All 2

IMAPA IV
Analiza economică şi financiară în alimentaţie publică şi agroturism
CURS 1
Analiza economică şi financiară în alimentaţie publică şi agroturism:
obiect de studiu, concepte
I. CONCEPTE ECONOMICE INTRODUCTIVE
Termenul de economie se compune din grecescul ”oikia- casa” si ”nomos-arta de a

administra”. Fiind arta de a administra casa, economia este o știință socială, respectiv este
știința familiei. Practic prin economie se înțelege știința care cerceteaza căile de imbogățire.
Știința economică studiază ideile, principiile, teoriile, fenomenele și mecanismele prin

care omul își satisface nevoile nelimitate cu resursele limitate.
Sistemul economic cuprinde:

1. Actorii economici și interesele acestora
2. Persoanele economice și interesele acestora
3. Circuitul economic și tehnologiile de producție
Actorii economici îndeplinesc diverse funcții în economie cu scopul de a-și satisfice

un interes specific. Actorii economici sunt:
Actor economic Funcție în economie Interes

Gospodăriile Consumul Satisfacerea nevoilor
Întreprinderile Producția Obținerea profitului
Statul Regizează activitatea celorlalți Asigură bunăstarea
actori indivizilor
Băncile/ instituțiile Finanțarea activităților actorilor Obținerea profitului
financiare (dobândă, comisioane)
Societățile sau Reprezintă interesele unor Echitate, siguranță și
asociațiile profesionale anumite grupuri, categorii protecția intereselor unor
profesionale, sociale (sindicate, grupuri
patronate, ONG-uri)
Societățile de asigurări Protejează actorii împotriva Obținerea profitului (primă
riscurilor de asigurare)
Străinătatea/ mediul Valorifică oportunități / pericole Schimburi
extern
Persoanele economice participă la procesul de producție, cedându-i acesteia factorii

pe care-i dețin în schimbul unei plăți sau remunerații.
Persoanele economice sunt următoarele:

a. Latifundiarul (proprietarul de locație - teren, clădiri, platforme) - acesta
cedează producției locația și primește un preț numit rentă (pentru pământ-
arendă; pentru construcții/ echipamente- chirie);
b. Capitalistul (proprietarul banilor) - cedează producției capitalul bănesc și
primește în schimb un preț numit dobândă;
IMAPA IV
c. Salariatul (proprietarul muncii executive) cedează producției efortul fizic și

intelectual și primește în schimb un preț numit salariu;
d. Administratorul (proprietarul muncii de conducere și organizare) -
organizează producția și cedează efortul intelectual, încasând în schimb un preț
de performanță numit comision;
e. Antreprenorul (proprietarul riscului) - își asumă un risc și primește în schimb
un preț numit profit/ pierdere.
Bogăția nou creată de către persoanele economice poartă denumirea de venituri

fundamentale din economie, fiind reprezentate de:
1. Rentă;
2. Salariu;
3. Dobândă;
4. Profit.
Circuitul economic și tehnologiile de producție
Circuitul economic cuprinde:
a. Activități economice –cuprinde eforturile omului în lupta cu ”raritatea”; lupta de a

obține produse care să le satisfacă nevoile.
b. Subiecții economici –sunt actorii economici;
c. Tranzacțiile economice –exprimă fluxurile reale sau monetare care schimbă o realitate;
(ex: un flux de încasări îmbogățesc o entitate economică, iar unul de plată o
diminuează). Acestea au scopul de a modifica nevoile și resursele economice.
d. Obiectul tranzacțiilor –cuprinde : bunuri economice , servicii , lucrări , monedă, factori
de producție.
Tehnologiile de producție cuprind totalitatea activităților umane de transformare a

factorilor de producție în bunuri economice. Reprezintă mecanica unei economii, respectiv
forța motrică ce determină creșterea și dezvoltarea.
Indicatori microeconomici de bază: cheltuieli; cost; preț; venituri; profit.
II. ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ. OBIECT DE STUDIU, FUNCȚII
A analiza înseamnă a descompune un întreg în elemente componente, cu scopul de a

identifica factorii și cauzele de influență.
Etimologie: Fr. analyser: A cerceta un întreg, un fenomen etc., examinând fiecare
element în parte.
Analiza economico - financiară are ca obiect de studiu cercetarea mecanismelor care

stau la baza formării fenomenelor economice, prin:
descompunerea acestora;
identificarea relațiilor cauză-efect;
formularea de strategii de urmat.
IMAPA IV
Analiza economico-financiara presupune identificarea stării trecute, prezente şi viitoare

la nivel de întreprindere (analiza microeconomică), de sector economic (analiză
mezoeconomică) sau de economie generala (analiză macroeconomică).
La nivel microeconomic, analiza economico-financiară presupune cercetarea unei

întreprinderi din punctul de vedere al producției și factorilor care o determină (analiză
economică) și a fluxurilor monetare și trezoreriei întreprinderii (analiză financiară).
Întreprindere: actor economic cu funcția principală „producția” și scopul „liniștea

antreprenorului”.
Analiza cerceteaza trecutul, prezentul si viitorul intreprinderii prin descompunerea

fenomenelor economice cu scopul de a stabili o cale de urmat... folosind metode adecvate şi
indicatori specifici în vederea individualizării şi dimensionării factorilor şi cauzelor cu acţiune
pozitivă sau negativă, care au determinat o anumită condiţie economico-financiară,
Analiza este o judecata de valoare privind starea, dinamica si perspectiva unei
firme.
Scopul analizei economico-financiare: armonizarea intereselor din cadrul
întreprinderii (a acționarilor, salariaților, administratorilor etc.) și din exteriorul acesteia
(creditori, stat, societatea civilă, furnizori, clienți etc.).
Fiecare stakeholder și întreprinderea ca un întreg își propune atingerea unor obiective

în raport cu starea generala a întreprinderii, care poate fi evaluate printr-o analiză economic –
financiară temeinică.
Interesele întreprinderii sunt ale stakeholderilor:
proprietarii-acţionari – pentru dividende;
salariaţii – pentru salarii, protecţie socială şi calificare;
sindicatele – pentru probleme sociale, respectarea drepturilor salariaților;
managerii-salariaţi – pentru salarii şi carieră profesională;
clienţii – pentru produse/servicii de calitate;
furnizorii – pentru creşterea firmei şi vânzări mai mari;
statul – pentru impozite şi taxe;
autorităţile locale – pentru locuri de muncă, sponsorizări;
băncile – pentru oferta de credite;
organizațiile de cercetare, universitățile - pentru valorificarea cercetării, a brevetelor,
furnizarea specialiștilor;
societatea civilă, ONG-urile - respectarea cerințelor de mediu, de sănătate a populației,
respectarea drepturilor omului.
Funcțiile analizei economico-financiare definesc în mod global şi interdependent

mecanismele de desfăşurare a procesului de cunoaştere complexă a situaţiei economico-
financiare înregistrate de o entitate economică.
Principalele funcții ale analizei:
- Funcţia de diagnoză şi reglare: analiza are un rol important în întregul proces de

comandă şi corecţie a modului de funcţionare a proceselor economice în care este implicată
firma;
IMAPA IV
- Funcţia de gestiune eficientă a patrimoniului şi capitalurilor: prin analiză se

evaluează resursele disponibile și viitoare și se găsesc soluții pentru utilizarea lor într-un mod
cât mai eficient, econom și eficace.
- Funcția de conectare a firmei cu mediul exterior: orice agent economic întreţine o

strânsă interdependenţă cu statul prin fiscalitate, cu sistemul bancar prin funcţionarea unor
conturi de disponibilităţi băneşti la bănci, sau prin solicitarea unor credite băneşti, cu bursele
de valori, precum şi cu partenerii economici de piaţă, furnizori, concurenți sau clienți.
- Funcția de informare: Această funcţie se concretizează în transmiterea către

conducerea agentului economic a unor rapoarte de analiză cu conţinut informativ economico-
financiar, specifice ca structură şi profunzime de detaliere, în funcţie de nivelul ierarhic către
care sunt destinate. De asemenea, informațiile pot fi transmise și în exterior, printr-un proces
de transparentizare și asumare a activității economice derulate.
De ce avem nevoie pentru a analiza o întreprindere?

Răspuns: avem nevoie de informație și metodă de cercetare
A. Informația reprezintă un șir de date care creează un model despre o realitate trecută,
prezentă și viitoare a unui fenomen economic.
Datele reprezintă un simbol , un semn , acel orice care schimba un peisaj ( cifre, litere,
puncte, figuri, culori), care nu au utilitate umană. Ele reprezintă materia primă din care rezultă
informația.
Informația se formează din abilitatea de a utiliza datele și constituie sursa
cunoștințelor.
Abilitatea de a utiliza informația formează cunoașterea. Cunoașterea are aplicabilitate
practică, în sensul că rezolvă probleme, situatii, ipoteze, paradigme.
În analiza economico-financiară se utilizează informații generale, economice și

financiare.
Informația generală se exprimă prin date calitative ce descriu un fenomen, o entitate,
un proces etc..
Informația economică se exprimă prin cifre și indică un fenomen cantitativ,
nemonetar, cum ar fi: producția de bunuri; consumul de muncă; număr de salariați; consumul
de capital.
Informația financiară se exprimă prin cifre și rezultă dintr-un flux monetar de intrări
- ieșiri, cum ar fi: profitul = preț - cost; disponibilul de numerar = încasări - plăți.
Surse de informații: La nivel microeconomic (de întreprindere): situațiile financiare

elaborate de compartimentul de contabilitate (cont de profit și pierdere, bilanțul contabil, date
informative etc.), chestionare, sondaje, cercetări directe realizate de departamentul de
marketing etc.
B. Metode de cercetare: metoda reprezintă modul de cercetare a unui proces sau

fenomen.
1. Metodele cantitative (utilizează date cantitative, cifrice și au caracter obiectiv):

1. Metoda indicatorilor economici: informație exprimată prin cifre - indicatorii sunt de
urmatoarele tipuri: i) absoluți (producția, prețul unitar, costul etc.); ii) relativi - se
IMAPA IV
exprimă procentual, ca rate de tendință și structuri (rata profitului, rata venitului din
exploatare, rata îndatorării etc.);
2. Metoda balanțieră - se bazează pe compararea intrărilor de resurse sau monedă cu
ieșirile de resurse sau monedă (de exemplu, din încasările zilnice și scad plățile zilnice
și obținem un disponibil de numerar al zilei respective);
3. Metoda scorurilor - se evaluează un fenomen sau un produs atribuind note pe o scară
de la 1-5 sau de la 1-10 (de exemplu, se calculeaza scorul riscului de faliment al
întreprinderii prin atribuirea de note indicatorilor grad de îndatorare, indicele de
evoluție a datoriilor, a cifrei de afaceri - scorul mediu ponderat obținut se compară cu
valorile standard).
4. Metoda analizei marginale: se analizează relația efect economic obținut la o unitate
de efort economic (creșterea capacității de cazare cu 1% determină o creștere a
veniturilor cu 1,2%).
5. Metoda anchetei sociologice - are la bază chestionarul statistic distribuit unui eșantion.
2. Metode calitative
1. Metoda comparației - se compară indicatorii economici/ financiari după locul de
formare, după timpul de formare sau după un standard (întreprinderea A este mai
performantă decât întreprinderea B; gradul de ocupare turistică din complex este mai
mare în 2021, comparativ cu 2020; cheltuiala medie cu personalul la firma X este mare
cu 20% față de media națională pentru restaurante).
2. Benchmarking-ul - presupune analiza metodelor de management, a practicilor de lucru
ale concurenților pentru fundamentarea deciziilor viitoare ale întreprinderii (întrucât
firma A și firma B au realizat investiții cu finanțare europeană și și-au crescut profitul,
întreprinderea C ia decizia de a depune spre finanțare un proiect de modernizare a
hotelului deținut).
3. Metoda descompunerii rezultatelor - are scopul de a identifica cauzele unui fenomen
prin împărțirea acestuia la infinit (profitul este diferenta dintre venit și cheltuieli; venitul
este produsul dintre producție și preț; producția este rezultatul consumului de factori;
consumul de factori, evaluat la costul de achiziție determină cheltuieli etc.).
4. Metoda generalizării rezultatelor - presupune extrapolarea rezultatelor analizei unei
entități la nivelul unor entități similar sau analiza unei părți componente pentru a
cunoaște întregul (de exemplu, analizăm productivitatea muncii unei firme din
domeniul hotelier și generalizăm rezultatele pentru alte firme similare).
Dar când voi avea nevoie de analiză economico – financiară? Atunci când:
 Dețin o firmă (antreprenor);
 Conduc o firmă (administrator);
 Dețin mulți bani și vreau să-i investesc;
 Sunt economist într-o mică întreprindere/ corporație;
 Sunt analist financiar la o bancă/ IFN;
 Sunt consultant pe proiecte europene;
 Sunt manager de proiect;
 Sunt expert în verficarea proiectelor europene la Agenția de Dezvoltare Regionala
– ADR.
IMAPA IV
CURSUL 2
ANALIZA MEDIULUI CONCURENȚIAL
Analiza întreprinderii se realizează din punct de vedere:

1. extern - analiza mediului concurențial;
2. intern – analiza mecanismelor din interiorul întreprinderii.
Analiza economică și financiară a întreprinderilor din alimentație publică și

agroturism presupune parcurgerea următorilor pași:
Pasul 1: Se delimitează aria de analiză (domeniul alimentației publice și turismului)
(restaurante, baruri, cafenele, cluburi, hoteluri, pensiuni, vile etc.);
Pasul 2: Se analizează poziționarea întreprinderii în mediul de afaceri (mediul
concurențial);
Pasul 3: Se analizează potențialul intern al întreprinderii, respectiv resursele acesteia
(umane, materiale și financiare);
Pasul 4: Se analizează performanța și sănătatea întreprinderii.
ANALIZA MEDIULUI CONCURENTIAL
Mediul concurențial cuprinde relațiile întreprinderii cu furnizorii, cu clienții, cu

concurenții și cu statul. În relația cu furnizorii, întreprinderea efectuează plăți, respectiv face
cheltuieli, în relația cu clienții, întreprinderea încasează venituri, în relația cu concurenții,
întreprinderea își dispută clienții, furnizorii prin preț, calitate etc., iar în relația cu statul, plătește
impozite și primește subvenții.
Relaţiile cu furnizorii şi clienţii sunt relaţii de piaţă, se negociază şi se supun legilor
pieţei. În cadrul acestor relaţii se formează forţa de negociere a furnizorilor şi forţa de negociere
a clienţilor. Forţa de negociere crează imaginea întreprinderii şi influenţează direct
performanţa, profitabilitatea şi rentabilitatea întreprinderii.
Termenul de performanţă indică creşterea volumului de activitate. O firmă este
performantă dacă reuşeşte să-şi crească cifra de afaceri de la o perioadă la alta.
Profitabilitatea reprezintă plusul economic obţinut pe piaţa în vânzări.
Rentabilitatea reprezintă plusul economic obţinut în producţie.
Relaţiile firmei cu statul sunt relaţii în afara pieţei, nu se negociază iar întreprinderea
se supune.
În principal analiza mediului concurențial răspunde la 2 întrebări:

● Care este poziția întreprinderii pe o piață dată?
● Care sunt factorii cheie ai succesului în raport cu concurenții?
Pentru a răspunde la aceste întrebări analiza mediului concurențial presupune:

1. analiza cotelor de piață
2. analiza poziției concurențiale
3. analiza structurii concurențiale
4. analiza contextului concurențial
5. analiza avantajului competitiv
1. ANALIZA COTELOR DE PIAȚĂ

IMAPA IV
Cota de piață permite poziționarea întreprinderii pe o piață dată în funcție de cifra

de afaceri a întreprinderii și a cifrei de afaceri a pieței considerate.
De exemplu dacă apar noi firme cota de piaţă a firmei analizate scade fără ca vânzările
acesteia să scadă. Pe de altă parte falimentul unor întreprinderi determină creşterea cotei de
piaţă a firmei analizate constatând astfel ca importanţă economică a indicatorului este foarte
limitată şi nu ne spune aproape nimic despre firmă.
Pentru poziționarea unei întreprinderi pe o piață dată se evaluează următorii indicatori

de bază:
a) cota de piață absolută
b) cota de piață relativă
c) cota de piață specifică
d) indicele de fidelitate a consumatorilor
e) indicele de atracție al firmei
f)
a) Cota de piață absolută
Răspunde la întrebarea: Care este poziția întreprinderii pe piața totală a sectorului din
care face parte? Acest indicator reprezintă partea exprimată relativ (procentual) deținută de
firmă în piața totală. Se calculează după relația: Pi=(CA i/CA T)*100
b) Cota de piață relativă
Răspunde la întrebarea: Care este poziția unei întreprinderi în raport cu principalul
concurent? Indicatorul exprimă cât % deține o firmă X din total piață raportantă la principalul
concurent. Se calculează după relația: Pir=(CAi/CA L)*100
Dacă indicatorul are valoare peste 100%, societatea este lider pe piață.
Acest indicator crează o imagine despre performanţa firmei în sensul a avem aceeaşi
bază de comparatie.
In functie de specificul actiivtatii intreprinderii si de piata pe care actioneaza, liderul se

poate considera de la nivel national, regional, judetean, local etc.
De exemplificat
c) Cota de piață specifică

Răspunde la întrebarea: Care este partea de piață deținută de o întreprindere în raport
cu piața pe care aceasta este prezentă efectiv? (o deservește efectiv) Se calculează după relația:
Pis=(CAi/CA S)*100
Acest indicator este întotdeauna mai mare decât cota de piață absolută.
d. Indicele de fidelitate a consumatorilor

Indicele de fidelitate este reprezentat de numărul de consumatori care cumparau
produsele firmei X in perioada trecuta si continua sa le cumpere si in prezent (Cit1), din
numărul total de consumatori din trecut (Cit0). If = Cit1/ Cit0
e. Indicele de atracție a firmei

Indicele de atractie a firmei este dat de numărul de consumatori care cumparau
produsele firmelor concurente in perioada trecuta (Cxt0), iar in prezent le cumpara de la firma
analizată (Cxt1). Ia = Cxt1/ Cxt0
Cxt1= numărul de consumatori care cumpără produsele în prezent de la firma analizată
Cxt0= numărul de consumatori ai firmelor concurente din perioada precedentă
IMAPA IV
2. ANALIZA POZITIEI CONCURENTIALE

