania este pe ultimul loc);
3. Nu exista o strategie de integrare economica regionala – s-au implementat politici
economice divergente in trecut: Polonia a derulat ample reforme structurale, Ungaria a
aplicat politici populiste, iar Romania a trecut de la politici pro-ciclice inainte de
criza la reforme sub bagheta institutiilor financiare internationale (2009-2015);
4. Recent s-au intensificat masurile cu caracter populist la nivel de regiune
(inclusiv cele care afecteaza sectorul bancar, cu impact asupra cresterii economice
potentiale);
5. Continuitatea reformelor structurale si implementarea Noii Guvernante Economice
Europene sunt fundamental necesare pentru o convergenta economica reala durabila;

Tarile din aceasta regiune se confrunta cu o serie de provocari de ordin structural:

spiritul convergentei economice reale; continuitatea reformelor structurale; cresterea
gradului de integrare economica si financiara la nivel de regiune.a fostelor ţări
socialiste de orientare politică şi economică spre modelul occidental au modificat
strategia Uniunii Europene (UE) prin perspectiva extinderii. Considerată imediat, atât
în Vest cât şi în Est, ca prioritate politică, extinderea a fost imaginată ca un
"proces rapid şi global", posibil de finalizat până la începutul noului mileniu.74
Prin urmare, aprofundarea şi extinderea au devenit coordonatele esenţiale ale
strategiei de integrare pe continentul european. La baza strategiei de extindere au
fost aşezate criteriile de aderare definite la Copenhaga şi principiul egalităţii de
tratament. Consiliul european de la Madrid (dec. 1995) insista asupra necesităţii ca,
atât deschiderea cât şi derularea negocierilor, să se decidă în baza evaluărilor
Comisiei asupra gradului de îndeplinire de către fiecare candidat în parte a
criteriilor de la Copenhaga. În decembrie 1997, Consiliul european lansa oficial
procesul de extindere. Acesta include în prezent 13 ţări: Bulgaria, Cipru, Republica
Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, România, Slovacia, Slovenia
şi Turcia. Consiliul de la Luxemburg a decis în special că extinderea va trebui să
includă: - Conferinţa europeană, cadru multilateral incluzând cele 10 ţări ECE, Cipru
şi Malta; Conferinţa a fost lansată în 1998; - Procesul de aderare, pentru cele 10 ţări
ECE şi Cipru; procesul a fost lansat în 30 martie 1998; - Negocierile de aderare,
deschise la 31 martie 1998 cu şase ţări, conform recomandărilor Comisiei, respectiv:
Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Polonia şi Slovenia. Malta, care îngheţase
candidatura în 1996, a relansat-o în 1998. Consiliul european de la Madrid a cerut
Comisiei să supună evaluării cererile de aderare ale ţărilor candidate, cât mai curând
posibil după Conferinţa interguvernamentală (CIG) asupra reformei instituţiilor
europene (iunie 1997) şi să pregătească o analiză detaliată asupra consecinţelor
extinderii pentru UE. Documentul cadru pentru definirea acţiunilor în măsură să permită
Uniunii Europene atât procesul de accentuare, cât şi cel de extindere l-a reprezintat
"Agenda 2000 - pentru o Uniune mai puternică şi mai stabilă"(iulie1997). Agenda 2000
stabilea principalele perspective de dezvoltare ale UE, perspectivele politicilor
comune, concepţia despre extinderea spre noi membri, cadrul financiar după anul 2000 şi
propunea un ansamblu de reforme instituţionale care să permită funcţionarea unui sistem
eterogen de aproximativ 30 de țări.

