1.

ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ
Cercetează trecutul, prezentul și viitorul unei întreprinderi prin descompunerea fenomenelor
economice cu scopul de a stabili a strategie de urmat.
A analiza înseamnă a descompune un întreg în elemente componente, cu scopul de a
identifica factorii și cauzele de influență.
Economic se referă la consumul de resurse, la tehnologii și la producția obținută. (con sum de
resurse = costuri, tehnologii = amortizări, producția = cifra de afaceri)
Financiar - circulație monetară, respectiv fluxuri de monedă. (profitul este un flux intrări-
ieșiri, trezoreria întreprinderii este un flux de monedă)
Analiza economico-financiară presupune cercetarea unei întreprinderi din punct de vedere a
producției și a fluxurilor monetare.
Analiza producției are la bază informații din fișele tehnologice aferente produsului X. Spre
exemplu dacă produsul este grâu se analizează suprafața cultivată, consumul de resurse (factori
tehnologici, munca, capital) și producția obținută.
Din punct de vedere financiar interesează sursele de finanțare (proprii, împrumutate) și
rentabilitatea acestora.
1.1. TIPURI DE ANALIZE
În economie analiza se clasifică astfel:
1. După nivel:
 Analiză microeconomică (întreprinderea)
 Analiză mezoeconomică (ramura de producție)
 Analiză macroeconomică (economia globală)
2. După sfera de cuprindere:
 Analiză globală ( se analizează întreprinderea ca un întreg)
 Analiză funcțională ( se analizează relațiile dintre departamentele întreprinderii)
 Analiză financiară (surse de finanțare și fluxuri monetare)
 Analiză economico-financiară ( se analizează producția în raport cu fluxurile
financiare)
 Analiză specială (se analizează conjucturi economice, a pieței, socială, politică etc.)
3. După momentul analizei:
 Analiză curentă sau operațională
 Analiză postfactum (a trecutului)
 Analiză previzională (a viitorului)
4. După tipul de rapotare:
 Analiză statică = exprimă prezentul
 Analiză dinamică = exprimă evoluții în timp
5. După orizontul de timp analizat:
 Analiză pe termen scurt (mai mică de 1 an)
 Analiză pe termen lung (mai mare de 1 an)

1.2. FUNCȚIILE ANALIZEI

A. Funcția de informare – furnizează bordului întreprinderii informații despre performanța și
sănătatea întreprinderii
B. Funcția de gestiune a capitalurilor – prin diagnoză oferă informații despre structura
echilibrată sau dezechilibrată a capitalului întreprinderii.
C. Funcția de evaluare a potențialului întreprinderii ( potențial de muncă, de producție, de
piață)
D. Funcția de reglare – identifică cauzele fenomenelor economice.
1.3. ETAPELE ANALIZEI
1) Stabilirea scopului și a obiectului ( se definește problema de rezolvat)
2) Culegerea de informații:

1
  Cu sursă internă (bilanțul, anexele la bilanț, contul de profit și pierdere, fișele de
întreprindere
 Cu sursă externă (studii de specialitate, statistică națională sau locală, anchete
sociologice)
3) Prelucrarea datelor: se utilizează metode calitative și cantitative de corelare și măsurare a
informațiilor economice.
4) Interpretarea datelor: analiza fiind o știință socială se supune legităților acesteia.
a) Nu există legi universal valabile sau standarde impuse pentru indicatori economici
(fiecare întreprindere are o constantă proprie, respectiv o performanță
individualizată)
b) Aceeași cauză poate avea efecte diferite
c) Același efect economic poate fi determinat de cauze dierite
d) O conjunctură economică negativă poate determina un rezultat pozitiv și invers

I.4. METODE DE CERCETARE

I.4.1. METODE CANTITATIVE
a) Metoda indicatorilor economici
Indicatorii economici sintetizează informația sub forma unor date cifrice. În funcție de modul
de exprimare a datelor avem:
i. Indicatori absoluți când exprimarea este absolută
ii. Indicatori relativi se exprimă procentual și poartă denumirea de rate (rata profitului,
rata capitalului propriu). Prin rate se exprimă in general structure ale fenomenelor și
performanțelor.
iii. Indicatori agregați se realizează cand aducem la același numitor comun fenomele cu
conținut diferit.
Pentru a evalua global producția obținută în toată agricultura României se utilizează
indicatorul productului intern brut agricol exprimat în lei.
La nivel de întreprindere avem cifra de afaceri sau venit total. Cifrele agregate pot exprima și
tendințele, caz în care sunt numite indici de evoluție (indicele de creștere a producției în 2016 a fost
de 1,1)
b) Metoda balanțieră
Se utilizează spre exemplu la întocmirea tabloului de finanțare a întreprinderii. Se compară
intrările de monedă ( din vânzări sau alete surse) cu ieșirile de monedă penru diferite consumuri.
c) Metoda scorurilor
Se evaluează performanța întreprinderii sau un produs atribuind note pe o scară de la 1-5 sau
de 1-10.
d) Metoda analizei marginale
Se analizează relația edect economic obținut la o unitate de effort economic. Spre exemplu se
caută răspuns la întrebarea: Dacă cheltuielile cresc cu 1%, care este efectul de producție?
e) Metoda substituțiilor în lanț
Răspunde la întrebarea care este rolul factorului X în perfomanța întreprinderii.
În acest sens se parcurg următoarele etape:
1. Se definesc factorii de influență (creditor, furnizor, clienți, statul etc.)
2. Se ierarhizează factorii după importanță
3. În funcție de importanța factorilor se procedează la analiza acestora și se stabilește rolul
f) Metoda anchetei sociologice
Are la bază chestionarul și analiza răspunsurilor.
I.4.2. METODE CALITATIVE
a. Metoda comparației

2
 Se compară indicatorii economici după locul de formare, după timpul de formare sau după un
standard. Prin comparații rezultă atribute de tipul pozitiv-negativ, creștere-descreștere etc.
b. Metoda benchmartingul
Presupune analiza metodelor de managemnt înregistrate la cocncurență. Practic se analizează
deciziile economice ale concurenților și se stabilește o strategie de urmat.
c. Metoda descompunerii rezultatelor
Are scopul de a identifica cauzele unui fenomen prin împărțirea acestuia la infinit.
d. Metoda grupării și generalizării rezulatelor
Rezultatele unei întreprinderi se clasifică după criterii stabilite și în funcție de performanță pot
fi generalizate ca bază de formare a strategilor economice.
I.5. SCOPUL ANALIZEI ECONOMICO-FINANCIARE
Este de a armoniza interesele din cadrul unei întreprinderi. În literatură, grupurile de interese
se numesc stakeholderi si sunt:
 În interiorul întreprinderii:

 Proprietarii sau acționarii au interesul ca întreprinderea sa fie performantă, respectiv

să obțină profit și să plătească dividende.
 Creditorii au interesul ca întreprinderea să aibă o structură financiară sănătoasă,
respectiv capacitate de a plăti dobânzi.
 Salariații au interesul ca întreprinderea să fie performantă, respectiv să le ofere salarii,
carieră, protecție și poziție socială.
 Administratorul are interesul ca întreprinderea sa fie performantă și sănătoasă,
respectiv să-i ofere posibilitatea de a-și manifesta personalitatea din punct de vedere a
puterii și a prestigiului ( est o combinație între acționari și salariați).
 La exteriorul întrepinderii:
 Statul are interesul ca întreprinderea să fie performantă și să plătească impozit.
 Comunitatea locală are interesul ca întreprinderea să fie sănătoasă, să ofere locuri de
muncă și sponsorizări.
 Furnizorii au interesul ca întreprinderea să fie performantă, să inregistreze creșteri
anuale și să aibă capacitatea de a plăto materii prime și resurse.
 Clienții au interesul ca întreprinderea să fie sănătoasă, să aibă o imagine bună în viață
și să ofere produse de calitate.
 Sistemul financiar (bancar, asigurări) are interesul ca întreprinderea să fie
performantă.
 Sindicatele au interesul ca îmtreprinderea sp fie sănătoasă și să ofere protecție
soacială.
 Patronatele au interesul ca întreprinderea să fie performantă, competitivă și
concurențială.
Armonizând interesele la nivel de întreprindere, analiza economico-financiară oferă periodic
o judecată de valoare despre starea întrepinderii.

3
4
2. ANALIZA MEDIULUI CONCURENȚIAL
Scop – poziționarea întreprinderii pe piața dată.
Mediul concurențial reprezintă toate relațiile întreprinderii cu furnizorii, clienții și cu statul.
În relația întreprinderii cu furnizorii aceasta face plăți respectiv cheltuieli, în relație cu clienții
întreprinderea încasează venituri, iar în relație cu statul întrprinderea plătește impozzit și încasează
subvenții.
Analiza mediului concurențial răspunde la 2 întrebări:
1. care este poziția întreprinderii pe o piață dată?
2. care sunt avantajele competitive ale întreprinderii în raport cu concuurenții?
Analiza mediului concurențial presupune relațiile ce se creează între întreprindere și
furnizorii, între întreprindere și clienți, între întreprindere și stat.
Aceste relații se numesc forțe de negociere și determină performanța, profitabilitatea și rentabilitatea
întreprinderii.
Performanța = obiectiv îndeplinit, corelat cu creșterea volumului de activitate (cu creșterea
CA, creșterea cotelor de piață, creșterea veniturilor).
Profitabilitatea = se formează pe piață și exprimă bogăția creată de întreprindere prin vânzări.
Rentabilitatea = se formează în întreprindere și reprezintă bogăția creată de întreprindere în
activitatea de producție.
Poziționarea unei întreprinderi pe piață reprezintă practic analiza conjucturii economice, iar
conjuctura exprimă unei economii. Astfel în noua economie numită a cunoașterii trebuie să
corelăm trei principii de bază:
- Principiul mondializării (întotdeauna există un loc în lume, în care un produs X se obține
cu costuri foarte mici). În acest sens toate resursele economice circulă liber dintr-o zonă în
alta a pământului.
- Principiul globalizării – săgeata timpului uniformizează consumul și așteptările
consumatorilor. Practic în dinamică, concurența este din ce în ce mai mare.
- Principiul importanței relative crescânde a timpului liber – în dinamică munca optează
pentru petrecerea timpului în casă și nu în întreprindere.
Analiza mediului concurențial presupune:
 Analiza cotei de piață
 Analiza poziției concurențiale
 Analiza structurii concurențiale
 Analiza contextului concurențial
 Analiza avantajului competitiv

2.1. ANALIZA COTEI DE PIAȚĂ

Cota de piață reprezintă partea din piața totală deținută de o întreprindere. Se măsoară cu cifre
relative și exprimă o poziție orientativă pe o piață dată. (nu furnizează informații despre
profitabilitate, rentabilitate, competitivitate)

Se calculează:
 Cota de piață absolută – exprimă poziția întreprinderii raportată la piața totală.
Răspunde la întrebarea Cât % din piața produsului n deține întreprinderea X?
CA i
x 100
CAT
 Cota de piață relativă – exprimă poziția întreprinderii în raport cu liderul pieței.
Răspunde la întrebarea Cât % din piața liderului deține întreprinderea?
CAi
x 100
CA L
Dacă indicatorul are valoarea <1 înseamnă că întreprinderea se poziționează pe o poziție
inferioară cu valoarea indicatorului. Spre exemplu dacă valoarea este de 110%. Întreprinderea
5
analizată este liderul pieței sau dacă valoarea este 40%, întreprinderea analizată dețtine 40% din piața
liderului.
 Cota de piață specifică – se calculează în raport cu piața servită efectiv de
întreprindere.

