5.

Politicile comune ale Uniunii Europene

Pentru a pune în aplicare politicile UE, instituţiile europene adoptă acte legislative în
conformitate cu normele şi procedurile decizionale stabilite în Tratate. În general, Comisia
Europeană propune actele legislative, care sunt ulterior adoptate de Consiliu şi de Parlamentul
European. Cele trei proceduri principale sunt consultarea, avizul conform şi codecizia.
Cetăţenii au şi ei un cuvânt de spus în elaborarea politicilor comunitare.
La începutul anilor 2000, Comisia a lansat o amplă iniţiativă pentru a face procesul
decizional mai transparent, mai eficient şi mai democratic. Scopul acestei iniţiative este de a
aduce instituţiile europene mai aproape de cetăţeni.
Chiar dacă statele UE sunt atât de diferite, la baza întregii construcţii europene a stat
voinţa de a lucra împreună, pe baza unor interese comune. Acestea au condus la convingerea că
în unele domenii se pot obţine rezultate mult mai bune la nivel european decât la nivel naţional.
Uniunea îşi atinge scopurile prin intermediul:
- politicilor comune, în domeniul agriculturii – PAC, al Uniunii Economice şi Monetare,
pescuitului, transporturilor, mediului înconjurător, comerţului exterior, competiţiei, dezvoltării
regionale, energiei, uniunii vamale;
- programelor comune, în cercetare-dezvoltare, telecomunicaţii, coordonarea programelor
naţionale de dezvoltare ale statelor membre în scopul asigurării coeziunii economice şi sociale,
a politicilor sociale. Astfel s-a ajuns ca politicile comune tuturor statelor membre, să fie
elaborate şi adoptate de instituţiile comunitare pentru a fi aplicate pe întreg teritoriul Uniunii.
De multe ori, asfel de politici comune răspund şi unui principiu fundamental al construcţiei
europene, acela al solidarităţii şi coeziunii. Existenţa politicilor comune conferă unicitate UE,
pentru că demonstrează acceptarea cedării unei părţi a suveranităţii statelor membre catre
instituţiile europene.
Politicile comune reprezintă un ansamblu de reguli, măsuri, linii de conduită propuse
şi/sau adoptate de instituţiile comunitare. Politicile comune apar şi se dezvoltă în măsura în care
guvernele – părţi contractante într-un tratat – consideră că interesele particulare ale statelor
membre sunt astfel mai bine reprezentate decât prin politicile naţionale.
Deşi distincţia între politici comune sau comunitare nu este foarte uşor de făcut,
majoritatea autorilor sunt de acord că politicile comune sunt cele care înlocuiesc un număr de
elemente esenţiale ale politicilor naţionale, în vreme ce politicile comunitare sunt cele care
susţin şi completează politicile naţionale.
Formele diferite pe care le îmbracă acţiunile Uniunii relevă în fapt existenţa a două
modalităţi concrete de exercitare a competenţelor UE, respectiv substituirea şi armonizarea.
Prima modalitate este asimilată noţiunii de „politici comune”, prin intermediul cărora
competenţele naţionale sunt transferate Uniunii, în vreme ce a doua modalitate are în vedere
menţinerea competenţelor în plan naţional, pe fondul apropierii legislative, în diferite domenii
punctuale.
În realitate însă lucrurile sunt mult mai complicate, în practică în legătură cu modul de
exercitare al competenţelor putând fi identificate şi alte categorii de relaţii care se stabilesc între
UE şi statele membre: de coordonare (situaţie în care se menţine dreptul naţional, iar dreptul
comunitar nu acţionează decât în sensul reducerii diferenţelor de abordare), de coexistenţă
(precum în cazul pieţelor publice, în cazul cărora dreptul naţional şi cel comunitar, deşi
acţionează în aceeaşi direcţie, îndeplinesc funcţii diferite) etc.
În plus, în cadrul unei politici comune pot fi identificate şi elemente care ţin de domeniul
armonizării legislative (în cazul PAC, circa o treime din cele 282 de directive de armonizare
prevăzute în Cartea Albă, privind realizarea pieţei unice, vizau sectorul agroalimentar –
directive privind controlul veterinar sau fitosanitar, privind utilizarea coloranţilor etc. şi vizau în
principal armonizarea legislativă).
UE îşi exercită competenţele se află sub incidenţa a trei principii fundamentale care sunt
specificate în articolul 5 din Tratatul privind UE. Delimitarea competenţelor UE facilitează în
mare măsură aplicarea adecvată a acestor principii:
● principiul atribuirii: Uniunea dispune numai de competenţe care îi sunt atribuite prin
tratate.
Astfel Uniunea are competenţa exclusivă în următoarele domenii:
1. Uniunea vamală;
2. Stabilirea normelor privind concurenţa necesare funcţionării pieţei interne;
3. Politica monetară pentru statele membre a căror moneda este euro;
4. Conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul;
5. Politica comercială comună;
● principiul proporţionalităţii: exercitarea competenţelor UE nu poate depăşi ceea ce este
necesar în vederea atingerii obiectivelor tratatelor. UE partajează competenţele cu statele
membre în domenii ca:
1. Piaţa internă;
2. Politica socială, pentru aspectele definite în Tratatul privind funcţionarea UE;
3. Coeziunea economică, socială şi teritorială;
4. Agricultura şi pescuitul;
5. Mediul;
6. Protecţia consumatorului;
7. Transporturile;
8. Reţelele transeuropene;
9. Energia;
10.Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie;
11.Obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, pentru aspectele
definite în Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
● principiul subsidiarităţii: pentru competenţele partajate, UE poate interveni numai dacă
este în măsură să acţioneze în mod mai eficace decât statele membre. În acest fel statele membre
î i coordonează politicile economice, politicile de ocupare a forţei de muncă și politicile sociale
în cadrul Uniunii. În acest scop, Uniunea adoptă măsuri şi, în special, orientările generale ale
acestor politici. Statelor membre a caror moneda este euro li se aplica dispozitii speciale.
Uniunea este competentă de a sprijini, coordona sau completa acţiunea statelor membre în
următoarele domenii:
1. Protectia şi îmbunătăţirea sănătaţii umane;
2. Industria;
3. Cultura;
4. Turismul;
5. Educaţia, formarea profesională, tineretul şi sportul;
6. Protecţia civilă;
7. Cooperarea administrativă.
Prin politicile comune se susţine atât integrarea economică, cât şi cea politică, adâncirea
procesului de integrare, care vizează în principal economiile statelor membre, depinzând însă în
cele din urmă de deciziile politice ale acestora. În mod progresiv, trecând prin uniunea vamală,
piaţa unică, uniunea economică şi monetară, adâncirea procesului de integrare deschide
economiile statelor participante către schimburile comerciale şi concurenţa internaţională.
Opţiunile privind modalităţile concrete prin care pot fi atinse obiectivele comune pot trece de la
cele care susţin întărirea cooperării interguvernamentale (ceea ce nu presupune o pierdere de
suveranitate) la cele privind integrarea supranaţională (care implică existenţa unui număr
important de politici comune şi, deci, gestionarea în comun a suveranităţii).
Pe măsură ce economiile naţionale se deschid către exterior, parametrii lor interni suferă
modificări care necesită introducerea unor noi reglementări privind investiţiile străine, regimul
fuziunilor şi achiziţiilor etc. Toate aceste mutaţii interne ating de o manieră decisivă
comportamentul actorilor economici, fie ele firme multinaţionale, private sau de stat, actorii
instituţionali constituindu-se în grupuri de interes puternice ce vor interveni în procesul
decizional pentru a-şi apăra şi promova propriile interese. Apare astfel cu evidenţă relaţia
puternică care se creează între elita politică şi cea economică, cea dintâi fiind important să
manifeste deschidere şi spirit vizionar, astfel încât să nu se transforme într-o frână pentru
procesul de integrare. Politicile comune sunt rezultatul negocierilor realizate între diferitele părţi
implicate în procesul de integrare (guvernele statelor membre, grupuri de interes, instituţii
comunitare etc.). Deciziile privind politicile comune fundamentale, care pun problema
renunţării la anumite atribute ale suveranităţii, sunt luate de guvernele participante şi înscrise în
tratatele semnate de fiecare din statele membre, iar ulterior ratificate de parlamentele naţionale.
Deciziile privind politicile comune derivate, inclusiv liniile directoare şi actele juridice bazate
pe tratate, sunt de regulă luate de instituţiile comune stabilite prin tratate, respectându-se
procedurile prevăzute de acestea. Formularea politicilor comune de către instituţiile comune
trebuie să răspundă în mod clar unor nevoi comune, să urmărească atingerea unor obiective
comune şi să servească, în acelaşi timp, unor interese comune.
Politicile pot fi clasificate în:
● politici comune orizontale (numite uneori şi politici „generale”) – care afectează
în mod egal condiţiile generale ale economiei şi societăţii statelor membre, ca de exemplu,
politica socială, în domeniul concurenţei, mediului etc.
● politici comune sectoriale – care vizează numai anumite sectoare ale economiei
statelor membre, în special industria, agricultura, transporturile, energia etc.
● politici comune externe – care vizează relaţiile UE / statelor membre cu terţe ţări,
precum politica comercială sau politica de ajutor în sprijinul dezvoltării.
În cadrul UE, rolul principal în formularea politicilor revine Comisiei, care este singura
abilitată să iniţieze legi noi, să asigure respectarea Tratatelor, şi faptul că „spiritul” acestora se
regăseşte în reglementări şi politicile adoptate.
De regulă, propunerile venite din partea Comisiei suferă modificări ca urmare a
intervenţiilor făcute prin intermediul grupurilor de lobby, a guvernelor naţionale, a presiunilor
externe sau a dezbaterilor din cadrul Consiliului de Miniştri şi Parlamentului European.
Ciclul politic al politicilor UE constau din următoarele etape:
1. Identificarea problemelor şi stabilirea agendei (a priorităţilor). Înainte ca orice
alegere politică să fie făcută este necesară identificarea problemei de rezolvat. Identificarea
problemei se va face diferit în funcţie de valorile economice, sociale şi ideologice specifice
momentului respectiv, dar şi în funcţie de modul de implicare al guvernelor. După identificarea
problemelor prioritare, se va realiza o ordonare a acestora în funcţie de nivelul lor de interes
public şi politic.
2. Formularea politicilor. Odată ce o nevoie sau o problemă au fost identificate,
apare necesar a fi formulat un răspuns şi găsită o soluţie. Acest lucru implică un plan, un
program care să-şi propună acest lucru, ceea ce implică existenţa unor legi noi şi a unor resurse
financiare corespunzătoare (a unor alocări bugetare distincte). Abordarea logică şi cuprinzătoare
implică, anterior acestui proces, realizarea unor analize metodologice şi raţionale prin care să fie
studiate cauzele şi dimensiunile problemei respective, precum şi costurile şi beneficiile
implicate. În realitate însă, acest lucru se întâmplă arareori, iar cele mai multe politici se aplică
intuitiv, fie ca rezultat al conjuncturilor politice, fie ca răspuns la diferitele semnale transmise de
către opinia publică.
3. Legitimarea. Pentru a putea deveni funcţionabile, politicile trebuie să se bazeze
pe un suport legal, dar şi pe recunoaşterea publică. Cu certitudine, într-un sistem politic
democratic, bazat pe respectarea regulilor de drept, cu o guvernare realizată pe baza unor seturi
de reguli reciproc acceptate şi faţă de care toţi cetăţenii sunt în mod egal subiecţi, există puţine
semne de întrebare în ceea ce priveşte autoritatea guvernului de a face sau de a implementa
politici.
4. Implementarea. Politicile, oricât de genial ar fi concepute, rămân simple vorbe
dacă nu sunt implementate corespunzător şi apoi aplicate şi respectate ca atare. De regulă, acest
lucru înseamnă nu numai legi şi reglementări noi sau instrucţiuni pentru funcţionarii publici care
le vor aplica, dar şi informarea cetăţenilor afectaţi de noile politici. Elementele respective
transformă acest moment în cel mai dificil din întreg ciclul politic.
5. Evaluarea, care reprezintă momentul final al ciclului politic, în care se determină
modul în care o lege sau o politică a fost pusă în aplicare. Momentul devine greu de transpus în
practică în cazul în care nu au fost stabilite scopuri specifice de la bun început sau dacă nu au
fost realizate raportări corecte privind rezultatele politicilor. Astfel, în multe situaţii este
aproape imposibil de ştiut ce acţiuni au fost realizate şi cu ce consecinţe sau dacă rezultatele au
fost corect raportate. Evaluarea devine extrem de utilă în cazul în care se porneşte de la premisa
că rezultatele politicilor pot fi identificate şi măsurate (integral sau parţial), astfel încât să fie
făcute ajustări (pe parcurs sau la finalul perioadei) sau chiar se poate renunţa la o anumită
politică în cazul în care nu se dovedeşte a fi eficientă. În cazul UE, evaluările sunt realizate atât
de către Comisie, Consiliul de Miniştri, Consiliul European, Parlamentul European, la care se
adaugă şi rapoarte ale statelor membre, ale grupurilor de interes sau ale consultanţilor
independenţi.
Presiunile economice venite dinspre statele membre, deşi vor influenţa deciziile şi
politicile comune ale Uniunii reprezintă condiţia necesară nu însă şi suficientă, elementul
esenţial, în cele din urmă, fiind reprezentat de acordul creat între elitele politice şi cele
economice, precum şi de existenţa unei viziuni comune în ceea ce priveşte viitorul.
Pentru a putea deveni funcţionabile, politicile trebuie să se bazeze pe un suport legal, dar
şi pe recunoaşterea publică. Cu certitudine, într-un sistem politic democratic, bazat pe
respectarea regulilor de drept, cu o guvernare realizată pe baza unor seturi de reguli reciproc
acceptate şi faţă de care toţi cetăţenii sunt în mod egal subiecţi, există puţine semne de întrebare
în ceea ce priveşte autoritatea guvernului de a face sau de a implementa politici.
Politicile, oricât de genial ar fi concepute, rămân simple vorbe dacă nu sunt implementate
corespunzător şi apoi aplicate şi respectate ca atare. De regulă, acest lucru înseamnă nu numai
legi şi reglementări noi sau instrucţiuni pentru funcţionarii publici care le vor aplica, dar şi
informarea cetăţenilor afectaţi de noile politici. Elementele respective transformă acest moment
în cel mai dificil din întreg ciclul politic.
Cu alte cuvinte, implementarea reprezintă un proces de interacţiune între momentul
stabilirii obiectivelor şi cel al adoptării măsurilor corespunzătoare de transpunere în practică a
acestora. Pentru că este însă iluzoriu să presupui că, odată ce un guvern a luat o decizie, ea va fi
şi automat transpusă şi respectată exact aşa cum a fost concepută (politicile pot fi reinterpretate
şi redefinite chiar şi în stadiul de implementare), acţiunile în sensul respectării deciziilor luate
sunt şi ele extrem de importante pentru reuşita întregului proces.
6.1. Politica agricolă comună (PAC)
Politica agricolă comună este unul din obiectivele de bază ale construcţiei europene, cu
repercusiuni directă asupra politicii comerciale a acesteia. Ea a constituit unul din cele mai
dificile capitole ale procesului de integrare economică.
Geografia şi climatul Europei îi permit să producă aproape orice tip de produse agricole,
este a fi liderul mondial în producţia de măsline, ulei, vin, whisky etc.
Condiţiile naturale şi de producţie variate, evoluţiile economice şi politice agricole diferite
s-au tradus în structuri de producţie diverse. Ca urmare, în momentul constituirii Comunităţii
Economice Europene, agricultura avea un aspect multiform, pe alocuri chiar contradictoriu.
Agricultura continuă şi astăzi să depindă, într-o mare măsură de condiţiile naturale,
climatice, de calitatea solului, ceea ce face ca volumul producţiei să difere la unele produse de
la un an la altul şi să fie diferite de la o ţară la alta. În decursul dezvoltării lor, ţările membre ale
Uniunii Europene au încercat fiecare în felul său să-şi rezolve problemele agricole.
6.1.1. Condiţiile şi necesitatea apariţiei PAC.
Prin formarea Comunităţii Economice Europene, statele membre şi-au propus
coordonarea eforturilor pentru promovarea dezvoltării economice şi ridicarea accelerată a
nivelului de viaţă, iar stabilirea unei pieţe comune şi apropierea progresivă a politicilor lor
economice au fost considerate direcţiile principale de acţiune. Discuţiile iniţiale s-au purtat
asupra includerii sau nu a agriculturii în procesul de integrare a pieţelor naţionale. Excluderea
beneficia de argumente teoretice. Un proces de integrare nu poate fi net avantajos decât dacă
economiile au structuri concurenţiale şi niveluri comparabile de dezvoltare. Agriculturile ţărilor
europene erau însă caracterizate de o puternică eterogenitate. Plasarea lor într-un regim de liber
schimb specific pieţelor comune ar fi accentuat disparităţile existente, cu tot ansamblul de efecte
economicosociale şi politice negative. Cert era cert însă, că nu se putea forma o piaţă comună
fără agricultură.
Astfel, interesele politice şi economice au determinat includerea agriculturii în procesul
construcţiei europene şi aplicarea unei politici comune prin care agricultura avea să devină
expresia cea mai fidelă a principiilor de funcţionare şi existenţă a unui sistem integrat.
Principalii factori care au determinat includerea agriculturii în procesul de integrare prin
aplicarea unei politici comune au fost: diversitatea politicilor agricole naţionale, disparităţile
structurale şi randamentele scăzute în agriculturile europene, importanţa politică a agricultorilor
şi contextul internaţional.
Agricultura a fost domeniul pentru care s-a prevăzut aplicarea unei politici comune încă
din primele etape ale construcţiei europene. Agricultorii reprezentau, în momentul semnării
Tratatului de la Roma, 25% din populaţia activă oferind 10% din PIB-ul comunitar. Dincolo de
apartenenţa la aceeaşi arie de civilizaţie, în care agricultura şi ţăranii au constituit baza edificării
culturii europene, caracteristica principală a Europei agricole era diversitatea sistemelor şi
structurilor de exploatare, a metodelor de gestiune şi a politicilor.
Din altă perspectivă, Europa de Vest nu reuşise încă să depăşească, în pofida sprijinului
american acordat prin Planul Marshall şi a eforturilor de coordonare a politicilor de dezvoltare
în cadrul OCDE, întârzierea economică şi dezechilibrele provocate de anii de război.
Agriculturile europene, chiar cele mai moderne (Marea Britanie, Olanda, Danemarca), erau încă
puţin mecanizate, foloseau cantităţi reduse de îngrăşăminte, iar rolul produselor fitosanitare era
ignorat. Exploataţiile familiale de mici dimensiuni (78,5% aveau o suprafaţă de până la 10 ha),
nespecializate, nu puteau să asigure decât venituri de subzistenţă într-o agricultură de
autoconsum, departe de a oferi necesarul de produse alimentare şi de a face faţă concurenţei
externe, venită îndeosebi din partea SUA.
La începuturile PAC, mulţi agricultori mici din generaţia de după război încă mai mulgeau
vacile cu mâna şi coseau fânul cu coasa. Pentru aceştia, la fel ca pentru restul societăţii,
amintirile penuriei şi cozilor la alimente erau încă proaspete. Subvenţiile prin intermediul PAC
i-au ajutat să cumpere echipamente, să renoveze clădirile fermelor şi să obţină seminţe şi
îngrăşăminte mai bune. Având venituri mai mari, au putut face împrumuturi de la bănci pentru
a-şi dezvolta afacerile. Producţia de alimente a crescut. Dar viaţa la ţară continua să fie grea.
Agricultorii îmbătrâneau şi copiii lor nu erau prea dornici să le calce pe urme.
Politica Agricolă Comună s-a dorit a fi, într-un astfel de context, soluţia pentru atingerea a
trei categorii de obiective: economice – promovarea progresului tehnic, alocarea optimă a
resurselor, creşterea producţiei; sociale – nivel de viaţă echitabil pentru agricultori, preţuri
rezonabile pentru consumatori; politice – garantarea securităţii alimentare.
Protecţia realizată de fiecare ţară în domeniul agriculturii prin diverse reglementări
(garantarea preţurilor, subvenţii la export, restricţii la import, precum şi alte procedee specifice
fiecărei ţări) făceau imposibilă punerea în raport direct a economiilor agricole pe baza regulilor
economiei de piaţă. De la aceste deosebiri a început istoria elaborării şi punerii în aplicare a
politicii agricole comune care a avut ca principal scop să regrupeze, în cadrul unei pieţi comune
agricole, agricultorii tuturor ţărilor membre, pornindu-se de la poziţiile lor, în cea mai mare
parte, diferite.
Politica agricolă este prevăzută nu şi definită însă în Tratatul de la Roma (Art.3, punct d).
unde se stipulează: „Piaţa comună cuprinde şi agricultura şi comerţul cu produse agricole. Prin
produse agricole se înţeleg produsele solului, creşterea animalelor şi pescuitul, ca şi produsele
de primă transformare aflate în raport direct cu acestea”.
Necesitatea realizării unei pieţe agricole unice a fost motivată de următorii factori:
● Agricultura, prin specificul său, nu este o ramură economică care să funcţioneze
satisfăcător într-un mediu economic dominat numai de legile pieţei.
Pe termen scurt, cererea de produse agricole este rigidă sau foarte puţin elastică în raport
cu preţurile. În plus, pe termen lung, ea se dovedeşte relativ inelastică nu numai faţă de preţuri,
dar şi faţă de veniturile consumatorilor. Creşterea veniturilor consumatorilor nu induce însă şi o
creştere a cererii de produse agricole, din cauza potenţialului biologic de consum limitat al
omului, rigidităţii schimbărilor din structura consumului şi a populaţiei.
S-a estimat că la produsele alimentare elasticitatea cererii este doar de 0,45, faţă de circa
1,8 la servicii, ceea ce înseamnă că la o creştere a veniturilor consumatorului de 10%, cererea de
servicii va creşte cu 18%, iar la produsele alimentare cu numai 4,5%. Oferta poate să oscileze în
sus sau în jos, faţă de o tendinţă medie (dar nu mai mult de 25%), urmare a influenţei unor
factori naturali, cu acţiune independentă de voinţa omului. Fluctuaţiile ofertei, dublate de lipsa
de instrucţie şi informare a agricultorilor, fac ca pieţele agricole să aibă evoluţii imprevizibile.
În fapt, agricultorii sunt prea mici şi prea dispersaţi şi extrem de independenţi în raport cu
dimensiunile pieţei şi foarte greu pot determina sau influenţa mecanismele de funcţionare a
acesteia.
De asemenea, caracterul inelastic al cererii poate conduce la scăderea preţurilor produselor
agricole, respectiv a veniturilor agricultorilor, în situaţia sporirii numai a producţiei agricole în
raport cu celelalte sectoare din economie. ● Oferta de produse agricole urmăreşte oscilaţia
preţurilor, dar după o perioadă de timp ce depăşeşte, de cele mai multe ori, un an; la
animalele vii este nevoie de 2-3 ani, pentru maturizarea acestora. Pe fondul acestei caracteristici
obiective a pieţelor produselor agricole şi a comportamentului independent manifestat de
agricultori, există pericolul potenţial ca după o perioadă în care preţurile au fost foarte ridicate,
oferta să înregistreze cote extrem de înalte. Evident, rezultatul este o ofertă suplimentară sau
supraofertă, care determină, în cascadă, scăderea preţurilor şi, implicit, a veniturilor
producătorilor agricoli.
Teoretic, există un punct de echilibru între cerere şi ofertă, dar în practică acesta nu poate
fi atins. O piaţă liberă a produselor agricole înseamnă oscilaţia între penurie şi abundenţă. ●
Cererea de produse agroalimentare este instabilă, în funcţie de structura consumului.
Instabilitatea cererii poate fi determinată de cauze subiective şi obiective, se poate
manifesta faţă de un produs sau grupa de produse, în sensul renunţării (respingerii) sau adaptării
lor şi poate fi temporară sau definitivă.
Efectele instabilităţii cererii se regăsesc în modificările structurale, care induc creşteri
extrem de înalte atât la nivelul producătorilor agricoli, cât şi al industriilor alimentare.
6.1.2. Obiectivele PAC
Pentru a înţelege opţiunile ţărilor membre CEE în materie de politică agricolă comună se
impune şi prezentarea precizărilor făcute la Conferinţa Agricolă de la Stressa (3-12 iulie 1958)
în legătură cu obiectivele acesteia. Compararea politicilor naţionale existente la acea dată şi
punerea de acord a resurselor şi nevoilor au permis trasarea primelor linii directoare ale viitoarei
politici comune.
Restructurarea agriculturii comunitare era o necesitate, dar trebuia realizată fără a se aduce
atingere sistemului de exploataţie familială. Dat fiind că toate costurile de producţie erau mai
ridicate în Comunitate decât în celelalte ţări mari producătoare, preţurile urmau să fie aduse la
un nivel uniform şi mai ridicat decât preţurile mondiale, fără a incita însă la supraproducţie. În
acelaşi timp, politica agricolă trebuia să permită participarea echilibrată la comerţul mondial
prin protejarea pieţei interne.
Articolul 38 stabilea că: „piaţa comună se va extinde şi asupra sectorului agricol şi
comerţului cu produse agricole” şi că „operarea şi dezvoltarea pieţei comune pentru produsele
agricole vor fi însoţite de crearea unei politici agricole comune”, iar articolul 39 (articolul 33
din varianta consolidată a Tratatului) fixa obiectivele politicii agricole comune:
● Creşterea productivităţii agricole prin promovarea progresului tehnic, prin
asigurarea dezvoltării raţionale a producţiei agricole şi prin utilizarea optimă a factorilor
de producţie, în special a forţei de muncă;
● Asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populaţia agricolă, în special prin
creşterea veniturilor individuale ale lucrătorilor din agricultură;
● Stabilizarea pieţelor;
● Asigurarea (garantarea) siguranţei aprovizionărilor; ● Asigurarea unor preţuri
rezonabile pentru consumatori.
Tratatul de la Roma propunea în fapt elaborarea unui program comun de dezvoltare a
agriculturii ţărilor membre care să ţină cont de:
a) caracterul particular al activităţii agricole, decurgând din structura socială a agriculturii
şi
disparităţile structurale şi naturale între diversele regiuni agricole;
b) necesitatea de a opera gradual ajustările oportune;
c) faptul că, în statele membre, agricultura constituie un sector propriu legat de ansamblul
economiei. Luarea în considerare a acestor aspecte particulare urmărea să impună mecanisme de
integrare tolerabile pentru producători (un interes particular, prin protecţia unei categorii
sociale, dispunând de forţă politică puternică) şi care să nu compromită ajustarea structurală a
agriculturii prin eventuale dezechilibre în măsură să frâneze dezvoltarea economică (un interes
general).
6.1.3. Principiile PAC
Principiile directoare ale PAC au fost enunţate de către Executivul comunitar, la
Conferinţa de la Stressa (1958). Aplicarea efectivă a politicii agricole se va face însă începând
cu anul 1962, în urma Acordului de la Bruxelles. În cadrul acestui acord, s-au stabilit elementele
cadru ale politicii respective, referitoare la principii, obiective, mecanisme de funcţionare,
produsele sau grupele de produse supuse intervenţiei, precum şi reglementările unice
comunitare, privind: producţia, preţurile, importurile şi exporturile agricole. Principiile
fundamentale care stau la baza politicii agricole comunitare sunt următoarele:
● Liberalizarea treptată a circulaţiei produselor agricole între ţările membre şi
comercializarea lor la preţuri unice, comunitare: în principiu, s-a stabilit ca preţurile
comunitare să reprezinte media aritmetică a preţurilor naţionale din ţările membre ale CEE;
● Preferinţă din partea ţărilor membre pentru produsele agricole ale comunităţii.
Acele ţări, care ar dori să cumpere produsele agricole mai ieftine din ţări din afara comunităţii,
vor suporta diferenţa de preţ prin instituirea unor taxe de prelevare;
● Compensarea pierderilor ce ar rezulta din exportul produselor agricole
disponibile ale ţărilor membre în afara Comunităţii Economice Europene în cazul în care
aceste exporturi s-ar realiza la preţuri mai mici decât cele comunitare; compensarea acestor
preţuri se realizează prin sistemul aşa-numitelor taxe de restituire (acestea fiind subvenţii
directe la export);
● Protejarea agriculturii ţărilor membre de concurenţa extracomunitară printr-un
sistem foarte amplu de măsuri de politică comercială, tarifare şi netarifare şi restructurarea
acesteia pentru sporirea gradului de autoaprovizionare cu produse agricole;
● Finanţarea pe plan comunitar a măsurilor de politică agricolă prin intermediul
unui organism comunitar specializat, denumit Fondul European de Orientare şi Garanţie
Agricolă (FEOGA).
Pentru realizarea obiectivelor politicii agricole comune au fost aplicate trei măsuri
esenţiale: unicitatea pieţei, preferinţa comunitară şi solidaritatea financiară.
Unicitatea pieţei presupune libera circulaţie a produselor agricole între ţările UE prin
eliminarea taxelor vamale, a restricţiilor cantitative sau a altor măsuri de politică comercială cu
efect similar.
Din aplicarea acestui principiu rezultă unicitatea preţurilor pentru produsele agricole în
toată Comunitatea ca urmare a mecanismelor pieţei. Iniţiatorii politicii agricole au decis însă că
realizarea obiectivelor propuse obligă la o gestiune centralizată şi stabilirea unor preţuri unice
comunitare prin decizii politice. Fixate anual în ECU, începând cu anul agricol 1967-1968,
acestea sunt rezultatul dezbaterilor din cadrul Consiliului de Miniştri şi reprezintă punctul
central al sistemului de preţuri folosit în politica agricolă comună.
Fluctuaţiile valutare au impus adoptarea unui sistem de restituiri şi prelevări între statele
membre pentru a compensa distorsiunile monetare datorate devalorizării sau revalorizării
monedelor. În 1969 au fost instituite Sumele Monetare Compensatorii (SMC). SMC negative
compensează diferenţa între preţurile în ţara cu monedă devalorizată şi preţurile comune.
PAC a fost timp de mulţi ani prima şi singura politică deplin integrată a UE. Ea a deschis
calea pentru piaţa unică a UE 30 de ani mai târziu, în 1992. Sistemul ei de preţuri unice a impus
crearea de către PAC a propriei monede, „unitatea de cont” (UC), un precursor îndepărtat al
monedei euro. La introducerea în 1962, o UC echivala cu un dolar american.
 Sistemul monetar propriu agriculturii a apărut din nevoia de a asigura, şi prin pârghii
monetare, stabilitatea preţurilor produselor agricole şi, implicit, a veniturilor producătorilor
agricoli. În esenţă, sistemul se baza pe calculul unor rate de schimb speciale numite „cursuri
verzi” aplicate produselor agricole. Atunci când pe piaţă existau diferenţe între cursurile „verzi”
şi cele ale pieţei, prin mecanismul numit compensări monetare (care reprezanta un sistem de
impozite şi subvenţii) se acordau compensaţii producătorilor afectaţi de diferenţele de curs.
Sistemul compensărilor monetare a fost înlocuit, în 1992, de aranjamente agromonetare, prin
care se fixau, periodic, ratele de schimb pentru preţurile de decontare ale produselor agricole în
interiorul spaţiului comunitar. Începând cu 1 ianuarie 1999, sistemul „banilor verzi” a fost
înlocuit cu mecanismul ratei de schimb, inclusiv pentru cele patru state membre care în acel
moment nu făceau parte din zona Euro.
Deşi de o mare simplitate, principiul unicităţii nu a funcţionat întotdeauna. Statele
membre au adoptat diverse măsuri de protecţie netarifară, de tipul măsurilor fito-sanitare şi
veterinare, al reglementărilor administrative, al sumelor monetare compensatorii.
Armonizarea legislaţiilor naţionale, realizată în mare parte abia după 1993 prin formarea
pieţei unice, a contribuit esenţial la funcţionalitatea principiului unicităţii pieţei.
Preferinţa comunitară a fost consecinţa logică a constituirii pieţei agricole unice şi a
dorinţei Comunităţii de a elimina dependenţa consumului de piaţa externă. Aplicarea ei s-a
realizat printr-un sistem de prelevări variabile şi de restituiri. Funcţiile principale au fost de
garantare a veniturilor agricultorilor şi de menţinere a stabilităţii pieţei interne.
Prelevarea este o taxă vamală variabilă. Ea ridică preţul de import la nivelul preţului intern
şi acţionează ca restituire la import în cazul când raportul de preţuri este invers. Sistemul
reuşeşte astfel să asigure o izolare completă a pieţei interne prin protecţie absolută.
În practică, principiul preferinţei comunitare a suportat frecvente derogări. UE a renunţat
în numeroase situaţii la aplicarea prelevărilor sau a fixat prelevări scăzute fie din proprie
iniţiativă, fie sub presiuni externe din partea principalilor săi parteneri.
Realitatea a demonstrat că Europa nu a devenit prin prelevările variabile o „fortăreaţă”.
Aproximativ 85% din importurile sale au căzut sub incidenţa taxelor vamale şi s-au realizat
printr-o protecţie scăzută, sub poziţiile consolidate prin negocierile OMC. Prelevările agricole s-
au aplicat unui număr redus de produse. Este adevărat însă că au fost produse strategice, având
o pondere foarte ridicată în fluxurile comerciale agricole, puternic concurate de marii
producători mondiali.
Sistemul prelevărilor şi restituirilor protejează piaţa comunitară de concurenţa externă şi
asigură o sursă de susţinere financiară a exportatorilor, contribuind la formarea FEOGA.
Ca urmare a negocierilor rundei Uruguay (1986–1993), prelevările variabile au fost
înlocuite cu taxele vamale. Acestea, la rândul lor, au fost diminuate cu 36% până în 2000.
Se poate spune că măsurile de protecţie externă adoptate de UE sunt rezultatul unui
echilibru între interesele agricole şi cele ale politicii comerciale adeseori contradictorii. Un
echilibru fragil care a condus la ajustări repetate ale OCP în aşa fel încât să se asigure
eficacitatea mecanismelor de intervenţie pe piaţa internă, dar în contextul respectării
angajamentelor comerciale şi dezvoltării comerţului exterior.
Solidaritatea financiară considerată o condiţie esenţială de realizare şi menţinere a unui
spaţiu integrat, solidaritatea financiară a constat în sfera politicii agricole în gestionarea şi
suportarea în comun a cheltuielilor aferente.
Ca instrument de realizare, Consiliul a decis în 1962 constituirea unui fond unic –
FEOGA. Conceput ca un simplu capitol în bugetul comunitar, fondul este lipsit de o structură
administrativă proprie şi acţionează la nivelul statelor membre indirect, prin intermediul unor
organisme naţionale. Gestiunea comună este asigurată prin intermediul Comisiei care însă,
pentru acţiunile structurale are nevoie de avizul Comitetului pentru structurile agricole şi
dezvoltare rurală, iar pentru problemele financiare – de avizul Comitetului FEOGA, format din
reprezentanţii statelor membre. Aplicarea acestui principiu a devenit efectivăîn 1971, la
presiunile Franţei.
Fondul este structurat pe două secţiuni: Garantare – destinată acoperirii cheltuielilor
privind pieţele agricole şi politica preţurilor, restituţiile la export şi intervenţia publică de piaţă
şi Orientare – pentru susţinerea reformelor structurale, realizarea obiectivelor de politică
socială şi sprijinul dezvoltării zonelor rurale. Ponderea în bugetul comunitar a scăzut în mod
constant (de la 80% în anii ’70 la 34% pentru 20072013), ca urmare a eforturilor de reformare a
politicii agricole. În cei 50 de ani de existenţă PAC a cunoscut o serie de reforme majore care au
dus nu numai la micşorarea ponderii sale în bugetul comunitar, ci şi la reorientarea obiectivelor
urmărite de PAC şi la schimbarea modalităţilor de sprijinire a fermierilor. Cea mai mare parte a
resurselor FEOGA a fost utilizată pentru acţiunile de garantare (peste 90%).
Modul de constituire a bugetului comunitar şi utilizarea acestuia în cea mai mare parte
pentru agricultură au generat şi generează în continuare contradicţii de interese între statele
membre, contradicţii agravate de extinderile succesive ale Uniunii. Tensiunile provin din faptul
că unele ţări sunt beneficiare nete, în timp ce altele, mai puţine la număr, sunt contribuitoare
nete.

Fig. 6.1. Cheltuielile PAC din bugetul total în UE pentru perioada 1980-2009
6.1.4. Mecanisme şi instrumente de implementare a PAC
Instrumentul pivot utilizat în cadrul sistemului de control al pieţei îl constituie sistemul de
susţinere a preţurilor. De menţionat că Uniunea Europeană a stabilit şi utilizează şi în prezent
plafoane de preţ pentru aproape toate produsele agricole. De regulă, preţurile astfel stabilite sunt
cu 50% - 100% mai mari decât preţul mondial.
Sistemul de susţinere a preţurilor este format din:
- preţul de intervenţie (sau garantate), adică preţul la care agenţiile comunitare cumpără
şi stochează produsele de pe piaţă atunci când producţia este excedentară. Preţul de intervenţie,
se acordă de autorităţile publice, în următoarele condiţii:
 produsele agricole achiziţionate să îndeplinească standardele calitative
prestabilite;
 producătorii agricoli vor încasa contravaloarea produselor vândute la centrele de
achiziţii după trei luni de la momentul vânzării, deoarece se urmăreşete determinarea
acestora în căutarea unor soluţii alternative de piaţă;
 preţurile de piaţă scad sub nivelul preţului limită.
Nu trebuie confundat preţul de intervenţie cu intervenţia în sine, care este un mecanism de
stabilizare a pieţei. Este un preţ unic pentru spaţiul comunitar;
- preţul ţintă (indicator sau orientative) este format din preţul de intervenţie + diferenţa
dintre preţul de piaţă şi cel de intervenţie la care se adaugă costul transportului între zona cu
producţia cea mai mare şi cea cu producţia cea mai mică din spaţiul comunitar. Acest preţ este
unul care se fixează zilnic şi se speră a se obţină pe piaţa cu producţia cea mai mică;
- preţul prag, utilizat pentru importurile de produse agricole atunci când preţul acestora
este mai mic decât preţul la care se obţin produsele în spaţiul comunitar şi se calculează ca
diferenţă între preţul ţintă şi costul depozitării la care se adaugă costul transportului. Scopul
preţului prag este de a elimina riscul concurenţei exercitat de produsele importate cu preţuri mai
mici decât cele comunitare.
Alături de preţurile menţionate, există şi preţuri specifice unor produse, cum ar fi preţul
orientativ (guide price) pentru carnea neprelucrată, preţul de bază (basic price) pentru legume şi
fructe, preţul de retragere de pe piaţă (withdraw price) utilizat pentru legume şi fructe atunci
când acestea ating un anumit grad de perisabilitate.
Prin crearea şi utilizarea unor preţuri distorsionate pentru anumite produse agricole s-a
încurajat creşterea producţiei acestora, ajungându-se, pe această cale, la obţinerea de surplusuri.
Ca atare, au apărut noi pârghii, de data aceasta pentru a reduce susţinerea financiară atunci când
se ating ţintele propuse. Din acestă categorie menţionăm cantităţile maxime garantate, cotele
maxime de producţie şi coresponsabilitatea producătorilor în susţinerea costului producţiei
obţinute în surplus.
Subvenţiile directe reprezintă ajutoare suplimentar acordate unor produse agricole, de
regulă produse marginale, cum ar fi măslinele, viermii de mătase sau anumite tipuri de seminţe.
Barierele de import reprezintă un sistem mixt de taxe vamale aplicate asupra importurilor,
combinat cu stabilirea unor cote de import asupra produselor agricole. Uniunea Europeană a
încheiat, de-a lungul timpului, o serie de acorduri preferenţiale care permit accesul produselor
agricole din statele în curs de dezvoltare în regim preferenţial, însă aceste produse, provenind în
special din zona mediteraneană, nu reprezintă un pericol pentru agricultura europeană.
Subvenţiile de export (sau restituirile la export) reprezintă un mod de a susţine exporturile
de produse agricole comunitare pe piaţa externă atunci când costul obţinerii acestora la nivel
comunitar este mai mare decât cel de pe piaţa mondială. Acordarea unor astfel de subvenţii este
interpretată drept un mod de distorsionare a concurenţei şi este penalizată de către OMC, fapt
care a determinat o reducere a cheltuielilor cu subvenţiile de export ale Uniunii de la 55% din
totalul exporturilor de produse agricole în 1992, la mai puţin de 10% în 1998.
Primele se acordă pentru a acoperi diferenţa dintre costul de producţie mai ridicat şi preţul
de vânzare mai scăzut la carnea de vită şi viţel, carnea de oaie şi la tutun. De exemplu, se acordă
primă specială pentru viţei tineri (plătibilă din anul 1992) de două ori: prima dată la vârsta de 10
luni, iar a doua oară la vârsta de 22 de luni, în situaţia când producătorul deţine până la 90 de
animale la fiecare grupă de vârstă. Prima pentru „viţeii de lapte” este plătită fermierilor care nu
pot vinde laptele sau vând sub 120 000 l de lapte pe an. În anul 1997, această primă a fost de
144,9 ECU pe cap de animal.

Fig. 6.2. Reprezentarea grafică a reducerii ajutorului pentru exporturi

(valoarea exporturilor continuă să crească)
 Organizarea comună a pieţelor (OCP)
Mecanismul de integrare agricolă ales de Comunitate a fost organizarea pieţelor la nivel
comunitar. În 1962 a fost elaborat primul pachet de măsuri legislative agricole privind crearea a
şase organisme comune de piaţă, referitoare la cereale, carne de porc, carne de pasăre, ouă, vin,
fructe şi legume. Sistemul OCP a cuprins treptat 91% din producţia agricolă, mecanismele de
intervenţie diferenţiindu-se de la o piaţă la alta. Dincolo însă de eterogenitatea rezultată, analiza
OCP relevă trei elemente definitorii:
- unicitatea pieţei prin determinarea preţurilor comune;
- garantarea preţurilor prin intervenţii pe piaţa internă;
- un sistem de protecţie la frontieră a pieţei europene, pentru asigurarea preferinţei
comunitare.
În funcţie de modul în care se regăsesc şi interacţionează cele trei elemente pe diferitele
pieţe, OCP cunosc următoarele forme, delimitate după principalul instrument de intervenţie:
- organizaţii comune prin preţ garantat; - organizaţii comune prin subvenţii directe; -
organizaţii comune prin protecţie externă.
Principala formă de organizare a pieţelor la nivel comunitar, acoperind aproximativ 70%
din produsele agricole, o reprezintă OCP prin preţ garantat şi este organizarea care oferă
maximum de garantare. Evoluţia sistemului OCP
În timp, luând notă de evoluţia agriculturii europene în anii ’80, politica agricolă comună
a adaptat intervenţia prin preţ garantat în funcţie de situaţia pieţelor. Rezultatul a constat în
trecerea OCP de la o intervenţie automată cu garantare necondiţionată a producţiei realizate spre
forme cu intervenţie condiţionată, care limitează garanţia acordată.
Modularea intervenţiilor s-a realizat pe baza a 6 parametri: nivelul preţului; situaţia
pieţei; tipul produsului; calitatea produsului; spaţiul; timpul.
Până la reforma MacSharry (1992), evoluţia PAC s-a caracterizat în principal prin
încercări diverse de reducere a garanţiilor agricole. Instituţiile comunitare au adoptat, după a
doua jumătate a deceniului opt, măsuri de diminuare a veniturilor agricultorilor, în speranţa că
vor avea drept rezultat reducerea excedentelor şi restructurarea producţiei. Ele au constat în:
scăderea preţurilor agricole, introducerea taxelor de coresponsabilitate şi reducerea
subvenţiilor directe acordate în unele sectoare.
Dar, acţiunile întreprinse în scopul diminuării veniturilor agricultorilor nu au avut efectele
dorite în planul stabilizării pieţelor. Unul din factorii esenţiali care au limitat eficienţa acestora
l-a reprezentat posibilitatea compensării reducerilor de venit prin creşterea producţiei. Era deci
logic să se intervină prin limitarea cantităţilor garantate. Mecanismele prin care Comunitatea a
încercat – şi a reuşit – să limiteze volumul producţiei, şi implicit al excedentelor, sunt sistemul
cotelor şi sistemul stabilizatorilor bugetari.

Fig. 6.3. Producţia de grâu (în tone la hectar) în statele fondatoare ale UE
După 1988, eforturile europenilor de gestionare a pieţelor agricole s-au orientat şi asupra
reducerii capacităţii productive a agriculturii prin măsuri de „îngheţare” a terenurilor şi de
extensificare.
 Ca rezultat al măsurilor de reformare a PAC, organizaţiile de piaţă au evoluat de la OCP
prin preţ garantat spre OCP prin subvenţii directe şi de la OCP prin subvenţii directe spre OCP
prin simplă protecţie externă.
Dinamica OCP, caracterizată de tendinţele menţionate, este considerată a fi rezultatul unei
legi proprii de evoluţie. Ea nu reflectă însă altceva decât că o opţiune eficientă în anumite
condiţii nu reprezintă o soluţie absolută, că acolo unde intervenţiile sfidează legile pieţei şi nu
sunt modulate în funcţie de modificarea datelor iniţiale, dezechilibrele nu întârzie să apară.
Reforma MacSharry a confirmat de altfel că în politica agricolă comună, garantarea
preţurilor nu mai reprezintă principalul mijloc de intervenţie. Reforma continua tendinţa de
liberalizare a pieţelor care s-a manifestat în deceniul nouă, iar preocupările instituţiilor
comunitare sunt tot mai mult îndreptate spre componenta structurală a PAC. Politica structurală
a fost prevăzută în art. 39 al Tratatului de la Roma, cu scopul de a susţine şi stimula
modernizarea agriculturii şi ameliorarea structurilor de producţie. Dar, numai anii ’80 cunosc o
dezvoltare a măsurilor structurale care au reuşit să dea conţinut unei politici structurale
agricole; reforma fondurilor socio-structurale din 1989 şi reforma agricolă din ’92 i-au conferit
apoi un loc esenţial în asigurarea coeziunii în Uniunea Europeană.

Fig. 6.4. Evoluţia stocurilor publice în domeniul cărnii de vită şi untului

Politica structurală agricolă
Spre deosebire de politica preţurilor, care obligă la o uniformizare a reglementărilor
naţionale şi la o gestiune centralizată, acţiunile structurale au putut fi lăsate la dispoziţia statelor
membre. Până în 1972, rolul PAC a fost de coordonare a politicilor structurale naţionale şi de
susţinere financiară parţială – 25%, excepţional 45% – a anumitor proiecte. Erau vizate
îndeosebi măsurile privind: adaptarea şi ameliorarea condiţiilor de producţie (comasarea,
asanarea şi amenajarea terenurilor); reorientarea producţiei; adaptarea şi îmbunătăţirea
comercializării; dezvoltarea debuşeelor pentru produsele agricole.
Primii paşi. Programul Mansholt
Euforia primilor ani de evoluţie favorabilă a agriculturii, stimulată de dinamizarea
creşterii economice şi de măsurile PAC, nu lăsa loc scepticismului. În plus, prea puţini erau cei
dispuşi să renunţe la avantajele oferite de mecanismele de intervenţie prin preţ garantat: venituri
ridicate pentru agricultori, lipsa de transparenţă în legătură cu dimensiunea contribuţiei publice,
susţinerea politică din partea beneficiarilor, exemplul de solidaritate şi de reuşită necesar
procesului general de integrare.
În perioada cuprinsă între 1950 şi 1960 s-a înregistrat o creştere a veniturilor medii mult
mai accentuată decât cea înregistrată la nivelul preţurilor produselor agricole, ceea ce a
determinat o scădere a ponderii cheltuielilor cu alimentele din totalul veniturilor personale.
Aplicarea unor metode şi tehnologii moderne (inclusiv utilizarea pe scară largă a
îngrăşămintelor chimice şi a hormonilor de creştere) a condus la creşterea producţiei şi a
productivităţii terenurilor agricole. Această modificare a productivităţii nu a fost însoţită de o
creştere corespunzătoare a consumului, în condiţiile în care cererea pentru bunuri de subzistenţă
este relativ rigidă. Datorită acestui fapt, după 1977 UE s-a transformat din importator net în
exportator net de produse agricole.

Fig. 6.5. Evoluţia stocurilor publice în domeniul cerealelor

Memorandumul „Mansholt” reprezintă, indiscutabil, primul moment de referinţă în
politica structurală comunitară, prin baza teoretică şi argumentarea pe care le oferă.
Pornind de la constatarea limitelor PAC – axată pe garantarea preţurilor – în modernizarea
şi ameliorarea structurilor de producţie şi ridicarea nivelului de viaţă a agricultorilor, Mansholt
recomanda dezvoltarea politicilor structurale. Programul „Agricultura 1980” – partea
operaţională a memorandumului – oferă un plan de reformă pentru a sprijini agricultura „să iasă
din poziţia inferioară în care se găseşte atât din punct de vedere economic cât şi social”. Soluţia
principală era văzută de Mansholt în restructurarea producţiei şi comercializării printr-un
ansamblu de măsuri constând în: reducerea preţurilor, acţiuni la nivelul structurilor de
producţie, acţiuni în favoarea echilibrării pieţelor şi ameliorarea funcţionării lor.

Fig. 6.6. Sico Mansholt părintele PAC

Sicco Mansholt a fost un agricultor olandez, om politic şi arhitectul principal al politicii agricole
europene. El a pilotat elementele -cheie ale acesteia, pe baza preţurilor garantate şi a finanţării comune
între ţările membre, prin negocierile maraton încheiate până în 1962. Vizionar, Mansholt a tras un semnal
de alarmă în 1968, avertizând cu privire la surplusurile viitoare şi la necesitatea unei acţiuni rapide
pentru modernizarea agriculturii şi creşterea
Planul Mansholt, este prima tentativăde reformăa PAC, prin care se dorea o creştere a
eficienţei.
dimensiunilor exploataţiilor agricole prin comasări. Unităţile de referinţă erau considerate
exploataţiile de 80-100 ha pentru cultură mare şi 40-60 de vaci de lapte sau echivalentul
acestora. Reforma a eşuat din cauza implicaţiilor negative pentru micii agricultori şi a reacţiilor
vehemente ale acestora. A fost prima oara când s-a constatat că, pe lângă o politică de susţinere
prin preţuri, este necesară şi o politică „structurală”.
Memorandumul atrăgea atenţia asupra faptului că problema principală a agriculturii
europene este de natură structurală şi poate fi soluţionată prin reducerea numărului agricultorilor
şi creşterea dimensiunilor exploataţiilor, în condiţiile unei politici prudente de preţuri. Se
impunea cu necesitate ca agricultura să fie orientată spre o structură a exploataţiilor care să
utilizeze muncă mai puţină şi mai calificată, în întreprinderi agricole moderne, capabile să
asigure agricultorilor venituri şi un mod de viaţă comparabile cu cele ale populaţiei din mediul
urban.
Planul Mansholt s-a dovedit prea radical şi prea ambiţios în contextul deceniului şapte.
Singurul rezultat al memorandumului se consideră a fi adoptarea în 1972 a trei directive
socioculturale, pachet legislativ care marchează lansarea politicii agricole structurale. A fost,
incontestabil, momentul în care s-a creat o breşă pentru reformele care au dat ulterior un nou
conţinut politicii agricole comune.
Totuşi, nu putem limita semnificaţia memorandumului la atât. Prin măsurile propuse,
memorandumul Mansholt reprezintă un veritabil plan de reformă, conceput într-o viziune
globală, integratoare. Remarcabil este faptul că cea mai mare parte a măsurilor preconizate au
fost adoptate în timp. De asemenea, principiile generale propuse pentru aplicarea programului
„Agricultura 1980” se regăsesc în modul de funcţionare actuală a fondurilor structurale:
concepţia regională, descentralizarea şi responsabilitatea naţională, coparticiparea şi susţinerea
comunitară pe baza iniţiativelor locale concretizate într-un plan. Se poate aprecia astfel că
memorandumul Mansholt oferă baza teoretică a politicii structurale comunitare.
Consiliul de Miniştri a adoptat trei directive privind investiţiile şi reconversia
profesionalădin sectorul agricol, concretizate prin adoptarea unor măsuri în favoarea:
- agricultorilor (pensionare timpurie şi reconversie profesională);
- exploataţiilor (ajutor pentru investiţii acordat selectiv);
- comercializării şi procesării produselor agricole (prin programe de dezvoltare
sectoriale şi regionale;
- susţinerea organizaţiilor de producători);
- măsurilor aplicate la nivel regional (zonele montane şi defavorizate).
Acţiunile structurale prevăzute de cele trei directive au reprezentat un pas făcut într-o
direcţie bună.
Ele au fost completate în 1975 cu introducerea compensaţiilor pentru regiunile defavorizate
natural, în 1977 – cu ajutorul pentru transformarea şi comercializarea produselor agricole, iar în
1978 – cu ajutoarele pentru grupurile de producători; diverse măsuri regionale au fost, de
asemenea, introduse pentru a diminua handicapul structural şi de infrastructură a zonelor
defavorizate, cu efecte indirecte şi asupra agriculturii.
Politica structurală a evoluat însă lent până în 1985, când criza de ansamblu a PAC a
declanşat o revizuire de profunzime a măsurilor structurale pentru a favoriza ameliorarea
competitivităţii agriculturii europene. În politica agricolă structurală, accentul a căzut pe
căutarea echilibrului între obiectivele propuse, creşterea competitivităţii agriculturii europene,
echilibrarea pieţelor, protecţia mediului şi dezvoltarea regiunilor defavorizate.