Presupune ierarhizarea întreprinderilor pe piată in functie de un numar de factori numiti
factori cheie ai succesului, diferențiați in functie de varsta întreprinderii astfel:
I. faza de demaraj – important competenta tehnica si tehnologica, gradul de nouatate
al produselor, serviciilro - ce stiu sa fac?;
II. faza de crestere – este importanta cota de piata relativă – cât dețin din piața
liderului?;
III. faza de maturitate - este important profitul, productivitatea si rentabilitatea,
inovativitatea;
IV. faza de declin – este important costul de productie.
Stabilirea pozitiei concurentiale a întreprinderii pe piata utilizeaza metoda grilelor de

evaluare care presupune efectuarea urmatorilor pasi:
1. Se stabilesc factorii cheie ai succesului;
2. Se dă un grad de importanta fiecarui factor cheie. Suma gradelor de importanta va fi 1;
3. Se noteaza fiecare factor cu note de la 1 la 10 sau 1 la 5 etc.;
4. Se calculeaza nota medie ponderata a întreprinderii prin insumarea notelor inregistrate
de fiecare factor;
5. Unitatea care obtine cea mai buna nota este liderul pietei.
În functie de nota medie ponderata pe care o societate o obtine, aceasta se afla in

urmatoarea pozitie concurentială la nivelul pieței relevante pentru întreprindere:
● dominanta – cand obtine cea mai mare nota ponderata si este lider de piata;
● puternică – nu este lider de piata, dar inregistreaza avantaj de pret si de cost – de
exemplificat;
● favorabilă – are flexibilitate in stabilirea pretului si independenta in determinarea
strategiilor;
● nefavorabila – se supune in totalitate pietei.
Cel care este intr-o pozitie dominanta da trendul pietei, are cele mai mari riscuri si investe
mult in tehnologie, in cercetare pentru a veni cu solutii noi. Pentru o companie cea mai buna
pozitiei este cea puternica, deoarece se foloseste de experienta si de piata deja create de liderul
pietei – cel cu pozitie dominanta.
3. Analiza structurii concurențiale
Structura concurențială a pieței reprezintă modul în care sunt distribuite firmele și

produsele pe o piață și felul în care acestea interacționează între ele. Această structură este
influențată de o serie de factori, printre care numărul și mărimea competitorilor, diferențierea
produselor, barierele de intrare și de ieșire, precum și practicile și strategiile de prețuri.
Prezentăm un tablou al rivalității conturat de cele mai importante concepte legate de
structura concurențială a pieței (Kotler, Keller și Chernev, 2021; Porter, 2008).
IMAPA IV
Tabelul 1: Conceptele cheie ale structurii concurențiale a pieței
Concept cheie Descriere
Există patru tipuri principale de structuri de piață, respectiv concurență

perfectă (număr mare de vânzători și cumpărători), monopol (un singur
Tipurile de
vânzător), oligopol (câțiva vânzători mari dominanți) și competiție
structuri de piață
monopolistă (număr mare de vânzători, cu produse diferențiate). Fiecare
are caracteristici și modele de comportament diferite.
Barierele de intrare se referă la dificultățile pe care o nouă firmă le poate

întâlni atunci când încearcă să intre pe o anumită piață. Barierele de
Barierele de ieșire se referă la obstacolele care împiedică o firmă să părăsească o
intrare și de ieșire piață. Barierile la intrare pot cuprinde costurile de producție, brevetele
și reglementările guvernamentale. Barierile la ieșire pot include
costurile de închidere a afacerii sau de retragere din piață.
Un alt aspect cheie al structurii este numărul și dimensiunea firmelor

Numărul și care concurează pe o anumită piață. În unele piețe, cele cu concurență
dimensiunea perfectă, poate exista un număr mare de firme mici, în timp ce în altele,
competitorilor precum cea de oligopol, pot exista câteva firme mari care controlează
majoritatea pieței.
Acest concept se referă la măsura în care produsele oferite de firmele

concurente sunt percepute ca fiind diferite de către consumatori. În
Diferențierea unele piețe, produsele pot fi foarte asemănătoare, precum piața
produselor materiilor prime din agricultură și industria petrolieră, în timp ce în
altele pot fi foarte diferite, cum ar fi în industria automotive și cea a
modei.
Acest concept se referă la măsura în care o piață este dominată de un

Concentrarea număr mic de firme. O piață este considerată concentrată dacă o
pieței proporție mare din totalul vânzărilor de pe acea piață este realizată de
un număr mic de firme de mari dimensiuni.
Structura concurentiala este data de numarul de întreprinderi existente pe piata si de gradul de

concentrare a piete. Practic se analizeaza cat la suta din piata totala este detinuta in medie de o
firma si cat la suta din piata este concentrata la un numar mic de întreprinderi.
Principalii indicatori:
a) Indicele partial de concentrare a pietei;
b) Indicele Hirschmann-Herfindahl.
a) Indicele partial de concentrare a pietei – raspunde la intrebarea cat la suta din piata
este detinuta de primele 4, 8 sau 12 întreprinderi de pe piata? Se calculeaza ca suma a
cotelor de piata absolute detinute de primele 4, 8 sau 12 întreprinderi. Ipc = ∑Pi (limite
50%) -
Cu cât indicele are o valoare mai apropiată de 100 cu atât piaţa este mai concentrată iar cu cât
valoarea indicelui tinde spre 0 atunci avem o piaţă dispersată. Pe pieţele concentrate unde
IMAPA IV
indicatorul are valoari mai mari de 50% nivelul de concurenţă este foarte ridicat iar pe pieţele
dispersate cu valori mai mici de 10% nivelul concurenţei e scăzut.
Acest indicator răspunde la întrebarea: cât la sută din piața relevantă este deținut de primele
4, 8 sau 12 firme, în funcție de valoarea vânzărilor? În primul rând trebuie să cunoaștem firmele
din topul pieței analizate și să le calculăm cotele de piață absolute. Apoi se calculează IPC, ca
sumă a cotelor de piață absolute ale primelor 4, 8 sau 12 firme. Dacă valoarea IPC4 pentru
primele 4 firme este sub 50%, se continuă calculul pentru IPC8, prin însumarea cotelor de piață
ale primelor 8 firme. În schimb, dacă valoarea indicelui IPC4 este mai mare de 50%, putem
aprecia că piața este concentrată și nu se continuă calculul pentru următorii indici.
Dacă valoarea acestui indice este tot sub 50%, se calculează ultima versiune IPC12, prin
însumarea cotelor de piață ale primelor 12 firme. În schimb, dacă valoarea indicelui IPC 8 este
mai mare de 50%, putem aprecia că piața este concentrată și nu se continuă calculul pentru
ultimul IPC12.
În final, în funcție de valoarea ultimului indice calculat, determinăm gradul de concentrare
a pieței, după următoarele bareme orientative:
 IPC < 50%: piață dispersată sau neconcentrată;
 IPC >= 50%: piață concentrată.
O piață concentrată, deținută de un număr redus de jucători de mari dimensiuni - maxim 12,
conform IPC - se caracterizează prin existența unor bariere de intrare pe piață, dar și de ieșire
de pe piață.
Barierele de intrare sunt factorii care fac dificilă sau imposibilă intrarea unei firme noi
într-o industrie sau piață. Acestea pot varia semnificativ de la un sector de activitate la altul și
sunt un element esențial pentru înțelegerea structurii pieței și dinamicii concurențiale.
 investiții de capital masive: în multe industrii, intrarea pe piață necesită o investiție
inițială de capital mare, care poate constitui o barieră semnificativă pentru intrare (Roubini
și Mihm, 2011). De exemplu, pentru a construi o fabrică de autoturisme sau o centrală
nucleară, pentru a deschide o bancă, o firmă trebuie să facă investiții de capital foarte mari;
 economii de scară: în majoritatea sectoarelor economice, costurile unitare scad pe
măsură ce producția crește. Aceasta înseamnă că firmele existente au un avantaj de cost
asupra noilor intrări, care ar trebui să înceapă cu o producție mică (Thompson et al., 2022);
 accesul la canalele de distribuție: în unele industrii, precum în domeniul transportului
naval sau feroviar în comerțul online, canalele de distribuție pot fi controlate de firmele
existente, dificil de replicat sau necesită investiții mari, creând astfel o barieră de intrare;
 efectele de rețea: în anumite domenii de activitate, precum în domeniul
telecomunicațiilor, valoarea unui produs sau serviciu crește o dată cu numărul utilizatorilor
săi. Acest lucru poate face dificilă intrarea pentru noile firme, dacă piața este deja dominată
de unul sau câțiva competitori cu un număr mare de utilizatori (Gilbert, R., 2006);
 bariere legislative și reglementative: guvernele sau alte organisme de reglementare pot
impune restricții asupra intrării în anumite industrii prin licențiere, reglementări privind
siguranța, standarde de mediu etc. (Bateman, Lovett și Brainard, 2003). De exemplu, se
întâlnesc astfel de bariere în industria farmaceutică, industria de telecomunicații și în
sectorul bancar;
IMAPA IV
 tehnologia și cunoștințele: în unele industrii, experiența, know-how-ul sau brevetele de

invenție pot constitui bariere semnificative la intrare;
 diferențierea produselor: dacă produsele sau serviciile unei firme sunt foarte diferite de
cele ale altor firme și sunt preferate de consumatori, aceasta poate constitui o barieră la
intrare. Acesta este adesea cazul în industriile în care există o fidelitate puternică a mărcii,
cum ar fi, de exemplu, industria de electronice și tehnologie unde Apple este un brand
puternic și recunoscut la nivel mondial.
Barierele de ieșire sunt factori care împiedică o firmă să iasă dintr-o piață, chiar dacă este
în pierdere sau nu mai este profitabil să funcționeze în acel sector. Acestea sunt legate, de
regulă, de costurile ridicate de renunțare, implicate de încetarea operațiunilor, obligațiile
contractuale, cerințele de reglementare și alte considerente, precum:
 active specializate: dacă o companie a făcut investiții semnificative în activele sale care
au grad mare de specializare, cum ar fi echipamente de fabricare a unui produs de nișă, poate
fi costisitor să le vândă sau să le desființeze și pot reprezenta o barieră majoră de ieșire
(Gitlow și Gitlow, 1987);
 obligațiile contractuale: firmele pot avea angajamente contractuale pe termen lung cu
furnizorii sau clienții lor, care pot fi dificil de încetat, fără repercusiuni financiare
semnificative;
 cerințele de reglementare: anumite industrii, precum industriile de producere și comerț
cu energie electrică și sectorul de asigurări, sunt reglementate în mod strict și există cerințe
legale pe care o firmă trebuie să le îndeplinească înainte de a înceta operațiunile;
 aspecte emoționale sau strategice: de exemplu, un manager sau antreprenor poate fi
reticent în a închide o afacere cu o istorie îndelungată sau poate fi preocupat de impactul
negativ pe care l-ar avea asupra imaginii sale în societate;
 investiții irecuperabile: acestea sunt costurile care nu pot fi recuperate o dată ce o
companie decide să iasă din piață, cum ar fi costurile de formare a personalului, investițiile
în cercetare și dezvoltare, sau investițiile în branding și publicitate pentru a brandul.
b) Indicele Herfindahl – Hirschman (IHH)

(𝑛)
Mod de calcul: IHH = ∑𝑖=1 𝑃𝑖 2
IHH se calculează prin suma pătratelor cotelor de piață absolute ale tuturor firmelor
din piața relevantă.
Indicele Herfindahl-Hirschman este un instrument statistic folosit pentru a măsura
gradul de concentrare a pieței și pentru a evalua natura concurenței în cadrul unei industrii.
Acest indice a fost introdus de către economiștii Orris C. Herfindahl și Albert O. Hirschman
și este frecvent utilizat în analizele de concentrare a pieței, în special în studiile de fuziune și
achiziție.
Valorile de referință folosite pentru evaluarea concentrării pieței prin utilizarea IHH
sunt următoarele:
 piață neconcentrată (IHH sub 1000): piețele cu un IHH sub 1000 sunt considerate a fi
neconcentrate sau dispersate, unde există un număr mare de competitori de mici dimensiuni.
Fuziunile în aceste piețe sunt analizate mai rar, deoarece sunt mai puțin susceptibile să
creeze probleme de concurență, iar barierele pe această piață sunt foarte reduse;
IMAPA IV
 piață moderat concentrată (IHH între 1000 și 2000): piețele cu un IHH între 1000 și
2000 sunt considerate a fi moderat concentrate. Fuziunile care cresc IHH cu mai mult de
100 de puncte în aceste piețe pot atrage o examinare mai detaliată, iar barierele de intrare și
de ieșire încep să fie percepute de jucători existenți sau cei noi;
 piață foarte concentrată (IHH peste 2000): piețele cu un IHH peste 2000 sunt
considerate a fi foarte concentrate, unde un număr redus de jucători domină piața și se impun
prin forțe de negociere mari, care deseori pot duce la prețuri mai mari pentru consumatori.
Fuziunile care cresc HHI cu mai mult de 200 de puncte în aceste piețe se presupune că vor
reduce semnificativ concurența și necesită o examinare amănunțită;
 piață de monopol (IHH egal cu 10.000): piețele cu un IHH de 10.000 sunt monopoliste,
iar un singur jucător deține 100% din piață. Piețele cu potențial ridicat de monopolizare,
cum ar fi cele din sectoarele strategice, precum asigurarea energiei și gazului, sunt atent
monitorizate și reglementate de guverne pentru a preveni abuzul de putere pe piață.
Structura pieței poate fi ușor comparată cu marea, în timp ce firmele pot fi văzute ca
nave navigând prin această mare. La fel ca într-o călătorie pe mare, valurile pieței și
navigarea prin aceasta pot fi liniștite și predictibile sau pot prezenta provocări considerabile.
Într-o piață perfect competitivă, similară unei mări calme, există multe firme mici
(nave) care concurează pentru aceeași piață. Nicio firmă nu are suficientă putere de piață
pentru a influența prețul sau oferta - fiecare navighează în propria direcție, fără a perturba
semnificativ cursul celorlalte.
Într-o piață monopolistică, similară unei mări dominate de un iceberg uriaș (firma
dominantă), există o singură firmă care controlează întreaga piață.
Celelalte nave mici pot naviga doar în jurul acestui iceberg, fiind limitate de prezența
sa dominantă.
Într-o piață oligopolistică, similară unei mări cu câteva insule mari (firmele
dominante), un număr mic de firme controlează majoritatea pieței. Navele mici pot naviga în
jurul acestor insule, însă cursul lor este adesea influențat de mișcările acestora.
Într-o piață monopolistic concurențială, similară unei mări cu recife de corali
(diferențierea produselor), există multe firme care concurează pe baza produselor lor unice.
Navele navighează prin aceste recife de corali, adaptându-se la condițiile variate și la peisajul
în continuă schimbare.
Indiferent de tipul pieței, fiecare firmă-navă trebuie să fie bine echipată pentru a
naviga cu succes - adică fiecare firmă trebuie să aibă o înțelegere solidă a structurii pieței, a
mărimii și gradului de influență a concurenților.
Înțelegerea de către firmă a structurii pieței - așa cum o navă trebuie să cunoască
marea în care navighează - este esențială pentru a naviga cu succes și a ajunge la destinație,
respectiv pentru a-și îndeplini viziunea.
Cunoașterea gradului de concentrare a pieței este esențială atât pentru o firmă nouă,
cât și pentru una matură, deoarece acest aspect are implicații semnificative asupra strategiilor
de afaceri pe care o firmă ar trebui să le adopte, cum ar fi, de exemplu:
 pentru o firmă nouă:
IMAPA IV
 identificarea gradului de concentrare a pieței permite unei firme noi să înțeleagă nivelul
de competitivitate al pieței în care intenționează să intre. O piață foarte concentrată (cu
câțiva actori dominanți) poate fi dificilă de pătruns pentru o firmă nouă, deoarece pot exista
bariere ridicate de intrare, cum ar fi costuri mari cu investițiile inițiale, loialitatea clienților
față de brandurile existente și acces limitat la canalele de distribuție;
 cunoașterea gradului de concentrare a pieței poate ajuta o firmă nouă să identifice
oportunități de nișă în piață. Dacă piața este dominată de câțiva actori mari care se
concentrează pe o anumită segment de piață, ar putea exista oportunități pentru o firmă nouă
de a se concentra pe segmente de piață mai mici sau mai puțin servite.
 pentru o firmă matură:
 înțelegerea gradului de concentrare a pieței poate ajuta o firmă matură să își dezvolte și
să își îmbunătățească strategiile de afaceri. De exemplu, într-o piață concentrată, o firmă
matură ar putea dori să se concentreze pe menținerea loialității clienților și pe dezvoltarea
de avantaje competitive durabile pentru a-și menține poziția pe piață;
 monitorizarea gradului de concentrare a pieței este, de asemenea, importantă pentru o
firmă matură, pentru a identifica schimbările îin dinamică pieței. Dacă piața devine mai
puțin concentrată în timp, aceasta ar putea indica faptul că sunt în curs de apariție noi
competitori sau că clienții devin mai dispuși să încerce alte mărci, ceea ce ar putea necesita
revizuirea strategiilor existente.
IMAPA IV - AEF
Curs 3
ANALIZA POTENȚIALULUI INTERN AL ÎNTREPINRDERII: ANALIZA
RESURSEI UMANE
Analiza potentialului intern al intreprinderii presupune:
 analiza resurselor umane (capital uman);
 analiza resurselor materiale (capital material): mijloace fixe si mijloace circulante;
 analiza resurselor financiare (capital financiar).
Termenul “potenţial” desemnează o resursă ce urmează a fi utilizată.