CA i
x 100
CA s

Analiza cotelor de piață se analizează corelat cu indicatorii: indicele de fideliatate și indicele

de atracție a întreprinderii.
 Indicele de fidelitate a consumatorilor/clienților – ne arată cât la % din consumatori
care consumau în trecut produsul (Cit0) întreprinderii analizate și continuă să le
consume și în perioada curentă(Cit1)
Cit 1
x 100
Cit 0
 Indicele de atracție al consumatorilor – este egal cu raportul % între numărul de consumatori
care consumă în prezent produsul întreprinderii analizate și nu le consuma în trecut și nr de
consumatori care consumau în trecut produsul firmelor concurente

Cixt 1
If = × 100
Cixt 0

2.2. ANALIZA POZIȚIEI CONCURENȚIALE

Răspunde la întrebarea Ce loc ocupă o întreprindere pe o piață dată?
Presupune ierarhizarea întreprinderilor pe piață în funcție de anumiți factori numiți factori
cheie ai succesului. Definirea factorilor cheie ai succesului se realizează pe etape din viața
întreprinderii, astfel:
- În faza de demarare factorul cheie ai succesului sunt determinate de competența tehnică
- În faza de creștere este importantă cota de piață relativă respectiv cat din piață liderului
este deținut de intrprindere
- În faza de maturitate factorii cheie sunt reprezentați de profit, rentabilitate și productivitate
- În faza de declin devin important costul de producție
Analiza poziției concurențiale se realizează cu ajutorul grilelor de evaluare. Această metodă
presupune parcurgerea umrătorilor pași:
1. Se definesc factorii cheie ai succesului.
- Pentru întreprinderi tienre, factorul important este capacitatea tehnică
- Pentru întreprinderi în creștere, importantă este cota de piață relativă
- Pentru întreprinderi mature, important este profitul, profitabilitatea și rentabilitatea
- Pentru întreprinderi în declin, important este costul de producție

2. Se ordonează după importanță factorii cheie ai succesului și fiecare factor primește un grad de
importanță pe o scară de la 0-1. ( Ex – costul de producție este 0,2 %). Suma gradelor de
importanță trebuie sa fie 1.
3. Se apreciază cu note pe o scară de la 1-5 fiecare factor analizat.
4. Se calculează nota medie ponderată pentru fiecare întreprindere luată în calcul.
5. Întreprinderea care obține nota cea mai mare este liderul pieței.
În funcție de nota medie ponderată pe care întreprinderea o realizează, aceasta se poate afla în
una din situațiile următoare:
1. are o poziție dominant pe piașă, este o situație întălnită de liderul pieței
2. are o poziție puternică, întreprinderea nu este lider pe piață, dar are o anumită influență în
cee ace privește deciziile acestei pieți. Întreprinderea înregistrează avantaje de preț+cost.
3. Întreprinderea are o situație favorabilă, este flexibilă în privința prețului și are o anumită
independență în adoptarea strategiilor.
6
 4. Întreprinderea are o poziție nefavorabilă atunci când ea se supune în totalitate vieții și nu
are putere de decizie.
2.3. ANALIZA STRUCTURII CONCURENȚIALE
Are ca scop răspunsul la întrebările:
a) Care este gradul de concentrare al pieței? (piață de monopol sau piață dispersată)
b) Care este nivelul concurenței? (ridicat, mediu, scăzut)
Se calculează indicatorii:
1) Indicele parțial de concentrare al pieței
Reprezintă suma cotelor de piațăabsolute ale primelor 4, 8 sau 12 întreprinderi ce
acționează pe piața analizată.
n
I pc=∑ P i> 50 %
i=1
Etape: Se face suma cotelor de piață a primelor 4 întreprinderi. Dacă rezultatul este
mai mic de 50% se trece la etapa 2. Se face suma cotelor de piață a primelor 8. Dacă
rezultatul este mai mic de 50% se trece la etapa 3. Se calculează suma cotelor de piață
a primelor 12 întreprinderi. Dacă rezultatul este mai mic de 50% piața este dispersată,
iar concurența este scăzută. Dacă rezultatul este mai mare de 50%, piața este
concentrată, iar concurența este de la medie la ridicată.
2) Indicele H-H Herfindahl-Hirschmann
Exprimă răspunsul la întrebarea care este gradul de concentrare al pieței?
Măsoară cât de aproape de monopol este o piață. Se măsoară ca ca sumă a
pătratelor cotelor de piață al tuturor întreprinderilor ce acționează în segmentul
analizat.
n
I H − H =∑ P2i
i=1
Acest indice poate avea următoarele valori în funcție de care se determină
gradul de concentrare al pieței.
a. IH-H1000 piata nu este concentrată (este dispersată) nu există condiții de
monopol
b. IH-H1000 si 1800 piata are o concentrare medie
c. IH-H 1800 piata este f. concentrată
3) Indicele H-T
Are valori între 1-1/n.
Se calculează ca raport între 1 și suma pătratelor cotelor de piață a tuturor
întreprinderilor. Dacă indicatorul are valoarea aproape de 0, piața este dispersată, iar
dacă valoarea este aproape de 1 piața este de monopol.

2.4. ANALIZA CONTEXTULUI CONCURENȚIAL

Contextul concurențial reprezintă universul unei întreprinderi, univers format din 6 forțe
 Rivalitatea dintre firme
 Amenințările pieței
 Pericolele pieței
 Forța de negociere a clienților și distribuitorilor
 Forța de negociere a furnizorilor
 StatuL
Contextul concurențial furnizează întreprinderii oportunități sau ocazii. Supraviețuirea și
performanța unei firmei este o funcție de abilitate, de a specula ocazii și oportunități (nu este o
funcție de a rezolva problema, acesta sunt în interiorul întreprinderii și se referă la situații care
dezechilibrează periodic o situație).
Principiul este întreprinderea care se folosește de ocazii este o întreprindere performantă.
Regula este întotdeauna trebuie sa joci în zona în care ai competiție.
Rivalitatea dintre firme
7
 Se formează pe piață și este o luptă prin prețuri, volume, calitate, imagine, marcă și publicitate.
Rivalitatea este determinată de
 Gradul de concentrare al pieței
Pe piețele dispersate unde cotele de piață sunt aproximativ uniforme, rivalitatea este o funcție de
prețuri (lupta - prin prețuri).
Pe piețele concentrate unde există jucători mari, rivalitatea este prin imagine, marcă, calitate, volume
și publicite (prețurile contează mai puțin).
 Amenințările – date de firmele noi/ nou veniții
În general, firmele noi sunt purtătoare de noi abilități, noi capitaluri, prin efect tensionează
piața și elimină întreprinderile slabe.
 Pericolele pieței – date de produsele noi sau produsele de substituție. Produsele noi sunt vâful
de lance al rivalității între firme. Acestea degradează piața produselor vechi și pe timp scurt
culeg toate profiturile pieței.
Din acest punct de vedere, o întreprindere trebuie să aibă obligatoriu în portofoliu 3 tipuri de
produse:
o Produse noi care determină avantaj de preț și profituri mari
o Produse mature care determină avantaj de cost și profituri medii
o Produse în declin care determină pierderi dar furnizează lichidități întreprinderii. (în mult
cazuri, în viața unei întreprinderi lichiditatea este mai importantă decât profitul)
 Forța de negociere a clienților și distribuitorilor
Dată de:
 Gradul de concentrare al consumului (dacă există un număr mic de consumatori, forță
de negociere a întreprinderii este slabă)
 Tipologia produselor (dacă produsele sunt standardizate, forța de negociere a
întreprinderii este slabă; dacă produsele sunt de marcă, forța de negociere este mare)
 Structura costurilor întreprinderii ( dacă întreprinderea are costuri fixe este obligată să
producă volume mari pentru a depăși pragul de rentabilitate, caz în care forța de
negociere scade; dacă în structura costurilor, costul variabil mai mare de 90%,
întreprinderea are un grd mare de flexibilitate/ negociere).
 Costuri de relocare și transfer (dacă cheltuielile privind schimbarea consumului sunt
mici, întrepinderea are forță mare de negociere și invers).
 Forța de negociere a furnizorilor
Dată de:
 Gradul de concentrare a furnizorilor (dacă este mare, forța este mare)
 Calitatea legată a producției (dacă producția solicit un anumit tip de materie primă,
forța de negociere este mare)
 Costurile de transfer (dacă sunt mari, forța este mare)
 Statul
Tensionează activitatea întreprinderii prin nivelul impozitelor și al taxelor. În relațiile cu
statul, întreprinderea nu negociază, doar se supune.

2.4.1. METODE DE ANALIZĂ A CONTEXTULUI CONCURENȚIAL

Modelele se bazează pe studiul a 2 variabile:
1. Rata de creștere a pieței (atractivitatea pieței)
2. Cota de piață relativă (potențialul întreprinderii)
I. MODELUL GENERAL ELECTRIC (GE)
Modelul analizează atractivitatea pieței și potențialul de dezvoltare a produsului sau a DAS-ului.
DAS – cuprinde un grup de produse care au aceeași tehnologie de obținere și de vânzare.
Modelul presupune următoarele etape:

8
 a) Măsurarea gradului de atractivitate a pieței utilizând o scală de la 1 la5. Piața cu o notă între 1
și 2,33 are atractivitate scăzută între 2,34-3,67, atractivitate medie și între 3.68-5 atractivitate
ridicată.
Nivelul de atractivitate al pieței se obține apreciind cu note indicatori care măsoară: ritmul de
creștere al pieței, evoluția prețurilor la piață, fidelitatea consumului.
b) Se măsoară potențialul de dezvoltare al produsului utilizând aceeași scară și grupări; potențial
scăzut 1-2,33, potențial mediu 2,34-3,68 și potențial ridicat 3-68-5.
c) Se construiește o matrice cu 9 cadrane

C5 C2 C15

C8 C4 C3

C9 C7 C6

POTENȚIALUL DAS
d) Se poziționează producția analizată în funcție de potențial și atractivitate în cadranele C1-C9.
Produsele aflate în cadranele C1,C2,C3 – sunt interesante pentru întreprindere, au potențial de
performanță și vor fi dezvoltate. Producția din C4, C5,C6 – sunt mediu interesante pentru
întreprindere și susținerea se realizează prin investiții volume. Producția din C7,C8,C9 – vor
fi eliminate din portofoliul întreprinderii.

II. MODELUL PROFIT-IMPACT-STRATEGII (PIS)

Modelul a fost definit de Institutul de Planificare Economică din Boston în anul 1970. Scopul
modelului este de a identifica cheile succesului la nivel de întreprindere.
În acest sens, institutul din Boston are în analiză 480 de întreprinderi cu 2800 filiale la nivel
mondial și anual.
Răspunde la întrebarea Care este factorul cu performanța cea mai mare cu impact asupra
întreprinderii?
Rezultate:
1) Prețul relativ
2) Salariul relativ
3) Costul relativ
4) Productivitatea relativă
5) Profitul relativ
Termenul relativ are sensul de marjă sau flexibilitate între 2 puncte. De exemplu pretul
relativ= care este marja de preț (ex. Între 1 și 4) suportată de o întreprindere (care este prețul minim și
maxim)
Cu cât marja este mai mare, cu atât succesul întreprinderii este asigurat.
III. MODELUL B.C.G. (BOSTON CONSULTING GROUP)
Modelul BCG ia în calcul următorii 2 factori:
 rata de creștere a pieței măsurată prin rata de creștere a CA totale de pe piața analizată
 cota de piață realtivă a întreprinderii analizate

Conform BCG rata de creștere a pieței poate lua valori între 0-20 %. O rată de creștere a
pieței mai mica de 10 % ne arată existența unei peșe mature formate și cu expierență iar o rată a
pieței mai mare de 10 % ne indică o piață tânără în creștere și care necesită multe resurse financiare și
dezvoltare.
În cee ace privesște cota de piață relative, o valoare egală cu 1 indică liderul pieței iar dacă
cota de piață relative depășește valoare de 1, înseamnă că întreprinderea analizată este lider de piață..
Modelul BCG împarte portofoliul de produse al întreprinderii în funcție de rata de creștere a
pieței și de cota de ppiașă relative în 4 cadrane.