Fig. 6.7. Evoluţia cheltuielilor PAC între 1980-2010

 Reforma fondurilor structurale din 1989 a conferit Comunităţii un rol sporit în
gestionarea acţiunilor structurale, inclusiv a celor agricole, pentru a permite concentrarea
acţiunilor spre regiunile defavorizate. Obiectivul general al integrării, stabilit prin Actul Unic
în 1987, devenise „coeziunea economică şi socială” prin reducerea disparităţilor între diferitele
regiuni. În planul agriculturii, intervenţiile structurale au vizat:
- concentrarea ajutoarelor în zonele defavorizate, pe exploataţiile mici şi mijlocii;
- creşterea cofinanţării comunitare în cazul măsurilor acoperite de obiectivul 1 al
reformei fondurilor structurale („promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a
regiunilor rămase în urmă din punct de vedere economic şi social”);
- stabilizarea populaţiei rurale şi întinerirea acesteia prin sprijinul în afirmarea
tinerilor agricultori;
- protecţia mediului;
- diversificarea activităţilor în exploatările agricole;
- simplificarea gestiunii subvenţiilor pentru transformarea şi comercializarea
produselor agricole şi pentru silvicultură.
Este evident că după apariţia şi manifestarea crizei agriculturii europene priorităţile în
materie de politică agricolă comună s-au modificat. Susţinerea pieţelor prin preţuri garantate în
cadrul organizaţiilor comune pentru creşterea producţiei şi asigurarea unor venituri minime
agricultorilor a cedat treptat locul măsurilor structurale.
Politica privind zonele defavorizate reprezintă în termeni financiari principala acţiune
structurală, vizând peste jumătate din suprafaţa agricolă a UE. Un loc important revine
măsurilor de ameliorare a structurilor agricole prin: - înlocuirea sistemului planurilor de
modernizare şi dezvoltare cu sistemul planurilor de ameliorare, având drept obiectiv
ameliorarea durabilă a veniturilor agricole (accentul cade pe reducerea costurilor, îmbunătăţirea
condiţiilor de muncă şi de viaţă, creşterea calităţii produselor agricole, orientarea spre produse
deficitare, protecţia mediului);
- interdicţia sau limitarea subvenţiilor pentru investiţii în cazul producţiilor
excedentare;
- creşterea sprijinului în formarea profesională;
- subvenţii în favoarea tinerilor agricultori;
- încurajarea pensionărilor;
- compensaţii pentru zonele de munte şi cele defavorizate (pe animal sau pe
hectar); - sprijin pentru dezvoltarea serviciilor de ajutor mutual, gestiune etc.
O serie de alte obiective de natură complementară au fost introduse în sfera politicii
structurale comune pentru a susţine dezvoltarea zonelor rurale, creşterea contribuţiei agriculturii
la stabilizarea vieţii rurale şi protecţia mediului, o mai bună integrare a agriculturii cu celelalte
sectoare ale economiei şi reducerea diferenţelor regionale. Pot fi menţionate în acest sens:
- ameliorarea structurilor de transformare şi comercializare a produselor agricole şi
silvice prin ajutoare în favoarea grupurilor de producători şi susţinerea investiţiilor pentru
întreprinderi agroalimentare, de comercializare şi transformare primară a lemnului;
- ameliorarea situaţiei pieţelor agricole prin sprijin în extensificarea şi reconversia
terenurilor (scoaterea din folosinţă agricolă prin îngheţare, împădurire, utilizări neagricole);
- restructurarea economiei rurale din sudul Franţei, Italia şi Grecia pentru a face faţă
concurenţei pieţei iberice (programele de dezvoltare integrată – PIM);
- programele de iniţiativă comunitară (PIC) pentru dezvoltarea regională; - susţinerea
integrării Suediei, Finlandei şi Austriei (Obiectivul 6).
 Politica structurală agricolă, deşi componentă a PAC, este concepută în cadrul mai larg al
politicii de dezvoltare regională. După reforma fondurilor structurale din 1989, ea a devenit un
instrument esenţial în realizarea convergenţei reale în Uniune prin susţinerea regiunilor
defavorizate.
Totuşi, cel puţin în domeniul agriculturii, componenta structurală a politicii agricole
comune este departe de a-şi fi atins obiectivele. Principalii factori care au influenţat aplicarea
măsurilor structurale şi au limitat efectele potenţiale sunt: caracterul facultativ al unei mari
părţi din reglementările comunitare, condiţiile riguroase impuse pentru acordarea ajutoarelor,
lipsa de atractivitate a unor ajutoare propuse, informare şi publicitate ineficientă, birocraţie şi
lipsă de profesionalism în administraţiile naţionale şi capacitatea redusă a unor ţări membre de
cofinanţare a proiectelor.
Actualele orientări în politica regională şi politica agricolă ne permit să apreciem că
intervenţiile comunitare structurale vor deveni un instrument privilegiat în realizarea
convergenţei regiunilor şi economiilor membre, în ameliorarea competitivităţii agriculturii
europene. Este de aşteptat o concentrare a acţiunilor spre regiunile defavorizate, rămase în
urmă, spre zonele rurale şi o standardizare mai accentuată a tipologiei intervenţiilor publice. Cu
siguranţă, principiile regionalizării, parteneriatului, subsidiarităţii, complementarităţii şi
adiţionalităţii vor rămâne coordonate majore ale politicii structurale.
Este însă posibilă o creştere a rolului iniţiativelor comunitare şi o „relaxare” a condiţiilor
de aplicare a diverselor sisteme de măsuri structurale în contextul unor programe de formare
profesională, de dezvoltare a centrelor de informare şi de adaptare administrativă, care să
faciliteze aplicarea politicii structurale comune. Se poate anticipa, de asemenea, o apropiere
progresivă a politicii regionale şi a celei structurale agricole. Este o consecinţă logică ce decurge
din faptul că disparităţile regionale sunt în principal de natură structurală, iar regiunile rămase în
urmă sunt caracterizate, de regulă, de o pondere ridicată a agriculturii în realizarea PIB şi
ocuparea forţei de muncă.
PHARE este primul instrument financiar nerambursabil conceput de Uniunea Europeană
pentru a sprijini Europa Centrală şi de Est în evoluţia către o societate democrată şi o economie
de piaţă. Înfiinţat la începutul anului 1989 pentru Polonia şi Ungaria (primele două ţări în care s-
a realizat trecerea de la regimul comunist la democraţie, de unde acronimul), programul s-a
extins treptat, incluzând în prezent 13 ţări partenere din regiune. Prin hotărârea Consiliului
European de la Essen din decembrie 1994, PHARE a devenit instrumentul financiar al strategiei
de pre-aderare, principalul obiectiv fiind aderarea la Uniunea
Europeană a celor 10 tari asociate din Europa Centrală şi de Est: Bulgaria, Cehia, Estonia,
Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Slovenia şi Ungaria. PHARE oferă asistenţă şi
altor ţări din regiune (Albania, Bosnia-Herţegovina, Macedonia) în tranziţia către democraţie şi
către economia de piaţă. Programul PHARE se concentrează asupra a doua aspecte –
dezvoltarea instituţională, sprijinirea guvernelor ţărilor candidate în implementarea acquis-ului
comunitar şi asupra investiţiilor, se doreşte sprijinirea ţărilor candidate în efortul de a-şi alinia
activităţile industriale şi infrastructura de bază standardelor UE, prin mobilizarea investiţiilor
solicitate.
Între 1990-2000, România a beneficiat de peste 1,5 miliarde Euro prin programul PHARE.
Pentru perioada 2000-2006, României i-au fost alocate prin PHARE aproximativ 250 milioane
euro anual, fiind a doua ţară candidată, după Polonia, din punct de vedere al mărimii fondurilor
de care beneficia. În prezent, PHARE se concentrează în România asupra a trei mari sectoare –
dezvoltarea regională, dezvoltarea instituţională şi sprijinirea investiţiilor în vederea
implementării acquis-ului comunitar.
 ISPA – Instrument for Structural Policies for pre-Accession (Instrument pentru Politici
Structurale de Pre-Aderare) este cel de-al doilea instrument financiar nerambursabil conceput
pentru sprijinirea ţărilor candidate în procesul de aderare la UE. ISPA oferă sprijin financiar
pentru investiţii în domeniul protecţiei mediului şi al transporturilor, pentru a accelera procesul
de armonizare a legislaţiei ţărilor candidate cu normele europene în aceste două sectoare.
Principalele obiective ale ISPA sunt:
- să sprijine ţările beneficiare în vederea alinierii standardelor lor de mediu la cele
ale Uniunii
Europene;
- să extindă şi să conecteze reţelele de transport proprii cu cele trans-europene;
- să familiarizeze ţările beneficiare cu politicile şi procedurile aplicate de Fondurile
Structurale şi de Coeziune ale Uniunii Europene.
Bugetul total anual al ISPA este de peste 1 miliard de euro. România beneficiază de sume
cuprinse între 208-270 milioane euro pe an, fiind cel de-al doilea mare beneficiar, după Polonia.
În sectorul transporturilor, se acordă prioritate investiţiilor destinate integrării sistemului
naţional de transport în cel al UE, precum şi viitoarei Reţele Trans - Europene (Trans European
Network – TEN). De asemenea, se acordă o importanţă deosebită îmbunătăţirii legăturilor cu
alte state candidate în domeniul transporturilor, precum şi îmbunătăţirii sistemului naţional de
transport prin completarea anumitor porţiuni de drum.
Principala prioritate a programului ISPA în domeniul protecţiei mediului este sprijinirea
ţărilor în procesul de adoptare a legislaţiei europene în ceea ce priveşte protecţia mediului. O
atenţie specială este acordată apei potabile, tratării apelor uzate şi evacuării gunoiului menajer.
SAPARD – Special pre-Accession Programme for Agricultureand Rural Development
(Programul Special de pre-Aderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală). Este cel de-al
treilea instrument financiar nerambursabil, conceput pentru a sprijini ţările candidate în
abordarea reformei structurale în sectorul agricol şi în alte domenii legate de dezvoltarea rurală,
precum şi în implementarea acquis-ului comunitar referitor la Politica Agricolă Comună şi la
legislaţia aferentă. Principalele obiective ale SAPARD sunt:
- să finanţeze proiecte majore din domeniul agricol şi al dezvoltării rurale;
- să îmbunătăţească activităţile de prelucrare şi comercializare a produselor
agricole şi pescăreşti;
- să dezvolte şi să îmbunătăţească infrastructurile rurale;
- să dezvolte economia rurală (investiţii în companiile cu profil agricol);
- să dezvolte resursele umane (instruire profesională; asistenţă tehnică, inclusiv
studii menite să sprijine pregătirea şi monitorizarea programului, campanii de informare şi
publicitate).
6.1.5. Reformele PAC
Începând cu anii ’60, agriculturile europene sunt antrenate în schimbări profunde care
afectează atât sistemele de cultură, cât şi structurile de exploatare. Alături de creşterea
industrială şi ridicarea generală a nivelului de viaţă, un rol esenţial în formidabila reuşită
economică a agriculturii vest-europene a avut-o Politica Agricolă Comună. Ea a reprezentat un
model de intervenţie eficientă, un instrument de modernizare şi dezvoltare rapidă a agriculturii,
cel puţin în condiţiile economico-sociale ale anilor ’60. Europa a trecut de la penurie la
autosatisfacere şi surplus agricol, de la situaţia de importatoare netă la cea de exportatoare
pentru majoritatea produselor agricole temperate; este în prezent cel mai mare importator şi al
doilea exportator mondial, având una din agriculturile de mare randament.
 Dar anii ’80 au adus „reversul medaliei”: creşterea excedentelor agricole şi a cheltuielilor
de finanţare fără ameliorarea veniturilor agricultorilor şi fără reducerea inegalităţilor de venituri,
exod rural ridicat, concentrarea exploataţiilor etc. Europa agricolă începe o perioadă de
instabilitate pe fondul lipsei unei politici structurale eficace şi într-un context extern nefavorabil,
dat de presiunile de liberalizare exercitate în cadrul fostului GATT.
Multe dintre schimbările importante ale PAC avuseseră deja loc în anii ’80, dar s-au
accentuat în special la începutul anilor ’90. Limitarea producţiei a contribuit la reducerea
excedentelor (cotele de lapte din 1983) şi s-a pus un nou accent pe agricultura ecologică. Pentru
a beneficia de ajutoare directe, agricultorii au fost nevoiţi să îşi îndrepte atenţia spre piaţă şi să
răspundă noilor priorităţi ale publicului (reforma MacSharry din 1992).
Reforma PAC, solicitată încă din 1968 prin planul Sicco Mansholt, este acceptată într-o
manieră globală şi devine realitate abia în mai 1992. Prin proiectul de reformă „MacSharry”,
PAC renunţă la mecanismele tradiţionale de susţinere, apropiindu-se treptat de modelul nord-
american al politicii agricole, axat pe plăţile compensatorii. Deşi novatoare, PAC păstrează atât
principiile esenţiale, cât şi Organizaţiile Comune de Piaţă. De asemenea, reforma a atins în mod
fundamental doar un număr restrâns de produse de mare cultură: cereale, oleaginoase, produse
din lapte şi carne de vită.
Reforma PAC şi-a fixat anumite obiective şi a apelat la instrumente adecvate, în funcţie de
etapa respectivă.
A) Anii ’80: reducerea sprijinirii preţurilor şi descurajarea producţiei folosind aşa metode
ca:
– stabilizarea producţiei: cantitate maxim garantată în vederea achiziţionării, peste
care fie nu se mai acorda preţul garantat, fie fermierul plătea un impozit special (taxa în
coresponsabilitate), fie i se refuza acestuia cumpărarea surplusului de către autorităţile de
intervenţie asupra pieţei;
– cote: plafoane de producţie;
– încurajarea diversificării producţiei;
– limitarea creşterii cheltuielilor bugetare.
Totuşi, în 1990, PAC era, în esenţă, neschimbată.
B) Reforma MacSharry – ce a debutat la începutul anilor ’90 a dus la o adâncire a
reformei şi a devenit necesară deoarece:
– preţurile nu au scăzut suficient pentru a reduce producţia şi cheltuielile legate de
supraproducţie; – celelalte măsuri s-au dovedit destul de ineficiente;
– runda Uruguay a exercitat o presiune în direcţia reducerii protecţiei la import şi a
subvenţiilor la export. Obiectivele şi instrumentele reformei MacSharry au fost favorizate
şi constrânse de: ● trecerea la Piaţa Internă, cu stimularea concurenţei în toate domeniile;
● presiunea partenerilor comerciali în cadrul rundei Uruguay.
Pe interior s-a acţionat pe diverse dimensiuni:
● de la susţinerea preţurilor garantate, cu niveluri mai mari decât preţurile
mondiale, la susţinerea veniturilor fermierilor sub forma unor compensaţii directe, inclusiv
pentru pământuri necultivate (area payments);
● aproapierea preţurilor interne de preţurile mondiale (la cereale, carne de vită),
diferenţa, plătită sub formă de compensaţii care să le menţină veniturile (71% din veniturile
pentru cereale) - plăţi transparente;
● încurajarea utilizării cerealelor în hrana animalelor, înlocuind maniocul
(carbohidraţi), glutenul de porumb sau boabele de soia (proteine), care aveau un preţ artificial;
 ● folosirea pământului necultivat pentru cereale în alte scopuri decât pentru culturi
(exemplu, pentru păşunat) şi aplicarea metodelor de cultură extensive;
● stimularea diversificării activităţilor economice în mediul rural (de exemplu
agroturismul);
● conceperea schemelor pentru pensionări timpurii. La import:
● tarificarea prelevărilor variabile (convertirea barierelor netarifare în taxe vamale
convenţionale) şi reducerea progresivă a nivelului rezultat (36%);
● reducerea cheltuielilor pentru subvenţii la export cu 36%, iar volumul
subvenţiilor cu 21%.
Impactul reformei din 1992 asupra consumatorilor şi fermierilor
Reforma din 1992 a fost concepută să ajusteze oferta la nivelul cererii, în principal, prin
reducerea ofertei (retragerea din cultură a terenurilor, continuarea sistemului cotelor pentru
lapte, diminuarea producţiei de carne de vită etc.), prin acordarea unei atenţii sporite protecţiei
mediului şi folosirea mult mai raţională a resurselor de teren, precum şi prin reducerea preţurilor
minime garantate.
Fermierii au fost compensaţi prin plăţi directe, fiind stimulaţi să raţionalizeze costurile de
producţie, să crească calitatea produselor, fiind ajutaţi să recâştige segmente din pieţele interne
ocupate de importuri şi să se orienteze către noi pieţe precum cele legate de biocombustibili. În
paralel cu acestea, Uniunea a încurajat managementul terenurilor forestiere şi dezvoltarea de
surse adiţionale de venit, în special bazate pe turism.
Chiar dacă secţiunea Garanţii din FEOGA nu s-a diminuat în termeni reali, ponderea sa în
bugetul comunitar s-a redus de la 64% în 1988, la 50% în 1997, cu accentul pe realizarea unei
eficienţe sporite. Reducerea volumului producţiei a antrenat o scădere a costurilor legate de
excedentul producţiei, în timp ce restricţiile privind subvenţionarea exporturilor impuse de
recentele acorduri comerciale internaţionale au disponibilizat resurse ce pot fi canalizate pentru
sprijinirea măsurilor introduse de reformă. Intervenţiile structurale finanţate din FEOGA –
Orientare au crescut de la 1,3 miliarde ECU în 1989, la 3,6 miliarde ECU în 1995, sprijinind
îmbunătăţirea structurilor şi condiţiilor de producţie, prelucrare şi marketing al produselor.
Natura reformei avea menirea să schimbe modul de funcţionare a sistemului de susţinere a
agriculturii.
Pentru prima dată reforma stabileşte nivele diferite de compensare în diferitele regiuni ale
Uniunii, având ca bază de calcul statisticile privind producţia şi randamentul. Mai mult, suma
compensaţiilor vărsate nu va depinde numai de preţ, ci şi de cantitatea produsă.
Pentru cereale, compensaţiile depind de numărul de hectare cultivate şi de localizarea
acestora, iar ajutorul acordat crescătorilor de bovine depinde de mărimea şeptelului şi de metoda
de creştere practicată.
În sistemul anterior, bazat pe susţinerea preţului indiferent de cantităţile produse, în
momentul când preţurile erau îngheţate, agricultorul nu avea altă posibilitate de îmbunătăţire a
situaţiei sale decât creşterea randamentelor, producând mai mult. Astăzi îi sunt compensate
integral veniturile fără a fi obligat să producă mai mult.
Noul sistem de susţinere directă a veniturilor nu mai creează o dependenţă a fermierului
faţă de o anumită formă de intervenţie publică, după cum afirmă unii specialişti. Sistemul de
susţinere a preţului anterior reformei, acordă de facto fermierului subvenţii care, chiar dacă erau
mai puţin vizibile, nu erau mai puţin reale. Un sistem bazat pe vânzarea directă către depozitele
frigorifice ale Comunităţii, la preţuri dinainte garantate, a produselor ce nu aveau nicio şansă de
competitivitate pe pieţele mondiale nu avea mai nimic în comun cu principiile pieţei libere. În
noul sistem, cea mai mare parte a veniturilor fermierilor provine de pe piaţă. Ajutorul pentru
susţinerea veniturilor constituie numai un supliment.
Reforma a determinat o stabilizare a producţiei la un nivel mai apropiat de consumul
comunitar. Ea a frânat creşterea producţiei fără să antreneze totuşi reduceri majore ale
nivelurilor producţiei anterioare reformei. Singura raţiune de creştere a producţiei în viitor este
găsirea de noi pieţe de desfacere. Aceste pieţe trebuie însă aprovizionate prin exporturi
concurenţiale şi nicidecum prin exporturi subvenţionate.
Cetăţenii, în calitatea lor de contribuabili, doresc să-şi vadă banii cheltuiţi eficient. Ei
trebuie însă să realizeze că beneficiază şi îşi recuperează în mare parte investiţiile făcute în
agricultură în calitatea lor de consumatori. Multă vreme PAC a fost acuzată de creşterea
artificială a preţurilor produselor agricole, dar astăzi o familie din Uniunea Europeană
cheltuieşte 15% din bugetul său pe alimente, în comparaţie cu
30% cât cheltuia în 1960. Una peste alta, fiecare cetăţean comunitar plăteşte circa 100 de euro
pe an în contul PAC.
În consecinţă, consumatorii trebui să profite de aceste reduceri de preţ, dar nu integral.
Preţurile bunurilor alimentare vor creşte cu siguranţă mai încet pe parcursul anilor următori
decât rata generală a inflaţiei pe ansamblul economiei europene.
Există cu siguranţă un domeniu în care consumatorii au avut de câştigat: calitatea. Din
1985, Comisia Europeană a introdus criteriile de calitate ca parte integrantă a PAC. Produsele
de calitate trebuie să beneficieze de o bonificare în raport cu produsele de masă. În acest sens,
au fost introduse noi reglementări ce prevăd utilizarea de etichete speciale şi de certificate de
garantare a calităţii pentru a informa consumatorul că este vorba de un produs de calitate
superioară. De asemenea, a fost adoptată o reglementare privind metodele de producţie
biologică a bunurilor agricole şi alimentare, iar printr-o nouă directivă se protejează denumirile
de origine controlate.
O atenţie deosebită se acordă promovării şi protejării specialităţilor regionale precum
brânza obţinută din lapte nepasteurizat, vinişor, carne afumată sau sărată, obţinute după
procedee tehnologice tradiţionale. Natura excepţională şi calitatea anumitor produse derivă atât
din locul de provenienţă, cât şi din metodele folosite pentru realizarea acestora. Consumatorii şi
comerţul cu hrană îşi cresc interesul pentru originile geografice ale alimentelor şi pentru alte
caracteristici. UE recunoaşte acest lucru şi a dezvoltat trei „logo-uri” de calitate.

Fig. 6.8. Sigle de calitate

Protejarea Desemnării Originii şi Protejarea Indicatiilor Geografice (PDO şi PGI) –
ambele se aplică produselor agricole şi alimentelor cu o legatură strânsă cu o anumită regiune
sau un anumit loc. Un produs care poartă logo-ul PGI are caracteristici specifice sau o reputaţie
asociată cu o anumită zonă, şi cel puţin un stagiu din procesul de productie a avut loc în acea
zonă. Exemple: „Clare Island Salmon”, „Arancia Rosa di Sicilia” şi „Dortmunder Bier”.
Singurele alimente care pot purta aceste nume sunt somonul din Clare Island, Irlanda,
portocalele roşii din Sicilia şi berea din regiunea Dortmund, Germania, alimente care
indeplinesc specificaţii de calitate particulare.
 Un produs care poartă logo-ul PDO a dovedit caracteristici care rezultă numai din calitatea
terenului şi din abilităţile producătorilor din regiune. Produsele PDO necesită ca toate etapele
producţiei să se desfăsoare în zona implicată. Exemple: „Huile d’olive de Nyons”, „Queijo
Serra da Estrella” şi „Shetland Lamb”. Cu alte cuvinte, doar uleiul de măsline dintr-o regiune
recunoscută din vecinatatea Nyons din Franţa, brânza din zona Serra da Estrella din Portugalia
şi carne de miel din Shetland Island din Marea
Britanie, care întrunesc condiţiile exacte, pot folosi aceste nume şi logo-ul.
Garantarea Specificului Tradiţional (TSG) este un logo folosit pentru produse cu
caracteristici distinctive şi care fie conţin ingrediente tradiţionale, fie folosesc metode
tradiţionale în procesul de producţie. Printre produsele din această categorie se regăsesc pâinea
„Kalakukko”, „Jamon Serrano” şi berea „Kriek”. Acestea au fost înregistrate de Finlanda,
Spania, respectiv Belgia.
Avantajele protejarii indicatorilor de calitate sunt următoarele:
- oferă garanţii pentru consumatori referitoare la originea şi metodele de producţie; -
transmite mesaje de marketing efective despre produsele de valoare; - susţine afacerile
rurale, care produc produse de calitate, protejând marca de imitaţiile neloiale.
Din iulie 2004, UE a înregistrat aproape 700 de indicatori geografici, desemnatori de
origine şi de specialităţi tradiţionale. În plus, aproximativ 2000 de indicatori geografici pentru
vinuri şi băuturi spirtoase de origine din UE şi din lumea a treia sunt protejate pe piaţa UE.
Această campanie de promovare a calităţii superioare a produselor nu trebuie să eclipseze
eforturile vizând fixarea de norme de igienă severe pentru bunurile alimentare din comunitate şi
furnizarea de informaţii adecvate consumatorilor despre valoarea dietetică a alimentelor.
Standardizarea nu trebuie în nici un caz să conducă la o uniformizare a produselor alimentare.
Reforma recompensează modelele mai puţin intensive de cultură şi creştere a animalelor.
Sistemul anterior de susţinere a preţurilor pentru un nivel nelimitat al producţiei a încurajat nu
numai recurgerea masivă la îngrăşăminte şi pesticide, dar şi promovarea producţiilor cu
randament ridicat.

Fig. 6.9. Interpretarea corectă a codurilor aplicate pe ouă în UE

În fapt, confruntat cu o îngheţare a preţurilor, producătorul nu a avut alte mijloace de
creştere sau de menţinere a nivelului anterior al veniturilor proprii decât producând mai mult la
acelaşi preţ. Acum, agricultorii pot să rămână în agricultură, lucru ce nu era posibil în sistemul
anterior, când numărul exploataţiilor agricole se reducea într-un ritm de 3% pe an. Chiar dacă
reforma nu a inversat complet această tendinţă, i-a încetinit cel puţin ritmul. Practic, ajutorul
financiar este acum canalizat cu precădere către categoria cea mai vulnerabilă de agricultori şi
către modelele extensive de cultivare şi creştere a animalelor.
 Graţie acestor argumente şi datorită faptului că reforma a pus accent pe măsurile de
acompaniere ecologică şi socială, programul reformei a devenit pivotul strategiei de piaţă al
Comunităţii în vederea unei dezvoltări rurale echilibrate.
Reforma PAC a stabilit participarea activă a agricultorilor la protecţia mediului.
Operaţiunile de împădurire sau de gestiune a suprafeţelor forestiere sunt astăzi remunerate
precum orice altă activitate economică. Păstrarea patrimoniului rural al Uniunii Europene şi al
satelor europene au mult de câştigat din aceste noi activităţi introduse prin reforma din 1992.
În Europa, secole de agricultură au dat un anumit contur peisajului rural. Diversitatea
rurală, varietatea florei şi faunei sunt indisolubil legate de sistemele de agricultură practicate. În
regiunile unde activitatea agricolă a dispărut, mediul natural a suferit, iar biodiversitatea
naturală s-a diminuat. Bineînţeles, nu toate sistemele agricole practicate au rezultate benefice
pentru mediu, iar sistemele de producţie intensive au condus la o deteriorare a echilibrului
ecologic, a valorilor culturale şi a peisajului rural. Creşterea presiunii economice asupra
fermierilor, îmbunătăţirea competitivităţii, intensificarea şi schimbarea practicilor manageriale,
abandonarea terenurilor sunt tot atâtea semnale că societatea nu mai poate aştepta ca fermierii să
furnizeze servicii de mediu fără remunerare. În 1992 Comunitatea a introdus programe
obligatorii pentru promovarea formelor de agricultură ce protejează mediul, precum şi pentru
încurajarea împăduririi terenurilor agricole. Din 1992, peste 1,35 milioane de acorduri au fost
semnate între fermieri, autorităţile naţionale şi regionale pentru acordarea de sprijin financiar
din partea Uniunii. Aceste acorduri acoperă o mare diversitate de situaţii incluzând promovarea
utilizării durabile a resurselor, conservarea unor arii de interes particular pentru protecţia
mediului, precum mlaştinile, şi încurajarea practicilor de producţie naturală şi a tehnicilor de
producţie integrată. Şi în domeniul silvic au fost dezvoltate programe: din 1992 şi până astăzi au
fost semnate acorduri de împădurire a peste 500 000 hectare de teren agricol. Aceste iniţiative
asigură noi oportunităţi pentru zonele rurale în termenii cererii de noi servicii şi crearea de noi
oportunităţi de ocupare a forţei de muncă.
Noi oportunităţi pentru comunităţile rurale. După reformă, PAC a dinamizat eforturile
de sprijinire a zonelor rurale în scopul menţinerii unui nivel de activitate economică suficient de
ridicat pentru păstrarea unor colectivităţi locale dinamice.
Acest lucru nu a fost posibil în condiţiile PAC de dinainte de reformă. Exodul
agricultorilor de la sat la oraş nu a făcut altceva decât să accelereze spirala către partea de jos a
unui sector agricol în declin cu infrastructură insuficientă şi servicii neadecvate.
Rolul jucat de agricultură în economiile rurale ale Comunităţii Europene a evoluat de-a
lungul anilor. Odată agricultura domina lumea rurală, însă astăzi ea abia mai deţine o parte
minoră din forţa de muncă.
Noua formulă PAC este o contribuţie originală şi importantă, testată înainte de 1992, cu
sprijinul Fondurilor de Dezvoltare Regională, în cadrul unor iniţiative specifice precum
programul Leader. În acest context se integrează şi noul sistem de pensionare anticipată care, pe
de o parte, permite agricultorilor pensionari să-şi continue traiul în mediul rural, iar pe de altă
parte, permite tinerilor agricultori să se instaleze pe exploataţii agricole viabile.
Agenda 2000 a Comisiei Europene cuprinde un nou set important de propuneri de reformă
a PAC alături de pachetul financiar de sprijin al acestor măsuri. Toate aceste propuneri au ca
scop imprimarea, în anii care vin, a unei forme concrete modelului european de agricultură.
Principalele caracteristici ale acestui model vor fi: ● un sector agricol competitiv, care să poată
face faţă, în mod treptat, competiţiei de pe pieţele internaţionale fără să fie nevoie să recurgă la
subvenţii, care sunt din ce în ce mai puţin acceptate la nivel internaţional; ● metode de
producţie sănătoase şi care protejează mediul, capabile să furnizeze produse de calitate în
varietăţile cerute de populaţie; ● forme diverse de agricultură, bogate în practici tradiţionale
care nu sunt numai orientate către un nivel mare de producţie, dar care caută să menţină
frumuseţile naturii şi ale peisajului rural, precum şi comunităţi rurale dinamice şi active,
generând şi menţinând nivelul de ocupare al forţei de muncă; ● o politică agricolă mult mai
simplă şi mai simplu de înţeles, care stabileşte clar linii de separaţie între deciziile ce trebuie
luate în comun şi cele ce rămân în competenţa Statelor Membre; ● o politică agricolă care
stabileşte clar că cheltuielile pe care ea le implică sunt justificate de serviciile pe care fermierii
le furnizează societăţii în sens larg.
Acest model de agricultură nu este similar cu cel urmat de către concurenţii UE. A căuta
să fii competitiv nu trebuie confundat cu dictatul pieţei care este departe de a fi perfect. Modelul
european este gândit să păstreze nivelul câştigurilor fermierilor astfel încât să le asigure
stabilitatea prin folosirea maşinilor, a organizaţiilor comune ale pieţei şi a plăţilor compensatorii
directe.

Fig. 6.10. Evoluţia salariului agricultorilor europeni de la începutul secolului XXI

Secole de-a rândul, agricultura europeană a îndeplinit funcţii multiple pentru economie şi
mediu şi a jucat multe roluri în societate. Acesta este motivul pentru care la Consiliul European
de la Luxemburg, din decembrie 1997, s-a stabilit că rolul multifuncţional al agriculturii trebuie
dezvoltat peste tot în Europa, inclusiv în acele regiuni ce se confruntă cu dificultăţi particulare.
În conexiune cu Agenda 2000 şi implementarea sa, o atenţie deosebită trebuie acordată oferirii
de compensaţii pentru restricţiile şi dezavantajele naturale.
În decembrie 1997 şefii de stat şi de guvern din ţările membre au luat decizia istorică să
iniţieze o nouă lărgire a Uniunii. Negocierile începute la Conferinţa de la Londra din martie
1998 vor mări în viitorii ani numărul de membri la 21-26, prin integrarea ţărilor central şi est
europene şi a Ciprului.
Această lărgire va întări stabilitatea europeană în timp ce 100 de milioane de noi
consumatori vor fi adăugaţi la cea mai mare piaţă din lume. Cu toate acestea, lărgirea presupune
noi provocări, cu atât mai mult pentru sectorul agricol.
Economiile ţărilor candidate sunt caracterizate printr-o mult mai mare dependenţă de
agricultură decât este cazul în prezent în Uniune, unde sectorul agricol produce 2,4% din PIB-ul
UE şi ocupă 5,3% din populaţia activă a Uniunii. În ţările central şi est europene cifrele
corespunzătoare sunt de 9% şi respectiv 22,5%.
În aceste ţări, s-au produs schimbări structurale substanţiale din 1989, dar încă mai sunt
multe de făcut. Infrastructura este principalul domeniu ce necesită modernizări substanţiale.
Restructurarea sectorului agricol este de asemenea absolut necesară. Acest lucru este în
egală măsură valabil pentru fermieri şi pentru sectoarele din amontele şi avalul agriculturii.
Comunitatea a stabilit programe precum PHARE, în scopul sprijinirii ţărilor candidate în
procesul aderării. În domeniul agriculturii, programele de sprijin au cuprins domenii foarte
vaste: de la reforma funciară, până la dezvoltarea de noi forme de management şi promovarea
modernizării sectorului agroindustrial. Agenda 2000 propune două noi instrumente financiare de
pre-aderare. Unul dintre acestea, SAPARD, este destinat ajustărilor structurale din agricultură.
O contribuţie anuală de 500 de milioane de euro este acordată anual din FEOGA – Garanţii
pentru cele zece ţări candidate. Se va acorda prioritate măsurilor vizând creşterea eficienţei
fermelor şi industriei agroalimentare, iniţiativelor privind îmbunătăţirea managementului
pământului şi altor resurse naturale, încurajarea diversităţii economice în zonele rurale,
programelor de promovare a agriculturii durabile.
Un efort foarte mare trebuie depus de către statele candidate pentru armonizarea
standardelor în domeniul sanitar veterinar şi fitosanitar pentru a pregăti aceste ţări să adere la
piaţa unică.
Mai târziu, Reforma 2003 a pregătit PAC pentru extinderea UE către Europa Centrală şi
de Est, principalele evoluţii fiind: orientarea către piaţă; întărirea disciplinei bugetare; creşterea
rolului măsurilor structurale, în detrimentul politicii prin garantarea preţurilor; o mai bună
corelare a sistemului de intervenţie cu obiectivele dezvoltării durabile (condiţionalitatea de
mediu, bunăstarea plantelor şi a animalelor, extensificarea agriculturii, promovarea agriculturii
biologice); creşterea rolului măsurilor de susţinere a dezvoltării rurale, de asemenea, în
contextul aplicării strategiei de dezvoltare durabilă.

Fig. 6.11. Suprafeţele medii ale exploatărilor agricole în statele UE în 2012

Reforma Fischer din 2003. În septembrie 2003, Consiliul Uniunii a adoptat o nouă
reformă a PAC, cunoscută sub denumirea de „Reforma Fischer”, după numele comisarului
pentru agricultură al UE.
Scopul esenţial al respectivei reforme a fost asigurarea unui mai bun echilibru pentru susţinerea
mediului rural, prin transferarea unor fonduri din Pilonul 1 al PAC – Agricultura, în Pilonul 2 –
Dezvoltarea rurală.
Prin această reformă s-a urmărit crearea condiţiilor ca fermierii să aibă libertatea de a produce
ceea ce se cere pe piaţă.
Obiectivul general al acestei reforme l-a constituit orientarea cu prioritate spre cerinţele
pieţei, sprijin mai puţin distorsionat pentru comerţul agricol şi centrarea activităţii mai mult pe
calitate şi mai puţin pe cantitate.
Obiectivele specifice ale noii politici agricole comune sunt:
- susţinerea atât a intereselor consumatorilor, cât şi pe cele ale producătorilor agricoli;
- protejarea în mai mare măsură a economiei rurale şi a mediului;
- menţinerea disciplinei financiare, prin încadrarea strictă în baremurile de cheltuieli;
- facilitatea negocierilor cu OMC privind comerţul cu produse agricole;
- stimularea competitivităţii fermierilor pe piaţa internă şi externă;
 - stimularea aplicării tehnologiilor „prietenoase faţă de mediu”; - orientarea producţiilor
spre calitate şi spre beneficiul regional; - păstrarea specificităţii zonelor rurale.
Principala schimbare adusă de reforma din 2003 se referă la modul de acordare a
subvenţiilor agricole, care vor fi decuplate, ceea ce înseamnă că cea mai mare parte a acestora
va fi plătită independent de volumul producţiei.
Reforma din 2003 a PAC a avut ca obiectiv şi întărirea politicii de dezvoltare rurală, prin
măsuri de protecţie a mediului şi de a îmbunătăţi ajutorul acordat tinerilor agricultori pentru
investiţii.
Prin Acordul de la Luxemburg, din iunie 2003, s-a decis ca noua Politică Agricolă
Comună să se bazeze pe următoarele principii:
- o mai mare orientare spre cerinţele pieţii;
- amplificarea măsurilor de dezvoltare rurală;
- o susţinere mai puţin birocratizată;
- schimbarea unor instrumente de politică de piaţă comună.
Din păcate, ultima reformă dezavantajează ţările nou aderente la UE, îndeosebi Polonia,
România şi Bulgaria, a căror agricultură deţine o pondere importantă în producerea PIB şi au
nevoie de un sprijin mai susţinut pentru restructurare şi modernizare.
Această schimbare de strategie, care a avut loc în 1999 prin reforma „Agendei 2000” şi
care favorizează competitivitatea agriculturii europene, include, de asemenea, un element
fundamental nou – o politică de dezvoltare rurală destinată să încurajeze numeroase iniţiative
rurale, ajutând totodată agricultorii să îşi restructureze fermele şi să diversifice şi să
îmbunătăţească comercializarea produselor. S-a stabilit un plafon bugetar pentru a asigura
contribuabilii ca nicio cheltuială legată de PAC nu va scăpa de sub control. În 2003 s-a convenit
în cele din urmă asupra unei reforme fundamentale noi.
Agricultorii nu mai sunt plătiţi doar pentru a produce produse alimentare. Astăzi, cererea
este principala forţă motrice a PAC. Ea ţine seama pe deplin de preocupările consumatorilor şi
contribuabililor, lăsând în acelaşi timp agricultorilor din UE libertatea de a-şi adapta producţia la
cerinţele pieţei. În trecut, cu cât agricultorii produceau mai mult, cu atât primeau mai multe
subvenţii. În viitor, marea majoritate a ajutoarelor destinate fermierilor vor fi plătite independent
de cantităţile produse. În cadrul noului sistem, agricultorii vor continua să primească plăţi
directe cu scopul de a menţine stabilitatea veniturilor, fiind eliminată legătura cu producţia. În
afară de aceasta, agricultorii trebuie să respecte standarde de protecţie a mediului, de siguranţă a
alimentelor si de protecţie a plantelor şi animalelor. În cazul nerespectării acestor standarde, vor
risca reduceri ale plăţilor directe de care beneficiază (o condiţie cunoscută sub denumirea de
„eco-condiţionalitate”).
Atunci când consumatorii aleg să cumpere produse ecologice, ei trebuie să ştie că primesc
exact acel produs pentru care au achitat. Sigla şi sistemul de etichetare ecologic reprezintă
mecanismul ce face posibil acest lucru.
Acest sistem este creat pentru a oferi încredere deplină că produsele procurate sunt
produse în totalitate în conformitate cu Regulamentul UE privind producţia agricolă
ecologică sau în cazul bunurilor importate, conform unui sistem echivalent, cu reguli la fel de
stricte.
Producţia şi comercializarea produselor pe piaţa ce poartă etichete şi sigle UE specifice
modului de producţie ecologic urmează un proces strict ce trebuie urmat întocmai.
 Fig. 6.12. Sigla ecologică a UE („Euro-frunza”) Fig. 6.13. Sigla agriculturii ecologice
aplicate pe ambalajele produselor
agricole
Fermierii ce practică agricultura convenţională trebuie mai întâi să supună exploataţia unei
perioade de conversie de minimum doi ani înainte de a putea obţine produse agricole ce pot fi
comercializate ca produse ecologice. În cazul în care vor să obţină atât produse ecologice cât şi
convenţionale, ei trebuie să separe clar aceste două operaţiuni, în cursul fiecărei faze de
producţie.
Atât producătorii cât şi procesatorii trebuie să respecte tot timpul regulile specifice
precizate în Regulamentul UE. Ei trebuie să-şi supună activitatea unor inspecţii din partea
organismelor sau autorităţilor de inspecţie UE, pentru a se asigura că fermierii respectă
legislaţia în vigoare privind produsele ecologice.
Operatorii care trec cu succes de aceste inspecţii vor primi apoi certificarea ecologică şi îşi
vor putea eticheta produsele ca fiind ecologice.
Aplicarea logo-ului UE pe produsele alimentare preambalate este obligatorie începând cu
data de 1 iulie 2010. Utilizarea acestuia rămâne opţională pentru produsele importate după
această dată. Acolo unde, în viitor, este folosită sigla ecologică UE, o dată cu aplicarea noului
Regulament, aceasta va trebui să fie însoţită de indicarea locului de producere al materiilor
prime agricole. Această indicaţie poate fi de forma „UE”, „non-UE” sau numele ţării din UE sau
din afara UE, unde au fost obţinute produsul sau materiile prime ale acestuia. Noua siglă
comunitară oferă consumatorilor garanţia că:
● cel puţin 95% din ingredientele produsului au fost produse după metoda de
producţie ecologică;
● produsul respectă regulile schemei oficiale de inspecţie;
● produsul provine direct de la producător sau procesator, într-un ambalaj sigilat;
● produsul poartă numele producătorului, procesatorului sau vânzătorului şi numele
sau codul organismului de inspecţie şi certificare.
Dacă operatorii vor dori să-şi vândă produsele într-un alt stat membru UE, trebuie să
afişeze o Siglă adiţională ce va fi recunoscut pe acele pieţe. Folosirea siglei ecologice UE poate
evita această dublare, oferind recunoaşterea în întreaga Uniune Europeană.
Eliminarea legăturii dintre subvenţii şi producţie (denumită de obicei „decuplare”) îi va
face pe agricultorii UE mai competitivi şi mai orientaţi către piaţă. Aceştia vor fi liberi să
producă ceea ce este mai profitabil pentru ei, bucurându-se totodată de dorita stabilitate a
venitului.
După 1995, Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) a succedat GATT-ului. În sânul
Comitetului de agricultura al OMC, alte conflicte au apărut şi s-au discutat reglementările UE
referitoare la importurile de banane, interzicerea în Europa a utilizării hormonilor de creştere la
animale.
Agenda 2000 includea propuneri concrete în vederea reformulării politicii agricole
comune şi pregătirii astfel a secolului viitor, reconsiderând obiectivele politicii agricole comune
după cum urmează:
 ● Noua reformă a PAC trebuie să amelioreze competitivitatea agriculturii europene
pe pieţele interne şi externe. De scăderea preturilor vor profita consumatorii, se va lăsa o marjă
mult mai mare pentru diferenţierea preţurilor în favoarea produselor de calitate superioară. O
orientare mai adecvată a activităţilor în funcţie de importanţa pieţei va facilita integrarea
progresivă a noilor state membre şi va contribui la pregătirea Uniunii pentru viitoarele
negocieri din cadrul OMC. Reforma va ajuta astfel Uniunea să consolideze poziţia sa de mare
putere exportatoare mondială.
● Securitatea şi calitatea produselor alimentare sunt două aspecte egale ca
importanţă. Este o obligaţie fundamentală de a garanta siguranţa produselor alimentare pentru
consumatorii din Uniune şi acest aspect trebuie decis să fie o prioritate a PAC-ului.
● Obiectivele determinante ale PAC care asigură garanţia unui nivel de viaţă
echitabil pentru populaţia agricolă şi o contribuţie majoră la stabilitatea veniturilor agricole
sunt reafirmate. În acest context, problemele legate de modelarea şi redistribuirea subvenţiilor
pentru venituri între agricultori şi prezervarea unei agriculturi viabile devin din ce în ce mult
mai importante şi numai din punct de vedere al coeziunii sociale.
● Integrarea obiectivelor de protecţia mediului înconjurător şi dezvoltarea rolului pe
care agricultorii pot şi trebuie să-l joace pe planul gestionării resurselor naturale devine o
prioritate din ce în ce mai determinantă a PAC.
● Crearea de surse de venituri si folosirea complementară sau de înlocuire pentru
agricultori şi familiile lor, fie la fermă, fie în afara fermei. Zonele rurale sunt multifuncţionale
şi agricultorii trebuie să fie încurajaţi să ia în considerare toate posibilităţile care se oferă
întreprinzătorilor din mediul rural.
Propunerile noii reforme PAC confirmă opţiunea politică definită în „Documentul
strategiei agricole” din decembrie 1995, care prevede aprofundarea şi stimularea reformei din
1992. Raţionamentele propunerilor din comunicarea Agenda 2000 sunt: satisfacerea
obligaţiunilor OMC (potrivit acordului semnat la Marrakech) şi în special cele legate de
subvenţionarea exporturilor; anticiparea viitoarelor negocieri din cadrul OMC din noul ciclu
multilateral care a început în ianuarie 2000, şi s-a încheiat înainte de 2003, odată cu expirarea
clauzei de pace hotărâtă la Marrakech; prevederea lărgirii UE cu ţările Europei Centrale şi
Orientale (TECO); reorientarea PAC în sensul respectării mediului înconjurător şi al dezvoltării
rurale (pentru a justifica cheltuielile); modelarea ajutoarelor, pe tari şi regiuni, dar fără
„renaţionalizare”.

Fig. 6.14. Creşterea independenţei pieţei de cereale, zahăr, unt şi carne de vită în UE
Concret, propunerile Comisiei europene îmbină forma măsurilor următoare, pe mari domenii
(rămânând totuşi în domeniul strict agricol):
Sectorul culturilor mari: cereale, oleaginoase şi proteaginoase
 - Preţul de intervenţie la cereale este fixat într-o singură etapă (anul 2000) la un
nivel de securitate de 95,35 ECU/tona (în scurt timp ajungând la 119,9 ECU/tona);
- un ajutor specific pe unitatea de suprafaţă, decuplat de nivelul producţiei a fost
fixat la 66 ECU/tona (multiplicat prin randamentele regionale de referinţă în cadrul reformei
din 1992), acest ajutor va fi redus dacă preţul de piaţă se menţine la un nivel superior celui care
este prevăzut;
- „îngheţarea suprafeţelor”: gradul procentual de referinţă pentru „îngheţarea”
obligatorie este fixat la 0%, reducerea voluntară a suprafeţelor este autorizată, iar cea
extraordinară este suprimată, suprafeţele de teren „îngheţate” beneficiind de ajutorul specific
nelegat de producţie;
- cerealele pentru însilozare (în special porumbul pentru siloz) sunt excluse de la
acest regim;
- cazuri speciale: pentru proteaginoase, un ajutor suplimentar este fixat la 6,5
ECU/tona, pentru garantarea competitivităţii faţă de cereale.
După previziunile UE, producţia totală de cereale urma a creascut de la 201 milioane tone
în 1996 la 214 milioane tone în 2005, deci randamentele la aceste culturi trebuiau să aibă o
uşoară creştere, dar în maniera respectării acestor producţii. Randamentele la oleaginoase nu
trebuia să crească decât uşor, suprafaţa cultivată va fi strict limitată la acordurile din ciclul
Uruguay. Producţia va trece de la 12,2 milioane tone în 1996 la 12,8 milioane tone în 2005.
Teoretic, este posibil de a stăpâni formarea de noi excedente la cereale apelând, dacă va fi cazul,
la „îngheţarea” obligatorie a unor suprafeţe cultivate.
Carnea de bovine
În cursul anilor viitori, producţia de carne de bovine va fi influenţată pe de o parte prin
măsurile pe termen scurt adoptate în 1996 (urmare a crizei determinata de ESB, transformarea
cărnii de vacă şi comercializarea precoce a bovinelor tinere) şi pe de altă parte prin eliminarea
din comerţul alimentar uman şi animal a cărnii de bovine adulte (mai mari de 30 luni) din
Regatul Unit. Primele măsuri şi-au făcut simţite efectele în perioada 1998-1999, în timp ce
consecinţele ultimelor se vor prelungi până în 2001. Efectele produse prin socul din 1996 asupra
consumului de carne de bovină trebuie să se atenueze şi să urmeze o evoluţie normală de
redresare pe termen lung.
- Comisia propune reducerea preţului de intervenţie cu 30%, la un nivel de 1950
ECU/tona (în scădere de la 2 780 ECU/tona) pentru perioada 2000-2006.
- De o manieră generală, pierderile de venit ale agricultorilor sunt inevitabile. De
aceea Comisia propune susţinerea directă a venitului prin vărsarea unor sume (prime
compensatorii pe cap de animal) de mărimea următoare (sumele actualizate sunt indicate între
paranteze):
- vaci gestante 215 ECU (145 ECU)
- tauri (o singură transă) 368 ECU (135 ECU)
- viţei două tranşe 232 ECU (109 ECU)
- vaci în lactaţie 70 ECU (acum nu se acordă prime) Produse lactate În caz de
menţinere a cotelor de lapte actuale şi în viitorii ani, producţia totală de lapte s-a diminuat uşor,
scăzând de la 121,6 milioane tone în 1996 la 118,1 milioane tone în 2005. Cererea totală de
lapte (în echivalent lapte integral) trebuie să scadă de la 112,2 milioane tone în 1995 la 108,7
milioane tone în 2005. Excedentul net trebuie să se situeze între 9,0 şi 9,5 milioane de tone,
echivalent lapte integral pentru perioada 1996-2005, cu o tendinţă de creştere spre sfârşitul
acestei perioade.
 Studiind în profunzime diferitele variante avute în vedere, comisia respinge soluţiile
radicale ca cele de reducere drastică a preţurilor şi o abolire rapidă a regimului de cote. Evoluţia
probabilă a pieţei nu justifica asemenea măsuri radicale. Comisia respinge de asemenea în mod
egal un sistem de preţuri şi de cote dublate, care vor pune probleme de compatibilitate cu OMC
în negocierile viitoare. Iată pentru ce comisia preconizează o abordare prudentă a acestui
domeniu propunând:
- prelungirea regimului de cote până în 2006;
- reîntărirea supleţei actualei organizaţii comune de piaţa şi simplitatea sa;
- reducerea progresivă a preţurilor de susţinere (cele garantate) cu 10% în medie pe
total pe ansamblul perioadei în cauză;
- introducerea unui nou ajutor anual ajustat randamentului mediu, pentru vacile
gestante, în suma de 145 ECU. Ţinând cont de noul ajutor la vacile lactante prevăzut în cadrul
cărnii de bovine, ansamblul primei pentru vacile lactante va fi de 215 ECU.
Politica rurală
În februarie 2006 s-au adoptat o serie de orientări strategice europene privind dezvoltarea
rurală. Politica de dezvoltare rurală a fost consolidată pentru a ajuta zonele rurale să facă faţă
provocărilor economice, politice şi ecologice ale secolului XXI. Noul cadru juridic şi Fondul
European pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală pun accentul pe necesitatea stimulării creşterii
şi a creării de noi locuri de muncă în aceste zone în vederea ameliorării dezvoltării durabile, în
conformitate cu Strategia de la Lisabona şi Consiliul de la Göteborg. Politica de dezvoltare
rurală pentru perioada 2007-2013 va avea la bază trei teme, în conformitate cu cele trei axe
definite în noul regulament privind dezvoltarea rurală: ameliorarea competitivităţii în sectorul
agricol; ameliorarea mediului, sprijinirea gestionării terenurilor şi îmbunătăţirea calităţii vieţii şi
diversificarea economiei în zonele rurale. O a patra axă, „axa Leader”, inspirată din experienţa
iniţiativei comunitare Leader, urmăreşte punerea în practică a unor strategii locale de dezvoltare
rurală prin parteneriate locale între sectorul public şi cel privat. Numărul de resurse disponibile
pentru dezvoltarea rurală va creşte în urma reducerii plăţilor directe către ferme şi a transferării
acestor fonduri pentru măsurile de dezvoltare rurală (practica cunoscută sub denumirea de
„modulare”). Statele membre au, astfel, obligaţia de a aplica modularea, care constă într-o
reducere (de 5% începând cu 2007) a tuturor plăţilor directe de peste 5 000 euro pe an.

Fig. 6.15. Gospodărie agricolă europeană contemporană

În viitorul apropiat, agricultura trebuie să se adapteze schimbărilor care vor caracteriza
evoluţia pieţei, politica de piaţă şi reglementările comerciale. Aceste schimbări vor atinge
pieţele agricole, dar şi economiile locale ale regiunilor rurale în general. Zonele rurale trebuie să
îndeplinească funcţiuni de ordin ecologic şi recreativ din ce în ce mai importante oferind
posibilităţi noi de dezvoltare pentru exploatanţii agricoli şi familiile lor. Aceasta evoluţie va
trebui încurajată şi susţinută prin reorganizarea actualelor instrumente disponibile în materie de
politică rurală.
 - Măsurile actuale de acompaniere (regimul de protecţie a mediului, împădurirea,
prepensionarea) finanţate de FEOGA – Secţiunea garanţie, vor fi completate prin regimul
regiunilor defavorizate şi a celor cu dezvoltare tardivă. Pentru aceste zone rurale se vor pune în
practică programe de dezvoltare rurală integrate, finanţate după natura obiectivelor urmărite de
la FEOGA - Garanţie, FEOGA - Orientare, FEDER şi FSE. Politica de protecţie a mediului
înconjurător
Se va acorda o importanţă deosebită în cursul viitorilor ani instrumentelor de protecţie a
mediului, destinate să contribuie la dezvoltarea durabilă a zonelor rurale şi a răspunde astfel
creşterii exigentelor societăţii în domeniul serviciilor ecologice.
- Masurile de protecţie a mediului orientate în mod precis trebuie întărite şi încurajate
graţie mijloacelor bugetare curente şi necesare precum şi gradului de cofinanţare mai ridicat.
Perspectivele Politicii Agrare Comunitare
PAC trece încă o dată prin reforme importante. Obiectivul este de a o pregăti pentru 2020
şi mai târziu. Obiectivele-cheie sunt o politică mai ecologică, mai echitabilă şi mai eficientă.
Agricultura europeană trebuie să îşi sporească competitivitatea atât din punct de vedere
economic, cât şi ecologic.
Ca urmare a reformelor întreprinse până în anul 2011 recoltele medii anuale obţinute de
agricultorii (între anii 2009-2011) comunitari constituia:
La cereale – 300 mil. t., zahăr – 17 mil. t., oleaginoase – 20 mil. t., ulei de măsline - 2 mil.
t., mere – 10 mil. t., pere – 2 mil. t., citrice – 11 mil. t., vin 160 mil. hectolitri, carne de vită şi
viţel – 8 mil. t., carne de porc – 20 mil. t., carne de pasăre – 12 mil. t., ouă – 7 mil. t., lapte –
150 mil. t. etc.

Fig. 6.16. Importul de mere şi pere în UE în 2011 Uniunea

Europeană este unul dintre cei mai mari producători şi exportatori de produse agricole de
calitate din lume.