Termenul “resursă” are sensul de stoc care stă la dispoziţia unei economii cu scopul de a fi sau
nu utilizată.
Examinarea forței interne sau a potențialului intern al unei organizații implică o analiză
profundă a resurselor sale umane, resurselor tehnice, capacității financiare și a resurselor
informaționale.
Conceptul de „potențial" se referă la o resursă care este disponibilă, dar care încă nu a fost
utilizată în întregime.
Definiția termenului „resursă" se referă la un stoc sau rezervă de bunuri, active sau alte
elemente valoroase, care sunt disponibile pentru o economie sau o organizație. Acestea pot fi
folosite pentru a stimula creșterea și dezvoltarea, sau pot fi păstrate în rezervă pentru utilizare
în viitor.
Prezentăm în continuare câteva concepte cheie legate de forțele interne ale unei
organizații:
 resurse tangibile și intangibile: resursele tangibile includ activele fizice ale unei firme,
cum ar fi echipamentele, clădirile, stocurile și numerarul. Resursele intangibile sunt cele care
nu sunt fizice, dar oferă totuși valoare firmei, cum ar fi mărcile comerciale, brevetele,
aplicațiile informatice, reputația și cultura organizațională (Grant, 2016; Barney, 1991);
 capabilități dinamice: se referă la capacitatea unei organizații de a se adapta și a-și
reinventa competențele în fața mediului de afaceri în schimbare rapidă (Teece, 2008);
 inovarea: capacitatea de a genera și implementa idei noi, fie că este vorba de produse,
servicii, procese sau modele de afaceri;
 cunoașterea și învățarea organizațională: acestea se referă la procesele de acumulare
și utilizare a cunoștințelor, precum și la adaptarea la schimbările din mediu prin experiență și
învățare (Parry și Tyson, 2008);
 cultura organizațională: valori, norme și credințe împărtășite care ghidează
comportamentul angajaților (Schein, 2010);
 capitalul uman: calitatea, competențele și cunoștințele angajaților unei organizații
(Armstrong și Taylor, 2020);
 inteligența emoțională organizațională: capacitatea organizației de a gestiona și utiliza
emoțiile pentru a facilita performanța organizațională (Schein, 2010);
 managementul performanței: procesul de creare a unui mediu de lucru în care oamenii
sunt capabili să își atingă la maximum potențialul pentru binele organizației (Albright și
Winston, 2017);
 tehnologia și digitalizarea: utilizarea tehnologiei și a soluțiilor digitale pentru a
îmbunătăți eficiența proceselor și a crește productivitatea;
IMAPA IV - AEF
 sustenabilitatea și responsabilitatea socială corporativă: inițiativele unei organizații

pentru a opera într-un mod care protejează și îmbunătățește mediul natural și social (Carroll și
Shabana, 2010; Peteraf și Barney, 2003).
Evaluarea resursei umane a firmei presupune, în general, efectuarea următoarelor

analize:
 analiza gradului de aprovizionare cu resursă umană;

 analiza modului de utilizare a resursei umane, respectiv a timpului de muncă;
 analiza eficienței utilizării resursei umane.
I. Gradul de aprovizionare a întreprinderii cu forţa de muncă se apreciază din punct de

vedere cantitativ şi calitativ.
Ø Cantitativ se evaluează dimensiunea forţei de muncă, structura forţei de muncă,
mobilitatea şi stabilitatea forţei de muncă.
Ø Calitativ se măsoară caracteristicile, calificările, competențele, abilitățile,
valorile și performanțele angajaților, precum și pe coeziunea echipelor și pe
conflictualitatea angajaților.
Analiza cantitativă
a) Dimensiunea forţei de muncă se apreciază utilizând indicatorii:

 Numărul total de salariaţi este egal cu numărul contractelor de muncă existente în
întreprindere la un moment dat;
 Numărul de personal cuprinde numărul total de salariaţi plus totalitatea contractelor
de colaborare existente între întreprindere şi persoanele terţe.
 Numărul mediu de salariaţi reprezintă media aritmetică a salariaţilor dintr-un an
financiar (1 ianuarie-31 decembrie).
 Numărul mediu de personal reprezintă media aritmetică a personalului unei
întreprinderi dintr-un an financiar, exprimată în echivalent norma-întreagă (8 ore/ zi).
Mărimea, precum și sectorul, sunt determinantii comportamentului organizațional.

Firmele mici tind să funcționeze destul de informal, cu o divizare puțin clară a muncii și cu
puține regulamente. În aceste firme, strategia este frecvent inventată sau schimbată „pe loc";
atmosfera este de obicei energică (Daft, 2020).
Comportamentul organizațional în funcție de mărimea firmei poate fi comparat cu cel al
unei nave de aceeași mărime. O navă mică, asemenea unei companii mici, are un echipaj
redus și o structură mai puțin formală. Fiecare membru al echipajului poate fi implicat în mai
multe sarcini, de la navigare la întreținerea navei. În acest mediu, modificările de curs se pot
face rapid și cu ușurință, iar atmosfera poate fi dinamică. Pe măsură ce nava crește în mărime,
la fel și echipajul, structura devine mai formală.
În aceste condiții devine necesară o diviziune clară a muncii și sunt introduse reguli și
procese pentru a asigura funcționarea eficientă a navei. Modificarea cursului poate necesita
mai mult timp și coordonare. Unii membri ai echipajului s-ar putea să nu se adapteze la
aceste schimbări și ar putea simți dorul zilelor în care puteau face mai multe lucruri și
schimbări rapide.
Mărimea este într-o anumită măsură o funcție a vârstei unei organizații. Richard L. Daft,
în cartea sa "Organization Theory and Design" (2020), spune că într-un ciclu de viață
organizațional tipic, organizațiile se nasc, cresc și în cele din urmă mor.
IMAPA IV - AEF
Figura 4.1 Ciclul de viață al organizației (McNamara, 2012)
În contextul evoluției și dezvoltării unei companii, gradul de aprovizionare cu o anumită

resursă umană, din punct de vedere cantitativ și calitativ, poate să difere astfel:
01. înființare și creștere inițială: în primele etape ale existenței unei organizații, de obicei,
există un număr mic de angajați, coordonați direct de către manager, care de cele mai multe
ori este antreprenorul sau inițiatorul afacerii. Angajații ocupă mai multe roluri și sunt
implicați în diverse activități. În această etapă, firma poate atrage mai ales tineri, dornici să
își dezvolte carierele și deschiși la noi oportunități;
02. creștere și extindere: pe măsură ce compania se maturizează și crește în mărime, se
pot introduce mai multe nivele de management și se pot delimita mai clar rolurile. Angajații
pot fi nevoiți să se specializeze în anumite domenii. Aceasta poate atrage o forță de muncă
mai diversă în ceea ce privește vârsta, educația și experiența;
03. dezvoltare: într-o companie cu experiență de peste 10-15 ani pe piață și de mari
dimensiuni, structurile și procesele devin mai bine stabilite și formalizate. Aceasta poate
atrage angajați care preferă stabilitatea și predictibilitatea, care pot fi de obicei angajați de
vârstă medie sau mai înaintată;
04. maturitate: organizațiile mari și mature pot ajunge în punctul în care necesită
restructurări sau redimensionări pentru a rămâne competitive. Acest lucru poate implica
schimbări în forța de muncă, inclusiv concedieri, angajări sau reorganizări ale rolurilor
existente.
b) Structura forţei de muncă se apreciază grupând salariaţii întreprinderii după

anumite criterii: după vechimea în muncă; după sex; după vârstă; după alte criterii speciale
(după participarea la activitatea de producţie; salariaţi direct productivi, salariaţi indirect
productivi)
Analiza structurii forței de muncă se concentrează pe examinarea profilului demografic, a

diversității, a distribuției profesionale și a nivelurilor ierarhice ale forței de muncă în cadrul
IMAPA IV - AEF
unei organizații. Acest lucru implică evaluarea unei varietăți de factori cheie care definesc
structura muncii, cum ar fi:
 distribuția de roluri și funcții: înțelegerea modului cum sunt împărțite rolurile și
funcțiile în cadrul organizației și cum se raportează acestea la obiectivele strategice ale acesteia,
poate ajuta la identificarea lacunelor sau a redundanțelor în structura resursei umane (Belbin,
2012);
 structura ierarhică: analiza numărului de niveluri ierarhice și a raportului dintre
manageri și angajați non-manageriali poate oferi informații despre eficiența structurii
organizaționale (Mintzberg et al., 2003);
 distribuția experienței și calificărilor: este important să se înțeleagă nivelul de
experiență și calificările forței de muncă, pentru a identifica nevoile de formare și dezvoltare
și pentru a se asigura că competențele necesare sunt disponibile pentru a îndeplini obiectivele
organizației;
 diversitatea: aprecierea diversității în cadrul organizației, inclusiv aspecte precum
originea etnică, religia, orientarea sexuală și abilitățile fizice, poate ajuta la identificarea
oportunităților de a îmbunătăți incluziunea și egalitatea (Armstrong și Taylor, 2020).
Pentru a măsura și a evalua acești factori, companiile pot folosi o varietate de instrumente,
inclusiv statistici interne, sondaje ale angajaților și benchmarking cu alte organizații similare
(Cascio și Boudreau, 2016). De asemenea, pentru firmele de mari dimensiuni, pot fi folosite
instrumente de analiză a datelor, precum analiza cohortelor și modelele de regresie, pentru a
înțelege mai bine tendințele și modelele din cadrul structurii forței de muncă.
În general, o evaluare simplă și obiectivă a structurii forței de muncă se poate realiza cu
ajutorul indicatorilor de tipul ratelor de structură, după mai multe criterii, în funcție de
obiectivele urmărite în analiză.
O rată de structură este un indicator care reflectă proporția sau ponderea unei anumite
categorii de angajați în cadrul organizației. Acesta este un instrument util pentru a înțelege
distribuția resursei umane în funcție de diferite criterii (gen, vârstă, funcție, departament etc.).
Pentru a calcula o rată de structură, avem nevoie de două cifre: numărul de salariați din
categoria pe care dorim să o analizăm și numărul total de salariați.
Formula de calcul este următoarea:
Rata de structură (%) = (Numărul de salariați din categoria analizată/ Numărul total de
salariați) x 100
Rata de structură poate fi utilizată pentru a compara diverse aspecte ale structurii forței de
muncă a companiei. Poate fi, de asemenea, utilă pentru a identifica schimbările de-a lungul
timpului sau pentru a compara compania cu alte companii similare din același sector.
c) Mobilitatea forţei de muncă exprimă circulaţia forţei de muncă într-un an

calendaristic.
Mobilitatea se referă la capacitatea angajaților de a se mișca sau de a fi mutați în interiorul

(mobilitate internă) sau în afara (mobilitate externă) unei organizații. Această mișcare poate
fi orizontală (între roluri sau departamente la același nivel) sau verticală (promovări sau
retrogradări).
IMAPA IV - AEF
Mobilitatea internă, numită și circulația forței de muncă, reprezintă mișcarea angajaților în

cadrul aceleiași organizații (Armstrong și Taylor, 2020).
Exemple de mobilitate internă includ promovările (mișcare verticală în sus), retrogradările
(mișcare verticală în jos) și transferurile (mișcare orizontală).
Mobilitatea internă poate juca un rol crucial în motivarea angajaților și îmbunătățirea
productivității. Angajații care văd oportunități de creștere și de dezvoltare în cadrul organizației
sunt mai susceptibili să fie angajați și să rămână cu organizația pe termen lung (Drucker, 2011).
Promovarea internă are avantajul cunoașterii culturii organizaționale și a funcționării interne
a organizației, ceea ce poate accelera perioada de acomodare în noul rol. Totuși, recrutarea
externă poate aduce noi perspective și abilități în organizație.
Deși mobilitatea internă are multe avantaje, poate exista și provocări, cum ar fi rezistența la
schimbare sau incompatibilitatea dintre angajați și noile lor roluri. Este important ca
organizațiile să gestioneze cu atenție aceste procese pentru a maximiza beneficiile și a
minimiza eventualele neajunsuri.
Mobilitatea externă, numită și fluctuația forței de muncă, implică angajații care părăsesc
organizația (prin pensionare, demisie, concediere etc.) sau angajați noi care intră în
organizație prin angajare sau prin cuprinderea personalului unei companii achiziționate sau
care a fuzionat cu compania analizată (Cascio, 2022).
Achizițiile și fuziunile sunt strategii comune de creștere pentru multe companii. În proces,
personalul din compania achiziționată sau cea care fuzionează devin automat angajați ai noii
entități. Acest proces poate implica o reevaluare a rolurilor și responsabilităților, o
reorganizare a structurii organizaționale și chiar concedieri, în funcție de obiectivele și
nevoile organizației care a făcut achiziția (Robbins, Coulter și DeCenzo, 2020).
Analiza mobilității resursei umane este importantă pentru înțelegerea dinamicii forței de
muncă a unei organizații.
O rată mare de mobilitate poate indica o forță de muncă dinamică și flexibilă,
intensificarea procesului de creștere a firmei și extinderea pe noi piețe, dar poate indica și
instabilitate sau probleme de retenție a personalului (Cascio și Boudreau, 2016).
De asemenea, este relevantă pentru planificarea resurselor umane și poate oferi
perspective despre eficiența politicilor de resurse umane ale unei organizații.
Mobilitatea poate fi benefică, deoarece permite angajaților să dezvolte o înțelegere mai
largă a af
Circulaţia forţei de muncă exprimă fluxul de intrări şi ieşiri determinat de cauze legale
(concedii, timp liber sau demisii amiabile) sau de situaţii conjuncturale şi nelegale (demisii
neanunţate, absenţe nemotivate).
Pentru aprecierea circulaţiei forţei de muncă se calculează trei indicatori:

· Coeficientul intrărilor ca raport între intrări şi numărul total de salariaţii;
· Coeficientul ieşirilor ca raport între ieşiri şi numărul total de salariaţi;
· Mişcarea totală a forţei de muncă ca raport între suma intrărilor şi a ieşirilor şi
numărul total de salariaţi.
IMAPA IV - AEF
d) Stabilitatea forţei de muncă ne indică timpul de muncă mediu lucrat de o persoană în

aceeaşi întreprindere. Dacă timpul este lung înseamnă că stabilitatea este maximă. Indicele se
calculează ca fiind diferenţa între 1 şi mişcarea totală a forţei de muncă.
Analiza calitativă
Analiza calitativă se concentrează pe caracteristicile, calificările, competențele, abilitățile,

valorile și performanțele angajaților, precum și pe coeziunea echipelor și pe conflictualitatea
angajaților în raport cu echipa sau cu organizația.
Principalele metode și instrumente pe care le putem folosi pentru a analiza calitativ
resursa umană a unei firme sunt următoarele:
 evaluarea performanței: aceasta poate include evaluări periodice ale performanței
individuale, feedback 360 de grade (în care angajații sunt evaluați de către superiori, colegi și
subordonați), sau evaluări bazate pe obiective sau proiecte specifice;
 analiza competențelor: aceasta implică identificarea și evaluarea competențelor
necesare pentru a îndeplini diverse roluri în cadrul organizației și compararea acestora cu
competențele existente ale angajaților. Acest lucru poate ajuta la identificarea lacunelor de
competență și la planificarea formării și dezvoltării, prin participarea la programe de formare
și training;
 analiza posturilor: aceasta implică identificarea calificărilor, studiilor, cunoștințelor,
abilităților, competențelor și experienței necesare pentru a îndeplini cu succes un rol. Prin
compararea acestor cerințe cu profilul actual al angajaților, organizațiile pot evalua în ce
măsură angajații sunt calificați pentru posturile lor;
 interviuri și discuții individuale: discuțiile individuale cu angajații pot oferi o
perspectivă valoroasă asupra satisfacției lor în muncă, a angajamentului, a perspectivei de
carieră și a posibilelor probleme sau preocupări;
 evaluări comportamentale: aceste evaluări pot implica observarea directă a
comportamentului angajaților în timpul desfășurării sarcinilor sau utilizarea simulărilor sau a
jocurilor de rol pentru a evalua modul în care angajații abordează anumite situații de muncă;
 analiza culturii organizaționale: cultura organizațională poate avea un impact
semnificativ asupra performanței și a satisfacției angajaților. Studiile de climat organizațional,
sondajele de angajament al angajaților și observațiile comportamentale pot oferi informații
despre valori, norme și atitudini care predomină în organizație;
 autoevaluare: angajații își evaluează propriile abilități și competențe. Această metodă
poate oferi informații valoroase, dar este important să fie completată cu alte metode de
evaluare, deoarece autoevaluările pot fi subiective sau pot fi afectate de lipsa de
autoconștientizare;
 analiza trainingului și dezvoltării: implică evaluarea eficacității programelor de
formare și dezvoltare, inclusiv gradul în care angajații aplică în practică ceea ce au învățat și
măsura în care avansează în carieră în cadrul companiei;
Această analiză calitativă combinată poate oferi o imagine clară a stării actuale a resursei
umane și poate ajuta la identificarea oricăror probleme potențiale sau a domeniilor care
necesită îmbunătățiri (Armstrong și Taylor, 2020). De asemenea, poate fi folosită pentru a
planifica pentru viitor, asigurându-se că organizația are resursa necesară pentru a îndeplini
obiectivele sale pe termen lung.
IMAPA IV - AEF
- Gradul de calificare se apreciază raportând competentele salariaţilor la tipul de lucrări

realizate. În general, un grad scăzut de calificare nu exprimă o competenţă slabă la nivel de
individ, ci o neconcordanţă între profesia individului şi munca realizată efectiv.
Din acest punct de vedere, în multe întreprinderi există un grad de calificare scăzut dar
randamente foarte bune în producţie. De ce? Pentru ca, în general managerii cu o bună cultură
antreprenorială prefera persoane educate chiar daca profesia acestora nu este in concordanta cu
fisa postului. Cu cât un individ este mai instruit cu atât randamentul general este mai bun
(specializarea si calificarea se realizează cel mai bine la locul de muncă).
La nivel de companie gradul de calificare şi calitatea muncii se apreciază cu note de la 1 la 5

pentru toate obligaţiile din fişa postului. Dacă nota obţinută este 5, înseamnă că gradul de
calificare este ridicat, iar randamentul în producţie este bun.
- Conflictualitatea se apreciază cu indicatorii numărul total de greve şi gradul de importanţă

al grevei. Numărul total de greve sau de stări conflictuale se raportează la un an financiar.
Gradul de importanţă al grevelor se calculează ca raport între numărul salariaţilor aflaţi în grevă
şi numărul total de salariaţi.
Conflictul are efect direct asupra imaginii firmei şi asupra timpului de muncă efectiv lucrat.
II. Modul de utilizare a forţei de muncă se referă practic la modul de utilizare a timpului de
muncă. Acesta se exprimă în mod direct în ore/om lucrate sau în zile/om lucrate într-un an
calendaristic. Indirect, timpul de muncă se exprimă prin numărul de salariaţi.
Cum analizăm modul de utilizare a resursei umane?