9
 Cadranul I cuprinde produse cu o rată de creștere a pieței mai mari de 10 % iar la nivelul
pieței întreprinderea analizată este lider. Aceasta poartă denumirea de STAR sau VEDETĂ. Aceste
produse încasează avantaj de preț și se caracterizează printr-un grad mare de inovare.
Cadranul II cuprinde produse mature, întreprinderea are poziția de lider și ănceasează avantaj
de cost. Acest cadran poartă denumirea de VACA DE MULS.
Cadranul III cuprinde produse care înregistrează creștere mai mare de 10 , dar la nivelul
acesta întreprinderea nu este lider pe piață. La nivelul cadranului III se înregistrează avantaje de cost
și preț, iar producția cuprinsă paorta numele de DILEMA.
ÎN CADRANUL IV sunt incluse produse cu piața notră la nivelul căreia întreprinderea are o
poziție nefavorabilă și nu încasează nici un fel de avantaj. În schimb aceste produse aduc lichidități
(POVARA).
Conform modelul de analiză BCG, portofoliul unei întreprinderi trebuie împărțit pe domenii
de activitate strategică care au in comun tehnici de producere și piețele de desfacere.
Etapele aplicării BCG sunt:
1. Identificarea domeniilor de activitate strategică.
2. Poziționare domeniilor de activitate la nivelul celor 4 cadrane ale modelului
3. Formularea strategiilor de acțiune.
2.5. ANALIZA AVANTAJULUI COMPETITIV
Avantaj competitiv = a domina forțele pieței mai bine decât concurența
Se formează prin avantaj de cost și avantaj de preț.
Încasarea avantajului competitiv este o rezultantă a următoarelor principii:
a. Întreprinderea trebuie poziționată în economia de scară ( economia de scară = un anumit
volum al Q care depășește pragul de rentabilitate)
În economia de scară pe măsură ce Q crește, costurile scad.
b. Întreprinderea trebuie poziționată în economia de învățare (orice produs/ întreprinderea
trăiește o perioadă de ucenicie. În această perioadă foarte importantă este cunoașterea și
dezvoltarea abilităților de a utiliza informații în dominiul respectiv)
c. Întreprinderea în economia de proces. Un proces economic presupune a gestiona resurse și
tehnologii. Întotdeauna există o cale cu costurile cele mai mici și rezultatele cele mai bune
(este de preferat a găsi calea de a obține maxim de bogăție cu minim de muncă)

10
 3. ANALIZA POTENŢIALULUI INTERN AL ÎNTREPRINDERII
Analiza potenţialului intern al întreprinderii cuprinde analiza resurselor umane, a resurselor
materiale şi analiza resurselor financiare (capacitatea financiară).
Termenul “potenţial’' desemnează o resursă ce urmează a fi utilizată.
Termenul “resursă” are sensul de stoc care stă la dispoziţia unei economii cu scopul de a fi sau nu
utilizată.
3.1 ANALIZA RESURSELOR UMANE:
Analiza resurselor umane se realizează din trei puncte de vedere:
I. Din punct de vedere al gradului de aprovizionare a întreprinderii cu forţa de muncă;
II. Din punct de vedere al utilizării timpului de muncă respectiv a forţei de muncă;
III. Din punct de vedere al eficienţei utilizării muncii în procesul de producţie;
3.1.1. GRADUL DE APROVIZIONARE A ÎNTREPRINDERII cu forţa de muncă se apreciază
din punct de vedere cantitativ şi calitativ .
> Cantitativ se evaluează dimensiunea forţei de muncă, structura forţei de muncă, mobilitatea şi
stabilitatea forţei de muncă.
> Calitativ se măsoară gradul de calificare a forţei de muncă şi conflictualitatea la nivel de
întreprindere.
a) Dimensiunea forţei de muncă se apreciază utilizând indicatorii:
• Numărul total de salariaţi - este egal cu numărul contractelor de muncă existente în întreprindere
la un moment dat;
• Numărul de personal - cuprinde numărul total de salariaţi plus totalitatea contractelor de
colaborare existente între întreprindere şi persoanele terţe.
• Numărul mediu de salariaţi - reprezintă media aritmetică a salariaţilor dintr-un an financiar (1
ianuarie-31 decembrie).
• Numărul mediu de personal - reprezintă media aritmetică a personalului unei întreprinderi dintr-
un an financiar.
b) Structura forţei de munci sc apreciază grupând salariaţii întreprinderii după anumite criterii:
• După nomenclatorul meseriilor (Jurişti, economişti, ingineri);
• După vechimea în muncă;
• După sex;
• După vârstă;
• După alte criterii speciale (după participarea la activitatea de producţie; salariaţi direct productivi,
salariaţi indirect productivi)
c) Mobilitatea forţei de muncă exprimă circulaţia şi fluctuaţia forţei de muncă într-un an
calendaristic.
Circulaţia forţei de muncă reflectă fluxul de intrări şi ieşiri determinat de cauze legale (concedii, timp
liber sau demisii amiabile).
Fluctua(ia forţei de muncă cuprinde fluxul intrări - ieşiri determinat de situaţii conjuncturale şi
nelegale (demisii neanunţate, absenţe nemotivate).
Pentru aprecierea circulaţiei forţei de muncă se calculează trei indicatori:
• Coeficientul intrărilor ca raport între intrări şi numărul total de salariaţii;
• Coeficientul ieşirilor ca raport între ieşiri şi numărul total de salariaţi;
• Mişcarea totală a forţei de muncă ca raport între suma intrărilor plus a ieşirilor şi numărul total de
salariaţi;
Fluctuaţia forţei de muncă se calculează ca raport între suma intrărilor plus a ieşirilor nelegale şi
numărul total de salariaţi.
Dacă indicii care exprimă mobilitatea forţei de muncă au valori mari (cei de fluctuaţie) înseamnă
că firma are probleme de organizare şi conducere şi prin efect eficienţa utilizării muncii va fi scăzută.
d) Stabilitatea forţei de muncă exprimă raportul existent între timpul de muncă mediu lucrat de
o persoană în aceeaşi întreprindere. Dacă timpul este lung înseamnă că stabilitatea este maximă.
Indicele se calculează ca fiind diferenţa între 1 şi mişcarea totală a forţei de muncă. 1 are sens de timp
total lucrat în întreprindere raportat la vârsta întreprinderii.
e) Gradul de calificare al forţei de muncă se apreciază raportând comepetentele salariaţilor la
tipul de lucrări realizate. In general, un grad scăzut de calificare nu exprimă o competenţă slabă la

11
nivel de individ ci o neconcordanţă între profesia individului şi munca realizată efectiv.
Din acest punct de vedere în multe întreprinderi există un grad de calificare scăzut dar
randamente foarte bune in producţie. De ce? Pentru ca, în general managerii cu o bună cultură
antreprenorialâ prefera persoane educate chiar daca profesia acestora nu este in concordanta cu fisa
postului. Cu cât un individ este mai instruit cu atât randamentul general este mai bun (specializarea si
calificarea se realizează cel mai bine la locul de muncă).
La nivel de întreprindere gradul de calificare şi calitatea muncii se apreciază cu note de la 1 la 5
pentru toate obligaţiile din fişa postului. Dacă nota obţinută este 5, înseamnă că, gradul de calificare
este ridicat iar randamentul în producţie este bun.
f) Confllctuaiitatea se apreciază cu indicatorii numărul total de greve şi gradul de importanţă al
grevei. Numărul total de greve sau de stări conflictuale se raportează Ia un an financiar. Gradul de
importanţă al grevelor se calculează ca raport între numărul salariaţilor aflaţi în grevă şi numărul
total de salariaţi.
Conflictul are efect direct asupra imaginii firmei şi asupra timpului de muncă efectiv lucrat.
3.1.2. MODUL DE UTILIZARE A FORŢEI DE MUNCĂ se referă practic la modul
de utilizare a timpului de muncă. Acesta se exprimă în mod direct în ore/om lucrate sau în zile/om
lucrate într-un an calendaristic. Indirect, timpul de muncă se exprimă prin numărul de salariaţi.
Pentru aprecierea gradului de utilizare a forţei de muncă se utilizează termeni precum:
• Timp de muncă total -Tmt;
• Timp de muncă lucrat -Tml;
• Timp de muncă nelucrat -Tmn;
• Timp de muncă disponibil-Tmd;
Timpul de muncă total se calculează ca produs între 8 ore, numărul de salariaţi şi numărul total
de zile calendaristice legale pentru muncă.
Timpul de muncă lucrat se calculează că diferenţa între timpul de muncă total şi timpul de
muncă nelucrat.
Tml=Tmt-Tmn;
Timpul de muncă nelucrat este dat de zilele libere legale, concedii legale, absenţe motivate şi
absenţe nelegale. Cu cât timpul de muncă nelucrat este mai mic cu atât producţia va fi mai mare.
Timpul de muncă disponibil este egal cu timpul de muncă total la care se adăugă numărul de ore pe
care este dispus să îl presteze un salariat în afara timpului legal (8 ore).
în general, întreprinderile care au un timp de munca disponibil prezintă o mare flexibilitate în
produc(ie şi înregistrează o bună eficientă a utilizării muncii.
3.1.3. EFICIENŢA ECONOMICĂ A UTILIZĂRII FORțEI DE MUNCĂ se
apreciază cu indicatorul productivitatea muncii (W) şi indicele care măsoară bogăţia produsă la nivel
de întreprindere (profit, valoare adăugată, marja comercială).
Productivitatea muncii se exprimă ca raport între producţia reală la nivel de întreprindere şi
timpul total de muncă consumat.
Producţia realizată se poate exprima prin indicatorii:
• producţie fizică (kilograme);
• producţie valorică (Iei) care reprezintă venitul total;
• producţie comercială (marfă) care reprezintă cifra de afaceri.;
Timpul se exprimă în numărul de salariaţi în zile - om şi în ore - om.
Productivitatea anuală ca raport între producţia fizică, producţia comercială, producţia valorică
şi numărul de salariaţi.

Productivitatea zilnică se calculează ca raport între producţia fizică, venitul total, cifra de afaceri şi
timpul exprimat în zi -om.

Productivitatea orară se calculează ca raport între producţia fizică,, venitul total, cifra de afaceri şi
timnul exprimat în ore ne om.

12
 Cele 3 productivităţi se analizează în dinamică calculând indicii de creştere de la un an la altul şi
ca relaţie între ele, calculând influenţa productivităţii anuale asupra celei zilnice şi a celei orare.
Bogăţia la nivel de întreprindere cuprinde tot plusul economic realizat peste consumurile
intermediare. Plusul economic realizat peste consumul intermediar este valoarea adăugată.
Valoarea adăugată cuprinde veniturile fundamentale create în economie. Plata factorilor de
producţie - dobânzile, chiriile, plata antreprenorului, salariile, impozitele reprezintă venituri
fundamentale.
Când utilizăm indicatorii care exprimă bogăţia realizată Ia nivel de întreprindere eficienţa
utilizării •; muncii se apreciază cu profitabilitatea utilizării muncii.
Exemplu:
Profit/salariu Profit/oră lucrată
Marja comercîală/salariu Maija comercială/oră lucrată
Valoare adăugată/salariu Valoare adăugată/orâ lucrată
In general aprecierea eficienţii utilizării forţei de muncă la nivel de întreprindere utilizează şi
indicatori de elasticitate a productivităţii. Elasticitatea productivităţii exprimă răspunsul la întrebarea
“Cu cât creşte procentul cifrei de afaceri sau producţia la o creştere cu o unitate (o oră, un salariu ) a
timpului de muncă? “.
Elasticitatea productivităţii se determină

3.2. ANALIZA CHELTUIELILOR

3.2.1. CONSIDERAȚII GENERALE
Cheltuielile exprimă toate consumurile întreprinderii dintr-un an calendaristic (efortul financiar). În
practica economică se utilizează două noțiuni A (cheltuielile) și B (costuri).
Cheltuielile cuprind totalitatea achizițiilor întreprinderii cu scopul de a crea un stoc. Pentru
întreprindere stocul este o rezervă economică ce determină un potețial de producție.
Costul reprezintă partea din stoc sau valoarea stocului utilizată direct în procesul de
producție. Stocul utilizat se numește factor de producție, iar forța factorului determină performanță.
În practica economică există o slabă diferențiere între cheltuieli și costuri pe considerentul că
la un moment dat toate stocurile sunt utilizate în producție, de unde rezultă faptul că
cheltuielile=costurile.
Analiza costurilor are ca scop identificarea punctelor cheie de neperformanță (neconcordanță
între costul resurselor și rezultatul obținut).
În analiza costurilor intră în joc 2 principii (legi):
1. Legea randamentelor crescătoare
2. Legea veniturilor în creștere
Conform primei legi, obiectivul antreprenorului este de a crește randamentul tehnic
(obiectivul agriculturii este de a crește producția medie la ha sau de a crește cantitatea de lucrări
executată într-o oră sau de a reduce timpul utilizat necesar executării unei lucrări date).
În acest sens, antreprenorul efectuează investiții în inovație, în noi tehnologii și încasează
efect de experiență tehnică. Efectul de expertiză tehnică se traduce în scăderea costurilor cu minim 20
% la fiecare investiție nouă.
Conform acestei legi, întreprinderea este obligată să păstreze pasul cu tehnologia, înlocuind
anual cca. 20% din capitalul fix.
Conform legii veniturilor în creștere, o întreprindere nu este interesată de costuri atâta timp
cât veniturile sunt în creștere (dacă lichiditatea vânzărilor este bună, iar veniturile acoperă toate
veniturile întreprinderii, antreprenorul consideră că costurile nu au importanță).
3.2.2. TIPOLOGIA COSTURILOR
În analiza economică costurile se clasifică astfel:
13
I. DUPĂ DESTINAȚIE EXISTĂ:
- Cheltuieli de exploatare
- Cheltuieli financiare