Fig. 6.17. Comerţul cu produse agricole în UE (2010-2012)

Planul de reformă a PAC în zece puncte – Propus de Comisia Europeană la 12 octombrie
2011:
 1) O mai bună direcţionare a sprijinului pentru venit în vederea stimulării dezvoltării
şi a ocupării forţei de muncă. Pentru o mai bună dezvoltare a potenţialului agricol al UE,
Comisia propune susţinerea într-un mod mai just, mai simplu şi mai bine direcţionat a
veniturilor agricultorilor. De sprijinul de bază pentru venit vor beneficia numai agricultorii
activi. Acesta va scădea progresiv începând de la 150 000 euro per exploataţie şi va fi plafonat
la peste 300 000 euro, luând în considerare numărul de locuri de muncă create. De asemenea,
sprijinul va fi distribuit într-un mod mai echitabil între agricultori, între regiuni şi între statele
membre.
2) Instrumente de gestionare a crizelor mai bine adaptate şi cu o capacitate de reacţie
sporită pentru a face faţă noilor provocări economice. Volatilitatea preţurilor reprezintă o
ameninţare pentru competitivitatea pe termen lung a sectorului agricol. Comisia propune „plase
de siguranţă” mai eficace, cu o capacitate de reacţie sporită pentru sectoarele cele mai expuse
crizelor (depozitarea privată şi intervenţia publică) şi promovarea creării de sisteme de asigurări
şi de fonduri mutuale.
3) Plăţi de agromediu pentru prezervarea productivităţii pe termen lung şi a
ecosistemelor. Pentru a consolida durabilitatea agriculturii din punct de vedere ecologic şi
pentru a sprijini eforturile agricultorilor, Comisia propune ca 30% din plăţile directe să fie
acordate în mod specific pentru utilizarea îmbunătăţită a resurselor naturale. Aceste măsuri –
diversificarea culturilor, menţinerea păşunilor permanente, prezervarea rezervoarelor ecologice
şi a peisajelor – sunt practice, uşor de pus în aplicare şi vor avea un efect ecologic real.
4) Investiţii suplimentare pentru cercetare şi inovare. Pentru a produce mai mult cu
mai puţin şi mai bine, Comisia propune dublarea bugetului alocat cercetării şi inovării în
domeniul agricol, inclusiv prin intermediul unui nou parteneriat european pentru inovare.
Aceste fonduri, inclusiv printr-un nou parteneriat european pentru dezvoltare, vor sprijini
proiectele de cercetare cu relevanţă pentru agricultori, vor încuraja o cooperare mai strânsă între
oamenii de ştiinţă şi agricultori şi transferul accelerat al rezultatelor pozitive din laborator la
câmp, precum şi o informare şi o consiliere mai bună a agricultorilor.
5) Un lanţ alimentar mai competitiv i mai echilibrat. Agricultura joacă un rol vital
prin poziţionarea sa la baza lanţului alimentar, dar este foarte fragmentată şi puţin structurată,
valoarea sa adăugată nefiind recunoscută. Pentru a consolida poziţia agricultorilor, Comisia
propune sprijinirea organizaţiilor de producători, a dezvoltării organizaţiilor interprofesionale şi
a vânzărilor directe între producători şi consumatori. Cotele de zahăr, care şi-au pierdut
relevanţa, nu vor fi prelungite după 2015.
6) Încurajarea iniţiativelor de agromediu. Trebuie luate în considerare
caracteristicile specifice fiecărui teritoriu, iar iniţiativele naţionale, regionale şi locale cu privire
la mediu trebuie încurajate. În acest sens, Comisia propune două priorităţi specifice ale politicii
de dezvoltare rurală pentru refacerea, prezervarea şi îmbunătăţirea ecosistemelor şi pentru
utilizarea eficientă a resurselor şi lupta împotriva schimbărilor climatice.
7) Facilitarea lansării în activitate a tinerilor agricultori. Două treimi dintre
agricultori sunt în vârstă de peste 55 de ani. Pentru a susţine implicarea generaţiei tinere în
sectorul agricol, Comisia propune crearea unui nou ajutor pentru instalare de care să poată
beneficia, în timpul primilor cinci ani ai proiectului lor, agricultorii care nu au împlinit 40 de
ani1.
8) Stimularea ocupării forţei de muncă în mediul rural şi a spiritului antreprenorial.
Pentru a promova ocuparea forţei de muncă şi spiritul antreprenorial, Comisia propune o serie
de măsuri de stimulare a activităţii economice în zonele rurale şi de încurajare a iniţiativelor de

1
dezvoltare locală14. De exemplu, va fi creat un „pachet iniţial” pentru sprijinirea proiectelor de
microîntreprinderi, cu o finanţare pe o perioadă de cinci ani care poate ajunge până la 70 000
euro. Vor fi consolidate grupurile de acţiune locală
LEADER.
9) O mai mare atenţie acordată zonelor vulnerabile. Pentru a evita deşertificarea şi
pentru a proteja bogăţia teritoriilor noastre, Comisia oferă statelor membre posibilitatea de a-i
sprijini în mod mai susţinut pe agricultorii 15 situaţi în zone dezavantajate din punct de vedere
natural, prin intermediul unei indemnizaţii suplimentare. Acest ajutor va completa celelalte
ajutoare care se acordă deja în cadrul politicii de dezvoltare rurală.
10) O PAC mai simplă şi mai eficientă. Pentru a evita sarcinile administrative inutile,
Comisia propune simplificarea mai multor mecanisme ale PAC, precum normele privind
condiţionalitatea i sistemele de control, fără ca aceasta să ducă la o pierdere a eficienţei. În
plus, va fi simplificat şi sprijinul acordat micilor agricultori. Pentru aceştia, se va institui o plată
forfetară anuală de 500-1 000 euro pentru o fermă. Va fi încurajat transferul de terenuri de la
micii agricultori care îşi încetează activitatea agricolă către alte exploataţii care doresc să se
restructureze.
Actualmente în toate cele 28 de state membre ale UE există aproximativ 12 milioane de
agricultori şi alte 4 milioane de persoane lucrează în sectorul alimentar. Sectorul agricol şi
alimentar oferă, împreună, 7% din totalul locurilor de muncă şi generează 6% din PIB-ul UE.
6.3. Politica socială
6.3.1 Abordări conceptuale privind politicile sociale în Uniunea Europeană: obiective şi
principii
Termenul de politici sociale se referă la activităţile desfăşurate prin intermediul statului
(strategii, programe, proiecte, instituţii, acţiuni, legislaţie) care influenţează bunăstarea
individului, familiei sau comunităţii într-o societate.
UE nu se ocupă singură de politica socială şi salarială şi nu-şi asumă o responsabilitate
exclusivă. Politica socială este una din prerogativele esenţiale ale statelor member. În virtutea
principiului subsidiarităţii, UE nu se ocupă de problemele a căror rezolvare este mult prea
laborioasă, fapt pentru care nu a fixat la nivel comunitar decât norme şi drepturi minimale,
statele membre putând să adopte reguli şi reglementări care pot depăşi dispoziţiile sociale
europene.
La elaborarea politicilor sociale comunitare, ca de fapt şi la celelate politici, s-a reieşit
din mai multe raţiuni:
● de ordin social - conştientizarea responsabilităţii ce le revine de către toate
statele membre ale UE pentru nevoile sociale ale cetăţenilor lor - ideea unui model social
european;
● de ordin economic - evitarea denaturărilor într-o competiţie apărută datorită
nivelurilor sociale diferite, promovarea competitivităţii, de exemplu prin creşterea nivelului
educaţiei generale şi a învăţământului vocaţional sau prin creşterea mobilităţii angajaţilor;
● de ordin politic - cetăţenii UE nu ar accepta integrarea politică şi economică fără
o politică socială activă. Jacques Pelkmans vede politica socială în conexiune cu principii şi
concepte de genul echitate, coeziune socială, convergenţă economică. Totodată, el consideră că
sunt trei componente sau domenii principale ale politicii sociale care au tangenţă cu sfera
economicului: transferurile sociale, reglementările privind piaţa forţei de muncă, aspecte de
ordin instituţional şi de parteneriat social. David Purdy însă susţine că sfera politicii sociale este
mult mai cuprinzătoare, putând fi divizată în două mari categorii:
 a) piaţa forţei de muncă, include managementul macroeconomic (politica
veniturilor), politici active în domeniul resurselor umane, relaţiile industriale (acordurile
colective, dialogul social), termenii şi condiţiile de angajare, combaterea discriminării
economice şi excluderii sociale;
b) statul social, care include servicii sociale (învăţământ, sănătate, locuinţe sociale),
transferuri
sociale (explicite şi implicite), politica familiei.
Fără protecţia socială, patru din zece familii europene ar trăi într-o stare relativă de sărăcie
(având la dispoziţie circa 50% din venitul mediu). Cu protecţia socială care există, procentajul
este de 17%. Politica socială a comunităţii europene a debutat odată cu tratatul de constituire a
acesteia, în 1957. Astfel, Tratatul de la Roma pune bazele politicii sociale prin articolele sale
referitoare la libera circulaţie a muncitorilor şi la libertatea de stabilire a acestora, în contextul
creării pieţei comune.
După Maastricht şi Amsterdam, instituţiile comunitare s-au implicat tot mai mult în
reglementarea unor domenii ale pieţei forţei de muncă şi chiar în unele domenii care ţin de
statul social. Transferurile financiare cu caracter social au fost totuşi modeste la nivel
comunitar, comparativ cu amploarea lor din ţările membre (între 15-25% din PIB).

Fig. 6.32. Cheltuielile cu protecţia socială ca % din PIB (din care pensii)
Politica socială rămâne a fi una dintre cele mai importante pentru statele de drept din cea
de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, începutul secolului al XXI-lea. Pe lângă protecţia
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, statele bunăstării sunt ferm angajate în
apărarea şi garantarea drepturilor sociale. Sistemele de protecţie socială au un rol foarte
important în cadrul Uniunii Europene, în viaţa europenilor, a familiilor, precum şi din punctul
de vedere al influenţei pe care o exercită în propulsarea societăţii şi a economiei. Aceasta
garantează venituri persoanelor aflate în dificultate, permiţându-le, în acelaşi timp, să accepte şi
să se adapteze evoluţiilor economice şi sociale. Astfel, ele favorizează concomitent coeziunea
socială şi dinamismul economic.
 Fig. 6.33. Cheltuielile statului cu pensiile publice în statele emergente din UE (%)
Abia după Tratatul de la Maastricht, politica socială în UE îşi ocupă locul în topul celor
mai importante politici comunitare. Evoluţia îndelungată şi adeseori anevoioasă a acestei
politici este legată de mulţi factori de ordin politic, economic şi de particularităţile locale. Istoria
politicii sociale în UE se prezintă ca un model demn de atenţie, dar nu de aprobare totală şi
absolută, pentru guvernele ţărilor în tranziţie, care urmează să ia în considerare şi specificul ţării
în care se implementează reforma socială. În domeniul politicilor sociale, UE trebuie să
soluţioneze trei sarcini de bază:
1. Armonizarea politicilor naţionale;
2. Stimularea convergenţei şi a colaborării interstatale;
3. Răspândirea practicii novatoare în cadrul Uniunii.
După cum s-a menţionat obiectivul acestei politici îl constituie ameliorarea condiţiilor de viaţă
şi de
lucru, promovarea egalităţii de şanse şi asigurarea unei protecţii sociale minimale în interiorul
spaţiului comunitar.
Pentru aceasta, UE are la îndemână Fondul Social European (FSE), o serie de programe
comunitare şi normele juridice din Tratat, care completează legislaţiile naţionale. Dimensiunea
socială a Pieţei Interne comunitare a impus instaurarea unui dialog social între partenerii sociali
reuniţi la nivelul UE. Conceptul a fost introdus în 1985 prin Actul Unic European şi semnifica
faptul că partenerii sociali trebuie să participe la realizarea Pieţei Interne şi la concretizarea
dimensiunii sociale. Pentru a concretiza această dimensiune socială, Consiliul European a
adoptat, în decembrie 1989, Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale
lucrătorilor (acceptată atunci de 11 din cele 12 state membre, deoarece Marea Britanie a refuzat
semnarea documentului). Tratatul de la Maastricht a lărgit competenţele Comunităţii în
domeniul social, a extins acţiunea FSE şi a introdus un nou capitol privind educaţia şi formarea
profesională. Consiliul European de la Essen, din decembrie 1994, a decis că statele membre
trebuie să-şi coordoneze politicile şi acţiunile sociale, punând accent pe cinci domenii:
promovarea investiţiilor în formarea profesională, realizarea unei creşteri economice care să
genereze noi locuri de muncă, reducerea costurilor salariale indirecte, eficientizarea politicii
forţei de muncă şi adoptarea unor acţiuni ferme în favoarea grupurilor sociale puternic afectate
de şomaj. Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la
Amsterdam, Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor a fost acceptată
de către toate cele 15 ţări membre ale UE, devenind astfel parte din acquis-ul comunitar în
domeniul social.
 Fig. 6.34. Salariul minim lunar în statele europene în anul 2013
6.3.2. Etapele evoluţiei politicii sociale în Uniunea Europeană
Crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului promova ideea creării pieţei comune.
Principala temere se referea la posibilitatea apariţiei unei distorsiuni a competiţiei, care ar fi
condus la
„dumping” social.
Au fost identificaţi doi factori care puteau conduce la dumping social:
• nivelul scăzut al contribuţiilor la sistemul de securitate socială;
• faptul că în unele ţări (în special Italia) femeile erau plătite mai puţin, comparativ
cu
bărbaţii, pentru aceeaşi muncă.
În timpul fazei de creştere puternică pe care a cunoscut-o Europa din perioada 1958-1973,
redistribuirea internă a populaţiei şi repatrierea masivă, câteodată, a conaţionalilor (refugiaţi
germani, colonişti francezi, olandezi, belgieni, italieni sau britanici) nu au fost suficiente pentru
a acoperi enormele nevoi de forţă de muncă. Astfel, a trebuit să se facă apel la ţările limitrofe, în
special cele mediteraneene, care au trimis spre CEE milioane de conaţionali pentru a fi antrenaţi
în activităţi care utilizează mâna de lucru fără calificare şi în domenii abandonate de salariaţii
europeni. Franţa şi Regatul Unit au făcut apel la vechile lor colonii (Maghreb pentru Franţa,
Jamaica şi Pakistanul pentru Regatul Unit), Germania s-a orientat spre Balcani (iugoslavi, turci),
iar portughezii şi spaniolii au acceptat absolut tot genul de slujbe care li se ofereau.
Ţările Comunităţii Europene au luat decizia de a închide frontierele pentru mâna de lucru
din exterior în anul 1974, angajând diverse politici de incitare a întoarcerii muncitorilor străini
în ţările lor. Dar numărul populaţiei străine a continuat să crească sub efectul politicilor de
reîntregire a familiei şi al presiunii migratorii a ţărilor din sud atrase de prosperitatea economică
a unei Europe îmbătrânite şi în plină depresiune demografica.
Prima etapă a politicii sociale în UE (1957-1971). Originile unui proces, devenit apoi o
Politică socială, pot fi găsite chiar în Tratatul de creare a CECO şi pot fi completate cu unele
prevederi din EUROATOM. Preocupate să cultive dezvoltarea economică în general, dar şi pe
cea din sectoarele intensive în tehnologie, Tratatul de lansare a EUROATOM, cu toată
orientarea lui tehnică, conţine şi unele prevederi referitoare la sănătatea şi siguranţa muncii.
Având ca obiectiv fundamental integrarea în domeniul siderurgiei şi mineritului, cu scopul
refacerii economiilor Franţei, Germaniei şi celorlalte state, prevederile CECO se extindeau şi la
aspecte din sfera socialului:
 ● a evita distorsiunile generate de concurenţă în industria cărbunelui şi oţelului, ca
rezultat al intenţiei de a practica preţuri reduse, ceea ce, în absenţa unor măsuri coerente de
politică socială, ar fi determinat costuri sociale ridicate;
● a face mai eficientă utilizarea forţei de muncă printr-un program de asistenţă
îndreptat către cei care îşi vor pierde locurile de muncă în aceste sectoare.
Obiectivul principal al Tratatului de la Roma era îmbunătăţirea activităţilor de securitate
socială în ceea ce-i priveşte pe lucrători; în Tratat nu se vorbea despre drepturile cetăţenilor, ci
numai despre lucrători şi firmele angajatoare.
Aşadar, primul pilon al politicii sociale şi de ocupare este pilonul „drepturilor
legiferate”, bazat pe metoda comunitară standard, utilizată în mod intermitent în domeniul
ocupării prin anii ’60. Politicile din acest pilon au fost elaborate prin regula decizională bazată
pe unanimitate şi (după Actul Unic European din 1986) prin majoritatea calificată în Consiliu.
Acestea erau aplicate prin directive, unde posibilitatea variaţiilor este redusă.
Al doilea pilon, cel al „legiferării prin acord colectiv”, îşi are originile în cazurile
sporadice de dialog social, promovat în anii ’80 de către Comisie între confederaţiile europene
ale patronatelor şi sindicatelor.
Această perioadă poate fi calificată drept prima modificare a corelaţiei economico-sociale
din istoria UE, caracterizată de o integrare economică slabă, de o atenţie sporită a guvernelor
naţionale faţă de problemele sociale şi de instabilitatea socială legată de creşterea pericolului
disponibilizării, odată cu creşterea economică. Situaţia se agrava din cauza volumului ridicat de
prerogative ale statului în domeniul redistribuirii bunurilor sociale prin intermediul bugetelor
naţionale.
În ţările UE, Politica socială a devenit o parte indispensabilă a politicii de prosperitate a
tuturor membrilor societăţii, bazele acesteia fiind înscrise chiar în Tratatul de la Roma (titlul III,
partea a III-a – „Politici sociale”), unde erau prevăzute măsuri de ameliorare a condiţiilor de
viaţă şi de muncă, armonizarea sistemelor sociale din diferite state membre. Pentru a realiza
prevederile Politicii sociale, statul se implică tot mai activ în viaţa economică şi politică de
repartizare a bunurilor societăţii, protejând anumite categorii ale populaţiei. Aceste măsuri
conduc la minimizarea conflictelor şi a diferenţierii sociale. Prevederile din Tratatul de la Roma
sunt limitate la câteva domenii cum ar fi:
1. libera circulaţie a forţei de muncă;
2. îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă;
3. principiile generale de armonizare a sistemului de educaţie şi formare.
Totuşi aceste referiri sunt prea generale, având caracterul unei declaraţii de principiu. Tratatul
de la
Roma prevedea stabilirea libertăţi de circulaţie a muncitorilor între cele 6 ţări fondatoare, fapt
realizat încă din 1968.
Articolul 3 din Tratat, consacrat politicii sociale, stipulează: „Statele membre sunt de
acord cu necesitatea promovării/încurajării ameliorării condiţiilor de viaţă şi de muncă ale
muncitorilor, permiţând egalizarea lor în ceea ce priveşte posibilităţile de progres. Statele
membre apreciază că o asemenea evoluţie va rezulta atât din funcţionarea pieţei comune, care
va favoriza armonizarea măsurilor sociale, cât şi din măsurile prevăzute prin prezentul Tratat şi
din apropierea/armonizarea dispoziţiilor legale şi administrative”.
În anul 1960, cheltuielile sociale ale Franţei constituiau 12,4% din buget, în Belgia – 17%,
iar în RFG – 20,5%. Aceste cheltuieli au crescut în anii următori, obligând guvernele să-şi
păstreze controlul asupra veniturilor şi cheltuielilor bugetare. De-a lungul anilor 1950 şi 1960,
economia europeană prospera, iar şomajul era privit ca un caz excepţional. Cu toate acestea,
Italia număra aproape două treimi din şomerii CEE, cu aproape 1,7 milioane de persoane fără un
loc de muncă. Între 1955 şi 1971, 9 milioane de lucrători din sudul Italiei au migrat în căutarea
unui loc de muncă, fie către zona industrializată din nordul ţării, fie către alte regiuni. Prin
urmare, italienii au fost principalii beneficiari ai granturilor FSE pentru reconversie profesională
şi relocare. De cealaltă parte, Germania de Vest a folosit FSE pentru reconversia profesională a
persoanelor care au suferit accidente la locul de muncă.
Conform prevederilor Tratatului de la Roma, organelor comunitare le revenea un rol
important în facilitarea liberei circulaţii a forţei de muncă din raţiuni prioritar economice.
Nivelul comunitar de decizie s-a implicat îndeosebi în culegerea şi difuzarea informaţiilor
privitoare la piaţa muncii, elaborarea bazelor recunoaşterii reciproce a calificărilor profesionale
şi pe siguranţa socială a fondurilor de asigurări sociale între state.
Pentru a completa prevederile tratatului de la Roma, au fost adoptate o serie de directive
în domeniul social: directive referitoare la egalul în ocupare şi formare, dreptul de a beneficia de
protecţie socială etc. Politica socială europeană, în această primă etapă, s-a concentrat pe
următoarele două axe:
● prevederi referitoare la probleme tehnice, cum ar fi măsurile de stimulare a liberei
circulaţii a forţei de muncă, relaţiile inter-industriale şi aspectele tehnice ale securităţii sociale;
● viziunea liberală conform căreia perfecţionările în domeniul social în CEE vor
rezulta automat din răspunsul pozitiv al mecanismelor pieţei la demersul integraţionist. În
această categorie se înscria preocuparea de a identifica şi combate acţiunile unor state membre
de împiedicare a liberei circulaţii a lucrătorilor.
Rolul principal în realizarea acestor obiective era acordat Fondului Social European.
Etapa a doua a politicii sociale în UE (1972-1985). Din a doua jumătate a anilor ’70,
dimensiunea socială a început să capete un rol tot mai important pe agenda organelor
decizionale comunitare. Debutul acestei reconsiderări fusese făcut în 1972, la Reuniunea la
nivel înalt de la Paris, care a declanşat o perioadă de consens activ intracomunitar.
Urmând mesajul pozitiv al Consiliului Ministerial, în 1974 a fost adoptat Primul Program de
Acţiune Socială, care, în pofida creşterii numărului de ţări şi ale problemelor sociale ale
acestora, ca urmare a crizelor structurale şi sectoriale declanşate în acea perioadă, nu a avut
rezultatele scontate.
Fondul Social a fost ajustat de mai multe ori în această perioadă, pentru a răspunde la
creşterea şomajului şi a numărului de ţări membre. S-a constatat însă că, în comparaţie cu
nevoile reale de pace socială europeană, fondurile se dovedeau insuficiente, iar în 1983 a
devenit obligatorie o reformare majoră a politicii sociale. La sfârşitul anilor 1970, şomajul în
rândul tinerilor a crescut substanţial, iar abordarea acestuia a devenit o prioritate pentru FSE.
Răspunzând rolului din ce în ce mai important al femeilor la locul de muncă, FSE a oferit, de
asemenea, un sprijin mai mare femeilor, fie că acestea şi-au pierdut locul de muncă, intrau pe
piaţa muncii pentru prima dată sau reveneau la locul de muncă după o întrerupere. Etapa a
treia a politicii sociale în UE: de la Piaţa Unică la Carta Socială Europeană. Perioada care a
început la mijlocul anilor ’80 a fost marcată de apariţia unui nou dinamism în sfera socialului.
Declinul industriilor tradiţionale, cum ar fi industria oţelului, industria prelucrătoare şi
construcţia de nave şi apariţia noilor tehnologii, în special în sectorul serviciilor, a dus la o
cerere crescută pentru lucrători calificaţi. Priorităţile FSE au devenit formarea profesională şi
cursurile de instruire în utilizarea noilor tehnologii.
Lansarea unor sintagme cum ar fi Europa popoarelor sau dimensiunea socială în limbajul
comunitar, concomitent cu deplasarea dinspre teoria economică pură a echilibrelor pieţei în
descrierea coeziunii sociale spre construcţii teoretice adecvate noilor realităţi integraţioniste, au
dat un nou suflu domeniului.
Un nou impuls politic a fost conferit politicii sociale după lansarea ambiţiosului Program
de creare a Pieţei Unice Interne, prin conştientizarea faptului că integrarea poate genera şi efecte
economice şi sociale negative. Liberalizările cerute de Actul Unic European au atras
defavorizarea anumitor grupuri sociale prin acutizarea problemelor cu care deja se confruntau
acestea sau prin adăugarea altor griji. Aceste grupuri cuprindeau: şomerii pe termen lung; tinerii
în căutarea locurilor de muncă; lucrători mai puţin calificaţi; lucrătorii în perioadele determinate
de timp; cei din piaţa subterană a forţei de muncă.
Finanţările FSE au fost direcţionate către tinerii cu perspective slabe de găsire a unui loc
de muncă din cauza lipsei de formare profesională sau cu formare necorespunzătoare, dar şi
către şomerii pe termen lung. De asemenea, finanţările au fost extinse pentru a-i include şi pe
cei care părăseau şcoala devreme. FSE a sprijinit, de asemenea, intrarea femeilor pe piaţa
muncii.
O modificare majoră introdusă în perioada de finanţare cuprinsă între 1983 şi 1988 a
eliminat cerinţa conform căreia o persoană recalificată trebuia să muncească la un loc de muncă
asociat cu calificarea obţinută cel puţin şase luni de la terminarea perioadei de calificare. Acest
lucru reflecta realitatea dinamicii pieţei muncii şi pregătea FSE pentru sprijinirea formării în
toate domeniile economiei.
În Grecia, Portugalia şi Spania, agricultura era încă un sector dominant, iar venitul pe cap
de locuitor era considerabil mai mic decât media din UE. În 1983, s-a stabilit ca finanţările FSE
să fie direcţionate către regiunile care au nevoie de acestea în mod special. În 1988, FSE a
suferit o nouă reformă pentru a putea asista mai eficient regiunile care rămăseseră în urmă. Până
la sfârşitul anilor 1980, peste jumătate din finanţările FSE au fost direcţionate spre regiunile şi
ţările mai sărace, precum Andaluzía, Insulele Canare, Grecia, departamentele franceze de peste
mări, Irlanda, regiunea Mezzogiorno din sudul Italiei, Irlanda de Nord şi Portugalia.
Aderarea Spaniei şi Portugaliei la CEE în 1986 a reiterat urgenţa conturării unui răspuns
comunitar la problematica socială. Îndeosebi, se impunea un răspuns cu privire la maniera în
care se pot concilia costurile de realizare a coeziunii economice şi sociale cu dezideratul
îmbunătăţirii condiţiilor de muncă şi de viaţă din ţările membre ale Uniunii Europene.
În 1989 a fost umplut un important gol legislativ comunitar prin adoptarea Cartei
Comunităţii cu privire la Drepturile Sociale Fundamentale ale Lucrătorilor (Carta Socială).
Acest document important a fost adoptat ca răspuns la pericolul de dezvoltare a unei economii
integrate, în care anumite grupuri de interese să fie dezavantajate.
Statele semnatare s-au angajat la realizarea următoarelor obiective:
●îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă;
●dreptul de liberă stabilire a muncitorilor rezidenţi în unul din statele membre UE;
●dreptul la o remunerare corectă şi echitabilă;
●dreptul la o protecţie socială al salariaţilor;
●dreptul la pregătire şi formare;
●egalitatea de tratament a bărbaţilor şi femeilor; ● protecţia copiilor şi adolescenţilor etc.
Carta socială era construită pentru a aborda următoarele domenii de acţiune: 1. protecţia
lucrătorilor care se deplasează în interiorul Comunităţii; 2. remunerarea echitabilă a lucrătorilor;
3. îmbunătăţirea şi apropierea condiţiilor de muncă ale angajaţilor; 4. securitatea socială; 5.
libertatea de asociere şi a negocierilor colective; 6. calificarea alternativă; 7. tratament egal
pentru bărbaţi şi femei; 8. aranjamente de informare, consultare şi participare; 9. sănătate şi
siguranţă în muncă; 10. angajarea persoanelor tinere; 11. pensionarii; 12. persoanele cu
handicap.
Tot în această a treia etapă s-a procedat şi la redimensionări ale fondurilor alocate Politicii
Sociale Comunitare. Priorităţile în acţiune au fost concentrate pe programele de asistenţă
destinate tineretului şi pe programele orientate spre cele mai sărace regiuni ale CE.
Perioada a patra. Politica socială după Tratatul de la Maastricht
În Tratatul de la Maastricht din 1992 nu apar elemente de noutate în ceea ce priveşte
politica socială faţă de documentele adoptate anterior. Se accentuează însă necesitatea realizării
unei „coeziuni sociale” ca element determinant al promovării unui progres economic echilibrat
la nivelul întregii Uniuni Europene.
Tratatul de la Maastricht (1992) prevedea:
- „atingerea unui nivel înalt al protecţiei sociale şi ocupării forţei de muncă”;
- „realizarea coeziunii economice şi sociale şi a solidarităţii dintre statele membre”.
Cu această ocazie, s-a realizat semnarea „Protocolului Social” denumit şi Acordul de
politică socială (art. 139 al TCE), prin care a fost instituţionalizat în mod oficial cel de al
doilea pilon al politicii sociale şi de ocupare. Acesta a permis partenerilor sociali să ceară o
decizie a Consiliului cu privire la un acord asupra politicii de ocupare sau, în mod alternativ,
aplicarea directivelor prin negocieri colective şi practică naţională.
Protocolul Social negociat la Maastricht oferă posibilitatea unor progrese pe linia
realizării obiectivelor de politică socială. Protocolul, la care nu participă şi Marea Britanie,
extinde posibilitatea adoptării cu majoritatea calificată a deciziilor privind: ● condiţiile de
muncă; ● informarea şi consultarea persoanelor ocupate; ● integrarea şomerilor; ● menţinerea
unanimităţii pentru măsurile ce vizează protecţia şi securitatea socială.
Aria de probleme cuprinsă de Protocolul social: 1. activităţi menite să perfecţioneze
climatul de muncă, inclusiv măsuri privind sănătatea şi securitatea muncii; 2. activităţi ce ţin de
condiţiile de muncă, inclusiv timpul de muncă şi concediile; 3. informarea şi consultarea
lucrătorilor; 4. acţiuni de promovare a oportunităţilor egale şi de integrare a persoanelor excluse
de pe piaţa muncii. În anul 1993 a fost elaborată Carta Verde (Green Paper), documentul care a
lansat procesul de dezbatere asupra viitorului PS la nivel comunitar. Principalele linii de discuţii
au fost: priorităţile comune tuturor statelor membre în domeniile pieţei muncii, formării
profesionale şi protecţiei sociale; îmbunătăţirea situaţiei ocupării forţei de muncă; accelerarea
progresului în crearea unui sistem de protecţie bazat pe calitate; stimularea solidarităţii şi
integrării sociale; lupta împotriva sărăciei şi excluderii sociale; piaţa unică şi libera circulaţie a
persoanelor; promovarea egalităţii de şanse pentru bărbaţi şi femei; coeziunea economică şi
socială.
Un nou document ce stabileşte liniile generale de acţiune ale Politicii sociale comunitare,
până în 2000, l-a reprezentat Carta Albă (White Paper), elaborată în 1994, care prevedea:
crearea de noi locuri de muncă, strîns corelate cu formarea unei forţe de muncă educate;
încurajarea unor standarde ridicate de muncă; crearea unei pieţe unice europene a muncii;
crearea de oportunităţi egale pentru femei şi bărbaţi; politica şi protecţia socială; sănătatea
publică; eficacitatea implementării legislaţiei europene.În 1994, ca răspuns la creşterea ratei
şomajului, UE a căzut de acord asupra unei Strategii privind ocuparea forţei de muncă, iar în
1997, Tratatul de la Amsterdam a condus la un cadru pentru liniile directoare privind ocuparea
forţei de muncă şi la o strategie comună. Pentru FSE, acest aspect a însemnat deplasarea
accentului de pe şomaj pe ocuparea forţei de muncă, în special în cazul persoanelor cu un loc de
muncă, pentru a le ajuta să-şi păstreze locul de muncă şi să promoveze în cadrul acestuia.
Formarea, crearea de locuri de muncă, îndrumarea şi consilierea forţei de muncă au devenit
direcţiile de acţiune ale FSE.
Cu toate acestea, FSE a continuat să sprijine formarea tinerilor, a şomerilor şi a celor
excluşi de pe piaţa muncii. De asemenea, pe măsură ce Europa a început să se confrunte cu
fenomenul îmbătrânirii populaţiei, FSE a alocat mai multe fonduri pentru formarea la locul de
muncă a persoanelor în vârstă, pentru a le permite să rămână salariaţi o perioadă mai lungă sau
pentru a le readuce pe piaţa muncii. FSE a mai sprijinit şi iniţiativele care furnizau servicii de
îngrijire pentru persoanele în vârstă, scopul fiind acela de a le permite membrilor familiei să
rămână sau să revină în câmpul muncii.
FSE a alocat, de asemenea, 5% din bugetul său pentru a finanţa scheme inovative, pentru
a evalua eficienţa proiectelor finanţate de FSE şi pentru a sprijini schimbul de experienţe între
statele membre cu scopul de a promova inovaţia în toată Europa. Aceste iniţiative au condus la
stabilirea a trei programe comunitare principale:
● EUROFORM, care experimenta în formare profesională şi de ocupare a forţei de
muncă;
● HORIZON, care se ocupa cu formarea persoanelor cu dizabilităţi şi
● NOW (New Opportunities for Women – Noi oportunităţi pentru femei), care
studia modalităţile prin care femeile puteau fi aduse sau reintegrate pe piaţa muncii mai
uşor.
Au fost lansate noi programe care vizau probleme specifice pieţei muncii şi care
promovau schimburile transnaţionale de idei şi abordări:
● YOUTHSTART, care sprijinea tinerii necalificaţi în obţinerea unui prim loc de
muncă;
● INTEGRA, care sprijinea grupuri cum ar fi părinţii singuri, persoanele fără
adăpost, refugiaţii, deţinuţii şi foştii deţinuţi pentru a obţine un loc de muncă sigur şi
pentru a lupta împotriva discriminării rasiale sau a altor forme de discriminare în cadrul
formării sau al ocupării forţei de muncă;
● ADAPT, care sprijinea persoanele în adaptarea la schimbările din mediul de
afaceri şi din industrie, cum ar fi formarea în domeniul tehnologiei informaţiei.
În perioada 1994-1999, Fondurile Structurale au fost dublate faţă de perioada 1988-1993.
Aproape 70% din acest ajutor a fost alocat regiunilor care aveau cea mai mare nevoie de acesta.
Tratatul de la Amsterdam (1997) prevedea: - reintegrarea în Tratat a Protocolului Social
de la Maastricht; - introducerea unui nou articol care viza elaborarea unei strategii
coordonate de promovare a ocupării, care constituie cel de al treilea pilon al politicii sociale şi
de ocupare. Introducerea acestui articol avea o dimensiune politică importantă. În momentul
semnării Tratatului, Comunitatea se afla în mijlocul unui proces de construire a Uniunii
Economice şi Monetare, perioadă în care şomajul înregistra un nivel foarte ridicat, creşterea
economică era foarte slabă şi eforturile de reducere a deficitului bugetar erau mari. Toate
acestea au creat efecte secundare asupra ocupării forţei de muncă. Era foarte dificil pentru
statele membre să creeze politici ambiţioase orientate în această direcţie.
Tratatul de le Amsterdam plasează responsabilitatea realizării politicilor sociale la nivelul
fiecărui stat membru şi posibilitatea aplicării unor programe pilot de creştere a ocupării forţei de
muncă finanţate din resursele Fondului Social European. Tratatul de la Amsterdam cuprinde un
capitol „ce vizează elaborarea unei strategii coordonate pentru folosirea forţei de muncă”.
Tratatul de la Nisa 2000 şi politica socială a Uniunii Europene
În 2000, UE a adoptat Strategia de la Lisabona (Lisbon Strategy) cu scopul de a face din
UE, până în anul 2010, cea mai avansată economie bazată pe cunoaştere. Printre obiectivele
strategiei se afla atingerea unui grad de 70% a ocupării forţei de muncă din UE şi a unui grad de
peste 60% al ocupării forţei de muncă în rândul femeilor. Ulterior, s-a adăugat un alt obiectiv:
creşterea gradului ocupării forţei de muncă în rândul lucrătorilor în vârstă la 50% până în 2010.
Consiliul European de la Lisabona fixa ca obiectiv pentru politica socială a UE „creşterea
competitivităţii economiei europene şi a capacităţii acesteia de a susţine creşterea economică,
creşterea ocupării şi o mai mare coeziune socială”. Acestea au fost bazele de la care, la
Consiliul de la Nisa din decembrie 2000, s-a pornit dezbaterea Agendei Sociale Europene şi a
viitoarei arhitecturi sociale europene. Unul din obiectivele stabilite prin tratatul de la Nisa
vizează „modernizarea şi îmbunătăţirea modelului social european”, reiterându-se unul din
principiile asupra cărora membrii UE au căzut de acord la Lisabona: „oamenii constituie activul
cel mai valoros al UE. Investiţiile în oameni vor fi de o maximă importanţă pentru bunăstarea şi
locul pe care Europa îl va ocupa în economia viitorului”.
Pentru următorii cinci ani, Agenda Socială dezbătută la Lisabona şi aprobată la Nisa,
identifică cinci provocări majore cu care se vor confrunta, în plan social statele membre UE:
● Creşterea ocupării. Acest deziderat va fi posibil numai pe baza unor reforme
structurale coerente, care să presupună, pe lângă creşterea potenţialului economiei europene de
a genera locuri de muncă, şi reducerea disparităţilor regionale, a inegalităţii sociale,
îmbunătăţirea sistemului de formare şi creşterea oportunităţilor de educaţie şi formare;
● Valorificarea eficientă a progresului tehnologic astfel încât să se creeze premisele
îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă şi de muncă ale lucrătorilor europeni;
● Creşterea mobilităţii intra comunitare a forţei de muncă;
● Valorificarea avantajelor induse de funcţionarea UEM şi a Pieţei unice Interne, în
măsură să inducă o mai mare predictibilitate şi transparenţă a preţurilor, creşterea
competitivităţii, accelerarea reformelor structurale;
● Întărirea coeziunii sociale şi reducerea inegalităţii sociale. Şi în acest caz, se
apreciază că principala modalitate de realizare a acestui deziderat o constituie creşterea ocupării.
● Gestiunea eficientă a efectelor sociale generate de lărgirea către Est a Uniunii
Europene.

Fig. 6.35. Salariile lunare medii în statele UE

În 2003 a avut loc evaluarea intermediară a Agendei Sociale, ce are ca rezultat ajustarea
priorităţilor
Agendei în funcţie de progresul înregistrat până în acest moment şi de schimbările politice,
economice şi sociale inregistrate la nivel comunitar.
Programul comunitar pentru ocupare şi solidaritate (PROGRESS) (2007-2013) a avut
drept scop oferirea unui sprijin financiar pentru punerea în practică a obiectivelor UE în
domeniul ocupării şi afacerilor sociale. El contribuie la realizarea obiectivelor Strategiei de la
Lisabona. Dotat cu un buget de 743 milioane de euro pentru perioada 2007-2013, PROGRESS a
finanţat activităţi de analiză şi învăţare mutuală, de sensibilizare şi difuzare, de ajutorare a
principalilor actori. Programul este divizat în cinci sectoare corespondente a cinci mari
domenii de activitate: ocuparea, protecţia socială şi incluziunea socială, condiţiile de muncă,
lupta contra discriminării şi diversitatea şi egalitatea şanselor bărbaţi-femei.

Fig. 6.36. Rata ocupării for ei de muncă, grupul de vârstă cuprins între 15 şi 64 de ani, 2010 (%)
6.3.3. Aspectele sectoriale ale politicii sociale în Uniunea Europeană
Politicile sociale în UE vizează mai multe sisteme (domenii de acţiune). Ţinând cont de
impactul pe care îl au politicile sociale asupra populaţiei UE, mai jos prezentăm o abordare
sectorială a principalelor sectoare. Regimul demografic al ţărilor din UE este determinat de
variabila fundamentală, rata natalităţii. După al doilea război mondial se înregistrează un
adevărat „baby-boom”, care durează până la mijlocul anilor ’60 (cu o rată a natalităţii de 18-
19%), ca să se ajungă, în anii ’70, la situaţia inversă, de „babycrash”, din motivul că rata brută
de reproducţie a scăzut peste tot.

Fig. 6.37. Speranţa de viaţă a europenilor

Studiile efectuate recent la nivelul UE au arătat că în prezent, raportul dintre numărul
europenilor de vârstă activă (15-46 de ani) şi numărul celor cu vârsta de peste 65 de ani este de
4:1, însă potrivit estimărilor, în 2060 acest raport va fi de doar 2:1. Situaţia creează o mare
presiune asupra guvernelor europene care ajung astfel să se confrunte cu o dublă problemă: pe
de o parte fonduri mai mici pentru sistemele publice de pensii, iar pe de altă parte un număr mai
mare de pensionari.
Sondajele realizate arată că 73% dintre europeni se aşteaptă să primească pensii mai mici
sau să trebuiască să lucreze ori să economisească mai mult. 54% dintre aceştia sunt îngrijoraţi
că vor fi săraci la bătrâneţe.
Serviciile de interes general au ca beneficiar întreaga societate şi pot fi oferite de guvern,
direct sau indirect. Acestea pot fi „cumpărate” de cetăţeanul-consumator (electricitatea, apa) sau
sunt mai puţin concrete, rămânând, totuşi, o parte esenţială a societăţii moderne (servicii sociale
precum sănătatea, asigurarea socială, ocuparea forţei de muncă şi pregătirea profesională,
locuinţele sociale sau supravegherea copiilor).
Oferite de stat, acestea pot fi sub-contractate unor companii private, caz în care sunt
supuse regulilor europene referitoare la piaţa internă şi concurenţă.
Criza a dus la costuri economice şi sociale enorme, în unele state ajungându-se la
preluarea de către stat a datoriilor private ale băncilor în contextul generalizării consolidării
fiscale. Cu toate acestea, accesul la serviciile sociale de interes general de înaltă calitate rămâne
un drept al cetăţenilor.
Raportul parlamentar sugerează actualizarea cadrului legal, pentru o mai bună diferenţiere
între serviciile sociale de interes general şi alte servicii de interes general, pentru ameliorarea
felului în care acestea sunt finanţate în contextul restricţiilor impuse de regulile privind ajutorul
de stat şi achiziţiile publice în cadrul pieţei interne.
Prestatorii de servicii de interes general din cadrul UE contribuie în mod direct cu 26%
(2412 miliarde de euro) la PIB-ul UE şi oferă 64 de milioane de locuri de muncă.
a) Sistemele de sănătate
Creşterea nevoii pentru produse de asigurare a sănătăţii este o trăsătură comună şi
importantă pentru toate ţările. În UE toate ţările membre au făcut faţă creşterii presiunii asupra
bugetelor serviciilor de sănătate de-a lungul anilor. Cauzele au fost nu numai îmbătrânirea
populaţiei care apasă asupra serviciilor, dar şi creşterea nivelului venitului real şi intensificarea
descoperirilor în domeniul medical, care au determinat la rândul lor creşterea cererii pentru
tratament.
Strategia europeană în domeniul sănătăţii plasează aspectele legate de sănătate în centrul
ansamblului de politici comunitare, pentru a oferi o mai bună protecţie cetăţenilor europeni şi
pentru a îmbunătăţi sănătatea acestora. Este vorba, în special, de necesitatea de a face faţă
problemelor din ce în ce mai acute şi riscurilor majore pentru sănătate, cum ar fi pandemiile şi
bioterorismul.
Strategia defineşte, de asemenea, obiectivele şi priorităţile, ca răspuns la principalele
provocări în materie de sănătate. Aceasta consolidează, de asemenea, cooperarea comunitară în
acele domenii în care statele membre nu pot acţiona singure, contribuind la diseminarea
cunoştinţelor şi a informaţiilor în domeniile respective. În sfârşit, strategia sprijină cercetarea, în
special în ceea ce priveşte noile tehnologii, pentru a îmbunătăţi prevenirea bolilor şi siguranţa
pacienţilor.
Strategia comunitară în materie de sănătate publică îşi propune:
● Consolidarea cooperării, coordonării şi sprijinul schimbului de cunoştinţe şi de
informaţii viabile;
● Oferirea de asistenţă în procesul de luare a deciziilor la nivel naţional;
● Ameliorarea capacităţii de reacţie rapidă faţă de ameninţările la adresa sănătăţii,
prin supravegherea epidemiologică şi controlul bolilor infecţioase;
● Facilitatea asistenţei medicale transfrontaliere, mobilitatea pacienţilor şi a
specialiştilor din domeniul sănătăţii, în scopul siguranţei pacienţilor şi creşterii calităţii
îngrijirilor medicale.
La nivelul UE există trei tipuri de elaborare a politicilor sanitare, în care se identifică un
obiectiv din domeniul sănătăţii şi care va fi realizat prin elaborarea de legi, finanţare sau
cooperare dintre statele membre. Procesul direct de elaborare a politicilor se face fie direct, în
baza articolului 152 privind sănătatea publică al Tratatului Comunităţii Europene, fie prin
reglementări pe piaţa internă a UE, cum sunt cele privind controlul tutunului, fie prin furnizare
de sprijin femeilor sau de cercetare a ţărilor în curs de dezvoltare în problema bolilor
transmisibile. Al doilea tip de politică sanitară este elaborată indirect. În această situaţie UE
urmăreşte un alt obiectiv decât sănătatea, dar aspectele privind sănătatea joacă un rol important
în obţinerea rezultatului final. Pot fi date ca exemple, în acest sens, obiectivele care facilitează
schimburile comerciale dintre statele membre prin stabilirea unor standarde de siguranţă şi a
politicii farmaceutice a UE. Ultimul tip de politică sanitară este elaborarea neintenţionată de
politici sanitare prin care sănătatea este influenţată într-o manieră neplanificată, în care un tratat
sau o lege în domeniul economic sau social are efecte asupra sănătăţii publice. Astfel, unele
elemente de politică agrară produc efecte în domeniul sănătăţii prin intermediul alimentaţiei.
 Fig. 6.38. Ponderea statelor în cheltuielile cu sănătatea în anul 2012
Progresele realizate în domeniul medical şi al ameliorării nivelului de viaţă determină o scădere
a mortalităţii generale şi o mortalitate infantilă care este inferioară cifrei de 8% pentru cea mai
mare parte a statelor comunităţii, cu excepţia Greciei şi Portugaliei.
Asistenţa medicală pe termen lung curpinde serviciile medicale şi sociale furnizate
persoanelor care, din cauza unui handicap fizic sau psihic, au nevoie de ajutor pentru a efectua
activităţi cotidiene simple.
Cel mai adesea, aceste persoane beneficiază, cel puţin în parte, de îngrijire şi sprijin furnizate de
îngrijitori informali, cum ar fi rude sau prieteni. Asistenţa medicală pe termen lung se află la
graniţa dintre asistenţa medicală şi asistenţa socială. În general, aceasta se oferă persoanelor
care prezintă handicapuri fizice sau psihice, persoanelor în vârstă bolnave şi anumitor grupuri
de persoane care au nevoie de ajutor pentru activităţile zilnice. Diferenţele privind felul în care
sunt împărţite responsabilităţile (privat/public), organizarea serviciilor de asistenţă medicală şi
socială, precum şi definirea graniţelor care separă asistenţa medicală de cea socială pot genera
mari diferenţe între serviciile de asistenţă medicală pe termen lung, organizarea acestora şi rolul
lor în cadrul sistemelor de protecţie socială la nivelul statelor membre.
UE recomandă trei obiective pe termen lung pentru sistemele sanitare naţionale, care ar
trebui urmărite în paralel: • asigurarea unui acces corespunzător la serviciile medicale şi sociale;
• îmbunătăţirea calităţii asistenţei medicale; • asigurarea durabilităţii finanţării.
Măsurile actuale prin intermediul cărora se intenţionează obţinerea unei consolidări a
sistemelor de sănătate sunt: ● Descentralizarea responsabilităţii serviciilor de sănătate; ● Măsuri
privind creşterea eficacităţii costurilor şi a calităţii tratamentului; ● Mecanismele pieţei; ●
Reducerea cheltuielilor cu medicamente; ● Îngrijirea pe termen lung.
b) Sistemele de pensii
Procesul de îmbătrânire a populaţiei este unul continuu, cu diferite accente în diferite ţări:
persoanele vârstnice trăiesc mai mult, ca perspectivă sunt mai sănătoase însă numărul de copii
pe familie, în medie, este în scădere. Ţările membre UE se situează în ultima etapă a tranziţiei
demografice. Între ţările cu ponderea cea mai mare a populaţiei de 65 de ani şi peste ale lumii,
alături de Japonia (situată pe primul loc cu 23,2%) se află state membre ale UE precum:
Germania 20,7%, Italia 20,2%, Grecia 18,9%, Suedia
18,5%, Portugalia 17,9%, Bulgaria 17,7%, Austria 17,6%, Finlanda 17,5%, Letonia 17,4%.
România înregistrează 15%, faţă de media UE de 17%.
Retragerea din activitate depinde, în cele mai multe cazuri, de vechimea în muncă. Astfel,
vârsta legală de pensionare diferă, uneori substanţial, de vârsta legală. Dincolo de aceste
diferenţe, toate sistemele de pensii din Europa se confruntă cu o problemă comună: o evoluţie
demografică îngrijorătoare. Îmbătrânirea populaţiei modifică negativ echilibrul dintre populaţia
activă şi cea trecută de a doua tinereţe.
 Potrivit ultimelor studii pe aceasta temă, până în 2050 ponderea europenilor cu vârste de
peste 80 de ani ar urma să se tripleze, astfel încât persoanele cu vârste cuprinse între 60 şi 79 de
ani vor reprezenta un sfert din populaţia totală a Uniunii. Suprapusă cu actuala criză economică,
această evoluţie va avea importante repercusiuni în materie de finanţe publice, şi de adaptare a
viitoarelor pensii.
Obiectivele strategice propuse de Comisia Europeană, prin metoda deschisă de
coordonare, aprobate de Parlamentul şi Consiliul European sunt: ● sisteme de pensii adecvate,
prin prevenirea excluderii sociale, menţinerea standardelor de viaţă după pensionare şi
promovarea solidarităţii; ● sisteme de pensii sustenabile financiar - stimularea muncii, creşterea
vârstei de pensionare, echilibrarea sistemului de pensii în contextul echilibrului finanţelor
publice, ajustarea contribuţiilor şi a pensiilor în mod echitabil, reglarea optimă a schemelor
private de pensii; ● sisteme de pensii flexibile, adaptabile noilor realităţii economicosociale şi
nevoilor în permanentă schimbare ale societăţii şi individului.
Cele mai multe sisteme de pensii din statele membre ale UE sunt organizate ca sisteme de
pensii de stat, cu implicaţii deosebite asupra finanţelor publice în ultimii ani. În condiţiile
îmbătrânirii populaţiei şi a constrângerilor financiare, aceste state s-au angajat în reformarea
sistemelor lor de pensii.
Importanţa (ponderea) sistemelor private de pensii a devenit din ce în ce mai mare, statele
respective fiind în diverse faze de dezvoltare: în faza de acumulare sau în faza de plată a
beneficiilor.
Pentru a clasifica sistemele de pensii trebuie luate în calcul mai multe aspecte care
determină următoarea clasificare a sistemelor de pensii:
modul de finanţare: • sisteme de tip pay as you go (care funcţionează pe principiul
solidarităţii sociale între generaţii – angajaţii plătesc pentru pensiile pensionarilor la acel
moment, de obicei obligatorii, administrate public); • sisteme finanţate, administrate privat (prin
plata contribuţiilor de către participant, sau, după caz, de către participant şi angajator); •
evidenţiate în contabilitatea angajatorului.
baza legală şi modul de stabilire: • sisteme stabilite prin lege; • stabilite prin contract
colectiv de
muncă; mod de aderare: • sisteme obligatorii; •
sisteme voluntare;
tip beneficii obţinute: • sisteme de tip DC (defined contribution) – cu contribuţii definite
(beneficiile obţinute variază în funcţie de rezultatele investirii activelor fondului
participantului); • sisteme de tip DB (defined benefit) – cu beneficii definite (se stabileşte un
anume beneficiu şi se calculează contribuţiile pentru atingerea acelui beneficiu); • sisteme
hibride – (DC şi DB).
În Uniunea Europeană, clasificarea tradiţională se face în trei piloni:
→ Primul pilon – pensii reglementate;
→ Al doilea pilon – pensii ocupaţionale (legate de locul de muncă), stabilite prin contracte
de muncă; → Al treilea pilon – prevederi individuale, fără legătură cu ocupaţia.
OECD a dezvoltat propria clasificare pentru pensii, valabilă în statele membre OECD şi
face distincţie între:
 Sisteme publice (asigurările sociale de pensii şi alte sisteme similare) / sisteme
private (administrate de instituţii private, altele decât guvernul);
 Sisteme ocupaţionale / sisteme individuale de pensii (personale);
 Sisteme cu participare obligatorie/voluntară;  Sisteme de tip DC / DB;  Sisteme
finanţate / nefinanţate / evidenţiate în contabilitatea angajatorilor.
 Clasificarea Conturilor Naţionale a EUROSTAT, bazate pe tipul de activitate economică
(de exemplu, care sector economic este responsabil pentru sistemul respectiv de pensii) a stabilit
(în 2004) că sistemele de pensii DC nu pot fi considerate sisteme de pensii de asigurări sociale.
EUROSTAT prezintă date statistice pentru acest tip de pensii la domeniul asigurărilor.
Banca Mondială la fel utilizează clasificarea în 3 piloni, dar cu altă semnificaţie:
Pilon I – sisteme de pensii publice de tip pay as you go - PAYG, administrat public, de
tip DB;
Pilon II – sisteme de pensii administrat privat de tip DC;
Pilon III – sisteme voluntare, administrate privat, bazate pe conturi individuale.
În ce priveşte numărul de persoane asigurate prin diverse sisteme de pensii, există mari
diferenţe între statele membre şi între tipurile de sisteme de pensii. De exemplu, ponderea
sistemelor de pensii obligatorii variază între 25% (Italia) şi 100% (Suedia), cu un nivel mediu
între 50% şi 70%. Pe măsură ce schema de pensionare ajunge la maturitate, ponderea acestora ar
trebui să se apropie de 100%.
În cazul pensiilor profesionale, în Danemarca, Olanda şi Suedia acestea au o pondere de
75% sau mai mare, în timp ce în unele state membre (Belgia, Germania, Irlanda, Cipru, Marea
Britanie) au o pondere între 75% şi 40%. În cea mai mare parte a statelor membre ponderea
pensiilor profesionale este de sub 20% (Italia, Austria, Franţa, Spania, Finlanda, Luxemburg,
Portugalia, Polonia).
Pensiile facultative au o pondere în general limitată la doar câteva procente, deşi în câteva
state membre nivelul acestora este seminificativ (45% în Republica Cehă, ceva mai scăzut în
Germania, Marea Britanie, Irlanda).
În prezent, în funcţie de stadiul reformelor sistemelor lor de pensii, în UE sunt patru
categorii de state: 1. cu sisteme de pensii private puţin dezvoltate şi care nu intenţionează să
modifice situaţia existentă, deşi se manifestă un trend în acest sens: Spania, Franţa; 2. cu
sisteme de pensii private bine dezvoltate şi care s-au bazat întotdeauna pe aceste sisteme:
Danemarca, Olanda, Marea Britanie; 3. cu sisteme de pensii publice, de tip pay as you go,
reformate, respectiv prin introducerea pilonului II – pilon obligatoriu, finanţat din contribuţii
participanţi (cota parte din contribuţia la sistemul public), componentă şi în completarea
sistemului public nefinanţat: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia, România,
Slovacia, Suedia; 4. cu sisteme de asigurări sociale nefinanţate, tradiţionale, uneori împreună
cu un nivel minim de asigurare socială şi care au trecut la un sistem privat de pensii: Germania,
Austria, Italia.