În analiza utilizării resurselor umane, un element crucial este studiul timpului de muncă.
Pentru a înțelege modul de abordare a timpului de muncă, prezentăm în continuare câteva
dintre conceptele cheie:
 durata muncii: conceptul se referă la timpul petrecut efectiv lucrând în cadrul unei zile,
săptămâni, luni sau ani. Aceasta include orele regulate, dar și orele suplimentare (Messenger și
Gschwind, 2016). Este un indicator cheie al utilizării timpului de muncă și este folosit pentru
a înțelege presiunile de muncă, echilibrul între muncă și viață personală, precum și
productivitatea;
 flexibilitatea timpului de muncă: acest concept se referă la capacitatea angajaților de a-
și modifica orele de lucru în funcție de nevoile personale, familiale sau profesionale. Aceasta
poate include programe de lucru flexibile sau opțiuni de lucru de acasă (Hill et al., 2010);
 timpul de muncă productiv: este măsura în care timpul de muncă este utilizat eficient
pentru realizarea sarcinilor și obiectivelor de lucru. Acest timp poate fi influențat de o
multitudine de factori, inclusiv starea de sănătate a angajaților, satisfacția în muncă și culturile
organizaționale. Analiza include evaluarea productivității în funcție de timpul alocat (Pencavel,
2015).
Evaluarea modului de utilizare a timpului de muncă se poate face cu indicatorii cheie de
performanță prezentați în tabelul 1.
IMAPA IV - AEF
Indicator Simbol/ Formulă Descriere
Acest indicator este calculat adunând numărul

Durata
Ds = Număr total de total de ore lucrate de toți angajații într-o
medie a
ore lucrate săptămânal/ săptămână și împărțind la numărul mediu de
timpului de
Numărul mediu de angajați din aceeași perioadă. Acesta oferă o
muncă
angajați viziune de ansamblu asupra timpului de muncă în
săptămânal
cadrul unei organizații.
Se referă la timpul efectiv petrecut realizând

sarcinile sau activitățile atribuite de către
angajator, pe durata normei de muncă
(n)
contractuale, cum ar fi, de exemplu, 8 ore/ zi -
Tl = ∑i=1 Ore lucrate normă întreagă - sau 4 ore/ zi - normă parțială.
Poate fi măsurat prin înregistrarea timpului direct
Timpul de
în sarcinile atribuite sau prin software de
muncă
(pe angajat/ pe total monitorizare a productivității. Timpul dedicat
lucrat
personal, într-o formării profesionale este considerat, în mod
anumită perioadă) general, ca fiind parte a timpului de muncă lucrat,
deoarece este văzut ca un efort investit direct în
îmbunătățirea performanței angajaților și, prin
urmare, este considerat o componentă valoroasă a
timpului lor de muncă.
Acesta include timpul petrecut la locul de muncă,

Tn = dar care nu este dedicat activităților de muncă
∑(n) productive, precum și timpul aferent absențelor,
Timpul de i=1 Orenelucrate
concediilor, zilelor libere legale. Poate include
muncă
(pe angajat/ pe total pauze, timpul de deplasare, întârzierile tehnice etc.
nelucrat
personal, într-o Poate fi măsurat prin înregistrarea timpului
anumită perioadă) petrecut în activități care nu sunt legate direct de
sarcinile de muncă.
Cumulează timpul lucrat și timpul suplimentar

normei de muncă contractuale, dedicat sarcinilor
sau activităților atribuite de către angajator.
Timpul suplimentar oferă companiilor
Td = Tl + flexibilitatea de a răspunde la fluctuațiile cererii
Timpul de ∑i=1 Ore suplimentare sau la situațiile de urgență, fără a fi nevoie să
(n)
angajeze personal suplimentar. Pe de altă parte,

muncă
(pe angajat/ pe total programele lungi de muncă pot duce la burnout,
disponibil
personal, într-o stres și pot crește riscul de accidente de muncă.
anumită perioadă) Acest lucru, la rândul său, poate duce la o scădere
a productivității și a angajamentului angajaților,
motiv pentru care trebuie firmele și angajații au
responsabilitatea utilizării echilibrate a orelor
suplimentare.
Timpul de Se referă la toată durata în care un angajat este

T = Tn + Td
muncă total considerat la muncă, inclusiv orele normale de
IMAPA IV - AEF
lucru, orele suplimentare, pauzele de masă, timpul

alocat instruirii și dezvoltării personale etc.
Un aspect important al analizei utilizării timpului de muncă este concilierea muncă-viață

personală. Acest concept se referă la echilibrul între cerințele profesionale și cele personale
ale angajaților, cum ar fi viața de familie, hobby-uri și interesul personal. Un echilibru slab
poate duce la epuizare și insatisfacție în muncă. Studiul timpului de muncă poate ajuta la
înțelegerea modului în care se stabilește acest echilibru și cum poate fi îmbunătățit (Bell și
Blanchflower, 2019).
Pentru aprecierea gradului de utilizare a forţei de muncă se utilizează termeni precum:
Timpul de muncă total se calculează ca produs între o normă intreaga de 8 ore/zi,

numarul mediu de salariati şi numărul total de zile calendaristice legale pentru muncă.
Timpul de muncă nelucrat este dat de zilele libere legale, concedii legale, absenţe
motivate şi absenţe nelegale. Cu cât timpul de muncă nelucrat este mai mic cu atât producţia
va fi mai mare.
Timpul de muncă lucrat se calculează că diferenţa între timpul de muncă total şi
timpul de muncă nelucrat. Tml=Tmt-Tmn;
Timpul de muncă disponibil este egal cu timpul de muncă total la care se adăugă
numărul de ore pe care este dispus să îl presteze un salariat în afara timpului legal (8 ore).
În general, întreprinderile care au un timp de munca disponibil prezintă o mare

flexibilitate în producţie şi înregistrează o bună eficientă a utilizării muncii.
III. Eficienţa utilizării muncii în procesul de producţie
În secțiunile anterioare am văzut cum evaluăm cantitativ și calitativ gradul de aprovizionare a

firmei cu resursă umană, am identificat importanța cunoașterii modului în care este folosit
timpul în organizație și, în continuare, vom căuta răspuns la una dintre cele mai sensibile
întrebări din analiza resursei umane: cât de eficient este consumată resursa de muncă în
firmă?
Precizăm că eficiența este o măsură a raportului pozitiv dintre efect (producție, venit,
profit) și efort (timp sau muncă consumată).
Pentru răspuns la întrebarea anterioară, vom apela mai întâi la câteva concepte
identicate în studiul bibliographic pe care l-am realizat:
 productivitatea muncii: acest concept se referă la măsura în care forța de muncă este
utilizată eficient pentru a atinge obiectivele organizaționale. Ea poate fi măsurată prin
raportarea output-ului la input-ul de muncă (Pencavel, 2015). Productivitatea este o realizare
multifactorială, ea obținându-se sub influența mai multor factori de producție, respectiv a
muncii, capitalului, pământului, managementului etc. (Bodescu et al., 2022a; Ștefan, 2006);
 eficiența resursei umane: se referă la capacitatea angajaților de a produce maximul de
rezultate cu cel mai mic efort sau cost. Acesta se referă la optimizarea performanței forței de
muncă;
IMAPA IV - AEF
 agajamentul personalului: angajamentul salariaților reprezintă gradul în care aceștia

sunt motivați și dedicați în îndeplinirea sarcinilor lor de muncă. Un angajament ridicat este
adesea corelat cu o productivitate ridicată;
 satisfacția în muncă: se referă la sentimentul pozitiv al angajaților legat de munca lor.
Satisfacția în muncă este un predictor important al productivității muncii (Bodescu et al.,
2022b).
Productivitatea anuală ca raport între producţia fizică, producţia comercială,

producţia valorică şi numărul de salariaţi (productivitate anuală, zilnică, orară etc.).
Productivitatea muncii se referă la eficiența cu care inputurile sunt convertite în outputuri

într-un proces de producție. Este un indicator important al eficienței economice și este
adesea folosit pentru a măsura performanța firmelor, industriilor și țărilor.
Un mod de a calcula productivitatea muncii este de a diviza outputul total (sau produsul)
prin numărul de ore lucrate. Această metodă este cunoscută sub numele de productivitate
pe oră de muncă sau productivitatea muncii pe oră. Un alt mod este de a diviza outputul
total prin numărul de angajați. Această metodă este cunoscută sub numele de productivitate
pe angajat.
Productivitatea muncii se exprimă ca raport între producţia reală la nivel de

întreprindere şi timpul total de muncă consumat.
Producţia realizată se poate exprima prin indicatorii:
 producţie fizică (kilograme);
 producţie valorică (lei) care reprezintă venitul total;
 producţie comercială (marfă) care reprezintă cifra de afaceri.
Timpul se exprimă în numărul de salariaţi în zile - om şi în ore - om.
W anuală = ;
W zilnică = ;
W orară = ;
În general aprecierea eficienţeii utilizării forţei de muncă la nivel de întreprindere

utilizează şi indicatori de elasticitate a productivităţii.
Elasticitatea productivităţii exprimă răspunsul la “Cu cât creşte procentul cifrei de
afaceri sau producţia la o creştere cu o unitate (o oră, un salariu ) a timpului de muncă? “.
Elasticitatea productivităţii se determină:
Eq =
IMAPA – IV
Analiză economico – financiară în alimentație publică și agroturism
CURSUL 4
Analiza resurselor materiale: Analiza capitalului fix
Resursele materiale ale unei întreprinderi, prin combinare cu resursele umane şi prin
consumarea lor, participă la realizarea bunurilor şi serviciilor destinate pieţei.
Resursele materiale reprezintă ansamblul elementelor materiale în componenţa cărora
fac parte capitalul fix (mijloacele fixe) şi capitalul circulant (stocurile).
Când ne gândim la o firma sau o întreprindere, ne apare în minte o organizație care

produce niște bunuri sau prestează niște servicii cu scopul de a le vinde și a obține în final un
profit.
În esență, firma identifică anumite resurse disponibile în economie, pe care le
internalizează, o parte le consumă - deci le transformă în factori de producție - și obține
produsele sau serviciile de care aminteam mai sus.
Cantitatea, calitatea și modul de utilizare a resurselor în procesele de producție asigură
potențialul intern al firmei.
O primă resursă pe care am analizat-o a fost resursa umană, o resursă care încă este
relevantă și absolut necesară pentru orice companie. Am spus încă pentru că, în contextul actual
al progresului digitalizării și al revoluției inteligenței artificiale care acaparează cu viteze
amețitoare societatea, nu este exclus ca, într-un viitor nu foarte îndepărtat, o parte din munca
pe care o asociem astăzi cu o persoană umană să fie realizată exclusiv de către alte categorii de
„angajați AI” (Artificial Intelligence). Cu toate acestea, indiferent de caracterul uman sau mai
puțin uman al resursei de muncă utilizată în procesele de producție ale firmei, o altă resursă
rămâne indispensabilă: resursa de capital.
Resursele de capital ale firmei reprezintă acele bunuri tangibile sau intangibile pe care
compania le deține și care pot fi utilizate pentru a produce bunuri sau servicii.
Capitalul - o mare mult mai largă decât pare: de la material la intelectual și financiar
Înainte de a analiza resursele de capital, dorim să evidențiem succint complexitatea
conceputului de capital și multiplele sale fațete.
De-a lungul istoriei gândirii economice termenul de capital a fost folosit cu sensul de
cantitate de mijloace de producție, de valoare a mijloacelor de producție, de factor de producție,
de expresie bănească a investițiilor realizate etc. (Popescu, 2004). În general, capitalul a fost
exprimat prin „capital fizic” sau prin „capital bănesc” necesar desfășurării activităților
economice ale entităților economice.
Economistul Nassau Senior a evidențiat ambiguitatea definiției capitalului, afirmând că
termenul a fost atât de variat definit încât poate fi îndoielnic dacă semnificația sa a fost vreodată
înțeleasă (Bowley, 2013). În desfășurarea unei activități economice, utilizarea mijloacelor
materiale și financiare este condiționată de particularitățile specifice ale fiecărei entități (Toma,
2018).
Văzută dintr-o perspectivă contabilă, noțiunea de capital a fost inextricabil legată de
conceptul de „credit", deși frecvent este asociată cu diverse elemente de activ, cum ar fi capital
fix, capital intelectual, capital de lucru, cheltuieli de capital și așa mai departe (Nobes, 2015).
IMAPA – IV
Termenul capital a fost utilizat pentru a desemna atât elementele de activ, cât și
elementele de pasiv sau credit (Han și Schefold, 2006).
În conformitate cu Dicționarul Universal pentru Afaceri și Comerț al lui Postlethwayt
(1971), pentru comercianți, bancheri și negustori, capitalul reprezintă suma de bani investită în
comun de mai mulți indivizi pentru a începe o colaborare sau un parteneriat.
Parker (1994) postulează că noțiunea de „stoc de capital" este strâns legată de
conceptul de sursă primară de fonduri, care reprezintă fondurile personale ale acționarilor sau
proprietarilor, adunate din economiile anterioare. Întrucât proprietarul alocă fonduri entității
economice, el are drepturi asupra activelor acesteia.
Nobes (2015) a concluzionat că pentru contabili, capitalul poate avea sensurile de: a)
capital social, b) suma tuturor soldurilor de capital propriu, și c) suma capitalurilor proprii și a
datoriilor pe termen lung.
Din perspectiva contabilă, valoarea activelor tangibile și intangibile care sunt utilizate
în procesul de producție coincide cu suma dintre datoriile și capitalurile proprii, care sunt
folosite pentru finanțarea acestor active (Costuleanu, 2012).
În cadrul Consiliului Internațional de Raportare Integrată (IIRC, 2013), capitalul a fost
structurat în șase categorii distincte, în funcție de natura acestuia: i) capital financiar; ii) capital
material; iii) capital intelectual; iv) capital uman; v) capital social și relațional; vi) capital
natural.
Vom prezenta succint semnificația fiecărui tip de capital (IIRC, 2013) pentru a-i
înțelege importanța majoră în ingineria succesului unei companii:
01. capitalul financiar a fost definit ca suma tuturor fondurilor care sunt disponibile
în organizație pentru utilizarea în procesele de producție și care se obțin prin finanțare din surse
proprii, împrumuturi, granturi sau operațiuni de investiții. Capitalurile reprezintă stocuri de
valoare care înregistrează creșteri, scăderi și transformări ca urmare a activităților derulate de
entitatea economică. Acest capital este cel mai simplu de măsurat și de evidențiat în
contabilitate, la nivelul bilanțului contabil;
02. capitalul material cuprinde obiectele cu conținut fizic, disponibile în
organizație pentru utilizarea în procesul de producție sau de prestare a serviciilor, incluzând,
de exemplu, clădirile, rețelele de utilități, mașinile, echipamentele, stocurile și alte resurse
tangibile. Aceste componente ale capitalului poartă denumirea de active și sunt în mod normal
evaluate și înregistrate în bilanțul contabil la valoarea lor de piață sau la costul istoric;
03. capitalul intelectual constă în resursele fără conținut fizic, intangibile, bazate
pe cunoaștere și informație, precum brevetele și mărcile comerciale, licențele software, know-
how, tehnologii, sisteme și proceduri specifice organizației etc. Unele dintre aceste componente
pot fi înregistrate în bilanț, ca active necorpoarale, dar multe dintre ele, cum ar fi know-how-
ul, tehnologiile, sunt mai dificil de evaluat și nu sunt în mod normal reflectate în contabilitatea
financiară;
04. capitalul uman se referă la competențele, experiența, aptitudinile personalului
și la motivațiile angajaților privind inovarea și dezvoltarea strategică a organizației. Deși este
vital pentru succesul unei companii, capitalul uman nu este reflectat direct în contabilitatea
financiară. Totuși, investițiile în formare și dezvoltare sunt înregistrate sub forma cheltuielilor;
05. capitalul social și relațional se referă la relațiile interne ale organizației sau între
organizații, comunități, grupuri de interese și la capacitatea de a îmbunătăți bunăstarea
individuală și colectivă. Relațiile și rețelele pe care o companie le-a dezvoltat cu clienții,
IMAPA – IV
furnizorii, partenerii și alte entități pot fi esențiale pentru succesul unei companii. Această
categorie de capital este distinctă de „capitalul social" al entității economice, deoarece nu are
caracter financiar sau monetar. Asemenea capitalului uman, este foarte important pentru
succesul unei companii, dar este dificil de evaluat și nu este în mod normal reflectat în
contabilitatea financiară;
06. capitalul natural cuprinde toate resursele și procesele naturale care contribuie
la producerea
Plecând de la clasificarea capitalului propusă de Consiliul Internațional de Raportare

Integrată și în acord cu principiile contabile, putem observa că primele trei tipuri de capital
(financiar, material și intelectual) sunt identificabile într-o companie și pot fi măsurate în sens
obiectiv, fizic și valoric, în timp ce următoarele trei tipuri de capital (uman, social-relațional și
natural) se caracterizează printr-un grad mare de subiectivism, fiind greu identificabile și
măsurabile fizic și, mai ales, valoric, cu excepția resurselor naturale reprezentate de fondul
funciar (terenurile).
Operarea cu succes, performanța și viabilitatea pe termen lung a oricărei afaceri depind
de o succesiune continuă de decizii solide privind acumularea resurselor de capital, luate
individual sau colectiv de echipa de conducere.
Putem clasifica deciziile firmei în raport cu acumularea de capital, în următoarele
categorii (figura 4.3):
decizii privind investițiile;
decizii privind stocurile;
decizii de finanțare.
Fiecare dintre aceste decizii are în cele din urmă un impact economic asupra afacerii,
în bine sau în rău. În esență, procesul de gestionare a resurselor de capital ale oricărei
întreprinderi necesită alegeri economice continue, de fiecare dată echilibrând costurile și
beneficiile. Aceste alegeri, la rândul lor, activează schimbări specifice, identificabile în
resursele fizice și financiare care susțin afacerea. În cele din urmă, aceste schimbări provoacă
mișcări ale fluxului de numerar, care este rezultatul economic final.
Deciziile privind investițiile sunt decizii strategice, pe termen lung ale firmei și
presupun evaluarea oportunităților de a aloca resursele bănești cât mai eficient, pentru
aprovizionarea firmei cu capital fix, productiv (Carp, 2016). Investițiile reprezintă blocarea
resurselor bănești pe termen lung, într-un capital productiv (Ștefan, 2006).
Deciziile privind stocurile sunt decizii operaționale sau curente ale firmei și se referă la
managementul eficient al inventarului de stocuri pentru a minimiza costurile de detinere și
pentru a evita riscul de a rămâne fără stoc (Pettey, 2016).
Deciziile de finanțare se referă la modul în care o firmă obține și gestionează capitalul
bănesc necesar pentru a susține activitatea sa, pentru a plăti celelalte resurse ce asigură
potențialul intern al firmei (Brealey, Myers și Allen, 2023).
ANALIZA MIJLOACELOR FIXE (CAPITAL FIX)
Mijloacele fixe sau capitalul fix (imobilizările) cuprind toate bunurile întreprinderii
care au folosinţă îndelungată (peste 1 an), sunt folosite la mai multe cicluri de producție şi se
amortizează.
Imobilizările constituie componentele principale ale patrimoniul unei întreprinderi.
IMAPA – IV
Analiza valorii și mobilității mijloacelor fixe reprezintă un aspect esențial al gestionării

eficiente a activelor unei companii. Putem analiza valoarea mijloacelor fixe cu ajutorul
indicatorilor din tabelul 1.
Tabelul 1 Indicatorii valorii mijloacelor fixe
Indicatorul reprezintă valoarea totală a investiției constând

în achiziția, construirea, montarea, instalarea, punerea în
funcțiune a mijlocului fix, la nivelul companiei. Această
valoare include toate cheltuielile directe și indirecte necesare
Valoarea de intrare
VI = Valoarea investiției pentru a le obține și a le aduce în starea și locația în care
a mijloacelor fixe
acestea sunt utilizate în cadrul companiei, respectiv cuprind
cheltuielile de instalare, montaj, instruire pentru utilizare.
Indicatorul poate fi calculat unitar, pe mijloc fix, sau ca
valoarea totală cumulată a mijloacelor fixe dintr-o companie.
Reprezintă valoarea înregistrată în contabilitate pentru