Această clasificare este utilizată și în contabilitatea europeană și este prezentată în contul de profit și
pierdere.
Cheltuielile de exploatare cuprind toate consumurile fundamentale ale întreprinderii (consumuri
necesare producției, respectiv cheltuieli materiale și materii prime; cheltuieli cu energia, apa;
cheltuieli cu ajustări de valoare a mijloacelor fixe (provizioane și amortizări); cheltuieli cu ajustări de
valoare a mijloacelor circulante (provizioane și deprecieri); cheltuieli cu salariile și toate impozitele
aferente; impozite; taxe; penalități etc.
Cheltuielile financiare cuprind toate consumurile necesare finanțării producției (dobânzi, taxe,
comisioane la credite, diferențe de curs valutar, deprecieri ale creanțelor, reducere de preț acordate,
deprecieri de scont, deprecieri ale obligațiunilor acțiunilor etc. )
II. DUPĂ NATURA CHELTUIELILOR
- Cheltuieli directe
- Cheltuieli indirect
- Cheltuieli de desfacere
- Cheltuieli generale de administrare a întreprinderii

Cheltuielile directe sunt acele cheltuieli care pot fi individualizate pe un obiect de calculație,
practic sunt consumurile specifice. (În cultura mare, în grupa cheltuielilor avem: sămănța,
îngrășămintele, pesticidele, fungicidele, erbicidele, insecticidele, muncitorii operaționali, carburantul
nesecar executării lucrărilor de pregătire a patului germinativ, lucrări de semănat, de fertilizat, de
protecție a plantelor și a lucrărilor de recoltat).
Tot în această grupă intră și valoarea lucrărilor executate de terți (servicii externe).
În grupa cheltuielilor directe fixe intră salariul muncitorului operațional și cota de uzură a utilajelor
folosite (amortizarea directă). Cheltuielile directe variabile cuprind toate consumurile specifice.
Cheltuielile directe se numesc și operaționale, sunt ușor de identificat, de măsurat și de analizat.
Cheltuielile indirecte sunt toate cheltuielile ce nu pot fi identificate pe un obiect de calculație
și nu sunt legate de fluxul tehnologic. Spre exemplu, amortizarea premizelor halelor de producție și a
cladirilor în care are loc producția, salariile șefilor de secție, salarii personal aferent secțiilor de
producție, cheltuieli de întreținere a secției de producție, apă, energie, carburanți pentru punctele de
lucru, material de protecție etc.
Cheltuielile directe + cheltuielile indirect se numesc cheltuieli de producție și formează costul de
producție (sunt cheltuieli tehnologice).
Cheltuieli de desfacere cuprind cheltuielile de publicitate, cu vânzările, cu achiziții etc.
Cheltuieli generale de administrare sunt cheltuielile generale ale întreprinderii ce cuprind
cheltuieli de întreținere a spațiului administrative și a birourilor, salariile directorilor și a salariaților
administrativi pentru funcționarea generală a întreprinderii.
Cheltuielile de desfacere și cele administrative sunt cheltuieli ale perioadei (a anului
financiar). Nu se include în costul de producție, dar afectează rezultatul general al întreprinderii
(profitul brut).
Suma celor 4 categorii de cheltuieli formează costul complet comercial (cost de producție
+cheltuieli de desfacere + cheltuieli generale de administrare).
III. DUPA DEPENDENȚA FAȚĂ DE VOLUMUL DE PRODUCȚIE există
- Cheltuieli variabile
- Cheltuieli fixe sau convențional constante

Cheltuielile variabile cresc sau scad în raport cu creșterea sau scăderea producției.
Cheltuielile variabile raportate la unitate pe produs lei/kg rămân constante și se numesc costuri
specifice. În grupa cheltuielilor variabile intră toate cheltuielile directe și indirecte.
Cheltuielile fixe sunt constante pe parcursul anului indierent de volumul producției. În
această grupă intră cheltuieli de promovare etc și cheltuieli generale de administrare.
Dacă raportam cheltuielile fixe la producție lei/kg acestea scad pe măsură ce producția crește.
14
IV. DUPĂ FLUXURILE DETERMINATE există
- Cheltuieli monetare
- Cheltuieli nemonetare

Cheltuielile monetare produc fluxuri reale de monedă și modifică trezoreria întreprinderii

(toate achizițiile de bunuri și materii prime)
Cheltuielile nemonetare nu produc fluxuri de monedă, respectiv sunt calculate (provizioane,
amortizări, deprecieri de valoare etc. )
V. DUPĂ MODUL DE ÎNCORPORARE ÎN COSTURI
- Cheltuieli încorporabile (directe și indirecte)
- Cheltuieli neîncorporabile (generale)

VI. DUPĂ CONȚINUT ȘI MODUL DE REALIZARE

- Cheltuieli efective

Cheltuieli ascunse (pierderi prin noncalitate, rebuturi tehnologice, pierdere de imagine a

întreprinderii, pierdere de ruptură de stoc, pierdere prin comenzi calculate greșit etc.) Cheltuielile
ascunse nu se întregistrează în contabilitate nici în contul de profit și pierdere, dar periclitează
performanța întreprinderii.
3.3. ANALIZA RESURSELOR MATERIALE
3.3.1. ANALIZA MJLOACELOR FIXE
Mijloacele fixe cuprind toate bunurile întreprinderii care au folosinţă îndelungată şi se
amortizează. Termenul de mijloc se utilizează atunci când exprimă bunurile întreprinderii în unităţi
fizice (bucăţi), când exprimarea este valorică se foloseşte termenul de fonduri; dacă exprimarea este
neutră se utilizează termenul de active.
Analiza mijloacelor fixe are ca scop identificarea tuturor elementelor care în final
determină un cost de producţie şi un rezultat exprimat în bogăţie nou creată. Practic analiza
mijloacelor fixe înseamnă o analiza pe termen lung care răspunde la întrebarea .. “Ce cost din
mulţimea costurilor posibile este optim pentru întreprindere?” (Termenul de optim nu
înseamnă cost minim, poate fi şi cost maxim).
Analiza mijloacelor fixe are ca obiect fundamentarea deciziilor de a învesti (a achiziţiona maşini,
instalaţii, clădiri etc) sau de a dezinvesti (renunţarea la anumite echipamente ce produc dezechilibre
pentru întreprindere). Din acest punct de vedere la nivel de întreprindere există mijloace fixe active
(care participa direct la procesul de producţie) şi mijloace fixe pasive (care sunt în stare de conservare
şi uzură, acestea produc doar cheltuieli - impozite, paza etc).
Raportul dintre mijloacele fixe active şi cele pasive determină compoziţia tehnologică a
întreprinderii şi influenţează performanţa. Mijloacele fixe determină capacitatea tehnologică a
unei întreprinderi respectiv flexibilitatea acestea de a ţine pasul cu inovaţia şi cu cerinţele pieţei.
Mijloacele fixe se analizează din următoarele puncte de vedere:
a) Din punct de vedere al valorii;
b) Din punct de vedere al mobilităţii;
c) Din punct de vedere al structurii;
d) Din punct de vedere al efectului în producţie;
Din punct de vedere al valorii se analizează valoarea totală, în sens de stoc total şi în sens de
stoc mediu. Valoarea mijloacelor fixe cuprinde informaţii despre cantitatea de monedă blocată într-
un potenţial productiv. Potenţialul productiv exprimă capacitatea de producţie a unei întreprinderi, în
sens fizic (capacitatea de producţie a întreprinderii x este de 1.000.000 buc/an.).
Mobilitatea mijloacelor fixe se apreciază cu următorii indicatori:
• Coeficientul intrărilor (raportul dintre intrările mijloacelor fixe şi mijloacele fixe totale)
• Coeficientul ieşirilor (raportul dintre ieşirile mijloacelor fixe şi mijloacele fixe totale)
• Mobilitatea totală a mijloacelor fixe (raportul dintre intrări plus ieşiri şi mijloacele fixe totale)
• Gradul de uzură a mijloacelor fixe (raportul dintre valoarea amortizării şi mijloacele fixe totale)
• Gradul de reinoire a mijloacelor fixe (raportul dintre achiziţiile noi şi mijloacele fixe totale)
• Gradul de modernizare a mijloacelor fixe (raportul dintre modernizare şi mijloacele fixe totale)
Indicatorii care exprimă mobilitatea mijloacelor fixe oferă informaţii despre capacitatea întreprinderii
15
de a ţine pasul cu inovaţia tehnologică. Dacă indicatorii enunţaţi au valori apropiate de 1 sau mai
mari, înseamnă că întreprinderea ocupă o poziţie concurenţială foarte bună.
Structura mijloacelor fixe se apreciază calculând coeficientul de structură pe grupe de bunuri în
funcţie de efectele în producţie. In acest sens se face raportul între mijloacele fixe active şi mijloacele
fixe pasive şi între imobilizările corporale şi cele necorporale.
In general cu cât mijloacele fixe pasive ocupă o pondere mai mare în totalitatea mijloacelor fixe
cu atât întreprinderea va avea costuri fixe mai mari şi randament mai scăzut. în procesul de producţie
mijloacele fixe determină costuri fixe iar costul fix este singura sursă de reducere a costului mediu
total (când inreprinderea este în economie de scară rezultă că pe măsură ce producţia creşte, costul fix
mediu tinde spre 0 iar în punctul în care toate economiile s-au realizat, costul mediu total este
minim).
Efectul utilizării mijloacelor fixe se apreciază cu următorii indicatori:
• Gradul de utilizare a capacităţii de producţie reprezintă raportul dintre producţia efectiv
obţinută şi producţia potenţială ce poate fi obţinută de întreprindere.
Cu cât indicatorul se apropie de 1 cu atât costul fix total este mai aproape de 0. Dacă valoarea
indicilor este 1 rezultă că,., costul fix mediu a atins valoarea minimă. Acest punct se numeşte
incompresibil şi presupune că întreprinderea a realizat toate economiile şi este în economia de scară.
• Gradul de utilizare a timpului de lucru pe fiecare grupă de mijloace fixe reprezintă raportul dintre
timpul efectiv lucrat şi timpul maxim ce poate fi lucrat cu un mijloc fix.
• Nivelul de productivitate al mijloacelor fixe reprezintă randamentul mijloacelor fixe exprimând
cantitatea de producţie obţinută în unitate de timp lucrată.
• Economicitatea mijloacelor fixe exprimă consumul de energie, muncă şi piese de schimb pe unitate
de timp lucrată.
In general indicatorii care exprimă eficienţa utilizării mijloacelor fixe se calculează în funcţie de
interese ca raport între un rezultat economic şi activul care a participat la calcularea rezultatelor.
Rezultatul economic poate fi reprezentat de cifră de afaceri, producţia totală, venitul total, marja
comercială, valoarea adăugată, preţ;
3.3.2. Analiza mijloacelor circulante
Analiza mijloacelor circulante este o analiză pe termen scurt. Mijloacele circulante reprezintă
bunurile întreprinderii care se consumă la prima utilizare (sunt materiile prime şi au sens de stoc).
Analiza stocurilor răspunde la întrebarea “Care soluţie tehnică este optimă pentru întreprindere?” sau
”Cum gestionăm eficient stocurile a.î. să obținem costuri reduse de aprovizionare și de depozitare și
în acelașii timp să nu înregistrăm ruptură de stoc. Pe termen scurt întreprinderea poate lua decizii în
zona materiilor prime. Astfel va încerca să găsească soluţia optimă tehnică pentru a obţine un produs.
În politica de aprovizionare a întreprinderii cu stocurile necesare desfășurării activității de
producție este importantă atitudinea întreprinderii fată de risc și profitabilitate. În situația în care
întreprinderea înclină spre un risc pt obținerea unei bune profitabilități, aceasta va avea o politică
agresivă de gestiune a stocurilor, iar stocul de siguranța va tinde apre zero. În situația în care
întreprinderea nu dorește să riște întreruperea activității de producție și de desfcere, aceasta îți va
maximiza stocurile de siguranță chiar dacă costurile de aprovizionare și depozitare sunt ridicate. În
această situație considerăm ca intreprinderrea are o poitica ofensivă in ceea ce privește dimensiunea
stocului.
Stocurile determină rentabilitatea curentă a întreprinderii cu sens de rentabilitate operaţională sau
zilnică (respectiv o bună gestiune a stocurilor determină o bună rotaţie a acestora, respectiv o bună
profitabilitate). Cu cât stocurile se transformă mai repede în produse - monedă şi înapoi în stocuri cu
atât timpul de rotaţie se reduce, apar mai multe cicluri economice şi fiecare ciclu are un profit. Dacă
într-un an, întreprinderea reuşeşte să obţină o infinitate de cicluri economice va obţine şi o infinitate
de profit.
3.3.2.1. ANALIZA STOCURILOR determina decizii pe termen scurt respectiv influenţează
decizia întreprinderii de a-şi finanţa producţia prin prisma următorilor termeni:
■ Stoc mediu
■ Stoc de risc
■ Stoc conjunctural
a) Stocul mediu reprezintă cantitatea medie de materie primă care raportata la fluxul de ieşiri nu
determină ruptura de stoc.
16
 S
Sm = ×i
365
S=valoare stocului
i=durata optimă de aprovizionare (durata dintre 2 aprovizionări)
Ruptura de stoc are efecte în producţie, în sensul că perturbează ieşirile de produse şi determină
costuri cu nemunca. în general stocurile medii trebuie să fie cel puţin egale cu cantitatea medie de
produse ce formează fluxul de vânzare. Pentru întreprinzători stocul reprezintă răspunsul la întrebarea
“Care este sursa de finanţare a activităţii de producţie?" (fonduri proprii, împrumut bancar, împrumut
de la furnizori). întotdeauna întreprinderea trebuie să aibă un stoc care determină costuri mai mici
decât rata medie a dobânzilor la capitalul împrumutat.
Exemplu: în intreprinderele comerciale levierul de stoc trebuie să fie pozitiv. Levierul este egal cu
diferenţa dintre rata profitului net încasat din marfa vândută şi rata dobânzii plătită către bănci.
Dacă întreprinderea înregistrează levier pozitiv înseamnă că gestiunea stocurilor este justă. Dacă
nu,... tot stocul trebuie reconsiderat.
b) Stocul de risc intervine în general la produsele care au consum şi producţie sezonieră. Acesta
reprezintă plusul de stoc peste stocul mediu care asigura fluiditatea vânzărilor în perioada de consum
maxim (în sezon).
St
Sr = ×j
365
St=stocuri totale
j=perioada medie de întârziere a comenzilor
c) Stocul conjunctural apare în momentul în care întreprinderea înregistrează scăderi sau
creşteri de stoc în mod nejustificat (vânzările scad pe piaţă, furnizorii presează pentru a achiziţiona
diferite materii prime).
în general, stocurile determină eficienţa pe termen scurt la nivel de întreprindere, motivul fiind
relaţia directă cu piaţa (piaţa presează către întreprindere asupra fluidităţii stocurilor iar acestea către
sursele de finanţare).
Din punct de vedere economic se analizează valoarea stocurilor, structura stocurilor, abaterea
lunară, abaterea anuală a stocurilor, viteza de rotaţie a stocurilor, durata de rotaţie a unui stoc în
zile.
In analiza stocurilor se utilizează metoda A.B.C.
Metoda A.B.C. are ca ipoteză de lucru faptul că din multitudinea de variabile care influenţează un
rezultat, doar două, trei sunt importante. Astfel, când analizăm stocurile trebuie să definim ce este
mai important: mărimea stocului, structura de finanţare a stocurilor, modul de plată a furnizorului,
costurile de depozitare, de mentenanta a stocurilor etc.
Statistic toate aceste elemente pot fi notate şi ierarhizate pe 3 zone:
> Zona A cuprinde elementele ceinfluenţează rezultatul în proporţie de peste 50%
> Zona B cuprinde elementele ce
influenţează rezultatul în proporţie de 20-49%
> Zona C cuprinde elementele ce
influenţează rezultatele în proporţie de sub 20%
în funcţie de zona în care se află variabilele decidentul se va concentra doar pe zona A.
a. Rotatia stocurilor (nr. de ori) = Cifra de afaceri / Stoc mediu
b. Durata de rotatie a stocurilor ( nr. de zile) sau Numărul de zile al ciclului cash-to-cash
(C2C) = Stoc mediu / Cifra de afaceri * 365 (ciclului C2C în România a fost de 65 zile in anul
2015).
c. Indici de structură al stocurilor
si
Si= × 100
S
Si= categorie de stoc
S=valoare totala a stocurilor