Fig. 6.39. Ponderea sistemelor de pensii private în UE

Aproximativ jumătate din statele europene includ pensiile în categoria veniturilor şi le
impozitează ca atare, în marea lor majoritate cu cote progresive. Adeseori, cele mai înalte trepte
de impozitare depăşesc 40%. Se ridica chiar la 52% pentru cele mai mari pensii în Olanda.
Celelalte state aplică reguli specifice de impozitare bazate, de obicei, pe anumite trepte de pensii
care se pot modifica de la un an la altul.
De la 1 ianuarie 2005 în Germania se impozitează jumătate din pensie. Spre exemplu dacă
un pensionar are pensia de 1 000 de euro, se supun impozitării 500 de euro. Nemţii estimează că
până în anul 2040, în Germania, pensia va deveni impozabilă. În această ţară ai dreptul la pensie
dacă ai contribuit minimum cinci ani la fondul de pensii. Contribuţia este de 9,75% din partea
angajatului şi tot de 9,75% din partea firmei. Pensia reprezintă 70% din salariul încasat, iar
vârsta de pensionare este de 65 de ani.
Şi în Marea Britanie este supusă impozitării pensia de la stat, fiind considerată venit impozabil
şi taxabil, dacă depăşeşte o anume sumă. Sunt scutiţi de plata impozitului pe pensie cei cu venituri
mai mici de 615 euro lunar, pentru persoanele care nu au împlinit 65 de ani şi de 900 de euro lunar,
pentru pensionarii care au depăşit vârsta de 65 de ani.
În Franţa, statul vrea să descurajeze pensionările anticipate. Începând cu anul 2010 se
impozitează toate pensiile obţinute la cererea angajatorului înainte de termenul legal. Până la
sfârşitul anului precedent, pensiile anticipate de până la 3 050 de euro nu erau impozitate. Proiectele
vizând mărirea vârstei de pensionare au scos oamenii în stradă în mai multe ţări europene. Eforturile
europenilor vizează găsirea unei formule care să apropie diferitele sisteme de pensii din UE.
Deocamdată, numai Suedia, Italia, Slovenia şi Polonia au realizat reforme structurale în acest
domeniu. A fost un proces lung şi chinuitor. În Suedia, spre exemplu, a fost nevoie de 14 ani pentru
a se ajunge la un consens. În rest, se poate vorbi de paşi mai mici sau mai mari. Germania: reforma
angajată în 2007 modifică vârsta de obţinere a unei pensii complete, care va trece de la 65 la 67 de
ani între 2012 şi 2029. Vârsta de retragere din activitate a rămas nemodificată: 63 de ani, cu 35 de
ani de cotizare, perioada minimă; în caz contrar, valoarea pensiei se reduce în funcţie de diferite
criterii. Spania: nu există diferenţe între vârsta de pensionare şi perioada de contribuţie la fondul de
asigurări. Reformele din 2006 şi 2007 au stabilit durata minimă de cotizare la 15 ani începând cu
2013. Plăţi suplimentare la cuantumul de pensie sunt posibile numai pentru asiguratorii care au
cotizat peste 49 de ani. Vârsta de retragere este de 65 de ani. În ianuarie, guvernul a anunţat o
creştere progresivă a vârstei de retragere din activitate, care va ajunge de la 65 la 67 de ani până în
2025, începând din 2013. Accesul la dispozitivul de pensionare anticipată rămâne restrans. Nici în
Marea Britanie nu se face distincţie între perioada de cotizare şi vârsta de obţinere a unei pensii
complete. În prezent, vârsta legală este fixată la 65 de ani pentru bărbaţi şi la 60 de ani pentru femei,
dar aceasta din urmă va fi treptat mărită până la 65 de ani în următorul deceniu. Un adaos consistent
a fost instaurat pentru a-i determina pe salariaţi să treacă această vârstă: 10% suplimentar pe an.
Reforma din 2007 împinge vârsta legală de pensionare la 66 de ani în 2026, la 67 în 2036 şi la 68 în
2046. Perioada de contribuţie la fondul de pensie a fost redusă însă la 30 de ani, de la 44 de ani
pentru bărbaţi şi 39 de ani pentru femei.
Cazul Italiei este mai complicat, pentru că acolo există două sisteme de pensii. Primul, instituit
în 1995, prevede o vârstă de retragere începând cu 57 de ani. Cu toate acestea, nu se poate ieşi la
pensie înainte de 65 de ani, dacă valoarea pensiei nu este de 1,2 ori mai mare decât suma minimă
fixată.
La fel, şi pensiile se calculează în mod diferit: În Germania: din raportul dintre salariul real şi
salariul mediu naţional rezultă numărul de puncte. Plafon anual – 63 600 euro.
În Austria: salariul mediu este grevat de cotizaţii plafonate. Plafon anual: aproximativ 47 160
de euro.
În Finlanda: pensie de activitate profesională pe baza ultimilor 10 ani de muncă.
În Franţa: salariul mediu anual cotizat în cei mai buni 25 de ani. Plafon anual – 34 308 euro.
În Grecia: salariu brut mediu din ultimii cinci ani de activitate. Plafon anual – 63 348 de euro.
În Italia: salariul mediu cotizat pe toată durata de activitate. Plafon anual – aproape 38 700 de
euro.
 Fig. 6.40. Valoarea medie a pensiilor în Europa
Priorităţile de modernizare a pensiilor europene sînt următoarele:
 asigurarea adecvării şi sustenabilităţii sistemelor de pensii;
 asigurarea unui echilibru sustenabil între durata vieţii profesionale şi a vieţii la
pensie;
 înlăturarea obstacolelor din calea mobilităţii pensiilor în plan pan-european;
 pensii mai sigure şi mai transparente, cu un acces îmbunătăţit la informaţie şi
educaţie financiară.
6.3.4. Actorii instituţionali ai politicilor sociale comunitare
Principalii actori instituţionali implicaţi în procesul de decizie şi de implementare a
politicii sociale sunt reprezentaţi de Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul
Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri) şi Comitetul Economic şi Social, sprijiniţi în
activitatea lor de trei agenţii europene şi un număr egal de parteneri sociali.
Comisia Europeană este direct responsabilă pentru pregătirea şi asigurarea implementării
politicilor sociale, prin Direcţia Generală (DG) Probleme Sociale şi Ocupare a Forţei de Muncă.
Comitetul de Ocupare (a forţei de muncă) a fost înfiinţat în anul 2000 (înlocuind Comitetul
pentru
Ocupare şi Piaţa muncii), are rol consultativ şi este activ implicat în dezvoltarea Strategiei
europene de angajare a forţei de muncă (European Employment Strategy), precum şi în
promovarea coordonării între SM în privinţa politicilor ce ţin de ocuparea şi de piaţa forţei de
muncă.
Centrul European de Monitorizare a Rasismului şi Xenofobiei, cu sediul la Viena, a fost
înfiinţat în 1997 (începându-şi activitatea în 1998) şi sprijină procesul decizional prin furnizarea
de date şi informaţii referitoare la situaţia rasismului, xenofobiei, islamofobiei şi anti-
semitismului la nivel comunitar, precum şi elaborarea de studii şi strategii de acţiune în acest
domeniu.
Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi de Muncă a fost
înfiinţată în 1975 şi are sediul la Dublin. Activitatea sa este orientată în două direcţii: (1)
managementul cercetării şi (2) informare şi comunicare. De asemenea, Fundaţia sprijină
procesul decizional prin furnizarea de date privind îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de
muncă la nivel european.
 Agenţia Europeană pentru Sănătate şi Securitate la Locul de Muncă, cu sediul la
Bilbao, a fost înfiinţată în 1996, în scopul de a colecta, disemina şi facilita schimbul de
informatii şi bune practici în domeniu. Rolul său în procesul decizional constă în furnizarea de
date privind sănătatea şi securitatea la locul de muncă, pe baza cărora sunt fundamentate
propunerile şi iniţiativele Comisiei Europene în această direcţie. Alături de aceste organisme
comunitare, un rol important în trasarea cadrului politicii sociale îl au partenerii sociali,
reprezentaţi de Confederaţia Sindicală Europeană (ETUC), Uniunea Patronatului din
Comunitatea Europeană (UNICE) şi Centrul European pentru Întreprinderi Publice (CEEP).
Aceştia sunt implicaţi în procesul de dialog social şi reprezintă anagajaţii, patronatul şi sectorul
profesiilor liberale.
Procesul elaborării de politici de către UE este relativ transparent, Comisia şi Parlamentul
oferind acces la majoritatea documentelor atât prin publicare cât şi pe internet. Dificultăţile sunt
legate atât de obţinerea informaţiilor, cât şi de înţelegerea lor şi de evaluarea relevanţei pe care o
prezintă. Toate deciziile importante ale UE trebuie aprobate de politicienii aleşi. Miniştrii
naţionali din Consiliu şi membrii Parlamentului European sunt sensibili la opiniile grupurilor de
interese şi la comentariile din media, mai ales dacă se obţine un consens pe linie naţională şi
politică. Prin politicile şi acţiunile UE se asigură un nivel înalt de protecţie a sănătăţii publice,
deoarece ele completează politicile naţionale. Se are în vedere îmbunătăţirea sănătăţii publice şi
prevenirea îmbolnăvirilor, combaterea epidemiilor, precum şi informarea şi educaţia pentru
sănătate. De asemenea, UE completează acţiunile statelor membre în combaterea şi reducerea
efectelor nocive ale drogurilor. Legile sau ligile-cadru europene instituie măsuri de siguranţă
pentru sănătatea publică prin stabilirea standardelor de calitate şi securitate a organelor şi
substanţelor de origine umană, a sângelui şi derivatelor de sânge, precum şi a măsurilor în
domeniile veterinar şi fitosanitar. Aceste măsuri de securitate nu împiedică însă, un stat membru
să menţină sau să introducă măsuri de protecţie mai severe. Uniunea poate stabili şi măsuri
stimulative pentru protejarea şi îmbunătăţirea sănătăţii publice şi combaterea epidemiilor
transfrontaliere. Prin acţiunile sale din domeniul sănătăţii publice, UE respectă pe deplin
răspunderile statelor membre în domeniul organizării şi funcţionării serviciilor de sănătate şi de
îngrijire medicală. Uniunea trebuie să promoveze o politică deschisă şi transparentă în domeniul
sănătăţii pentru ca intervenţiile sale să aibă efect şi să fie de amploare. Pe de altă parte, la nivel
european, protecţia sănătăţii este asigurată de Consiliul Europei, care are ca obiective
următoarele:
● reunirea domeniilor drepturilor omului, coeziunii sociale şi sănătăţii;
● armonizarea politicilor de sănătate ale statelor membre din punct de vedere al
securităţii şi calităţii;
● dezvoltarea prevenirii şi educaţiei în materie de sănătate;
● promovarea accesului la îngrijire, a drepturilor pacienţilor, participării
cetăţeanului şi protecţia grupurilor vulnerabile.
Comitetul European pentru sănătate are următoarele roluri:
 formularea de principii practice pentru politicile care abordează probleme de
sănătate;
 schimb de informaţii şi expertize prin intermediul recomandărilor sau
convenţiilor;
 abordare integrată a problemelor din sfera medicală cu accent pe valorile
individului (juridice, etice, sociale). Politicile în domeniul sănătăţii sunt elaborate de
Conferinţa miniştrilor europeni ai sănătăţii, care se întruneşte cu regularitate. Un exemplu
 binevenit este tema celei de-a 7-a Conferinţe, Oslo 2003, „Sănătate, demnitate şi
drepturile omului”.
Comitetul european pentru sănătate al Consiliului Europei formulează principii practice
pentru politicile de sănătate publică prin intermediul recomandărilor sau convenţiilor. Comitetul
intervine în următoarele opt domenii privind sănătate publică:
1. transfuzia de sânge;
2. rolul pacienţilor;
3. dezbaterea de politici în domeniul sănătăţii;
4. promovarea sănătăţii;
5. transplantul de organe;
6. protecţia consumatorului;
7. combaterea traficului şi abuzului de droguri;
8. farmacopeea europeană.
De exemplu, transfuzia de sânge este coordonată de Comitetul pentru transfuzia de sânge
şi imunohematologie şi de Comitetul pentru asigurarea calităţii serviciilor de transfuzie de
sânge. Principiile ce ghideează transfuzia de sânge sunt:
 Necomercializarea substanţelor de origine umană prin donaţii voluntare şi
neremunerate;  Dorinţa de a atinge echilibrul dintre cerere şi ofertă; 
Protecţia atât a donatorilor, cât şi a primitorilor.
Consiliul Europei a elaborat recomandări privind calitatea, etica, evitarea pierderilor de
substanţe umane şi creşterea disponibilului de sânge.
6.3.5. Instrumentele de realizare a politicii sociale în Uniunea Europeană
Unul dintre principalele instrumente de care dispun instituţiile europene pentru a lupta
împotriva şomajului structural este Fondul Social European (FSE). Acesta este un organism
creat prin Tratatul de la Roma, ale cărui atribuţii au fost extinse în mai multe rânduri. FSE este
un organism care finanţează formarea profesională, mai ales a persoanelor afectate de
restructurările de activitate, mobilitatea geografică a muncitorilor în interiorul Europei şi crearea
de locuri de muncă şi de activităţi, mai ales pentru şomeri.
Fondul Social European, lansat în 1960, a fost unul din mijloacele principale prin care s-a
obţinut acordul ţărilor membre UE cel mai puţin dezvoltate la dezideratele integrării, celalalt
mijloc important a fost Banca Europeană de Investiţii.
Pentru stabilirea unei concurenţe echitabile pe piaţa unică, s-a considerat necesară
introducerea standardelor minime de sănătate şi securitate a cetăţenilor. Pentru soluţionarea
acestei şi a altor probleme Comisia Europeană a lucrat în comun cu reprezentanţii lucrătorilor
(sindicatelor) şi a angajatorilor, de asemenea şi cu reprezentanţii organizaţiilor europene de
standardizare (CEN, Cenelec).
O latură importantă a activităţii Comisiei Europene o constituie perfecţionarea legislaţiei
referitoare la companiile europene (firmelor). Totodată, sarcina de bază este încurajarea
participării lucrătorilor în administrare. Comisia consideră acesta unul din factorii importanţi ce
determină succesul economic al oricărei firme. În 1970, în particular a fost pregătit un proiect
privind statutul societăţii cu răspundere limitată. În 1980 a fost editată directiva Wredeling cu
privire la consultarea cu angajaţii şi difuzarea informaţiei despre marile companii, în special
companiile multinaţionale. Însă, ca urmare a rezistenţei opuse de antreprenori, această iniţiativă
a fost îngheţată.
În iulie 1988, Comisia Europeană a revenit la acest subiect şi a propus un memorandum
nou de elaborare a statutului eurocompaniilor. Acest statut al companiei va fi acceptat benevol
şi îşi pot păstra şi statutul de companie naţională.
 În privinţa participării angajaţilor, companiilor europene li se propune să aleagă unul din 3
modele:
1) modelul german, în care lucrătorii sunt reprezentaţi în organele de conducere a
firmei;
2) modelul franco-italian, unde consiliul angajaţilor este separat de organele de
conducere;
3) modelul suedez, în care o firmă aparte încheie cu angajaţii un contract de
participare cu propriile condiţii specifice de interacţiune.
Până eurocompania va fi încorporată, trebuie să încheie acorduri de muncă cu angajaţii.
Toate aceste trei modele solicită de la angajatori rapoarte trimestriale în faţa personalului şi
consultaţii prealabile pe toate subiectele ce ţin de angajaţi.
În pofida labilităţii modelelor propuse, acestea au stârnit revolta din partea angajatorilor
europeni şi a confederaţiilor industriaşilor. Per ansamblu, angajatorii europeni sunt predispuşi
agresiv în raport cu iniţiativa de a introduce sistemul de contracte colective de muncă la nivel
european. Cu toate acestea,
Comisia intenţionează să continue munca în această direcţie.
Fondul Social European este unul dintre fondurile structurale ale UE, creat pentru a
reduce diferenţele cu privire la standardele de viaţă şi prosperitate în regiunile şi statele membre
ale UE şi, prin urmare, pentru a promova coeziunea economică şi socială.
În ianuarie 1958 a fost adoptat Regulamentul nr . 3 (părintele Regulamentului nr. 49,
adoptat în 1971) ce prevedea crearea unui Fond Social European cu scopul de a îmbunătăţi
oportunităţile privind locurile de muncă din Comunitate, prin promovarea ocupării forţei de
muncă şi prin stimularea mobilităţii geografice şi ocupaţionale a lucrătorilor.
FSE era prevăzut pentru a interveni în următoarele domenii: dezvoltarea şi
promovarea unor politici active pe piaţa muncii; promovarea unor oportunităţi egale pentru toţi
la accesul pe piaţa muncii, în special pentru cei expuşi excluderii sociale; promovarea şi
îmbunătăţirea instruirii, educaţiei şi consilierii, ca parte a politicii de formare continuă;
promovarea unei forţe de muncă înalt calificată, instruită şi adaptabilă, a inovaţiei şi
adaptabilităţii la munca în organizaţie, dezvoltarea antreprenoriatului şi facilitarea unor condiţii
pentru crearea de locuri de muncă, îmbunătăţirea calificării şi folosirea potenţialului uman în
cercetare, ştiinţă şi tehnologie; promovarea unor măsuri de îmbunătăţire a accesului şi
participării femeii pe piaţa muncii.
La 6 octombrie 2011, Comisia a propus normele care vor determina modul în care va
funcţiona FSE în perioada 2014-2020. Propunerea face parte dintr-un pachet legislativ de
ansamblu pentru viitoarea politică de coeziune a Uniunii. Astfel, FSE le va putea oferi în
continuare sprijin concret celor care au nevoie de ajutor pentru a-şi găsi un loc de muncă sau
pentru a înregistra progrese în cadrul activităţii lor actuale.
Modificările propuse pentru FSE sunt:
Fondul Social European urmăreşte sporirea oportunităţilor de ocupare a forţei de muncă,
promovarea educaţiei şi a învăţării pe tot parcursul vieţii, sporirea incluziunii sociale,
combaterea sărăciei şi dezvoltarea capacităţii instituţionale a administraţiei publice. Noua
propunere vine să întărească rolul FSE, şi anume:
● Va exista o cotă minimă din buget alocată fiecărei categorii de regiuni care va fi
mai mare decât cota anterioară (cel puţin 25% pentru regiunile mai puţin dezvoltate, 40% pentru
regiunile de tranziţie şi 52% pentru regiunile mai dezvoltate). Această cotă corespunde unei
valori de cel puţin 84 de miliarde de euro pentru FSE, faţă de suma actuală de 75 de miliarde de
euro.
 ● Statele membre vor trebui să concentreze FSE asupra unui număr limitat de
obiective şi priorităţi de investiţii în conformitate cu strategia Europa 2020, pentru a spori
impactul şi a putea atinge o masă critică.
● O cotă de cel puţin 20% din FSE va fi dedicată acţiunilor de incluziune socială.
● Se pune un accent sporit pe combaterea şomajului în rândul tinerilor, pe
promovarea îmbătrânirii active şi sănătoase, precum şi pe sprijinirea persoanelor şi a grupurilor
celor mai defavorizate şi a comunităţilor marginalizate, cum sunt romii.
● Se va sprijini mai puternic inovaţia socială, adică testarea şi creşterea amplorii
soluţiilor inovatoare ca răspuns la nevoile sociale, de exemplu, pentru a sprijini incluziunea
socială.
● În implementarea FSE se va încuraja şi mai mult participarea partenerilor sociali
şi a societăţii civile, în special a organizaţiilor neguvernamentale (ONG-uri), prin consolidarea
capacităţii, promovarea unor strategii de dezvoltare locală conduse de comunitate şi
simplificarea sistemului de punere în aplicare. Se vor simplifica regulile privind rambursarea
proiectelor de către FSE, în special pentru beneficiarii „mici”, care constituie cel puţin 50%
dintre destinatarii finanţării FSE – ONG-urile, întreprinderile mici şi mijlocii şi alţii.
● Echipamentele care au legătură cu investiţiile în capitalul social şi uman vor
putea beneficia de sprijin din partea FSE.
De asemenea, FSE ar putea fi folosit ca garanţie pentru împrumuturile luate de
organismele statelor membre, pentru finanţarea măsurilor care se înscriu în domeniul său de
intervenţie.
Politica industrială comunitară
„Europa trebuie să-şi recâştige încrederea în capacitatea
de a inventa, de a iniţia proiecte noi, de a inova şi de a
creşte. De aceea, UE trebuie să readucă în centrul
atenţiei domeniile care o fac puternică: economia reală
şi industria”.
Antonio Tajani, vicepreşedinte al Comisiei Europene,
responsabil pentru industrie şi antreprenoriat

Sectorul industrial se află în centrul majorităţii schemelor de integrare, deoarece acestea

au tendinţa să înceapă cu integrarea pieţei de mărfuri industriale. Aceasta, la rândul său, este
este guvernată de influenţa forţelor pieţei, iar UE nu reglementează preţurile şi cantităţile.
6.4.1. Definirea şi abordările conceptuale ale politicii industriale comunitare
Politica industrială poate fi definită ca o gamă largă de măsuri guvernamentale menite să
promoveze creşterea şi sporirea competitivităţii a unui anumit sector sau a unor sectoare într-o
economie cu condiţia că celelalte sectoare beneficiază indirect de suportul oferit sectoarelor
ţintă (prioritare) şi niciun sector nu va fi prejudiciat de măsurile acestei politici.
Conceptul de politică industrială este astăzi complet diferit de ceea ce era acum douăzeci
sau treizeci de ani. În anii 60-70, guvernele europene considerau că cheia prosperităţii era
protecţionismul în utilizarea normelor şi barierelor comerciale discriminatorii pentru a-şi proteja
companiile de concurenţa externă. Astăzi este unanim acceptat că izolarea nu poate duce decât
la stagnare şi că liberalizarea pieţelor aduce cele mai mari beneficii atât pentru consumatori, cât
şi pentru companii.
Politica industrială a Uniunii Europene este o politică foarte complexă, care reprezintă un
set de politici în diferite domenii. În sens restrâns, politica industrială a Comunităţii se referă la
măsuri specifice pentru anumite sectoare industriale şi la resursele acordate în acest scop.
 În sens larg, politica industrială consta în:
● măsuri generale pentru dezvoltarea pieţei interne şi pentru consolidarea Uniunii
Economice şi Monetare;
● politica comercială externă (politica antidumping, acordurile comerciale
bilaterale si multilaterale cu implicatii in anumite sectoare industriale);
● politica socială şi regională (când procesul de reconversie industrială are
consecinţe sociale şi regionale imposibil de acceptat);
● politica concurenţei (instrumente juridice destinate intervenţiei asupra
mecanismelor de piaţă care nu funcţionează corect şi monitorizării sprijinului acordat de către
stat);
● politica de cercetare şi dezvoltare;
● consolidarea cooperării între întreprinderile europene. Există două clasificări
importante ale politicii industriale:
a) Politici active şi negative. Politicile active vizează structurile şi performanţele
industriei, acestea fiind reprezentate de programele comunitare de cercetare, de directivele de
liberalizare, şi politicile negative combat eşecurile pieţei şi urmăresc înlăturarea barierelor de pe
piaţă, cum ar fi interzicerea abuzului de poziţie dominantă şi diminuarea obstacolelor
comerciale (tarifare şi netarifare);
b) Politici orizontale (sau generale) şi politici verticale (sectoriale). Politicile
orizontale vizează toate sectoarele industriale (cum ar fi: protecţia uniformă a pieţei şi
concurentei, promovarea IMM-urilor, înlăturarea barierelor administrative), pe când politicile
verticale vizează anumite sectoare (cum sunt: industria oţelului, textilele, construcţiile de nave),
având ca scop protecţia şi restructurarea acestora.

Fig. 6.48. Ponderea industriei în PIB-ul statelor UE în 2011

Altă clasificare evidenţiază: politica industrială „Laissez-faire” – o politică industrială de
neamestec şi neimplicare a guvernului, se caracterizează prin atenţia fundamentală ce o acordă
realizării unui mediu macroeconomic stabil şi previzibil pentru industrie, investind în
infrastructură şi în capital uman, evitarea „stabilirii companiilor lideri”, menţinerea deschiderii
pieţei şi a politicii privind investiţiile străine directe, susţinerea cercetării şi dezvoltării.
Politica industrială agresivă sau dirijată - cuprinde spectrul de la economia de comandă,
de tip sovietic, ce încearcă să elaboreze şi să adopte practic toate deciziile ce guvernau relaţiile
economice, până la modelul indicativ-planificat al Franţei sau Japoniei, bazat pe consensul între
industrie şi guvern.
Problema cheie pe care încearcă să o abordeze astăzi politica industrială este Ce trebuie
făcut pentru a ajuta întreprinderile să concureze pe piaţa mondială? Inevitabil, această problemă
afectează multe alte politici şi orice răspuns va fi în educaţie şi formare, investigare şi
dezvoltare, concurenţă şi mediul ambiant.
 Din această cauză multe dintre politicile UE contribuie la reforţarea competitivităţii
industriei europene într-o manieră în care să genereze o creştere mai rapidă şi mai multe locuri
de muncă. Dată fiind importanţa care se atribuie întreprinderilor mici şi mijlocii, s-au adoptat
măsuri specifice pentru acest sector. Nucleul fundamental al politicii industriale comunitare se
inspiră din Tratatul Uniunii Europene. Acesta stabileşte că tema fundamentală o constituie
asigurarea „existenţei condiţiilor necesare pentru competitivitatea industriei comunitare”.
Există mai multe modele naţionale de politici industriale, cu niveluri variabile de
eficacitate:
● Modelul Rhineland care favoriza cooperarea dintre sectorul public şi cel privat şi
reţelele de companii şi instituţii publice pentru a favoriza creşterea economică susţinută;
● Modelul Anglo-Saxon se baza pe stimularea competitivităţii prin măsuri mai
generale cum ar fi nivelurile scăzutede impozitare şi dereglementarea; ● Modelul
Mediteraneean se baza foarte mult pe intervenţia statului, întreprinderile publice, acordarea
sprijinului companiilor lider naţionale etc.
6.4.2. Obiectivele şi principiile politicii industriale comunitare
Principalul obiectiv al politicii industriale al UE rămâne, până în prezent, consolidarea
poziţiilor industriei europene, prin asigurarea competitivităţii industriei europene pe plan
internaţional, asigurând o creştere economică continuă, oferind totodată clienţilor săi produse de
calitate, la preţuri competitive, protejând în acelaşi timp şi mediul înconjurător. Scopurile
acestei politici pot fi:
 economice: promovarea competitivităţii prin ajustări structurale;
 politice: protecţia sau promovarea unor industrii;
 sociale: lupta împotriva şomajului şi redistribuirea veniturilor.
Obiectivele politicii industriale sunt:
 sprijinirea inovaţiei tehnice şi tehnologice şi a dezvoltării durabile;
 îndepărtarea obstacolelor şi accelerarea adaptării industriei la schimbările
stucturale;
 creşterea flexibilităţii producătorilor;
 încurajarea unei mai bune exploatări a potenţialului polticilor de inovaţie,
cercetare şi dezvoltare tehnologică;
 încurajarea asumării riscurilor;
 promovrea investiţiilor în cercetare şi dezvoltare;
 diseminarea informaţiilor pentru companii, indiferent de originea acestora.
Principiile rezultate din politica industrială promovată de UE sunt:
 acceptarea limitată a principiului intervenţiei;
 coordonarea acţiunilor statelor membre sub îndrumarea Comisiei;
 interdependenţa cu alte politici;
 competenţa explicită şi legată de împrejurări, dar nu exclusivă, a UE.
Comisia a identificat 4 provocări pentru industria europeană:
● globalizarea; ● costurile crescânde ale forţei de muncă şi capitalului; ● necesitatea de a
răspândi inovaţiile tehnologice; ● importanţa îmbunătăţirei capitalului uman.
Pentru a permite asigurarea în continuare a creşterii economice sunt necesare respectarea a
5 condiţii ale politicii industriale:
1. asigurarea un mediu competitiv – prin eliminarea concentraţiei excesive a
industriilor şi a subsidiilor nejustificate;
2. continuarea politicilor macroeconomice previzibile şi orientate spre stabilitate;
3. promovare a formării continue a capitalului uman;
 4. promovarea convergenţei economice şi a coeziunii sociale; 5. asigurarea unui
înalt nivel în protecţie a mediului.
Politicile deja integrate în politica industrială care contribuie la realizarea obiectivelor sale
sunt:
- O mai mare deschidere a sistemului comercial mondial;
- Politicile referitoare la piaţa unică;
- Politica privind cercetarea şi dezvoltarea;
- Politica în domeniul concurenţei;
- Politica socială şi de ocupare a forţei de muncă;
- Politica pentru protecţia consumatorilor şi sănătatea publică; - Protecţia mediului.
6.4.3. Cadru regulator, acţiuni şi instrumente utilizate pentru realizarea politicii industriale
Baza juridică a politicii industriale a UE s-a dezvoltat doar treptat. La semnarea Tratatului
de la Roma, se considera că existenţa pieţei unice va regla automat, prin mecanismele ei,
producţia industrială şi desfacerea acesteia pe piaţă. Principala preocupare era de asigurare a
unui climat concurenţial favorabil creşterii economice, astfel încât să fie descurajată crearea
marilor monopoluri naţionale.
Nucleul fundamental al politicii industriale comunitare se inspiră din Tratatul UE. Acesta
stabileşte ca temă fundamentală asigurarea „existenţei condiţiilor necesare pentru
competitivitatea industriei comunitare”.
Tratatul a stabilit patru obiective:
1. Accelerarea adaptării industriei la schimbările structurale;
2. Asigurarea unui climat favorabil dezvoltării întreprinderilor în cadrul Comunităţii
şi al întreprinderilor mici şi mijlocii în particular;
3. Dezvoltarea unui climat favorabil cooperării între întreprinderi;
4. Favorizarea unei mai bune folosiri a potenţialului industrial al politicilor de
inovare, investigare şi dezvoltare tehnologică.
Politica industrială este structurată pe două nivele diferite de activitate. Primul nivel
reprezintă politicile industriale naţionale, iar al doilea este politica industrială comună a UE.
Fiecare stat adoptă propria politică industrială, dar toate prevederile lor trebuie să corespundă
legislaţiei comunitare. Politicile industriale naţionale luptând cu efectele pieţei unice, susţin
propriile sectoare industriale împotriva competitorilor străini. Pentru a limita aceste tendinţe,
Articolul 130 al Tratatului de la Maastricht specifică faptul că „există condiţiile necesare pentru
asigurarea competitivităţii industriei europene”. Tot prin acest Articol a fost oferită baza legală
pentru realizarea unei politici industriale comune, permiţând Comisiei să propună măsuri de
îmbunătăţire a competitivităţii industriei europene.
Instrumentele tradiţionale ale politicii industriale combină în sine politici macroeconomice
şi fiscale, subsidii, programe guvernamentale de achiziţii, suport pentru cercetare şi dezvoltare,
proceduri de elaborare a standardelor tehnice, programe de îmbunătăţire a instruirii şi a
infrastructurii, regim antitrust favorabil, susţinerea exporturilor, precum şi dezvoltarea
politicilor de promovare a produselor industriale pe pieţele externe şi, bineînţeles, atragerea
investiţiilor.
Acţiunile de politică industrială vizează:
1. Piaţa unică a produselor industriale:
- desăvârşirea pieţei unice;
- îmbunătăţirea instrumentelor
pieţii unice; - managementul pieţii
unice.
 2. Promovarea standardizării şi a comerţului
electronic: - standardizarea;
- extinderea folosirii tehnologiilor informaţiei;
- promovarea comerţului electronic;
- schimbul de date între administraţii (programul are ca scop conturarea unor reţele
telematice între administraţiile naţionale şi instituţiile comunitare). 3. Dezvoltarea unor
acţiuni directe în sprijinul competitivităţii industriale.
4. Adaptarea la celelalte politici sectoriale.
Politica industrială a Comunităţii Europene a evoluat în timp de la politică verticală sau
sectorială, care a vizat sectoarele aflate în criză, urmărind schimbarea structurilor industriale.
în politica verticală s-au folosit următoarele instrumente: - protecţia comercială; -
ajutoarele de stat; - stimulentele fiscale; - cartelurile de criză;
în politica orizontală, care vizează toate sectoarele şi care urmăreşte creşterea
competitivităţii
producătorilor comunitari, s-au folosit următoarele instrumente:
- politica în domeniul
concurenţei; - politica de
cercetare;
- politica în domeniul
energiei; - politica de
mediu;
- politica de dezvoltare
regională;
- politica privind ocuparea
forţei de muncă şi politica
socială; - politica privind
protecţia consumatorului; -
politica întreprinderilor.
Totuşi, sectoarele foarte dinamice, cum sunt cele „high-tech” sau cele de interes strategic,
s-au bucurat de sprijin şi din partea autorităţilor comunitare.
Pentru îmbunătăţirea competitivităţii Comisia Europeană poate utiliza următoarele
instrumente:
● Îmbunătăţirea mediului instituţional şi de reglementare a firmelor;
● Exploatarea sinergiilor dintre diverse politici ale UE;
● Promovarea cooperării transfrontaliere intra-UE între firme şi state membre şi
realizarea schimbului de cele mai bune practici.
6.4.4. Evoluţia politicii industriale a Uniunii Europene
În perioada postbelică sectorul industriei producătoare a devenit unul de importanţă
considerabilă pentru economia ţărilor UE. Tratatul CEE nu menţionează nicăieri o politică
industrială în sensul stabilirii cursului sectorului industriei producătoare şi stimulării dezvoltării
structurale a acestuia (spre deosebire de agricultură şi transporturi).
În evoluţia sa, politica industrială a parcurs mai multe etape:
1958 – 1975. Politici industriale naţionale
Politica industrială la nivelul UE a parcurs mai multe faze începând cu semnarea
Tratatului de la Roma. Însă, nici chiar prevederile Tratatului nu determina o politică industrială
comună, dar lăsa dreptul statelor membre de a desemna „companiile lideri”. Tratatul a stabilit
temelia pentru viitoarea lărgire a politicii comunitare prin adoptarea mai întâi a viziunii unei
pieţe unice guvernată de legile competiţiei (Tratatul de la Roma art. 85, 86, 92-4) făcute să
scape de aspectele negative ale dirijării industriei.
În timp de 20 de ani, după semnarea Tratatului de la Roma, politica industrială europeană
nu a fost subiectul unor dezbateri şi analize semnificative. Statele membre erau libere să urmeze
politica industrială pe care au adoptat-o. Trecerea de la Uniunea Vamală la piaţa unică a fost
amânată, în scurt timp, prin eşecul de a trece de la votul unanim la votul majoritar în Consiliul
de Miniştri. Ca rezultat, legislaţia ce trebuia să creeze piaţa unică şi să accentueze necesitatea
unei politici industriale comune a fost nesolicitată ani de zile. Politicile industriale naţionale în
această perioadă au fost determinate de valorile culturale şi de conjunctură. Franţa şi Germania,
impulsionate de ameninţarea dominării americane în sectorul tehnologiilor înalte (high
technology sectors) a început să susţină companiile naţionale avansate prin subsidii, prin politici
de achiziţii guvernamentale, cote la import şi bariere netarifare. Pe parcursul acestei perioade,
ţările europene au început să colaboreze la proiecte importante în aviaţie (ex: Concorde şi
Airbus), beneficiind de subvenţii substanţiale guvernamentale ce acopereau dezvoltarea
produsului şi chiar producerea. Chiar şi în Marea Britanie, guvernul laburist a simţit necesitatea
fondării Organizaţiei Naţionale pentru Dezvoltare Economică, al cărei principal obiectiv era
creşterea competitivităţii industriei britanice. 1975 – 1985. Politica industrială intervenţionistă
a Comunităţii Europene
Ca urmare a şocului crizei petroliere din 1973, industria europeană a plonjat într-o
perioadă de zece ani de recesiune economică, caracterizată printr-o perioadă de stagnare, inflaţie
şi şomaj. Acest interval de timp a fost numit „Eurosclerosis”, anume atunci Comunitatea
Europeană a intervenit pentru prima dată cu acţiuni specifice politicii industriale, menite să
completeze eforturile statelor membre de a readuce companiile lideri industriali la creştere şi
prosperitate.
Aceste acţiuni au reprezentat eforturile de readucere la viaţă a industriilor slăbite (oţelului,
chimică, construcţii navale) cu ajutorul subsidiilor, pentru a diminua consecinţele dureroase în
urma redimensionării, modernizării şi restructurării. De asemenea, Comisia a utilizat
competenţa sa în domeniul comerţului pentru a negocia acorduri bilaterale ce restricţionau
exporturile de textile din ţările în curs de dezvoltare spre Comunitatea Europeană. În sectoarele
înaltelor tehnologii, precum ar fi electronica şi telecomunicaţiile, Comunitatea, care avea deja
fondat un nou Directorat General pentru Afaceri Industriale (DG III), a început să promoveze
finanţarea proiectelor comune în cercetare şi dezvoltare.
1985 – 1990. Începuturile pieţii unice şi redresarea economică
La începutul anilor ’80 Comisarul pe Industrie Etienne Davignon a convocat un grup al
industriaşilor europeni (Masa Rotundă Europeană sau ERT) pentru a discuta suportul comunitar
pentru colaborarea transfrontalieră în industrie. Conducerea companiilor industriale europene au
realizat că politicile industriale naţionale au eşuat în dezvoltarea companiilor competitive la
nivel mondial şi au insistat asupra unui suport şi ajutor din partea Comunităţii pentru
dezvoltarea companiilor lideri europeni în industrie. Între timp, grupul dat a canalizat toate
abilităţile de la eforturile de lobby pentru creşterea ajutorului comunitar pentru cooperare şi
dezvoltare spre o forţă puternică ce insista asupra implementării conceptului de piaţă unică lăsat
uitării. Încurajată de presiunile din partea oamenilor de afaceri, Comisia a făcut un efort final
determinant pentru lansarea pieţii unice.
Cartea Albă din 1985 schiţează vreo 300 de măsuri legislative necesare pentru asigurarea
liberei circulaţii a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalului pe tot teritoriul Comunităţii.
Apelând la procedurile de renunţare la regulile naţionale ce reglementau comerţul, programul
pieţei unice a încercat să permită ca regulile pieţei libere să pătrundă şi în industrie. Competiţia
rezultată din aceste reguli trebuia să grăbească consolidarea, reducerea costurilor şi, prin asta,
creşterea competitivităţii. Politica a fost creată pentru a dezvolta mai degrabă companii lideri la
nivel european decât la nivel naţional. Pentru realizarea acestor idei curajoase erau necesare
schimbări majore în Tratatul de la Roma.
Actul Unic European a schimbat regulile şi a permis votul majoritar pentru ceea mai mare
parte a legislaţiei ce ţinea de piaţa unică. AUE a acceptat Cartea Albă şi a stabilit termenul de
implementare 31 Decembrie 1992. O altă consecinţă a fost angajarea Comunităţii în întărirea
bazei ştiinţifice şi tehnologice europene prin intermediul „programelor cadru” multianuale. În
perioada 1985 – 1990 a fost adoptată marea majoritate a legislaţiei ce reglementează piaţa unică.
În acelaşi timp, AUE a specificat foarte clar că subsidiile naţionale (ajutoarele din partea
statului) pentru industriile aflate în declin vor fi revăzute capital. Aceasta nu a însemnat însă
abaterea de la principiile Tratatului de la Roma.
1990. Primele dezbateri importante privind politica industrială europeană
În 1990 a fost clar că Europa a ieşit din recesiune şi că programul creării pieţei unice,
combinat cu o competiţie reală şi destul de dură, a dovedit că este un puternic furnizor de
mecanisme pentru politica industrială. Aceste evoluţii au polarizat opiniile despre viitoarea
formă a politicii industriale europene ce va prelungi perioada actuală a expansiunii economice.
Existau în Europa forţe destul de puternice (în special în ERT) ce promovau în continuare ideea
de susţinere a sectoarelor strategice fie din partea Comunităţii, fie din partea statelor membre.
Împotriva lor erau acei care pledau pentru continuarea politicii de neregulare şi de neimplicare
totală în politica industrială. Comisia a identificat următorii factori:
1. Politicile fiscale şi economice consistente, moderate şi susţinute reciproc din perioada 1985
–
1990 au contribuit la reducerea inflaţiei, creşterea beneficiilor şi a profiturilor din investiţii,
precum şi au stimulat crearea noilor locuri de muncă;
2. Crearea pieţei unice şi efortul de demontare a barierelor a fost un puternic şi pozitiv
stimulent pentru mediul de afaceri.
1990 – 1994. Documentele politicii industriale. În 1990 apare primul raport Bengemann:
„Politica industrială într-un climat deschis şi competitiv”, prima încercare notabilă şi coerentă
de implementare a unor politici industriale la nivelul UE.
După analiza tuturor argumentelor, Comisia a prezentat propria poziţie în legătură cu
viitoarea politică industrială europeană, care a fost catalogată ca una nedirijată şi „...orice, dar
nu una permisivă”. Comisia a decis că nu trebuie să existe o planificare centralizată în noua
politică şi a pledat pentru acceptarea principiului subsidiarităţii (soluţionarea problemei la cel
mai de jos nivel posibil). Comisia a identificat patru provocări pentru industria europeană
(globalizarea, costurile crescânde ale forţei de muncă şi capitalului, necesitatea de a răspândi
inovaţiile tehnologice, importanţa îmbunătăţirii capitalului uman) şi cinci condiţii necesare ale
politicii industriale ce ar permite asigurarea în continuare a creşterii economice, şi anume:
asigurarea un mediu competitiv, prin eliminarea concentraţiei excesive a industriilor şi a
subsidiilor nejustificate; continuarea politicilor macroeconomice previzibile şi orientate spre
stabilitate; promovarea formării continue a capitalului uman; promovarea convergenţei
economice şi a coeziunii sociale; asigurarea unui înalt nivel în protecţia mediului.
De asemenea, raportul din 1990 punctează şi catalizatorii necesari pentru realizarea
schimbării: - definitivarea procesului de constituire a pieţei unice, acesta fiind cel mai important
instrument al politicii industriale. Elaborarea unor standarde unice europene pentru produse,
deplina implementare a directivelor ce prevăd liberalizarea achiziţiilor guvernamentale, abolirea
tuturor cotelor naţionale restrictive, promovarea unei legislaţii coerente în afaceri, promovarea
dezvoltării reţelelor paneuropene în transport, energetică, telecomunicaţii; - promovarea unei
politici comerciale deschise, dar vigilente, bazate pe respectarea regulilor internaţionale; -
promovarea politicilor ce vor ajuta la accelerarea proceselor ce ţin de promovarea cercetării,
dezvoltării şi a invenţiilor, transferul rapid al know-how-ului; - îmbunătăţirea programelor de
formare, programe orientate spre suportul întreprinderilor mici şi mijlocii, utilizarea mai
eficientă a resurselor umane; - deschiderea şi extinderea pieţei pentru servicii în afaceri.
Tratatul de la Maastricht reafirmă capacitatea UE de a extinde politica industrială a
statelor membre la nivel comunitar, dar limitează posibilităţile UE de a lansa politica
industrială, pentru aceasta fiind necesar votul unanim al Consiliului UE.
Cartea Albă „Creşterea, competitivitatea şi ocuparea forţei de muncă drept repere pentru
acţiunea Uniunii Europene”, lansată de Comisie în 1993, a accentuat importanţa creării unei
temelii pentru o societate informaţională şi a dezvoltării reţelelor de infrastructură
multinaţionale pentru a face faţă concurenţei. Documentul următor referitor la politica
industrială, elaborat la fel de Comisie în 1994, reafirmă abordarea orizontală a politicii
industriale susţinute de programe orientate spre suportul cercetării şi instruirii, de politică
concurenţială agresivă şi un concept riguros şi neutru faţă de ajutorul statului. În 1995 Comisia
a fondat Grupul Consultativ al Competitivităţii, format din industriaşi, savanţi şi foşti lideri
politici. Responsabilitatea grupului este de a elabora rapoarte la fiecare 6 luni privind situaţia
curentă a competitivităţii.
1994 – 2001. Noi viziuni asupra politicii industriale. Analizând toate posibilităţile şi
luând în consideraţie schimbările ce s-au produs pe plan mondial, în 1994 Comisia formula cele
patru acţiuni prioritare, menite să conducă la creşterea competitivităţii industriei UE:
1. Îmbunătăţirea cadrului regulator;
2. Asigurarea unei concurenţe eficiente;
3. Promovarea investiţiilor intangibile;
4. Dezvoltarea cooperării industriale şi în domeniul cercetării.
Îmbunătăţirea cadrului regulator are la bază linii directoare adoptate la 16 ianuarie
1996. Acestea vizează, în primul rând:
 consolidarea, actualizarea şi simplificarea reglementărilor existente în industrie;
 desfăşurarea unei analize cost-beneficii înainte de a introduce orice noi
reglementări;
 luarea în calcul a factorilor de risc legat de sănătatea publică sau de protecţia
mediului;
 orice nouă reglementare trebuie să fie simplă, ieftină şi în interesul sănătăţii
publice şi al protecţiei mediului.
Asigurarea unei concurenţe eficiente: Cele mai semnificative au fost propunerile de
liberalizare a unor monopoluri de stat, cum ar fi cele din sectoarele: poştă-telecomunicaţii,
energie etc. Consiliul de Miniştri a mandatat Comisia să urmărească punerea în practică a
calendarului de liberalizare a telecomunicaţiilor, astfel încât până la sfârşitul lui 1998 s-a ajuns
la o deplină liberă concurenţă în acest domeniu. Liberalizarea serviciilor poştale se face foarte
încet, întrucât lipseşte consensul necesar între statele membre. Aceasta se datorează în parte
rolului cheie pe care aceste servicii îl joacă mai ales în comunităţile rurale ale UE. Promovarea
investiţiilor intangibile: Competitivitatea unei firme în secolul XXI va depinde tot mai mult de
puterea sa de inovaţie în ceea ce priveşte procesele de muncă, organizarea muncii şi
implementarea rapidă a noilor tehnologii. De aceea, investiţiile în cercetare-dezvoltare,
proprietatea intelectuală, specializarea forţei de muncă, asigurarea sănătăţii şi siguranţei la locul
de muncă, procesarea datelor etc. devin domenii cheie ale viitorului. Se prevede formularea şi
implementarea unor strategii specifice de dezvoltare a unor industrii precum electronica,
informatica, biotehnologia, textilele. Dezvoltarea cooperării industriale: Comunitatea Europeană
a creat cadrul legal şi mecanismele de sprijinire a cooperării între firme din diferitele sale state
membre. O atenţie deosebită se acordă IMM-lor care sunt mai ezitante în cooperări care să
depăşească graniţele statului unde sunt înregistrate. Pentru a impulsiona şi a încuraja cooperarea
au fost create un şir de instituţii specializate, cele mai importante fiind:  Gruparea Europeană
a Interesului Economic – o structură legală, creată în iulie 1989, având rolul de a facilita
cooperarea pe proiecte, a partenerilor din mai multe state membre, în domenii precum
cercetarea-dezvoltarea, aprovizionarea, producerea şi desfacerea produselor de diferite tipuri.
 Centrul de Cooperare în Afaceri – o altă structură ce se ocupă de difuzarea
informaţiilor privind propunerile de cooperare înaintate de firme mici din mai toate ramurile
industriale.
 Reţeaua Cooperării în Afaceri pune în legătură consultanţii pe probleme de
cooperare din statele membre. Sute de oferte şi cereri de cooperare se întâlnesc şi îşi găsesc
soluţionare prin intermediul acestei reţele.
 Programul Europarteneriat organizează de două ori pe an întâlniri directe între
conducători de firme. Scopul programului este de a încuraja cooperarea şi de a promova
înţelegeri de afaceri între IMMuri din regiuni mai puţin dezvoltate ale UE şi firme din alte
ţări europene sau mediteraneene.
Dezvoltarea cooperării în domeniul cercetării ştiinţifice: Cooperarea la nivel european este
o condiţie a finanţării de care parteneriatele pot beneficia în cadrul numeroaselor programe
comunitare create anume. Aceste programe sprijină mobilizarea resurselor umane, financiare şi
tehnologice necesare cooperării în domeniul cercetării, care oferă stimulente întreprinderilor
mici:
1. Facilitarea transferului de tehnologie între firmele europene;
2. Sprijinirea designului de produse noi, ce pot fi plasate rapid pe
piaţă; 3. Sprijinirea întreprinderilor în valorificarea maximă a
rezultatelor cercetării.
În sectorul energiei, obiectivul este crearea unei pieţe unice care să asigure transparenţa,
eficienţa, siguranţa, concurenţa şi respectul pentru mediul înconjurător.
Un nou comunicat a fost prezentat de Comisie în 1999 „Competitivitatea întreprinderilor
europene în faţa globalizării – Cum poate fi stimulată”. Acest raport prezintă realitatea
industriei europene şi provocările globalizării, menţionând că „globalizarea este o oportunitate,
nu o ameninţare”. În acelaşi timp, punctează măsurile ce trebui luate pentru a profita cât mai
mult şi pentru a asigura realizarea obiectivului final – competitivitatea industriei europene.
Măsurile principale sunt:
 promovarea competitivităţii la nivel global (facilitarea asumării riscului, redirecţionarea
ajutorului întreprinderilor din partea statului spre investiţii intangibile, dezvoltarea capitalului
uman etc.);
 promovarea accesului pe piaţa mondială (utilizarea la maxim a avantajelor oferite de
piaţa unică, asigurarea competiţiei eficiente, continuarea liberalizării serviciilor publice);
 promovarea consensului mondial şi a regulilor de joc universale (stabilirea unui cadru
competiţional mondial, monitorizarea înăspririi regulamentelor, susţinerea poziţiei europene,
promovarea intereselor utilizatorilor şi consumatorilor etc.).
 Fig. 6.49. Tabloul de bord al investiţiilor în cercetarea şi dezvoltarea industrială în UE în
2012 Realitatea politicii industriale europene la sfârşitul secolului
Raportul din 1990 a sugerat modificarea radicală a poziţiei Comisiei în politica
industrială, respingând intervenţia sectorială în favoarea competiţiei deschise. Toate
comunicatele ce au urmat până în 2001 au prezentat soluţii derivate din obiectivele propuse
atunci, confirmând importanţa lor.
În ciuda raportării la principiul subsidiarităţii, noua politică a limitat brusc domeniul
politicilor industriale naţionale. Această situaţie a fost descrisă bine de Gaster în 1992, care a
scris „Politica reprezintă o cale de mijloc între filosofia accentuării dreptăţii (intervenţia în
reglarea pieţei pentru protejarea unor interese) şi eficienţă (o piaţă liberă şi integrată)”. Acest
punct de vedere este întărit şi de rezultatele unei analize a politicilor de comerţ şi de promovare
a investiţiilor străine din acea perioadă.
Este evident că, influenţată puternic de interesele economice, UE a continuat să susţină
sectoarele strategice, precum ar fi electronica, printr-un amalgam de programe ale politicii
industriale, în special susţinerea acordată cercetării şi dezvoltării. Comisia a acordat suport
utilizând instrumente ale politicii comerciale precum aplicarea măsurilor antidumping (de
exemplu, tarife majorate la semiconductoarele importate) şi prevederile regulilor de origine.
Această politică comercială a permis Europei, spre deosebire de SUA, de a păstra capacităţile de
producere a circuitelor semiconductoare mari, calculatoarelor şi a electronicii de uz casnic.
Majoritatea din cele mai eficiente unităţi de producţie sunt firmele japoneze, americane sau
coreene, care au realizat că este bine să înfiinţezi uzine în Europa pentru a evita barierele
comerciale. În ciuda poziţiei puternice a Directoratului Concurenţei a Comisiei, UE a utilizat,
într-o oarecare măsură selectiv, politica ajutorului statului din 1990, ocazional, permiţând
statelor membre să ajute companiile aeriene, oţelăriile, producătorii auto şi şantiere navale
slabe.
În 2000, la Consiliul European de la Lisabona, a fost adoptată o nouă concepţie de
dezvoltare a UE „Locuri de muncă, reforme economice şi coeziune socială – pentru o Europă
bazată pe informaţie şi cunoaştere”, care a fost numit mai târziu Strategia de la Lisabona.
Această Strategie prevede transformarea economiei UE „în cea mai dinamică şi mai
competitivă” din lume până în 2010. Obiectivul Strategiei Lisabona relansate îşi propune
transformarea Uniunii într-un spa iu mai atractiv pentru investiţii şi muncă, promovarea
cunoaşterii şi inovării şi crearea de locuri de muncă mai numeroase şi mai bune. Pentru perioada
de programare financiară 2007-2013, statelor membre li s-a solicitat alocarea anumitor sume din
fondurile structurale pe care urmează să le primească pentru finanţarea proiectelor legate de
îndeplinirea obiectivelor Strategiei Lisabona. Astfel, fiecare Stat Membru trebuie să elaboreze
Programul National de Reforme pentru Strategia Lisabona Relansată. Au fost prevăzute măsuri
şi termene-limită pentru realizarea lor pentru o creştere economică anulă de 3% şi crearea a 20
de milioane de locuri de muncă, într-o perioadă ce zece ani, aducând economia europeană pe
locul întâi în lume.
Odată cu creşterea bunăstării, domenii precum dezvoltarea durabilă şi siguranţa au devenit
din ce în ce mai importante pentru cetăţenii europeni. Aceste tendinţe au fost reflectate prin
adoptarea la Consiliul European de la Göteborg din 2001, a Strategiei de Dezvoltare Durabilă,
care a punctat realizarea simultană a obiectivelor prevăzute de cei trei piloni – economic, social
şi ecologic – care reprezintă temelia acestei strategii. Aplicarea efectivă a strategiei necesită o
coerenţă deplină între politicile respectivilor piloni. La jumătatea intervalului pentru care a fost
concepută (2000-2010), Agenda Lisabona s-a dovedit a fi mai degrabă „wishful thinking”
decât realitate. Europa nu a ajuns din urmă SUA în materie de competitivitate, iar cheltuielile
pentru cercetare-dezvoltare au crescut doar marginal (cele publice de la
0,8% din PIB în 1999 la 0,86% din PIB în 2003, iar cele private de la 1,1% din PIB în 1999 la
1,17% din PIB în 2003). Sub presiunea lipsei de rezultate, Agenda Lisabona a fost revizuită,
primind ceea ce a fost numit „un nou start” (Comisia Europeană, 2005).
Noua Agendă Lisabona urmăreşte acum trei obiective majore: - să promoveze creşterea
economică bazată pe cunoaştere şi inovare; - să facă din Europa un loc mai atractiv pentru
investiţii şi muncă; - să ofere locuri de muncă mai multe şi mai bune.
Cercetarea – dezvoltarea – inovarea rămân, aşadar, în centrul Agendei Lisabona ca factor
al creşterii economice.
6.4.5 Politica industrială ramurală
Până în 1990, CEE a practicat politici industriale selective sau sectoriale, care au ţintit, în
primul rând, ramuri strategice şi energointensive.
Prima politica sectorială a vizat cărbunele şi oţelul, două sectoare considerate strategice în
anii ’50, care au făcut obiectul Tratatului CECO. Ambele sectoare au intrat în declin prelungit în
perioada postbelică.
Actorii implicaţi în politicile sectoriale industriale au fost statele membre şi Comisia
Europeană.
Ca rezultat al analizei, sectoarele economiei au fost împărţite în 4 categorii:
1. Alimentară, băuturi, tutun
Industrii 2. Produse cosmetice
agroalimentare 3. Farmaceutica
şi ale ştiinţelor vieţii 4. Biotehnologia
5. Dispozitive medicale
6. ITC
7. Inginerie mecanică
Industrii
8. Inginerie electrică
de
9. Vehicule cu motor
sistem
10. Aerospaţială
şi constructoare de maşini
11. Industria de apărare
12. Construcţii navale
13. Textile
Industrii
14. Piele şi produse din piele
bazate pe
15. Încălţăminte
modă şi design
16. Mobilă
Industrii 17. Industrii extractive nonenergetice
primare (de 18. Metale neferoase
bază) şi 19. Ciment şi var
intermediare 20. Ceramică
21. Sticlă
 22. Lemn şi produse din lemn
23. Celuloză, hârtie şi produse din
hârtie
24. Tipărituri şi publicaţii
25. Oţel
26. Chimică, cauciuc şi mase plastice
27. Construcţii
1) industrii agroalimentare şi ale ştiinţelor vii (alimentară, băuturi, tutun, produse
cosmetice, farmaceutică, biotehnologia, dispozitive medicale); o Realizează 1/5 din valoarea
adăugată a industriei prelucrătoare şi angajează 34 milioane
persoane în UE; o Are o rată de cre
tere medie spre înaltă;
o Este un element esenţial care va permite exploatarea noii economii bazate pe
cunoaştere, peste 80% din cheltuielile pentru cunoaştere şi dezvoltare din sectorul privat
sunt făcute în industria prelucrătoare; o Creează produse noi şi inovative, care reprezintă
3/4 din exporturile UE;
o Este formată în special din IMM; peste 99% din întreprinderi şi 58% din forţa de
muncă este
angajată în IMM; o Creează creştere şi locuri de
muncă în economia UE; o Este strâns legata
de industria serviciilor.
Principalele provocări:
–dezvoltarea cunoştinţelor (cercetarea şi dezvoltarea, protejarea proprietăţii intelectuale şi
finanţarea inovării pentru IMM inovatoare);
–better reglation (convergenţa internaţională a reglementărilor este o problemă pentru
numeroase sectoare);
Provocările prioritare legate de aceste sectoare conduc la:
- necesitatea realizării unui progres spre o piaţă unică ce va fi complet concurenţială a
produselor farmaceutice;
- probleme legate de mediu şi acces pe piaţă pentru industria alimentară şi a băuturilor,
pentru cea farmaceutică şi a cosmeticelor.
Industria alimentară şi a băuturilor este unul din cele mai dinamice şi mai importante din
Europa sectoarele ale industriei. Aceasta este compusă din aproximativ 310 000 de companii şi
implică mai mult de 4,7 milioane de persoane.
Cu o cifră de afaceri care depăşeşte 917 de miliarde de euro (14,5% din totalul UE), acest
sector variat este un exportator puternic, responsabil de nenumărate produse finite
comercializate pe pieţele interne şi internaţionale extrem de competitive. Cu toate acestea, se
resimte nevoia de ameliorare.
Demersuri administrative anevoioase, lipsa finanţării, lacune în materie de cercetare-
dezvoltare şi dificultăţi în obţinerea materiilor prime sunt câteva dintre principalele obstacole
care ar trebui remediate, dacă UE doreşte să ocupe un loc mai important pe piaţa mondială.
Acest sector este extrem de fragmentat. 99% din întreprinderile acestui sector sunt mici şi
medii (IMM), doar 1% fiind reprezentat de multinaţionale.
Poziţia puternică pe această piaţă este urmarită prin creşterea competitivităţii, stimularea
inovării şi diversificarea producţiei. Respectul faţă de mediu este şi pentru acest sector industrial
o componentă a dezvoltării durabile şi sustenabile.
 În 2009, fotografía industriei alimentare şi a băuturilor în Uniunea Europeană era
următoarea: ● Cifra de afaceri: 954 miliarde euro;
● Număr de angajaţi: 4,2 milioane persoane;
● Pondere întreprinderi mici şi mijlocii: 48,2% din cifra totală de afaceri şi 62,8%
din total numar de angajaţi;
● Comerţul (suma netă):
- Exporturi: 53,7 miliarde euro;
- Importuri: 50,8 miliarde euro;
- Balanţa comercială: 3,0 miliarde euro; - Număr de companii: 310 000.
- Ponderea în totalul exporturilor globale: 18,6%
Întreprinderile mici şi mijlocii (IMM-uri) reprezentau pe această fotografie:
● 48,2% din total cifra de afaceri, aproximativ 450 miliarde euro;
● 47,7% din total valoare adaugată (TVA), aproximativ 95 miliarde euro;
● 62,8% din total angajaţi, aproximativ 2,9 milioane angajaţi;
● 99,1% din totalul companiilor de tip alimentari şi băuturi, aproximativ 308 000 IMM-
uri.
Dacă ar fi sa detaliem analiza pe segmente a ponderii întreprinderilor mici şi mijlocii în
ceea ce priveşte total cifra de afaceri şi număr de angajaţi vom observa:
Cifra de afaceri: 7% sunt microintreprinderi (până în 10 angajaţi), 14% sunt companii mici cu
10 -
49 angajaţi şi 27% companii medii (peste 50 angajaţi);
Angajaţi: 16% sunt microîntreprinderi (până în 10 angajaţi), 22% sunt companii mici (10 -
49 angajaţi) şi 25% sunt companii medii (peste 50 angajaţi).