VCN = Valoarea de mijloacele fixe și se bazează pe costul de achiziție, din care
Valoarea contabilă
intrare a mijloacelor fixe scădem amortizarea cumulată de la momentul intrării în
netă a mijloacelor
– Amortizarea cumulată a patrimoniul firmei, până la data analizei și eventualele
fixe
mijlocelor fixe pierderi de valoare din costul inițial al activului. Aceasta nu
reflectă valoarea de piață actuală a activelor fixe.
Constituie valoarea la care mijloacele fixe ale companiei pot

fi vândute pe piață într-un anumit moment. De exemplu, se
poate determina prin metoda comparației cu valoarea
activelor similare de pe piață sau prin metoda costului de
VP = Valoarea înlocuire. Valoarea de piață poate varia în funcție de gradul
mijloacelor fixe similare de uzură și depreciere morală a mijlocului fix, locație (pentru
imobile, precum terenuri și clădiri), cererea și oferta din piață
pentru bunuri similare, condițiile economice și alți factori
care influențează piața. Acest indicator este mai relevant
Valoarea de piață a sau
decât valorile brute sau nete contabile, deoarece reflectă într-
mijloacelor fixe
o mai bună măsură bogăția tehnică a unei firme și valoarea
potențială a activului în cazul în care ar fi vândut într-o
VP = Costul de înlocuire - tranzacție de piață. De asemenea, este importantă în deciziile
Deprecierea și uzura investiționale ale firmei, prin compararea acestei valori cu
cumulată a mijlocului fix costurile totale actuale de înlocuire cu un capital nou, mai
performant. Această valoare influențează accesul la creditare
al firmelor, acestea crescându-și credibilitatea financiară și
capacitatea de a garanta împrumuturile, în condițiile
aprecieri valorii de piață, față de valoare contabilă.
Analiza valorii mijloacelor fixe implică măsurarea resurselor financiare blocate pe

termen lung într-un potențial productiv, resurse care sunt recuperate la fiecare ciclu de
producție, prin amortizare.
Cunoașterea valorii mijloacelor fixe este crucială în luarea deciziilor privind
achiziționarea, extinderea sau înlocuirea acestor active. Valoarea mijloacelor fixe oferă
informații despre suma de bani investită în aceste active, reprezentând capitalul blocat în
potențialul productiv al unei întreprinderi - capacitatea de producție în termeni fizici, cum ar fi
numărul de produse fabricate pe unitate de timp (Coca, Ștefan și Mironiuc, 2017).
Aceste informații despre valoarea mijloacelor fixe sunt esențiale pentru a înțelege
investiția totală în activele productive ale unei companii și pentru a evalua nivelul de
capitalizare și capacitatea de producție a acesteia.
IMAPA – IV
Mișcările de valoare a mijloacelor fixe poartă denumirea de mobilitate a mijloacelor

fixe. Indicatorii prezentati în tabelul 4.9 furnizează informații relevante pentru evaluarea
mobilității mijloacelor fixe la nivelul firmei.
Tabelul 2 Indicatorii mobilității mijloacelor fixe
Acest indicator arată rata anuală de creștere a mijloacelor fixe prin

investiții în cadrul unei organizații. Intrările de mijloace fixe se referă la
Ri = (Intrări anuale valoarea totală a mijloacelor fixe achiziționate (noi, modernizări sau
Rata de mijloace fixe/ achiziții second hand) și la valoarea rezultată din reevaluări pozitive,
intrărilor de Valoarea contabilă dintr-o anumită perioadă (de regulă, un an). Rata intrărilor trebuie să fie
mijloace fixe netă a mijloacelor în concordanță cu durata de viață a mijloacelor fixe. De exemplu, dacă
fixe) x 100 durata de amortizare a unui echipament este de 10 ani, rata minimă a
intrărilor ar trebui să fie de 10%, astfel încât să fie menținut potențialul de
producție.
Acest indicator arată rata anuală de diminuare a mijloacelor fixe prin

dezinvestiții în cadrul unei organizații. Ieșirile de mijloace fixe se referă
Re = (Ieșiri anuale de
la valoarea totală a mijloacelor fixe la care s-a renunțat în decursul
Rata ieșirilor mijloace fixe/
perioadei și la valoarea rezultată din reevaluări negative ale activelor. Rata
de mijloace Valoarea contabilă
ieșirilor trebuie să fie în concordanță cu durata de viață a mijloacelor fixe.
fixe netă a mijloacelor
De exemplu, dacă durata de amortizare a unei clădiri este de 20 ani, rata
fixe) x 100
minimă a ieșirilor ar trebui să fie de 5%, completată și cu o creștere a
intrărilor de mijloace noi.
Acest indicator reflectă capacitatea unei companii de a ține pasul, în

primul rând, cu progresul informațional, prin intrari sau achiziții de
brevete și alte drepturi de proprietate intelectuală, tehnologii robotizate și
digitale, cum ar fi cloud computing, blockchain, internetul obiectelor
Rit = (Intrări de
(IoT), inteligența artificială, realitate augumentată (AR), tehnologii pentru
tehnologii inovative/
Rata inovării energie regenerabilă.
Valoarea contabilă
tehnologice
netă a mijloacelor
Pe măsură ce rata inovării tehnologice din firmă crește și ajunge
fixe) x 100
superioară mediei industriei sau a competitorilor direcți, firma încasează
plus de performanță și de competitivitate pe piață. Desigur că acest lucru
se întâmplă doar în condițiile respectării cerințelor de eficiență economică
a investiților, pe care le-am expus în secțiunea dedicată acestui subiect.
Gu = (Amortizarea Gradul de uzură indică vechimea mijloacelor fixe și poate reflecta gradul
Gradul de cumulată a de deteriorare a potențialul tehnologic al unei companii, cu impact direct
uzură a mijlocelor fixe/ asupra randamentelor și performanței. Cu cât gradul de uzură este mai
mijloacelor Valoarea contabilă mare (de peste 30-40%, în funcție de industrie și de structura mijloacelor
fixe netă a mijloacelor fixe), cu atât există un risc crescut de ineficiență și de scădere a valorii de
fixe) x 100 piață a capitalului fix.
Mobilitatea implică capacitatea de a reconfigura și adapta aceste active în funcție de nevoile și

schimbările din mediul de afaceri.
Mobilitatea mijloacelor fixe se referă la capacitatea acestora de a se adapta la schimbările

tehnologice, de a fi înlocuite sau modernizate pentru a menține nivelul de eficiență și competitivitate al
unei companii (Varian, 2006).
Mobilitatea totală exprimă capacitatea unei firme de a ține pasul cu noile tehnologii și schimbările
din industrie. În actuala economie în care uzura morală depreciază tot mai alert vechiul capital fix
IMAPA – IV
(echipamente, mașini, chiar și clădiri neperformante energetic), ratele de mobilitate a mijloacelor fixe
ar trebui crescute cu cel puțin 50% (Coca, 2017).
Pentru a atinge obiectivele de performanță și a fi relevante pe piață, în contextul actualei ere AI (a

inteligenței artificiale) și a „înverzirii tehnologice”, firmele trebuie să-și intensifice mobilitatea
mijloacelor fixe, prin: i) investiții în digitalizare, în soluții bazate pe inteligență artificială și tehnologii
cât mai eco-eficiente; ii) dezinvestiții în active fixe mari consumatoare de forță de muncă, de resurse
neregenerabile și de performanță.
Industria 4.0, care se referă la transformarea digitală a proceselor industriale, este adesea asociată cu
era AI, deoarece integrarea AI în fabricație și producție aduce beneficii semnificative, cum ar fi
creșterea eficienței, optimizarea operațiunilor și personalizarea producției (Datta, Roy și Kutzewski,
2021).
În această eră, organizațiile și societatea, în general, trebuie să se adapteze la schimbările aduse de

AI și să exploreze modalități de utilizare eficientă și etică a acestei tehnologii în beneficiul umanității.
Pentru a calcula acesti indicatori ai valorii și mobilității mijloacelor fixe, putem utiliza următoarele
surse de informare:
 situațiile financiare anuale ale companiei (Anexa 1 și Anexa 2): reprezinta una dintre
principalele surse interne a datelor financiare necesare calcului indicatorilor mijloacelor fixe,
incluzând, de exemplu, în formularul F40 – Situația activelor imobilizate, informații centralizate
privind investițiile și dezinvestițiile din cursul anului, valoarea amortizărilor cumulate, valoarea
reevaluărilor etc.
 registrul imobilizărilor din evidențele contabile ale firmei: acesta conține înregistrările
contabile ale mijloacelor fixe, structurate pe clase de imobilizări (de exemplu, terenuri, construcții,
echipamente etc.), inclusiv valoarea de intrare sau de achiziție, data intrării în gestiune, durata
normală de funcționare, valoarea modernizărilor activelor, amortizarea acumulată, valoarea rămasă
de amortizat și alte informații;
 alte documente justificative: facturi, contracte, procese verbale de recepție, note de livrare sau
alte documente care atestă achiziția, vânzarea sau alte operațiuni legate de mijloacele fixe pot oferi
informații despre valoarea de intrare, prețul de achiziție sau alte caracteristici ale activelor, relevante
pentru analiză (de exemplu, data fabricației unui utilaj tehnologic ne indică gradul de noutate
tehnologică și existența anumitor dotări sau specificații relevante pentru analiza randamentelor în
utilizare);
 expertize judiciare și rapoarte de evaluare: în unele cazuri, poate fi necesară implicarea unui
evaluator profesionist pentru a estima valoarea de piață, valoarea de înlocuire sau valoarea de
recuperare a mijloacelor fixe;
 studii de piață și rapoarte specializate: publicațiile și rapoartele specifice domeniului pot oferi
informații despre costurile și valorile de piață ale mijloacelor fixe într-un anumit sector sau industrie,
pe o anumită piață vizată de investitor sau de cel care dorește să realizeze o dezinvestiție;
 baze de date și platforme online: există platforme specializate sau baze de date care oferă
informații despre valoarea și prețurile de piață ale mijloacelor fixe în diverse sectoare și regiuni, cum
ar fi Bloomberg, Refinitiv Eikon, RICS etc.
Cum evaluez eficiența utilizării mijloacelor fixe?
Pe lângă evaluarea valorii și mobilității mijloacelor fixe, vom explora și modalități de măsurare
a eficienței utilizării acestor active.
Analizând modul în care mijloacele fixe sunt utilizate în producție, putem identifica oportunități
de îmbunătățire a eficienței și de optimizare a resurselor.
IMAPA – IV
Prin calculul și analiza indicatorilor specifici din tabelul 4.10 vom putea aprecia dacă mijloacele
fixe sunt utilizate în mod optim, să identificăm posibile probleme sau deficiențe și să propunem măsuri
de îmbunătățire a modului de utilizare.
Gradul de utilizare a capacității (Gu), gradul de utilizare a timpului de lucru (Gut) și

randamentul mijloacelor fixe (Rmf) sunt toți indicatori interdependenți care măsoară eficiența utilizării
mijloacelor fixe într-o organizație.
Aceștia se referă la diferite aspecte ale utilizării eficiente a mijloacelor fixe și pot fi corelați și
integrați cu indicatorii privind valoarea mijloacelor fixe și indicatorii de productivitate a muncii pentru
a oferi o imagine completă a performanței organizației (Podeswa, 2009).
Gradul de utilizare a capacității și gradul de utilizare a timpului de lucru se referă la cât de mult
din capacitatea totală și timpul de lucru sunt folosite. Dacă unul sau ambii dintre acești indicatori sunt
scăzuți, acest lucru ar putea indica că există o subutilizare a resurselor în procesul de producție.
Pe de altă parte, randamentul mijloacelor fixe măsoară cantitatea de producție obținută pe

unitatea de timp cu ajutorul mijloacelor fixe. Acesta ar putea fi influențat de gradul de utilizare a
capacității și a timpului de lucru.
De exemplu, dacă gradul de utilizare a capacității și a timpului de lucru este scăzut, acest lucru
ar putea duce la un randament scăzut al mijloacelor fixe.
Tabelul 3 Indicatori ai eficienței mijloacelor fixe

Indică cât din capacitatea de producție disponibilă a unei

companie este folosită. Capacitatea, de producție
(capacitatea de prestare a serviciului – în cazul firmelor de
servicii) este dată de gradul de dotare a companiei cu
mijloace fixe. De exemplu, dacă o fabrică poate produce 100
de unități pe oră și produce în mod regulat 80 de unități pe
oră, rata de utilizare a capacității este de 80%. Gradul mai
Gu = Producția totală
Gradul de utilizare mare de utilizare a capacității sugerează o utilizare mai
obținută/ Producția
a capacității eficientă a mijloacelor fixe. Indicatorul se poate determina pe
maximă potențială x 100
fiecare tip de mijloc fix sau pe întreaga companie. Relevanța
indicatorului este data de analiza evoluției în timp a acestui
grad de utilizare la nivelul firmei și de comparațiile cu media
industriei sau cu competitori de pe aceeași piață. Un grad de
utilizare bun al mijloacelor fixe trebuie să se apropie de 85-
95% din potențialul maxim stabilit încă din faza de
planificare și proiectare a investiției.
Arată cât din capacitatea totală a unui activ fix este efectiv
folosită în timpul unei perioade specificate, care poate fi
exprimată în ore, zile, luni etc. și se corelează și cu gradul de
utilizare a timpului de muncă. Un grad de utilizare mai mare
indică o eficiență mai mare în utilizarea mijloacelor fixe, în
timp ce un grad de utilizare mai mic poate indica o
Gut = Timp efectiv
Gradul de utilizare subutilizare a resurselor. Cu toate acestea, este important să
lucrat/ Timp maxim
a timpului de lucru reținem că un grad de utilizare de 100% nu este mereu
potențial
eficient, deoarece poate indica o utilizare excesivă sau o
uzură prematură a mijloacelor fixe. Este esențial pentru o
companie să gestioneze mijloacele fixe astfel încât să asigure
un echilibru între eficiență și durabilitate. Relevanța
indicatorului este dată de analiza evoluției în timp la nivelul
firmei și de comparațiile cu media industriei.
IMAPA – IV
Acesta reprezintă cantitatea de producție obținută într-o

unitate de timp cu ajutorul activelor fixe. Pe măsură ce un
activ fix este utilizat pe o perioadă mai lungă de timp,
Rmf = Producția totală randamentul său poate fluctua în funcție de o serie de factori.
Randamentul
obținută/ Timp efectiv În primul rând, este normal ca randamentul unui activ fix să
mijloacelor fixe
lucrat scadă o dată cu trecerea timpului din cauza uzurii și a
degradării fizice. Investițiile în întreținere și modernizare pot
ajuta la menținerea sau chiar la creșterea randamentului
mijloacelor fixe pe parcursul ciclului de viață al acestora.
În concluzie, analizând împreună acești trei indicatori, se poate obține o imagine mai
clară a eficienței utilizării resurselor într-o organizație. De asemenea, indicatorii pot fi folosiți
pentru a identifica domenii în care pot fi realizate îmbunătățiri și pentru a monitoriza progresul
realizat în direcția obiectivelor de performanță
IMAPA – IV
CURSUL 4
ANALIZA CAPITALULUI CIRCULANT
Capitalul circulant reprezintă resursele întreprinderii care se consumă la prima

utilizare și sunt reprezentate îndeosebi de stocuri. Alături de acestea, la nivelul activului
circulant mai regăsim creanțele și disponibilitățile bănești (banii din casă și conturi la bănci,
investiții financiare pe termen scurt).
Analiza stocurilor răspunde la întrebarea “Care soluţie tehnică este optimă pentru
întreprindere?”. Pe termen scurt întreprinderea poate lua decizii în zona materiilor prime sau
a stocurilor. Astfel va încerca să găsească soluţia optimă tehnică pentru a obţine un produs.
APROVIZIONARE – PLATA FURNIZORILOR – CONSUM DE FACTORI –

OBTINERE PRODUSE FINITE – VANZAREA PRODUSELOR FINITE –
ÎNCASAREA VÂNZARILOR
Stocurile determină rentabilitatea curentă a întreprinderii cu sens de rentabilitate

operaţională sau zilnică (respectiv o bună gestiune a stocurilor determină o bună rotaţie a
acestora, o bună profitabilitate).
Cu cât stocurile se transformă mai repede în produse şi înapoi în bani din care se
achizioneaza noi stocuri, cu atât timpul de rotaţie se reduce, apar mai multe cicluri
economice şi fiecare ciclu are un profit.
O aprovizionare corectă şi bine fundamentată poate determina (influenţa) nu numai

costul produsului vândut, dar şi costurile activelor fixe a căror eficienţă creşte odată cu
îmbunătăţirea utilizării capacităţii de producţie.
Analiza capitalului circulant presupune o evaluare a structurii acestora pe categorii de

mijloace, a valorii mijloacelor, a factorilor de influență.
Analiza structurii capitalului circulant: stocuri, creanțe, disponibilități bănești

Evolutia structurii ne indica capacitatea firmei de a-și vinde produsele finite și de a-și
recupera creanțele din piață. Analiza disponibilitatilor banesti ca principal element de
caracterizare a trezoreriei unui agent economic se analizeaza in dinamica si pe structura.
Dinamica reflectă îmbunatatirea de la an la an a stării de sănătate financiară a societății.