7.2 Reorientarea aspectelor comerciale/investitionale și integrarea în comunitatea

economică internațională
Comisia europeană aprecia că extinderea UE urma să fie benefică nu doar din punct de
vedere politic ci şi economic. Dar, accentuarea disparităţilor ce vor rezulta ca urmare
a slabelor performanţe economice ale ţărilor central şi est-europene, prezenta riscuri
de dezintegrare europeană prin disfuncţionalitate. În consecinţă, ţările ce doreau
aderarea trebuiau să parcurgă o etapă de tranziţie în care economiile să devină
competitive şi acquis-ul comunitar să fie transpus în dreptul intern. În sprijinul
ţărilor candidate, Comisia a preconizat o importantă susţinere financiară pentru
perioada 2000-2006, constând în programe PHARE, subvenţii pentru dezvoltarea
agriculturii şi subvenţii structurale, în special pentru transport şi mediu. Comisia
urma să raporteze anual Consiliului evoluţia înregistrată de fiecare ţară şi să
recomande lansarea procesului de aderare pe măsura îndeplinirii criteriilor solicitate.
Uniunea Europeană adoptase până în 1997 două perspective financiare (1989-1993 şi
1994-1999), din dorinţa unei mai eficiente gestionări a bugetului comunitar. Cadrul
financiar 2000-2006 a avut rolul de a asigura atât aprofundarea integrării cât şi
extinderea. Comisia estima prin Agenda 2000 că necesarul de finanţat putea fi acoperit
prin menţinerea plafonului resurselor proprii, care urma să fie atins în 1999 (1,27%
din PNB comunitar). Implicaţiile financiare ale prevederilor cuprinse în Agenda 2000
se estimau la: 4 miliarde ECU suplimentar pe an pentru politica agricolă comună (cu o
marjă de 4,7 miliarde ECU sub linia directoare agricolă, necesară ajustărilor
determinate de extindere); 275 miliarde ECU pentru politica de coeziune, din care 45
miliarde ECU vor fi acordate noilor membri; 30 miliarde ECU asistenţă pentru
preaderare. În concluzie, cadrul european al extinderii UE, fixat prin Agenda 2000,
poate fi definit prin: creşterea rolului politicilor interne în procesul integrării,
concentrarea fondurilor regionale în scopul asigurării convergenţei reale între
regiunile şi ţările membre, continuarea reformei Mac Sharry în politica agricolă comună,
disciplină bugetară, extindere diferenţiată, cu parcurgerea asistată a unei etape de
preaderare, pe măsură ce ţările candidate îndeplineau condiţiile precizate la Copenhaga.
Agenda 2000 includea, de asemenea, avizele Comisiei asupra situaţiei ţărilor candidate,
prin raportare la criteriile de aderare. Analiza a fost realizată în baza unui
chestionar de 160 de pagini completat de ţările asociate. Acesta a cuprins câteva mii
de întrebări, acoperind 23 de sectoare de activitate. Comisia a luat în considerare
autoevaluarea ţărilor candidate dar şi rapoartele şi rezoluţiile Parlamentului european,
rapoartele organizaţiilor internationale şi a instituţiilor financiare internaţionale,
ca şi progresele în baza Acordurile europene. Avizele au avut rolul de evaluare a
performanţelor fiecărui candidat, dar şi de a face o analiză a potenţialului acestora
de îndeplinire a criteriilor de aderare. Avizele au fost urmate în fiecare an de câte
un raport in care erau prezentate progresele fiecărei candidate în pregătirea pentru
aderare, o evaluare a eficienţei instrumentelor de pre-aderare şi priorităţile pe
termen scurt şi mediu. În baza acestor rapoarte, Consiliul urma să decidă asupra
asupra modului de realizare a procesului de negociere.

Extinderea Uniunii Europene: Perspective și deziderate

Viziunea reunificării – a unei Europe “întregi şi libere” – este motorul care dă
viaţă extinderii Uniunii Europene.
Extinderea Uniunii Europene se referă la aderarea pe parcursul timpului a noi state
la Uniunea Europeană
Extinderea este un proces sui generis în comparație cu celelalte provocări ale UE
Ca politică, extinderea este mai mult decât o preocupare a organelor comunitare
Procesul de extinderea depinde de :
pregătirea internă a țărilor candidate
pregătirea internă a Uniunii Europene
negocierile de aderare propriu-zise

Procesul de extindere a UE a pornit din dorința clară de a crea premisele necesare

unei uniuni cât mai strânse a popoarelor europene
Condițiile de bază pentru extinderea Uniunii Europene au fost stipulate prin Tratatul
privind Uniunea Europeană care prevede că: "orice stat european poate cere să devină
membru al Uniunii".
În acest sens, statul interesat își adresează cererea de aderare Consiliului UE, care
se pronunță în unanimitate, după consultarea Comisiei Europene și obținerea avizului
din partea Parlamentului European.

Extinderea Uniunii Europene este rezultatul hotărârii de a împărți cu alte state

beneficiile obținute de Europa Occidentală prin crearea unei zone stabile, unde
războiul a devenit imposibil.
Uniunea Europeană are responsabilitatea de a ajuta țările vecine să se dezvolte din
punct de vedere economic și democratic, în paralel cu promovarea stabilității și
securității.
Acest ideal își are rădăcinile în experiența acumulată datorită tulburărilor
manifestate pe continentul european în anii interbelici, a distrugerilor cauzate de Al
Doilea Război Mondial și a optimismului care a început să se manifeste în perioada de
după război.
Pacea și stabilitatea constituie premisele unei economii prospere, reciproca fiind în
egală măsură valabilă. Raționamentul țărilor fondatoare ale Uniunii Europene s-a bazat
pe logica faptului că integrarea economiilor din Europa Occidentală ar preveni
războiul și ar crea pace, stabilitate și prosperitate pentru toți cetățenii,
pretutindeni în Europa