Fig. 6.50. Distribuţia cifrei de afaceri,

a forţei de munca şi valorii adaugate în subsectoare în cadrul UE-27
Dezvoltarea unui regim comercial care să definească în termeni echitabili regulile jocului
dintre întreprinderile europene şi concurenţii străini şi încheierea de acorduri preferenţiale, care
să dea industriei alimentare un acces mai bun la pieţele străine, fac parte din cele mai importante
măsuri pe care Comisia
Europeană intenţionează să le pună în aplicare pentru a face faţă problemelor sus-menţionate.
Cele mai mari vânzări anuale le înregistrează companiile: Nestle – 25,1 mld. euro,
Unilever Plc/ Unilever Nv – 12 mld. euro, Heineken N.V. – 11 mld. euro şi Groupe Danone –
9,4 mld. euro. De-a lungul întregului proces de redactare şi punere în aplicare a regulamentelor,
Comisia încearcă să găsească un echilibru între securitate şi competitivitate prin reducerea
sarcinii administrative. Unitatea „Industria alimentară” a Comisiei îşi desfăşoară politica
folosind o serie de instrumente, dintre care:
  Regimul de restituţie la export şi cel al perfecţionării active, ambele fiind
concepute în special pentru produsele agricole transformate, cum ar fi ciocolata, produsele de
cofetărie, băuturile dulci, biscuiţii etc.;
 Negocierile comerciale vizând ameliorarea accesului întreprinderilor europene la
piaţa mondială;
 Contribuţia la redactarea şi punerea în aplicare a legislaţiei privind industria
alimentară. Tratatele europene nu cuprind în prezent un temei juridic specific pentru industria
chimică, pentru produsele farmaceutice sau cele cosmetice. Aceste domenii sunt reglementate
de dispoziţiile existente privind concurenţa, sănătatea publică sau finalizarea pieţei interne.
Directiva REACH (Registration, Evaluation, Authorisation and Restriction of Chemicals),
Agenţia Europeană pentru Produse Chimice şi
Agenţia Europeană pentru Medicamente sunt instrumente care tratează în mod direct acest
domeniu.
Tratatul de la Roma nu conţine prevederi specifice pentru industria chimică şi
farmaceutică. Cu toate acestea, UE poate întreprinde anumite acţiuni în cadrul politicii în
domeniul concurenţei (articolele 8189), în baza mandatului din 30 mai 1980, care
împuterniceşte Comisia să prezinte propuneri, în special cu privire la politica industrială
(articolul 308), politica comercială comună şi realizarea pieţei interne (articolul 95) şi, în
anumite cazuri, în temeiul articolului 152 privind sănătatea publică. Articolul 157 prevede
posibilitatea coordonării de către Comisie a iniţiativelor statelor membre privind politica
industrială a UE.
Unul din obiectivele principale ale UE privind industria chimică este crearea condiţiilor
favorabile pentru o piaţă unică, pentru o politică comercială unificată şi pentru stimularea
investiţiilor în acest sector.
Produsele chimice sunt utilizate astăzi în toate produsele de consum: producţia alimentară,
medicamente, textile, automobile etc. Acestea contribuie, de asemenea, la bunăstarea economică
şi socială a cetăţenilor în ceea ce priveşte comerţul şi încadrarea în muncă. Producţia globală de
produse chimice a crescut de la 1 milion de tone în 1930 la 400 milioane de tone în prezent. În
2003, industria chimică a UE era cea mai mare din lume, urmată de cea a SUA, cu 34% din
valoarea producţiei şi un beneficiu comercial de 60 miliarde euro.
Industria chimică este, de asemenea, a treia industrie producătoare ca mărime din Europa.
Aceasta angajează direct 1,8 milioane de persoane şi până la 3 milioane de locuri de muncă
depind de ea. În afară de câteva întreprinderi multinaţionale, aceasta cuprinde în jur de 36 000
de IMM-uri, care reprezintă 96% din numărul total de întreprinderi şi 28% din producţia de
produse chimice.
Sistemul actual al legislaţiei UE în domeniul substanţelor chimice cuprinde patru
instrumente juridice:
 Directivele 67/548/CEE şi 99/45/ privind clasificarea, ambalarea şi etichetarea
substanţelor şi preparatelor periculoase;
 Regulamentul (CEE) nr. 793/93 privind evaluarea şi controlul riscurilor
prezentate de substanţele existente;
 Directiva 76/769/CEE privind restricţiile în introducerea pe piaţă şi utilizarea
anumitor substanţe şi preparate periculoase.
Există un consens cu privire la utilizarea mai eficientă a acestor instrumente şi punerea lor
mai riguroasă în aplicare
Cartea Albă din 2001 a Comisiei a propus o strategie privind viitorul politicii UE în
domeniul substanţelor chimice cu obiectivul imperativ al dezvoltării durabile. Pentru a realiza
acest deziderat, Comisia a identificat un număr de obiective pentru a realiza dezvoltarea
durabilă în industria chimică, în cadrul pieţei unice, şi anume:
 protecţia sănătăţii umane şi a mediului;
 păstrarea şi creşterea competitivităţii industriei chimice
a UE;  prevenirea fragmentării pieţei interne.
Cartea Albă a dat naştere propunerii „REACH” a Comisiei privind înregistrarea, evaluarea
şi autorizarea tuturor substanţelor chimice existente. Această propunere de directivă încearcă să
găsească un echilibru între competitivitatea industriei chimice şi protecţia sănătăţii şi a mediului
prin testarea şi înregistrarea a aproape 30 000 de substanţe chimice. Se preconizează, de
asemenea, crearea unei Agenţii Europene pentru Produse Chimice.
În conformitate cu politica UE în domeniul concurenţei, orice acord de restructurare a
pieţei între întreprinderile de produse chimice necesită autorizare prealabilă din partea Comisiei.
Comisia şi-a utilizat competenţele de investigare atunci când a suspectat fixarea preţurilor pe
piaţa UE în domeniul materialelor plastice la începutul anului 1987. Subvenţiile de stat pentru
industria chimică trebuie să fie, de asemenea, autorizate (a se vedea rapoartele anuale privind
politica în domeniul concurenţei). Legislaţia UE, precum regulamentele de scutire în bloc
privind specializarea, cercetarea şi dezvoltarea şi acordarea de licenţe, este deosebit de
importantă pentru această industrie.
Comunicarea Comisiei COM (96) 187 a stabilit un cadru de acţiune în vederea
consolidării competitivităţii pe termen lung a industriei chimice pe baza unor acţiuni specifice:
îmbunătăţirea cadrului de reglementare, asigurarea unei concurenţe efective, încurajarea
investiţiilor imateriale şi dezvoltarea cooperării industriale.
Cea mai mare parte a investiţiilor în industria chimică este legată de cercetare şi
dezvoltare. Sectorul principal de pionierat este biotehnologia, şi anume aplicarea principiilor
ştiinţifice şi de inginerie la tratamentul materiei cu agenţi biologici. Inovarea are loc, de
asemenea, într-un domeniu secundar, cel a noilor materiale (materiale compozite avansate, mase
plastice, ceramică etc.), care au condus ele însele la descoperiri semnificative în domeniile
microelectronicelor şi biotehnologiei. Numeroase întreprinderi de produse chimice au luat parte
la proiecte sponsorizate în cadrul programului UE pentru activităţi de cercetare şi dezvoltare
tehnologică. Programul nu doar furnizează contribuţii financiare pentru a acoperi 50% din
costurile de cercetare, ci pune, de asemenea, în comun cercetarea realizată de diferite institute şi
regiuni, deschizând noi oportunităţi de comercializare.
Industria cosmeticii europene este liderul global şi dominant al exporturilor cosmetice, un
înalt sector inovaţional şi un însemnat angajator european. Implicarea UE în acest sector se
referă mai ales la cadrul regulamentar pentru accesul pe piaţă, relaţiile comerţului internaţional
şi convergenţele regulamentului, toate având ca scop asigurarea nivelului înalt al siguranţei
consumului în timpul promovării inovaţionale şi competitivităţii în acest sector.
Industria farmaceutică. Libera circulaţie a produselor acesteia în interiorul pieţei unice a
fost asigurată pentru mult timp prin armonizarea legislaţiilor naţionale. În prezent funcţionează
un sistem comunitar de autorizare a medicamentelor de uz uman şi veterinar. Autorizarea este
acordată fie printr-o procedură centralizată, fie prin procedura descentralizată. Rezoluţia din
1996 privind punerea în aplicare a orientărilor de politică industrială în sectorului farmaceutic.
Consiliul a solicitat Comisiei Europene să realizeze un bilanţ al funcţionării pieţei unice în acest
domeniu, să promoveze o transparenţă mai sporită şi o mare concurenţă pe această piaţă,
asigurând astfel punerea în aplicare a liniilor directoare privind evoluţia sectorului farmaceutic.
 Industria produselor farmaceutice contribuie semnificativ la bunăstarea Europei şi a
întregii lumi. Este un sector strategic, datorită dimensiunii sale în cadrul economiei şi al
sănătăţii publice.
Europa trebuie să menţină un sector farmaceutic dinamic, ca şi condiţie prealabilă pentru
asigurarea unui nivel înalt de protecţie a sănătăţii publice şi a unei economii competitive, bazată
pe cunoştinţe.
De la adoptarea primei directive comunitare din 1965, un întreg set de legi comunitare,
care a dus la crearea Agenţiei europene a medicamentului, a fost adoptat în scopul realizării
unei pieţe unice pentru produsele farmaceutice.
Astăzi, sectorul farmaceutic este amplu reglementat la nivelul UE, în interesul dual de a
asigura cel mai înalt nivel posibil de sănătate publică şi încrederea pacientului în produse
medicinale sigure, eficace şi de cea mai înaltă calitate, simultan cu dezvoltarea unei pieţe
europene unice pentru produsele farmaceutice, pentru a consolida competitivitatea şi capacitatea
de cercetare a industriei farmaceutice europene.
Sectorul este caracterizat de: costul ridicat al cercetării; concentrarea industriei;
fragmentarea pieţei, în special în ceea ce priveşte preţurile.
Pentru a îndepărta obstacolele din calea pieţei interne în domeniul farmaceutic, asigurând
în acelaşi timp un nivel înalt de protecţie a sănătăţii publice, începând cu 1965, UE a dezvoltat
treptat un cadru legislativ armonizat pentru medicamente. Sistemul actual se bazează pe două
proceduri separate pentru autorizarea comercializării:
 procedura centralizată conduce la o autorizaţie de comercializare unică, valabilă
în întreaga UE, pe baza unei evaluări ştiinţifice efectuate de comisii create în cadrul Agenţiei
Europene pentru Evaluarea Produselor Medicamentoase (EMEA) din Londra. Procedura este
obligatorie pentru anumite medicamente dezvoltate prin intermediul proceselor biotehnologice
şi este opţională pentru unele categorii determinate de medicamente, precum cele care conţin
substanţe active noi şi cele care reprezintă o inovare semnificativă;
 pentru acele medicamente care nu sunt eligibile pentru procedura centralizată sau
în cazul în care solicitantul alege să nu urmeze procedura centralizată, sistemul prevede o
procedură de recunoaştere reciprocă. Procedura trebuie să fie utilizată de solicitant ori de câte
ori o cerere de autorizaţie de comercializare pentru un medicament priveşte două sau mai multe
state membre.
Prin Regulamentul nr. 2004/726 s-a modificat funcţionarea EMEA, transformând-o în
Agenţia Europeană pentru Medicamente. Modificările la procedura centralizată sunt rectificări
ale anumitor metode şi ajustări de funcţionare pentru a lua în considerare dezvoltările ştiinţifice
şi tehnologice, precum şi extinderea UE.
În ceea ce priveşte punerea în aplicare a Comunicării COM (93) 718 privind orientările
referitoare la politica industrială pentru sectorul farmaceutic, Comisia a constatat unele
deficienţe ale industriei UE, în special cu privire la capacitatea acesteia de a finanţa cercetarea şi
dezvoltarea de medicamente terapeutice inovatoare şi a revizuit perspectivele pentru
concentrare şi restructurare, deoarece acestea ar putea da o nouă formă industriei până la
sfârşitul secolului.
Ştiinţele vieţii şi biotehnologia oferă tehnologii ce sunt utilizate în cadrul multor sectoare
industriale, cum ar fi cele ale sănătăţii/farmaceuticii, sănătăţii animalelor, textilelor, produselor
chimice, plasticului, hârtiei, alimentaţiei şi procesării alimentelor.
Biotehnologia contribuie semnificativ la scopurile de bază ale politicii UE, incluzând
sănătatea publică, îmbătrânirea populaţiei, creşterea economică, crearea locurilor de muncă,
dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului.
 În vederea implementării consecvente a acestor politici în Europa, în 2002, Comisia a
adoptat un plan şi o strategie vastă şi detaliată pentru dezvoltarea produselor bazate pe
biotehnologie. Analiza de la jumătatea parcursului, din 2007, a indicat faptul că implementarea
a fost efectuată cu succes în primii patru ani, iar pentru perioada 2007-2010 au fost definite
cinci noi priorităţi, printre care şi un mai bun acces la finanţare şi un transfer tehnologic mai
eficient.
2) industrii de sistem şi constructoare de maşini (ITC, inginerie mecanică, inginerie
electrică, vehicule cu motor, aerospaţiale, industria de apărare, construcţii navale);
 realizează 1/3 din valoarea adăugată a industriei prelucrătoare a UE;
 indică o rată de creştere medie spre înaltă;
 înregistrează o puternică creştere a cheltuielilor de cercetare şi dezvoltare; Provocări:
 Inovarea;
 Protecţia proprietăţii intelectuale;
 Asigurarea unui personal cu înaltă calificare;  Probleme legate de mediu şi
acces pe piaţă.
Pentru multe din aceste industrii, piaţa unică depinde de standarde tehnice care trebuie
actualizate în permanenţă.
Este esenţial accesul mai mare pe pieţe internaţionale pentru anumite industrii ca: ITC,
ingineria mecanică şi electrică, industria de automobile.

Fig. 6.51. Competitivitatea industriei constructoare de maşini a UE-27

Sectorul tehnologiilor de informare şi comunicare (TIC) corespunde unei părţi
substanţiale din PIBul şi ocuparea forţei de muncă în UE. TIC este o tehnologie omniprezentă,
investiţiile în TIC sunt responsabile pentru aproximativ jumătate din creşterea productivităţii
UE din ultimii ani.
Este un sector ce ocupă aproape un sfert din activităţile de cercetare şi dezvoltare la nivelul UE.
Bunurile şi serviciile TIC sunt factori importanţi în creşterea productivităţii şi performanţei
economice a tuturor sectoarelor.
TIC permite inovarea proceselor şi produselor, banii investiţi în tehnologiile de calcul
îmbunătăţesc productivitatea angajaţilor, fiind mult mai mare decât în cazul altor investiţii.
Ingineria mecanică reprezintă unul dintre cele mai mari sectoare industriale în UE în ceea
ce priveşte numărul întreprinderilor (circa 169 000, majoritatea IMM-uri), ocuparea forţei de
muncă (3,3 milioane de persoane), producţia şi generarea valorii adăugate.
Cu o cotă de 36% din piaţa globală, Europa este cel mai mare producător şi exportator de
instalaţii mecanice din lume. Competitivitatea industriei se bazează, între altele, pe produse
excelente, inovative, know-how şi calificare şi abilitatea de conformare cu dorinţele
consumatorilor.
Ingineria mecanică este un sector foarte larg şi variat. Include în principal instalaţii
mecanice şi echipamente, utilaje pentru producerea şi utilizarea energiei mecanice, cu excepţia
motoarelor de avioane, autovehicule şi motociclete, a utilajelor agricole şi forestiere, maşinilor-
unelte şi a altor instalaţii mecanice cu destinaţie specială.
Comisia Europeană promovează competitivitatea globală şi durabilă a ingineriei mecanice
prin analizarea caracteristicilor şi problemelor întâmpinate de acest sector şi luarea măsurilor
care se impun.
Ingineria electrică reprezintă 3% din producţie, valoare adăugată şi locuri de muncă. În 9
615 întreprinderi de inginerie electrică, cu 20 sau mai mulţi angajaţi, au produs, în anul 2004,
aparatură şi echipament electric în valoare de 192 870 miliarde de euro, angajând în mod direct
1 237 000 de oameni. Ca principal furnizor către alte sectoare, ingineria electrică este foarte
sensibilă la ciclicitate.
Piaţa UE a ingineriei electrice este cea mai mare din lume (181 miliarde de euro), urmată
de SUA şi Japonia (96 miliarde de euro şi 84 miliarde de euro).
Există două directive europene principale care se aplică echipamentului electric şi
electronic, legate de sănătate, siguranţă şi performanţă: Directiva echipamentelor de joasă
tensiune (DJT) 2006/95/CE şi Directiva compatibilităţii electromagnetice (CEM) 2004/108/CE.
Acestea se bazează pe principiile aşa-numitei „noi abordări”, care asigură un nivel ridicat
de protecţie. Ele prevăd cerinţe esenţiale, uzul voluntar al standardelor şi procedurile de
evaluare a conformităţii care urmează să fie aplicate. Absenţa cvasi-totală a intervenţiei părţilor
terţe în procesul de evaluare a conformităţii reduce cu mult povara ce le revine producătorilor.
Este considerat un model şi pentru alte blocuri comerciale.
Ar putea fi de asemenea necesară aplicarea unor cerinţe suplimentare privind mediul (ex:
RoHS, WEEE, Directivele 2000/55/CE şi 1996/57/CE privind cerinţele de randament
energetic).
Industria electroenergetică. Sectorul energetic reprezintă o componentă de bază,
determinantă în dezvoltarea social-economică a comunităţii. Acest sector are o importanţă vitală
pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii populaţiei.
Iniţial, politica în domeniul energiei se baza pe cărbune şi pe energia nucleară. Cele două
componente ale sectorului energetic au fost reglementate chiar de la înfiinţarea Comunităţii
Europene prin Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului şi,
respectiv, prin Tratatul Euratom.
Ca urmare a crizei energetice din 1970 şi a faptului că energia nucleară a început să devină
controversată, UE a dezvoltat o altă abordare care să răspundă mai bine necesităţilor pieţei unice
europene. În acest sens, principalele obiective ale politicii în domeniul energiei vizau crearea
unei pieţe energetice interne, bazată pe concurenţă, de reglementare, dezvoltare durabilă şi
protecţia consumatorilor, o mai bună cooperare internaţională, garantarea siguranţei furnizării
energiei şi micşorarea impactului negativ asupra mediului înconjurător.
În a doua jumătate a anilor ’90, UE a adoptat măsuri pentru liberalizarea pieţelor gazelor
naturale şi a electricităţii şi norme pentru standardizarea utilajelor şi a produselor energetice.
Mai mult, UE a luat o serie de măsuri şi a iniţiat programe de acţiune pentru a diminua
dependenţa faţă de furnizorii externi de combustibili fosili şi de energie şi pentru a garanta
siguranţa aprovizionării.
Peste 50% din energia Europei provine din ţările aflate în afara Uniunii, gradul de
dependenţă fiind în creştere. Rusia este unul dintre cei mai mari furnizori energetici, iar
disputele sale cu statele tranzitate de produsele exportate au provocat, în ultimii ani,
dezechilibre grave în aprovizionare. Acest semnal de alarmă indică necesitatea ca UE să-şi
monitorizeze mai atent rezervele de petrol şi de gaz şi să fie pregătită în caz de urgenţă
energetică. De zeci de ani, statele membre şi-au constituit rezerve de petrol. Uniunea ia măsuri
pentru a facilita accesul la aceste stocuri şi pentru a stabili când şi în ce mod pot fi utilizate.
La 8 martie 2006 Comisia Europeană a adoptata Carta verde intitulată: Strategia
europeană pentru o energie sigură, competitivă şi durabilă, prin care se urmăreşte atingerea a
trei obiective: 1. dezvoltarea durabilă; 2. competitivitatea; 3. securitatea aprovizionării.
În anul 2003 s-a emis o altă directivă care reglementa: concurenţa şi deschiderea; accesul
liber la reţea; autorităţile de reglementare; separarea activităţii de transport şi distribuţie de
activitatea de producţie şi furnizare; consumatorii „captivi” şi consumatorii „eligibili”.
În martie 2007, liderii UE au ajuns la concluzia că trebuie să dezvolte o politică integrată
în domeniul energiei şi a protecţiei mediului înconjurător cu scopul de a reduce consumul de
combustibili fosili (ce reprezintă o resursă naturală epuizabilă), de a pune în aplicare modalităţi
de economisire a energiei şi de a pune la punct metode alternative de producere a energiei
electrice.
În prezent 80% din nevoia de energie a Uniunii este susţinută de combustibili fosili – gaze
naturale, petrol şi cărbune, din care o mare parte este importată, făcând astfel ca UE să fie
deosebit de vulnerabilă la potenţialele reduceri ale ofertei sau la creşterea preţurilor pe plan
internaţional. În acest sens, s-a ajuns la concluzia ca o serie de măsuri trebuie luate până în 2020
pentru a răspunde mai bine nevoilor consumatorilor şi pentru a proteja mediul înconjurător.
În cele 28 de state există o mare diversitate de abordare a politicilor energiei, de la cel
centralizat (francez), până la cel liberal (englez) sau cel grecesc, care are o problemă de
interconectare cu sistemul energetic al UE. Obiectivele UE prevăd paralel cu diversificarea
surselor necesare producerii energiei electrice şi reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu
20% până în anul 2020, cu 30% până în anul 2030 şi cu 60-80% până în anul 2050.
Comisia Europeană în setul de documente care reprezintă Noua Politică Energetică a
Uniunii Europene îşi mai propune următoarele obiective:
● creşterea ponderii surselor regenerabile de energie în totalul mixului energetic de
la mai puţin de 7% în anul 2006, la 20% din totalul consumului de energie al UE până în 2020;
● creşterea ponderii biocombustibililor la cel puţin 10% din totalul conţinutului
energetic al carburanţilor utilizaţi în transport în anul 2020;
● reducerea consumului global de energie primară cu 20% până în anul 2020.
În prezent, UE realizează aproximativ 1/3 din energia electrică produsă pe Glob şi 1/2 din
energia produsă în centrale nucleare. Direcţiile generale de implementare a politicii în domeniul
energetic sunt: - reglementarea în scopul concurenţei adică liberalizarea pieţei energiei;
- integrarea pieţelor energiei;
- interconectarea sistemelor naţionale de transport;
- siguranţa alimentării cu energie;
- utilizarea eficientă a energiei;
- protecţia mediului – reducerea ploilor acide şi a emisiilor de gaze prin creşterea
ponderii energiilor nepoluante.
 Fig. 6.52. Etichetele referitoare la emisiile de dioxid de carbon din UE
În prezent, există proiecte legislative menite să separe (sau să liberalizeze) distribuţia de
producţia de gaz şi electricitate. Din iulie 2007, toţi cetăţenii au libertatea de a alege un furnizor
de gaz şi electricitate. Totuşi, posibilităţile sunt încă limitate, din cauza poziţiei dominante pe
care o au anumite companii în diferite regiuni sau ţări. Liberalizarea sectorului ar încuraja atât
concurenţa, cât şi utilizarea energiilor regenerabile (eoliană, solară etc.).
Politica în domeniul concurenţei, implementată de către Comisia Europeană şi de către
autorităţile statelor membre are ca obiectiv crearea unei concurenţe reale pe piaţa comună prin
măsuri referitoare la structurile pieţei şi la comportamentul actorilor acesteia.
Politica în domeniul concurenţei îşi propune ca scop păstrarea şi promovarea concurenţei
reale, loiale în cadrul Uniunii Europene.
Ca obiective urmărite prin politica concurenţială, cele mai semnificative sunt următoarele:
● crearea, menţinerea şi păstrarea unei economii de piaţă funcţionale;
● creşterea competitivităţii economice la nivel naţional şi european;
● creşterea bunăstării consumatorilor;
● protecţia consumatorilor împotriva agenţilor economici care recurg la un
comportament anticoncurenţial;
● protecţia agenţilor economici care doresc să patrundă pe o piaţă sau există deja în
cadrul unei pieţe;
● integrarea economică a pieţelor ca urmare a liberalizării comerţului şi a
globalizării afacerilor; ● alte obiective cu caracter nonconcurenţial (de exemplu,
sprijinirea dezvoltării unor regiuni defavorizate, reducerea şomajului etc).
Concurenţa dintre firme favorizează inovaţia, reduce cheltuielile de producţie, conduce la
o creştere a eficienţei economice şi, în consecinţă, ridică nivelul de competitivitate al economiei
europene. Stimulate de mediul concurenţial, firmele oferă, astfel, produse şi servicii competitive
din punct de vedere al preţului şi al calităţii.
Domeniul concurenţei are ca obiectiv
 limitarea, controlul şi interzicerea acţiunilor întreprinderilor care pot afecta
climatul de concurenţă pură şi perfectă;
 eliminarea tuturor barierelor din calea liberei circulaţii adică eliminarea acelor
structuri şi comportamente care ar urmări utilizarea în scopuri monopoliste a oportunităţii
oferite de o piaţă de mari proporţii.
Pentru atingerea acestor două obiective ale politicii de concurenţă, funcţionarea
economiei de piaţă şi a Pieţei Unice, trebuie îndeplinite două condiţii:
 - regulile de concurenţă trebuie aplicate în mod universal, atât întreprinderilor publice cât
şi celor private;
- autoritatea de implementare a regulilor concurenţiale trebuie să aibă capacitatea de a
impune penalităţi, constând în amenzi suficient de mari pentru a descuraja încălcarea legii.
Climatul de concurenţă pură şi perfectă trebuie înţeles în coordonatele economiei
postmoderne care e relevant în existenţa aşa-numitelor eşecuri (limite) ale pieţii (market
failures) care justifică intervenţia statului atunci când regulile liberei concurenţe nu sunt
respectate de către întreprinderi.
Astfel, politica comunitară a jucat şi joacă un rol fundamental în procesul de creare şi
consolidare a
UE. Ea este expresia în plan practic a postulatului conform căruia o economie de piaţă
funcţională este mijlocul cel mai eficient de realizare a obiectivelor UE.
Politica în domeniul concurenţei se concentrează pe patru domenii de activitate:
a. eliminarea acordurilor, care au ca efect diminuarea concurentei şi abuzurile de
poziţie dominantă (de exemplu, acordurile de stabilire a preţurilor între firme concurente);
b. controlul fuzionărilor dintre firme (de exemplu, fuziunea a două mari grupuri,
care are ca rezultat dominaţia acestora asupra pieţei; orice concentrare, începând de la un anumit
nivel, trebuie supusă aprobării Comisiei); Aceste două aspecte sunt cunoscute sub denumirea
comună de „reglementări antitrust”.
c. liberalizarea sectoarelor economice monopoliste (de exemplu, telecomunicaţiile,
gazele şi
electricitatea, transportul feroviar). În toate aceste domenii se aplică o politică de liberalizare
treptată;
d. monitorizarea ajutoarelor acordate de către stat (de exemplu, interzicerea acordării de
către stat
a unor subvenţii pentru menţinerea în activitate a unei firme în cazul în care nu există
perspective de reabilitare a situaţiei acesteia. Totuşi, unele tipuri de asistenţă pot fi considerate
compatibile cu obiectivele pieţei unice dacă sunt îndeplinite anumite criterii, pentru fiecare caz
în parte – întreprinderi mici şi mijlocii sau sprijin regional etc.).
Principiile ce stau la baza creării cadrului legislativ instituit prin tratatul asupra UE:
transparenţa în privinţa deciziilor adoptate referitor la comportamentele anticoncurenţiale;
nediscriminarea niciunui agent economic participant la schimburile economice
internaţionale; stabilitatea unui cadru competitiv internaţional;
cooperarea între diferite autorităţi ale concurenţei naţionale şi internaţionale în privinţa
aplicării
legislaţiei în domeniu.
Politica concurenţială în UE se caracterizează prin:
- marile principii ale politicii de concurenţă sunt fixate prin tratate;
- în Tratatul de la Roma se arată că în domeniul concurenţei, comunitatea trebuie
să stabilească un regim care să asigure ca în Piaţa comună concurenţa nu este denaturată;
- exista numeroase reglementări care precizează punerea în aplicare a principiilor
politicii de concurenţă;
- Comisia Europeană este însărcinată cu aplicarea corectă a dreptului şi
dispoziţiilor comunitare;
- Curtea de Justiţie arbitrează litigiile şi fixează jurisprudenţa.
 6.5.3. Ajutoarele publice
Ajutoarele publice sunt acele forme de sprijin care provin de la stat sau de la alte entităţi
publice sub formă de subvenţii, împrumuturi în condiţii favorizante, exonerări de impozite şi
alte forme de facilităţi fiscale, condiţii privilegiate în ceea ce priveşte participarea la achiziţiile
guvernamentale.
Articolele 88 şi 89 ale Tratatului CE prevăd reglementari cu privire la acele forme de
sprijin public care, acordate într-o anumită manieră, pot împiedica sau denatura concurenţa,
favorizând anumite firme si conducând la situaţii incompatibile cu buna derulare a schimburilor
comerciale în interiorul UE. În cazul în care Comisia constata ca un astfel de ajutor a fost
acordat de guvernul unei tari membre, ea poate cere acestuia sa modifice sau sa anuleze măsura,
iar daca acesta nu se conformează, problema este trimisa spre soluţionare Curţii Europene de
Justiţie. A. Scurt istoric
În interiorul UE, motivul principal care a stat la baza acţiunii în sectorul ajutoarelor
regionale a fost riscul supralicitării concurenţiale între regiuni pentru atragerea investiţiilor
internaţionale. Pentru prima dată, Comisia a propus un sistem de coordonare a ajutoarelor
regionale în anul 1968; acesta a culminat cu adoptarea în 1971 a primului set de principii pentru
coordonarea asistentei acordate regiunilor. Aceste prime principii au fost suplimentate în 1975
şi 1979.
Împreună, aceste documente luau în considerare o serie de probleme referitoare la
controlul ajutoarelor regionale, îndeosebi:
1. necesitatea de a stabili plafoane maxime pentru acordarea ajutoarelor în cadrul
regiunilorproblemă în concordanţă cu gravitatea situaţiilor cu care se confruntă acestea;
2. necesitatea de a stabili o metoda comună de evaluare a valorii ajutorului, valabilă
pentru toate ţările membre;
3. necesitatea asigurării transparenţei ajutoarelor;
4. necesitatea respectării specificităţii regionale în evaluarea problemelor şi
acordarea ajutoarelor.
În 1994, toate aceste prevederi au fost amendate pentru a ţine seama şi de problemele
specifice, referitoare la dezvoltarea regională în cadrul ţărilor nordice.
Împreună, aceste documente formează baza pentru evaluarea politicilor statelor membre în
domeniul ajutoarelor regionale, efectuata de către Comisie. În cadrul acesteia se pot evidenţia
trei aspecte principale: ● primul, referitor la controlul asupra „acoperirii” teritoriale a politicilor
analizate;
● cel de-al doilea, având în vedere condiţia ca ajutorul acordat sa fie într-o formă
posibil a fi evaluată pe baza metodologiei comune;
● al treilea, referitor la precizarea cotelor plafoanelor maxime de acordare a
ajutoarelor, în concordanţă cu gravitatea problemelor regionale care trebuie soluţionate.
Politica s-a modificat sensibil pe parcursul timpului şi a avut impact diferit la nivelul
statelor membre.
În toate statele membre, nucleul principal al pachetului de stimulente regionale este format
dintr-un grant, condiţionat de investiţiile pentru iniţierea afacerilor şi crearea de noi locuri de
muncă.
Pe măsura trecerii anilor, Comisia Europeană a descoperit că este din ce în ce mai dificil
să menţină disciplina în acest domeniu. Există o serie de motive pentru aceasta, dar, probabil,
cel mai important este acela că fiecare lărgire a Comunităţii a condus la mărirea eterogenităţii
sale. Într-un astfel de mediu devine tot mai dificil de proiectat şi implementat un sistem pentru
asigurarea disciplinei în „acoperirea” spaţială a zonelor asistate, care să ia în considerare toate
preocupările legitime în domeniul dezvoltării regionale a statelor membre. Activitatea Comisiei
în acest domeniu s-a intensificat în ultimii ani, pe măsură ce informaţiile cu privire la sprijinul
acordat de către guverne unor sectoare economice s-au amplificat, paralel cu acutizarea
tensiunilor dintre firmele private şi cele publice.
S-a descoperit cu surprindere următorul fapt: concurenţa a fost distorsionată mai mult de
intervenţia statelor în sprijinul anumitor sectoare, decât de activitatea cartelurilor şi
monopolurilor împotriva cărora şi-au îndreptat atenţia organismele comunitare.
B. Clasificarea ajutoarelor
„Orice ajutor acordat de către un stat membru sau prin intermediul resurselor unui stat,
sub orice forma care distorsionează sau ameninţa cu distorsionarea concurentei, prin favorizarea
unor activitati sau a producţiei anumitor bunuri, va fi considerat ca fiind incompatibil cu piaţa
comună în măsura în care afectează relaţiile economice dintre statele membre”.
Primul paragraf din articolul 92 al Tratatului de la Roma
stipulează că: Pot fi distinse trei categorii de ajutoare publice:
● ajutoare incompatibile cu tratatul care afecteaza schimburile între statele membre;
● ajutoare compatibile cu tratatul: ajutoare sociale sau necesare în urma unor
catastrofe naturale; ● ajutoare care pot fi declarate compatibile: ajutoare orizontale,
regionale şi sectoriale.
Ajutoarele orizontale se referă în principal la următoarele categorii: cercetare-dezvoltare,
protecţia mediului, IMM, restructurarea firmelor în dificultate, promovarea ocupării forţei de
muncă.
Ajutoarele regionale pot fi considerate compatibile cu piaţa comună dacă promovează
dezvoltarea economică a zonelor cu un nivel de trai extrem de scăzut sau cu probleme de şomaj
sau promovează anumite sectoare economice în cazul în care nu afectează negativ interesele
comerciale comune.
Ajutoarele sectoriale sunt acordate în interesul dezvoltării anumitor sectoare economice
sau zone economice.
Cel de-al doilea paragraf (articolul 92 (2)) indică însă acele ajutoare care sunt exceptate de
la această interdicţie generală. Sunt identificate trei categorii de ajutoare:
● ajutoare „de natură socială”;
● ajutoare referitoare la pagubele produse de calamităţile naturale; ● ajutoare
acordate Republicii Federale Germania afectată de divizare.
Al treilea paragraf (articolul 92 (3)) prezintă acele tipuri de ajutoare care pot fi considerate
a fi compatibile cu piaţa comună, acestea fiind:
a) ajutoare pentru promovarea dezvoltării economice a zonelor în care nivelul de trai
este anormal
de scăzut sau în care se înregistrează şomaj foarte ridicat;
b) ajutoare pentru promovarea realizării unui proiect important, de interes comun
european sau
pentru remedierea unor perturbaţii severe din economia unui stat membru;
c) ajutoare pentru facilitarea dezvoltării unor anumite activitati economice sau a
unor anumite domenii economice, care nu afectează negativ relaţiile comerciale, astfel
încât să contravină interesului comun;
d) ajutoare pentru promovarea culturii şi conservarea moştenirii culturale, în măsura
în care acestea nu afectează relaţiile comerciale şi concurenţiale dintre statele membre ale
Comunitatii până la nivelul la care devin contrare interesului comun;
 e) alte categorii de ajutoare, posibil a fi specificate prin decizii ale Consiliului,
adoptate cu o
majoritate calificată pe baza propunerilor înaintate de către Comisie.
Aşadar, se pot distinge trei categorii de ajutoare publice şi anume:
1. ajutoare incompatibile cu prevederile tratatelor care afectează schimburile comerciale
dintre ţările membre şi deformează jocul concurenţial;
2. ajutoare compatibile cu prevederile tratatelor (ajutoare sociale, pentru calamităţi
naturale) pentru care se acorda posibilitatea acordării;
3. ajutoare care pot fi declarate compatibile de către Comisie (ajutoare regionale sau
sectoriale, ajutoare destinate cercetării sau pentru protecţia mediului ambiant).
Pentru a decide compatibilitatea acestor ajutoare cu dreptul comunitar, Comisia compara
comportamentul statului respectiv cu cel pe care l-ar avea în aceleaşi circumstanţe „un investitor
privat raţional”.
Un domeniu în care Comisia a fost foarte activă este cel al ajutorului acordat firmelor aflate în
proprietatea publică. Articolul 90 din Tratatul de la Roma se referea la tratamentul aplicat numai
proprietăţii publice şi industriilor esenţiale. Tratatul nu abordează expres problema proprietăţii
publice, aceasta fiind atinsă doar tangenţial în sensul că „nu va prejudicia în niciun fel reglementările
din ţările membre care guvernează sistemul proprietăţii”. În principiu, Comunitatea Europeană nu
face distincţie între firmele private şi cele aflate în proprietatea publică. Totuşi, anumite prevederi
din Tratat fac referire la firme proprietate de stat, îndeosebi la monopolul de stat, punându-le însă
sub incidenţa regulilor comunitare privind concurenţa.
Totodată, în acest domeniu, Comisia este împuternicită să emită directive fără a solicita
aprobarea Consiliului. Este vorba despre acele sectoare în mod natural monopolizate, întrucât
constituie infrastructura economiilor naţionale, acoperind activităţi cum ar fi furnizarea de gaze şi
electricitate, servicii poştale şi de telecomunicaţii şi anumite categorii de transporturi de călători,
sectoare care au evoluat de la reţele locale la cele naţionale deseori în proprietate exclusiv publică,
având o pronunţată dimensiune monopolistică.
În calitatea lor de monopoluri „legitime”, acţionând prioritar sau exclusiv între graniţele
naţionale, aceste sectoare nu au fost ţinta politicii concurenţiale, însa s-a ajuns la concluzia că aceste
sectoare pot genera manifestări ale concurenţei neloiale, conducând la distorsionarea pieţei.
În 1980, Comisia a adoptat o directivă prin care se cerea transparenţa cu privire la raporturile
financiare dintre întreprinderile publice şi autorităţile guvernamentale, obligând astfel ţările membre
să furnizeze Comisiei informaţii la cerere, referitoare la natura, mărimea şi efectele raporturilor
financiare, îndeosebi în sectorul industrial.
Cu toate ca aceasta a fost una dintre metodele prin care Comisia şi-a folosit abilitatea de a
impune legislaţia comunitară statelor membre, rezultatul n-a fost cel scontat. Statele membre au
continuat să fie reticente, furnizând informaţii parţiale sau răspunzând numai la anumite solicitări.
Sfera de cuprindere a acestei directive a fost lărgită în 1985 prin includerea industriilor esenţiale, iar
în 1991 Comisia a propus înăsprirea regulamentelor.
Nivelul global al ajutoarelor de stat între anii 1997-2000 a scăzut în UE cu 28% (ceea ce
înseamnă o scădere de 23 miliarde euro). Ajutoarele de stat au reprezentat, în 2000, 0,99% din PIB-
ul UE şi puţin peste 1% din PIB în 2001.
Deşi s-au adoptat unele reglementari cu privire la sprijinul acordat firmelor de stat, în plan
practic s-a realizat foarte puţin ca urmare a opoziţiei ferme a autorităţilor din statele membre.
Totuşi, preocupările autoritarilor comunitare s-au concentrat în direcţia unui proces de
liberalizare mai pronunţat al acestor sectoare (în special telecomunicaţii), iar la nivel comunitar sunt
tot mai numeroase vocile care cer integrarea completă a acestor servicii şi utilităţi publice în condiţia
prevăzută de politica comunitară în domeniul concurenţei.
 Exemplu:
-
un nou operator vrea să utilizeze reţeaua de fibră pentru a vinde servicii de
comunicaţii, ceea ce implică a nu deschide accesul la această reţea constituie o barieră în
intrarea pe piaţă şi deci un abuz de poziţie dominantă, o ieşire la un cost scăzut, înseamnă ca
riscul pe care şi -l asumă întreprinderea ce penetrează piaţa monopolului nu este
insurmontabil, de aceea costurile fixe ireversibile consimţite cu ocazia intrării într -un sector de
activitate nu trebuie să fie prea importante deoarece ele nu sunt recuperabile la ieşire dacă
întreprinderea decide să -şi înceteze activitatea.
-
Transportul aerian reprezintă prototipul pieţei contestabile, cu mult înainte de
deschiderea sa către concurenţă în cadrul UE la 1 aprilie 1997 rezultând ca pe piaţa europeană
între ianuarie 1993 şi august 1996 au existat 83 de tentative de intrare, din care 35 s -au dovedit
infructuase (avioanele care sunt cea mai mare parte a costului de intrare pe piaţă pot fi
cumparate în leasing şi sunt vandabile în cazul încetării activităţii, de aceea riscul asumat nu
este considerabil pentru companiile, ce încearca să se stabilească).

b. Procedura practica de sprijin acordat firmelor implică mai multe etape:

1. într-o primă etapă are loc o solicitare din partea statului membru prin care îşi
exprimă intenţia de a oferi o formă de sprijin unui anumit sector economic (înainte de
notificare). De altfel, Comisia este informată în permanenţă de către statele membre asupra
sistemului de ajutoare existente şi în stadiu de proiect;
2. în caz de incompatibilitate a unui proiect de ajutor cu Tratatul, Comisia nu
examinează cazuri individuale, ci cadrul general pentru diferite scheme de sprijin;
3. dacă statul nu se conformează, are loc audierea părţilor interesate şi urmează
aplicarea obligatorie a unei decizii, care poate fi impusă de către Curte. Comisia are un sistem
de revizuire şi o procedură prin care modifică mărimea şi forma acestui ajutor sau îl poate
suspenda;
4. în ceea ce priveşte ajutoarele deja atribuite întreprinderilor (adesea deja cheltuite),
Comisia poate cere întreprinderilor rambursarea totală sau parţială către statul membru.
6.5.4. Politicile anticoncurenţiale
Există patru tipuri principale de practici de afaceri care au efecte anticoncurenţiale şi care
afectează comerţul internaţional:
A. Acordurile de restricţionare orizontală a
concurenţei Astfel de acorduri pot îmbrăca trei forme:
1. Cartelurile pentru import şi alte aranjamente similare. Acestea sunt constituite de
importatorii sau cumpărătorii interni şi se referă la: boicotarea, refuzurile colective de a încheia
afaceri cu competitori străini. Efectele vizează excluderea competitorilor străini sau impunerea
unor condiţii discriminatorii privind calitatea de membru în asociaţiile de afaceri sau utilizarea
de standarde exclusive de către aceste asociaţii.
„Formele dure” de astfel de carteluri sunt: controlul asupra producţiei, împărţirea
pieţelor şi alocarea consumatorilor, aspecte prohibite prin legislaţia concurenţei şi adesea
ambiguu formulate (în unele jurisdicţii acestea pot fi permise dacă importatorii se confruntă cu
poziţia dominantă a furnizorilor străini, iar concurenţa lor pe pieţele interne nu este supusă unor
constrângeri substanţiale). 2. Cartelurile de export şi alte aranjamente similare. Cartelurile de
export se pot împărţi în două grupe:
 Carteluri de export „pure”, care îşi dirijează eforturile exclusiv către pieţele externe.
Acestea sunt considerate ca situate în afara sferei de acţiune a legilor concurenţei celor mai
multe ţări, din două motive:
- sunt în afara competenţei interne de jurisdicţie a legilor concurenţei;
- sunt exceptate, în mod explicit, de la aplicarea acestor legi.
Cartelurile de export „mixte”, care restrâng concurenţa atât pe piaţa internă a ţării
exportatoare, cât şi pe pieţele externe. Acestea se supun, în general, aceloraşi cerinţe esenţiale
sau interdicţii, ca şi cartelurile care afectează exclusiv piaţa internă, deşi anumite ţări prevăd
exceptări speciale pentru asemenea carteluri, prin care limitările interne sau efectul acestora sunt
auxiliare constrângerilor asupra exportului. 3. Cartelurile internaţionale. Cartelurile
internaţionale şi acordurile dintre firme privind împărţirea pieţelor în două sau mai multe ţări
sunt recunoscute, în general, ca fiind înrudite cu acordurile orizontale de fixare a preţurilor şi
alte acorduri confidenţiale din cadrul unei singure ţări. În ambele cazuri, concurenţa este
limitată, preţurile sunt ridicate, producţia este restricţionată, iar pieţele sunt alocate în beneficiul
privat al unor firme. Efectele lor sunt similare celor instituite prin cartelurile naţionale.
Concentrarea nu a fost prevăzută în Tratatul de la Roma, dar Comisia a considerat
întotdeauna ca aceasta poate conduce la o exploatare abuzivă a poziţiei dominante.
Reglementările din decembrie 1989 şi din septembrie 1990 au acoperit aceasta lacună,
impunând o notificare obligatorie a proiectelor de fuziuni şi achiziţii la Comisia Europeană,
astfel, se instituie un control preventiv al Comisiei, care poate să interzică operaţiunile de
concentrare ce prezintă o dimensiune europeană, dacă ele riscă să conducă la o poziţie
dominantă susceptibilă să obstrucţioneze în mod semnificativ concurenţa.
Astfel, se permite politicii de concurenţă să intervină, la un stadiu precoce al unui proces
de concentrare, aprobând sau interzicând alianţele avute în vedere. Controlul preventiv se aplică
următoarelor tipuri de operaţiuni: fuzionare, preluare de control, creare de entitatăţi comune
pornind de la un prag minim. Acest prag minim a fost modificat prin regulamentul Consiliului
din 30 iunie 1997. Întreprinderile respective din care cel puţin una aparţine unui stat membru al
UE, trebuie să îndeplinească anumite criterii:
- cifra de afaceri (CA) mondială cumulată care trebuia la început să fie mai mare de 5
miliarde ECU a fost adusă la 2,5 miliarde ECU;
- CA realizată în interiorul spaţiului comunitar care anterior trebuia să fie mai mare de 250
milioane ECU pentru cel puţin două dintre unităţi a fost adusă la 100 milioane;
- Fiecare întreprindere nu trebuie să realizeze mai mult de 2/3 din CA totală din
Comunitate în interiorul unuia şi aceluiaşi stat membru.
În acest caz, protocolul de acord trebuie ratificat în mod obligatoriu de Comisie, aceasta
având însă şi posibilitatea să-l suspende. Practic Comisia apreciază dacă există sau nu o poziţie
dominantă care să constituie o piedică semnificativă pentru concurenţă şi hotărăşte aprobarea
sau interzicerea acordului.
Exemplu: CAZUL TOTALFINA-ELF AQUITAINE
În Franţa, TotalFina şi Elf Aquitaine au propus o fuziune care ar fi permis noii societăţi controlul
unor pieţe ale produselor petroliere în Franţa, ceea ce ar fi antrenat costuri mai ridicate pentru
distribuitori şi pentru consumatori (noul grup ar fi reprezentat 55% din capacităţile de rafinare şi ar fi
controlat depozitele de import franceze). În februarie 2000, Comisia Europeană a autorizat fuziunea
celor doi giganţi ai petrolului în anumite condiţii.
Pentru rezolvarea problemelor de concurenţă evidenţiate de Comisie, TotalFina şi Elf au
acceptat să cedeze către concurenţi o parte importantă a operaţiunilor vizate. Noua societate ar fi
dobândit, de exemplu o poziţie dominantă în vânzările de carburanţi pe autostrăzi (ar fi deţinut 2/3 din
numărul de benzinării de pe autostrăzi rezultând că este o piaţă specifica cu preturi ridicate). Cu scopul
 de a menţine o piaţă competitivă în acest sector, în interesul consumatorilor, Comisia Europeană a
obligat TotalFina şi Elf să vândă circa 70 de benzinării din cele 214 de care dispunea, înainte de a
autoriza fuziunea. De asemenea, grupul a trebuit să renunţe la controlul depozitelor care alimentează
reţeaua de oleoducte, obiectivul fiind acela de a păstra, în aval, la nivelul vânzării cu amănuntul de
carburant şi păcură, posibilitatea pentru concurenţi de a nu fii prizonierii unui singur furnizor.