17
4. ANALIZA CHELTUIELILOR
4.1. METODE DE ANALIZA A CHELTUIELILOR DE PRODUCTIE
Analiza cheltuielilor are ca scop identificarea concluziilor privind efectul consumurilor
tehnologice asupra productiei si asupra intreprinderii. Punctul de plecare in analiza cheltuielilor este
bugetul de venituri si cheltuieli. Acest buget reprezinta instrumentul de pilotaj al afacerilor la nivel de
intreprindere. El se construieste anual, astfel:
1) Se planifica veniturile viitoare, realizand previziuni pentru:
a) Venituri din vanzarea marfurilor
b) Venituri din vanzarea productiei finite
c) Venituri din prestatii catre terti
d) Venituri din subventii
e) Alte venituri (din provizioane, vanzari de active fixe, ajustari de valoare a activelor
intreprinderii).
Planificarea veniturilor nu se supune unei reguli generale si este aferenta vietii fiecarei
intreprinderi. Regula este: se fundamenteaza in functie de tendintele inregistrate in
intreprindere in ultimii 3 ani. Daca intreprinderea este noua, veniturile se evalueaza in
functie de media sectorului (sursele pot fi: statistica nationala/locala, rapoarte stiintifice,
studii de piata, analize si studii proprii). Veniturile se planifica de la detaliu la intreg.
2) Planificarea cheltuielilor se realizeaza in functie de venitul asteptat si sursele de finantare. In
acest sens, se alege tehnica sau tehnologia de productie pe fiecare produs in parte. Spre
exemplu: La nivelul unei ferme, daca efortul la ha este limitat la o valoare de 500 euro, se va
planifica o tehnologie pentru acest cost ( planificarea cheltuielilor se face de la intreg la
detaliu/parte). Daca sursa de finantare nu este limitata la o valoare data, cheltuielile se
planifica astfel:
1-se alege tehnologia de productie optima(spre exemplu:cu aratura sau fara
aratura, tehnologii intensive sau extensive)
2-se stabilesc consumurile de factor de stabilizare (cantitativ)
3-se evalueaza costurile pentru fiecare consum, iar in final se evalueaza
cheltuielile astfel: a) cheltuieli directe/indirecte
b) cheltuieli fixe/variabile
c) cheltuieli ale productiei/din afara productiei
d) cheltuieli materiale/cu forta de munca
e) cheltuieli aferente CA/productiei
f) cheltuieli de exploatare/financiare.
Fiecare intreprindere isi alege modul de prezentare a cheltuielilor in functie de scopul urmarit.
Spre exemplu: Daca scopul este identificarea impactului cheltuielilor indirecte asupra productiei,
prezentarea se face in ordine, astfel:
1-cheltuieli cu materiile prime si materialele consumabile (samanta, ingrasaminte, pesticide..)
2-cheltuieli cu combustibili, lubrefiani…aferente productiei
3-cheltuieli cu forta de munca directa
4-cheltuieli cu impozitele, taxele pentru forta de munca directa
5-cheltuieli cu arenda
6-cheltuieli cu dobanzi, comisioane, taxe bancare pentru capitalul de lucru
7-suma 1-6 a cheltuielilor directe
8-cheltuieli generale de administrare a intreprinderii
9-cheltuieli cu forta de munca indirecte
10-impozite, taxe pentru forta de munca
11-cheltuieli de desfacere
12-cheltuieli pentru promovare, publicitate, targuri, expozitii
13-cheltuieli de aprovizionare
14-cheluieli de administrare a stocurilor
15-provizioane, pierderi generale, penalitati, amenzi
16-amortizari
17-suma 8-16-cheltuieli indirecte
18
 In agricultura, raportul trebuie sa fie in favoarea cheltuielilor directe cu specificatia ca o
pondere redusa a cheltuielilor indirecte, in special cu amortizarea indica un grad de dotare tehnica
scazut si o eficienta scazuta a activului imobilizat.
Prin experienta, de la un an la altul, fiecare intreprindere isi gaseste raportul optim. Spre
exemplu: In cultura mare, in regiunea N-E, cheltuielile directe, mai putin arenda, raportate la ha, se
situeaza in medie la nivelul de 1900 lei/ha, la care se adauga arenda in medie de 430 lei/ha, iar
cheltuielile indirecte, in medie 250 lei/ha (diferentele de cost intre culturile grau, porumb, floarea
soarelui, rapita, orz, orzoaica, mustar, sunt nesemnificative). In acest sens rezulta importanta
productiilor medii obtinute la ha (productia medie face diferenta intre eficient si ineficient).
Pe baza bugetului de venituri si cheltuieli, decidentul poate identifica in timp real starea de
sanatate a intreprinderii. In acest sens, se planifica urmatoarele elemente:
1-bugetul incasarilor (pe zile, luni, trimestre, semestre, ani)
2-bugetul platilor( pe zile, luni, trimestre, semestre, ani)
3-gestiunea stocurilor (stocul mediu si stocul de risc)
4-trezoreria sau cash-flow-ul (diferenta dintre incasari si plati)
4.2. ANALIZA CHELTUIELILOR DIN BUGET utilizeaza urmatoarele metode:
1-analiza structurala a cheluielilor
2-analiza factoriala a cheltuielilor
3-analiza costului unitar
4-analiza costului direct
5-analiza marginala sau a costurilor marginale
6-analiza valorii (tehnica valorii)
7-analiza cu caracter special (analiza abc, analiza costului obiectiv, analiza pragului de rentabilitate,
analiza costului critic..)
4.2.1. ANALIZA STRUCTURALA A CHELTUIELILOR
Are ca scop identificarea greutatii specifice a fiecarei grupe de cheltuieli in cheltuielile totale.
Greuatea specifica se exprima relativ si orienteaza decidentul in directia importantei relative a
verigilor tehnologice. Analiza structurala a cheltuielilor are ca punct de plecare clasificarea din bilant,
cheltuielile de exploatare si cheltuielile financiare. Se calculeaza indici de structura:
Ich.exp.=(Ch.exp./CT)X100
Ich.fin.=(Ch.fin./CT)X100
Fiecare grup de cheltuieli se analizeaza in dinamica, respectiv crestere, descrestere fata de anul
anterior. Orice modificare in structura sau in dinamica trebuie explicata.
Ex: Cresterea importantei relative a cheltuielilor financiare poate fi efectul schimbarilor in structura
de finantare a intreprinderii. Daca finantarea este pe credit comercial, cheltuielile financiare cresc.
Daca finantarea este pe credit bancar, cheltuiala financiara scade.
VN=V-CI, unde CI=plata implicita+explicita
MB=V-(1/X*CI), unde paranteza reprezinta plata explicita
VN=venit net
CI=consum intermediary
MB=marja bruta
V=venit
4.2.2. ANALIZA FACTORIALA
Se realizează cu scopul identificării influenței pe care o au diverși factori asupra mărimii și
dinamicii cheltuielilor.
Analiza factorială a cheltuielilor se poate realiza utilizând procedeul substituției în lanț și metoda
balanțieră. Procedeul substituției în lanț atunci când între factorii de influență a unui indicator există o
relație matematică de înmulțire sau împărțire.
Cht =Qv × VU
Cht
Chla1000 leiCA = × CA
CA
Metoda balanțieră este o variantă a procedeului substituției în lanț și se utilizează atunci
când între factori există o relație de adunare sau scădere.
P.S. în lanț presupune reetarea următoarelor reguli:
19
 1. substituția începe cu factorul calitativ – cel mai important
2. sunt substituiți mai întâi factorii direcți, după cei indirecți
3. odată substituit un factor, acesta rămâne substituit până la capătul analizei
4. în interpretare se consideră ceilalți factori constanți
Etapele de aplicare a procedeului substituției în lanț în cazul unui raport de factori:
1. se calculeaza abaterea absolută a indicatorului analizat
a1 a0
∆ R= −
b1 b0
2. se calculează abaterea relativă a indicatorului analizat
R1
∆ R= ×100−100
R 01
3. se incepe subsituirea factorilor cu factorul cantitativ cel mai important (presupune calcularea
influenței absolute și relative a factorului substituit asupra variației indicatorului R)
a1 a0
influența absolută ∆ a= −
b0 b 0
∆a
influenta realtiva ∆ ra= ×100
R0
4. se continuă substituirea urm. Factor (b) calculându-se influența absolută și relativă a acestuia
a1 a1
influența absolută ∆ b= −
b1 b0
∆b
influenta realtiva ∆ rb= ×100
R0
5. se verifica corectitudinea rezultatelor prin următoarele calcule
∆ R=∆ a+∆ b
∆ rR=∆ ra+ ∆ rb
6. se interpretează rezultatele
Analiza stocurilor presupune identificarea factorilor care influenteaza modificarea cheltuielilor pe
puncte de interes a intreprinderii. Punctele de interes sunt:
a) Aprovizionare
b) Productie
c) Desfacere
Exemplu: In zona “aprovizionare”, cheltuielile se formeaza din:
-plati pentru materii prime si material
-plati pentru transport (+incarcat, descarcat)
-plati pentru salarii
-plati pentru formarea comenzilor
-plati pentru finantarea achizitiilor.
Toate costurile de aprovizionare se transforma in stocuri. Stocurile reprezinta punctul de
plecare in productie si solicita de asemenea cheltuieli (cheltuieli de intretinere-manipulare,
cheltuieli cu salariile, cheltuieli cu pierderile cantitative si de calitate)
In zona productiei, exista:
-cheltuieli cu stocurile atrase
-cheltuieli cu combustibilii
-cheltuieli cu amortizarile
-cheltuieli cu salariile
-cheltuieli de finantare.
Toate costurile de aprovizionare si de productie sunt predictibile, usor de calculat si pot fi
repartizate explicit in productie.
Cheltuielile de desfacere cuprind cheltuielile de publicitate, cheltuielile de transport, de
mentinere a imaginii. Aceasta grupa de cheltuieli se numeste DISCRETIONARA (nu este
predictibila) si se repartizeaza greu pe efecte imediate (pe rezultatul economic, pe performanta,
competitivitate). Analiza factoriala a costurilor da informatii intreprinderii despre efectul fiecarui