Prima extindere a CE (1973)

La o prima privire asupra tratatelor fondatoare ale Conisliului Europei se poate
constata că Marea Britanie este cea mai notabilă absență în rîndul membrilor CEE. Marea
Britanie se percepea pe sine ca o putere mondială în perioada postbelică, în
continuarea unei epoci trecute în care fusese un mare imperiu.
Marea Britanie nu s-a alăturat celor 6 state europene în 1957 pentru că dorea să fie
independentă și sub nici o formă sub dominația franceză care se prefigura pe
continentul european. Marea Britanie nu era împotriva cooperării, ci era precaută la o
apropiere prea mare ca aceea declarată de Monnet și mai ales nu dorea o cooperare
condusă de francezi.
 Marea Britanie, Irlanda și Danemarca devin membri ai CE în ianuarie 1973. În urma
acestei prime extinderi, Comunitatea Europenă este alcătuită din 9 membri. Ca
performanță economică, cele trei noi membre, au scăazut media CE de până atunci. Este
vorba în primul rând de Irlanda, care era o țară relativ săracă și Marea Britanie, care
era pe o pantă descendentă, economic vorbind, în perioada postbelică.

Decât Charles de Gaulles, alte state membre şi Comisia Europeană credeau că, odată ce
Marea Britanie ar fi devenit stat membru, ea ar fi constituit un pol opus la
pretenţiile de supremaţie ale francezilor, lucru de altfel de dorit. Cu alte cuvinte:
atitudinea statelor membre a fost marcată de conflictele dintre viziunile privind
felul în care avea să se dezvolte CE pe viitor. Potenţiala calitate de membru a Marii
Britanii a fost văzută ca un factor care putea consolida sau, dimpotrivă, zdruncina
propria poziţie în această chestiune, şi nu ca o problemă de sine stătătoare.

A doua extindere 1981

Este un val mic de extindere, cu o singură țară, Grecia. Ea ceruse asocierea la
Consiliul Europei încă din 1959. Inițial, a fost respinsă datorită faptului că economia
sa era subdezvoltată în comparație cu cei șase.
Grecia iese din criză coloniala prin întoarcerea la putere a lui Constantin
Karamanlis, care a avut rolul istoric de a superviza reîntoarcerea la democrație.
Negocierile dintre Consiliul Europei și Grecia au fost începute în 1976. Grecia nu
era o țară bogată, dimpotrivă. Turismul nu reprezenta nici pe departe ceea ce
reprezinta azi ca și contribuție la venitul național. Grecia devine membră a CE în 1981.

A treia extindere 1986

Este vorba despre valul alcătuit din cele doua țări iberice: Spania și Portugalia.
Ambele ceruseră asociere încă din 1962. Abia din 1970, respectiv 1973, cele doua țări
obțin statutul de comerț preferențial cu Consiliul Europei, constând în scutirea de
taxe și tarife la exportul din aceste țări către țările comunitare.
Dupa înlaturarea regimurilor dictatoriale a fost luata în considerare aplicația celor
doua state iberice.
Consiliul Europei a încurajat procesele de democratizare în ambele țări. Negocierile
de aderare a Spaniei și Portugaliei au fost demarate în anii 1978- 1979. Ele devin
membre ale CE în 1986. Prin aceasta s-a ajuns la dublarea membrilor CE și aceasta a
avut drept consecințe: creșterea influenței CE în lume (devenise cel mai mare bloc
comercial din lume); complicarea procedurilor decizionale în organismele politice;
reducerea influenței Frantei și Germaniei; schimbarea echilibrului economic în
interior – prin intrarea unor țări mai puțin dezvoltate – Grecia (1981), Spania,
Portugalia (1986). În opinia multor europeni, era timpul pentru suspendarea extinderii
și pentru adâncirea integrării

Un element comun propriu tuturor valurilor de extindere de până acum este faptul că
toate au avut loc în contextul aprofundării procesului de integrare. Să ne amintim
doar de Planul Werner şi de instituirea Cooperării Politice Europene (PEC) din 1969,
de Actul Unic European din 1987 şi de Tratatul de la Maastricht din 1992. Atât despre
decursul şi factorii determinanţi ai valurilor de extindere trecute.