B. Acordurile de restricţionare verticală a distribuţiei

Acestea pot împiedica firmele străine să aibă acces la reţelele de distribuţie controlate de
către furnizorii interni. Practicile utilizate în acest scop includ:
Cerinţe exclusive, care împiedică distribuitorii să comercializeze produsele;
Vânzări legate, prin care piaţa achiziţionează produse aparţinând aceleiaşi mărci;
Loialitatea sau vânzarea pe bază de rabat, care furnizează stimulente financiare pentru a
împiedica distribuirea produselor concurente;
Exclusivitatea teritorială, care împiedică distribuitorii să vândă în afara anumitor zone
geografice.
Tratatul de la Roma oferă şi exemple de astfel de înţelegeri ce sunt „nule de drept”:
- fixarea în mod direct sau indirect a preţurilor de cumpărare / vânzare sau a altor condiţii
de tranzacţionare;
- limitarea sau controlarea producţiei, a desfacerilor, a dezvoltării tehnice sau a
investiţiilor;
- împărţirea pieţelor sau a surselor de aprovizionare;
- aplicarea, în ceea ce priveşte partenerii comerciali, a unor condiţii inegale sau prestaţii
echivalente, făcându-i să suporte astfel un dezavantaj în lupta de concurenţă;
- subordonarea încheierii de contracte de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii
suplimentare care prin natura lor sau conform uzanţelor comerciale nu au legătură cu obiectul
contractelor respective. Interzicerea acestor practici depinde de anumite condiţii:
- în primul rând, schimburile intracomunitare trebuie revizuite în conformitate cu
jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene chiar dacă partenerii se situează în
acelaşi stat;
- în al doilea rând, acordurile trebuie să fi avut ca obiect sau ca efect restrângerea sau
inserarea concurenţei în interiorul pieţei comunitare, ceea ce exclude acordurile intre
întreprinderi din UE care vizează ţările terţe;
- o ultimă condiţie impusă are în vedere ca atingerea adusă concurenţei să fie importantă:
astfel acordurile de importanţă minoră intră în sfera de derogări, de exemplu, pentru IMM, un
acord nu afectează în mod semnificativ condiţiile pieţei când cota de piaţă deţinută de
întreprinderile respective nu depăşeşte 5%, iar cifra de afaceri anuală cumulată nu depăşeşte 300
milioane euro.
Tratatul prevede totuşi şi o serie de derogări pentru acordurile care: contribuie la
„ameliorarea producţiei sau a distribuţiei produselor” şi la „promovarea progresului tehnic sau
economic” şi care în acelaşi timp permit „utilizatorilor să obţină o parte echitabilă din profitul
care rezultă”. Astfel de situaţii sunt tolerate doar daca producătorii îşi menţin capacitatea de a
oferi bunuri sau servicii competitive. Exceptarea este de natură individuală şi se practică atunci
când Comisia autorizează în mod expres o înţelegere verificată în prealabil. Un alt tip de
derogări au caracter colectiv şi se aplică unei serii întregi de acorduri, fiind necesar un
regulament conceput de Consiliu şi care precizează anumite cerinţe.
 Exemplu: cazul VOLKSWAGEN
În 2001, Comisia Europeană a amendat Volkswagen AG cu 90 de milioane de euro pentru că
între anii 1997-1998 interzisese distribuitorilor săi din Italia să onoreze comenzi de la clienţi germani
sau austrieci, atraşi de preţurile mai scăzute din Italia. Comisia Europeană publică la fiecare şase luni
o analiză a preţurilor la automobile pentru a-i ajuta pe consumatori să identifice ţara în care
automobilul pe care ar vrea să-l cumpere are preţul cel mai mic.
Exemplu: cazul Nintendo Între 1991 şi 1998, Nintendo, producătorul japonez de jocuri video
menţinea diferenţe de preţuri între ţările din UE, fiind cu 65% mai ieftine în Marea Britanie decât în
Germania şi Olanda. Comisia Europeană a aplicat Nintendo şi distribuitorilor săi o amendă de 168
milioane de euro.
Politica comercială comunitară (pcc)
Ideea unei politici comerciale comune a luat naştere în 1955, la Messina, când miniştrii de
externe ai Belgiei, Olandei, Luxemburgului, Franţei, Italiei şi Germaniei au decis să-şi
concentreze atenţia asupra integrării economice şi a scăderii tarifelor vamale între aceste ţări, cu
scopul de a stimula relaţiile comerciale şi dezvoltarea economică.
Politica comercială comună a reprezentat, alături de politica agricolă, de cea din domeniul
pescuitului şi de politica comună în domeniul transporturilor, una dintre cele patru politici
comune incluse în Tratatul de la Roma din 1957. În art. 18 al Tratatului se afirmă că UE doreşte
să contribuie, în interesul comun, la dezvoltarea armonioasă a comerţului mondial, la
desfiinţarea progresivă a restricţiilor asupra comerţului internaţional şi la micşorarea tarifelor
vamale. De-a lungul evoluţiei procesului de integrare europeană, politica comercială comună a
cunoscut importante modificări, extinzându-şi sfera de reglementare.
Motivaţia unei politici comerciale comune consta în faptul că libera circulaţie a bunurilor
şi serviciilor din cadrul Comunităţii nu se putea realiza cu politici naţionale diferite, care
generau externalităţi negative. Cerinţele pieţei interne unice şi ale concurenţei libere şi
nedistorsionate impuneau o politică comercială la nivel comunitar.
6.6.1. Abordări conceptuale privind politica comercială comună
Politica comercială comună este politica comună prin excelenţă a UE, cea care a dat
impulsul primar integrării economice europene. De la bun început, a fost concepută o politică
supranaţională. Este una din primele domenii în care statele membre au acceptat să îşi limiteze
suveranitatea, delegând competenţe extinse la un nivel comunitar.
Realizarea unei politici comerciale comune a făcut parte din planul iniţial de integrare
economică europeană, astfel că politica comercială a CEE este comună în linii mari în raport cu
restul lumii încă din 1968, odată cu realizarea Uniunii Vamale.
Comerţul, care este cea mai extinsă arie a politicii externe a UE, este în competenţa
exclusivă a Comisiei Europene. Cu o piaţă internă de peste 508 milioane de locuitori, UE are un
cuvânt greu de spus atunci când negociază ca o entitate singulară. În practică, statele membre
cad de acord asupra mandatului de negociere cu alte state sau organizaţii internaţionale, precum
Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC). Comisarul european responsabil pentru politica
comercială a Uniunii poartă negocieri în numele Uniunii. În cadrul negocierilor majore, precum
cele cu OMC, de asemenea pot participa reprezentanţii statelor membre.
Politica comercială exprimă totalitatea reglementărilor cu caracter juridic, administrativ,
fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar etc. adoptate de către o ţară sau o comunitate de ţări în
scopul stimulării sau restrângerii schimburilor comerciale externe, conform intereselor proprii.
Politica comercială este unul din pilonii principali ai relaţiilor UE cu ţările terţe.
În esenţă, politica comercială este o parte componentă a politicii economice a unui stat,
care vizează sfera relaţiilor economice externe ale acestuia şi care include totalitatea
reglementărilor adoptate de către stat (cu caracter juridic, fiscal, administrativ, bugetar, bancar)
în scopul promovării sau al restrângerii schimburilor comerciale externe şi al protejării
economiei naţionale de concurenţa străină.
Politica Comercială îndeplineşte următoarele funcţii:
1. De protejare a economiei naţionale de concurenţa celorlalte state şi, în principal, a
celor dezvoltate, prin restrângerea sau prohibirea importurilor, instrumentele respective ale
politicii comerciale ce realizează aceasta funcţie sunt grupate în 2 categorii: tarifare şi
netarifare.
2. De promovare a relaţiilor comerciale internaţionale ce vizează impulsionarea
exporturilor prin adoptarea instrumentelor promoţionale şi de stimulare.
Componentele politicii comerciale sunt:
1. Politica schimbului de mărfuri;
2. Politica de ocupare a forţei de muncă pe plan internaţional;
3. Politica fiscală la export şi import;
4. Politica valutară;
5. Politica vamală;
6. Politica de cooperare industrială internaţională;
7. Politica de administraţie comercială în domeniul relaţiilor externe;
6.6.2. Bazele legislative ale politicii comerciale comunitare
La baza politicii comerciale comune se află Tratatul de la Roma, al cărui titlu I din partea
a II-a se numea „Libera circulaţie a mărfurilor”.
În art. 29 al Tratatului de la Roma sunt indicate motivele pentru crearea PCC:
● necesitatea promovării comerţului între statele membre şi ţările terţe,
● posibila îmbunătăţire a capacităţii competitive a întreprinderilor;
● evitarea distorsiunilor competitive pe pieţele de mărfuri finite, legate de livrările
de materii prime sau produse semifabricate;
● evitarea perturbărilor grave ale economiilor statelor membre, asigurând în acelaşi
timp creştera producţiei şi a consumului în interiorul UE.
Principalele elemente ale politicii comerciale comune au fost formulate în art. 113 al
Tratatului şi mai apoi reformulate în Tratatul UE, unde se menţionează că PCC are la bază
principii uniforme, mai ales în ceea ce priveşte stabilirea şi modificarea taxelor vamale,
încheierea de acorduri comerciale şi tarifare, uniformizarea măsurilor de liberalizare, politica
exporturilor, precum şi măsurile de apărare comercială necesare în caz de concurenţă neloaială a
terţilor (dumping sau subvenţionarea exporturilor). Politica comercială comună în raport cu
nemembrii a fost prevazută în textul Tratatului de la Roma, art. 110-116.
Chiar din debut, în documentele de constituire se indica orientarea PCC spre Liberul
schimb şi nu spre protecţionism. Pentru atingerea obiectivelor fixate PCC s-au întreprins 2
acţiuni majore:
1) Instaurarea unui Tarif Vamal Comun (TVC);
2) Instaurarea unei Politici Comerciale Comune faţă de terţi.
După semnarea Tratatului de la Roma, competenţa în domeniul politicii comerciale este
transferată de la ţările membre la CEE.
Conform memorandului cu privire la politica comerciala a CEE, adoptat în 1962, relaţiile
comerciale ale Comunităţii cu ţările terţe au fost împărţite în 3 grupe:
1. Relaţii comerciale cu ţările capitaliste dezvoltate, membre ale OCDE şi a
ale GATT;
2. Relaţii comerciale cu ţările în curs de dezvoltare, membre GATT;
 3. Relaţii comerciale cu alte ţări terţe inclusiv ţările socialiste, faţă de care s-
a preconizat un tratament discriminatoriu în raport cu celelalte ţări terţe.
În decursul anului 1964, organele comunitare au elaborat un program concret, programul
se referea la 4 categorii de măsuri:
1. Elaborarea şi aplicarea în practică a unor reguli comune privind contingentele şi
alte măsuri de politică comercială din domeniu netarifar;
2. Elaborarea şi aplicarea unor reguli comune privind relaţiile comerciale cu ţările
socialiste;
3. Transformarea treptată a acordurilor comerciale bilaterale încheiate cu terţii în
acorduri comunitare.
O acţiune importantă în cadrul PCC a fost crearea Uniunii vamale, o acţiune ce a fost
realizată înainte cu 1,5 ani termenului prevăzut în Tratatul de la Roma. Cu alte cuvinte, au fost
eliminate ultimele taxe vamale intracomunitare pentru produsele industriale şi a fost pus în
aplicare TVC-ul.
În cadrul PCC au fost elaborate multe obiective ce trebuiau atinse, însă au apărut şi unele
divergenţe şi probleme, precum:
1. PCC – proces dificil din motivul existenţei de divergenţe ideologice;
2. PCC – politică deseori cu caracter reactiv;
3. CEE – comunitate prea euro-centrală, inexistenţa coordonării politicii industriale
cu cea comercială.
Cadrul legal actual al politicii comerciale comune a UE este cel stabilit prin Tratatul de la
Maastricht, modificat prin Tratatul de la Amsterdam. Astfel, articolele 131 şi 133 pun bazele
politicii comerciale comune faţă de ţările terţe.
În conformitate cu articolul 131, prin stabilirea uniunii vamale între ele, statele membre
urmăresc să contribuie, în interesul comun, la dezvoltarea armonioasă a comerţului mondial, la
eliminarea progresivă a restricţiilor din comerţul internaţional şi la reducerea barierelor tarifare.
Acelaşi articol prevedea faptul că prin eliminarea drepturilor între statele membre se urmăreşte
o incidenţa favorabilă asupra creşterii forţei concurenţiale a întreprinderilor din aceste state. În
virtutea acestor prevederi, se poate spune că obiectivele acestei politici sunt:
- promovarea comerţului cu alte state şi a liberului
schimb; - creşterea forţei competitive a
societăţilor comunitare.
Articolul 133 stabileşte că politica comercială comună se referă la comerţul cu mărfuri,
servicii şi aspecte legate de comerţ ale drepturilor de proprietate intelectuală. Totodată, sunt
incluse şi prevederi speciale privind anumite domenii, cum ar fi audiovizualul, cultura, educaţia,
serviciile sociale şi de sănătate.
În ciuda divergentelor, PCC s-a dovedit a fi efectivă şi experienţa acumulată prezintă un
interes deosebit pentru fixarea şi realizarea ulterioară a unor obiective comerciale fixate de alte
grupări economice regionale, cum ar fi Comunitatea Statelor Independente.
6.6.3. Obiectivele, principiile şi domeniile politicii comerciale
comunitare Obiectivele Politicii Comerciale: a) Controlul
importului;
b) Promovarea exportului;
c) Coordonarea exportului şi importului de capital;
d) Coordonarea creditelor;
e) Sprijinirea sectorului terţiar;
f) Controlul exportului şi importului forţei de muncă;
 g) Asigurarea echilibrului balanţei plăţilor externe.
Domeniile vizate de formularea politicii comerciale comune sunt:
- modificările nivelului taxelor vamale;
- încheierea acordurilor vamale şi comerciale;
- neuniformizarea măsurilor de liberalizare;
- politica exportului, măsuri de protejare a comerţului (dumping şi subvenţii) şi măsuri
de întărire a cooperării vamale între statele membre.
Principiile comerţului în cadrul pieţei interne a UE sunt mai specifice şi mai detaliate
decât principiile OMC şi transferă principiile în politica şi reglementările UE.
Principiul de bază care guvernează politica comercială comună a UE reiese din articolul
3a al Tratatului privind UE, care stabileşte că dezideratul acestei politici este realizarea unei
economii de piaţă deschise, în care concurenţa este liberă. Interpretarea dată acestui principiu
este aceea că gradul de protecţionism al pieţii interne unice ar trebui să se reducă în mod
continuu.
O altă prevedere a Tratatului este aceea că politica comercială este construită pe principii
uniforme în domeniul tarifar, al acordurilor comerciale, ceea ce presupune că în materie de
acorduri comerciale internaţionale sau de schimb faţă de terţi trebuie să se realizeze o
centralizare a deciziilor la nivel comunitar. Cu toate acestea, având în vedere şi existenţa
principiului subsidiarităţii, Curtea Europeană de Justiţie a subliniat că negocierea şi semnarea
acordurilor comerciale internaţionale şi, în plus, a stabilit că anumite servicii nu intră sub
incidenţa politicii comerciale comune, iar în domeniul drepturilor de proprietate intelectuală
competenţele sunt partajate între cele două părţi. Politica comercială comună a UE are trei
dimensiuni:
a) Dimensiunea multilaterală, realizată în cea mai mare parte în cadrul
Organizaţiei Mondiale a Comerţului (fostul GATT), care are drept scop promovarea regulilor
privind accesul la pieţe în contextul asigurării unei guvernanţe globale efective. Dimensiunea
multilaterală se realizează, în cea mai mare parte în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului.
În prezent au loc negocieri privind liberalizarea schimburilor comerciale în cadrul Rundei de la
Doha, începută în noiembrie 2001.
b) Dimensiunea bilaterală/regională, care este reflectată prin acordurile bilaterale
negociate şi încheiate de UE în afara negocierilor multilaterale din cadrul OMC şi prin
adoptarea unor măsuri specifice cu ţări terţe sau cu asociaţii regionale. În afara negocierilor din
cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), UE încheie acorduri bilaterale cu state terţe
şi cu asociaţii regionale, care, însă, trebuie să respecte angajamentele luate în cadrul OMC.
Acordurile comerciale bilaterale au în vedere stabilirea de uniuni vamale, zone de liber schimb,
asociere, cooperare şi parteneriat.
c) Dimensiunea unilaterală, care constă în adoptarea şi implementarea de către UE
a unor măsuri unilaterale drept instrumente suplimentare de politică comercială în scopul
asigurării dezvoltării şi/sau stabilităţii politice corespunzător priorităţilor politice ale Uniunii.
Forma cea mai des regăsită a acestor măsuri este cea a concesiilor comerciale acordate de UE
ţărilor terţe pe baza unui interes economic pentru accelerarea comerţului cu o anumită regiune şi
creşterea avantajelor economice pentru ambele părţi.
În cadrul dimensiunii unilaterale a politicii sale comerciale, UE foloseşte următoarele
instrumente:
● Iniţiativa „Totul în afara armelor” („Everything But Arms” Initiative – EBA),
adoptată de către Consiliul UE în februarie 2001, reprezintă o schemă de preferinţe în sensul
acordării accesului pe piaţa comunitară, fără plata taxelor vamale, pentru produsele care sunt
importate sau provin din cele mai puţin dezvoltate 49 de ţări, conform clasificării ONU, cu
excepţia armelor şi muniţiilor. Aceste preferinţe sunt acordate de UE pe o perioadă
nedeterminată.
● Acordarea de preferinţe asimetrice, pentru ţările din Balcani sau Republica
Moldova, în contextul implementarii conceptului „Europei extinse”, urmărindu-se asigurarea
păcii, stabilităţii, libertăţii şi prosperităţii economice în regiune. În anul 2000, Consiliul UE a
acordat extinderea şi îmbunătăţirea preferinţelor tarifare autonome ale UE pentru ţările din
Vestul Balcanilor, făcând ca 95% din importurile provenind din aceste ţări să se facă fără taxe
vamale.
● Măsurile Comerciale Autonome pentru Balcanii de Vest – adoptate de către UE
în anul 2000, acestea vizau eliminarea ultimelor bariere tarifare în comerţul cu produse
industriale, extinderea liberalizării comerţului asupra unui număr mai mare de produse agricole
şi de pescuit. Iniţial, prevederile s-au aplicat pentru o perioadă de 5 ani, dar au fost extinse până
în 2010.
● Sistemul Generalizat de Preferinţe (SGP) reprezintă un sistem de preferinţe
tarifare (taxe vamale preferenţiale: eliminarea sau reducerea acestora) acordat în mod unilateral
de către UE pentru anumite produse importate din ţări aflate în curs de dezvoltare.
În cadrul acestui sistem produsele originare din ţările în curs de dezvoltare beneficiază de
taxe vamale reduse sau zero, iar produsele originare din ţările cel mai puţin avansate au acces
liber la exportul pe piaţa UE.
UE oferă în cadrul SGP taxe vamale scăzute sau scutiri de taxe pentru 179 de ţări şi
teritorii. Sistemul UE direcţionează beneficii speciale către cele mai slab dezvoltate 50 de ţări şi
către ţările care aplică standarde de protecţie a muncii şi a mediului (produsele care primesc
acest tratament pot diferi de la o ţară beneficiară la alta);
SGP a UE acoperă 6 900 produse, care sunt clasificate în 2 categorii: normale şi sensibile.
Produsele sensibile sunt cele care concurează producţia autohtonă din UE şi pentru care se
impune un anumit nivel tarifar de protecţie. Pentru ele nu se poate oferi decât o reducere a taxei
vamale. În schimb, produsele normale nu afectează economia UE şi drept urmare beneficiază de
scutire de taxe vamale.
Printre ţările beneficiare de SGP a UE se numără: China, India, ţări din fosta URSS
(Federaţia Rusă, Ucraina, Belarus, Armenia, Azerbaijan).
Sistemul Generalizat de Preferinţe Plus (SGP+) al UE
Începând cu 1 ianuarie 2006 şi până la 31 decembrie 2008, UE a aplicat schema de
stimulente pentru o dezvoltare durabilă şi o bună guvernare, cunoscută sub numele de iniţiativa
„SGP Plus”, care:
–extinde numărul de produse acoperite de SGP de la 6 900 la 7 200 (majoritatea produse
agricole şi din sectorul piscicol, de interes pentru ţările în curs de dezvoltare);
–extinde cu 15 numărul ţărilor beneficiare: cele 5 ţări aparţinând Comunităţii Andine
(Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru şi Venezuela), şase ţări din America Centrală (Costa Rica, El
Salvador, Guatemala, Honduras, Nicaragua şi Panama), Moldova, Georgia, Mongolia şi Şri
Lanka.
–iniţiază Protocolul celor 16, negociat sub egida GATT, având ca obiectiv acordarea de
preferinţe vamale în comerţul dintre ţările în curs de dezvoltare, membre ale a cestui sistem
preferenţial.
În ceea ce priveşte acordurile de cooperare încheiate de statele membre ale UE cu state
terţe, acestea se supun unui control comunitar reglementat prin Decizia nr.74/393 din 22 iulie
1974 de instituire a unei proceduri de consultare pentru acordurile de cooperare dintre statele
membre şi ţările terţe. Conform prevederilor acestei decizii, statele membre trebuie să
informeze Comisia şi celelalte state membre cu privire la „acordurile de cooperare” pe care
intenţionează să le negocieze sau să le reînnoiască cu ţările terţe.
Sistemul de Preferinţe Comerciale Autonome (SPCA)
În cadrul acordului intitulat „Măsurile Comerciale Autonome pentru Balcanii de Vest”
(septembrie 2000), UE a introdus un nou regim comercial faţă de statele semnatare (Bosnia-
Herţegovina, Croaţia, Iugoslavia, inclusiv Kosovo şi Macedonia) pentru eliminarea ultimelor
măsuri tarifare în comerţul cu produse industriale (excepţie fac anumite produse textile şi
aluminiul, în cazul Macedoniei), extinderea prevederilor liberatorii asupra unui număr mai mare
de produse agricole şi de pescuit, ca şi extinderea includerii geografice şi prelungirea duratei de
aplicare la peste cinci ani. Prevederile acestui acord au fost aplicate până la 31 decembrie 2005.
Având în vedere faptul că în ultimii 5 ani preferinţele comerciale au constituit un element
cheie pentru revitalizarea economiilor din Balcanii de Vest, Comisia Europeană a prelungit
termenul de acordare a Preferinţelor Comerciale Autonome până în anul 2010 pentru a menţine
trendul ascendent al dezvoltării economice a regiunii.
Prin SPCA, UE acordă pentru majoritatea bunurilor originare din ţările beneficiare ale
Procesului de Stabilizare şi Asociere, scutiri de taxe vamale. Produsele la care regimul este
diferit:
–cote tarifare preferenţiale se aplică pentru vin şi anumite produse din peşte;
–zahărul este subiectul unor cote tarifare preferenţiale (excepţie face Croaţia, unde
procesul negocierilor este în desfăşurare);
–pentru bovine vii s-a eliminat doar taxa specifică de import, iar taxele vamale ad valorem
de 20% se aplică în continuare;
–se aplică cote la produsele textile originare din teritoriile vamale Muntenegru şi Kosovo,
exportate pe piaţa din UE.
Ţări beneficiare ale SPCA
Albania. Una dintre cerinţele majore impuse Albaniei de către UE o constituie
liberalizarea progresivă a pieţei sale în maxim 10 ani.
Bosnia şi Herţegovina. Majoritatea produselor originare din Bosnia şi Herţegovina sunt
exceptate de taxe vamale la importul în UE, fără impunerea de restricţii cantitative.
Serbia şi Muntenegru. UE îi acordă, începând cu anul 2000, pe baze autonome, un regim
comercial preferenţial. În baza Acordului privind comerţul cu produse textile dintre UE şi
Serbia şi Muntenegru, semnat la 31 martie 2005, este deschisă practic piaţa UE pentru produsele
textile ce provin din Serbia şi Muntenegru, dar implică şi obligaţia pentru partea sârbă ca,
treptat, până în ianuarie 2008, să elimine toate taxele vamale pentru produsele textile din UE.
Kosovo beneficiază de asistenţă financiară prin programul CARDS şi de prevederile
SCPA. Sub auspiciile prevederilor Pactului de Stabilitate, UNMIK-Kosovo a semnat un Acord
Bilateral de Comerţ
Liber cu Albania, un Acord Interimar de Comerţ Liber cu Macedonia în timp ce cu Bosnia şi
Herţegovina procesul este în desfăşurare.
6.6.4. Instrumente şi măsuri ale politicii comerciale comunitare
Politica comercială comună este una foarte complexă, fiind dependentă de multe alte
domenii. Astfel, nu putem vorbi despre politica comercială şi piaţa liberă fără a menţiona câteva
aspecte legate de politica vamală. Unele instrumente de politică vamală au implicaţii asupra
politicii comerciale.
Instrumentele prin care este exercitată politica vamală comună a UE sunt, în primul rând,
taxele şi tarifele vamale percepute la importul sau exportul de produse, iar, în al doilea rând,
sunt codurile, directivele şi regulamentele comerciale, acestea fiind aplicate diferit de la un
produs la altul. Cea mai importantă clasificare realizată în literatura de specialitate împarte
instrumentele în 3 mari categorii:
- Instrumente de politică vamală de natură tarifară;
- Instrumente de politică vamală de natură netarifară;
- Instrumente de stimulare şi promovare a schimburilor comerciale externe.
Instrumentele de natură tarifară sunt denumite astfel deoarece principala funcţie a
acestora este de a încadra un produs într-o anumită poziţie tarifară din nomenclatorul vamal şi a
aplica taxa vamală, contribuind astfel la bugetul statului. Totodată, acestea mai au funcţia de
negociere (statele îşi pot negocia concesii vamale prin intermediul lor) sau protecţionistă (rolul
de a proteja economia naţională de practici neloiale, precum dumping sau subvenţii de stat
practicate de concurenţa străină).
Protecţia tarifară se realizează prin intermediul taxelor vamale. Taxele vamale sunt
impozite indirecte percepute de catre stat asupra mărfurilor atunci când acestea trec graniţele
vamale ale ţării respective. Rezultă că taxele vamale sunt un instrument de politică comercială
de natură fiscală, constituind o sursă de venit la bugetul statului, cu o incidenţă directă asupra
preţului produselor care fac obiectul comerţului exterior.
Instrumentele de natură netarifară au, în principiu, dimensiune politică, se constituie sub
forma unor bariere în fapt şi sunt utilizate pentru a limita şi restricţiona importul sau exportul de
mărfuri, deformând astfel fluxul internaţional de produse. Sunt mai puţin transparente, sunt de
mai multe tipuri şi, de obicei, sunt aplicate ca măsuri de constrângere la practicile concurenţilor
care, aplicând preţuri de dumping, pot exercita concurenţă neloială, prejudiciind economia
statului în cauză.
Prin intermediul acestor instrumente se influenţează volumul fizic al importurilor, preţul
bunurilor importate sau se manifestă un anumit grad de protecţionism în sensul că:
- Taxele cresc pe măsură ce gradul de prelucrare al produselor importate creşte faţă de
materiile prime sau produsele semifabricate;
- Acestea nu permit furnizorilor să îşi diversifice exporturile în ceea ce priveşte produsele
prelucrate, beneficiind de un protecţionism superior faţă de situaţia în care ar exporta materiile
prime respective;
- Se pot impune anumite interdicţii pe o perioadă de timp determinată sau nedeterminată la
anumite tipuri de produse pentru diverse motive: pentru prevenirea unor dezechilibre ale
balanţei de plăţi, pentru protejarea sănătăţii şi asigurarea securităţii publice, prezervarea unui
mod de viaţă tradiţional, aplicarea de sancţiuni etc.;
- Licenţele de import se pot acorda mai greu, pot fi costisitoare, perioada de valabilitate
poate fi mai scurtă decât cea în care trebuie să se desfăşoare tranzacţia, acordarea se face cu
prioritate unor anumiţi importatori etc.;
- Pot apărea limitări voluntare la export;
- Există acorduri pentru limitarea controlată a comerţului cu anumite produse, de exemplu
aranjamentele OPEC, acordurile internaţionale pe produse etc.;
- Există obstacole tehnice astfel încât anumite produse nu pot fi comercializate pe
teritoriul altei ţări deoarece nu corespund standardelor tehnice impuse de aceasta.
Tarifarea barierelor netarifare are ca scop estimarea impactului asupra preţului,
echivalentă cu estimarea diferenţei dintre preţul mondial al unui produs şi preţul intern protejat
de aceste bariere. Pentru a putea măsura beneficiile de pe urma eliminării unei bariere netarifare
de pe o anumită piaţă de export, trebuie să se ia în considerare diferenţele de preţ dintre cele
două pieţe, dar şi gradul de substituibilitate între produsele naţionale şi exporturile concurenţilor
pe piaţa importatoare. În acest sens, trebuie să ţinem cont şi de faptul că preţurile interne sunt
relativ rigide faţă de preţurile internaţionale, ceea ce va conduce la variaţii ale echivalentului
tarifar.
Instrumentele de stimulare şi promovare a schimburilor comerciale externe, reflectă
intervenţia statului pentru a genera efecte pozitive pentru anumiţi agenţi economici privaţi,
oferindu-le acestora facilitaţi cu scopul de a-i motiva să îşi internaţionalizeze produsele.
Măsurile promoţionale presupun încurajarea firmelor spre participarea la târguri şi
expoziţii, reprezentarea comercială oficială în străinătate, prestarea de servicii de informare şi
orientare a clienţilor externi, diverse forme de publicitate externă etc.
Aceste instrumente pot lua forma subvenţiilor acordate de stat, primelor directe pentru
export, oferirea de facilităţi fiscale, credite de export, prime valutare, dar şi deprecierea
monedei.
Aceste acţiuni însă de multe ori deformează fluxurile comerciale, ducând chiar la practici
neloiale şi dumping, astfel că acestea nu sunt recomandate să fie aplicate, mai ales că duc la
necesitatea salvgardării şi practicii de retorsiune.
Din perspectivă politică, instrumentele de politică vamală pot fi folosite pentru a limita
comerţul cu anumite bunuri şi servicii care pot avea efecte negative asupra economiei statului în
cauză. Din perspectivă financiară, acestea au o contribuţie însemnată, aducând venituri
importante la bugetul de stat. Pe de altă parte, instrumentele politicii vamale pot fi folosite
pentru a realiza statistici cu privire la desfăşurarea fluxurilor de mărfuri şi analizarea circuitului
comercial internaţional, pentru redefinirea activităţilor de export sau pentru punerea în aplicare
a politicii fiscale a statului respectiv.
Odată ce un produs a ajuns la vama statului pe teritoriul căruia urmează a fi comercializat,
acesta este încadrat pe o anumită poziţie tarifară, în funcţie de prevederile din nomenclatorul
vamal din cadrul Tarifului Vamal Comunitar sau, după caz, din cadrul Tarifului vamal integrat
al Comunităţilor Europene (TARIC). Principalele nomenclatoare de mărfă utilizate pe plan
internaţional sunt: Standard International
Trade Clasification, Nomenclatorul Vamal de la Bruxelles, Sistemul Armonizat de Descriere şi
Codificare a Mărfurilor etc.
Politici sectoriale aplicate în comerţul Uniunii Europene
Comerţul cu produse agricole
Comerţul cu produse agricole ocupă un rol important în politica comercială, UE fiind
primul importator mondial şi, respectiv, al doilea exportator mondial de produse agricole.
Comerţul cu produse agricole este unul din dosarele cele mai sensibile pentru UE în negocierile
comerciale multilaterale. Obiectivul UE este de a promova dezvoltarea durabilă şi dreptul de a
menţine un model de agricultură care răspunde cerinţelor în materie de protecţie a mediului,
dezvoltării durabile, securităţii alimentare şi preocupărilor consumatorilor.
În ceea ce priveşte gestionarea comerţului cu produse agricole, pentru produsele acoperite
de o organizare comuna de piaţă (OCP) statele membre eliberează certificate de import şi export
în baza reglementarilor comunitare specifice.
Administrarea contingentelor tarifare (GATT şi a celor din cadrul acordurilor comerciale
preferenţiale) se face în baza unui certificat de import eliberat de către autorităţile vamale din
statele membre (cu excepţia cărnii de porc, cărnii de vită şi a brânzeturilor, unde acestea sunt
eliberate de Ministerele Agriculturii/Agenţiile de Intervenţie). La nivelul UE, administrarea se
face de către DG TAXUD sau DG AGRI (pentru cele 3 produse), autorităţile naţionale fiind
legate on line cu acestea.
 Comerţul cu produse textile
UE joaca un rol important în comerţul mondial cu produse textile, fiind cel mai mare
exportator mondial şi, respectiv, al doilea importator mondial, după SUA.
După expirarea la 1 ianuarie 2005 a Acordului OMC privind textilele şi articolele de
îmbrăcăminte, piaţa comunitară s-a confruntat cu un aflux important de importuri de astfel de
produse originare din China, în cea mai mare parte. Datele statistice referitoare la importurile
UE din China arată, în prima parte a anului 2005, o creştere cu peste 25% valoric şi peste 40%
în volum. Pentru produsele liberalizate în 2005 cota de piaţă deţinută de China a crescut cu
145% în volum şi 95% valoric. Cotele de piaţa deţinute înainte de 2005 de Pakistan, Indonezia,
Thailanda, Coreea de Sud etc. au fost preluate de către China.
Aceasta explozie a importurilor de produse textile originare din China pe piaţa comunitara
a determinat lansarea la 24 aprilie 2005 a unei investigaţii pentru adoptarea de măsuri de
salvgardare împotriva a 9 categorii de produse textile. Investigaţia a fost lansată în conformitate
cu prevederile Protocolului de Aderare a Chinei la OMC din 2001, care conţinea şi o clauză
specifică de salvgardare pentru textile. În urma acordului dintre China şi UE din 10 iunie
2005, cele două părţi au convenit un „control” strict al creşterii importurilor de textile pe piaţa
comunitară pentru un număr de 10 categorii de produse textile.
Comisia Europeană administrează la nivelul Comunităţii autorizaţiile de import pentru
produsele textile care fac obiectul cotelor sau măsurilor de supraveghere aplicabile produselor
textile şi articolelor de îmbrăcăminte printr-un Sistem Integrat de Gestiune a Licenţelor „SIGL”
(„Système Intégré de Gestion de Licenses”) care asigură legătura cu departamentele din statele
membre care eliberează aceste documente.
„SIGL” oferă informaţii privind gradul de utilizare a cotelor şi cantităţilor eliberate pentru
produsele sub supraveghere (în funcţie de autorizaţiile de import eliberate), pe categorii de
produse textile, pe ţări exportatoare (inclusiv pentru operaţiunile de perfecţionare activă).
Sistemul este actualizat de două ori pe zi.
Măsurile de politică comercială în domeniul comerţului cu produse textile prevăd:
a) limite cantitative la importul din China, Uzbekistan, Coreea de Nord şi
Muntenegru: importul se face pe baza unei licenţe de import eliberate de autorităţile competente
din statele membre/departamente de comerţ pe baza unei licenţe de export;
b) sisteme de dublă supraveghere: acestea nu sunt limitări cantitative, însa
importul se face pe baza unei licenţe de import eliberate de autorităţile
competente/departamente de comerţ din statele membre în baza unei licenţe de export;
c) sisteme de unică supraveghere: se eliberează un document de supraveghere de
către autorităţile competente din statele membre/departamente de comerţ (ţările şi produsele
sunt indicate în Tabelul B al
Reglementarii 3030/93, cu amendamentele ulterioare);
d) sistem de supraveghere statistică (a posteriori), efectuat de autorităţile vamale
după efectuarea
importului şi pentru care se face o raportare periodică (în ziua a 12-a a lunii pentru luna
precedentă).
Comerţul cu produse siderurgice
Pentru majoritatea produselor siderurgice taxele vamale la importul în UE sunt 0%.
La 23 aprilie 2002 Tratatului de Constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Oţelului a expirat, în prezent, politica comercială comună pentru aceste produse fiind
„acoperită” de Tratatul Comunităţilor Europene. Astfel, regulile aplicabile comerţului cu
produse siderurgice au fost integrate în Politica comercială comună (salvgardarea şi
supravegherea statistică) sau aliniate la aceasta (anti-dumping sau anti-subvenţie).
În domeniul comerţului cu produse siderurgice, la nivelul UE, funcţionează/se aplică:
- sistemul de supraveghere (prior surveillance) la importul majorităţii produselor
siderurgice care a fost pus în aplicare în martie 2002 (în contextul măsurilor de salvgardare
impuse în acea perioadă de SUA). Supravegherea se face în baza unui document de
supraveghere/autorizaţii de import eliberate de autorităţile competente din statele
membre/departamente de comerţ. Autorizaţiile de import se eliberează automat; - acordurile de
dublă supraveghere fără limite cantitative: cu Macedonia (încheiat în 2002 pe o perioadă
nelimitată) şi Moldova (încheiat în 2004 pentru 2 ani). Importul se face pe baza unui licenţe de
import eliberate de autorităţile competente din statele membre în baza unui certificat de import;
- acordurile bilaterale: cu Rusia (3 noiembrie 2005), Ucraina (29 iulie 2005) şi
Kazakhstan (19 iulie 2005), care prevăd limite cantitative la import, administrate pe baza unui
sistem similar ca în cazul dublei supravegheri. Ele vor expira la momentul aderării acestor ţări
la OMC.
Administrarea la nivelul Comisiei Europene se face prin acelaşi sistem utilizat pentru
produsele textile, şi anume prin „SIGL” (care asigură legătura cu departamentele de comerţ din
statele membre).
Acordurile bilaterale, dacă ţările în cauză nu aderau la OMC în 2006, urmează a fi
adaptate ca urmare a extinderii. Trebuie precizat că în domeniul comerţului cu produse
siderurgice, UE acordă o atenţie deosebită discuţiilor/negocierilor din cadrul OCDE. La
solicitarea SUA, în cadrul OCDE a fost creat, în 2001, un Grup la nivel înalt privind oţelul
pentru discutarea aspectelor comerciale generate de existenţa unor capacităţi de producţie
ineficiente şi de eliminare a subvenţiilor. La acest grup participă şi ţări producătoare nemembre
OCDE (India, Brazilia, Rusia şi Ucraina).
Grupul a decis negocierea unui Acord pentru eliminarea subvenţiilor în domeniu acordate
producătorilor (Steel Subsidies Agreement), însă în prezent negocierile sunt blocate, în mare
parte, din cauza divergenţelor între SUA şi UE.
Liniile directoare care stau la baza reglementărilor pentru perioada 2006-2015
urmăresc îmbunătăţirea sistemului prin:
1. Menţinerea de taxe vamale preferenţiale avantajoase. Pentru a obţine aceasta,
Comisia a propus următoarele: extinderea SGP şi asupra altor produse decât cele deja existente
în schemă; transferarea unor produse clasificate ca fiind sensibile în categoria celor nesensibile;
menţinerea şi chiar îmbunătăţirea nivelului de reducere a taxelor.
2. Îndreptarea SGP către ţările în curs de dezvoltare care au cea mai mare nevoie.
Astfel se stabileşte ca SGP să fie acordat ţărilor mai puţin dezvoltate şi celor mai vulnerabile
dintre cele în curs de dezvoltare (ţări cu economie slabă, cu venituri mici) pentru a putea
participa la comerţul internaţional.
3. O schema SGP mai simplă şi mai accesibilă. Comisia a stabilit înlocuirea
schemei cu cinci acorduri SGP cu una formată doar din trei acorduri: acordul general, acordul
special pentru ţările mai puţin dezvoltate şi acordul pentru încurajarea dezvoltării durabile şi
guvernării.
4. Transparenţă pentru acordarea preferinţelor gradual către beneficiari.
Preferinţele SGP pot fi retrase ţărilor care nu mai au nevoie de acestea pentru creşterea
exporturilor sale către piaţa UE la anumite produse cu preferinţe. Astfel, celelalte ţări vor
beneficia de o parte mai mare a beneficiilor SGP.
 5. Introducerea de noi stimulente pentru încurajarea dezvoltării durabile şi bunei
guvernări. În vederea obţinerii acesteia, Comisia a înlocuit cele trei acorduri speciale separate
(droguri, social şi mediu) cu unul singur denumit SGP+. Acesta va asigura stimulente speciale
pentru ţările care au semnat principalele convenţii internaţionale privind drepturile sociale,
protecţia mediului, guvernare şi combaterea producţiei şi traficului de droguri.
6. Îmbunătăţirea regulilor de origine. Pentru aceasta se recurge la simplificarea lor,
ajustarea criteriului de origine şi a cumulării originii, precum şi a procedurilor privind
formalităţile şi controlul.
Sistemul poate fi îmbunătăţit prin cumularea originii pe regiuni, promovând cooperarea
regională între ţările beneficiare.
7. Reanalizarea acordurilor de retragere temporară a preferinţelor, a clauzelor de
salvgardare şi anti-fraudă. Comisia propune redefinirea retragerii temporare a SGP şi luarea în
considerare a noii abordări graduale, pentru obţinerea credibilităţii şi flexibilităţii.
Tarifele preferenţiale sub GSP se aplică importurilor în vămile din UE pentru produsele
care fac dovada că provin din ţările beneficiare ale acestor acorduri. Pentru a face dovada că
provin dintr-o anumită ţară, produsele trebuie să îndeplinească anumite cerinţe conţinute în
regulile de origine.

6.7. Politica comună de transport a uniunii europene

„Pentru a genera creştere economică, pentru a crea locuri de muncă
şi pentru a îmbunătăţi calitatea vieţii populaţiei, Europa trebuie să dispună de
sisteme de transport competitive, care să îi permită să concureze pe plan
internațional.” Siim Kallas, vicepreşedinte al Comisiei Europene şi responsabil
cu transporturile

Integrarea economică presupune ca fiecare stat membru să se specializeze în producerea

acelor mărfuri pentru care este cel mai bine dotat din punct de vedere economic, geografic sau
din punctul de vedere al altor condiţii. Specializarea la rândul său presupune separarea ofertei şi
a cererii şi, prin urmare, un transport internaţional sporit de mărfuri.
Transporturile reprezintă unul dintre elementele fundamentale ale procesului de integrare
europeană, fiind strâns legate de crearea şi finalizarea pieţei interne, care promovează ocuparea
forţei de muncă şi creşterea economică. Transporturile se numără printre primele domenii de
politică comună ale UE de astăzi şi sunt esenţiale pentru realizarea libertăţilor pieţei comune,
prevăzute de Tratatul de la Roma din 1957: libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi
mărfurilor.
Europa are nevoie de conexiuni de transport fiabile pentru a impulsiona comerţul şi
creşterea economică şi pentru a crea locuri de muncă şi prosperitate. Toate guvernele naţionale
din Europa, în trecut, s-au implicat profund în reglementarea pieţelor de transport. Argumentele
în favoarea intervenţiei sunt multiple. Cel mai important dintre ele este lipsa posibilităţii de
stocare a serviciilor de transport. Un alt argument constă în faptul că transporturile necesită o
infrastructură costisitoare şi de lungă durată, pe care utilizatorii nu sunt dispuşi să o furnizeze şi
pentru care, prin urmare, guvernul este îndeosebi responsabil. 6.7.1. Istoricul politicii comune
de transport
Sectorul transporturilor generează, în termeni de Produs Intern Brut, 10% din bogăţia UE
şi oferă peste zece milioane de locuri de muncă, atrage 40% din investiţiile statelor membre şi
30% din consumul de energie din UE.
 Fără legături şi reţele de transport, libera circulaţie nu ar fi posibilă. Iată de ce politica UE
în domeniu a fost întotdeauna orientată către suprimarea obstacolelor dintre statele membre şi
crearea unui spaţiu european unic al transporturilor, cu condiţii concurenţiale echitabile pentru
şi între diferitele tipuri de transport: rutier, feroviar, aerian şi naval.
Politica în domeniul transporturilor face parte din domeniile politice comune încă de la
Tratatele de la Roma, axându-se pe eliminarea obstacolelor frontaliere între statele membre şi
contribuind astfel la libera circulaţie a persoanelor şi a bunurilor. Tratatul nu definea conţinutul
propriu-zis al unei politici comune în domeniul transporturilor, deci statele membre erau nevoite
să cadă de acord asupra formulării acesteia. Până în anii ’80, lucrurile au avansat foarte încet, în
mare măsură din cauză că guvernele nu doreau să renunţe la controlul pe care îl exercitau asupra
reţelelor naţionale de transport şi, de asemenea, din cauza diferenţelor semnificative dintre
structurile normative şi de transport din fiecare ţară.
La începutul anilor ’60, Comisia Europeană a demarat o serie de acţiuni cu scopul de a
crea o piaţă comună de transport pentru toate mijloacele de transport intern, ghidată de
principiile economiei de piaţă şi inspirată de atitudinea liberală manifestată în Tratatul de la
Roma în privinţa comerţului cu mărfuri. Se spera că o politică comună în domeniul
transporturilor, care să înlocuiască diversele politici naţionale, va asigura o cocncurenţă loială
între şi în cadrul ramurilor sectorului transporturilor, creând de asemenea condiţii de concurenţă
egală pentru alte sectoare din economie, cum ar fi agricultura, industria producătoare şi
comerţul.
În decursul ultimilor ani, volumul transporturilor în UE a crescut considerabil, volumul
transportului de mărfuri devansând creşterea PIB-ului în perioada 1995-2007. Se preconizează
că această tendinţă se va menţine până în 2020, cele mai recente previziuni sugerând că
creşterea volumului transportului de mărfuri se va produce în principal la nivelul transportului
rutier şi maritim, în timp ce pentru transportul de călători, cea mai mare parte a creşterii
înregistrate se va datora autoturismelor. Sectorul feroviar european riscă să reprezinte doar o
mică parte din creşterea previzionată, de altfel, se crede că întreaga sa cotă-parte din piaţa
transporturilor va înregistra o scădere.
Procesul de deschidere a pieţelor transporturilor presupune realizarea condiţiilor de
concurenţă echitabilă, atât la nivel individual, pentru fiecare mod de transport în parte, cât şi
între acestea. Din acest motiv, armonizarea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative
ale statelor membre, inclusiv a condiţiilor-cadru tehnice, sociale şi fiscale, a dobândit în timp o
importanţă tot mai mare.
Finalizarea cu succes a pieţei europene interne, eliminarea frontierelor interne, scăderea
preţurilor de transport ca urmare a deschiderii şi liberalizării pieţelor de transport, precum şi
modificările survenite în sistemele de producţie şi în modalităţile de depozitare au dus la o
creştere constantă a volumului transporturilor, înregistrând o creştere de peste două ori în ultimii
30 de ani. Deşi extrem de eficient şi dinamic din punct de vedere economic, sectorul
transporturilor se confrunta cu costuri sociale şi ecologice din ce în ce mai mari, iar principiul
„mobilităţii durabile” a devenit semnificativ.
Acest principiu încearcă să îmbine două categorii de obiective contradictorii. Pe de o
parte, asigurarea unei mobilităţi eficiente şi avantajoase sub aspectul costurilor pentru persoane
şi mărfuri constituie un element central al unei pieţe interne competitive şi baza pentru libera
circulaţie a persoanelor. Pe de altă parte, se conturează necesitatea de a controla traficul în
creştere şi de a minimiza costurile externe cauzate de accidentele rutiere, afecţiunile căilor
respiratorii, schimbările climatice, zgomotul, efectele nocive asupra mediului sau ambuteiajele.
 Aplicarea acestui principiu presupune o abordare integrată pentru optimizarea eficienţei
sistemului de transport, organizarea şi siguranţa transportului, cât şi pentru reducerea
consumului de energie şi efectelor asupra mediului. Ca obiective principale se definesc, printre
altele, consolidarea competitivităţii modalităţilor de transport nepoluante, constituirea unor
reţele integrate de transport care să utilizeze două sau mai multe modalităţi de transport
(transport combinat sau intermodal), precum şi instituirea condiţiilor de concurenţă echitabilă
între modalităţile de transport, prin imputarea justă a costurilor generate de acestea.
În ciuda numeroaselor eforturi, politica europeană în domeniul transporturilor mai trebuie
să răspundă unor mari provocări în ceea ce priveşte durabilitatea, în special în contextul luptei
împotriva încălzirii globale. Transporturile generează aproape un sfert din totalul emisiilor de
gaze cu efect de seră (GES) în UE-28. Cu toate acestea, sectorul transporturilor este încă foarte
departe de a contribui într-un mod perceptibil la obiectivele climatice ale UE care vizează
reducerea emisiilor de CO2 cu cel puţin 20% până în 2020 raportat la nivelul din 1990 şi din
contră, creşterea emisiilor de gaze cu efect de seră, cauzate de transporturi, anulează eforturile
depuse în toate celelalte sectoare. Între 1990 şi 2007, emisiile de GES cauzate de transporturi,
care intrau sub incidenţa Protocolului de la Kyoto, au crescut cu 26%. Dacă se ţine seama de
creşterea evidentă a emisiilor cauzate de transporturile maritime (creştere cu 60%) şi de
transportul aerian internaţional (creştere cu 110%), creşterea totală a emisiilor cauzate de
transporturile europene în perioada 1990-2007 a fost de 36%. Creşterea constantă a cererii în
domeniul transporturilor, în ciuda unui regres cauzat de criza economică actuală, reprezintă
principala cauză.

Fig. 6.56. Emisiile de gaze cu efect de seră în ţările UE în perioada 1990-2005

În ultimii 60 de ani în UE, transporturile au progresat foarte mult şi continuă să contribuie
semnificativ la ocuparea forţei de muncă şi la prosperitatea Europei.
6.7.2. Obiectivele şi principiile politicii comune de transport
În 1962 Comisia Europeană a elaborat un Memorandum prin care şi-a propus realizarea a
trei obiective:
● Înlăturarea obstacolelor create de transport şi care împiedicau funcţionarea pieţei
comune pentru mărfuri şi persoane.
● Integrarea pieţei de transport.
● Înfiinţarea unui sistem european de transport.
Obiectivele politicii în domeniul transporturilor s-au îmbinat din ce în ce mai mult cu alte
obiective sociale cum ar fi asigurarea transportului ieftin în regiunile înapoiate pentru anumite
grupuri sociale, în plus, multe sectoare ale transportului au aşa-nimite „obligaţii de serviciu
public”.
Obiectivele principale ale acestei politici sunt de a definitiva piaţa internă, de a asigura
dezvoltarea durabilă, de a extinde reţelele de transport în întreaga Europă, de a maximiza
utilizarea spaţiului, de a îmbunătăţi siguranţa şi de a dezvolta cooperarea internaţională. Piaţa
unică a marcat un veritabil punct de cotitură pentu politica comună în domeniul transporturilor.
Obiectivele sectoriale ale politicii în domeniul transporturilor sunt:
În transportul rutier – îmbunătăţirea calităţii, aplicarea în mod mai eficient a
reglementărilor existente printr-un control şi sancţiuni mai aspre.
În transportul feroviar – revitalizarea căilor ferate prin crearea unei zone feroviare
integrate, eficiente, competitive şi sigure şi înfiinţarea unei reţele destinate serviciilor de
transport de bunuri.
În transportul aerian – controlul creşterii transportului aerian, menţinerea standardelor de
siguranţă şi protecţia mediului.
În transportul maritim şi fluvial – dezvoltarea infrastructurii, simplificarea cadrului de
reglementare şi integrarea legislaţiei sociale pentru a putea crea veritabile „autostrăzi maritime”.
În transportul inter-modal – modificarea ponderii modurilor de transport prin intermediul
unei politici pro-active de promovare a transportului inter-modal şi a transportului feroviar,
maritim şi fluvial. În acest sens, una din iniţiativele majore este programul „Marco Polo”, ce
înlocuieşte programul Acţiuni Pilot pentru Transport Combinat.
Principiile fundamentale ale Politicii Comune de Transport (PCT) au fost stabilite în
1957 prin Tratatul de la Roma:
● reguli comune aplicabile transportului internaţional în statele membre;
● condiţii pentru autorizarea transportatorilor nonrezidenţi să opereze servicii de
transport pe teritoriul unui stat membru;
● măsuri pentru îmbunătăţirea siguranţei în transport;
● limitarea aplicării în totalitate a Capitolului la transportul feroviar, rutier şi
fluvial;
● Consiliul poate decide, prin majoritate de voturi, dacă trebuie stabilite
reglementări pentru transportul maritim şi aerian.
6.7.3. Baza legală şi actorii instituţionali ai politicii comune de transport
Începând cu Tratatul de la Roma, transporturile au constituit unul dintre primele sectoare
în care
Comunitatea Economică Europeană a introdus o politică comună.
Politica comună în domeniul transporturilor (Titlul V – Transporturi - Articolele 70-80 ale
Tratatului Comunitatii Europene) stabileşte regulile de bază aplicabile transportului
internaţional în cadrul statelor membre. De asemenea, titlul stabileşte condiţiile în care
transportatorii nonrezidenţi pot opera în statele membre (Art. 71.1), măsurile ce trebuie luate
pentru îmbunătăţirea siguranţei transporturilor (Art. 71.2) şi abolirea discriminării aplicării unor
tarife diferite (Art. 75). Acquis-ul în domeniul transporturilor este alcătuit în principal din
legislaţia secundară, constituită de câteva sute de regulamente, directive şi decizii.
Prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, deciziile în domeniul transporturilor
sunt luate în urma unor co-decizii (potrivit Art. 251), după consultarea Comitetului Economic şi
Social şi a Comitetului Regiunilor.
Prevederile Titlului V se aplică integral transportului rutier, feroviar şi fluvial. În cazul
unor măsuri specifice aplicabile transportului maritim şi aerian, dat fiind faptul că aceste tipuri
de transport sunt reglementate la nivel internaţional, Consiliul decide cu majoritate de voturi
asupra procedurii ce trebuie aplicată fiecarui caz în parte (Art. 80).
Pentru cazurile speciale, cum ar fi cele legate de măsurile cu un impact major asupra
condiţiilor de viaţă, a forţei de muncă sau a operării facilităţilor de transport, Consiliul adoptă
decizii unanime după consultarea Parlamentului European şi a Comitetului Economic şi Social.
În vederea atingerii obiectivelor legate de libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor,
serviciilor şi a capitalului, UE a stabilit şi dezvoltat retele trans-europene în domeniul
transporturilor, telecomunicaţiilor şi energiei (Titlul V – Reţele Trans-Europene, Art. 154-156).
Reţelele se referă atât la cele rutiere, fluviale şi feroviare, cât şi la cele spaţiale, cum ar fi
sistemul trans-european de navigare prin satelit. Transportul modern este dependent de
informaţie. UE contribuie la instituirea sistemului Galileo, un sistem ce permite îmbunătăţirea
unui şir de servicii legate de transport. Acestea vizează, în primul rând, servicile private, cum ar
fi urmărirea mărfurilor transportate cu diferite mijloace de transport, apoi, serviciile
semipublice, cum ar fi acordarea de sprijin aparatelor de zbor în timpul aterizării şi navelor în
timp ce intră în port; şi în cele din urmă, serviciile publice, cum ar fi controlul transportului de
materiale periculoase (de exemplu, reziduurile nucleare). Conform Art. 156, adoptarea
principiilor directoare, a măsurilor referitoare la reţelele trans-europene şi a proiectelor de
interes comun se face prin consultarea prealabilă a Comitetului Economic şi Social şi a
Comitetului Regiunilor.
De mare importanţă este politica Comisiei Europene de taxare a infrastructurii de
transport, prin care taxele şi tarifele aplicate fiecarui tip de transport în parte trebuie să reflecte
costul poluării, a timpului de călătorie şi cel al infrastructurii. În acest sens, în 1998 Comisia a
publicat Cartea Albă referitoare la plăţi corecte, percepute pentru folosirea infrastructurii.
Infrastructura înseamnă nu numai drumuri, porturi etc., ea constă, de asemenea, din sisteme. În
era economiei bazate pe cunoaştere, acestea devin din ce în ce mai importante pentru
competitivitatea transportului şi a economiei în ansamblu.
Între 1982 - 2000 Comunitatea s-a confruntat cu o stagnare, atunci Comisia Europeană a
propus noi scheme, care limitau implicarea sa în stabilirea principiilor generale şi accentuau
armonizarea măsurilor naţionale. După aproximativ 25 de ani de absenţă a unei legislaţii
uniforme, Parlamentul European, care a fost întotdeauna un promotor activ al politicii europene
în domeniul transporturilor, a luat decizia fără precedent de a aduce Consiliul Uniunii Europene 2
în faţa Curţii Europene de Justiţie pe motiv că nu elaborase o politică comună în domeniul
transporturilor. Hotărârea Curţii din mai 1985 a dat un impuls politic şi, în final, au început să se
facă primii paşi către o politică comună.
Ideea elaborării unui regim european complet pentru sectorul transporturilor, urmând
modelul agriculturii, a fost abandonată. Cu toate acestea, noile propuneri, asemenea celor
anterioare, nu au avut nici un rezultat din cauza nehotărârii Consiliului de Miniştri. Faptul că s-a
ajuns la această procedură unică caracteriza situaţia regretabilă care se crease: la 25 de ani de la
înfiinţarea UE, încă nu fusese elaborată o politică a UE în domeniul transporturilor. În ciuda
obligaţiilor ce decurgeau din Tratatul CEE, progresele integrative în domeniul transporturilor au
fost lente până la finalul perioadei anilor ’80, din cauza unei disponibilităţi scăzute a statelor
membre de cedare a prerogativelor naţionale specifice. O dată cu includerea ei în Actul Unic
European, politica în domeniul transporturilor a luat avânt şi a ajuns una dintre cele mai
proeminente politici UE.