20
 cost asupra rezultatului general. Ex: efectul costului cu samanta, ingrasaminele, pesticidele,
asupra productiei totale, exprimata prin venituri totale sau cifra de afaceri.
In literatura economica, la intrebarea “Care este structura optima a costurilor in functie de
factorii de productie?”, vom intalni concluzii de tipul:
a) 15%- costuri de aprovizionare
b) 55%- costuri de productie
c) 10%- costuri de desfacere
d) 20%- costuri generale ale intreprinderii
Sau
a) 65%-costuri de productie
b) 35%-costuri generale si indirecte
Sau

a) 35%-cheltuieli cu tehnologia (amortizarea utilajului tehnic)

b) 10%-cheltuieli generale
c) 55%-cheltuieli directe de productie
Sau
a) 20%-cheltuieli fixe
b) 80%-cheltuieli variabile.
Structura prezentata are sens orientativ si aplicabilitate in functie de fiecare intreprindere in
parte. Tendinta este de crestere a cheltuielilor cu tehnologia (amortizarile) si de scadere a costurilor
variabile. De asemenea, o importanta deosebita o au cheltuielile de proiectare si conceptie a unor
tehnologii sau a unui produs (in agricultura, proiectarea unei tehnologii se realizeaza prin compararea
rezultatelor obtinute pe variante de cultivare).

4.2.3. ANALIZA COSTULUI UNITAR

Metoda indicelui CUV se bazează pe diferențierea cheltuielilor în fixe și variabile. Analiza
CU presupune analiza producției pe termen scurt și pe termen lung. Pe termen scurt se consideră că
cel puțin un factor este fix. Variația CUF este influențată pe termen scurt de producția obținută, cu
alte cuvinte, în jocul profitabilității pe termen scurt devine importnat costul unitar fix. Pe termen lung
atât CF cât și CV influențează CUT. Metoda indicelui CUV presupune compararea indicelui de
creștere a CV cu indicele de creștere a CA.
CV 1
I CV = × 100
CV 0
CA 1
I CA = ×100
CA 0
in functie de acesti indici avem 3 situatii
1. I CV =I CA
2. I CV < I CA situatie favorabila
3. I CV > I CA situatie nefavorabila
Costul unitar exprima valoarea cheltuielilor de productie pe unitate de masura (kg, l, buc,
lucrare..). Cheltuielile totale de productie nu includ cheltuielile de desfacere si cheltuielile generale
administrative ale intreprinderii.
In agriculura, pentru produsele care sunt insotite de productie secundara (graul de paie),
relatia de calcul este:
CU=(CT-Vprod. sec.)/prod. totala principala CT=cheltuieli totale. V=valoarea
Analiza costului unitar se realizeaza impartind cheltuielile in fixe si variabile. Practic:
CUT=CUF+CUV, unde: CUT=cost unitar total, CUF=cost unitar fix, CUV=cost unitar variabil
CUF=CF/QT CUV=CV/Qt
In productia Agricola se intalnesc urmatoarele situatii:
a) Cand indicele de crestere al productiei este egal cu indicele de crestere al CA, ramane in joc
doar analiza costului unitar fix, respectiv productia si costul unitar este influentata de costul
fix (suma de scadere a costurilor este utilizata la capacitatea maxima a mijloacelor fixe)
21
 b) Cand productia creste sau scade cu un indice mai mare decat cresterea/scaderea CA. In joc
raman ambele costuri (fix si variabil). Sursa de scadere a costului variabil este efectul de
experienta (prin experienta se elimina non-calitatea si sunt utilizati la maxim factorii variabili-
samanta, pesticidele). Costul fix are o sursa de scadere: utilizarea optima a capitalului fix.
Costul unitary este indicatorul care orienteaza intreaga activitate a firmei. Este predictibil,
usor de calculat si de comparat cu pretul pietei.

4.2.4. ANALIZA COSTURILOR DIRECTE (DIRECT COSTING)

Presupune evaluarea si calculul costului direct. Principiul este: costul indirect este al
intreprinderii si nu al productiei. Doar costul direct este al productiei si numai acesta trebuie analizat.
CUdirect=Ch.directe/QT(lei/kg)
Se calculeaza:
a) Marja costului variabil: MCV=Pv-C.variabil
MCV=CA-CVT
Practic, cand MCV=CF, pragul de rentabilitate=0.
b) Pragul de rentabilitate fizic: PRF=CF/MCV
c) Pragul de rentabilitate valoric/monetar: PRV=CF/(MCV/PV)
d) Intervalul de siguranta : Diferenta dintre CA aferenta productiei optime si CA aferenta
pragului de rentabilitate.
Qo=CF/(CU-CUV)
Intervalul de siguranta(Is) da informatii intreprinderii despre faptul ca, in sens cantitativ, CA
poate sa scada cu valoarea X, fara a intampina problem de profitabilitate.
Levierul operational
Exprima valoarea relativa a elasticitatii CA, care plaseaza intreprinderea in pozitia de profit sau
pierdere.
LO=(CA aferenta punctului optim-CA aferenta punctului de echilibru)/CA a punctului de echilibru.
Practic, LO reprezinta un calcul relativ care spune faptul ca o modificare a Pv cu valoarea levierului
plaseaza intreprinderea in pozitia de pierdere.

4.2.5. METODA COSTURILOR MARGINALE

Costul marginal reprezintă plusul de cost înregistrat de o întreprindere atunci când doreşte să
crească producţia cu o unitate.:

Metoda se bazează pe analiza costurilor pe termen scurt şi pe termen lung. Pe termen scurt
costurile sunt influenţate de costurile fixe (cele variabile fiind constante) iar pe termen lung costurile
sunt influenţate de randamentele de producţie.
!n ştiinţa economică, noţiunea de „costuri marginale" a apărut cu semnificaţia de costuri maxime
admise pentru producerea anumitor bunuri cu randamentul cel mai scăzut a) factorilor de producţie.
Costul marginal a apărut din necesitatea explicării reacţiei costurilor fn raport cu modificările
volumului fizic al producţiei şi al preţurilor, fiind cunoscut şi sub denumirea de “cost adiţionai" sau
“cost diferenţial".
Astfel, se pot măsura două tipuri de costuri marginale:
1. costul marginal pe termen scurt, care presupune creşterea activităţii economice fără extinderea
capacităţilor de producţie;
2. costul marginal pe termen lung, care (ine seama de extinderea capacităţilor de producţie
necesară pentru acumularea de producţii suplimentare;
Funcţia de producţie pe termen scurt
Relaţia matematică dintre cantitatea de factori utilizaţi şi producţia fizică maximă obţinută din
combinarea acestora poartă denumirea de func(ie de producţie. Pe termen scurt, o parte din factorii
de producţie sunt ficşi, iar sporul de producţie este realizat numai prin ajustarea factorilor variabili.
Pentru simplificare, vom presupune că există doar doi factori de producţie, munca şi capitalul, iar