A patra extindere 1995

A patra extindere a Uniunii Europene are un caracter aparte față de celelalte trei
care au precedat-o: este vorba despre extinderea CEE cu 3 țări bogate, al caror Produs
Intern Brut depășea semnificativ media PIB-ului țărilor UE la acel moment.
De asemenea, mai este distinct acest val și prin faptul că este primul val post-1989,
când Zidul Berlinului a reunit estul și vestul Europei. Toate cele trei țări care au
intrat in UE în 1995 – Austria, Finlanda, Suedia – erau țări neutre, care în sfârșit
au putut să iși manifeste liber opțiunea pentru intrarea în Comunitîțile Europene.
Intrarea lor a avut consecințe în ce privește interesul dat de Consiliul Europei
pentru estul Europei și o strângere a relațiilor economice dintre CE și aceste țări.

A cincea extindere expansiune

Un pretext substanţial pentru iniţierea valului de extindere din 2004 a fost căderea
regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est, precum şi procesele de
transformare demarate în aceste ţări; în acelaşi timp, nu au putut fi trecute cu
vederea problemele economico-sociale destul de îngrijorătoare din această zonă,
probleme care au rezultat în dorinţa de înţeles de a capta ajutorul şi susţinerea
statelor occidentale. Prima extindere a Uniunii Europene în est a fost plănuită pentru
1 mai 2004. Negocierile de aderare au fost închise definitiv pentru toate statele. Au
aderat: Polonia ,Slovenia , Ungaria ,Malta ,Cipru ,Letonia ,Estonia ,Lituania ,Cehia ,
Slovacia .

Să ne întoarcem acum la ce a rămas din istoria extinderii către est. Ajungem aşadar în
anul 2004 – în ziua de 1 mai –; în această zi, cele zece ţări candidate au devenit în
mod oficial membre ale UE, cu toate drepturile şi obligaţiile pe care le implică acest
statut. A fost, fără îndoială, o zi istorică pentru UE, o zi în care Uniunea nu numai
că a crescut de la 15 la 25 de state membre, ci în care s-a schimbat fundamental.

A sasea extindere
La 1 ianuarie 2007, au aderat alte două state la Uniunea Europeană: România,
Bulgaria.
Bulgaria și România au încheiat negocierile de aderare la UE și au aderat împreună la
Uniunea Europeană în ianuarie 2007. Într-o ceremonie desfășurată la25 aprilie în
Luxemburg, România și Bulgaria, împreună cu țările membre ale UE, au semnat Tratatul de
aderare la Uniunea Europeană, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007. Acesta
prevăzuse însă clauze de salvgardare ce ar fi putut întârzia aderarea cu un an. Cele
mai problematice capitole au fost Justiția și Afacerile Interne și Politica în Domeniul
Concurenței.

A saptea extindere
La 1 iulie 2013, a aderat inca un stat la uniunea europeana Croatia

În ceea ce priveşte evoluţia extinderii în viitorul apropiat, statele cu statul

oficial de candidate sunt Turcia , Macedonia , Moldova, Serbia, Ucraina, Albania,
Muntenegru, Georgia .

Obiectivul esenţial exprimat în Acordurile Europene era de a impune o mare piaţă

europeană, care urma să cuprindă toate statele asociate, acestea din urmă trebuind să
se alinieze în acest sens cu celelalte state membre: ele urmau să adopte
reglementările pentru o piaţă internă şi să îşi restructureze economia naţională. În
acest scop, ţările asociate au primit sprijinul financiar al UE în cadrul a diverse
programe.
Extinderea poate să fie un catalizator pentru rezolvarea unora din problemele Europei
aflate încă în suspensie. Ea poate să ne ofere dinamismul necesar pentru a face un
salt înainte.
Începând cu sfârșitul lui 2009, temerile investitorilor cu privire la criza datoriilor
suverane și creșterea datoriei publice guvernamentale la nivel mondial, împreună cu un
val de deteriorare a ratingului datoriilor suverane a câtorva state europene.
Preocupările sau intensificat la începutul lui 2010 și ulterior , a devenit din ce în
ce mai dificil sau chiar imposibil ca datoria unor state ca Grecia, Irlanda și
Portugalia sa fie refinanțate.
Concluzie - procesul de aderare a jucat un rol foarte important în dezvoltarea Uniunii
Europene și sporirea influenței sale pe continentul european, dar în același moment,
valurile de extindere abundente din sec. XXI, au și dus la stagnarea economiei și
acutizarea crizei financiare. Extinderea a fost urmată de un efect paradoxal, de
dezvoltare dar în același moment de recesiune.