Aceasta trebuie sa dispuna de un minim de disponibilitati pentru a evita astfel riscul
incapacitatii de plata; riscul incasarilor insuficiente care duc la amanarea platilor si a
reesalonarii celor suplimentare ca rezultat al cresterii nivelului obligatiilor fata de buget.
Din punctul de vedere al producţiei stocurile pot fi de trei feluri:

IMAPA – IV
a) cel de materii prime şi materiale destinat consumului unităţilor de producţie; este

vorba de stocul de producţie, stoc în amonte;
b) cel de produse finite, destinate livrării către beneficiari; este vorba de stocul de
desfacere, stoc în aval;
c) cel destinat asigurării funcţionării continue a unor maşini sau a unor linii de
fabricaţie; este vorba de stocul interoperaţional.
Din punctul de vedere al caracteristicilor formării şi destinaţiei lor, stocurile pot

fi:
a) stoc curent;
b) stoc de siguranţă;
c) stoc de pregătire sau de condiţionare;
d) stoc pentru transport intern.
Din punctul de vedere al mobilității, stocurile pot fi:

a) stoc activ;
b) stoc cu miscare lentă;
c) stoc fără mișcare (stoc mort).
Analiza stocurilor determină decizii pe termen scurt respectiv influenţează abordarea

întreprinderii de a-şi finanţa producţia prin prisma următorilor termeni:
 Stoc curent - reprezintă cantitatea medie de stoc care asigură continuitatea livrărilor în
condițiile unor comenzi previzibile și certe;
 Stoc de siguranță - intervine în general la produsele care au consum şi producţie
sezonieră. Acesta reprezintă plusul de stoc peste stocul mediu care asigura fluiditatea
vânzărilor în perioada de consum maxim (în sezon).
Din punct de vedere economic se analizează valoarea stocurilor, structura stocurilor,

viteza de rotaţie a stocurilor, durata de rotaţie a unui stoc în zile.
Indicatorii de gestiune a stocurilor:

1. Stocul total (S) (reprezinta suma cheltuielilor cu totalitatea materiilor prime, mărfurilor,
materialelor consumabile și auxiliare folosite intr-un an);
2. Indicii de structură ai stocurilor (ex. pe categorii de produse, într-o firma din domeniul
alimentatiei publice: bauturi, materii prime animale, materii primie vegetale, produse de
curatenie etc.);
3. Stocul curent – valoarea zilnică a stocurilor de produse x perioada optimă între

𝑺
două aprovizionări succesive ̅̅̅̅
𝑺𝒄 = 𝑿𝒊𝟑𝟔𝟓
4. Viteza de rotaţie a stocurilor – arată rapiditatea cu care stocurile trec prin toate stadiile
activitatii pana se reintorc sub forma baneasca initiala. Cu cat viteza de rotatie este mai
IMAPA – IV
mare, cu atat eficienta utilizarii este mai buna, avand drept efect eliberarea de resurse
financiare.
̅̅̅̅ = 𝑺 sau 𝑽𝒓
𝑽𝒓 ̅̅̅̅ = 𝑪𝑨
𝑺𝒄 𝑺𝒄
5. Durata de rotatie a stocurilor – ne arată în câte zile un stoc mediu se transformă în
bani, iar interesul firmei este sa-și minimizeze această perioadă.
𝑺𝒄 𝑺𝒄
̅̅̅̅
𝑫𝒓 = x365 zile sau ̅̅̅̅ 𝑫𝒓 = 𝒙𝟑𝟔𝟓 𝒛𝒊𝒍𝒆
𝑺 𝑪𝑨
6. Viteza de rotație a creantei– arată câte cicluri de încasare există într-un an, la nivel
de companie, în funcție de creanța medie lunară (cml) și de volumul anual al
vânzărilor (CA).
̅̅̅̅̅ = 𝑪𝑨
𝑽𝒓𝒄 𝑪𝒎𝒍
7. Perioada medie de colectare a creantei - indică durata medie de viață a unei facturi,
de la data emiterii și până la data încasării. La nivelul economiei UE, aceasta perioadă
este de aproximativ 56 zile.
𝑪𝒎𝒍
̅̅̅̅̅
𝑷𝒄𝒄 = 𝒙𝟑𝟔𝟓 𝒛𝒊𝒍𝒆
𝑪𝑨
8. Durata medie de plată a furnizorilor – indică capacitatea întreprinderii de a întârzia

plățile către furnizori, respectiv de a se folosi în activitatea sa de creditele furnizori
(valoare medie a creditelor comerciale lunare raportată la valoarea stocurilor totale
dintr-un an x 365 zile). Cu cât este mai mare aceasta perioadă, cu atât se reduce
presiunea legată de finanțarea curentă a activității firmei.
S/ 365 – plata medie zilnică către furnizori
𝑪𝒇
̅̅̅̅̅̅
𝑫𝒑𝒇 = 𝒙𝟑𝟔𝟓 𝒛𝒊𝒍𝒆
𝑺
10. Ciclul de conversie a numerarului sau ciclul cash to cash (CCC) este egal cu
perioada de timp necesară pentru ca toate cheltuielile monetare ale unei firme, efectuate pentru
achiziţionarea factorilor de producţie, să fie recuperate din vânzările realizate. Astfel, ciclul de
conversie a numerarului măsoară intervalul de timp ȋn care firma are fonduri blocate ȋn
capitalul de lucru.
Pe măsură ce acest ciclu este mai scurt (ideal este să tindă spre zero sau sa aiba valoare
negativă), nevoia de finanțare a stocurilor scade, iar performanța în gestiunea stocurilor crește.
CCC = Durata de rotație a stocurilor + Perioada de colectare a creanțelor - Durata de

plată a furnizorilor (perioada de intarziere a plăților)
CCC = Drs + Pcc- Dpf

IMAPA – IV
11. Ciclul operaţional (CO = Drs + Pcc) se referă la perioada de conversie a stocurilor,
definită ca fiind perioada de timp necesară pentru conversia materiilor prime ȋn produse finite/
mărfuri vandabile şi apoi vânzarea acestora pe piaţă şi la perioada de conversie a efectelor
comerciale de primit (a creanțelor).
Tipul de abordare a gestiuni stocurilor
In cazul unei politici defensive întreprinderea doreste sa minimizeze riscul de ruptura

de stoc si sa-si realizeze cifra de afaceri cu stocuri maxime. In aceasta situatie, pentru
determinarea stocului de siguranta, intreprinderea va lua in calcul intervalul maxim de
intarziere in aprovizionare, chiar daca aceste stocuri maxime determina costuri de depozitare
ridicate.
In cazul unei politici agresive intreprinderea este indiferenta la riscul de ruptura de

stoc si doreste sa obtina cifra de afaceri propusa cu un minimum de stoc de siguranta. Acest
lucru îi va determina costuri scăzute cu aprovizionarea.
IMAPA – IV
CURSUL 5 –
ANALIZA POTENȚIALULUI INTERN: RESURSELE FINANCIARE
A treia resursă ce definește potențialul intern al întreprinderii este reprezentată de

resursa financiară.
Deciziile privind finanțarea la nivelul firmelor sunt printre cele mai importante decizii
ce pot influența activitatea curentă a firmei si activitatea de dezvoltare pe termen lung.
Deciziile de finanțare se referă la modul în care o firmă obține și gestionează

capitalul bănesc necesar pentru a susține activitatea sa, pentru a plăti celelalte resurse ce
asigură potențialul intern al firmei (Brealey, Myers și Allen, 2023).
Cum analizez resursa financiară a firmei?

În sfera analizei economice și financiare, resursele financiare reprezintă a treia
componentă vitală care stipulează potențialul intern al unei companii.
Aceste resurse, esențiale pentru constituirea și operarea unei întreprinderi, pot fi clasificate,
în principal, în funcție de sursa de origine și de durata de utilizare.
Clasificarea resurselor financiare după proveniență împarte aceste resurse, în general, în

două categorii majore: resurse financiare proprii și resurse financiare atrase.
Resursele financiare proprii sunt resursele pe care o întreprindere le-a generat din
activitățile sale interne. Acestea includ:
 capitalul social: aceasta este suma de bani cu care proprietarii întreprinderii au
contribuit la înființarea acesteia. De exemplu, în cazul unei corporații precum Apple, capitalul
social reprezintă valoarea totală a acțiunilor emise de companie;
 prime de capital: sunt sumele suplimentare obținute din vânzarea de acțiuni peste
valoarea nominală a acestora. De exemplu, dacă o companie precum Facebook emite acțiuni
cu o valoare nominală de 1 dolar, dar le vinde cu 10 dolari, diferenta de 9 dolari reprezintă
prime de capital;
 rezerve din reevaluare: reprezintă creșterea valorii activelor unei companii ca urmare a
reevaluării acestora. De exemplu, dacă o companie precum Amazon deține terenuri care au
crescut în valoare de la achiziționare, această creștere a valorii va fi reflectată ca o rezervă de
reevaluare;
 rezerve: sunt sumele reținute din profiturile anterioare ale întreprinderii, care nu au fost
distribuite ca dividende. Companiile precum Google le-ar putea utiliza pentru a finanța
investiții viitoare;
 profitul reportat și profitul exercițiului: reprezintă profitul pe care o companie l-a
generat, fie în anii anteriori (reportat), fie în anul curent (exercițiul).
IMAPA – IV
Resursele financiare atrase sunt resursele pe care o întreprindere le-a obținut din surse
externe și pot fi sau nu rambursate la un moment dat.
Acestea includ:
 datoriile sub 1 an și datoriile peste 1 an: sunt sumele pe care o întreprindere le datorează
creditorilor săi, fie pe termen scurt (sub un an), fie pe termen lung (peste un an). De exemplu,
Tesla ar putea lua un împrumut pe termen lung pentru a finanța producția unui nou model de
autoturism;xs
 veniturile în avans: reprezintă sumele pe care o companie le-a primit pentru produse
sau servicii pe care încă nu le-a livrat. De exemplu, o companie de software precum Microsoft
ar putea primi plăți în avans pentru licențe de software care urmează a fi furnizate;
 subvenții pentru investiții: sunt sumele pe care o companie le-a primit de la guvern sau
alte organizații pentru a sprijini investițiile sale. De exemplu, o companie de energie
regenerabilă precum NextEra Energy ar putea primi subvenții pentru a dezvolta noi centrale
eoliene.
Prin examinarea atentă a acestor surse de resurse financiare și mai ales, a importanței relative
a fiecărei categorii în total resurse, analiștii financiari pot obține o imagine clară a situației
financiare a unei întreprinderi și pot evalua riscurile potențiale asociate cu structura sa
de capital.
Resursele financiare ale unei companii pot fi, de asemenea, clasificate în funcție de durata
lor de utilizare, cunoscută și sub denumirea de scadență sau exigibilitate. Acestea pot fi
împărțite în resurse pe termen lung și resurse pe termen scurt, astfel:
 resurse pe termen lung, care reprezintă resursele financiare pe care o întreprindere le
folosește o perioadă mai mare de un an și includ:
 capitalurile proprii: sunt fondurile adunate de la proprietarii firmei, prin aportul de
capital social, prime de capital, rezerve sau profituri reinvestite. De exemplu, compania
Tesla folosește capitalurile proprii pentru a finanța cercetarea și dezvoltarea, precum și
investițiile în noi fabrici;
 credite pe termen lung: reprezintă împrumuturi pe care o întreprindere le ia de la bănci
sau alte instituții financiare și care trebuie rambursate după un an sau mai mult, în
vederea finanțării unei investiții, deci a mijloacelor fixe. De exemplu, Microsoft ar
putea obține un credit pe termen lung pentru a achiziționa o altă companie, deci a face
o investiție strategică;
 leasing-uri financiare sau operationale: într-un contract de leasing, o companie
plătește pentru dreptul de a utiliza un activ pe o perioadă îndelungată. De exemplu, o
companie aeriană precum Delta Airlines ar putea utiliza leasing-uri pentru a opera
aeronave pe termen lung fără a le deține;
 subvenții pentru investiții: sumele primite de la guvern sau alte organizații pentru a
sprijini investițiile pe termen lung ale unei companii. De exemplu, o companie din
IMAPA – IV
domeniul agriculturii ar putea primi subvenții pentru a construi hale de depozitare și

procesare a producției agricole.
 resurse pe termen scurt, care reprezintă resursele financiare pe care o întreprindere le

folosește pe termen scurt, deci într-o perioadă de maxim un an. Ele includ:
 credite comerciale: sunt împrumuturi pe termen scurt obținute de la furnizori, când
întreprinderea achiziționează bunuri sau servicii acum, dar plătește pentru ele mai
târziu. De exemplu, o companie de retail ca Walmart ar putea utiliza credite comerciale
pentru a achiziționa bunuri de la furnizori, pe care le va plăti după ce a vândut aceste
bunuri consumatorilor;
 credite pe termen scurt: reprezintă împrumuturi pe care o întreprindere le ia de la
bănci sau alte instituții financiare și care trebuie rambursate în decurs de un an sau mai
puțin. De exemplu, o companie precum Coca-Cola ar putea obține un credit pe termen
scurt pentru a acoperi cheltuielile operaționale legate de plata materiilor pime, a
salariilor, a impozitelor, în timp ce așteaptă încasarea veniturilor;
 linii de credit: sunt facilități de credit care permit unei companii să împrumute bani de
la o bancă, până la o anumită limită, și să le ramburseze pe măsură ce sunt necesare. De
exemplu, Amazon poate utiliza linii de credit pentru a finanța creșterea stocurilor în
timpul sezonului de sărbători.
Combinând aceste surse de resurse financiare, companiile pot construi o structură de capital
care le permite să își finanțeze operațiunile și să își atingă obiectivele strategice. Înțelegerea
modului în care o companie utilizează aceste resurse pe termen lung și pe termen scurt este
esențială pentru evaluarea situației sale financiare și a riscului financiar.
Se impune o analiză combinată a duratei de folosire a resurselor financiare cu resursele
materiale fixe și circulante. În mod obișnuit, o resursă financiară permanentă va finanța
resurse materiale fixe, în timp ce o resursă curentă va finanța o resursă circulantă.
Valoarea resurselor financiare ale unei companii este un factor de primă importanță în
evaluarea performanței și a stabilității sale pe termen lung. Aceasta implică multe aspecte,
fiecare având un rol semnificativ, cum ar fi:
 capacitatea de investiție și expansiune: o companie cu resurse financiare solide poate
investi în dezvoltarea de noi produse, tehnologii sau poate extinde operațiunile pe piețe noi.
Investițiile strategice pot contribui la creșterea competitivității și la valorificarea oportunităților
de pe piață;
 reziliență în fața șocurilor economice: în perioade de recesiune economică sau în
situații de criză, resursele financiare pot ajuta o companie să reziste mai bine la fluctuațiile
pieței, asigurându-i capacitatea de a-și continua operațiunile și de a proteja valoarea pentru
acționari;
IMAPA – IV
 gestionarea riscului financiar: resursele financiare proprii suficiente permit unei

companii să mențină un nivel adecvat de lichiditate și să gestioneze în mod eficient riscul de
îndatorare, prevenind dificultățile de plată și insolvența;
 atragerea de talente și parteneriate: o poziție financiară solidă face ca o companie să
fie mai atractivă pentru potențialii angajați de calitate și pentru parteneri strategici. Acest lucru
poate duce la formarea unei echipe mai competente și la crearea de sinergii prin colaborări;
 accesul la finanțare: companiile cu resurse financiare puternice și cu o bună
performanță financiară au acces mai ușor la surse de finanțare externe, cum ar fi împrumuturile
bancare sau emiterea de obligațiuni, de obicei, la rate mai favorabile ale dobânzii;
 poziționarea pe piață și reputație: o companie cu resurse financiare consistente poate
fi percepută ca un jucător de încredere și stabil pe piață, ceea ce îmbunătățește relațiile cu
clienții, furnizorii și alte părți interesate;
 capacitatea de inovare: inovarea este cheia succesului în multe industrii, iar resursele
financiare permit o companie să aloce fonduri pentru cercetare și dezvoltare, ceea ce poate
conduce la crearea de produse și servicii inovatoare;
 recompense pentru acționari: o companie cu resurse financiare adecvate poate oferi
recompense mai generoase acționarilor săi, fie sub formă de dividende, fie prin creșterea valorii
acțiunilor.
Pentru evaluarea acestor resurse, se utilizează indicatorii din tabelul 4.12.
Indicatori de analiză a resurselor financiare

Reprezintă totalitatea capitalurilor proprii ale
companiei la care se adaugă toate resursele
Resurse financiare RFT = Capitaluri
atrase din exteriorul companiei, cu caracter
totale proprii + Resurse
rambursabil sau nerambursabil. Aceste resurse
(Pasive totale) atrase totale
se reflectă în contabilitatea firmei, la nivelul
pasivului contabil.
Reprezintă resursele financiare pe care o
întreprindere le folosește pe termen lung, care au
ca scop principal, acoperirea nevoii de finanțare
a mijloacelor fixe ale companiei.
Sunt formate din datorii pe termen lung către
instituții de credit, acționari, stat etc.,
CP = Capitaluri
provizioane și venituri în avans pe termen lung.
Capitaluri proprii + Resurse
Prin rolul lor de finanțare a investițiilor, aceste
permanente atrase pe termen
resurse conferă firmei potențialul de creștere și
lung
de dezvoltare pentru atingerea obiectivelor
strategice din misiunea firmei. În plus, surplusul
de capital permanent peste valoarea mijloacelor
fixe reprezintă capital de lucru sau fondul de
rulment, necesar pentru buna desfășurare a
activității curente.
IMAPA – IV
Reprezintă resursele financiare pe care o

întreprindere le folosește pe termen scurt
(maxim un an), care au ca scop principal,
acoperirea nevoii de finanțare a mijloacelor
DC = Resurse curente ale companiei, cum ar fi stocurile,
Datorii curente atrase pe termen creanțele și cheltuielile în avans. Sunt rezultatul
scurt operațiunilor curente și sunt formate din datorii
comerciale (către furnizori), datorii fiscale și
sociale, credite pe termen scurt și linii de credit,
venituri în avans pe termen scurt, alte datorii
care trebuie plătite sub un an.
Acest indicator arată cât la sută din resursa
financiară a firmei este proprie, respectiv cât de
independentă financiar este aceasta față de
creditori. O rată mai mare sugerează că o
companie este mai puțin dependentă de
creditori, ceea ce poate indica o poziție
Raf = (Capitaluri financiară mai solidă și un risc mai scăzut pentru
Rata autonomiei
proprii/ Pasive creditori. În general, investitorii și creditorii
financiare
totale) x 100 preferă companii cu o rată mai mare de
autonomie financiară, reprezentând minim 25-
30% din totalul pasivelor firmei. Cu toate
acestea, pentru a-și crește performanța și
competitivitatea pe piață, firmele trebuie să
apeleze și la resurse din exterior, în limita
solvabilității și a capacității de rambursare.
Măsoară capacitatea unei companii de a
autofinanța activele fixe (cum ar fi echipamente,
terenuri și imobile). O rată prea ridicată poate
indica faptul că o companie se bazează în exces
pe capitalurile proprii pentru finanțarea
Ramf = (Capitaluri
Rata autofinanțării activităților de investiții, în detrimentul utilizării
proprii / Mijloace
mijloacelor fixe datoriilor sau altor forme de finanțare externă.
fixe totale) x 100
De asemenea, compania ar putea rata
oportunități de investiții valoroase din cauza
lipsei de capital. Prin împrumut, o companie
poate avea acces la mai mult capital pentru a
finanța investiții strategice.
Acesta măsoară nivelul la care o companie se
bazează pe finanțarea prin datorii pentru a-și
susține activitățile de investiții și activitățile
curente. Un grad de îndatorare mai mare de 70-
Gî = (Datorii
Grad de îndatorare 80%. poate indica o poziție financiară mai slabă
totale/ Pasive
global și un risc mai mare pentru creditori. Cu toate
totale) x 100
acestea, îndatorarea poate fi un instrument util
pentru a accelera creșterea, atât timp cât este
gestionată în mod responsabil. Investitorii și
creditorii vor urmări acest indicator pentru a
IMAPA – IV
evalua riscul asociat cu investiția în acordarea de