2 Până în anul 1985, Consiliul European al Miniştrilor Transporturilor a rămas principala instituţie ce coordona
politicile de transport pan-europene.
 Tratatul de la Maastricht instituie reţelele transeuropene de transport şi include în politica
din domeniul transporturilor cerinţe referitoare la protecţia mediului, care au fost ulterior
consolidate în Cartea albă a Comisiei privind politica comună în domeniul transporturilor,
publicată în acelaşi an. Aceasta pune accent pe principiul mobilităţii sustenabile, precum şi pe
obiectivul de a deschide concurenţei pieţele de transport.
Până în 1992, au fost puse bazele politicii comune în domeniul transporturilor.
Tratatul de la Amsterdam include în politica din domeniul transporturilor mai multe
cerinţe privind protecţia mediului, conferindu-i Parlamentului European puterea de decide
împreună cu Consiliul cu privire la aproape toate aspectele politicii din acest domeniu. În anii
următori, Comisia analizează diferenţele naţionale şi regionale existente la nivelul
costurilor de transport, al taxelor şi tarifelor, în încercarea de a crea un climat mai
favorabil concurenţei.
În anul 2001 a fost elaborată o altă Carte albă ce indica o tranziție decisivă către o politică
a transporturilor care ţine cont de mediu într-o mai mare măsură, ca modalitate de adaptare la o
creştere inegală a diverselor forme de transport, la congestiile de trafic de pe şoselele şi căile
ferate europene şi la accelerarea impactului poluării. Cartea albă prevedea o creştere masivă a
traficului, în special a celui rutier şi aerian, precum şi apariţia unor probleme de sănătate şi
mediu cauzate de accentuarea poluării.
În 2006, potrivit concluziilor unui raport intermediar, se impune intensificarea eforturilor
de combatere a impactului negativ al transporturilor asupra consumului de energie şi asupra
mediului. Raportul propune măsuri printre care un plan logistic pentru transportul de mărfuri,
sisteme inteligente care să reducă poluarea şi să eficientizeze transporturile şi un plan de
relansare a căilor navigabile interioare. În anul 2011 a fost elaborată o altă carte albă („Foaie de
parcurs către un spaţiu european unic al transporturilor”) se concentrează pe măsurile care mai
trebuie luate pentru finalizarea pieţei interne a transporturilor. Printre acestea se numără:
• construirea unor reţele integrate de transport care să combine diverse mijloace sau
tipuri de transport;
• crearea unor noduri multimodale şi eliminarea blocajelor de durată de natură
tehnică, administrativă sau legate de capacitate;
• îmbunătăţirea infrastructurii în ţările care au aderat la UE începând din 2004;
• un accent mai mare pe cercetare, inovare şi investiţii, astfel încât Europa să nu
depindă în viitor de petrol şi pregătirea industriei pentru realizarea obiectivelor dificile de
decarbonizare fără reducerea mobilităţii.
Măsuri legislative în funcţie de sector
1. Transporturi
a. Orientările din 1996
În Decizia nr. 1692/96/CE din 23 iulie 1996 privind orientările comunitare pentru
dezvoltarea reţelei transeuropene de transport (TEN-T)3 s-au stabilit parametrii generali pentru
întreaga reţea, s-au stabilit caracteristicile reţelei pentru fiecare mod de transport şi s-au
identificat proiectele de interes comun şi proiectele prioritare eligibile. Accentul s-a pus pe
moduri de transport mai puţin poluante, în special pe proiectele feroviare. TEN-T acoperă tot
teritoriul UE şi se poate extinde în ţările din Asociaţia Europeană a Liberului Schimb, în cele
din Europa de Sud - Est şi în cele din zona Mării Mediterane. Iniţial, decizia s-a referit la cele
14 proiecte de interes comun adoptate de Consiliul de la Essen. Decizia nr. 1346/2001/CE, din
22 mai 2001, de modificare a orientărilor referitoare la TEN-T privind porturile maritime,

3 Trans-European Transport Networks.

porturile interioare şi terminalele intermodale a venit în completarea unui „plan comunitar de
dezvoltare a transporturilor” pentru toate modurile de transport.
b. Revizuirea din 2004 a orientărilor referitoare la TEN-T
Extinderile din 2004 și 2007, împreună cu întârzieri şi probleme de finanţare majore, în
special în ceea ce priveşte tronsoanele transfrontaliere, au dus la o revizuire aprofundată a
orientărilor referitoare la TEN-T. Numărul de proiecte prioritare a crescut la 30, toate necesitând
respectarea legislaţiei UE privind mediul. A fost introdus un nou concept al „autostrăzilor
maritime”, pentru ca anumite rute maritime să devină mai eficiente şi pentru a lega transportul
maritim pe distanţe scurte de transportul feroviar.
În 2005 au fost numiţi şase „coordonatori europeni”, cu rolul de mediatori, pentru relaţia
cu autorităţile competente, operatorii din sectorul transporturilor, utilizatorii şi reprezentanţii
societăţii civile. În octombrie 2006, a fost înfiinţată o agenţie executivă pentru reţelele
transeuropene de transport (TENTEA), care are sarcina de a pregăti şi de a monitoriza din punct
de vedere tehnic şi financiar deciziile privind proiectele gestionate de Comisie.
c. Revizuirea din 2013: Reţeaua unificată, Principală/Globală
În decembrie 2011, Comisia a prezentat o propunere de regulament privind orientările
Uniunii pentru dezvoltarea reţelei de transeuropene de transport (COM(2011)0650). La 19
noiembrie 2013,
Parlamentul şi-a adoptat poziţia privind orientările revizuite. În ansamblu, noua politică privind
infrastructura UE va transforma mozaicul actual al drumurilor, al căilor ferate, al aeroporturilor
şi al canalelor europene într-o reţea unificată.
Noua politică stabileşte, pentru prima oară, o reţea principală de transport bazată pe nouă
mari coridoare: două coridoare nord-sud, trei coridoare est-vest şi patru coridoare diagonale.
Reţeaua principală va transforma legăturile est-vest, va elimina obstacolele, va aduce
infrastructura la zi şi va simplifica operaţiunile transfrontaliere de transport pentru pasageri şi
întreprinderi în toată Europa. Aceasta va îmbunătăţi legăturile dintre diversele moduri de
transport şi va contribui la îndeplinirea obiectivelor UE privind combaterea schimbărilor
climatice. Reţeaua principală urmează a fi finalizată până în 2030.
Noua reţea de transport principală va fi sprijinită de o reţea globală de drumuri, care va
alimenta reţelele principale la nivel regional şi național. Reţeaua globală va asigura acoperirea
totală a UE şi accesibilitatea tuturor regiunilor. Scopul este de a face astfel încât, până în 2050,
majoritatea covârşitoare a cetăţenilor şi a întreprinderilor UE să nu se afle la o distanţă mai mare
de 30 de minute de călătorie de această reţea globală.
Finanţarea infrastructurii de transport se va tripla în perioada 2014-2020 la 26,3 miliarde
euro, prin mecanismul Conectarea Europei (CEF). Această finanţare UE se va concentra
îndeaproape asupra reţelei principale de transport, care aduce cea mai mare valoare adăugată
europeană. Pentru a acorda prioritate conexiunilor est-vest, aproape jumătate din finanţarea
totală UE pentru infrastructura de transport (11,3 de miliarde euro) va fi rezervată doar ţărilor
care beneficiază de politica de coeziune.
2. Energie
a. Orientările din 1996
În cadrul summitului de la Essen din 1994, o serie de proiecte au fost declarate prioritare
în domeniul reţelelor energetice. Decizia nr. 1254/96/CE din 5 iunie 1996 a stabilit o serie de
orientări pentru reţelele energetice transeuropene (TEN-E), pentru a permite Comunităţii să
identifice proiectele de interes comun eligibile şi pentru a contribui la crearea unui cadru care să
faciliteze aplicarea acestora, alături de obiectivele sectoriale privind energia electrică.
b. Orienţarile actuale
 Decizia nr. 1364/2006/CE din 6 septembrie 2006 a introdus orientări noi privind
actualizareaTENE, abrogând astfel orientările anterioare din 1996 şi din 2003. Obiectivele
actuale vizează actualizarea surselor de aprovizionare, creşterea securităţii aprovizionării prin
consolidarea legăturilor cu ţările din afara UE (ţările în curs de aderare şi alte ţări din bazinele
Mării Mediterane, Mării Negre, Mării Caspice sau din regiunile Orientului Mijlociu şi ale
Golfului Persic), includerea reţelelor energetice din noile state membre şi asigurarea accesului la
TEN-E pentru regiunile insulare, fără ieşire la mare şi cele periferice. UE a identificat proiecte
eligibile pentru a fi finanţate de Uniune şi le-a împărţit în trei categorii:
● proiecte de interes comun legate de reţelele de energie electrică şi de gaze şi care
prezintă o viabilitate economică potenţială;
● proiecte prioritare care trebuie tratate cu prioritate în ceea ce privește acordarea
de fonduri din partea Uniunii;
● proiecte de interes european care sunt şi prioritare şi au un caracter transfrontalier
sau au un impact major asupra capacităţii de transport transfrontalier.
Priorităţile privind măsurile ce trebuie luate în acest domeniu, care trebuie să fie
compatibile cu obiectivele de dezvoltare durabilă, includ:
(a) utilizarea surselor regenerabile de energie şi asigurarea unor conexiuni mai bune
între instalaţiile care le produc;
(b) utilizarea unor tehnologii mai eficiente care limitează pierderile şi riscurile pentru
mediu legate de transportul şi transmiterea energiei;
(c) crearea unor reţele energetice în regiunile insulare şi ultraperiferice, promovând,
totodată, diversificarea surselor de energie;
(d) asigurarea interoperabilităţii reţelelor din UE cu cele ale noilor state membre şi
ale ţărilor din afara UE.
Anexa I la decizie identifică 32 de proiecte de interes european care vizează energia
electrică şi 10 astfel de proiecte care vizează gazele, în timp ce anexele II şi III prevăd 164 de
proiecte în domeniul energiei electrice şi 122 în cel al gazelor.
În cadrul financiar pentru perioada 2007-2013, a fost prevăzută o sumă totală de 155 de
milioane de euro pentru TEN-E. În 2007 au fost numiţi patru coordonatori europeni.
Noul titlu privind energia din TFUE [articolul 194 alineatul (1) litera (d)] reprezintă un
temei juridic solid pentru promovarea interconectării reţelelor energetice.
3. Telecomunicaţii
Decizia nr. 2717/95/CE din 9 noiembrie 1995 stabilea o serie de orientări pentru
dezvoltarea EUROISDN (reţeaua digitală pentru servicii integrate) ca TEN. Aceasta identifica
obiective, priorităţi şi proiecte de interes comun pentru dezvoltarea unei serii de servicii, pe
baza EURO-ISDN, în perspectiva unei viitoare reţele europene în bandă largă.
Decizia nr. 1336/97/CE din 17 iunie 1997 a stabilit orientările pentru reţelele
transeuropene de telecomunicaţii (TEN-Telecom). Aceasta a identificat obiectivele, priorităţile
şi liniile generale ale măsurilor preconizate. Printre priorităţile adoptate figurează aplicaţiile
care contribuie la coeziunea economică şi socială, precum şi dezvoltarea reţelelor de bază, în
special a reţelelor prin satelit. Aceste orientări au fost uşor modificate prin Decizia nr.
1376/2002/CE din 12 iulie 2002.
În orientările respective s-au stabilit proiectele de interes comun și s-au indicat procedurile
şi criteriile de selectare a acestora. Programul comunitar eTEN, un instrument-cheie al planului
de acţiune
„eEUROPE 2005: O societate a informaţiilor pentru toţi”, este de asemenea bazat pe programul
EUROISDN. Finalizat în 2006, acesta a vizat susţinerea furnizării, la nivel transeuropean, a
unor servicii bazate pe reţelele de telecomunicaţii. Investiţiile UE se concentrează în prezent pe
modernizarea reţelelor existente.
Prin adoptarea raportului său din proprie iniţiativă din 2007, intitulat „Pentru o Europă în
mişcare – Mobilitate durabilă pentru continentul nostru”, Parlamentul European a luat act de
această situaţie şi a stabilit obiective noi, în special faptul că este necesar să se finalizeze
întreaga reţea transeuropeană pentru a putea folosi în mod optim toate modurile de transport
(„comodalitate”) şi să se refacă echilibrul între aceste moduri („transfer modal”), pentru a
reduce impactul transporturilor asupra mediului. Parlamentul încurajează trecerea la transportul
cu trenul, cu autobuzul şi la transportul maritim, a căror cotă de piaţă este încă redusă.
De asemenea, în rezoluţia sa din 2009 privind Cartea verde, Parlamentul şi-a reiterat
solicitarea privind privilegierea căilor ferate (în special pentru transportul de marfă), a
porturilor, a căilor navigabile durabile, fie ele maritime sau interioare, a legăturilor cu zonele
interioare ale țării, precum şi a nodurilor intermodale din legăturile la nivel de infrastructură cu
noile state membre şi cu ţările din afara UE. În acest sens, Parlamentul încurajează extinderea
TEN-T în ţările vizate de politica europeană de vecinătate (PEV) şi în ţările din zona Mării
Mediterane.
În ultimii 15 ani, Parlamentul a insistat asupra revizuirii actelor legislative privind TEN-T
care se suprapun. Acesta a adoptat, împreună cu Consiliul, în cadrul procedurii legislative
ordinare, Decizia nr. 661/2010/UE din 7 iulie 2010 de reformare a orientărilor referitoare la
TEN-T. Această decizie a abrogat Deciziile nr. 1692/96/CE, 1346/2001/CE și 884/2004/CE şi a
inclus o anexă nouă care conţine hărţi ale celor 27 de state membre şi care menţionează anul
2020 ca dată-limită pentru crearea reţelei în toate aceste state. La 19 noiembrie 2013,
Parlamentul a aprobat noile orientări TEN-T cu obiective precise, finanțare UE crescută şi a
stabilit o viziune clară pentru înfiinţarea reţelei de transport principale (2030) şi globale
(2050).
6.7.4. Politici sectoriale de transport
În condiţiile integrării, transportul evoluează mai repede decât întreaga activitate
economică, deoarece comerţul cu mărfuri creşte mai repede decât producţia industrială.
În UE, 44% din transportul de mărfuri se efectuează pe cale rutieră, în comparaţie cu 39%
pe rute maritime de scurtă distanţă, 10% pe cale feroviară şi 3% pe căi navigabile interioare.
Dezechilibrul este şi mai accentuat în ceea ce priveşte transportul pasagerilor (realizat în special
cu vehicule uşoare), unde transportul rutier reprezintă 81%, comparativ cu 6% pentru
transportul feroviar şi 8% pentru cel aerian.
În cazul persoanelor fizice, automobilul rămâne mijlocul de transport preferat datorită
faptului că este utilizat pentru deplasări pe distanţe scurte şi în zone rurale în care nu există alte
variante. 74% din distanţa menţionată mai sus s-a parcurs cu automobilul. Urmează avionul, cu
8%, autobuzul şi autocarul cu aproape acelaşi procent, trenul cu 6%, vehiculele cu motor pe
două roţi, tramvaiul şi metroul. Pe ultimul loc se clasează transportul pe mare, cu mai puţin de
1%.
Factorii ce au determinat schimbările în repartiţia modală a transporturilor de mărfuri din
ultimele decenii au fost preţul, viteza şi fiabilitatea transportului în funcţie de produsul ce
urmează a fi transportat. Pentru mărfurile în vrac cu o valoare scăzută este extraordinar de
potrivit transportul feroviar şi cel pe apă. Produsele intermediare şi produsele finite sunt în
general transportate în cantităţi mai mici şi către destinaţii mai dispersate. Pentru transportarea
lor cel mai potrivit mijloc de trasport este camionul. Ultimul tip de produse are o cotă-parte în
creştere în totalul produselor transportate, datorită schimbărilor structurale din economie.
Transportul rutier
 Înainte de anul 1960 transportul rutier juca doar un rol modest în transportul de mărfuri
între statele membre ale UE, constituind mai puţin de o cincime din transportul feroviar, în
prezent rolurile s-au inversat: transportului rutier internaţional îi revine 3/4 din transportul
intern. Noile state membre sunt în continuare relativ mai dependente de transportul pe cale
ferată. Totuşi, în aceste ţăripreferinţa pentru transportul rutier are un caracter expansiv
pronunţat.
Obiectivul politicii comunitare privind transportul rutier de bunuri şi de pasageri este
crearea condiţiilor optime pentru furnizarea eficientă a serviciilor de transport; promovarea unui
sistem comun eficient de transport rutier; contribuirea la armonizarea condiţiilor de concurenţă
dintre operatorii de transport; incurajarea respectării regulilor privind condiţiile de muncă în
acest sector.

Fig. 6.57. Infrastructura contemporană în statele înalt dezvoltate

În acest sens, este important faptul că anumite aspecte din politica de transport rutier
trebuie dezvoltate în continuare, precum: reguli comune pentru accesul pe piaţă şi la profesie;
condiţii echitabile de concurenţă; aspecte sociale (orar de lucru, perioade de lucru şi odihnă,
tahograf); taxarea transportului rutier (taxe şi tarife); constrangeri şi sancţiuni; promovarea
acordurilor internaţionale (Interbus, acorduri de tranzit); restricţii de circulaţie.

Fig. 6.58. Normele de emisie pentru toate automobilele

noi conform normativelor 715/2007 şi 692/2008 emise de Comisia
Europeana Transportul rutier de bunuri
Având în vedere că aproape 75% din transportul terestru de marfă între statele membre se
face pe cale rutieră, legislaţia îi ajută pe şoferii de camioane să îşi planifice deplasările pe
continent, iar autorităţilor le facilitează sarcina de controla timpul de conducere. Tahografele
digitale sunt acum obligatorii la bordul autobuzelor şi al vehiculelor grele pentru transportul de
mărfuri.
Siguranţa transportului rutier, care face parte integrantă din politica UE, s-a ameliorat
simţitor pe parcursul anilor. În ultimii zece ani, numărul deceselor cauzate de accidente rutiere a
scăzut cu 43%, în 2012 înregistrându-se cele mai scăzute niveluri.
 În cazul transportului de marfă pe distanţe scurte şi medii, piaţa UE este dominată de
transportatorii rutieri. Pentru aproape jumătate din cantitatea de marfă transportată în 2010 s-a
utilizat transportul rutier, urmat de transportul maritim, transportul feroviar, transportul pe căi
navigabile interne şi oleoducte. Pe ultimul loc, cu sub 1%, s-a clasat transportul aerian de
mărfuri, pentru acest tip de transport raportul costvaloare fiind, adesea, mult superior.
Începând de la data de 1 ianuarie 1993, orice transportator dintr-un stat membru poate
transporta fără restricţii bunuri către un alt stat membru. Până la acea dată, astfel de operaţiuni
necesitau autorizaţii speciale în aplicarea acordurilor bilaterale, sau cote comunitare; în prezent,
dreptul de a desfăşura aceste activităţi se bazează pe condiţii de calitate pe care operatorii de
transport trebuie să le respecte şi care le conferă dreptul de a primi o licenţă de transport în
cadrul Comunităţii. Pe o piaţă unică însă, un operator de transport trebuie să îşi poată desfăşura
activităţile de transport şi în alt stat membru (cabotaj). Această evoluţie naturală a dat naştere
unor îngrijorări în privinţa distorsiunilor pieţei şi, din acest motiv, sistemul de cabotaj a fost
introdus treptat, începând cu 1 iulie 1990, sub forma unor cote comunitare progresive.
Transportul rutier internaţional este dominat de firmele mici: 80%din firme au mai puţin
de 5 vehicule, 10% au de la 5 până la 10 vehicule, iar alte 10% - mai mult de 10 vehicule.
Reglementarea transportului rutier de mărfuri este dominată de standarde calitative.
Acestea derivă din considerente sociale (orele de conducere), de siguranţă (controalele tehnice)
şi de mediu (gazele de eşapament).
Integrarea pieţei de transport rutier în Europa a fost realizată prin procesul de armonizare,
prin care au fost introduse reglementări pentru condiţiile de funcţionarea transportului rutier
internaţional în următoarele domenii:
● fiscal: scutirea de taxe vamale pentru combustibilul din rezervoare;
● regulile sociale: se referă în special la orele de conducere şi de odihnă;
● admiterea în profesie: obţinerea certificatelor etc. de către firme şi a permisului
european de conducere;
● siguranţa: inspectarea periodică a vehiculelor, stabilirea limitelor de viteză;
● mediul înconjurător: consumul de energie, emisia gazelor de eşapament,
materialele periculoase.
Un alt aspect delicat care s-a făcut simţit, de-a lungul anilor, în sectorul transportului
rutier, au fost taxele de drum şi de trecere.
În acest domeniu, politica UE are două obiective. În primul rând, şoferii străini nu trebuie
să plătească taxe excesive sau discriminatorii prin comparaţie cu cei provenind din statele
membre în cauză. În al doilea rând, taxele trebuie să respecte principiile „utilizatorul plăteşte” şi
„poluatorul plăteşte” şi să contribuie la întreţinerea şi dezvoltarea infrastructurii de transport.
Un act legislativ de importanţă fundamentală a fost directiva privind Eurovinieta, adoptată
în 1999, pentru a impune vehiculelor grele pentru transportul de mărfuri o taxă de utilizare a
anumitor infrastructuri precum drumurile rapide, podurile, tunelurile şi trecătorile montane.
Eurovinieta este un sistem comun de taxare rutieră electronică, prin care un vehicul înregistrat
poate traversa punctele de trecere din Europa după ce plăteşte o taxă unică în raport cu greutatea
şi dimensiunile sale.
În unele regiuni pot fi aplicate taxe suplimentare pentru a gestiona daunele aduse
mediului, printre care calitatea slabă a aerului, sau pentru a investi în modalităţi de transport mai
ecologice, cum ar fi căile ferate.
Transportul rutier de pasageri
Un obiectiv important al politicii UE în domeniul transporturilor este să îi ajute şi să îi
protejeze pe cetăţeni când călătoresc. Una dintre principalele sale realizări a constat în definirea
şi protejarea drepturilor pasagerilor. În prezent, atunci când apar întârzieri, pasagerii nu mai
trebuie să încerce să afle singuri ce sa întâmplat. Ei au dreptul de a fi informaţi şi ştiu că pot
solicita informaţii de la compania de transport. Pasagerii cu handicap sau cu mobilitate redusă
au dreptul la aten ie specială.
Uniunea Europeană este actualmente prima şi singura regiune din lume în care pasagerii
se bucură de drepturi de bază vaste şi integrate pentru toate mijloacele de transport.
Astăzi, o familie din UE cheltuie 13,5% din venit pe bunuri şi servicii de transport, cum ar
fi bilete de tren sau de avion pentru deplasări în interes de serviciu sau în scopuri turistice,
cheltuielile de transport ocupând cel mai important loc în buget, după cheltuielile domestice.
În cadrul procesului de creare a unui spaţiu european unic al transporturilor pentru toate
formele de călătorie, sunt eliminate treptat obstacolele care împiedică accesul, diferenţele dintre
standardele tehnice şi administrative şi denaturarea concurenţei între ţările UE la nivel de tarife,
taxe şi alte costuri.
Pentru a armoniza condiţiile de concurenţă pentru transportul rutier de bunuri şi de
pasageri, începând cu anii ’70 Comunitatea Europeană a luat o serie de măsuri pentru
armonizarea condiţiilor de acces la ocupaţia de operator naţional şi internaţional de transport
rutier şi pentru a permite libertatea efectivă a înfiinţării unor astfel de operatori. Într-un efort de
simplificare a legislaţiei comunitară şi de a o face mai transparentă, Comisia a adoptat o
Directivă consolidând aceste măsuri. Pentru a îmbunătăţi siguranţa rutieră, Comunitatea
Europeană a adoptat un program de acţiune pentru perioada 2003-2010. În acelaşi timp, Carta
Europeană privind Siguranţa Rutieră are ca scop promovarea măsurilor efective pentru
reducerea numărului de accidente rutiere în Europa. Obiectivul era reducerea numărul de
victime cu 50% până în anul 2010. Potrivit estimărilor, aproape un milion şi jumătate de persoane au
fost rănite în 2010, din care un sfert de milion au suferit vătămări corporale grave. Prin comparaţie, în
2012 au fost raportate 28 000 de decese survenite în accidente rutiere produse în UE. Se estimează că
pentru fiecare persoană care își pierde viața într-un accident, alte 4 rămân cu un handicap permanent, 10
suferă răni grave şi 40, răni uşoare.
Programul de acţiune al Comisiei privind siguranţa rutieră îşi propune să înjumătăţească,
până în 2020, numărul deceselor cauzate de accidente rutiere. Printre obiectivele strategice se
numără adoptarea de măsuri de siguranţă mai eficiente pentru camioane şi automobile, o mai
bună aplicare a codului rutier, acordarea unei mai mari atenţii motocicliştilor, promovarea
tehnologiei moderne pentru creşterea siguranţei rutiere şi îmbunătăţirea eficienţei serviciilor de
urgenţă şi post-traumatice.
Transportul feroviar Politica UE în domeniul feroviar include, pe de o parte, măsuri
legislative care privesc deschiderea pieţei feroviare europene şi aspectele care ţin de
interoperabilitate şi de siguranţă şi, pe de altă parte, cofinanţarea dezvoltării de infrastructuri
feroviare în cadrul TEN-T şi al politicii de coeziune.
Intervenţiile UE în sectorul feroviar european includ două instrumente de politici, măsuri
legislative care vizează deschiderea pieţei feroviare europene şi promovarea interoperabilităţii
(precum şi a siguranţei feroviare şi a drepturilor călătorilor), pe de o parte, şi cofinanţarea
construcţiei de infrastructuri feroviare noi sau a modernizării infrastructurilor feroviare
existente, pe de altă parte. Progresele realizate per ansamblu depind de capacitatea de a
valorifica la maximum sinergiile dintre aceste instrumente; de exemplu, anumite infrastructuri
feroviare transfrontaliere nou construite pot să nu fie exploatate la maximum dacă nu se
dezvoltă în mod corect piaţa serviciilor transeuropene corespunzătoare.
 Fig. 6.59. Tren de mare viteză
Lungimea reţelei de cale ferată s-a redus cu 13% între 1960-2000, iar numărul vagoanelor
de marfă a scăzut cu peste 60% în aceeaşi perioadă (în schimb numărul camioanelor
(vehiculelor comerciale) au crescut de 4 ori). Revitalizarea căilor ferate prin crearea unei zone
feroviare integrate, eficiente, competitive şi sigure şi înfiinţarea unei reţele destinate serviciilor
de transport de bunuri.
În 1996, 2001, 2002 Comisia Europeană a stabilit o strategie de revitalizare a căilor ferate
comunitare, în special prin raţionalizarea situaţiei lor financiare, asigurarea accesului liber la
toate serviciile publice şi de trafic şi promovarea integrării sistemelor naţionale şi a aspectelor
sociale.
În final, în 2004 Comisia a adoptat un al treilea pachet de măsuri destinat să continue
reforma sectorului feroviar prin deschiderea spre concurenţă a serviciilor de transport
internaţional de pasageri în UE, întărind drepturile pasagerilor, stabilind un sistem de certificare
pentru mecanicii de locomotivă şi îmbunătăţind calitatea serviciilor de transport feroviar de
bunuri.
Transportul feroviar a înregistrat un declin îngrijorător în Europa în ultimii treizeci de ani,
în special transportul de bunuri. În 1970, cota căilor ferate a fost de 21% din totalul bunurilor
transportate în cele 15 state ale UE (dinainte de extindere). În 2000, această valoare scăzuse la
8,1%. În aceeaşi perioadă, cota transportului rutier de bunuri a crescut de la 30,8% la 43,8%.
Sectorul feroviar este singurul care a înregistrat o scădere, toate celelalte au realizat
performanţe. Traficul feroviar de pasageri a scăzut şi el, însă nu la fel de dramatic.

Fig. 6.60. Lungimea căilor ferate în Europa (km)

Comunitatea Europeană încearcă să creeze condiţiile pentru eficientizarea sectorului
feroviar şi adaptarea acesteia la cerinţele pieţei unice. În Carta Albă din iulie 1996, Comisia
Europeană a stabilit o strategie de revitalizare a căilor ferate comunitare, prin asigurarea
accesului liber la toate serviciile publice şi de trafic, şi promovarea integrării sistemelor
naţionale şi a aspectelor sociale.
După mul i ani de stagnare şi declin, începând cu anul 2001 sectorul feroviar european a
reuşit să determine o creştere a numărului de pasageri şi a volumului de mărfuri şi să îşi
stabilizeze cota de piaţă, printre alte modalităţi de transport.
În 2001 a fost prezentat „pachetul de infrastructură”, cu scopul de a deschide pieţele de
transport feroviar de bunuri, prin crearea unui cadru pentru condiţiile de acces al companiilor
feroviare la reţelele naţionale. În 2002, Comisia a propus un nou pachet de măsuri, proiectat să
revitalizeze căile ferate prin construcţia rapidă a unei zone feroviare integrate în Europa.
În final, în 2004 Comisia a adoptat un al treilea pachet de măsuri destinat să continue
reforma sectorului feroviar prin deschiderea spre concurenţă a serviciilor de transport
internaţional de pasageri în UE, întărind drepturile pasagerilor, stabilind un sistem de certificare
pentru mecanicii de locomotivă şi îmbunătăţind calitatea serviciilor de transport feroviar de
bunuri.
Un al patrulea pachet feroviar are în vedere creşterea vizibilităţii, a eficienţei şi a cotei de
piaţă a transportului feroviar în cadrul transporturilor europene, precum şi deschiderea
sectorului către o concurenţă mai mare, prin furnizarea de servicii transfrontaliere eficiente şi de
calitate.
Transportul feroviar este mai puţin sigur decât cel rutier în ceea ce priveşte termenii de
livrare, pe unele rute internaţionale, termenii de livrare s-au dublat sau triplat chiar în ultimii
ani. Aceasta se datorează în principal opririlor foarte lungi pe traseu, deoarece alte trenuri au
prioritate, iar procedurile de la frontiere sunt complicate (echipajele şi locomotivele trenurilor
trebuie schimbate din cauza diferenţelor dintre sistemele de semnalizare de la o ţară la alta etc.).
Căile ferate au, totuşi, avantaje unice: reprezintă un mod de transport sigur şi curat, iar un tren
poate transporta încărcătura a 50-60 de camioane. Infrastructura feroviară acoperă mult teritoriu
şi este în general într-o stare bună, însă nu se mai potriveşte cu cerinţele clienţilor.
Transportul naval
Actualmente, 75% din schimburile comerciale dintre Europa şi alte ţări se realizează pe
mare şi 40% din mărfurile din Europa sunt transportate cu vaporul. De asemenea, 400 de
milioane de pasageri utilizează anual căile navigabile europene. Deschiderea pieţei maritime le-
a permis companiilor de transport maritim să îşi desfăşoare activitatea şi să circule liber în alte
ţări.
A. Transportul pe apele interioare
Transporturile pe apele de interior sunt încă insuficient exploatate, motiv pentru care se
propune promovarea susţinută acestui tip de transport durabil (Cartea Albă 2001). În vederea
introducerii unor noi tehnologii, Regulamentul Consiliului 718/99 prevede diferite forme de
ajutor, venite din partea statului.
Mai mult, pentru achizitionarea de motoare care să reducă consumul de energie, poluarea şi
zgomotul, Comisia ar putea acorda subvenţii, dacă va fi adoptată „politica europeană de
acordare a subvenţiilor pentru achiziţionarea de motoare”, propusă de Cartea Albă.
Accesul nediscriminatoriu la piaţa forţei de muncă şi echivalarea calificărilor sunt
reglementate de Directiva 87/540/CEE. Recunoaşterea reciprocă a certificatelor de conducator
de navă pentru transportul fluvial de mărfuri şi pasageri este reglementată de Directiva
91/672/CE, iar Directiva 96/50/CE armonizează condiţiile în care se eliberează aceste
certificate.
B. Transportul maritim
Transportul maritim este extrem de important pentru comerţul european. Aproape 90%
din transportul extern de mărfuri al Uniunii Europene şi 40% din cel intern se face pe mare. Ani
de-a rândul transportul maritim nu a fost reglementat de o politică comună. Abia în 1986
Europa a adoptat primul pachet legislativ pentru liberalizarea transportului maritim. A urmat un
al doilea pachet în 1989. Acesta autoriza întreprinderile dintr-o țară să presteze servicii interne
de transport maritim în alt stat membru (cabotaj). Acest lucru a contribuit la garantarea unor
legături corespunzătoare între insule și regiunile maritime îndepărtate și restul continentului.
 Politica comună în domeniul transportului maritim se referă, în special, la siguranţa în
domeniu, relaţiile externe şi promovarea transportului maritim al Comunităţii. În materie de
securitate, principala ameninţare pentru transportul maritim internaţional o constituie pirateria.
Atacurile piraţilor sunt o problemă gravă pentru că pun în pericol nu doar vieţile
echipajelor şi pasagerilor, ci şi siguranţa navigării. Având în vedere importanţa transportului
maritim pentru relaţiile comerciale dintre UE şi restul lumii, aceste atacuri suscită preocupări
majore.
UE aplică norme de siguranță la bordul navelor şi în porturi pentru protejarea numărului
mare de nave care intră în apele europene sau le tranzitează.
a) Libertatea de furnizare de servicii, fără nicio discriminare pe baza naţionalităţii
furnizorului de servicii sau a navei, prin care un transportator având reşedinţa într-un stat poate
furniza servicii în interiorul unui alt stat (cabotaj) este stipulată în Regulamentul 3577/92.
Regulile detaliate privind acordurile tehnice, serviciile acordate şi tarifarea, precum şi modul de
efectuare a inspecţiilor şi investigaţiilor sunt stabilite de Regulamentul 4056/86.
b) Siguranţa maritimă. Directiva 93/75 reglementează cerinţele minime ce trebuie
îndeplinite de comandantul navei şi echipajul său dacă transportă mărfuri periculoase sau
poluante, care trebuie înregistrate şi trebuie să poarte semne de identificare în cazul substanţelor
solide. Autorităţile portuare vor fi informate asupra acestor transporturi. Directiva prevede şi
măsurile ce trebuie luate în caz de avarie a acestor nave. În cadrul Directivei 2001/25 sunt
stabilite cerinţele minime de instruire a navigatorilor.
Pentru fiecare categorie de navigatori este stabilită pregătirea necesară, certificarea, standardele
de calitate şi recunoasterea diplomelor.

Fig. 6.61. Navă transcontainer

Regulile comune şi standardele privind inspecţia navelor, certificarea şi controlul efectuat
de organizaţiile abilitate sunt stabilite de Directiva 94/57.
Standarde internaţionale privind prevenirea poluării şi condiţiile de muncă şi de trai la
bordul navelor (controlul statului de port) sunt stabilite de Directiva 95/21. Directiva stabileşte
şi criterii comune pentru controlul navelor şi armonizează procedurile de inspecţie şi detenţie a
navelor, luând în considerare angajamentele făcute de autorităţile maritime ale statelor membre
în Memorandumul de Înţelegere de la Paris.
Operarea feriboturilor în condiţii de siguranţă este reglementată de Regulamentul
Consiliului 3051/95. Feriboturile trebuie să fie în concordanţă cu Codul ISM (Codul
International de Management pentru Operarea în Siguranţă a Navelor şi Prevenirea Poluării),
prin stabilirea şi menţinerea corespunzătoare a sistemelor de siguranţă atât la bordul navei, cât şi
la ţărm şi să se supună controlului administraţiilor din statele respective.
Pentru prevenirea poluării marine şi întărirea standardelor de siguranţă se cere folosirea de
echipamente de acelaşi tip ce vor fi plasate la bordul navelor (Directiva 96/98). Pentru aceste
nave vor fi emise certificate de siguranţă de către statele membre ale UE. În anexe sunt
precizate echipamentele, procedurile de conformitate şi de evaluare şi modul de efectuare a
inspecţiei.
 În vederea stabilirii unui set de reguli şi standarde de siguranţă pentru navele de pasageri,
Directiva 98/18 introduce un nivel uniform de siguranţă pentru viaţa şi bunurile pasagerilor.
Abordarea Comisiei în ceea ce priveşte siguranţa navelor de pasageri are trei obiective
principale: ● asigurarea îmbunătăţirii continue a legislaţiei existente pentru protejarea
pasagerilor, cu accent pe definirea unor norme globale la nivelul Organizaţiei Maritime
Internaţionale (IMO);
● respectarea normelor în materie de siguranţă pentru a garanta aplicarea corectă a
instrumentelor juridice ale UE şi IMO;
● încurajarea sectorului să acţioneze voluntar în direcţia îmbunătăţirii constante a
operaţiunilor.
Un alt obiectiv al UE este acela de a garanta calitatea şi inovarea pentru a menţine flota în
pas cu noile evoluţii în materie de proiectare, tehnologie şi proceduri operaţionale.
c) Infrastructura portuară
Porturile sunt de o importanţă vitală pentru sectorul maritim şi pentru alte sectoare şi au
un mare potenţial de creştere în anii care vin. Ele constituie puncte de acces la întreaga reţea de
transport a UE, motoare ale dezvoltării economice şi surse de prosperitate pentru ţări, oraşe şi
regiuni.
Directiva 96/1692 prevedea ca până în anul 2010 să fie stabilită reţeaua trans-europeană
de transport ce va integra reţelele rutiere, aeriene şi maritime precum şi infrastructura aferentă
de pe teritoriul Comunităţii. În ceea ce priveşte porturile maritime, Comisia Europeană a
identificat porturile ce intră în această reţea şi proiectele de interes comun care să promoveze
interoperabilitatea şi combinarea diferitelor tipuri de transport.

Fig. 6.62. Infrastructura unui port contemporan Europa depinde în

mare măsură de porturile sale maritime, prin care trec 74% din mărfurile care fac obiectul
schimburilor comerciale cu restul lumii. De asemenea, porturile sunt esenţiale pentru
dezvoltarea unui sistem de transport integrat şi sustenabil, în care transportul maritim pe
distanţe scurte să poată fi utilizat ca alternativă la coridoarele de transport rutier saturate.
În ciuda previziunilor moderate privind creşterea economică, se estimează că, până în
2030, volumul de mărfuri din porturi va creşte cu 60%, cauzând aproape sigur o congestie.
Transportul aerian
Aviaţia civilă este foarte puternic reglementată. Guvernele menţin un control ferm asupra
pieţei traficului aerian prin deţinerea pachetului de control în acţiunile companiilor naţionale de
transport aerian, prin reglementarea controlului spaţiului lor aerian, prin acordarea drepturilor de
aterizare etc.
După semnarea Tratatului de la Roma, transportul aerian era reglementat de normele
publice naţionale în materie de concurenţă, şi nu de piaţa liberă. Ca urmare, pieţele erau
fragmentate, cu monopoluri naţionale şi tarife foarte ridicate. Transportul aerian se baza pe
acorduri bilaterale între statele membre.
 Creşterea accentuată a traficului aerian a condus inevitabil la aglomerarea aeroporturilor şi
numeroase întârzieri. Comunitatea şi statele membre ale UE au consimţit adoptarea unei
reforme în managementul traficului aerian, ce implică, în primul rând, creşterea siguranţei
transportului aerian printro organizare coerentă la nivelul Comunităţii.
Politica comunitară privind liberalizarea transportului aerian cuprinde patru domenii principale:
accesul pe piaţă, controlul capacităţii, costul biletelor de călătorie şi emiterea licenţelor de
operare pentru companii. Politica a fost lansată în 1980 şi implementată în trei etape. Punctele-
cheie în cadrul acestui proces au fost următoarele:
- introducerea unei licenţe unice de transport aerian emisă pentru operatorii din cadrul
Comunităţii;
- condiţiile de acces al transportatorilor aviatici la rute din cadrul Comunităţii;
- biletele de călătorie, inclusiv în privinţa intervenţiei directe a Comisiei Europene în
cazul taxării
inechitabile;
- serviciile de transport de bunuri.
Liberalizarea pieţii traficului aerian intra-UE a fost ajutată de Curtea Europeană de
Justiţie, care a hotărât în 1986 că regulile de concurenţă din UE se aplică şi transportului aerian.
Liberalizarea pieţei a avut loc treptat, prin trei pachete succesive de măsuri referitoare la
acordarea de licenţe transportatorilor aerieni, la accesul pe piaţă şi la tarife. Noile dispoziţii au
eliminat restricţiile care limitau pieţele de transport aerian şi împiedicau companiile europene să
facă investiţii transnaţionale.
În 1992, doar 93 de rute europene erau deservite de mai mult de două companii aeriene. În
2011, numărul acestora era de 482. Datorită politicii europene în domeniul transporturilor,
călătorii beneficiază astăzi de mai multe oferte decât în urmă cu 20 de ani şi plătesc preţuri mai
mici.
Comunitatea a armonizat multe reguli şi reglementări pentru a crea un cadru echitabil
pentru toate liniile aeriene. În acest sens, au fost stabilite, standardele tehnice şi procedurile
administrative comune pentru conformarea aeronavelor şi a fost legiferată recunoaşterea
reciprocă a licenţelor pentru persoanele ce lucrează în industria aeronautică civilă, permiţând
recrutarea directă a piloţilor din orice stat membru.

Fig. 6.63. Aeroportul Charlles de Gaulle

În termeni de pasageri-kilometri, traficul a crescut cu o medie de 7,4% pe an între 1980 şi
2001, pe când traficul în cadrul aeroporturilor din cele 15 state membre a crescut de cinci ori din
1970.
 Al treilea şi cel mai semnificativ pachet a instituit principiul libertăţii totale de a presta
servicii în interiorul pieţei unice şi a înlocuit conceptul de „companii naţionale” cu cel de
companii aeriene europene concurente.
Următorul pas a vizat soluţionarea problemelor legate de congestionarea spa iului aerian,
cauzată de lungi întârzieri, dat fiind faptul că cererea de transport aerian trebuia să se dubleze
până în 2020, cu consecinţe serioase asupra capacităţii aeroporturilor.
În 2004, a fost lansată o iniţiativă ambiţioasă de creare a unui cer unic european şi de
raţionalizare a gestionării traficului prin gestionarea colectivă a spaţiului aerian. Obiectivul era
acela de a reduce presiunile asupra mediului, dar şi tarifele, având în vedere că taxele
suplimentare de operare practicate de companiile aeriene pe o piaţă atât de fragmentată erau
enorme.
Unul dintre obiectivele principale era înlocuirea celor 28 de sisteme aeriene naţionale cu
unul singur, care să acopere întreg teritoriul UE, pentru o mai mare eficienţă şi în scopul
reducerii costurilor. Până în 2020, urmează să fie finalizat realizarea spaţiului aerian comun
european (58 de ţări, 1 miliard de persoane).

Fig. 6.64. Cele mai mari aeroporturi din UE (după numărul de pasageri transportaţi în
2012)
Tehnologia necesară pentru viitorul cer unic este pusă la dispoziţie prin programul de
cercetare al UE privind managementul traficului aerian SESAR, care îşi propune să
modernizeze infrastructura şi să crească eficienţa optimizând capacitatea şi transformând astfel
cerul unic european în realitate. În 2009 a urmat un al doilea pachet de măsuri, cunoscut sub
numele de cerul unic european II (SES II). Acesta s-a concentrat în special pe mediu şi pe
eficienţa la nivel de costuri.
Obiectivul său era modernizarea sistemul european de control al traficului aerian,
implementarea cerului unic european şi finalizarea spaţiului european comun european.
Există însă şi un revers al monedei: înflorirea transportului aerian exacerbează probleme
legate de nivelurile de saturaţie ale aeroporturilor şi sistemul supraîncărcat de control al
traficului aerian. În fiecare an, aeroporturile europene se apropie tot mai mult de limita de
capacitate. Unele dintre aeroporturile majore au atins deja punctul de saturaţie, limitând astfel
accesul unor noi companii ce doresc să intre în competiţie cu transportatorii cu tradiţie.
Pentru a îmbunătăţi şi mai mult condiţiile de siguranţă aeriană din Europa, Comisia, în
consultare cu autorităţile competente în materie de siguranţă aeriană din statele membre, a
hotărât să impună o interdicţie de exploatare pe teritoriul european a companiilor aeriene care
nu corespund standardelor de siguranţă.
 Cunoscută sub denumirea de „lista UE pentru siguranţa aeriană”, aceasta cuprinde toate
companiile aeriene cărora li s-a interzis să opereze în Europa. O a doua listă cuprinde
companiile aeriene care pot opera zboruri în Europa, în anumite condiţii.
Companiile aeriene care nu prezintă siguranţă au interdicţie de zbor în Europa.
Datorită eficien ei noilor norme adoptate, transportul aerian în UE a devenit unul dintre
cele mai sigure din lume.
Transportul intermodal
Obiectivul politicii privind transportul intermodal de bunuri este de a sprijini mişcarea
eficientă a bunurilor „door to door”, utilizând două sau mai multe moduri de transport, într-un
lanţ integrat de transport. Fiecare mod de transport are avantajele sale, referitor la capacitate
potenţială, nivelurile de siguranţă, flexibilitate, consum de energie, impact asupra mediului;
transportul intermodal permite fiecărui mod să îşi joace rolul în crearea lanţurilor de transport.
Unul din obiectivele Cartei Albe este atingerea unui echilibru între modurile de transport. Carta
Albă propune atingerea acestui obiectiv în primul rând prin îmbunătăţirea performanţei
alternativelor la transportul rutier – transportul maritim pe distanţe scurte, transportul feroviar şi
cel fluvial. Acţiunile se vor concentra, astfel, asupra sprijinirii alternativelor la transportul rutier
în special pentru distanţele mari. Acest fapt nu numai că reduce numărul de ambuteiaje, dar şi
îmbunătăţeşte siguranţa rutieră şi reduce impactul asupra mediului.