Integrarea economică regională este un factor care contribuie la ascensiunea

globalizării, deoarece creează condiţii pentru circulaţia liberă a mărfurilor,
serviciilor, capitalului, forţei de muncă şi duce la intensificarea interdependenţei
economice a ţărilor, la crearea unei pieţe mondiale unice. Pe de altă parte, integrarea
regională asigură participanţilor la acest proces un regim economic şi comercial
preferenţial, ce atenuează anumite instrumente regulatorii universale (de exemplu,
regimul comercial unic promovat de OMC) .
Evoluţia contemporană a relaţiilor economice internaţionale poate fi caracterizată prin
tendinţe contradictorii: de unificare şi, totodată, de dezbinare. Vectorul centripet al
mişcării este reflectat de procesul de globalizare; vectorul centrifug – de integrare
regională și apropiere a ţărilor vecine .
Pe site-ul MIEPO, se accentuează asupra faptului precum că, dintre statele CSI,
Moldova are unul dintre cele mai liberalizate regimuri de comerț. Republica Moldova a
semnat un șir de acorduri de comerț bilaterale și multilaterale, inclusiv Acordul
privind Zona de Comerț Liber din cadrul CSI, Acordul de Comerț Liber cu Europa Centrală,
Zona de Comerț Liber, Aprofundat și Cuprinzător cu Uniunea Europeană .
Teoria clasică a comerţului internaţional demonstrează că atunci când ţările se
specializează în anumite ramuri în care au un avantaj comparativ acestea trebuie să
obţină beneficii din comerţul exterior. În acelaşi timp, cum s-a dovedit pentru ţările
mici, dependenţa de un număr limitat de industrii, produse, sau de anumite pieţe poate
avea uneori consecinţe fatale, situație care vizează nemijlocit și economia Republicii
Moldova. Atunci când preţurile mondiale scad pentru anumite produse, sau cererea scade
pentru anumite mărfuri sau din partea anumitor pieţe, fluctuaţiile de intrări de
capital pot destabiliza situaţia economică din ţară].
În studiile empirice de specialitate sunt utilizaţi diverşi indicatori care permit
evaluarea specializării internaționale a unei ţări. Unul din aceşti indicatori este
indicele Lafay (1992) care măsoară avantajul comparativ al unei ţări în exportul de
bunuri, comparând balanţa comercială pentru bunul respectiv cu nivelul general al
balanţei comerciale. Indicele măsoară contribuţia fiecărei grupe de produse la
normalizarea balanţei comerciale. Astfel o valoare pozitivă a indicelui relevă un
avantaj comparativ, iar creşterea acestuia – un nivel superior de specializare. Din
contra o valoare negativă denotă un dezavantaj comparativ.
Un alt indicator utilizat pentru analiza potenţialului de export este indicele
avantajului comparativ relevat (ACR) dezvoltat de Bela Balassa (1965). Calculul ACR
poate scoate în evidenţă câteva aspecte:
- RCA indică dacă o ţară este în proces de extindere a produselor în care aceasta are
un potenţial comercial, sau din contra, situaţiile în care numărul de produse care pot
fi exportate competitiv este static sau în scădere;
- Acesta poate oferi, de asemenea, informaţii utile privind perspectivele comerciale
cu potenţialii parteneri. Ţările cu profiluri similare ale ACR este mai puţin probabil
să aibă mare intensităţi comerciale bilaterale cu excepţia cazului în care se dezvoltă
comerţul intraindustrial. Acest indicator poate lua valori superioare sau inferioare
lui 1. Dacă valoarea indicelui este mai mare decât 1 este relevat un avantaj
comparativ pentru sectorul sau produsul respectiv şi din contra o valoare inferioară
unităţii reflectă un dezavantaj comparativ . Organizația de Atragere a Investițiilor și
Promovare a Exportului din Moldova are misunea de a contribui, în mod sustenabil, la
dezvoltarea economică a Republicii Moldova, prin consolidarea competitivităţii
companiilor ce activează sau care intenţionează să-şi iniţieze activitatea pe
teritoriul Republicii Moldova, în ceea ce ţine de diversificarea pieţelor, creşterea
exporturilor şi dezvoltarea proiectelor investiţionale pe teritoriul ţării, în
conformitate cu priorităţile Ministerului Economiei. La fel, în Strategia de atragere
a investiţiilor şi promovare a exporturilor pentru anii 2006-2015, se menționează că
eliminarea tendinţelor negative în sfera comerţului exterior este sarcina primordială a
Guvernului. Problema principală rămîne a fi ridicarea eficienţei producerilor existente