împrumuturi către o companie.
Acești indicatori sunt fundamentali pentru o analiză economico-financiară riguroasă a

oricărei companii, oferind informații privind sănătatea firmei, riscul financiar și
vulnerabilitatea în raport cu creditorii.
În concluzie, gestionate corespunzător, resursele financiare pot oferi companiei o bază
solidă pentru creștere, inovare și sustenabilitate într-un mediu de afaceri în continuă schimbare.
IMAPA – IV
CURSUL 7
ANALIZA CHELTUIELILOR ÎNTREPRINDERII
Abordări generale
Pentru analiza cheltuielilor se face distincţia între cheltuieli şi costuri.
Cheltuielile reprezintă totalitatea achizițiilor de resurse înregistrate de o întreprindere
într-un an financiar, pentru a obţine bunuri economice. Aceste achiziții formează stocuri de
resurse, dintre care doar o parte sunt utilizate într-un ciclu de producție și acestea poartă
denumirea de costuri.
Când utilizăm termenul costuri la singular - cost, se înţelege cost de producţie (lei/kg,
lei/m2, lei / cameră dublă, lei/ meniu) respectiv valoarea costurilor ce revine pe unitate de
producţie.
Costul de producție este un instrument important în gestiunea intreprinderii, având
atât rolul de informare a managerilor asupra activităţii desfăşurate, cât şi de identificare a unor
direcţii strategice de acţiune în activitatea viitoare. Se compară mereu cu prețul de vânzare/
tariful.
Când întreprinderea utilizează ca strategie de decizie nivelul costurilor, trebuie să
cunoaştem faptul că acestea nu au un rol determinat şi exclusiv în obţinerea rezultatelor
economice şi că întotdeauna intră în joc legea randamentelor crescătoare şi legea veniturilor
în creştere.
Legea randamentelor crescătoare pleacă de la faptul că obiectivul principal al
întreprinderii este un randament tehnic cât mai bun. Astfel, întotdeauna întreprinderea caută să
obţină randament maxim dintr-o investiţie. În acest sens, pe termen suficient de lung,
întreprinderea îşi va reduce costul de producţie prin achiziţionarea de tehnologii noi. Aceasta
reducere se numeşte curbă de experienţă.
Practic în urma unei investiţii într-o nouă tehnologie nouă, costul unitar se reduce cu
20% - 30% si rămân constant, apoi începe să crească și este necesară o nouă investiţie. Timpul
în care costurile se reduc este corespondent cu curba de experienţă (se obţine efectul de
experienta, respectiv - cost minim).
Legea veniturilor în creştere concluzionează faptul că orice întreprindere va produce
din ce în ce mai mult, dacă veniturile sunt în creştere (nu o interesează costurile).
Dacă întreprinderea caută soluţii de gestiune a resurselor prin analiza costurilor pe
termen scurt, trebuie să cunoaştem faptul că, singura sursă de a reduce costul este identificarea
unei soluţii optime de maximizare a producţiei Pe termen scurt întreprinderea nu trebuie să
se focalizeze pe economia de cheltuieli, ci pe soluţia de creştere a producţiei. Creşterea
producţiei determină scăderea costurilor fixe medii, care vor trage costul mediu unitar în jos.
Tipologia cheltuielilor
Cheltuielile agenţilor economici sunt clasificate în funcţie de destinaţia lor în două
categorii, (rezultă din conţinutul contului de profit şi pierdere, la care se adaugă impozitul pe
profit), astfel:
a) Cheltuieli de exploatare, ocazionate, în principal, cu consumarea factorilor
fundamentali care facilitează desfăşurarea unei activităţi economice: cheltuieli cu materiile
prime şi materialele consumabile; energie şi apă; cheltuieli privind mărfurile; alte
cheltuieli materiale; ajustarea valorii imobilizărilor corporale şi necorporale (cheltuieli
privind amortizarea imobilizărilor, diferenţa dintre cheltuieli şi venituri privind provizioanele
pentru deprecierea imobilizărilor şi venituri din fondul comercial negativ); ajustarea valorii
1
IMAPA – IV
activelor circulante (diferenţa dintre cheltuieli şi venituri privind creanţe şi debitori diverşi şi
respectiv, provizioanele pentru deprecierea activelor circulante); cheltuieli cu personalul
(salarii şi cheltuieli cu asigurările şi protecţia socială); cheltuieli privind prestaţiile externe
(cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi şi cheltuieli cu alte servicii executate de
terţi); cheltuieli extraordinare sunt constituite din cheltuieli privind calamităţile şi alte
evenimente extraordinare (pierderi din calamităţi şi exproprieri de active); alte impozite, taxe
şi vărsăminte asimilate; cheltuieli cu despăgubiri, donaţii şi activele cedate; ajustări
privind provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli.
b) Cheltuieli financiare, constituite din cheltuieli cu dobânzile, ajustarea valorii
imobilizărilor financiare şi a investiţiilor financiare deţinute ca active circulante; alte
cheltuieli financiare (pierderi din creanţe legate de participaţii, cheltuieli privind investiţiile
financiare cedate, cheltuieli din diferenţe de curs valutar);
c) Impozitul pe profit/ impozitul pe cifra de afaceri – în România impozitul pe profit
este de 16% din profitul brut, pentru firmele care nu sunt microîntreprinderi și de 1-3% din
cifra de afaceri pentru firmele care sunt microîntreprinderi (au sub 10 angajati) și mai putin de
500.000 euro cifră de afaceri.
În cadrul cheltuielilor grupate după destinaţia lor, preponderente sunt cheltuielile de
exploatare, respectiv cheltuielile ocazionate cu desfăşurarea activităţii economice de bază care
dau şi măsura cheltuielilor totale efectuate de un agent economic pentru a produce, a
comercializa sau pentru a presta servicii.
Pentru a analiza şi interveni operativ prin măsuri de corecţie atât asupra nivelului total
al cheltuielilor aferente activităţii economice în ansamblul lor cât şi asupra cheltuielilor ce revin
subactivităţilor componente, este necesar să funcţioneze în mod corect sistemul de evidenţă
contabilă, să se înregistreze, la timp şi în totalitatea lor cheltuielile aferente exerciţiului
financiar.
Clasificarea cheltuielilor după natura lor are la bază conţinutul economic al

respectivelor cheltuieli şi se foloseşte la elaborarea bugetului activităţii de trezorerie al
agentului economic, stând în acelaşi timp la baza analizei economico-financiare a rezultatelor
finale sau de bilanţ.
În acest caz sunt evidenţiate următoarele grupe:
a) Cheltuieli directe care sunt formate din contravaloarea materialelor directe
consumate, salarii directe, contribuţia la fondul pentru asigurări sociale şi protecţia socială
aferentă salariilor directe şi alte cheltuieli directe legate nemijlocit de activitatea unităţilor
operative (secţie de producţie, atelier, bucătărie, bufet, bar, cofetărie, hotel etc.);
Costurile directe se pot identifica pe obiecte de calculaţie şi cuprind 2 grupe de costuri:
 Costuri directe fixe;
 Costuri directe variabile;
Costurile directe fixe sunt costurile cu amortizarea masinilor folosite la realizarea unui singur
produs (amortizările în cazul în care utilajul sau masina, clădirea determină obţinerea unui
singur produs), Costurile directe variabile sunt cheltuieli cu materii prime, muncitori
operaţionali şi alte cheltuieli ce exprimă consumul specific;
b) Cheltuieli indirecte sunt constituite din acele cheltuieli cunoscute şi sub denumirea
de "cheltuieli comune ale subactivităţii", sau "cheltuieli comune ale secţiilor", care nu pot fi
localizate în mod direct pe unitatea fizică de produs sau de serviciu prestat şi cuprinde
cheltuielile ocazionate cu întreţinerea şi repararea mijloacelor fixe, energia, combustibilii, apa
2
IMAPA – IV
şi alte cheltuieli globale efectuate pentru exploatare, pe feluri de activităţi, exclusiv cele de
desfacere şi cele de administraţie care sunt evidenţiate distinct;
Costurile indirecte sunt acele cheltueili care nu pot fi identificate pe obiecte de

calculaţie precum cheltuieli cu publicitatea, cheltuieli cu cercetarea dezvoltarea.
Acestea se împart în
 Costuri indirecte fixe;
 Costuri indirecte variabile;
Costurile indirecte fixe cuprind toate cheltuielile generale ale întreprinderii (cheltuieli
de administrare, cheltuieli cu publicitatea, cheltuieli cu cercetarea dezvoltarea, cheltuieli cu
desfacerea) iar costurile indirecte variabile cuprind consumul de energie, combustibili si altele
pentru sectiile unde se fabrica mai multe produse).
c) Cheltuieli de desfacere angajate pentru asigurarea condiţiilor de desfăşurare a
vânzării producţiei, a prestărilor de serviicii;
d) Cheltuieli generale de administraţie efectuate pentru administrarea şi conducerea
unităţii patrimoniale în ansamblul ei.
Clasificarea cheltuielilor după natura lor facilitează calculul costului unitar al
produselor fabricate şi a serviciilor prestate.
Astfel, cheltuielile directe plus cheltuielile indirecte aferente, determinate raţional ca
fiind legate de produsele fabricate şi serviciile prestate, formează "costul de producţie" al
acestora sau "costul prestaţilor de servicii".
Suma cheltuielilor directe, indirecte, a cheltuielilor de desfacere şi a cheltuielilor
generale de administraţie formează “costul complet de producţie” sau “costul complet al
serviciilor prestate".
O utilitate distinctă pentru analiza economico-financiară o constituie clasificarea

cheltuielilor pe baza criteriului dependenţei mărimii acestora de volumul producţiei sau de
volumul serviciilor prestate, care justifică în consecinţă constituirea următoarelor două grupe:
a) Cheltuieli variabile.
Această categorie de cheltuieli sunt relativ constante pe unitatea fizică de produs sau de
serviciu şi variabile în sumă totală, proporţional cu volumul de activitate la care se referă.
Elementele de cheltuieli care corespund acestor însuşiri sunt: cheltuielile directe în
totalitate şi parţial cheltuielile indirecte (consumurile de energie şi combustibili efectuate în
scopuri tehnologice) şi de asemenea, în mod parţial, cheltuielile de desfacere, respectiv cele a
căror mărime este dependentă de volumul vânzărilor.
b) Cheltuieli fixe sau convenţional-constante.
Acest grup de cheltuieli se caracterizează printr-o mărime totală relativ constantă
indiferent de creşterea sau diminuarea volumului producţiei sau al serviciilor şi în aceste
condiţii cheltuielile convenţional-constante sunt variabile pe unitatea fizică de produs sau de
serviciu, în funcţie de modificarea volumului de activitate.
Potrivit acestor însuşiri, cheltuielile fixe au în componenţa lor o parte din cheltuielile
indirecte aferente activităţii economice (amortizările şi provizioanele; salariile, contribuţia
pentru asigurări sociale şi protecţia socială a personalului indirect productiv; cheltuielile de
întreţinere şi reparaţii; impozitele, taxele şi vărsămintele asimilate; alte cheltuieli indirecte
pentru exploatare), precum şi o parte din cheltuielile de desfacere, care nu depind de volumul
producţiei sau al serviciilor efectuate, şi în totalitate cheltuielile generale de administraţie.
3
IMAPA – IV
Din punct de vedere al fluxurilor există următoarele tipuri de cheltuieli:

 Costuri monetare;
 Costuri nemonetare;
Costurile monetare cuprind toate cheltuielile ce determină un flux real (costuri
materiale, costuri cu munca etc) şi cele nemonetare sunt acele cheltuieli care se calculează
(amortizarea, provizioanele etc.).
Analiza cheltuielilor se realizează din punct de vedere al dinamicii, structurii,

factorilor de influență.
Analiza dinamicii presupune evaluarea variației cheltuielilor totale, a costului unitar

de producție etc. în timp.
Analiza structurală
1. După natura lor cheltuielile se împart în:
 cheltuieli de exploatare (ale activității de bază a întreprinderii, legate de activitate de
producție sau de servicii din care întreprinderea înregistrează venituri)
 cheltuieli financiare (generate de activitate de finanțare a întreprinderii, îndeosebi din
relațiile cu creditorii, cu băncile);
 impozitul pe profit sau pe venit.
2. După modul cum oscilează în raport cu producţia obţinută;
 cheltuieli fixe (convențional constante indiferent de volumul producției, variabile pe
unitate de produs, diminuându-se odata cu creșterea producției);
 cheltuieli variabile (conventional constante pe produs, variabile in raport cu cresterea
producției).
3. În funcţie de modul de identificare și repartizare pe produs/ serviciu:
 cheltuieli directe (identificabile pe produs, categorie de serviciu);
 cheltuieli indirecte (comune ale activităților, ale secțiilor);
Analiza factorială presupune o evaluare a impactului factorilor de influență asupra

mărimii și variației cheltuielilor.
4
IMAPA – IV
CURSUL 8
ANALIZA REZULTATELOR ECONOMICE ALE ÎNTREPRINDERII
Rezultatele întreprinderii se concretizează în cifră de afaceri, marja comercială,

producţia exerciţiului, marja brută. Rezultatele se analizează dinamic, structural și din
punctul de vedere al sezonalității și factorilor de influență.
1. Cifra de afaceri (C.A) este primul indicator din contul de profit şi pierdere (cont
121). Cifra de afaceri exprimă forţa de vânzare a unei firme, respectiv cuprinde totalitatea
mărfurilor şi produsele vândute, facturate de întreprindere și valoarea subvențiilor de
exploatare. Practic cifra de afaceri cuprinde valoarea tuturor facturilor emise de o întreprindere
într-un an calendaristic indiferent dacă acestea au fost încasate sau nu.
Cifra de afaceri evidenţiază dimensiunea portofoliului de afaceri realizate de o societate
comercială în relaţie cu diferiţi parteneri. Fiind un indicator de volum, cifra de afaceri reflectă
atât latura comercială a unei firme producătoare (prin producţia vândută) (Qv), volumul
activităţii desfăşurate de o firmă axată pe vânzări de mărfuri (VM) şi subvenţiile de exploatare
(SE). Ponderea vânzării cu mărfurile indică specializarea întreprinderii fie pe comerţ (dacă
veniturile din vânzarea mărfurile reprezintă peste 50% din cifra de afaceri), fie pe producţie
(dacă veniturile din vânzarea producției reprezintă peste 50% din cifra de afaceri).
Analiza cifrei de afaceri presupune cunoaşterea următorilor termeni:

a) Cifra de afaceri totală CAt = Qv + VM + SE - creează o imagine despre poziţia
întreprinderii pe piaţă. Practic, prin acest indicator se exprimă vânzările în valori
absolute (lei) şi influenţează direct cota de piaţă a întreprinderii. Cifra de afaceri
totală nu indică nivelul de rentabilitate şi profitabilitate a întreprinderii.
b) Cifra de afaceri netă CA = CAt- Rca – reprezintă cifra de afaceri diminuată cu
reducerile de pret acordate clienților (aplicate de intreprindere la preturile de vanzarea
ale produselor sau serviciilor).
c) Cifra de afaceri medie se calculează pe unitate de produs (preț de vânzare mediu), de
muncă (CA pe muncitor) etc. CAm = CA/Qv sau CA/ N - când se calculează pe unităţi
de produs (lei/kg), unităţi de serviciu (tarif/ camera de cazare), unităţi de lucrare
(lei/mp) exprimă nivelul preţului mediu de vânzare. Când se exprimă pe numărul de
salariați, indică nivelul productivităţii muncii. Cifra de afaceri medie este egală cu
raportul dintre cifra de afaceri netă exprimată în lei (CAn) şi producţia totală vândută
(Qv).
d) Cifra de afaceri marginală CAmg =∆ CA/∆ Q - exprimă variaţia cifrei de afaceri la
schimbarea cantităţii vândute cu o unitate de productie.
e) Cifra de afaceri critică (prag de rentabilitate) CAcr = (CF/ (pv-cvu)) * pv - reprezintă
acel nivel al cifrei de afaceri unde întreprinderea înregistrează pragul de rentabilitate
(profit 0). Producția la pragul de rentabilitate reprezintă cantitatea minima a producției
IMAPA – IV
vândute care asigură acoperirea tuturor cheltuielilor. Pe măsură ce pragul de

rentabilitate este mai redus, firma încasează un profit mai mare și este mai performantă.
Relaţiile dintre cifra de afaceri totală, cifra de afaceri medie, cifra de afaceri marginală
şi cifra de afaceri critica sunt:
 Indiferent dacă cifra de afaceri totală creşte sau scade, cifra de afaceri medie rămâne
constantă.
 Când cifra de afaceri totală creşte, cifra de afaceri marginală creşte și este pozitivă.
 Când cifra de afaceri totală scade, cifra de afaceri marginală este negativă.
 Când cifra de afaceri totală atinge nivelul maxim, cifra de afaceri marginală este egală
cu 0.
Analiza cifrei de afaceri se realizează din următoarele puncte de vedere:

I. Analiza dinamicii;
II. Analiza structurala;
III. Analiza factorială;
IV. Analiza sezonalităţii;
V. Analiza implicaţiilor economice asupra întreprinderii.
I. Analiza dinamicii cifrei de afaceri

Această analiză se realizează cu baza fixă sau cu bază în lanţ. Se analizează cifra de
afaceri pe o perioadă determinate (minim trei ani) şi se identifică creşterile, respectiv
pierderile. Analiză cu bază fixă: când se compară cifra de afaceri cu cea din primul an al
analizei. Analiză cu bază în lanț: când se compară cifra de afaceri cu cea din anul anterior.
Odată calculaţi indicii de creştere sau descreştere a cifrei de afaceri se identifică
cauzele sau factorii de influenţă.
În general cauzele variaţiei cifrei de afaceri sunt fie interne, date de forţa de
producţie, de calitatea forţei de muncă, de capacitatea de finanţare, de inovare, etc, fie
externe determinate de presiunea concurenţei, de evoluţiile economice generale şi de
elasticitatea cererii.
II. Analiza structurii cifrei de afaceri