22
 munca este unicul factor variabil pe termen scurt.
Faptul că numai factorul muncă poate fi modificat face ca, fiind dat un anumit numfir de
muncitori angajaţi, creşterilor ulterioare ale acestuia să îi corespundă sporuri de producţie totali
din ce în ce mai mici. în termeni economici, spunem că funcţia dc producţie pc termen scurt arc
un produs marginal descrescător. Produsul marginal este definit drept creşterea în producţia totală
rezultată dintr-o creştere cu o unitate a factorului variabil. Cu alte cuvinte:
Qm = AQ/AL
unde Qm este produsul marginal, AQ variaţia în producţia totală, iar Al, modificarea în utilizarea
factorului muncă.
Să luăm un exemplu numeric. Presupunem că, pc termen scurt, dotarea tehnică a firmei nu poate
fi modificată, iar producţia poate fi majorată numai prin creşterea numărului dc muncitori. Funcţia de
producţie şi produsul marginal sunt prezentate în tabelul 1.
Tabelul 1.
Funcţia de producţie şi produsul marginal
Producţie
Muncă (Muncitor i/zi) Capital totală (Q) Produtul marginal
variabil (utilaje) fix fbucăţi/zi) (Qm)
I 0
1 0 0
I 1 l-(l-0)/(2-l)
1 3 2-(3-l)/(3-2)
1 7 4
1 10 3
i 12 2
1 13 1
i 13 0
Tabelul 1 ilustrează cum, pe măsură ce numărul de muncitori creşte, produsul marginal al unui
muncitor scade. Intuitiv, vă puteţi imagina sursa produsului marginal descrescător: din ce în ce mai
mulţi muncitori împart acelaşi unic echipament şi lucrează într-un mediu din ce în ce mai aglomerat.
în exemplul nostru, produsul marginal obţinut din angajarea celui de al optulea muncitor este zero.
Funcţia dc producţie şi costurile
Costurile medii şi marginale pe termen scurt
CottuJ
Costul
Costuri Costuri Costul medio Costul
Costuri med»
Producţie variabile totale marginal fix medio
fixe (CF) total
(CV) (CD (CM) (CM variabil
(CM)
F) (CMV)
0 0 150 150
150.0
î 3s 150 188 3$ 0 38.00 188 00
2 72 150 222 34 75 DO 36 DO J: 1 DO
3 102 150 252 30 50.00 34 DO 84 DO
4 130 150 280 28 3750 3250 7000
5 155 150 305 25 30.00 3\/X) 61 DO
6 178 150 328 23 25 DO 29.67 54.67
7 199 150 349 21 21.43 2843 4986
8 220 150 370 21 18.75 2750 '4625
9 240 150 390 20 16.67 26.67 4333
io 260 150 410 20 1500 26.00 41 DO
11 '2S2 150 432 22 13.64 25.64 3927
12 305 150 455 23 1250 25.42 37.92
13 330 150 480 25 1154 2538 36.92
M 357 150 507 27 10.71 2550 36.21
15 388 150 538 31 10.00 2587 3587
23
16 422 150 572 34 9.38 2638 35.75
17 460 150 610 38 8X2 27D6 3588
18 291 150 652 42 8.33 2789 36.22
Din tabelul 2 observăm că:
Costurile fixe medii descresc continuu cu nivelul producţiei, reflectând faptul că acelaşi cost fix este
„împărţit” la din ce în ce mai multe unităţi de produs.
Costurile medii totale, costurile medii variabile şi cele marginale descresc şi apoi cresc (au o
forma de IJ). Atât costurile marginale, cât şi cele medii variabile cresc de la un anumit nivel al
producţiei, din cauza produsului marginal descrescător al factorilor variabili. Costul mediu total
reflectă evoluţia combinată a costurilor medii fixe şi variabile. Punctul de minim al costului mediu
total se numeşte mărimea optimă pe termen scurt a firmei, în punctul în care costul mediu marginal
este egal cu costul mediu total interesul producătorului de optim este realizat.
Costul marginal scade şi creşte mai repede decât scad şi cresc costurile medii variabile şi totale.
Se poale observa că, atât timp cât costul marginal este sub costul mediu total sau sub costul mediu
variabil, acestea din urmă scad. Atunci când costul marginal este deasupra costului mediu total
sau deasupra celui variabil, aceste cost un cresc.
Evoluţia costurilor pe termen lung
Dacă pe tenncn scurt întreprinzătorii pot miri producţia numai în limita capacităţilor de producţie
existente, pe termen lung constrângerile legate de factorii ficşi dispar.
în cadrul unui orizont de timp îndelungat, întreprinzătorii au posibilitatea să intervină asupra
mărimii capacităţii de producţie prin investiţii, cu ajutorul cărora se dau in exploatare noi capacităţi
dc producţie (dacă se urmăreşte creşterea dimensiunilor producţiei! sau prin renunţarea la o sene de
capacităţi. Deci. pe o perioadă lungă, practic toate costurile au caracter variabiL
Relaţia dintre costurile pe termen scurt şi costurile pe termen lung
Deoarece firmele sunt flexibile pe termen lung, ele pot produce la costuri medii mai scăzute decât
cele pe termen scurt. De aceea, curba costului mediu pe termen lung este reprezentată grafic ca o
curbă injăşurătoare a curbelor costurilor medii pe termen scurt Ci se mai spune fi curba-plic). Pe
termen lung, firmele îşi pot alege pe ce curbă a costurilor medii pe termen scurt să se situeze, adică
pot alege o anumită dimensiune a firmei care să le minimizeze costurile producerii unui anumit nivel
de producţie. Punctele de tangenţă dintre curbele costurilor medii pe termen scurt şi costul mediu pe
termen lung reprezintă costul minim asociat acelui nivel de producţie.
Câteva exemple vor ilustra mai bine relaţia dintre costurile medii pe termen scurt şi costul mediu
pe termen lung. în figura 1, sunt reprezentare trei firme identice ca tehnologie: una de mărime mică,
alta de mărime mijlocie şi alta de mărime mare, descrise de curbele costurilor lor medii pe termen
scurt. O firmă care vrea să producă 10000 de unităţi pe lună, de exemplu, va alege pe termen lung
dimensiunea medie. Dacă ar alege o capacitate mare, costurile ar fi ridicate, pentru că o mare parte a
acestei capacităţi ar rămâne nefolosită.
Firma de mărime medie reprezentată în figura 1 produce 10000 de produse pe hmă la costul
mediu de 1 lei/bucată. Pe fondul unei cereri ridicate din partea consumatorilor, firma doreşte inşi să-
şi majoreze producţia la 11000 de unităţi pe lună. Pe termen scurt, deoarece nu işi poate schimba
capacitatea (mărimea), această firmă trebuie să majoreze cantitatea de factori variabili utilizaţi
Produsul marginal descrescător al acestor factori determină costurile medii totale să crească ta 1,5
lei/bucată. Pe termen lung însă, firma îşi poate creşte şi capacitatea de producţie (şi, ca atare, trece pe
o curbă a costurilor pe termen scurt situată la dreapta), ceea ce îi va permite să producă cele 11000 de
unităţi la un cost mediu de aproximativ 1 lei/bucată.
Perioada de timp în care firmele îşi pot ajusta capacităţile de producţie este diferită de la firmă la
firmă şi de la industrie la industrie.
Figura 1. Relaţia dintre costurile medii pe termen scurt şi costul mediu pe termen lung

24
4.2.6. METODA VALORII
Metoda valorii pleacă de la considerentul că produsul determină cost pentru întreprindere şi
satisfacţie (valoare) pentru clienţi. în acest sens se analizează nu costul în sine ci raportul
satisfactie- cost. Satisfacţia dă valoare produsului, sens în care metoda se numeşte metoda valorii
iar indicele calculat se numeşte indice de valoare a producţiei (V).

Valoarea unui produs este dată de satisfacţia pe care o produce iar satisfacţia este direct proporţională
cu funcţiile produsului astfel încât valoarea unui produs se determină parcurgând următoarele
etape:
1) Identificarea funcţiilor produsului şi clasificarea după importanţă în -cerute şi necerote de clienţi.
2) Identificarea costului de realizare a fiecărei funcţii.
3) Ierarhizarea costurilor după mărime.
4) Identificarea funcţiilor şi a costului care nu are importanţă pentru produs.
5) Reproiectarea produsului.
Metoda are importanţă deosebită pentru că determină influenţele care stau la baza deciziilor de
rem odei are şi neproiectare a produselor. Practic metoda informează întreprinderea despre care
funcţii ale produsului sunt importante şi care nu.
ANALIZA VALORII are ca autor pe americanul LauTence D. Miles şi a apărut în perioada ochii
deal II -lea război mondial, când lipsa unor materiale strategice cerute în cantităţi tot mai mari pentru
producţia de armament, a făcut ca tot mai mulţi fabricanţi din S.UA. să se preocupe de găsirea unor
înlocuitori. Pentru menţinerea condiţiilor de funcţionare a fost necesar ca produsele la care s-au
folosit înlocuitori să fie reproiectate. După terminarea războiului, când dificultăţile de aprovizionare
cu materiale deficitare au fost înlăturate, s-a constatat că, la unele produse, revenirea la proiectele
originale care prevedeau folosirea acestor materiale nu se justifică, deoarece noile produse funcţionau
la fel de bine şi, în plus, erau mai ieftine.
L.D.Miles a stabilit un model de analiză fiinqională şi sistemică a produselor, în vederea reducerii
costurilor, prin eliminarea cheltuielilor care nu contribuie !a funcţionalitatea produsului.
Această metodă s-a numit Analiza Valorii.
Metoda analizei valorii permite reducerea costurilor inutile sau disproporţionate ale unor părţi de
produse faţă de aporturile de calitate pe care părţile respective îl aduc. Prin utilizarea acestei metode
sc determină creşterea calităţii produselor, optimizarea mărimii proprietăţilor esenţiale şi ale
funcţiilor.
Această metodă are ca obiectiv fundamental stabilirea unui raport minim între valoarea de
întrebuinţare a unui produs şi costurile de producţie pe care le generează. Se deosebeşte fundamental
dc cele clasice folosite în prezent la reducerea costurilor.
Metoda realizează o legătură directă între:
• funcţiile unui produsşi costurile necesare realizării lui;
• nivelulacestorfuncţiişi al costurilor trebuie să fie un raport direct proporţional.
Metoda pleacă de Ia premisa că, pe utilizator, nu îl interesează produsul ca obiect fizic, ci
serviciile pe care acesta i le poate aduce. Se porneşte, asfel, tocmai de la stabilirea funcţiilor necesare
produsului pentru a satisface nevoia socială; orice costuri care nu contribuie la realizarea funcţiilor
vor fi eliminate, obţinându-sc, în acest mod, economii importante.
25
 4.2.7. ANALIZE CU CARACTER SPECIAL
Din punct dc vedere al analizei factonale teoria economică a încercat să standardizeze structura
optimă a costurilor pe total întreprindere şi produs. Astfel, se spune că întreprinderea va avea un
rezultat bun dacă la nivel de produs cheltuielile fixe reprezintă 10% şi cele variabile 90°* sau dacă
cheltuielile directe reprezintă 85% şi cele indirecte maxim 15% sau costurile cu materiile pnmc 55%,
cu tehnologia 35% şi cu forţa de muncă 10% sau costurile de aprovizionare 20°o, de desfacere 10%,
dc producţie 70% sau costurile de concepţie a unui produs 30° •. cele de producţie 50%. dc desfacere
20%. Toate aceste posibile standardizări ar fi valabile dacă economia este fizică, matematică, unde
legile în linii mari sunt universale şi au un comportamente repetitive.
în economia standardele nu au valabilitate. Astfel, este Ibartc clar ca în structura totală a unui cost
importanţa cea mai marc o au costunle dc concepţie şi proiectare (ele determină evoluţia creşterii
economice).
Costurile efective de producţie datorită standardizăm şi specializăm au importanţă relativă foarte
scăzută (sub 10%) şi diferenţa rămâne pentru vânzare sau cheltuielilor cu forţa dc muncă. în acest
sens realitatea economică obligă întreprinderea să fjcă consumuri mari in cc priveşte utilitatea
produselor, infrastructura dc desfacere, crearea dc noi nevoi,... fjpt cc pe total se traduce în ponderi dc
peste 60% costuri indirecte şi 40% costuri directe.
Apreciem că în viitor va creşte greutatea specifică a costurilor indirecte şi a celor dc concepţie iar
costurile dc producţie şi directe vor avea greutăţi specifice mai mici (concepţia presează producţia şi
vânzarea).
4.2.7.1. METODA ABC (ACTIVITATE BAZATĂ PE COSTURI)
Această metodă a fost concepută de o întreprindere dc consultanţă din SUA (General Electric)
plecând de Ia idea că metodele clasice de analiză a costurilor dezorientează întreprinderile.
Constatarea a apărut în anii 1970 când statistica economică arată faptul ci*- în faza dc
previzionare şi proiectare un produs este profitabil, iar în faza de producţie este în pierdere. Cu
alte cuvinte se naşte ideea că,.. Ia prima vedere produsele sunt profitabile. Iar apoi wt dovedesc
ncprofitabile.
Metoda încearcă să răspundă la întrebarea “Care sunt sursele ce aduc costuri ascunse la nivel de
produs sau cum întreprinderea identifică costul povară T\ Metoda a fost pusă la punct în anii 1970 iar
după anul 2000 este foarte utilizată în cadrul analizelor din Japonia şi SUA (în industria de maşini
are o pondere de peste 70%, în agricultură de peste 30%, iar în diferite industrii peste 50%).
Alături dc aceasta metodă un grad mare de utilizare în Europa o arc metodă costului obiectiv (peste
75% în industria de maşini, peste 70% în agricultură şi alimentaţie şi peste 30% în servicii).
Metoda ABC pleacă dc la considerentul ca la nivel de produs cheltuielile se formează în faza de
concepţie şi proiectare. De asemenea există pe parcursul vieţii produsului centre de formare a
cheltuielilor directe care aparent sunt nesemnificative.
Exemplu: cheltuielile de întreţinere, cheltuielile de comercializare determinate de numărul dc
comenzi, cheltuielile de menţinere a unor pieţe.
Plecând de la aceste considerente metoda introduce în analiza pe lângă procesul de producţie şî
activităţi ce contribuie la realizarea unui produs. Metoda practic face o analiză mai fină a costurilor
de producţie. Conform metodei, costurile variabile sunt un consum specific neimportant iar costul fix
este foarte important şi doar el determină profitabilitatea unui produs.
Metoda se deosebeşte de metodele clasice prin aceea că împarte cheltuielile fixe pe activităţi şi
apoi pe produse. Metodele clasice împart cheltuielile fixe, direct pe produs.
4.2.7.2. METODA COSTULUI OBIECTIV
Această metodă a început să fie utilizată în anii 1990 în special în Europa de către firmele care
furnizau consultanţă producătorilor de automobile. Metoda costului obiectiv pleacă de la
considerentul că în faza de producţie costurile sunt mici, neserrmficative şi foarte greu de modificat,
iar în faza de proiectare a produsului costurile sunt mari şi uşor de modificat. în faza de concepţie
costurile sunt mari iar în faza de producţie costurile sunt mici.
Proiectare Produs Producţie
Costuri de Proiectare mari >90%..............................................Costuri de Producţie mici <10%
Conform acestei metode întreprinderea îşi propune un obiectiv de cost (un prag maxim). în
funcţie de acesta, se proiectează toate costurile şi în final produsul. Până în anii 1990, se proiecta
produsul, se calculau costurile plus maija de profit şi se stabilea preţul de vânzare. Conform costului
26
obiectiv sc stabileşte: 1. preţul de vânzare în funcţie de nişa de consumatori aleasă; 2. marja profitului
şi 3. costul obiectiv. Se proiectează producţia astfel încât întreprinderea se încadrează în limita
costului obiectiv.
La calcularea costului obiectiv se foloseşte metoda ABC, metoda grilelor de evaluare, metoda
valorii şi metoda costului direct.