şi îmbunătăţirea continuă a nivelului calităţii, însuşirea noilor tipuri de producţie şi
servicii, precum şi diversificarea structurii exporturilor. Iar, pentru a asigura o
creştere stabilă a exporturilor trebuie atrase investiţii calitative considerabile în
domeniile de activitate capabile să ofere producerea mărfurilor şi prestarea
serviciilor înalt competitive şi solicitate pe pieţele de desfacere externe.
Este semnificativ de subliniat că autorii studiului “ Impactul Acordului de Liber
Schimb Aprofundat și Cuprinzător între Republica Moldova și Uniunea Europeană asupra
sectorului agroalimentar moldovenesc” susțin că prin crearea ZLSAC, UE nu vrea să
invadeze piața moldovenească a produselor agroalimentare, dar încearcă să apropie
economia Moldovei de standardele comunitare. Totodată, ZLSAC nu va conduce la
distrugerea producătorilor agricoli autohtoni prin deschiderea unei vaste piețe de
produse agroalimentare. Aceasta va spori concurența și-i va motiva pe aceștia să se
modernizeze, să producă mai eficient și mai calitativ.
9.3 Evoluția Comerțului Exterior al Republicii Moldova cu Uniunea Europeană
Republica Moldova în formarea politicii economice și de comerț se bazează pe principii
liberale și ca rezultat al poziţiei geografice favorabile, totodată avînd în vedere
lipsa resurselor naturale, în special de combustibil, energie, şi de piaţă internă
limitată. Liberalizarea comerţului a fost unul dintre principalele domenii ale
reformei al economiei moldovenesti, care a fost pus în aplicare în 1992.
Publicaţia statistică ”Comerţul exterior al Republicii Moldova în anii 2001-2010”
accentuează că comerţul exterior reprezintă o parte importantă a activităţii externe a
oricărei ţări şi în mare măsură determină nivelul ei de dezvoltare. El este menit să
contribuie la stabilirea relaţiilor politice şi economice reciproc avantajoase cu
ţările partenere. În acelaşi timp, toate ţările tind spre protejarea intereselor
economiei naţionale pe pieţele externe şi interne. De aceea, pretutindeni activităţii de
comerţ exterior i se atribuie o mare importanţă, fiind un obiect de reglare din partea
statului, proces imposibil de realizat fără o informaţie oportună şi veridică privind
rezultatele comerţului exterior.
Odată cu destrămarea URSS şi crearea statului independent Republica Moldova, a apărut
necesitatea reorientării relaţiilor de export/import sau, a creării unor noi relaţii
externe, cu alte state decît cele din fostul bloc socialist. Păşind pe calea tranziţiei
spre economia de piaţă, Moldova a fost influenţată negativ de dependenţa mult prea
puternică de pieţele din Est, fapt ce produce instabilitatea preţurilor şi a cadrului
juridic cu partenerii tradiţionali din ex-URSS. În condiţiile existente, o importanţă
deosebită o are reorientarea şi restructurarea relaţiilor economice internaţionale ale
Republicii Moldova. Cel mai apropiat mare nucleu de dezvoltare fiind Uniunea Europeană,
relaţiile cu statele ei membre au o deosebită importanţă pentru Moldova.
Economia Republicii Moldova poate fi caracterizată ca fiind agro-industrială.
Agricultura contribuie cu 16% la crearea Produsului Intern Brut, iar evoluțiile
acestui sector în ultimii ani indică un curs ascendent al ponderii acesteia în
dezvoltarea economică a țării. În sectorul agroindustrial lucrează aproximativ 1,3
milioane de persoane. Republica Moldova este o ţară net exportatoare de produse
agroalimentare, iar agricultura generează aproape jumătate din veniturile de export
ale ţării. Însă balanţa ei comercială este în scădere [132, p. 234]. Așa după cum se
atestează pe site-ul oficial al Biroului de Statistică a Republicii Moldova,
statisticile comerţului exterior de mărfuri în Republica Moldova se realizează în baza
recomandărilor Comisiei de Statistică a ONU (International Merchandise Trade
Statistics – Concepts and Definitions, Series M No. 52, Rev. 2) şi legislaţiei
EUROSTAT (Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1172/95 – EXTRASTAT) privind comerţul
internaţional de mărfuri cu ţările - terţe şi Regulamentul Comisiei (CE) nr. 1917/2000
privind implementarea Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1172/95. Republica Moldova,
ca orice altă ţară, îşi exercită dreptul său de a solicita conformitatea produsele
importate cu standardele obligatorii pe care aceasta le adoptă pentru protecţia