Fig. 6.65. Proporţia înregistrată de transportul feroviar de marfă în Europa

în 2010 şi trenduri începând din 2004
În iulie 2003, Consiliul şi Parlamentul au adoptat programul Marco Polo. Acest program
se derulează în perioada 2003-2006 şi are drept scop sprijinirea redirecţionării creşterii
preconizate a transportului internaţional de bunuri către transportul maritim pe distanţe scurte,
transportul feroviar şi cel fluvial. Predecesorul său a fost programul Pact (Acţiuni Pilot pentru
Transport Combinat), desfăşurat între 1997 şi 2001.
- Autostrada Mării Baltice (ce leagă Statele Membre de la Marea Baltică cu Statele
Membre din Europa Centrală şi de Vest, până în anul 2010);
- Autostrada Maritimă a Europei de Vest (din Portugalia şi Spania către Marea
Nordului şi Marea Irlandei, până în anul 2010);
- Autostrada Maritimă a Europei de Sud-Est (ce leagă Marea Adriatică de Marea
Ioniană şi estul Mediteranei, inclusiv Cipru, până în anul 2010);
- Autostrada Maritimă a Europei de Sud-Vest (vestul Mediteranei, legând Spania,
Franţa, Italia,
Malta, face conexiunea cu Autostrada Maritimă a Europei de Sud-Est şi Marea Neagră,
până în anul 2010).
 Abordări conceptuale privind politica de mediu în UE
Politica de mediu cuprinde ansamblul orientărilor, principiilor şi reglementărilor statului
cu caracter administrativ - juridic, fiscal şi financiar, menite să asigure dezvoltarea economico-
socială în strânsă dependenţă cu cerinţele dezvoltării ecologice, ale echilibrului ecologic. Ideea
de bază a politicii de mediu este aceea de a asigura reconcilierea omului cu natura prin
restituirea către aceasta a bogăţiei împrumutate.
Politica de mediu reprezintă un sistem integru al priorităţilor şi obiectivelor de mediu, al
metodelor şi instrumentelor de atingere a acestora, care este direcţionat spre asigurarea utilizării
durabile a resurselor naturale şi prevenirea degradării calităţii mediului.
Până spre sfârşitul anilor 1960, niciun stat european nu a avut definită o politică clară a
mediului. Pe parcursul ultimilor 40 de ani însă s-au înregistrat progrese semnificative în
stabilirea unui sistem complet de control a calităţii mediului în cadrul UE. Această problemă
acoperă o gamă complexă de aspecte, printre care zgomotul produs, prevenirea deşeurilor,
produsele chimice, particulele de aer, vaporii de apă sau reţeaua europeană destinată abordării
dezastrelor mediului, precum scurgerile de petrol sau incendiile de pădure.
În prezent, politica UE în ceea ce priveşte protecţia mediului este bazată pe ideea conform
căreia standardele ridicate de protecţie a mediului stimulează inovaţia şi creează noi oportunităţi
de afaceri. Domeniul economic, social şi cel al protecţiei mediului sunt strâns legate unul de
celălalt. Obiectivul UE este să ofere un nivel adecvat de protecţie a mediului în întreaga Uniune,
fără a neglija circumstanţele locale şi restricţiile economice aferente.
Studiile recente arată că din cele 56 de probleme de mediu inventariate în Europa, 12 sunt
deosebit de importante prin nocivitatea lor: schimbările climatice (datorate emisiilor de bioxid
de carbon şi metan), rarefierea şi diminuarea stratului de ozon (Europa emite aproximativ 40%
din totalul emisiilor de clorofluoro-carbon, ameninţarea principală la adresa stratului de ozon),
reducerea biodiversităţii (aproape jumătate din numărul speciilor de peşti, mamifere, reptile sunt
pe cale de dispariţie), emisiile acide (25% din emisiile de sulf şi azot aparţin Europei), oxidanţii
fotochimici, managementul apelor dulci (problema penuriei de apă dulce în unele zone sudice şi
centrale ale Europei), degradarea pădurilor (cu secole în urmă, 80% din suprafaţa continentului
era acoperită de păduri, în prezent doar o treime din această suprafaţă este împădurită), poluarea
zonelor de coastă (Marea Neagră este cea mai afectată de activităţile umane dintre toate mările
de pe continent), deşeurile şi managementul lor, stresul urban, riscurile chimice şi accidentele
majore.
Politica mediului a fost considerată până în anii 70 ca fiind doar o politică „de
acompaniament” a politicilor majore, alături de politica socială, politica în materie de cultura,
politica de sănătate publică, politica de protecţie a consumatorilor.
Rolul secundar se explică prin nivelul cantitativ al subvenţiilor bugetare acordate unei
astfel de politici, deşi, aşa cum s-a subliniat în doctrină, acest criteriu nu este suficient pentru a
determina însemnătatea unei anumite problematici, şi aceasta din două motive: o politică
comună puternică se poate exprima mai ales prin dispozitii reglementare şi decizii (cum este
cazul politicii concurenţei), iar Banca Europeană de Investitii acordă fonduri pentru politicile
sectoriale, deci şi pentru mediu, suplinind astfel contribuţiile bugetare şi semnificaţia lor pentru
determinarea importanţei unei politici.
Evoluţia politicii de mediu şi a celei privind protecţia consumatorilor în Comunitatea
Europeană conferă un exemplu ilustrativ al modelelor de dezvoltare a sistemului comunitar
legislativ şi de politici publice, în care sporirea competenţei a fost o trăsătură distinctivă.
Totodată, ambele domenii conferă o imagine a relaţiei dintre politica comunitară şi cea
naţională.
 Obiectivele şi principiile politicii mediului
Politica în domeniul mediului vizează următoarele obiective: protecţia mediului;
ameliorarea calităţii mediului; protecţia sănătăţii publice; utilizarea prudenta şi raţională a
resurselor naturale; promovarea măsurilor la nivel internaţional privind rezolvarea problemelor
mediului, de proporţii regionale şi mondiale.
Obiectivele care stau la baza politicii de mediu a UE sunt clar stipulate de Articolul 174 al
Tratatului CE şi sunt reprezentate de:
● conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului;
● protecţia sănătăţii umane;
● utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale;
● promovarea de măsuri la nivel internaţional în vederea tratării problemelor
regionale de mediu şi nu numai.
Temeiul juridic conferă UE competenţa juridică de a acţiona în toate domeniile politicii de
mediu.
Sfera de aplicare a acestei competenţe este limitată de principiul subsidiarităţii (care limitează
acţiunile UE la acele domenii în care acestea pot fi mai eficiente decât acţiunile naţionale sau
regionale) şi de cerinţa unanimităţii în Consiliu în ceea ce priveşte aspecte precum cele de
natură fiscală, amenajarea teritoriului, utilizarea terenurilor, gestionarea resurselor de apă,
alegerea surselor de energie şi structura aprovizionării cu energie. Dezvoltarea durabilă a
devenit un obiectiv explicit în 1997, prin Tratatul de la Amsterdam. De asemenea, tratatul
menţionează clar obligaţia de a integra protecţia mediului în toate politicile sectoriale ale UE.
Printr-o declara ie anexată la Tratatul de la Amsterdam, Comisiei i-a revenit pentru prima dată
obligaţia de a întreprinde evaluări de impact atunci când prezintă propuneri cu implicaţii
semnificative asupra mediului. Noul tratat a inclus, de asemenea, un element nou semnificativ,
şi anume menţionarea „schimbărilor climatice”, acestea fiind considerate un motiv de
îngrijorare deosebit.
Politica de mediu a UE s-a cristalizat prin adoptarea unei serii de măsuri minime de
protecţie a mediului, ce aveau în vedere limitarea poluării, urmând ca în anii ’90 să treacă
printr-un proces de orizontalizare şi să se axeze pe identificarea cauzelor acestora, precum şi pe
nevoia evidentă de a lua atitudine în vederea instituirii responsabilităţii financiare pentru
daunele cauzate mediului. Această evoluţie conduce la delimitarea următoarelor principii de
acţiune:
● Principiul „Poluatorul plăteşte”: are în vedere suportarea, de către poluator, a
cheltuielilor legate de măsurile de combatere a poluării stabilite de autorităţile publice altfel
spus, costul acestor măsuri va fi reflectat de costul de producţie al bunurilor şi serviciilor ce
cauzează poluarea;
● Principiul acţiunii preventive: se bazează pe regula generală că „e mai bine să
previi decât să combaţi”;
● Principiul precauţiei: prevede luarea de măsuri de precauţie atunci când o
activitate ameninţă să afecteze mediul sau sănătatea umană, chiar dacă o relaţie cauză-efect nu
este deplin dovedită ştiinţific;
● Principiul protecţiei ridicate a mediului: prevede ca politica de mediu a UE să
urmărească atingerea unui nivel înalt de protecţie; ● Principiul integrării: prevede ca cerinţele
de protecţie a mediului să fie prezente în definirea şi implementarea altor politici comunitare;
● Principiul proximităţii: are drept scop încurajarea comunităţilor locale în
asumarea responsabilităţii pentru deşeurile şi poluarea produsă.
 Domeniile prioritare vizate de acţiunile comunitare sunt diverse şi constau dintr-o reţea
de instrumente legislative adoptate pe baza articolelor 100 şi 135 CEE. Printre acestea: a)
poluarea apei
Poluarea apei este de două tipuri: cea care afectează apa dulce de suprafaţă sau nivelul
apelor freatice şi poluarea apei marine/oceanice. Atât apa dulce, cât şi cea marină reprezintă
destinaţia unei largi varietăţi de deversări în urma proceselor industriale, în special din
procesarea materiilor prime, reziduuri eliminate din centrele urbane sau deversări accidentale de
substanţe toxice (spre exemplu, petrol).
Obiective privind calitatea apei au fost stabilite încă din anii ’70. În 1976 a fost elaborată
o „listă neagră” cuprinzând 129 de substanţe periculoase, o atenţie deosebită fiind acordată
deversărilor de cadmiu şi mercur. Au fost emise o serie de directive cu privire la poluarea apelor
dulci şi sărate, de suprafaţă sau subterane. De asemenea, s-au stabilit standarde de calitate
pentru apa menajeră, apa potabilă, apa dulce necesară pentru piscicultură şi apa utilizată pentru
creşterea crustaceelor.
Deversarea substanţelor toxice a fost controlată mai strict, prin stabilirea unor limite
maxime admise în ceea ce priveşte conţinutul de mercur, cadmiu, DDT.
De asemenea, în continuarea preocuparii pentru acest domeniu, al poluarii apelor, CE a
fost reprezentată la câteva convenţii destinate reducerii poluării în apele internaţionale, cum ar fi
Rhinul, Atlanticul de Nord, Marea Nordului şi Marea Mediterană.
Calitatea apelor pentru scăldat din UE s-a îmbunătăţit considerabil începând cu 1990. În
acel an, 9,2% din apele de scăldat din zonele costiere și 11,9% din cele din zonele interioare nu
erau conforme cu legislația UE în vigoare. Până în 2011, aceste cifre au scăzut la 1,5% şi,
respectiv, 2,4%.
La fel ca şi în alte domenii ale politicii de mediu, cum ar fi poluarea atmosferică,
monitorizarea poluării apei sau identificarea şi prinderea contravenienţilor este dificilă; cu toate
acestea, în unele situaţii, un control eficace asupra poluării poate fi realizat. O dovadă în acest
sens este faptul că la nivel european se acordă „Steagul Albastru” pentru plaje curate, iar
exemplul celor care îl primesc este mediatizat ca practică de succes.
b) poluarea atmosferică
Aceasta se referă la prezenţa în aer şi la efectele următoarelor tipuri de substanţe: dioxidul
de sulf, oxizii de nitrogen şi particulele suspendate rezultate, în special, în urma arderii de
combustibili fosili în centrale energetice şi uzine industriale, emisiile de plumb din motoarele
vehiculelor şi monoxidul de carbon rezultat din arderea incompletă a combustibilului.
Toate aceste surse de poluare atmosferică reprezintă potenţiale pericole pentru sănătatea
umană şi pentru natură.
Şi în acest domeniu au fost emise directive menite să reglementeze anumite probleme,
cum ar fi emisiile de dioxid de sulf, utilizarea clorofluorocarburilor în ambalajele cu aerosoli,
controlul poluării produse de anumite instalaţii industriale.
În ultimii 20 de ani, UE a redus în mod considerabil nivelurile de emisii ale mai multor
poluanţi. Emisiile de plumb, de exemplu, au scăzut cu aproximativ 90%. În ciuda progreselor
înregistrate, poluarea aerului continuă să fie una dintre preocupările majore ale populaţiei
europene, dat fiind faptul că în fiecare an aceasta se află la originea a numeroase decese
premature.
Măsurile nu au vizat însă două aspecte foarte importante ale acestui domeniu: poluarea
produsă de fabricile în care se desfăşoară procese de ardere, cum ar fi centralele termice, şi, a
doua, emisia gazelor de eşapament. Pe seama celor două sunt puse pagubele tot mai mari
produse pădurilor de ploile acide. c) zgomotul
 Zgomotul nu produce numai discomfort, ci poate, de asemenea, să afecteze sănătatea.
Directivele adoptate în acest domeniu vizează stabilirea nivelului maxim al zgomotului
pentru camioane, automobile, motociclete, tractoare, aeronave subsonice, maşini de tuns iarba şi
utilaje pentru construcţii; nivelul zgomotului produs de aparatele casnice se cere a fi menţionat
pe ambalajele acestora.
Astfel, scopul politicii în acest domeniu este reducerea zgomotului la sursă. În 1996 o
Cartă Verde cerceta problema zgomotului cauzat de mijloacele de transport şi stabilea planuri
pentru simplificarea legislaţiei existente în vederea ţinerii sub control a zgomotului exterior.
Schimbări mai drastice ar putea presupune separarea zonelor rezidenţiale de cele industriale sau
de căile de transport aglomerate, însă o asemenea soluţie este extrem de costisitoare şi pare,
deocamdată, imposibil de aplicat. d) produsele chimice
Cu referire la produsele chimice, măsurile vizează reglementarea clasificării, ambalării,
etichetării substanţelor periculoase, compoziţia detergenţilor şi s-a întocmit un inventar la nivel
european al substanţelor chimice periculoase. Unele substanţe periculoase au fost interzise în
procesul de fabricare a pesticidelor, iar producerea substanţelor implicate în accidentul de la
Seveso, la care se adaugă azbestul, a fost strict limitată.
Începând cu 1982 măsurile de precauţie trec pe prim plan Producătorilor din statele
membre sunt obligaţi de a informa autorităţile competente despre substanţele, instalaţiile şi
locurile care prezintă risc de accident; şi s-au luat măsuri pentru reducerea în mod substanţial a
emisiei de clorofluorcarburi, considerate vinovate de subţierea stratului de ozon care protejează
planeta de radiaţiile ultraviolete. e) eliminarea deşeurilor
Începând cu 1975, s-au adoptat reglementări cu privire la colectarea, eliminarea, reciclarea
şi prelucrarea deşeurilor, ştiut fiind faptul că pe teritoriul comunitar se produc anual peste două
miliarde de tone de deşeuri, dintre care se estimează că 30 de milioane sunt periculoase (cifrele
prezentate se referă doar la UE cu 15 membri). Măsurile legislative relevante sunt limitate la
eliminarea anumitor tipuri de deşeuri considerate a fi cauza unor probleme grave, cum ar fi
deşeuri de uleiuri sau utilizarea reziduurilor lichide din canalizarea municipală în agricultură. În
domeniul managementului deşeurilor, Comunitatea stabileşte linii directoare pentru adoptarea
unor tehnologii ecologice, reciclare, îmbunătăţirea modalităţilor de eliminare, transport şi
recuperarea pământului contaminat.
Strategia Comisiei din 1996 privind managementul deşeurilor a accentuat nevoia pentru
prevenirea producerii deşeurilor, introducând ca element cheie răspunderea producătorului sau
furnizorului pe toată durata ciclului de viaţă al unui produs.
f) protecţia naturii
Acest domeniu se bucură de atenţie frecventă, chiar dacă aceasta este sporadică şi
concentrată, de obicei, pe aspecte locale şi specifice. Există dispute între statele membre cu
privire la practici naţionale pe care alte state le consideră indezirabile sau inacceptabile şi pentru
care se solicită intervenţia la nivel comunitar. Exemple în acest sens ar fi vânarea păsărilor
migratoare în Italia, practicată ca sport, vânarea vulpilor în Marea Britanie sau cruzimea faţă de
animale practicată în zone ale Spaniei sau Portugaliei.
La nivel comunitar au fost adoptate directive ce vizează protecţia păsărilor sălbatice,
interzicerea importului de produse din pui de focă, limitarea şi controlul experimentelor
ştiinţifice pe animale.
Proiectele ce au ca obiect protejarea habitatului natural, a florei şi faunei aşadar, primesc
finanţare prioritară din partea Uniunii, în conformitate cu propunerile venite din partea
organizaţiilor de lobby din domeniul mediului.
 Comisia este responsabilă pentru coordonarea măsurilor conservaţioniste a statelor
membre. Sunt elaborate periodic liste revizuite în scopul protejării speciilor pe cale de dispariţie
atât din cadrul florei, cât şi a faunei.
Aceasta trecere în revistă a principalelor domenii de interes relevă un model de legiferare
cel puţin ciudat, greu de înţeles dacă nu este corelat cu handicapul constituţional care a marcat
reglementarea în acest domeniu până la recunoaşterea sa în rândul comptenţelor formale ale
Comunităţii. Crearea competenţei formale pentru reglementare în sfera mediului a imbunătăţit
semnificativ abilitatea Comunităţii de a urmari o politică coerentă de mediu.
Baza legală a politicii de mediu
În Tratatul de la Roma privind instituirea CEE nu exista nicio prevedere cu privire la o
eventuală politică comună europeană în domeniul mediului inconjurător, ceea ce arată lipsa de
interes a fondatorilor Comunităţilor europene faţă de această problemă, explicabilă pe de o
parte, deoarece criza ecologică majoră avea să izbucnească numai în anii ’60.
Politica de mediu a UE a apărut ca un domeniu aparte al preocupării comunitare în anul
1972, fiind impulsionată de o conferinţă a Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra mediului
înconjurător. În 1972 a fost lansată o politică ecologică în adevăratul sens al termenului la
nivelul UE, care a introdus un program managerial real pentru îngrijirea şi protejarea climatului
ambiant la nivelul întregii comunităţi.
Baza legală a politicii de mediu a UE este constituită de articolele 174 - 176 ale Tratatului
CE, la care se adaugă articolele 6 şi 95. Articolul 174 este cel care trasează obiectivele politicii
de mediu şi conţine scopul acesteia – asigurarea unui înalt nivel de protecţie a mediului, ţinând
cont de diversitatea situaţiilor existente în diferite regiunii ale Uniunii. În completarea acestuia,
Articolul 175 identifică procedurile legislative corespunzătoare atingerii acestui scop şi
stabileşte modul de luare a deciziilor în domeniul politicii de mediu, iar Articolul 176 permite
statelor membre adoptarea unor standarde mai stricte. Articolul 95 vine în completarea acestuia
şi are în vedere armonizarea legislaţiei privitoare la sănătate, protecţia mediului şi protecţia
consumatorului în statele membre, iar o clauză de derogare permite acestora să adauge
prevederi legislative naţionale în scopul unei mai bune protejări a mediului. Funcţionând într-o
altă direcţie, Articolul 6 promovează dezvoltarea durabilă ca politică transversală a UE şi
subliniază astfel nevoia de a integra cerinţele de protecţie a mediului în definirea şi
implementarea politicilor europene sectoriale. Acestora li se adaugă peste 200 de directive,
regulamentele şi deciziile adoptate, care constituie legislaţia orizontală şi legislaţia sectorială
în domeniul protecţiei mediului. Legislaţia orizontală cuprinde acele reglementări ce au în
vedere transparenţa şi circulaţia informaţiei, facilitarea procesului de luare a deciziei,
dezvoltarea activităţii şi implicării societăţii civile în protecţia mediului ş. a. Spre deosebire de
aceasta, legislaţia sectorială (sau verticală) se referă la sectoarele ce fac obiectul politicii de
mediu şi care sunt: gestionarea deşeurilor, poluarea sonoră, poluarea apei, poluarea aerului,
conservarea naturii (a biodiversităţii naturale), protecţia solului şi protecţia civilă (care se
regăsesc în planurile de acţiune şi în strategiile elaborate).
Actorii instituţionali ai politicii de mediu
Politica de mediu a UE este susţinută de un număr de actori instituţionali implicaţi în
pregătirea, definirea şi implementarea sa şi care se află în permanentă consultare cu guvernele
statelor membre, cu diverse organizaţii industriale, organizaţii nonguvernamentale şi grupuri de
reflexie (Pentru termenul „think tank” din limba engleză am preferat varianta română „grupuri
de reflexie” în loc de „rezervoare de idei”). Prin diversele atribuţii pe care le au, acestea
contribuie la caracterul sinergetic al politicii de mediu şi asigură realizarea obiectivelor sale atât
la nivel legislativ, cât şi la nivel de implementare.
 Comisia Europeană, Direcţia Generală (DG) Mediu a fost creată în 1981 şi este direct
responsabilă pentru elaborarea şi asigurarea implementării politicii de mediu. Rolul său este de
a iniţia şi definitivă noi acte legislative în domeniu şi de a se asigura că măsurile astfel adoptate
vor fi implementate de statele membre.
Consiliul Miniştrilor Mediului este parte a Consiliului UE şi se reuneşte de câteva ori pe
an, în scopul coordonării politicilor de mediu ale statelor membre.
Parlamentul European (PE), Comitetul de mediu, sănătate publică şi politică a
consumatorului realizează cooperarea acestuia cu celelalte instituţii şi implicarea în procesul de
co-decizie. În anul 1973, Parlamentul a înfiinţat acest Comitet de mediu, format din specialişti şi
responsabil pentru iniţiativele legislative privind protecţia mediului şi protecţia consumatorului.
Comitetul Economic şi Social are un rol consultativ în procesul de decizie şi ilustrează
generalitatea politici de protecţie a mediului ambiant.
Comitetul Regiunilor are, de asemenea, rol consultativ şi asigură implicarea autorităţilor
regionale şi locale în procesul de decizie la nivel comunitar. Aspectele de mediu sunt
responsabilitatea Comisiei, alături de planificarea spaţială şi de chestiunile ce ţin de politica
urbană şi de energie. Agenţia Europeană de Mediu are sediul la Copenhaga (Danemarca) şi are
ca scop principal colectarea, prelucrarea şi furnizarea de informaţii privind mediul ambiant către
decidenţi şi către public. Acest lucru se realizează prin activităţi permanente de monitorizare a
mediului şi semnalarea în timp util a problemelor pe cale de apariţie. Astfel, activitatea sa
constă în:
● furnizarea de informaţii pe baza cărora sunt întemeiate deciziile politice;
● promovarea celor mai bune practici în domeniul tehnologiilor şi protecţiei
mediului;
● sprijinirea Comisiei Europene în diseminarea rezultatelor cercetărilor în domeniul
mediului.
Agenţia Europeană de Mediu (AEM), creată în 1990, AEM este o agenţie a UE care are ca
obiectiv protecţia i îmbunătăţirea mediului în vederea asigurării unei dezvoltări durabile.
Furnizând informaţii fiabile şi independente, agenţia reprezintă o sursă majoră de informaţii cu
privire la dezvoltarea, adoptarea, punerea în aplicare şi evaluarea politicii de mediu atât pentru
UE, cât şi pentru statele membre şi publicul larg. Agenţia poate coopera cu alte organisme,
printre acestea aflându-se reţeaua IMPEL („Punerea în aplicare a legislaţiei de mediu”), o reţea
de informare privind legislaţia de mediu, care asigură legătura dintre statele membre şi Comisie.
AEM este deschisă ţărilor care nu fac parte din UE şi numără în prezent 32 de ţări membre. Cea
mai marcantă publicaţie a sa până în prezent este Raportul din 2010 privind situaţia mediului la
nivel european şi perspectivele pentru viitor şi rezumă ultimii cinci ani de acţiune pentru mediu.
Deşi nu este direct implicată în procesul de decizie, comunicările şi rapoartele acesteia
asupra situaţiei mediului joacă un rol esenţial în adoptarea noilor strategii şi măsuri de protecţie
a mediului la nivel comunitar şi fundamentează majoritatea deciziilor Comisiei în această
direcţie. Odată cu Agenţia Europeană de Mediu a fost stabilită şi Reţeaua Europeană de
Informare şi Observare pentru Mediu (EIONET), care conectează reţelele naţionale de
informare ale statelor membre.
Deciziile actorilor instituţionali implicaţi în politica de protecţie a mediului se iau în
conformitate cu următoarele principii stabilite prin Articolul 175 al Tratatului CE:
● ca regulă generală, deciziile se iau prin votul majorităţii calificate în Consiliu şi
prin cooperarea cu PE;
● pentru programele de acţiune, se respectă decizia majorităţii calificate în Consiliu
şi în co-decizie cu PE;
 ● decizii în unanimitate în Consiliu şi la consultarea cu PE pentru aspectele fiscale
şi măsurile privitoare la planificarea teritorială, utilizarea terenului şi managementul
resurselor de apă, precum şi a măsurilor ce afectează politica energetică.
6.8.5. Programele europene de acţiune pentru mediu
Documentele care stau la baza politicii de mediu a UE sunt Programele de Acţiune pentru
Mediu (PAM), primul dintre ele fiind adoptat de către Consiliul European în 1972 şi este urmat
de alte cinci. Aceste programe de acţiune sunt, de fapt, o combinaţie de programe pe termen
mediu, corelate printr-o abordare strategică şi constau într-o tratare verticală şi sectorială a
problemelor ecologice.
Primele două programe de acţiune pentru mediu, PAM 1 (1973-1977) şi PAM 2 (1977-
1981) reflectă o abordare sectorială a combaterii poluării şi promovează nevoia de protecţie a
apei şi a aerului, prin introducerea unor standarde minime de poluare PAM 3 (1982-1986) şi
PAM 4 (1987-1992) reflectă evoluţia politicilor comunitare la acel moment şi dezvoltarea
„pieţei interne”, astfel încât obiectivele de mediu să fie corelate cu cele ale pieţei. Abordarea
calitativă se schimbă, iar obiectivele de mediu încep să fie văzute ca instrumente de creştere a
performanţei şi competitivităţii economice. În plus, PAM 4 promovează abordarea integrată a
politicii de mediu şi introduce conceputul „dezvoltării durabile”.
Al 5-lea Program de Acţiune pentru Mediu (1993-2000), numit şi „Către o dezvoltare
durabilă” a transformat dezvoltarea durabilă în strategie a politicii de mediu. Această abordare
apare, de altfel, în toate politicile UE odată cu Tratatul de la Amsterdam, când este promovată
ca politică transversală. În această perspectivă, dezvoltarea durabilă înseamnă:
● menţinerea calităţii generale a vieţii;
● menţinerea accesului continuu la rezervele naturale;
● evitarea compromiterii pe termen lung a mediului;
● înţelegerea dezvoltării durabile ca acea dezvoltare ce răspunde nevoilor
prezentului, fără a afecta capacitatea generaţiilor viitoare de a răspunde propriilor lor
nevoi.
Alte elemente de noutate aduse de PAM 5 sunt schimbarea direcţiei politicii de mediu
către o politică bazată pe consens, prin consultarea părţilor interesate în cadrul procesului de
luare a deciziei, precum şi trecerea de la o abordare bazată pe control la una bazată pe prevenire
şi operaţionalizată prin utilizarea de instrumente economice şi fiscale.
Al 6-lea Program de Acţiune pentru Mediu (2002-2012), numit şi „Alegerea noastră,
viitorul nostru” este consecinţa procesului de evaluare globală a rezultatelor PAM 5 (realizată în
anul 2000) şi stabileşte priorităţile de mediu pe parcursul prezentei decade. Au fost identificate
astfel 4 arii prioritare ce definesc direcţiile de acţiune ale politicii de mediu:
1) schimbarea climatică şi încălzirea globală – are ca obiectiv reducerea emisiei de
gaze ce produc efectul de seră cu 8% faţă de nivelul anului 1990 (conform protocolului de la
Kyoto). iar pe termen lung cu 20-40% până în 2020;
2) protecţia naturii şi biodiversitatea – are ca obiectiv îndepărtarea ameninţărilor la
adresa speciilor pe cale de dispariţie şi a mediilor lor de viaţă atât în Europa, cât şi la nivel
global. Pentru aceasta, este necesară o mai bună implementare a legislaţiei de mediu, mai ales în
domeniul apei şi aerului, se impune, de asemenea, extinderea câmpului de aplicare a Directivei
Seveso II, coordonarea acţiunii statelor membre pentru prevenirea şi repararea daunelor
provocate de accidente sau dezastre naturale, protecţia plantelor şi animalelor de radiaţiile
ionizante, protecţia, conservarea şi restaurarea habitatelor naturale, stabilirea unei strategii de
protecţie a pădurilor şi a solului, protecţia şi restabilirea habitatelor naturale marine şi extensia
Reţelei Natura 2000 pentru a le include şi pe acestea, sprijinirea cercetării în domeniu, precum
şi a programelor menite să culeagă informaţii despre biodiversitate.
3) sănătatea în raport cu mediul – are drept obiectiv asigurarea unui mediu care să
nu aibă un impact semnificativ sau să nu fie riscant pentru sănătatea umană. În primul rând, se
impune identificarea riscurilor existente pentru sănătatea umană, inclusiv a copiilor şi a
bătrânilor, şi stabilirea unor standarde corespunzatoare, precum şi introducerea consideraţiilor
vizând sănătatea publica în politica privind apa, aerul, deşeurile şi solul.
De o importanţă deosebită sunt considerate a fi dezvoltarea unui nou sistem de evaluare şi
de management al riscului în privinţa noilor substanţe chimice care apar pe piaţă, adoptarea şi
implementarea de măsuri legislative privind zgomotul, precum şi interzicerea sau limitarea
utilizării celor mai periculoase dintre pesticide.
4) conservarea resurselor naturale şi gestionarea deşeurilor – are ca obiectiv
creşterea gradului de reciclare a deşeurilor şi de prevenire a producerii acestora. În privinţa
deşeurilor, s-a fixat ca obiectiv reducerea lor cu 20% până în 2010 şi cu 50% până în 2050.
Pentru descurajarea risipei de resurse naturale, s-a decis folosirea la maxim a instrumentului
care este taxarea utilizării resurselor, precum şi eliminarea subvenţiilor acordate activităţilor ce
presupun o suprautilizare a resurselor naturale.
Aceste arii prioritare sunt completate de un set de măsuri ce duc la realizarea obiectivelor
lor şi care au în vedere:
● aplicarea efectivă a legislaţiei comunitare de mediu în statele membre;
● obligativitatea analizării impactului principalelor politici comunitare asupra
mediului;
● implicarea intensă a consumatorilor şi producătorilor în identificarea soluţiilor
pentru rezolvarea problemelor de mediu;
● asigurarea accesului general la informaţiile de mediu, în vederea dezvoltării
preocupării pentru protecţia acestuia;
● accentuarea importanţei reducerii poluării urbane şi a utilizării adecvate a
terenurilor (în scopul conservării peisajelor şi a mediilor naturale).
De asemenea, PAM 6 prevede şi dezvoltarea a 7 strategii tematice, ce corespund unor
aspecte importante ale protecţiei mediului, precum: protecţia solului, protecţia şi conservarea
mediului marin, utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabilului, mediul urban,
reciclarea deşeurilor, gestionarea şi utilizarea resurselor în perspectiva dezvoltării durabile.
Abordarea acestor strategii este una graduală, fiind structurată în două faze: prima, de descriere
a stării de fapt şi de identificare a problemelor; a doua, de prezentare a măsurilor propuse pentru
rezolvarea acestor probleme. Până în momentul de faţă au fost iniţiate primele şase strategii,
după cum urmează:
1) Calitatea aerului – strategie iniţiată prin programul „Aer curat pentru Europa”
(CAFE), lansat în martie 2001 şi care are în vedere dezvoltarea unui set de recomandări
strategice şi integrate, în vederea combaterii efectelor negative ale poluării aerului asupra
mediului şi sănătăţii umane.
2) Protecţia solului – primul pas în această direcţie a fost făcut în aprilie 2002, prin
publicarea, de către Comisia Europeană, a unei comunicări cu titlul „Către o strategie tematică
pentru protecţia solului”; în cadrul acesteia, problema protecţiei solului este pentru prima dată
tratată independent şi sunt prezentate problemele existente, precum şi funcţiile şi trăsăturile
distinctive ale unei politici de mediu în această direcţie.
 3) Utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile – strategia demarat în
iunie 2002, prin comunicarea Comisiei „ Către o strategie tematică pentru utilizarea
pesticidelor în contextul dezvoltării durabile” – şi unde sunt stabilite următoarele obiective:
● minimizarea riscurilor la adresa sănătăţii şi mediului, rezultate din utilizarea
pesticidelor;
● îmbunătăţirea controlului asupra utilizării şi distribuţiei pesticidelor;
● reducerea nivelului substanţelor dăunătoare active prin înlocuirea lor cu
alternative mai sigure; ● încurajarea obţinerii de recolte fără utilizarea pesticidelor;
● stabilirea unui sistem transparent de raportare şi monitorizare a progresului,
inclusiv dezvoltarea de indicatori adecvaţi.
4) Protecţia şi conservarea mediului marin – iniţiată prin comunicarea omonimă a
Comisiei (octombrie 2002), cu scopul de a promova utilizarea mărilor în contextul durabilităţii
şi conservarea ecosistemelor marine, inclusiv a fundurilor oceanelor, estuarelor şi zonelor de
coastă, acordând o atenţie specială ariilor cu un grad mare de biodiversitate.
5) Reciclarea şi prevenirea deşeurilor – lansată în mai 2003, această strategie
reprezintă prima tratare separată a aspectelor reciclării şi prevenirii producerii de deşeuri, iar
prin comunicarea aferentă sunt investigate modalităţile de promovare a reciclării produselor
(atunci când este cazul) şi sunt analizate opţiunile cele mai potrivite sub aspectul raportului
cost-eficacitate.
6) Mediul urban – această strategie are identificate patru teme prioritare în sensul
dezvoltării durabile, prin influenţa lor asupra evoluţiei mediului în spaţiul urban: transportul
urban, gestionarea urbană durabilă, domeniul construcţiilor şi urbanismul/arhitectura urbană.
Un aspect inovator al PAM 6 este adoptarea unei „politici integrate a produselor (PIP)”,
având ca scop reducerea degradării mediului de către diverse produse pe parcursul ciclului lor
de viaţă şi conducând astfel la dezvoltarea unei pieţe a produselor ecologice.
Al şaselea program de acţiune pentru mediu, intitulat „Mediu 2010: Viitorul nostru,
alegerea noastră” (Decizia 1600/2002/CE), a asigurat un cadru strategic pentru politica de
mediu a UE pentru perioada 2002–2012 şi este considerat drept componenta de mediu centrală a
strategiei Uniunii pentru dezvoltarea durabilă.
6.8.6. Instrumente ale politicii de mediu
Instrumentele utilizate în cadrul politicii de mediu la nivelul UE sunt pe cât de numeroase
pe atât de diverse. Schema de management şi audit ecologic comunitar, stabilirea unor criterii
minime pentru inspecţiile de mediu, taxele ecologice, eticheta ecologică 4, instrumentele
financiare (LIFE), acordurile ecologice, evaluarea efectelor asupra mediului în etapa planificării
(se referă la diferite proiecte sau programe în diverse domenii care vor trebui să integreze în
conţinutul lor şi analize privind efectele asupra mediului) etc.

Fig. 6.67. Eticheta ecologică europeană creată de Comisia Europeană în 1992

Instrumentele utilizate: dispoziţii legislative, în special directive fixând norme de calitate
de mediu (niveluri de poluare); norme aplicabile procedurilor industriale (norme de emisii, de
concepţie, de exploatare); norme aplicabile produselor (limite de concentraţie sau de emisie

4
pentru un produs dat); programe de acţiune în favoarea protecţiei mediului; programe de ajutor
financiar.
Taxele ecologice. Politica UE în domeniul impunerii fiscale pentru protecţia mediului are
ca scop promovarea utilizării instrumentelor fiscale de către statele membre, precum şi
utilizarea taxelor pentru mediu în concordanţă cu legislaţia comunitară.
În primul rând, se poate observa ca taxele ecologice pot fi un mod de implementare a
principiului „poluatorul plăteşte”, prin încurajarea producătorilor, dar şi a consumatorilor, de a
adopta un comportament mai sensibil la problemele mediului.
În concepţia instituţiei comunitare, prin taxe ecologice sau pentru mediu se înteleg toate
plăţile obligatorii cu aceasta destinaţie, indiferent dacă sumele încasate revin bugetului central,
local sau sunt folosite ca sume cu destinaţie specială.
Exista două categorii de taxe pentru mediu:
- cele aplicate emisiilor poluante (taxele pe poluarea
apei şi pe emisiile de zgomot din domeniul aeronautic);
- taxele aplicate produselor (taxe pe pesticide, pe
benzină). Strategia de dezvoltare durabilă a UE (SDD a
UE)
Prima SDD a UE a fost adoptată de Consiliul European în 2001. O SDD „reînnoită” a fost
adoptată în 2006, combinând atât dimensiunile interne, cât şi pe cele internaţionale ale
dezvoltării durabile şi concentrându-se clar asupra următoarelor aspecte: schimbările climatice
şi energia curată; transportul durabil; producţia durabilă şi consumul durabil; conservarea şi
gestionarea resurselor naturale; sănătatea publică; incluziunea socială, demografia şi migraţia;
sărăcia mondială şi provocările legate de dezvoltarea durabilă. Progresele aveau să fie revizuite
la fiecare Consiliu European de primăvară. Totuşi, aceste dispoziții au fost criticate pentru
faptul că nu acordă atenţie aspectelor legate de mediu, mai ales că numărul indicatorilor
structurali dedicaţi dezvoltării durabile a fost diminuat în 2004, cuprinzând din acel an doar
emisiile de gaze cu efect de seră, intensitatea energetică a economiei şi volumul transporturilor
în raport cu PIB. Procesele de revizuire a SDD şi a Strategiei de la Lisabona au fost separate în
2006. În primul raport al Comisiei privind SDD, s-a remarcat că progresele înregistrate pe teren
– în ceea ce priveşte îndeplinirea angajamentelor şi consecințele asupra mediului – au fost
modeste. Totuşi, în raport s-a afirmat că s-au înregistrat progrese semnificative în ceea ce
priveşte elaborarea politicilor, mai ales în raport cu schimbările climatice şi cu energia.
Strategia de la Lisabona şi Europa 2020
„Strategia de la Lisabona”, formulată în anul 2000, s-a concentrat în esenţă asupra
promovării creşterii şi ocupării forţei de muncă prin sporirea competitivităţii UE; în acelaşi
timp, s-a încercat în mod periodic completarea sa cu o „a treia dimensiune, de mediu”, şi anume
strategia UE pentru dezvoltare durabilă. În 2009, şefii de stat şi de guvern din UE au convenit ca
obiectivele Agendei de la Lisabona să nu mai fie strict limitate la „creștere şi locuri de muncă”,
punându-se în prim-plan mediul şi cetăţenii.
Adoptată în ianuarie 2010, Strategia Europa 2020 a fost concepută de către Comisie ca o
strategie care să succeadă Strategia de la Lisabona, având ca obiectiv conturarea unei creşteri
inteligente, incluzive şi mai durabile. În cadrul noii strategii, iniţiativa emblematică pentru o
Europă eficientă din punct de vedere al utilizării resurselor pregăteşte terenul pentru o creştere
durabilă şi sprijină trecerea la o economie eficientă din punct de vedere al utilizării resurselor şi
cu emisii scăzute de carbon. În acest context, în 2011 a fost publicată o Foaie de parcurs privind
eficienţa utilizării resurselor, alături de o Foaie de parcurs pentru trecerea la o economie
competitivă cu emisii scăzute de dioxid de carbon până în 2050. Convenţia de la Arhus:
accesul la informaţii, participarea publicului şi accesul la justiţie.
În 1998, Comunitatea Europeană, împreună cu cele 15 state membre de la momentul
respectiv, a semnat Convenția CEE-ONU privind accesul la informaţie, participarea publicului
la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu (cunoscută sub denumirea de
„Convenţia de la Arhus”).
Intrată în vigoare la 30 octombrie 2001, convenţia porneşte de la premisa că o mai mare
sensibilizare şi implicare a publicului în problemele legate de mediu vor avea ca rezultat o mai
bună protecţie a mediului. Convenţia îşi propune să contribuie la protejarea dreptului fiecărei
persoane, din generaţiile actuale şi viitoare, de a trăi într-un mediu prielnic sănătăţii şi bunăstării
sale. În acest sens, convenţia propune adoptarea de măsuri în trei domenii:
• asigurarea accesului publicului la informaţiile privind mediul pe care le deţin autorităţile
publice;
• promovarea participării publicului la luarea deciziilor care privesc mediul;
• extinderea condiţiilor de acces la justiţie în probleme de mediu.
Semnarea Convenţiei de la Arhus a obligat CE să îşi alinieze legislaţia la cerinţele
Convenţiei. Prin Decizia CE, Convenţia de la Arhus a fost aprobată. În 2003, Comisia a
prezentat o propunere de regulament care viza garantarea aplicării dispoziţiilor şi principiilor
Convenţiei de la Arhus de către instituţiile şi organismele CE. În urma unei proceduri de
conciliere, a fost adoptat Regulamentul care conţine dispoziţiile necesare pentru aplicarea
Convenţiei de la Arhus pentru instituţiile şi organismele comunitare începând cu 28 iunie 2007.
1. Accesul publicului la informaţii
Primul pilon al Convenţiei, cel privind accesul publicului la informaţii despre mediu, a
fost pus în aplicare la nivel comunitar prin Directiva 2003/4/CE, care a stabilit clauzele şi
condiţiile de bază pentru acordarea dreptului de acces la informaţiile despre mediu deţinute de
către sau pentru autorităţile publice, vizând realizarea unei cât mai largi disponibilităţi şi
diseminări sistematice a informaţiilor despre mediu la nivelul publicului.
Statele membre erau obligate să raporteze, până cel târziu la 14 februarie 2009, cu privire
la experienţa acumulată în aplicarea directivei, solicitându-li-se să prezinte un raport Comisiei
până cel târziu la 14 august 2009. Mai mult de zece state membre nu au prezentat rapoarte până
la termenele stabilite, astfel că în noiembrie 2009 au fost lansate o serie de proceduri de
încălcare a dreptului comunitar: procedurile respective au fost într-un final încheiate şi toate
statele membre şi-au prezentat rapoartele. În noiembrie 2010, a fost pus la dispoziţia publicului
cel de-al doilea raport al Comisiei privind punerea în aplicare a Convenţiei de la Arhus de către
UE.
2. Participarea publicului la luarea deciziilor
Cel de-al doilea pilon, care priveşte participarea publicului la planurile şi programele de
mediu, a fost transpus prin Directiva 2003/35/CE. Această directivă contribuie la punerea în
aplicare a obligaţiilor care decurg din Convenţia de la Arhus, în special prin dispoziţiile
referitoare la participarea publicului la elaborarea anumitor planuri şi programe privind mediul
şi prin modificarea Directivelor Consiliului privind participarea publicului şi accesul la justiţie,
în vederea asigurării conformităţii depline a acestora cu dispoziţiile convenţiei.
3. Accesul la justiţie
O propunere de directivă (COM(2003)0624) având ca obiectiv transpunerea celui de-al
treilea pilon, care garantează accesul publicului la justiţie în domeniul mediului, a fost
prezentată în 2003 în PE. Parlamentul dorea ca directiva să stabilească un cadru minim privind
accesul la justiţie în domeniul mediului, iar statele membre să aibă libertatea de a acorda un
acces mai larg. Parlamentul a propus amendamente care ar extinde accesul la justiţie în
domeniul mediului, rezervat în propunerea iniţială entităţilor din domeniu, pentru a include şi
organizaţiile de cetăţeni care se confruntă cu o problemă de mediu concretă. În lipsa unei
legislaţii la nivelul UE, statele membre au introdus norme naţionale care nu sunt coordonate
suficient. B. Crearea unui registru european al emisiilor şi transferului de poluanţi
În mai 2003, CE a semnat Protocolul CEE-ONU privind registrele emisiilor şi transferului
de poluanţi (Protocolul PRTR) în cadrul celei de-a cincea conferinţe ministeriale „Un mediu
pentru Europa”. Acest protocol vizează crearea, la nivel naţional, pentru fiecare stat membru în
parte, a unui registru al emisiilor şi transferului de poluanţi, care să fie coerent, integrat şi
accesibil publicului. În 2004, Comisia a adoptat o propunere de regulament care viza
îmbunătăţirea accesului publicului la informaţiile despre mediu prin stabilirea unui registru al
emisiilor şi transferului de poluanţi care să fie coerent şi integrat şi să se aplice la scară
europeană. Prin Decizia Consiliului, protocolul a fost aprobat ulterior în numele Comunităţii
Europene. Regulamentul (CE) nr. 166/2006 a instituit un registru al emisiilor şi transferului de
poluanţi (PRTR) la nivelul UE, sub forma unei baze de date electronice accesibile publicului.
Populaţia poate accesa gratuit acest registru pe internet şi poate găsi informaţii folosind diferite
criterii de căutare (tipul poluantului, poziţia geografică, mediul afectat, instalaţia-sursă etc.).
C. Punerea în aplicare şi executarea legislaţiei comunitare în materie de mediu
Consiliul European de la Dublin din iunie 1990 a subliniat faptul că legislaţia comunitară
în materie de mediu va avea efect doar dacă va fi integral pusă în aplicare şi executată de către
statele membre. La 14 mai 1997, în rezoluţia sa referitoare la comunicarea Comisiei privind
punerea în aplicare a dreptului comunitar în materie de mediu, PE a solicitat Comisiei să
întocmească şi să publice un raport anual privind progresele înregistrate în adoptarea şi punerea
în aplicare a dreptului comunitar în materie de mediu. În 2007, Comisia a prezentat o
comunicare intitulată „Către o Europă a rezultatelor – aplicarea legislaţiei comunitare”, în care a
propus modalităţi de îmbunătăţire a aplicării legisla iei comunitare. Ulterior, Comunicarea cu
privire la punerea în aplicare a legislaţiei comunitare privind mediul a aplicat abordarea
prevăzută de comunicarea din 2007 pentru a descrie modul în care legislaţia UE privind mediul
poate fi mai bine implementată prin combinarea:
 activităţii legislative şi post-legislative având drept scop prevenirea încălcării legii;
 răspunsurilor la preocupările specifice ale publicului european;
 tratării mai rapide şi mai intensive a celor mai grave încălcări ale legii;  unui
dialog aprofundat cu Parlamentul European;  intensificării transparenţei, a
comunicării şi a dialogului cu publicul şi cu părţile interesate.
Procedurile prevăzute la articolele 258 şi 260 din tratat pentru cazurile de încălcare a
obligaţiilor reprezintă un instrument eficace pentru abordarea problemelor legate de punerea în
aplicare. Plângerile privind punerea în aplicare a legislaţiei privind mediul iau adesea forma
unor întrebări scrise sau petiţii adresate Parlamentului. Acest lucru reflectă preocuparea
cetăţenilor UE cu privire la starea mediului şi la măsurile de protecţie a mediului, adoptate de
statele membre. În acest context, în statele membre trebuie dezvoltate noi metode de lucru, la
toate stadiile ciclului de punere în aplicare.
D. Încălcări grave ale legislaţiei privind mediul – protecţia mediului prin dreptul penal
În vederea garantării unui nivel ridicat de protec ie a mediului, trebuie abordată problema
din ce în ce mai gravă a infracţiunilor împotriva mediului. Comunitatea a adoptat numeroase
acte legislative pentru protec ia mediului, iar statele membre sunt obligate să le transpună şi să
le pună în aplicare. Cu toate acestea, experienţa a demonstrat că sancţiunile aplicate în prezent
de către statele membre nu sunt întotdeauna suficiente pentru a se ajunge la respectarea deplină
a legislaţiei comunitare. Nu toate statele membre prevăd sancţiuni penale pentru încălcările cele
mai grave ale legislaţiei comunitare pentru protecţia mediului. Pentru a remedia această situaţie,
în Directiva 2008/99/CE (adoptată la 19 noiembrie 2008) statelor membre li se solicită să
declare anumite activităţi poluante ca fiind pasibile de sancţiuni în temeiul dreptului penal, şi nu
în temeiul dreptului administrativ, al cărui caracter punitiv este mai redus. La articolul 3 li se
solicită statelor membre să ia măsurile necesare pentru a considera actele enumerate pe o listă
de încălcări ale legislaţiei UE în domeniul protecţiei mediului drept infracţiuni penale în temeiul
dreptului intern. Printre acestea se numără: poluarea aerului, solului şi apei, deşeurile şi
comerţul cu specimene din speciile de faună sau floră sălbatică protejate. Sancţiunile trebuie
introduse nu numai pentru a pedepsi actele ilicite comise de persoane private, ci şi pentru a
pedepsi aceleaşi infracţiuni împotriva mediului comise de persoane juridice. În situaţia din
urmă, însă, statele membre pot alege dacă să aplice sancţiuni penale sau administrative. Statele
membre au asigurat intrarea în vigoare a legilor, regulamentelor şi a dispoziţiilor administrative
necesare pentru a se conforma acestei directive până la 26 decembrie 2010.
Politica de coeziune economică şi socială în UE (PCES)
. Definirea politicii de coeziune economică şi socială
Coeziunea nu are o definiţiei clară. Ea este cel mai bine îmţeleasă ca nivelul la care
diferenţele de bunăstare socială şi economică între diferite regiuni sau grupu din cadrul
Comunităţii Europene sunt acceptabile din punct de vedere politic şi social. Coeziunea
economică şi socială este expresia solidarităţii dintre statele membre şi regiunile acestora şi are
ca obiectiv realizarea unei dezvoltări socio-economice armonioase la nivelul întregii UE.
O dată la trei ani, Comisia Europeană prezintă un raport privind progresele înregistrate în
ceea ce priveşte realizarea coeziunii economice şi sociale la nivelul UE şi rolul politicilor UE în
acest sens. Pentru perioada de programare 2007-2013, politica regională reprezintă cel de-al
doilea post bugetar ca mărime, fiindu-i alocată suma de 348 de miliarde de euro (la nivelul
preţurilor din 2006). Pe parcursul acestei perioade, politica regională a continuat să sprijine
regiunile care nu au încheiat procesul de convergenţă economică şi socială în termeni reali.
Politica regională a UE este o politică de investiţii. Finanţarea provine din fondurile
structurale şi din Fondul de coeziune, care se axează pe susţinerea creării locurilor de muncă,
competitivitate, creştere economică, îmbunătăţirea calităţii vieţii şi dezvoltarea durabilă. Aceste
investiţii contribuie la punerea în aplicare a strategiei de la Lisabona „Europa 2020”.
Politica regională exprimă, de asemenea, solidaritatea UE faţă de ţările şi regiunile mai
puţin dezvoltate, concentrând fondurile în domeniile şi în sectoarele în care acestea pot avea un
rol important.
Disparităţile regionale numite şi patologii regionale pot fi clasificate în două categorii,
legat de cauzele ce le-au determinat: - ereditar-tradiţionale, corespunzătoare ariilor regionale
înapoiate care nu au constituit obiectul unei intervenţii de politică de dezvoltare regională, care
sunt cel mai greu de atenuat, în special din cauza rezistentei la schimbare;
- dobândite, corespunzătoare ariilor regionale înapoiate care sub efectul evoluţiei
economice au devenit fie zone de recesiune, fie zone de creştere economica excesivă, acestea
fiind mai dispuse la oferta de alternativă economică în vederea atenuării recesiunii sau supra-
dezvoltării.
Din punctul de vedere al acoperirii spaţiale disparităţile se clasifică astfel:
- disparităţi intraregionale, ce acoperă un teritoriu inclus în suprafaţa unei regiuni de
dezvoltare;
- disparităţi interregionale, ce acoperă un teritoriu ce se întinde pe suprafaţa mai multor
regiuni de dezvoltare ale unui stat. - disparităţi europene, diferenţele majore dintre regiunile
Europei care nu constau nici în limba folosită, nici în istorie şi tradiţii, ci în gradul de dezvoltare
al acestora, în standardul de viaţă al locuitorii lor. Disparităţile de dezvoltare fac diferenţa, iar
intervenţiile politicii de dezvoltare regională încearcă să atenueze tocmai aceste deosebiri.
Deşi este evident că de la pre-aderare la integrare, pentru economiile avansate paşii
constau în armonizare orizontală, în cazul restului ţărilor Central şi Est Europene (ŢCEE -
Central and East European Countries), în care disparitatea de dezvoltare este de nivel statal,
armonizarea are aspecte verticale, aspect important al problematicii extinderii, în ansamblu, şi
o provocare cheie pentru dezvoltarea regională, caz în care armonizarea înseamnă sau adaptarea
modelelor europene, sau o aşteptare legată de ritmul de dezvoltare al fostelor ŢCEE.

Fig. 6.68. Nivelul de dezvoltare a regiunilor în UE

Politica regională vizează reducerea disparităţilor economice, sociale şi teritoriale
semnificative care există încă între regiunile Europei. Neabordarea acestor disparităţi ar putea
afecta unele dintre bazele UE, inclusiv piaţa sa unică extinsă şi moneda acesteia, euro.
6.9.2. Fundamente teoretice şi evoluţia PCES în UE
Politica regională a UE este o politică de investiţii, care îşi propune să susţină
competitivitatea şi creşterea economică, îmbunătăţirea calităţi vieţii, crearea de locuri de muncă
şi dezvoltare durabulă. Investiţiile contribuie la îndeplinirea obiectivelor Strategiei Europa
2020. Al treilea raport asupra coeziunii economice şi sociale conclude asupra faptului că
Uniunea cu 28 de membri şi în viitor mai mulţi, prezintă provocări fără precedent în ceea ce
priveşte competitivitatea şi coeziunea internă. Lărgirea a determinat o adâncire a diferenţelor de
dezvoltare economică, o împărţire geografică în problema disparităţilor spre est şi o situaţie mai
dificilă în ceea ce priveşte situaţia ocupării forţei de muncă:
- diferenţa în PIB între 10% din populaţie care trăieşte în regiunile cele mai prospere şi
acelaşi procent trăind în regiunile cel mai puţin dezvoltate este mai mare decât dublul situaţiei
din UE-15;
- în UE-25, 123 de milioane de persoane, reprezentând 27% din totalul populaţiei, trăieşte
în regiuni cu un PIB sub 75% din media UE, în timp ce în UE-15 numărul acestora este 72 de
milioane, reprezentând 19%;
- 4 milioane de noi locuri de muncă trebuie create pentru ca nivelul mediu al şomajului în
cele 10 state membre, aderate în 2004, să atingă media europeană.
Reforma politicii de coeziune trebuie să ofere oportunitatea pentru a atinge o mai bună
eficienţă, transparenţă şi impact politic. Sub acest aspect, politica de coeziune în toate
dimensiunile sale trebuie să fie privită ca o parte integrantă a strategiei Lisabona, chiar dacă
Comisia a exprimat în noua sa propunere financiară, necesitatea completării şi îmbunătăţirii
acesteia. Cu alte cuvinte, politica de coeziune trebuie să încorporeze obiectivele de la Lisabona
şi Gothenburg şi să devină un vehicul pentru realizarea acestora prin intermediul programelor de
dezvoltare naţionale şi regionale.
Comisia a propus ca acţiunile susţinute prin politica de coeziune ar trebui să se axeze pe
investiţii într-un număr limitat de priorităţi comunitare, reflectând agenda Lisabona şi
Gothenburg.

Fig. 6.69. Alocările din fonduri europene către statele noi aderente din Europa Centrală şi de Est
(2007-2013)
Propunerile privind o nouă abordare a politicii de coeziune la nivelul UE pentru 2014-
2020 au fost prezentate de Comisia Europeană la 6 octombrie 2011. Acestea urmăresc
modernizarea funcţionării fondurilor politicii de coeziune şi corelează canalizarea resurselor
regionale cu crearea de locuri de muncă şi creşterea inteligentă, durabilă şi favorabilă
incluziunii – obiectivele „Strategiei Europa 2020”.
Bugetul propus pentru programele 2014-2020 este de 336 de miliarde de euro (în
comparaţie cu 350 de miliarde de euro pentru perioada 2007-2013). Investiţiile în regiunile mai
puţin dezvoltate vor constitui aproximativ jumătate din această sumă – peste 160 de miliarde de
euro.
Cel puţin 84 de miliarde de euro vor fi disponibili din Fondul Social European (FSE)
pentru stimularea oportunităţilor de angajare, promovarea învăţării pe tot parcursul vieţii şi a
incluziunii sociale.
În plus, va fi creată o nouă facilitate „Conectarea Europei” (CEF) în vederea accelerării
dezvoltării infrastructurii prioritare în domeniul transporturilor, energiei şi tehnologiilor
informaţiei. Bugetul propus pentru CEF se ridică la 40 de miliarde de euro, cu o rezervă
suplimentară de 10 miliarde de euro în cadrul Fondului de coeziune.
Pentru perioada 2014-2020, finanţarea UE va contribui la:
● stimularea întreprinderilor mici şi mijlocii,
● sprijinirea cercetării şi a inovării,
● efectuarea de investiţii într-un mediu înconjurător mai curat,
● îmbunătăţirea accesului la tehnologiile digitale,
● dezvoltarea produselor şi metodelor de producţie noi,
● susţinerea eficienţei energetice şi combaterea schimbărilor climatice,
● stimularea educaţiei şi a competenţelor,
● îmbunătăţirea legăturilor de transport spre regiunile îndepărtate.
La început, politica de coeziune economică şi socială avea un caracter explicit
redistributiv. În 1975 a fost înfiinţat un Fond European de Dezvoltare Regională (FEDR) care să
contribuie la proiectele de dezvoltare lansate de guvernele naţionale. Este pentru prima dată
când a apărut conceptul de redistribuire între zonele bogate şi sarace ale Comunităţii. S-a înţeles
repede că acest concept minimalist avea deficienţe serioase. Numeroase proiecte erau
cofinanţate de FEDR în baza unui sistem de cote naţionale fără priorităţi explicite de dezvoltare
pe termen lung şi fără efect de multiplicare.
Necesitatea unei reforme radicale a sistemului de distribuţie s-a cristalizat după extinderea
sudică, prin includerea Greciei (1981), a Spaniei şi a Portugaliei (1986), toate având un PIB cu
mult sub media comunitară la acel moment.
Grecia a negociat cu Comisia introducerea unor instrumente economice specifice Sudului
pentru a contrabalansa presiunile economice şi concurenţiale datorate aderării Spaniei şi
Portugaliei, ambele cu o orientare economică similară a sectoarelor primare şi secundare ale
economiei lor.
Introducerea Programelor Integrate Mediteraneene (PIM) pentru perioada 1986-1992 a oferit
Comisiei prima oportunitate de a experimenta abordări inovatoare privind atât conţinutul
politicilor, cât şi metodele şi cerinţele ataşate punerii lor în aplicare.
În 1986 Actul Unic European creează bazele unei politici reale de coeziune menite să
compenseze constrângerile pieţei unice pe care le resimt ţările meridionale şi alte regiuni mai
puţin favorizate.
Adoptarea Programului Pieţei Unice Europene în 1986 şi semnarea Actului Unic
European în 1986 au reprezentat o nouă eră pentru politica de coeziune economică şi socială din
CE. Eliminarea barierelor în calea comerţului şi libera circulaţie a persoanelor, capitalului şi
serviciilor au fost însoţite de preocupări privind capacitatea regiunilor defavorizate de a face
faţă presiunilor concurenţiale ale pieţei.
Consiliul European de la Bruxelles din februarie 1988 revizuieşte modul de funcţionare a
fondurilor de solidaritate (cunoscute acum sub denumirea de Fonduri Structurale) şi le alocă 68
miliarde de ECU (la preţurile din 1997).
Tratatul de la Maastricht, care a intrat în vigoare în 1993, desemnează coeziunea ca fiind,
împreună cu uniunea economică şi monetară şi piaţa unică, unul dintre principalele
obiective ale Uniunii. De asemenea prevede crearea Fondului de Coeziune, pentru sprijinirea
proiectelor în domeniul mediului şi transporturilor în statele membre cel mai puţin prospere.
Consiliul European de la Edinburgh (decembrie 1993) hotărăşte alocarea a aproximativ
177 miliarde de ECU (la preţurile din 1999), adică o treime din bugetul comunitar, pentru
politica de coeziune. Pe lângă Fondurile Structurale se creează un nou Instrument Financiar de
Orientare pentru Pescuit (IFOP).
Tratatul de la Amsterdam (1997) confirmă importanţa coeziunii şi de asemenea include un
Titlu privind Ocuparea Forţei de Muncă care subliniază necesitatea colaborării în vederea
reducerii şomajului.
Consiliul European de la Berlin (martie 1999) iniţiază reforma Fondurilor Structurale şi
ajustează funcţionarea Fondului de Coeziune. Aceste Fonduri vor primi peste 30 de miliarde de
euro pe an în perioada 2000-2006, adică 213 miliarde de euro în decurs de şapte ani.
Instrumentul pentru Politici Structurale de Preaderare (ISPA) şi Programul Special de Aderare
pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (SAPARD) completează programul PHARE în vederea
promovării dezvoltării economice şi sociale a ţărilor candidate din Europa Centrală şi de Est.
Redorma din anul 1999 este a patra reformă a Fondurilor stzructurale după cele din 1984,
1988 şi din 1993. Merită evidenţiat modul în care aceste reforme au fost realizate punctual după
aderarea la Uniune a noilor state sau ca urmare a unei revizuiri a Tratatelor.
Cadrul de finanţare (Financial Framework) reprezintă un plan multianula de cheltuieli care
transpune în termeni financiari priorităţile politicii UE. Acesta stabileşte limitele de cheltuieli
ale UE pe o perioadă fixă de timp (de regulă 5-7 ani), impunând astfel o disciplină bugetară
strictă.
 Cadrul de finanţare grupează activităţile UE în categorii mari de cheltuieli, numite
„capitole” şi stabileşte sumele maxime anuale pentru fiecare capitol. Bugetul anual al UE
trebuie să respecte aceste valori maxime sau praguri.
Cadrul de finanţare nu este un buget pe termen lung, ci un plan orientativ de cheltuieli,
care stabileşte praguri asupra cheltuielilor anuale posibile. Acestanu este aşa de detaliat ca
bugetul anual, care are aproximativ 1150 articole separate.
Politica de Coeziune economică şi socială a UE trebuie văzută ca parte integrantă a
Strategiei de la Lisabona (2000), care îşi propunea să transforme Europa până în anul 2010,
„în cea mai dinamică şi mai competitivă economie bazată pe cunoaştere”. Strategia de la
Lisabona a fost completată în anul 2001, în cadrul Consiliului European de la Gotheburg cu noi
obiective, printre care cel mai important este asigurarea dezvoltării durabile.
De asemenea, la 2 februarie 2005, Comisia Europeană a prezentat Liniile Strategice
Integrate pentru Creştere şi Ocupare, în care se afirmă că UE trebuie să creeze o economie
bazată pe creştere durabilă şi pe ocupare. În conformitate cu Liniile Strategice Integrate pentru
Creştere şi Ocupare, se stabileau 3 priorităţi pentru UE pentru perioada 2007-2013, priorităţi
cuprinse în Orientările Strategice Comunitare 2007-2013: Europa – un loc mai atractiv pentru
investiţii şi muncă; îmbunătăţirea cunoaşterii şi inovării pentru creştere; locuri de muncă mai
multe şi mai bune.
Cu alte cuvinte, politica de coeziune trebuie să încorporeze obiectivele de la Lisabona şi
Gotheburg, să răspundă strategiei de creştere şi ocupare şi să devină un vector-cheie pentru
realizarea lor prin intermediul programelor naţionale şi regionale de dezvoltare.
Având în vedere noul context european, marcat de extinderea UE şi de provocările de la
nivel global, începând cu anul 2007, a avut loc o nouă reformă a politicii de coeziune. Reforma
urmăreşte să implementeze un nou cadru de programare a politicii de coeziune, să simplifice
procedurile şi să descentralizeze procesul de programare, implementare şi de luare a deciziei.
Astfel:
A) s-a adoptat un Nou Cadru Legal al Politicii de Coeziune 2007-2013;
B) s-au stabilit noi obiective de intervenţie pentru principalele instrumente financiare
prin care se realizează politica de coeziune.
În cadrul bugetului 2014-2020, politica de coeziune va investi 325 de miliarde euro în
statele membre, în oraşele şi în regiunile Europei, pentru atingerea unor obiective comune la
nivelul UE legate de creşterea economică şi de locurile de muncă, precum și pentru combaterea
schimbărilor climatice, a dependenţei energetice şi a excluziunii sociale. Luând în considerare
contribuţia națională a statelor membre şi efectul de pârghie al instrumentelor financiare,
impactul global estimat va ajunge probabil la peste 500 de miliarde euro. Reforma politicii de
coeziune va asigura un efect maxim acestor investiţii, care vor fi adaptate la nevoile individuale
ale regiunilor şi oraşelor. Elementele principale ale reformei sunt:
Energetica şi mediul înconjurător
UE dispune de mari rezerve de cărbune, petrol şi gaze naturale. În UE sunt şase mari
producători de petrol, în special din zăcămintele de petrol din Marea Nordului. Cel mai mare
producător la moment este Regatul Unit, însă mari producători de petrol sunt şi Danemarca,
Germania, Italia, România şi Olanda. Dacă ar fi să analizăm ca un tot întreg, ceea ce nu este
acceptat în practica mondială, UE este al 13-lea producător mondial de petrol, cu 2 383 mii de
barili pe zi. Însă este cel de-al doilea consumator de petrol din lume, cu circa 13 680 mii de
barili pe zi.
Volumul rezervelor de gaze naturale studiate constituie 2 242 miliarde m3, iar extracţia anuală
–
181,6 miliarde m3 anual. Totodată, consumul este de 489,4 miliarde m3, ceea ce face UE să fie
al doilea mare consumator de combustibil albastru.
În cadrul Iniţiativei energia stabilă pentru toţi (Sustainable Energy For All Initiative) UE
acordă suport tuturor statelor în curs de dezvoltare, facilitând accesul la energie pentru 500 de
milioane de locuitori către anul 2030. În prezent UE participă în peste 130 de proiecte în statele
Africane, bazinului Caraibe şi regiunii pacifice, în rezultatul cărora au primit acces la servicii
energetice contemporane de la 12 la 13 milioane de oameni în întreaga lume.
Ponderea surselor de energie cu zero emanări de bioxid de carbon au ajuns în ultimii ani la
56%. Sursele regenerabile aşa ca: energia geotermală, centralele atomoelectrice, centralele
solare şi mareemotrice produc energie electrică neemanând bioxid de carbon. Actualmente
Franţa, Islanda, Norvegia, Suedia şi Elveţia produc peste 90% din energia electrică din surse
fără hidrocarburi, iar din 2012 încă 8 ţări ale UE produc până la 50% din energia electrică pe
baza de resurse regenerabile. SUA produce 32% din energia electrică din surse regenerabile.
UE îi revine o pondere de doar 11% din cantitatea de gaze cu efect de seră ce se emană în
lume, în prezent continuând eforturile de diminuare a acestora, astfel în viitor această pondere
se va micşora continuu (către anul 2050 această cantitate urmează să se reducă cu 80-95%).
Graţie politicii UE şi acţiunilor întreprinse în ultimul deceniu (în special noua politică
energetică a UE publicată pe 10 ianuarie 2007) UE cu toţi cei 28 de membri şi-au îndeplinit şi
chiar supraîmplinit angajamentele sale privind reducerea emisiilor cantităţilor de gaze cu efect
de seră în cadrul primei perioade a angajamentelor prvăzute de Protocolul de la Kyoto, fiind un
mare susţinător al acestei iniţiative.
UE este cel mai mare donator din lume privind ajutorul acordat statelor în curs de
dezvoltare pentru lupta cu schimbările climatice. UE a propus statelor în curs de dezvoltare un
ajutor în mărime de peste 7,3 miliarde euro în perioada anilor 2010-2012. Aceasta depăşeşte cu
mult angajamentele asumate.
Cantitatea de energie consumată de un locuitor în UE în anul 2011 (3 375 kg echivalente
petrol) a fost mai mic decât nivelul de consum al energiei în Canada (7 426 kg echivalente
petrol), în SUA (7 069 kg echivalente petrol), Arabia Saudită (6 211 kg echivalente petrol) şi
Australia (5 366 kg echivalente petrol).
Nivelul consumului de energie la un locuitor în UE este cel mai scăzut dintre statele înalt
dezvoltate din „Grupa celor 20”.
Cantitatea de bioxid de carbon emanată de europeni (7,5 tone la un locuitor) constituie mai
puţin de jumătate din cantitatea emanată de locuitorii din SUA (17,3 tone la un locuitor),
Australia (19 tone la un locuitor) şi Canada (16,2 tone la un locuitor). Volumul emanărilor la un
locuitor în China este în continuă creştere şi a ajuns la 7,2 tone la un locuitor.