27
5. ANALIZA REZULTATELOR ÎNTREPRINDERII
Rezultatele intreprinderii se concretizează în: cifra de afaceri, producția totală, valoarea
adăugată și marja comercială.
5.1. ANALIZA CIFREI DE AFACERI
Cifra de afaceri reprezintă primul indicator din contul de profit și pierdere (121) . Aceasta
exprimă forța de vânzare a unei întreprinderi și cuprinde mărfurile, producția vândută, la care se
adaugă subvențiile pentru exploatare.
Structura cifrei de afaceri determină profilul întreprinderii astfel:
a) Dacă predomină mărfurile, întreprinderea are afaceri în zona comerțului;
b) Dacă predomină producția, întreprinderea are afaceri în zona de producție;
c) Structura poate fi mixtă, comerț-producție.
Cifra de afaceri este in indicator de volum, care orientează decidentul spre ideea de poziție pe
piață. Ea nu furnizează informații despre profitabilitate.
În analiza cifrei de afaceri se au în vedere urmatorii indicatori:
1. Cifra de afaceri totală
2. Cifra de afaceri netă
3. Cifra de afaceri medie
4. Cifra de afaceri marginală
5. Cifra de afaceri critică
1 Cifra de afaceri totală- este calculată direct în contul 121 ca sumă între mărfuri, producția vândută
și subvenții din exploatare.
CA totală =Q v + M V + S V
Qv=valoarea cantitatii vandute
Mv=valoarea marfii vandute
Sv=subventii din exploatare
2 Cifra de afaceri netă- se calculează ca diferență între cifra de afaceri totală și toate reducerile de
preț efectuate de întreprindere în cursul anului. Practic, cifra de afaceri reprezintă valoarea tuturor
facturilor eliberate de întreprindere, indiferent dacă au fost încasate sau nu.
CA netă=CA totală −R CA
Rca=reduceri comerciale acordate
3 Cifra de afaceri medie- se determină ca raport între cifra de afaceri totală și cantitatea de mărfuri
comercializate sau după caz, producția vândută, volumul lucrărilor efectuate, volumul serviciilor
prestate.În acest caz, cifra de afaceri medie este practic, prețul mediu de vânzare.
Când raportul se face între cifra de afaceri totală si numărul de salariați, raportul exprimă
productivitatea medie (lei/ salariat). În general prețul mediu anual( cifra de afaceri medie) este
constant indiferent dacă cifra de afaceri totală crește sau scade.
CA totală
CA medie = preț de vânzare
P vândută
CA totală
CA medie = productivitatea muncii
N angajați
4 Cifra de afaceri marginală- (plusul obținut pe unitate de produs) exprimă oscilația cifrei de afaceri
ca reacție la modificarea cantității vândute.
∆ CA T
CA marginală=
∆ QV
Există 3 situații:
a. Când cifra de afaceri marginală crește, cifra de afaceri toatală crește
b. Când cifra de afaceri marginață=0, cifra de afaceri atinge nivelul maxim
c. Când cifra de afaceri marginală scade, cifra de afaceri totală scade.
5 Cifra de afaceri critică- este specifică pragului de rentabilitate, respectiv a punctului în care cifra de
afaceri totală este egală cu costul aferent, adică profit=0. Se calculează :
 Cantitativ: CF/ Pv- Cv
28
  Valoric: CF/ Rcv
Analiza cifrei de afaceri presupune:
I. analiza structurii
II. analiza factorială
III. analiza sezonalității
IV. analiza implicațiilor cifrei de afaceri asupra întreprinderii

5.1.1. ANALIZA STRUCTURII- presupune analiza cifrei de afaceri pe centre de formare ( ex.
Pe tipul de activități, pe tipul de produse, pe filiale sau puncte de lucru-dacă există).
Analiza structurii evidențiază activitățile, produsele cele mai profitabile sau neprofitabile.
Analiza structurii se completează cu analiza evoluției de la o perioadă la alta. Analiza evoluției se
referă pe o perioadă de minim 3 ani, iar comparațiile pot fi cu bază fixă( raportată la primil an ) sau
cu bază în lanț( raportarea se face la anul anterior). Creșterea sau descreșterea cifrei de afaceri este o
funcție factorială determinată fie de un factor din întreprindere( modificarea cantității produse), fie de
pe piață( prețul).
5.1.2. ANALIZA FACTORIALĂ- se realizează identificând factorii de gradul 1, 2, 3....n, cu
infruențe asupra cifrei de afaceri.
Factorii de gradul 1 sunt:
a. volumul mărfurilor
b. volumul producției vândute
c. volumul subvențiilor
d. prețul mediu de vânzare
-factorii a si b sunt ai întreprinderii, fcatorul c este al statului, iar factorul d este al pieței. În general
întreprinderea controlează 100% factorii a și b, nu are influență asupra factoruljui c și controlează
parțial factorul d.
Factorii de gradul 2 sunt:
a. calitatea produselor
b. promtitudinea realizării comenzilor
c. interesele statului
d. conjunctura pieței
Factorii de gradul n- sunt reprezentați de abilitatea antreprenorului, concretizată în capacitatea de a
creea oportunități în vânzare, capacitatea de a utiliza informațiile pentru a creea produse noi si
inovația( capacitatea de a avea costuri mai mici cu 20% comparativ cu piața).
Analiza factorială răspunde la întrebarea: Care este cauza cauzelor ce determină un rezultat?
5.1.3. ANALIZA SEZONALITĂȚII- se calculează cifta de afaceri medie lunară și se
întocmește diagrama evoluției cifrei de afaceri pe luni calendaristice. În funcție de această diagramă
se identifică sursele de finanțare la nivel de intreprindere.
Ex . în lunile cu cifra de afaceri maximă, sursa de finanțare este din vânzări, iar în lunile cu
cifră de afaceri minimă, sursa este din rezerve sau din surse atrase.
Sezonalitatea cifrei de afaceri este specifică producției agricole, construcțiilor și industriilor
legate de producția agricolă. Analiza sezonalității se realizază în paralel cu analiza structurii pe
clienți. Astfel avem:
 în zona A , clienți ce cumpără cantități mari și cresc zona de afaceri;
 în zona B, clienți mici și medii care cumpără cantități reduse și au ca efect reducerea
sezonalițății.
În general raportul între cele două grupe/zone se consideră optim, dacă este 50/50 ( 50% vanzări
mari în 1-2 luni și 50% vânzări către clienții mici și medii, dispersate în mod egal pe parcursul
anului)
5.1.4. ANALIZA IMPLICAȚIILOR CIFREI DE AFACERI ASUPRA
ÎNTREPRINDERII:
a. pe plan economic
b. pe plan financiar
c. pe plan social
29
a.Pe plan economic, creșterea sau descreșterea cifrei de afaceri influențează rentabilitatea,
profitabilitatea, cotele de piață, păstrarea clienților, a furnizorilor si a numărului de angajați.
-rentabilitate—cost ( al întreprinderii);
-profitabilitate—preț ( al pieței).
b) Implicaţii financiare Creşterea sau descreşterea CA influenţează direct capacitatea
întreprinderii de a finanţa producţia curentă (determina mărimea indicatorilor numiţi autofinanţare şi
fond de rulment sau capital de lucru).
c) Implicaţii sociale Creşterea CA influenţează relaţiile de muncă în sensul că climatul din
întreprindere devine optimist şi invers.
5.2. ANALIZĂ PRODUCŢIEI
Producţia la nivel de întreprindere poartă denumirea de producţia exerciţiului şi este formată
din:
-Q vândută(se evaluează la preţurile de vânzare)
-Q stocată( este diferenţa dintre stocul de la sfârşitul anului şi stocul de la începutul anului.
Se evaluează în costul de producţie)
-Q imobilizată( sunt consumurile proprii ale întreprinderii inclusiv lucrările executate în
regie proprie. Se evaluează în costul de producţie).
Producţia exerciţiului furnizează informaţii despre dimensiunea întreprinderii, respectiv
despre forţa productivă ( capacitatea de a consuma resurse şi tehnologii).
Analiză producţiei presupune:
 Analiză evoluţiei sau dinamicii
 Analiză structural
 Analiză funcţională
 Analiză sezonalităţii
 Analiză implicaţiilor economice
1. Analiza dinamicii presupune analiza tendinţelor înregistrare de CA în timp, răspunde
la întrebarea: CARE SUNT CREŞTERILE SAU DESCRESTERILE CA ÎN ANUL CURENT
COMPARATIV CU UN AN CONSIDERAT BAZA DE CALCUL?
2. Analiza structurală presupune identificarea aportului fiecărei producţii ( a producţiei
vândute, a producţiei stocate, a producţiei imobilizate) la realizarea producţiei exerciţiului.
În general Q vândută trebuie să ocupe o pondere cât mai apropiată de 100 % ( optimul
economic înseamnă zero Q stocată şi zero Q imobilizată).
Analiză structurală se completează cu Analiză evoluţiei în timp.
3. Analiză factorială are ca scop răspunsurile la întrebarea: CARE SUNT FACTORII
CHEIE AI PERFOMANTEI ÎN Q.
Producţia une întreprinderi este influenţată de:
 Preţurile de vânzare ( creşte şi descreşte dp cu evoluţia preţurilor).
 Costul factorilor de producţie ( creşte şi descreşte în raport cu costul factorilor, dacă factorii
sunt scumpi creşte nevoia de finanţare şi se contractă Q.
 Abundenţă factorilor de producţie
 Politicile naţionale privind inflaţia şi şomajul( dacă politicile sunt de creştere a consumului
şi a inflaţiei înseamnă că capitalul este ieftin, iar Q creşte, invers – când politicile sunt de
reducere a inflaţiei înseamnă că capitalul este scump, iar Q scade şi creşte şomajul).
 Atitudinea întreprinzătorilor ( dacă atitudinea faţă de mediul economic este optimistă
rezultă că Q creşte şi invers).
 Preţul mediu mondial( dacă preţul mediu mondial este mai mic decât preţul mediu intern
rezultă că concurenţă creşte pe piaţă internă şi Q se contracta, dacă preţul mediu mondial este
mai mare decât preţul mediu intern rezultă o concurenţă scăzută şi Q creşte.
 Starea economiei mondiale( dacă economia este în creştere rezultă că Q creşte şi invers).
La nivel de întreprindere analiza factorială are la baza teoria Q, respectiv analiza pe termen
scurt şi analiza pe termen lung.
4. Analiza sezonalităţii presupune construirea diagramei anuale privind evoluţia Q pe
luni calendaristice . Această evoluţie se corelează cu sursele de finanţare.

30
 5. Analiza implicaţiilor economice. Q influenţează direct CA ( în acest sens are aceleaşi
implicaţii pentru întreprindere).

31