sănătăţii, siguranţa populaţiei şi prezervarea mediului înconjurător. Desigur, standarde
obligatorii nu trebuie să fi e aplicate într-o manieră care să creeze obstacole
inutile în calea comerţului exterior. Pentru asigurarea conformităţii cu standardele
naţionale, autorităţile vamale la importul mărfurilor solicită Certificate de
conformitate, eliberate de instituţiile naţionale acreditate în acest domeniu.
Nomenclatorul mărfurilor supuse certifi cării obligatorii este aprobat de Guvernul
Republicii Moldova prin HG nr.1469 din 30.12.2004 privind aprobarea Nomenclatorului
produselor din domeniul reglementat, supuse certificării conformităţii obligatorii.
Aprobarea și implementarea Strategiei cu privire la atragerea investițiilor şi
promovarea exportului pentru anii 2016-2020 [78, p. 2-8].
În scopul creării unor condiții favorabile de atragere a investiţiilor în economia
Moldovei şi asigurării promovării eficiente a exporturilor de mărfuri şi servicii
autohtone, Ministerul Economiei a elaborat Strategia naţională de atragere a
investiţiilor şi promovare a exporturilor pentru anii 2016-2020 şi a Planului de
acţiuni pentru implementarea acesteia, aprobată prin Hotărîrea Guvernului nr.511 din 25
aprilie 2016, document strategic ce reflecta viziunea statului asupra dezvoltării
acestui domeniu.
Strategia se axează pe atragerea investițiilor străine directe în sectoarele economiei
orientate spre export și vine să faciliteze implementarea angajamentelor asumate de
Guvern în cadrul Acordului de Asociere cu UE. Totodată, Strategia atrage o atenție
specială investițiilor locale, îmbunătățiri climatului de afaceri, dezvoltării și
integrării internaționale a IMM-urilor. În acest context, IMM-urile ar putea deveni
subcontractanți (prestatori de materii prime, părți-componente, servicii de
logistică/instruire/catering.) ai întreprinderilor mari (inclusiv, a acelor care
beneficiază de investiții străine directe) și ar putea să exporte. În acest moment,
sprijinul pentru implementarea acestei strategii vine de pe următoarele filiere:
- ENPARD: Uniunea Europeană va acorda Republicii Moldova în perioada 2014-2020 o
alocare de 120 de milioane de euro pentru agricultură și dezvoltare rurală, în cadrul
programului ENPARD, un program destinat țărilor Parteneriatului Estic care vizează
creşterea competitivităţii produselor agricole, modernizarea mediului rural şi
dezvoltarea marketingului în sectorul agroalimentar.
- Banca Europeană pentru Investiții: 37,5 mln euro (“Filiera vinului”) + 100 mln
euro (“Grădina de Fructe”) linii de credit;
- Banca Mondială: strategia parteneriatului de ţară, 78 mln euro;
- Fondul Internațional pentru Dezvoltare Agricolă (IFAD), 23,5 mln euro;
- SUA (USAID + Fondul ”Provocările Mileniului Moldova”), 160 mln euro;
- Polonia, linie de credit 100 mln euro.
Producătorii agricoli în Republica Moldova au mai multe probleme din acest punct de
vedere. Fondurile UE (ENPARD) li se disbursează post-investiție. Fermierii moldoveni
din toate sectoarele (dar mai ales în cel horticol și zootehnic / carne și preparate)
sunt subcapitalizați.
9.4. Acordului de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător dintre Republica Moldova și
Uniunea Europeană: Avantage și dezavantage
Uniunea Europeană de astăzi este rezultatul unui proces de integrare şi extindere
aflat în continuă evoluţie, proces care a contribuit la stabilitatea, dezvoltarea și
prosperitatea întregii Europe, reprezentând, astfel, unul dintre cele mai importante
fenomene pe care lea cunoscut continentul european. Dacă iniţial procesul de integrare
urmărea prezervarea păcii şi eliminarea pericolului unui nou război, ulterior s-au
evidenţiat numeroase avantaje ale creşterii cooperării între statele europene. Prin
instituirea unei pieţe comune şi prin apropierea treptată a politicilor economice ale
statelor membre s-a urmărit promovarea unei dezvoltări armonioase a activităţilor
economice, o creştere durabilă şi echilibrată, o stabilitate crescândă, o creştere
accelerată a nivelului de trai şi relaţii mai strânse între statele membre.
Ţinînd cont de faptul că în următorii 10-15 ani, aproximativ 90% din cererea mondială
va fi concentrată în afara UE, una dintre priorităţile-cheie ale Uniunii o reprezintă
sporirea accesului pe pieţele extracomunitare. Începând din 2006, patru Comunicări ale