Această analiză presupune gruparea elementelor care conduc la realizarea cifrei de
afaceri pe grupe de influenţa omogene precum:
 Pe grupe de produse;
 Pe grupe de clienţi;
 Pe grupe de sectoare de activitate;
În analiza structurală a cifrei de afaceri se utilizează metoda ABC. Această presupune
ierarhizarea produselor şi a clienţilor în funcţie de ordinea de importanţă la realizarea cifrei
de afaceri. Dacă utilizăm metoda ABC pentru ierarhizarera clienţilor vom obţine în medie
următorul rezultat:
Zona A cuprinde zona cu un număr redus de clienți (10-15%) care realizează comenzi
mari şi participă cu peste 60% la realizarea cifrei de afaceri. Această zonă este foarte riscantă
IMAPA – IV
pentru firmă deoarece determină un grad de dependenţă mare faţă de un număr mic de client
cu efecte negative asupra forţei de negociere a întreprinderii. Cererea fiind concentrată, forţa
de negociere este scăzută. Totuşi acest efect negativ este compensat în linii mari de o bună
rentabilitate a vânzărilor, de număr de comenzi scăzut şi cheltuieli de desfacere mici.
Interesul întreprinderii este de a acţiona astfel încât zona A să aibă pondere de până la
50% din totalul cifrei de afaceri pentru a se asigura un grad de independenţă şi o bună forţa de
negociere a preţurilor.
Zona B cuprinde un număr mediu de clienţi (20-25%) care au o pondere
semnificativă în totalul cifrei de afaceri (20-25%). Aceasta grupă cu un număr mare de clienţi
este interesantă pentru întreprindere, aceasta având o forţă de negociere bună, însoţită de o
rentabilitate satisfăcătoare a vânzărilor. Numărul de comenzi raportat la volumul şi
cheltuielile de desfacere se apropie de optim.
Zona C cuprinde un număr mare de clienţi, foarte dispersaţi, care au o pondere mică
în cifra de afaceri (10-15%). Această grupă de clienţi, din cauza numărului mare de comenzi,
cu cantităţi mici, determină cheltuieli mari de desfacere şi o slabă rentabilitate a vânzărilor.
Pe acest segment întreprinderea poate câştiga din forţa de negociere (clienţii mulţi dispersaţi
pot fi convinsi să achiziţioneze la preţuri mari).
III. Analiza factorială a cifrei de afaceri

Cifra de afaceri este influenţată de doi factori direcți:
 Producţia vândută/ Mărfurile vândute care este un factor intern şi depinde de
întreprindere;
 Preţul de vânzare care este un factor extern şi depinde de piaţă.
Analiza factorială a cifrei de afaceri trebuie să identifice pentru fiecare întreprindere
factorii cheie care determină oscilaţia vânzărilor. Tradiţional, principalul factor este preţul.
Practic preţul de vânzare este o rezultantă a întregului efort făcut de către ansamblul
pieţei în care activează firma.
Din acest punct de vedere nu mai este un factor cheie. Respectiv întreprinderea la
interior are forţe care determină ca rezultantă, costul. Astfel vom fi tentaţi să spunem că factorul
cheie este costul.
Factorul cheie este întotdeauna cauza cauzelor, sens în care la nivel de
întreprindere cauza cauzelor este spiritul antreprenorial, filozofia economică şi
capacitatea de inovare.
Astfel, inovaţia determină productivitatea, iar productivitatea determină costul.
Costul acceptă preţul pieţei.
Cauza cauzelor pe piaţă constă în tipologia consumatorilor, în nevoile
consumatorilor, în iraţionalitatea lor care, pe total, acceptă un cost. În acest sens, cifra de
afaceri are doi factori de succes:
 Inovaţia la nivelul întreprinderii;
 Iraționalitatea consumatorilor la nivelul pieţei.
IV. Analiza sezonalităţii cifrei de afaceri

IMAPA – IV
Această analiză oferă informaţii întreprinderii despre situaţia lunară a încasărilor.

Astfel se calculează cifra de afaceri medie lunară şi se defineşte diagrama sezonalităţii cifrei
de afaceri.
Sezonalitatea vânzărilor se suprapune peste sezonalitatea costurilor şi se iau decizii
de finanţare a producţiei (din resursele proprii în lunile când vânzările sunt maxime şi din
economii şi resurse atrase în lunile când vânzările sunt minime.). Sectoarele economice cu
grad mare de sezonalitate sunt în turism, industria extractivă, construcţii, producţia agricolă
vegetală.
V. Implicaţiile economice asupra întreprinderii

Cifra de afaceri are implicaţii economice, financiare şi sociale asupra întreprinderii
şi a societăţii.
 Implicaţiile economice determină direct nivelul de rentabilitate, creşterea sau
descreşterea numărului de salariaţi, creşterea sau descreşterea productivităţii muncii,
creşterea sau descreşterea cotei de piaţă.
 Implicaţiile financiare se exprimă prin modificarea indicilor de autofinanţare a
întreprinderii, a gradului de îndatorare şi a nevoii de fond de rulment.
 Implicaţiile sociale determină liniştea, respectiv neliniştea la nivel de salariaţi în sensul
că o scădere a cifrei de afaceri influenţează direct şomajul cu toate implicaţiile sociale
(scăderea venitului personal creează disconfort pentru că persoana în cauză consideră că
tot ceea ce face este un eşec).
2. Marja comercială se calculează că diferenţa între venituri din vânzarea mărfurilor

şi cheltuielile privind mărfurile. Marja comercială în practică este echivalentă cu adaosul
comercial care cuprinde salariile, amortizările, impozitele, dobânzile şi profitul unei unități
care practică comerțul..
MC = VM – CM
Se calculează rata marjei comerciale în funcție de veniturile din vânzarea mărfurilor
(dacă activitatea de comerț este secundară în activitatea întreprinderii) sau cifra de afaceri totală
după relaţia: RMC = MC/ VM*100 sau RMC = MC/ CA*100
Se analizează idem ca cifra de afaceri.
3. Producţia exerciţiului (Qex) este indicatorul valoric utilizat pentru dimensionarea

întregii activităţi desfăşurate de întreprindere în cursul unui exerciţiu. Ea se compune din
bunurile şi serviciile produse de întreprindere indiferent de destinaţia acestora, respectiv
vânzare (Qv), stocare (Qs) sau imobilizare (Qi).
Qex = Qv + Qs + Qi
Qv – producţia vândută cuprinde produsele vândute, lucrările şi serviciile prestate la

preţ de facturare, fără taxe, fiind componenta principală a cifrei de afaceri din activitatea
de bază.
Qs – producţia stocată cuprinde variaţia stocurilor de produse finite, semifabricate,
IMAPA – IV
producţie neterminată (Δs) şi se calculează ca diferenţă dintre stocurile finale şi stocurile

iniţiale.
Δs = Sf – Si
Qi – producţia imobilizată cuprinde lucrările efectuate de întreprindere pentru
realizarea de imobilizări corporale şi necorporale în regie proprie și producția
autoconsumată.
Producţia exerciţiului caracterizează întreaga gamă de activităţi şi poate creşte de

la o perioadă la alta în urma unor investiţii în imobilizări sau pe seama creşterii producţiei
stocate.
Creşterea stocurilor constituie un semnal de alarmă în cazul scăderii vânzărilor ceea
ce impune urmărirea atentă a dinamicii acestora.
Analiza productiei se realizează din următoarele puncte de vedere:
I. Analiza dinamicii;
II. Analiza structurala;
III. Analiza factorială;
IV. Analiza sezonalităţii;
V. Analiza implicaţiilor economice asupra întreprinderii.
Analiza evoluţiei sau dinamicii producţiei totale - idem cu cifra de afaceri.
Analiza structurii - se determină indicii de structură a producţiei totale asemănători cu

cei de la cifra de afaceri. Din punctul de vedere al structurii ne interesează ponderea producţiei
vândute Qv, a producţiei stocate - Qs şi producţiei imobilizate- Qi în total producție obținută.
De asemenea, se analizează structura producției pe tipuri de produse, pe tipuri de activități.
Analiza factorilor care influenţează producţia
Producţia este influenţată de următorii factori:
 Nivelul general al preţului (productia creşte şi scade direct proporţional cu evoluţia
preţului).
 Costul factorilor de producţie (productia creşte şi scade indirect proporţional cu
evoluţia costurilor).
 Productivitatea factorilor de producţie (productia creşte şi scade direct proporţional
cu productivitatea).
 Abundenţa factorilor de producţie (productia creşte şi scade direct proporţional cu
abundenta factorilor).
 Anticipările consumatorilor şi întreprinzătorilor (anticipări optimiste duc la o
producţie mai mare respectiv anticipări pesimiste duc la o producţie mai mică).
 Politicile naţionale.
Dacă politicile sunt de creştere a consumului şi a inflaţiei, producţia creşte. Dacă
politicile sunt de reducere a inflaţiei şi de creştere a costului capitalului, acestea
IMAPA – IV
influențează scăderea producţiei.

Întotdeauna la nivelul macroeconomic, când producţia creşte, inflaţia şi şomajul
scad, iar când producţia scade, inflaţia şi şomajul cresc. Creşterea consumului duce la
creşterea economică.
 Starea economică mondială
Dacă economia mondială este pe trend de creştere, producţia creşte = creşte cererea
la export. Dacă economia mondială se contract, scade producţia = scade cererea la export.
 Nivelul preţului mediu mondial
Dacă acest preţ este mai mic decât preţul intern =pe piaţa internă există concurenţă
internă care determină contracţia producției (toate firmele de la nivel mondial doresc să
vândă pe piaţa internă). Dacă preţul mediu mondial este mai mare in raport cu preţul intern
= creşterea producţiei pentru că firmele au tendinţa de părăsire a pieţei interne.
 Forta productiva a intreprinderii
Analiza producţiei în raport cu forta productivă a intreprinderii are ca scop oferirea
unui răspuns la întrebările : ”Când trebuie oprită producţia?”, “Ce cantitate trebuie să se
producă?”, “ Care este combinaţia optimă de resurse?” şi “Ce tehmologie trebuie aplicată?”.
Analiza sezonalităţii
Această analiză oferă informaţii întreprinderii despre situaţia lunară a productiei.
Astfel, se calculează productia medie lunară şi se defineşte diagrama sezonalităţii.
Sezonalitatea se suprapune peste sezonalitatea costurilor şi se iau decizii de finanţare
a producţiei (din resursele proprii în lunile când vânzările sunt maxime şi din economii şi
resurse atrase în lunile când vânzările sunt minime.). Sectoarele economice cu grad mare de
sezonalitate sunt în turism, industria extractivă, construcţii, producţia agricolă vegetală.
Implicaţiile economice ale evoluţiei producţiei sunt identice cu implicaţiile cifrei de
afaceri cu menţiunea că producţia unei întreprinderi are efecte externe asupra întreprinderii
partenere.
4. Marja brută reprezintă un indicator economic care nu apare cu formă de sine

stătătoare în contabilitatea românească. Marja brută este un indicator care face trecerea de la
microeconomie la macroeconomie. Astfel la nivelul microeconomic marja brută se calculează
că diferenţa între producţia exerciţiului + marja comercială şi plăţile efectuate către terţi
(consumuri intermediare).
MB= Qex + MC + Avm–CI
- pot fi incluse si alte venituri monetare
Consumurile intermediare (Ci) corespund bunurilor şi serviciilor cumpărate din

exterior (diverşi furnizori) respectiv materii prime (Mp) şi materiale consumabile (M), utilităţi
cum ar fi: combustibili, energie, apă (U) şi alte cheltuieli materiale (Acm) potrivit relaţiei.
Ci = Mp +M +U + Acm
IMAPA – IV
Consumurile intermediare sau plăţile către terţi apar în contul de profit și pierdere sub
formă de:
 Cheltuieli cu materii prime şi materiale consumabile
 Alte cheltuieli materiale
 Alte cheltuieli externe, cu energie și apă
 Cheltuieli privind prestațiile externe.
Luând în considerare relaţiile prezentate, rezultă că marja brută cuprinde:

 Remunerarea muncii: salarii, CAS, impozite pe venit;
 Remunerarea capitalului tehnic: amortizarea (ajustări de valoare), închirierile,
impozitele către stat pentru clădiri, echipamente, taxe;
 Remunerarea capitalului financiar: dobânzile, comisioanele bancare;
 Remunerarea terenului: rente (arende), impozite pe teren;
 Remunerarea statului: impozitul pe profit sau pe venit;
 Remunerarea antreprenorului: profitul net.
Practic, la nivelul întreprinderii efortul propriu este dat de consumul intermediar,

iar efectele sunt plăţile efectuate către partenerii de producţie (actorii economici), respectiv
salarii către muncă, amortismentele către capitalul propriu, impozitele către stat, dobânzile
către creditori şi profitul către acţionari.
Suma tuturor marjelor brute create la nivelul tuturor agenţilor economici dintr-o ţară
poartă denumirea de produs intern brut (PIB).
Analiza marjei brute la nivel de întreprindere presupune:
 Analiza dinamicii;
 Analiza structurii;
 Analiza factorilor de influenţa.
Analiza dinamicii
Dinamica marjei brute se apreciază cu indicatorul rata de creştere a marjei brute în
anul 1 comparativ cu anul 0. Creşterea şi descreşterea indicatorului este influenţată de
producţia exerciţiului şi de înclinaţia întreprinderii de a face comerţ sau producţie. În sfera
comerţului, marja brută are mărimi mai mici decât în producţie, raportul mediu fiind de 1
la 3.
Analiza structurii
Analiza structurii indică ratele de remuneraţie a actorilor economici în urma
procesului de producţie/ servicii, din total marjă brută (Rata de remuneratie = Remuneratie/
Marja brută x 100):
 Remunerarea muncii: salarii, CAS, impozite pe venit;
IMAPA – IV
 Remunerarea capitalului tehnic: amortizarea (ajustări de valoare), închirierile,

impozitele către stat pentru clădiri, echipamente, taxe;
 Remunerarea capitalului financiar: dobânzile, comisioanele bancare;
 Remunerarea terenului: rente (arende), impozite pe teren;
 Remunerarea statului: impozitul pe profit sau pe venit;
 Remunerarea antreprenorului: profitul net.
Analiza factorilor de influență

Factorii de influenţa ai marjei brute sunt:
- Producţia exerciţiului;
- Marja comercială;
- Consumul intermediar.
În general, în funcţie de sectorul de activitate al întreprinderii, aceasta se află în una
dintre următoarele trei situaţii:
a) Sector de activitate cu producţie în “V”- înseamnă că materiile prime sunt rare şi puţine
ca număr, iar numărul produselor obţinute este infinit – ex: industria care are ca resursa
petrolul. Această situaţie determină o marjă brută mai mare de 60%.
b) Întreprinderea cu producţie în “A”- în care materiile prime sunt infinite şi produsele
derivate sunt puţine. Marja brută are o pondere sub 20%.
c) Întreprinderea cu producţie în “T” – când pentru obţinerea unui produs final se
suprapune ciclului de producţie: subansamble şi asamblarea subansamblelor

All 2

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

All 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

IMAPA IV

Analiza economică şi financiară în alimentaţie publică şi agroturism

I. CONCEPTE ECONOMICE INTRODUCTIVE

Termenul de economie se compune din grecescul ”oikia- casa” si ”nomos-arta de a

Știința economică studiază ideile, principiile, teoriile, fenomenele și mecanismele prin

Sistemul economic cuprinde:

Actorii economici îndeplinesc diverse funcții în economie cu scopul de a-și satisfice

Actor economic Funcție în economie Interes

Persoanele economice participă la procesul de producție, cedându-i acesteia factorii

Persoanele economice sunt următoarele:

c. Salariatul (proprietarul muncii executive) cedează producției efortul fizic și

Bogăția nou creată de către persoanele economice poartă denumirea de venituri

Circuitul economic și tehnologiile de producție

Circuitul economic cuprinde:

a. Activități economice –cuprinde eforturile omului în lupta cu ”raritatea”; lupta de a

Tehnologiile de producție cuprind totalitatea activităților umane de transformare a

Indicatori microeconomici de bază: cheltuieli; cost; preț; venituri; profit.

II. ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ. OBIECT DE STUDIU, FUNCȚII

A analiza înseamnă a descompune un întreg în elemente componente, cu scopul de a

Analiza economico - financiară are ca obiect de studiu cercetarea mecanismelor care

Analiza economico-financiara presupune identificarea stării trecute, prezente şi viitoare

La nivel microeconomic, analiza economico-financiară presupune cercetarea unei

Întreprindere: actor economic cu funcția principală „producția” și scopul „liniștea

Analiza cerceteaza trecutul, prezentul si viitorul intreprinderii prin descompunerea

Fiecare stakeholder și întreprinderea ca un întreg își propune atingerea unor obiective

Funcțiile analizei economico-financiare definesc în mod global şi interdependent

Principalele funcții ale analizei:

- Funcţia de diagnoză şi reglare: analiza are un rol important în întregul proces de

- Funcţia de gestiune eficientă a patrimoniului şi capitalurilor: prin analiză se

- Funcția de conectare a firmei cu mediul exterior: orice agent economic întreţine o

- Funcția de informare: Această funcţie se concretizează în transmiterea către

De ce avem nevoie pentru a analiza o întreprindere?

În analiza economico-financiară se utilizează informații generale, economice și

Surse de informații: La nivel microeconomic (de întreprindere): situațiile financiare

B. Metode de cercetare: metoda reprezintă modul de cercetare a unui proces sau

1. Metodele cantitative (utilizează date cantitative, cifrice și au caracter obiectiv):

ANALIZA MEDIULUI CONCURENȚIAL

Analiza întreprinderii se realizează din punct de vedere:

Analiza economică și financiară a întreprinderilor din alimentație publică și

ANALIZA MEDIULUI CONCURENTIAL

Mediul concurențial cuprinde relațiile întreprinderii cu furnizorii, cu clienții, cu

În principal analiza mediului concurențial răspunde la 2 întrebări:

Pentru a răspunde la aceste întrebări analiza mediului concurențial presupune:

1. ANALIZA COTELOR DE PIAȚĂ

Cota de piață permite poziționarea întreprinderii pe o piață dată în funcție de cifra

Pentru poziționarea unei întreprinderi pe o piață dată se evaluează următorii indicatori

In functie de specificul actiivtatii intreprinderii si de piata pe care actioneaza, liderul se

c) Cota de piață specifică

d. Indicele de fidelitate a consumatorilor

e. Indicele de atracție a firmei

2. ANALIZA POZITIEI CONCURENTIALE

Stabilirea pozitiei concurentiale a întreprinderii pe piata utilizeaza metoda grilelor de

În functie de nota medie ponderata pe care o societate o obtine, aceasta se afla in

3. Analiza structurii concurențiale

Structura concurențială a pieței reprezintă modul în care sunt distribuite firmele și

Tabelul 1: Conceptele cheie ale structurii concurențiale a pieței

Concept cheie Descriere

Există patru tipuri principale de structuri de piață, respectiv concurență

Barierele de intrare se referă la dificultățile pe care o nouă firmă le poate

Un alt aspect cheie al structurii este numărul și dimensiunea firmelor

Acest concept se referă la măsura în care produsele oferite de firmele

Acest concept se referă la măsura în care o piață este dominată de un

Structura concurentiala este data de numarul de întreprinderi existente pe piata si de gradul de