Comisiei Europene evidenţiază priorităţile UE în ceea ce priveşte politica sa
comercială. Comunicarea „Europa globală, concurând în lume” a fost urmată în 2010 de
Strategia Europa 2020 şi Comunicarea „Comerţ, creştere şi afaceri internaţionale.
Politica comercială – compo.entă-cheie a strategiei Europa 2020”, iar în 2012 de
Comunicarea „Comerţ, creştere şi dezvoltare”
Ca entitate, UE deține cea mai ridicată pondere în comerţul internaţional cu bunuri (33%
din total în 2013, dacă ţinem cont şi de schimburile intracomunitare şi 15,4% dacă
excludem comerţul intracomunitar), în pofida diminuării treptate a acestei cote. Având
în vedere doar schimburile extracomunitare, liderul de piaţă este urmat de China
(13,8%), care a devansat în 2013 pentru prima dată SUA (13%)
Pornind de la literatura de specialitate şi acordurile UE încheiate/în curs de
negociere, apreciem că acestea se pot înscrie în şapte mari categorii:
(1) acorduri de liber schimb clasice, cu Mexic şi Republica Africa de Sud din 2000 şi
Chile din 2002;
(2) acorduri care prevăd participarea unor ţări la Piaţa unică, inclusiv prin
mobilitatea forţei de muncă dar excluzând politica agricolă comună (ţările Zonei
Economice Europene: Islanda, Norvegia, Liechtenstein);
(3) acorduri de uniune vamală excluzând agricultura şi mobilitatea forţei de muncă
(Turcia din 1996);
(4) acorduri speciale cu „microstate” europene, Andorra, Monaco, San Marino;
(5) acorduri comerciale cu partenerii care intră sub incidenţa politicii europene de
vecinătate – Acorduri de asociere, care includ şi componenta unor Zone de liber
schimb aprofundate şi cuprinzătoare - ZLSAC (după cum este și cazul Republicii
Moldova);
(6) acorduri comerciale cuprinzătoare, din „noua generaţie” (cum sunt cele încheiate
recent cu Coreea de Sud, Singapore, Canada, dar şi cele aflate în derulare cu SUA,
Japonia, Malaysia, Vietnam, Thailanda, India, Mercosur);
(7) acordurile de parteneriat economic, cu ţări din Africa-Caraibe-Pacific
Republica Moldova a început relaţiile sale cu UE după 27 august 1991 în calitate de
succesor al URSS, ca şi alte foste republici sovietice. La 20 iulie 1992 Comisia
propune semnarea acordurilor de parteneriat şi cooperare cu noile state independente,
apărute în urma destrămarii URSS. Negocierile în acest scop au început cu mai multe
ţări ale CSI, dar nu şi cu Moldova.
În ceea ce privește Acordul de comerţ liber RM-UE, acesta presupune liberalizarea
graduală (până la 10 ani din momentul semnării) a comerţului cu bunuri şi servicii,
libera circulaţie a forţei de muncă, reducerea taxelor vamale, barierelor tehnice şi
netarifare, abolirea restricţiilor cantitative şi armonizarea legislaţiei RM la Acquis
UE. Astfel, ZLSAC este parte a Acordului European de Asociere şi aduce beneficii
suplimentare economice pentru Republica Moldova.
Spre deosebire de regimul comercial RM-UE (ATP) care era un regim unilateral acordat
de UE pe un termen limitat – ZLSAC va fi un acord multilateral încheiat pe o perioadă
nelimitată, oferind beneficii la export mai mari decît ATP şi o previzibilitate pe
termen lung pentru afaceri şi investiţii.
În perioada 31 mai - 2 iunie 2010, a avut loc Misiunea de evaluare a Comisiei Europene
privind ZLSAC. În cadrul acestei misiuni de evaluare, experţii Comisiei Europene (CE)
au avut drept scop obţinerea unei imagini clare a capacităţilor instituţionale şi
legislative de negociere şi implementare a ZLSAC pe cîteva sectoare primordiale,
precum: măsurile sanitare şi fitosanitare; comerţul cu bunuri şi servicii; barierele
tehnice, tarifare şi netarifare; drepturile de proprietate intelectuală; achiziţii
publice, facilitarea comerţului; administrarea vamală; servicii financiare şi
concurenţă. Ca urmare a Misiunii de evaluare, CE a prezentat recomandările oficiale la
data de 26 octombrie 2010. În baza recomandărilor respective, Ministerul Economiei, în
calitate de organ coordonator al procesului de pregătire pentru lansarea viitoarelor
negocieri pe ZLSAC a consolidat eforturile în comun cu toate instituţiile naționale
responsabile şi experţii CE de Rang Înalt din cadrul instituţiilor nominalizate, a
elaborat Planul de Acţiuni pentru realizarea Recomandărilor Comisiei Europene pentru
instituirea Zonei de Liber Schimb Aprofundat şi Cuprinzător dintre Republica Moldova
şi Uniunea Europeană